Cauza C‑47/08
Comisia Europeană
împotriva
Regatului Belgiei
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 43 CE – Libertatea de stabilire – Notari – Condiție de cetățenie – Articolul 45 CE – Participarea la exercitarea autorității publice – Directiva 89/48/CEE”
Sumarul hotărârii
1. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Libera prestare a serviciilor – Derogări – Activități asociate exercitării autorității publice – Activități notariale – Excludere – Condiție de cetățenie pentru accesul la profesia de notar – Inadmisibilitate
(art. 43 CE și art. 45 primul paragraf CE)
2. Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Examinarea de către Curte a temeiniciei – Situație care trebuie luată în considerare – Situația la expirarea termenului stabilit în avizul motivat – Situație de incertitudine rezultată din împrejurările speciale apărute cu ocazia procesului legislativ – Inexistența unei neîndepliniri a obligațiilor
(art. 43 CE, art. 45 primul paragraf CE și art. 226 CE; Directiva 2005/36 a Parlamentului European și a Consiliului)
1. Nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul articolului 43 CE un stat membru a cărui reglementare impune o condiție de cetățenie pentru accesul la profesia de notar, atât timp cât activitățile încredințate notarilor în ordinea juridică a acestui stat membru nu sunt asociate exercitării autorității publice în sensul articolului 45 primul paragraf CE. În această privință, articolul 45 primul paragraf CE constituie o derogare de la regula fundamentală a libertății de stabilire, care trebuie să primească o interpretare care limitează sfera acesteia la ceea ce este strict necesar pentru ocrotirea intereselor pe care statele membre le pot proteja în temeiul acestei prevederi. În plus, această derogare trebuie restrânsă numai la activitățile care reprezintă în sine o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice.
Pentru a aprecia dacă activitățile încredințate notarilor presupun o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice, trebuie să se ia în considerare natura activităților exercitate de notari. În această privință, în cazul diferitor activități exercitate de notari, în pofida efectelor juridice importante conferite actelor lor, lipsește o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice în sensul articolului 45 primul paragraf CE, în măsura în care fie voința părților, fie supravegherea sau decizia instanței prezintă o importanță deosebită.
Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește actele autentice, fac obiectul autentificării numai actele sau convențiile la care părțile au consimțit în mod liber, iar notarul nu poate modifica în mod unilateral convenția care i se prezintă spre autentificare fără a lua în prealabil consimțământul părților. De altfel, deși obligația de verificare care revine notarilor urmărește, desigur, un obiectiv de interes general, doar urmărirea acestui obiectiv nu poate totuși să justifice rezervarea prerogativelor necesare în acest scop numai notarilor resortisanți ai statului membru în cauză și nici să fie suficientă pentru ca o anumită activitate să fie considerată asociată în mod direct și specific exercitării autorității publice.
Pe de altă parte, în ceea ce privește forța executorie, deși aplicarea de către notar a formulei executorii pe actul autentic îi conferă acestuia din urmă forță executorie, aceasta se întemeiază pe voința părților de a încheia un act sau o convenție, după verificarea de către notar a conformității lor cu legea, și de a le conferi forța executorie menționată. De asemenea, forța probantă pe care o are un act notarial ține de regimul probelor și nu are, așadar, efecte directe asupra problemei dacă activitatea care presupune întocmirea acestui act reprezintă, în sine, o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice, cu atât mai mult dacă actul sub semnătură privată are, în conformitate cu legea statului membru în cauză, aceeași forță probantă ca actul autentic.
Aceeași situație este valabilă și în cazul altor activități încredințate notarului, precum sechestrul imobiliar, anumite vânzări de imobile, activitățile în materie de inventar al moștenirilor, al comunităților de bunuri sau al indiviziunilor, în materie de aplicare și de ridicare a sigiliilor, precum și în materie de partaj judiciar, procedura de repartizare a beneficiului vânzării ca urmare a unei vânzări publice, actele precum donațiile între vii, testamentele și convențiile matrimoniale sau de coabitare legală, precum și actele constitutive ale societăților, asociațiilor și fundațiilor și, în sfârșit, atribuțiile de colectare a impozitului.
În sfârșit, în ceea ce privește statutul specific al notarilor, în primul rând, întrucât calitatea serviciilor poate varia de la un notar la altul în funcție, printre altele, de aptitudinile profesionale ale persoanelor în cauză, rezultă că, în limitele competențelor lor teritoriale respective, notarii își exercită profesia în condiții de concurență, ceea ce nu este caracteristic exercitării autorității publice. În al doilea rând, notarii răspund direct și personal, față de clienții lor, pentru prejudiciile rezultate din orice greșeală săvârșită în exercitarea activității lor.
(a se vedea punctele 80, 82, 84, 85, 87-92, 94-96, 99-105, 107-110, 113-118 și 123)
2. În cazul în care, în cursul procesului legislativ, împrejurări speciale, precum lipsa luării unei poziții clare a legiuitorului sau lipsa unei precizări cu privire la stabilirea domeniului de aplicare al unei dispoziții de drept al Uniunii, determină o situație de incertitudine, nu este posibil să se constate că, la expirarea termenului acordat în avizul motivat, exista o obligație suficient de clară pentru statele membre de a transpune o directivă.
(a se vedea punctele 139-141)
HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
24 mai 2011(*)
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 43 CE – Libertatea de stabilire – Notari – Condiție de cetățenie – Articolul 45 CE – Participarea la exercitarea autorității publice – Directiva 89/48/CEE”
În cauza C‑47/08,
având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 11 februarie 2008,
Comisia Europeană, reprezentată de domnii J.‑P. Keppenne, H. Støvlbæk și G. Zavvos, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
reclamantă,
susținută de:
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reprezentat de domnul S. Ossowski, în calitate de agent,
intervenient,
împotriva
Regatului Belgiei, reprezentat de doamnele C. Pochet și L. Van den Broeck, în calitate de agenți, asistate de H. Gilliams și de L. Goossens, avocați,
pârât,
susținut de:
Republica Cehă, reprezentată de domnul M. Smolek, în calitate de agent,
Republica Franceză, reprezentată de domnii G. de Bergues și B. Messmer, în calitate de agenți,
Republica Letonia, reprezentată de doamnele L. Ostrovska, K. Drēviņa și J. Barbale, în calitate de agenți,
Republica Lituania, reprezentată de domnul D. Kriaučiūnas, în calitate de agent,
Republica Ungară, reprezentată de doamnele J. Fazekas, R. Somssich și K. Veres, precum și de domnul M. Fehér, în calitate de agenți,
Republica Slovacă, reprezentată de domnul J. Čorba și de doamna B. Ricziová, în calitate de agenți,
interveniente,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii A. Tizzano, J. N. Cunha Rodrigues, K. Lenaerts, J.‑C. Bonichot, A. Arabadjiev (raportor) și J.‑J. Kasel, președinți de cameră, doamna R. Silva de Lapuerta, domnii E. Juhász, G. Arestis, M. Ilešič, doamna C. Toader și domnul M. Safjan, judecători,
avocat general: domnul P. Cruz Villalón,
grefier: domnul M.‑A. Gaudissart, șef de unitate,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 27 aprilie 2010,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 septembrie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităților Europene solicită Curții să constate că, prin impunerea unei condiții de cetățenie pentru accesul la profesia de notar și prin netranspunerea, în ceea ce privește această profesie, a Directivei 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani (JO 1989, L 19, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 76), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 mai 2001 (JO L 206, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 60, denumită în continuare „Directiva 89/48”), Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 43 CE și 45 CE, precum și al Directivei 89/48.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
2 Al doisprezecelea considerent al Directivei 89/48 prevedea că „sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior nu aduce atingere dispozițiilor articolului [45 CE]”.
3 Articolul 2 din Directiva 89/48 avea următorul cuprins:
„Prezenta directivă se aplică oricărui resortisant al unui stat membru care dorește să‑și exercite, cu statut de independent sau de salariat, o profesie reglementată în statul membru gazdă.
Prezenta directivă nu se aplică în cazul profesiilor care fac obiectul unei directive speciale care stabilește o recunoaștere reciprocă a diplomelor între statele membre.”
4 Profesia de notar nu a făcut obiectul niciunei reglementări de tipul celei vizate la respectivul articol 2 al doilea paragraf.
5 Directiva 89/48 prevedea un termen de transpunere care expira, conform articolului 12 din aceasta, la 4 ianuarie 1991.
6 Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3) a abrogat, în temeiul articolului 62 din aceasta, Directiva 89/48 cu efect de la 20 octombrie 2007.
7 Considerentul (41) al Directivei 2005/36 prevede că aceasta „nu aduce atingere aplicării articolului 39 alineatul (4) [CE] și a articolului 45 [CE], în special în ceea ce privește notarii”.
Reglementarea națională
Organizarea generală a profesiei de notar
8 În ordinea juridică belgiană, notarii își exercită activitatea în cadrul unei profesii liberale. Organizarea profesiei de notar este reglementată de Legea din 25 ventôse anul XI privind organizarea notariatului (loi du 25 ventôse an XI contenant organisation du notariat), astfel cum a fost modificată prin Legea din 4 mai 1999 (denumită în continuare „Legea privind notariatul”).
9 Potrivit articolului 1 primul paragraf din această lege, notarii sunt „funcționarii publici însărcinați să primească toate actele și contractele cărora părțile trebuie sau doresc să le confere caracterul de autenticitate atașat actelor autorității publice și să le dea dată certă, să le conserve în depozit și să elibereze copii învestite cu formulă executorie și copii legalizate ale acestora”.
10 Articolul 5 alineatul 1 din legea menționată prevede că „[n]otarii își exercită funcția pe teritoriul circumscripției judiciare în care se află reședința acestora”. În temeiul articolului 9 alineatul 1 primul paragraf din Legea privind notariatul, cu excepția cazurilor în care desemnarea notarului este prevăzută pe cale judecătorească, fiecare parte este liberă să aleagă un notar. Numărul notarilor, plasarea și reședința acestora sunt stabilite de Rege conform dispozițiilor articolului 31 din aceeași lege.
11 Potrivit articolului 50 din Legea privind notariatul, notarul își poate exercita profesia singur sau în asociere cu mai mulți notari titulari a căror reședință se află în aceeași circumscripție judiciară sau în cadrul unei societăți profesionale de notari.
12 Onorariile notarilor sunt stabilite prin lege în conformitate cu dispozițiile Decretului regal din 16 decembrie 1950 privind tariful onorariilor notarilor.
13 Conform articolului 35 alineatul 3 din Legea privind notariatul, pentru a putea fi numit candidat‑notar în Belgia, persoana interesată trebuie, printre altele, să fie cetățean belgian.
Activitățile notariale
14 În ceea ce privește diferitele activități ale notarului în ordinea juridică belgiană, este cert că principala misiune a acestuia constă în întocmirea de acte autentice. Intervenția notarului poate fi astfel obligatorie sau facultativă, în funcție de actul care trebuie încheiat în formă autentică. Prin această intervenție, notarul constată îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de lege pentru realizarea actului, precum și capacitatea de folosință și de exercițiu a părților în cauză.
15 Actul autentic este definit la articolul 1317 din Codul civil (code civil) care figurează în capitolul VI intitulat „Despre probațiunea obligațiilor și a plății” din titlul III al cărții a III‑a a acestui cod. Potrivit acestui articol, actul autentic este „acela care s‑a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un titular al unei funcții publice care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s‑a făcut”.
16 În temeiul articolului 19 din Legea privind notariatul, actul notarial face dovada deplină în instanță și este executoriu pe tot cuprinsul Regatului Belgiei.
17 La articolul 1319 din Codul civil se precizează că „[a]ctul autentic face dovada deplină a convenției pe care o cuprinde între părțile contractante și moștenitorii sau avânzii‑cauză ai acestora”.
18 Articolul 1322 din același cod prevede că „[a]ctul sub semnătură privată, recunoscut de cel față de care este invocat sau considerat recunoscut din punct de vedere legal, are, între cei care l‑au subscris și între moștenitorii și avânzii‑cauză ai acestora, aceeași forță probantă ca actul autentic”.
19 Potrivit articolului 516 din Codul judiciar (code judiciaire), numai executorii judecătorești sunt competenți, cu excepția unor dispoziții legale contrarii, să pună în executare deciziile judecătorești, precum și actele sau titlurile învestite cu formulă executorie. Articolele 1395 și 1396 din acest cod prevăd că toate cererile care privesc în special căile de executare se depun la instanța competentă în materie de sechestru. Aceasta asigură respectarea dispozițiilor în materie de căi de executare și poate, chiar și din oficiu, să solicite deținătorilor de funcții publice, titulari sau desemnați, un raport cu privire la stadiul procedurii.
20 În afara activităților de autentificare, ordinea juridică belgiană încredințează notarilor în special următoarele atribuții.
21 Potrivit articolelor 1148-1173 din Codul judiciar, notarul exercită anumite activități în materie de aplicare și de ridicare a sigiliilor. Aplicarea și ridicarea sigiliilor sunt autorizate de judecătorul de pace. În caz de absolută necesitate, acesta poate dispune ridicarea temporară a sigiliului și desemnarea unui notar pentru a reprezenta persoanele absente și a unui notar pentru a întocmi inventarul și pentru a asigura conservarea obiectelor.
22 În temeiul articolelor 1175-1184 din codul menționat, notarul este însărcinat să întocmească inventarul unei moșteniri, al unei comunități de bunuri sau al unei indiviziuni. Stabilirea unui astfel de inventar este în mod normal supusă autorizației judecătorului de pace, inventarul fiind întocmit, ulterior, prin act notarial. În caz de dificultăți, notarul le raportează judecătorului menționat.
23 Rolul notarului în cadrul anumitor vânzări de imobile este guvernat de articolele 1186-1190 din Codul judiciar. Pentru a realiza aceste vânzări, persoanele interesate trebuie ca, în cazurile prevăzute de lege, să adreseze în prealabil o cerere de autorizare judecătorului de pace. Dacă acesta admite cererea, desemnează un notar pentru a realiza vânzarea.
24 Anumite activități în materia partajului judiciar sunt de asemenea încredințate notarului, în conformitate cu articolele 1207-1224 din codul menționat. Revine în prealabil instanței competente sarcina de a dispune partajul judiciar și, dacă părțile nu sunt de acord cu privire la alegerea unui notar, de a le trimite, eventual conform modalităților pe care le stabilește, în fața unuia sau a doi notari numiți din oficiu. După estimarea și vânzarea bunurilor mobile și imobile, notarul întocmește o listă de lichidare în vederea realizării partajului. Instanța soluționează eventualele litigii și ulterior validează această listă de lichidare sau o retrimite notarului desemnat în scopul stabilirii unei liste de lichidare complementare sau a uneia conforme directivelor instanței.
25 Notarul exercită de asemenea, în conformitate cu articolul 1560 și următoarele din Codul judiciar, anumite activități în materie de executare silită imobiliară. Potrivit acestei dispoziții, titlul executoriu este, mai întâi, pus în executare de un executor judecătoresc care trimite debitorului o somație de plată. Acesta dispune de un termen pentru a se conforma somației. În sfârșit, la expirarea acestui termen și dacă debitorul nu s‑a conformat între timp somației, bunurile imobile în cauză fac obiectul unui sechestru prin act al executorului judecătoresc urmat de transcrierea acestui act în registrul ipotecilor. La cererea creditorului, instanța competentă în materie de sechestru numește un notar pe care îl însărcinează să realizeze vânzarea la licitație sau vânzarea directă a bunurilor în cauză – dacă aceasta din urmă a fost autorizată de instanță – și operațiunile de repartizare a beneficiului vânzării. În caz de vânzare la licitație, notarul desemnat întocmește caietul se sarcini care indică ziua vânzării și delegația prețului în favoarea creditorilor. În cazul în care caietul de sarcini face obiectul unor contestații, notarul întocmește un proces‑verbal, suspendă toate operațiunile și înaintează contestațiile instanței. Articolele 1395 și 1396 din respectivul cod, menționate la punctul 19 din prezenta hotărâre, se aplică executării silite imobiliare.
26 În conformitate cu regulile prevăzute la articolele 1639-1654 din Codul judiciar, notarul este de asemenea implicat în procedura de repartizare a beneficiului vânzării ca urmare a unei vânzări publice. Astfel, notarul desemnat întocmește procesul‑verbal de distribuire a produsului vânzării sau, dacă este cazul, pe cel al ordinii privilegiilor și a ipotecilor. Dacă nu s‑a formulat nicio opoziție, notarul finalizează procesul‑verbal menționat și trimite creditorilor borderoul de stabilire a ordinii în formă executorie. Eventualele contestații se înaintează instanței.
27 În plus, anumite tranzacții trebuie încheiate prin act notarial, sub sancțiunea nulității. Este vorba în special despre donațiile între vii, despre testamente, precum și despre convențiile matrimoniale și de coabitare legală.
28 Notarul intervine de asemenea în materia dreptului societăților și a dreptului asociațiilor. Astfel, cu titlu de exemplu, deciziile de dizolvare a anumitor societăți adoptate de adunările generale ale acestora trebuie întocmite prin act autentic în temeiul articolului 181 alineatul 4 din Codul societăților comerciale (code des sociétés). Același lucru este valabil, în temeiul articolelor 27 și 46 din Legea privind asociațiile fără scop lucrativ, asociațiile internaționale fără scop lucrativ și fundațiile (loi sur les associations sans but lucratif, des associations internationales sans but lucratif et des fondations), în ceea ce privește actele constitutive ale acestor asociații și fundații. La fel ca societățile, asociațiile și fundațiile dobândesc personalitate juridică în urma depunerii actului constitutiv la grefa tribunal de commerce (Tribunalul Comercial) (articolul 2 alineatul 4 și articolul 68 din Codul societăților comerciale, precum și articolul 3, articolul 26novies alineatul 1, articolul 29 alineatul 1 și articolul 31 alineatul 1 din legea menționată). În plus, conform articolelor 882-884 din Codul societăților comerciale, verificarea legalității unei fuziuni sau a unei scindări de societăți sau a unui transfer de sediu este efectuată de notar.
Procedura precontencioasă
29 Comisia a fost sesizată cu o plângere privind condiția de cetățenie impusă pentru accesul la profesia de notar în Belgia. După ce a efectuat examinarea acestei plângeri, Comisia, prin scrisoarea din 8 noiembrie 2000, a pus în întârziere Regatul Belgiei, solicitându‑i să își prezinte în termen de două luni observațiile cu privire la, pe de o parte, conformitatea cu articolul 45 primul paragraf CE a respectivei condiții de cetățenie, precum și, pe de altă parte, netranspunerea Directivei 89/48 în ceea ce privește profesia de notar.
30 Prin scrisoarea din 1 februarie 2001, Regatul Belgiei a răspuns la respectiva scrisoare de punere în întârziere.
31 La 15 iulie 2002, Comisia a adresat acestui stat membru o scrisoare de punere în întârziere complementară, imputându‑i neîndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 43 CE și al articolului 45 primul paragraf CE, precum și al Directivei 89/48.
32 Statul membru menționat a răspuns la această scrisoare de punere în întârziere complementară prin scrisoarea din 10 octombrie 2002.
33 Întrucât a considerat neconvingătoare argumentele invocate de Regatul Belgiei, Comisia a adresat la 18 octombrie 2006 un aviz motivat acestui stat membru în care a conchis că acesta nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 43 CE și al articolului 45 primul paragraf CE, precum și al Directivei 89/48. Această instituție a invitat respectivul stat membru să ia măsurile necesare pentru a se conforma avizului motivat în termen de două luni de la primirea acestuia.
34 Prin scrisoarea din 13 decembrie 2006, Regatul Belgiei a prezentat motivele pentru care considera că poziția susținută de Comisie nu era întemeiată.
35 În aceste condiții, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.
Cu privire la acțiune
Cu privire la primul motiv
Argumentele părților
36 Prin intermediul primului motiv, Comisia solicită Curții să constate că, prin rezervarea accesului la profesia de notar numai propriilor resortisanți, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 43 CE și al articolului 45 primul paragraf CE.
37 Cu titlu introductiv, această instituție subliniază că accesul la profesia de notar nu este supus niciunei condiții de cetățenie în anumite state membre și că această condiție a fost eliminată de alte state membre precum Regatul Spaniei, Republica Italiană și Republica Portugheză.
38 În primul rând, Comisia amintește că articolul 43 CE reprezintă una dintre dispozițiile fundamentale ale dreptului Uniunii care urmărește să asigure beneficiul tratamentului național oricărui resortisant al unui stat membru care se stabilește, chiar și numai cu titlu secundar, într‑un alt stat membru în vederea exercitării în acesta din urmă a unei activități independente și interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.
39 Această instituție, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord susțin că articolul 45 primul paragraf CE trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome și uniforme (Hotărârea din 15 martie 1988, Comisia/Grecia, 147/86, Rec., p. 1637, punctul 8). În plus, în măsura în care prevede o excepție de la libertatea de stabilire pentru activitățile care sunt asociate exercitării autorității publice, acest articol trebuie interpretat restrictiv (Hotărârea din 21 iunie 1974, Reyners, 2/74, Rec., p. 631, punctul 43).
40 Excepția prevăzută la articolul 45 primul paragraf CE trebuie, așadar, restrânsă la activitățile care, prin ele însele, sunt asociate în mod direct și specific exercitării autorității publice (Hotărârea Reyners, citată anterior, punctele 44 și 45). Potrivit Comisiei, noțiunea de autoritate publică implică exercitarea unei puteri decizionale exorbitante față de dreptul comun care se manifestă prin capacitatea de a acționa independent de voința altor subiecte sau chiar împotriva acestei voințe. În special, conform jurisprudenței Curții, autoritatea publică s‑ar manifesta prin exercitarea unor puteri de constrângere (Hotărârea din 29 octombrie 1998, Comisia/Spania, C‑114/97, Rec., p. I‑6717, punctul 37).
41 În opinia Comisiei și a Regatului Unit, activitățile care sunt asociate exercitării autorității publice ar trebui diferențiate de cele exercitate în interesul general. Astfel, mai multor profesii li se acordă competențe speciale în interesul general, fără a fi însă asociate exercitării autorității publice.
42 Din domeniul de aplicare al articolului 45 primul paragraf CE ar fi de asemenea excluse activitățile care reprezintă o asistență sau o colaborare la funcționarea autorității publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 1993, Thijssen, C‑42/92, Rec., p. I‑4047, punctul 22).
43 În plus, Comisia și Regatul Unit amintesc că, în principiu, articolul 45 primul paragraf CE are în vedere activități determinate, iar nu o întreagă profesie, cu excepția cazului în care activitățile vizate nu ar fi separabile de ansamblul celor exercitate de profesia respectivă.
44 În al doilea rând, Comisia efectuează o analiză a diferitor activități exercitate de notar în ordinea juridică belgiană.
45 Primo, în ceea ce privește autentificarea actelor și a convențiilor, Comisia susține că notarul se limitează să ateste voința părților, după ce le‑a consiliat, și să confere efecte juridice acestei voințe. În exercitarea acestei activități, notarul nu ar avea nicio putere decizională față de părți. Astfel, autentificarea nu ar fi decât confirmarea unui acord prealabil între acestea din urmă. Faptul că anumite acte trebuie autentificate în mod obligatoriu ar fi lipsit de relevanță, întrucât numeroase proceduri ar avea un caracter obligatoriu fără a fi însă manifestarea exercitării autorității publice.
46 Acest lucru ar fi valabil și în ceea ce privește particularitățile regimului probelor aferent actelor notariale, o forță probantă comparabilă fiind conferită și altor acte care nu intră în sfera exercitării autorității publice precum procesele‑verbale întocmite de paznicii forestieri autorizați. Nici faptul că notarul își asumă răspunderea atunci când întocmește acte notariale nu ar fi relevant. Astfel, aceasta ar fi situația în ceea ce privește majoritatea profesioniștilor independenți precum avocații, arhitecții sau medicii.
47 În ceea ce privește forța executorie a actelor autentice, Comisia consideră că aplicarea formulei executorii precedă punerea în executare propriu‑zisă fără a face parte din aceasta. Așadar, această forță executorie nu ar conferi nicio putere de constrângere notarilor. Pe de altă parte, orice posibilă contestație nu ar fi soluționată de notar, ci de instanță.
48 Secundo, în ceea ce privește atribuțiile notarului în cadrul executării silite imobiliare, acesta s‑ar limita să execute deciziile adoptate de instanța competentă în materie de sechestru. Acest lucru ar fi valabil și în ceea ce privește vânzarea publică de imobile în afara unei executări silite.
49 Tertio, rolul notarului la stabilirea inventarului unei moșteniri, al unei comunități de bunuri sau al unei indiviziuni s‑ar limita la întocmirea respectivului inventar sub controlul instanței. În ceea ce privește rolul acestuia în cadrul lichidării‑partajului judiciar, acesta ar fi de asemenea încadrat de deciziile instanței.
50 Quarto, în ceea ce privește atribuțiile notarului referitoare la încheierea anumitor acte, precum în special donațiile, convențiile matrimoniale sau de coabitare legală și testamentele, Comisia consideră că notarul se limitează să garanteze voința părților cu respectarea legii.
51 Quinto, acest lucru ar fi valabil și în ceea ce privește atribuțiile notariale în materia dreptului societăților și al asociațiilor.
52 Pe de altă parte, statutul specific al notarului în dreptul belgian, numirea acestuia de către Rege și controlul exercitat asupra activităților sale de către serviciile statului nu ar fi direct relevante în scopul aprecierii naturii activităților în cauză.
53 În al treilea rând, asemenea Regatului Unit, Comisia consideră că normele de drept al Uniunii care conțin referiri la activitatea notarială nu aduc atingere aplicării articolului 43 CE și a articolului 45 primul paragraf CE în cazul acestei activități.
54 Astfel, atât articolul 1 alineatul (5) litera (d) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) (JO L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257), cât și considerentul (41) al Directivei 2005/36 nu ar exclude din domeniul lor de aplicare activitățile notariale decât în măsura în care acestea presupun o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice. Prin urmare, ar fi vorba despre o simplă rezervă care nu are niciun efect asupra interpretării articolului 45 primul paragraf CE. În ceea ce privește articolul 2 punctul 2 litera (l) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50), care exclude activitățile notariale din domeniul de aplicare al acestei directive, Comisia subliniază că faptul că legiuitorul a ales să excludă o anumită activitate din domeniul de aplicare al directivei menționate nu înseamnă că articolul 45 primul paragraf CE este aplicabil acestei activități.
55 În ceea ce privește Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183), precum și Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate (JO L 143, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 3), Comisia apreciază că aceste regulamente se limitează să prevadă obligația statelor membre de a recunoaște și de a conferi forță executorie actelor primite și care sunt executorii într‑un alt stat membru.
56 În ceea ce privește Rezoluția Parlamentului European din 23 martie 2006 privind profesiile juridice și interesul general referitor la funcționarea sistemelor juridice (JO C 292E, p. 105, denumită în continuare „Rezoluția din 2006”), aceasta ar fi un act pur politic cu un conținut ambiguu, întrucât Parlamentul European, pe de o parte, la punctul 17 din această rezoluție, ar fi afirmat că articolul 45 CE trebuie să se aplice profesiei de notar, în timp ce, pe de altă parte, la punctul 2 din aceasta, ar fi confirmat poziția formulată în Rezoluția din 18 ianuarie 1994 privind situația și organizarea notariatului în cele douăsprezece state membre ale Comunității (JO C 44, p. 36, denumită în continuare „Rezoluția din 1994”), în care își exprima dorința eliminării condiției de cetățenie pentru accesul la profesia de notar prevăzută în reglementarea mai multor state membre.
57 Comisia și Regatul Unit adaugă că în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 30 septembrie 2003, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española (C‑405/01, Rec., p. I‑10391), la care fac trimitere mai multe state membre în observațiile lor scrise, era vorba despre exercitarea de către căpitanii și secunzii de nave comerciale a unui ansamblu extins de atribuții de menținere a securității, de puteri coercitive, precum și de competențe în materie notarială și de stare civilă. Așadar, Curtea nu ar fi avut ocazia să analizeze în detaliu diferitele activități exercitate de notari în raport cu articolul 45 primul paragraf CE. Prin urmare, această hotărâre nu ar fi suficientă pentru a se conchide în sensul aplicării acestei dispoziții notarilor.
58 Regatul Belgiei, susținut de Republica Cehă, de Republica Franceză, de Republica Lituania, de Republica Ungară și de Republica Slovacă, arată, în primul rând, că interpretarea articolului 45 primul paragraf CE invocată de Comisie este prea restrânsă. În opinia primului dintre aceste state membre, notarii participă, în ordinea juridică belgiană, în mod direct și specific la exercitarea autorității publice datorită, pe de o parte, efectelor juridice exorbitante față de dreptul comun conferite actelor notariale și, pe de altă parte, naturii activităților notarilor strâns legate de exercitarea puterii judiciare, precum și a celor exercitate de aceștia în materie necontencioasă.
59 Regatul Belgiei adaugă că statutul notarilor în ordinea juridică belgiană este echivalent cu cel al titularilor de funcții publice care exercită puterea publică, procedura de numire și regimul de inamovibilitate care le sunt aplicabile fiind echivalente cu cele ale magistraților.
60 În ceea ce privește diversele activități exercitate de notari, statul membru menționat subliniază, în al doilea rând, că acestea presupun întocmirea de acte autentice, ceea ce ar constitui o manifestare concretă a autorității publice. Contrar susținerilor Comisiei, acordul dintre părți nu ar fi suficient pentru întocmirea unui act notarial. Astfel, notarul ar trebui să refuze să întocmească actul autentic dacă nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege.
61 În plus, cu ocazia autentificării, notarul ar juca un rol de încasator de impozite, primind plata eventualelor taxe de înscriere și a taxei de constituire a ipotecii și eliberând chitanță pentru acestea.
62 Actele autentice întocmite de notar ar beneficia, pe de altă parte, de forță probantă deplină și de forță executorie.
63 Astfel, în ordinea juridică belgiană, mențiunile autentice ale actului notarial, și anume faptele pe care notarul însuși le‑a constatat, despre care declară că le‑a văzut, a auzit și le‑a efectuat, ar avea forță probantă deplină între părți, cu excepția cazului în care sunt contestate cu succes prin procedura înscrierii în fals. În schimb, actele sub semnătură privată ar fi lipsite de forță probantă, cu excepția cazului în care sunt recunoscute de părți.
64 Actele notariale ar avea de asemenea forță executorie fără a fi necesară obținerea în prealabil a unei hotărâri judecătorești. Astfel, întocmirea actului notarial ar da naștere unui titlu executoriu, care ar permite executorului judecătoresc să procedeze direct la executare în temeiul actului notarial menționat. În caz de opoziție la executare, debitorul ar trebui să se adreseze instanței competente în materie de sechestru.
65 În al treilea rând, Regatul Belgiei arată că ordinea juridică belgiană încredințează notarilor anumite atribuții atât în cadrul administrării justiției contencioase, cât și a celei necontencioase.
66 Primo, în ceea ce privește diferitele atribuții încredințate notarilor în cadrul administrării justiției contencioase, printre care figurează executarea silită imobiliară, anumite vânzări publice, stabilirea inventarului unei moșteniri, al unei comunități de bunuri sau al unei indiviziuni, partajul judiciar, procedura de repartizare a beneficiului vânzării și ridicarea sigiliilor, acestea sunt, potrivit Regatului Belgiei, strâns legate de exercitarea puterii judiciare.
67 Astfel, notarul ar exercita atribuții autonome și distincte de cea a instanței. În anumite cazuri, notarul ar fi competent să ia măsuri unilaterale, fără a fi necesar acordul părților. Aceasta ar fi situația atunci când procedează la vânzarea unui bun imobil în cadrul unei executări silite sau când întocmește lista de lichidare în cadrul unui partaj judiciar. În ceea ce privește în special executarea silită, notarul, după numirea sa de către instanța competentă, ar fi singurul însărcinat cu procedura, adjudecarea fiind definitivă și nesupusă căilor de atac. Astfel, instanța competentă în materie de sechestru nu ar putea fi sesizată decât cu o contestație privind legalitatea executării silite sau cu o cerere în anularea adjudecării.
68 Secundo, în ceea ce privește atribuțiile încredințate notarului în cadrul administrării justiției necontencioase, în special în domeniul testamentelor, al convențiilor matrimoniale sau al coabitării legale, acestea urmăresc, potrivit Regatului Belgiei, să prevină contestațiile juridice ulterioare. Astfel, notarilor și judecătorilor li s‑ar încredința două părți distincte ale administrării justiției, primii acționând în cadrul justiției necontencioase, iar cei din urmă, în cadrul justiției contencioase. Activitățile notariale nu ar constitui, așadar, activități auxiliare sau pregătitoare în raport cu cele exercitate de instanță.
69 Pe de altă parte, Curtea ar fi afirmat, în Hotărârea Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española, citată anterior, că activitățile notarului privind întocmirea de testamente constituie o participare la exercitarea unor prerogative de autoritate publică.
70 Tertio, în materia dreptului societăților, notarul ar acționa ca reprezentant al autorității publice asigurând, în interesul general, conformitatea operațiunilor cu legea.
71 Quarto, Regatul Belgiei și Republica Lituania arată că legiuitorul Uniunii a confirmat că notarii participă la exercitarea autorității publice. În această privință, ele se referă la actele Uniunii menționate la punctul 54 din prezenta hotărâre, care fie ar exclude activitățile exercitate de notari din domeniul lor de aplicare respectiv datorită participării acestora la exercitarea autorității publice, fie ar recunoaște că actele autentice sunt întocmite de o autoritate publică sau de orice altă autoritate abilitată în acest sens de stat. Pe de altă parte, din actele menționate la punctul 55 din prezenta hotărâre ar rezulta că actele notariale sunt asimilate deciziilor judiciare în ceea ce privește forța lor executorie.
72 Aceste state membre adaugă, în sfârșit, că Parlamentul European a afirmat, în Rezoluțiile din 1994 și din 2006, că profesia de notar este asociată exercitării autorității publice.
Aprecierea Curții
– Considerații introductive
73 Prin intermediul primului motiv, Comisia impută Regatului Belgiei că împiedică stabilirea, în vederea exercitării profesiei de notar, a resortisanților altor state membre pe teritoriul său, rezervând accesul la această profesie, cu încălcarea articolului 43 CE, propriilor resortisanți.
74 Acest motiv privește, așadar, numai condiția de cetățenie impusă de reglementarea belgiană în cauză pentru accesul la profesia menționată în raport cu articolul 43 CE.
75 Prin urmare, trebuie precizat că motivul respectiv nu privește nici statutul și organizarea notariatului în ordinea juridică belgiană, nici condițiile de acces – altele decât aceea aferentă cetățeniei – la profesia de notar în acest stat membru.
76 În rest, astfel cum a indicat Comisia în ședință, trebuie subliniat că primul motiv nu privește nici aplicarea dispozițiilor Tratatului CE referitoare la libera prestare a serviciilor. De asemenea, motivul menționat nu privește aplicarea dispozițiilor Tratatului privind libera circulație a lucrătorilor.
– Cu privire la fond
77 Trebuie amintit de la bun început că articolul 43 CE constituie una dintre dispozițiile fundamentale ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens, în special, Hotărârea Reyners, citată anterior, punctul 43).
78 Noțiunea de stabilire în sensul acestei dispoziții este o noțiune foarte largă care implică posibilitatea unui resortisant al Uniunii de a participa, în mod stabil și continuu, la viața economică a unui stat membru diferit de statul membru de origine al acestuia și de a obține profit din această participare, favorizând astfel întrepătrunderea economică și socială în interiorul Uniunii Europene în domeniul activităților independente (a se vedea în special Hotărârea din 22 decembrie 2008, Comisia/Austria, C‑161/07, Rep., p. I‑10671, punctul 24).
79 Libertatea de stabilire recunoscută resortisanților unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru include în special accesul la activități independente și la exercitarea acestora în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația statului membru de stabilire (a se vedea în special Hotărârea din 28 ianuarie 1986, Comisia/Franța, 270/83, Rec., p. 273, punctul 13, și, în acest sens, Hotărârea Comisia/Austria, citată anterior, punctul 27). Cu alte cuvinte, articolul 43 CE interzice fiecărui stat membru să prevadă în propria legislație, pentru persoanele care exercită libertatea de stabilire în statul respectiv, condiții de exercitare a activităților acestora diferite de cele definite pentru resortisanții proprii (Hotărârea Comisia/Austria, citată anterior, punctul 28).
80 Articolul 43 CE urmărește astfel să asigure beneficiul tratamentului național oricărui resortisant al unui stat membru care se stabilește într‑un alt stat membru pentru a exercita în acesta din urmă o activitate independentă și interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie care rezultă din legislațiile naționale în calitate de restricție privind libertatea de stabilire (Hotărârea Comisia/Franța, citată anterior, punctul 14).
81 Or, în speță, legislația națională în litigiu rezervă accesul la profesia de notar resortisanților belgieni, consacrând astfel o diferență de tratament în considerarea cetățeniei, în principiu interzisă de articolul 43 CE.
82 Regatul Belgiei susține totuși că activitățile notariale nu sunt incluse în domeniul de aplicare al articolului 43 CE, întrucât acestea sunt asociate exercitării autorității publice în sensul articolului 45 primul paragraf CE. Așadar, mai întâi, trebuie analizată întinderea noțiunii de exercitare a autorității publice în înțelesul acestei din urmă dispoziții și, ulterior, trebuie să se verifice dacă activitățile încredințate notarilor în ordinea juridică belgiană sunt incluse în această noțiune.
83 În ceea ce privește noțiunea „exercitarea autorității publice”, în sensul articolului 45 primul paragraf CE, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante, la aprecierea acesteia trebuie să se țină seama de caracterul propriu dreptului Uniunii al limitelor impuse de această dispoziție excepțiilor acceptate de la principiul libertății de stabilire pentru a se evita posibilitatea ca efectul util al Tratatului în materie de libertate de stabilire să fie înlăturat prin dispoziții adoptate unilateral de statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Reyners, punctul 50, Comisia/Grecia, punctul 8, și Hotărârea din 22 octombrie 2009, Comisia/Portugalia, C‑438/08, Rep., p. I‑10219, punctul 35).
84 Tot potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 45 primul paragraf CE este o derogare de la regula fundamentală a libertății de stabilire. Ca atare, această derogare trebuie să primească o interpretare care limitează sfera acesteia la ceea ce este strict necesar pentru ocrotirea intereselor pe care statele membre le pot proteja în temeiul acestei prevederi (Hotărârile citate anterior Comisia/Grecia, punctul 7, și Comisia/Spania, punctul 34, Hotărârea din 30 martie 2006, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, C‑451/03, Rec., p. I‑2941, punctul 45, Hotărârile din 29 noiembrie 2007, Comisia/Austria, C‑393/05, Rep., p. I‑10195, punctul 35, și Comisia/Germania, C‑404/05, Rep., p. I‑10239, punctele 37 și 46, precum și Hotărârea Comisia/Portugalia, citată anterior, punctul 34).
85 În plus, Curtea a subliniat în repetate rânduri că derogarea prevăzută la articolul 45 primul paragraf CE trebuie restrânsă numai la activitățile care reprezintă în sine o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice (Hotărârile citate anterior Reyners, punctul 45, Thijssen, punctul 8, Comisia/Spania, punctul 35, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 46, Comisia/Germania, punctul 38, și Comisia/Portugalia, punctul 36).
86 În această privință, Curtea a avut ocazia să considere că sunt excluse din sfera derogării prevăzute la articolul 45 primul paragraf CE anumite activități auxiliare sau pregătitoare în raport cu exercitarea autorității publice (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Thijssen, punctul 22, Comisia/Spania, punctul 38, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 47, Comisia/Germania, punctul 38, și Comisia/Portugalia, punctul 36) sau anumite activități a căror exercitare, deși presupune un contact, chiar constant și organic, cu autoritățile administrative sau judiciare sau o participare, chiar obligatorie, la funcționarea acestora, nu aduce atingere puterilor de apreciere și de decizie ale respectivelor autorități (a se vedea în acest sens Hotărârea Reyners, citată anterior, punctele 51 și 53) sau anumite activități care nu presupun exercitarea unor puteri decizionale (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Thijssen, punctele 21 și 22, Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Comisia/Austria, punctele 36 și 42, Comisia/Germania, punctele 38 și 44, precum și Comisia/Portugalia, punctele 36 și 41), a unor puteri de constrângere (a se vedea în acest sens, în special, Hotărârea Comisia/Spania, citată anterior, punctul 37) sau a unor puteri de coerciție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, Anker și alții, C‑47/02, Rec., p. I‑10447, punctul 61, precum și Hotărârea Comisia/Portugalia, citată anterior, punctul 44).
87 În lumina considerațiilor de mai sus, trebuie verificat dacă activitățile încredințate notarilor în ordinea juridică belgiană presupun o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice.
88 În acest scop, trebuie să se ia în considerare natura activităților exercitate de membrii profesiei în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Thijssen, citată anterior, punctul 9).
89 Regatul Belgiei și Comisia sunt de acord în privința faptului că activitatea principală a notarilor în ordinea juridică belgiană constă în întocmirea cu solemnitățile necesare a actelor autentice. În acest sens, notarul ar trebui să verifice, în special, că sunt îndeplinite toate condițiile impuse de lege pentru întocmirea actului. În plus, actul autentic ar avea forță probantă și forță executorie.
90 În această privință, trebuie subliniat că, în temeiul legislației belgiene, fac obiectul autentificării actele sau convențiile la care părțile au consimțit în mod liber. Astfel, acestea decid ele însele, în limitele stabilite de lege, conținutul drepturilor și al obligațiilor și aleg în mod liber clauzele cărora vor să se supună atunci când prezintă la notar spre autentificare un act sau o convenție. Astfel, intervenția acestuia din urmă presupune existența prealabilă a unui consimțământ sau a unui acord de voință al părților.
91 În plus, notarul nu poate modifica în mod unilateral convenția care i se prezintă spre autentificare fără a lua în prealabil consimțământul părților.
92 Activitatea de autentificare încredințată notarilor nu presupune, așadar, ca atare o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice în sensul articolului 45 primul paragraf CE.
93 Faptul că anumite acte sau anumite convenții trebuie, sub sancțiunea nulității, să facă în mod obligatoriu obiectul unei autentificări nu este de natură să pună sub semnul întrebării această concluzie. Astfel, validitatea diverselor acte este frecvent supusă, în ordinile juridice naționale și potrivit modalităților prevăzute, unor cerințe de formă sau unor proceduri obligatorii de validare. În consecință, această împrejurare nu poate fi suficientă pentru a sprijini teza susținută de Regatul Belgiei.
94 Nici obligația notarilor de a verifica, înainte de a efectua autentificarea unui act sau a unei convenții, că sunt îndeplinite toate condițiile impuse de lege pentru întocmirea acestui act sau a acestei convenții și, în caz contrar, de a refuza efectuarea acestei autentificări nu poate să pună sub semnul întrebării concluzia de mai sus.
95 Desigur, astfel cum subliniază Regatul Belgiei, notarul realizează această verificare urmărind un obiectiv de interes general, și anume asigurarea legalității și a securității juridice ale actelor încheiate între particulari. Cu toate acestea, doar urmărirea acestui obiectiv nu poate justifica rezervarea prerogativelor necesare în acest scop numai notarilor resortisanți ai statului membru în cauză.
96 Faptul de a acționa urmărind un obiectiv de interes general nu este suficient în sine pentru ca o anumită activitate să fie considerată asociată în mod direct și specific exercitării autorității publice. Astfel, este cert că activitățile exercitate în cadrul diverselor profesiuni reglementate implică adesea, în ordinile juridice naționale, obligația persoanelor care le exercită de a urmări un asemenea obiectiv, fără însă ca aceste activități să țină de exercitarea acestei autorități.
97 Cu toate acestea, faptul că activitățile notariale urmăresc obiective de interes general care vizează în special asigurarea legalității și a securității juridice ale actelor încheiate între particulari reprezintă un motiv imperativ de interes general care permite să se justifice posibile restricții în ceea ce privește articolul 43 CE rezultate din caracteristicile proprii ale activității notariale precum încadrarea la care sunt supuși notarii în cadrul procedurilor de recrutare aplicate, limitarea numărului acestora și a competențelor lor teritoriale sau regimul de remunerare, de independență, de incompatibilități și de inamovibilitate, în măsura în care aceste restricții permit atingerea obiectivelor menționate și sunt necesare în acest scop.
98 Este de asemenea adevărat că notarul trebuie să refuze autentificarea unui act sau a unei convenții care nu îndeplinește condițiile cerute de lege, aceasta independent de voința părților. Totuși, în urma unui asemenea refuz, părțile rămân libere fie să remedieze nelegalitatea constatată, fie să modifice clauzele actului sau ale convenției în cauză, fie să renunțe la acest act sau la această convenție.
99 În ceea ce privește forța probantă și forța executorie pe care le are actul notarial, nu se poate contesta că acestea conferă actelor respective efecte juridice importante. Totuși, faptul că o anumită activitate presupune întocmirea de acte care au asemenea efecte nu poate fi suficient pentru ca această activitate să fie considerată asociată în mod direct și specific exercitării autorității publice în sensul articolului 45 primul paragraf CE.
100 Astfel, în ceea ce privește în special forța probantă pe care o are un act notarial, trebuie precizat că aceasta ține de regimul probelor consacrat prin lege în ordinea juridică în cauză. Astfel, articolul 1319 din Codul civil, care stabilește forța probantă a actului autentic, face parte din capitolul VI din codul menționat, intitulat „Despre probațiunea obligațiilor și a plății”. Așadar, forța probantă conferită de lege unui anumit act nu are efecte directe asupra problemei dacă activitatea care presupune întocmirea acestui act reprezintă, în sine, o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice, astfel cum o impune jurisprudența (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Thijssen, punctul 8, și Comisia/Spania, punctul 35).
101 În plus, astfel cum a admis Regatul Belgiei, actul sub semnătură privată, recunoscut de persoana față de care este invocat sau considerat recunoscut din punct de vedere legal, are, în conformitate cu articolul 1322 din Codul civil, între persoanele care l‑au subscris și între moștenitorii și avânzii‑cauză ai acestora, „aceeași forță probantă ca actul autentic”.
102 În ceea ce privește forța executorie a actului autentic, trebuie arătat, astfel cum arată Regatul Belgiei, că aceasta permite punerea în executare a obligației pe care acest act o conține fără intervenția prealabilă a instanței.
103 Forța executorie a actului autentic nu exprimă totuși concretizarea în beneficiul notarului a unor puteri care presupun o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice. Astfel, deși aplicarea de către notar a formulei executorii pe actul autentic îi conferă acestuia din urmă forță executorie, aceasta se întemeiază pe voința părților de a încheia un act sau o convenție, după verificarea de către notar a conformității lor cu legea, și de a le conferi forța executorie menționată.
104 De asemenea, trebuie verificat dacă celelalte activități încredințate notarului în ordinea juridică belgiană și la care se referă Regatul Belgiei presupun o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice.
105 În primul rând, în ceea ce privește atribuțiile încredințate notarului în cadrul sechestrului imobiliar, trebuie arătat că acesta este însărcinat în principal să organizeze vânzarea la licitație sau vânzarea directă, dacă aceasta din urmă a fost autorizată de instanță și în condițiile stabilite de ea. De asemenea, notarul trebuie să organizeze vizita la fața locului, să întocmească caietul de sarcini care indică ziua vânzării și care conține delegația prețului în favoarea creditorilor.
106 Trebuie astfel constatat, pe de o parte, că notarul nu este competent să efectueze el însuși sechestrul. Pe de altă parte, instanța competentă în materie de sechestru este cea care numește notarul și îl însărcinează să procedeze la vânzarea la licitație sau la vânzarea directă și la operațiunile de repartizare a beneficiului vânzării. Acestei instanțe îi revine sarcina de a asigura respectarea dispozițiilor în materie de căi de executare. Aceasta poate, chiar și din oficiu, astfel cum reiese din articolul 1396 din Codul judiciar, să solicite deținătorilor de funcții publice, titulari sau desemnați un raport cu privire la stadiul procedurii. În caz de contestații, decizia revine instanței competente în materie de sechestru, notarul fiind obligat să întocmească procesul‑verbal al acestor contestații, să suspende toate operațiunile și să înainteze contestațiile instanței.
107 Atribuțiile încredințate notarilor în cadrul sechestrului imobiliar par a fi astfel exercitate sub supravegherea instanței competente în materie de sechestru, căreia notarul trebuie să îi înainteze eventualele contestații și care, de altfel, decide în final. Prin urmare, aceste atribuții nu pot fi considerate, ca atare, asociate în mod direct și specific exercitării autorității publice (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Thijssen, punctul 21, Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Comisia/Austria, punctele 41 și 42, Comisia/Germania, punctele 43 și 44, precum și Comisia/Portugalia, punctele 37 și 41).
108 În al doilea rând, aceeași concluzie se impune în ceea ce privește atribuțiile încredințate notarilor, potrivit articolelor 1186-1190 din Codul judiciar, în cadrul anumitor vânzări de imobile. Astfel, din aceste dispoziții reiese că decizia de a autoriza sau de a nu autoriza astfel de vânzări revine instanței.
109 În al treilea rând, în ceea ce privește activitățile notarilor în materie de inventar al moștenirilor, al comunităților de bunuri sau al indiviziunilor, precum și în materie de aplicare și de ridicare a sigiliilor, trebuie subliniat că acestea sunt supuse autorizației judecătorului de pace. În caz de dificultăți, notarul înaintează cauza, în aplicarea articolului 1184 din Codul judiciar, judecătorului menționat.
110 În al patrulea rând, în ceea ce privește activitățile notarilor în materie de partaj judiciar, trebuie subliniat, pe de o parte, că revine instanței sarcina de a ordona partajul și de a trimite părțile, eventual conform modalităților pe care le stabilește, în fața notarului care are drept misiune, în special, să procedeze la inventariere, la formarea masei generale și la compunerea loturilor. Pe de altă parte, revine instanței sarcina de a soluționa orice litigiu care ar putea surveni, să omologheze lista de lichidare întocmită de notar sau să o retrimită acestuia pentru a stabili o listă de lichidare complementară sau una conformă directivelor instanței. Prin urmare, aceste activități nu conferă notarului exercitarea autorității publice.
111 În al cincilea rând, aceasta este situația și în cazul procedurii de repartizare a beneficiului vânzării ca urmare a unei vânzări publice. În cadrul acestei proceduri, notarul este însărcinat să întocmească procesul‑verbal de distribuire a produsului vânzării sau, dacă este cazul, pe cel al ordinii privilegiilor și a ipotecilor. Eventualele contestații se înaintează instanței.
112 În plus, trebuie precizat, în ceea ce privește activitățile notariale menționate la punctele 105-111 din prezenta hotărâre, că, astfel cum s‑a amintit la punctul 86 din această hotărâre, activitățile profesionale care presupun o participare, chiar și obligatorie, la funcționarea organelor jurisdicționale nu sunt totuși asociate exercitării autorității publice (Hotărârea Reyners, citată anterior, punctul 51).
113 În al șaselea rând, în ceea ce privește actele precum donații între vii, testamente și convenții matrimoniale sau de coabitare legală, care trebuie încheiate prin act notarial sub sancțiunea nulității, se face trimitere la considerațiile care figurează la punctele 90-103 din prezenta hotărâre.
114 În al șaptelea rând, aceleași considerații se impun în ceea ce privește actele constitutive ale societăților, asociațiilor și fundațiilor care trebuie întocmite, sub sancțiunea nulității, prin act autentic. Pe de altă parte, trebuie adăugat că persoanele juridice sus‑menționate dobândesc personalitate juridică doar în urma depunerii actului constitutiv la grefa tribunal de commerce.
115 În al optulea rând, în ceea ce privește atribuțiile de colectare a impozitului cu care este însărcinat notarul atunci când primește plata taxelor de înscriere sau de constituire a ipotecii, acestea nu pot fi considerate ca atare ca reprezentând o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice. În această privință, trebuie precizat că această colectare este realizată de notar în numele debitorului, că este urmată de o depunere a sumelor corespunzătoare la serviciul competent al statului și că, astfel, aceasta nu este fundamental diferită de aceea aferentă taxei pe valoarea adăugată.
116 În ceea ce privește statutul specific al notarilor în ordinea juridică belgiană, este suficient să se amintească, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 85 și 88 din prezenta hotărâre, că aspectul dacă aceste activități sunt incluse în derogarea prevăzută la articolul 45 primul paragraf CE trebuie verificat în raport cu natura activităților în cauză în sine, iar nu în raport cu acest statut ca atare.
117 Două precizări se impun totuși în această privință. Primo, este cert că, cu excepția cazurilor în care desemnarea unui notar este prevăzută pe cale judecătorească, fiecare parte este liberă să aleagă un notar, conform articolului 9 din Legea privind notariatul. Deși este adevărat că tariful onorariilor notarilor este fixat prin lege, calitatea serviciilor poate varia totuși de la un notar la altul, în funcție, printre altele, de aptitudinile profesionale ale persoanelor în cauză. Rezultă că, în limitele competențelor lor teritoriale respective, notarii își exercită profesia, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 18 din concluzii, în condiții de concurență, ceea ce nu este caracteristic exercitării autorității publice.
118 Secundo, trebuie subliniat, astfel cum arată Comisia fără a fi contrazisă cu privire la acest punct de Regatul Belgiei, că notarii răspund direct și personal, față de clienții lor, pentru prejudiciile rezultate din orice greșeală săvârșită în exercitarea activității lor.
119 În rest, nici argumentul pe care Regatul Belgiei îl întemeiază pe anumite acte ale Uniunii nu este convingător. În ceea ce privește actele menționate la punctul 54 din prezenta hotărâre, trebuie să se precizeze că faptul că legiuitorul a ales să excludă activitățile notariale din domeniul de aplicare al unui anumit act nu înseamnă că acestea din urmă sunt în mod necesar incluse în derogarea prevăzută la articolul 45 primul paragraf CE. În ceea ce privește, în special, Directiva 2005/36, din însuși modul de redactare a considerentului (41) al acestei directive, potrivit căruia aceasta „nu aduce atingere aplicării […] articolului 45 [CE] în special în ceea ce privește notarii”, rezultă tocmai că legiuitorul Uniunii nu a adoptat o poziție în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 45 primul paragraf CE în cazul profesiei de notar.
120 Nici argumentul întemeiat pe regulamentele menționate la punctul 55 din prezenta hotărâre nu este pertinent. Astfel, aceste regulamente se referă la recunoașterea și la executarea de acte autentice primite și executorii într‑un stat membru și, în consecință, nu afectează interpretarea articolului 45 primul paragraf CE. În plus, reiese din jurisprudență, aplicabilă prin analogie Regulamentului nr. 44/2001, că, pentru ca un act să fie calificat act autentic în sensul regulamentului menționat, este necesară fie intervenția unei autorități publice, fie a oricărei alte autorități abilitate de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 1999, Unibank, C‑260/97, Rec., p. I‑3715, punctele 15 și 21).
121 În ceea ce privește Rezoluțiile din 1994 și din 2006 menționate la punctul 56 din prezenta hotărâre, trebuie subliniat că acestea sunt lipsite de efecte juridice, întrucât rezoluțiile nu reprezintă, prin natura lor, acte obligatorii. În rest, deși ele arată că profesia de notar intră în domeniul de aplicare al articolului 45 CE, Parlamentul European și‑a exprimat în mod explicit dorința, în prima dintre aceste rezoluții, a adoptării unor măsuri în vederea eliminării condiției de cetățenie pentru accesul la profesia de notar, această poziție fiind din nou confirmată implicit în Rezoluția din 2006.
122 În ceea ce privește argumentul pe care Regatul Belgiei îl întemeiază pe Hotărârea Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española, citată anterior, trebuie precizat că respectiva cauză care a determinat pronunțarea acestei hotărâri privea interpretarea articolului 39 alineatul (4) CE, iar nu a articolului 45 primul paragraf CE. În plus, din cuprinsul punctului 42 din hotărârea menționată rezultă că, atunci când a apreciat că funcțiile încredințate căpitanilor și secunzilor de nave reprezintă o participare la exercitarea unor prerogative de putere publică, Curtea avea în vedere ansamblul funcțiilor exercitate de aceștia. Așadar, Curtea nu a analizat unica atribuție în materie notarială încredințată căpitanilor și secunzilor de nave, și anume primirea, păstrarea și predarea de testamente, separat de celelalte competențe ale acestora, precum în special puterile de coerciție sau de sancțiune cu care sunt învestiți.
123 În aceste condiții, este necesar să se conchidă că activitățile notariale, astfel cum sunt acestea definite în stadiul actual al ordinii juridice belgiene, nu sunt asociate exercitării autorității publice în sensul articolului 45 primul paragraf CE.
124 Prin urmare, trebuie să se constate că respectiva condiție de cetățenie impusă de reglementarea belgiană pentru accesul la profesia de notar reprezintă o discriminare pe motiv de cetățenie interzisă de articolul 43 CE.
125 Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că primul motiv este întemeiat.
Cu privire la al doilea motiv
Argumentele părților
126 Comisia impută Regatului Belgiei că nu a transpus Directiva 89/48 în ceea ce privește profesia de notar. În opinia sa, această profesie nu poate fi exclusă din domeniul de aplicare al directivei menționate, întrucât notarul nu participă, în mod direct și specific, la exercitarea autorității publice.
127 Această instituție amintește că Directiva 89/48 permite statelor membre să prevadă fie un test de aptitudini, fie un stagiu de adaptare, care ar fi de natură să asigure nivelul înalt de calificare cerut notarilor. În plus, aplicarea acestei directive nu ar avea ca efect împiedicarea recrutării notarilor prin concurs, ci numai să ofere acces la concursul menționat resortisanților altor state membre. De asemenea, o astfel de aplicare nu ar avea efecte asupra procedurii de numire a notarilor.
128 În plus, Regatul Unit consideră că referirea la profesia de notar în considerentul (41) al Directivei 2005/36 nu exclude din domeniul de aplicare al directivei menționate această profesie în ansamblul său.
129 Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, Regatul Belgiei arată că al doilea motiv nu este întemeiat pe o pretinsă netranspunere a Directivei 2005/36, ci a Directivei 89/48. Or, Directiva 2005/36 ar fi abrogat această din urmă directivă începând cu 20 octombrie 2007.
130 Pe fond, statul membru menționat, precum și Republica Lituania, Republica Ungaria și Republica Slovacă arată că Directiva 2005/36 prevede în mod expres, în considerentul (41) al acesteia, că „nu aduce atingere aplicării articolului 39 alineatul (4) [CE] și a articolului 45 [CE], în special în ceea ce privește notarii”. Această rezervă ar confirma că articolul 45 primul paragraf CE se aplică profesiei de notar, astfel încât Directiva 2005/36 nu s‑ar aplica acestei profesii. În plus, Republica Lituania amintește că în al doisprezecelea considerent al Directivei 89/48 figurează o rezervă mai puțin specifică, dar similară.
Aprecierea Curții
– Cu privire la admisibilitate
131 Potrivit unei jurisprudențe constante, existența unei neîndepliniri a obligațiilor, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul 226 CE, trebuie apreciată în raport cu legislația Uniunii în vigoare la momentul expirării termenului atribuit de Comisie statului membru în cauză pentru a se conforma avizului motivat (a se vedea în special Hotărârea din 9 noiembrie 1999, Comisia/Italia, C‑365/97, Rec., p. I‑7773, punctul 32, Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Belgia, C‑275/04, Rec., p. I‑9883, punctul 34, și Hotărârea din 19 martie 2009, Comisia/Germania, C‑270/07, Rep., p. I‑1983, punctul 49).
132 În speță, termenul menționat a expirat la 18 decembrie 2006. Or, la această dată, Directiva 89/48 era încă în vigoare, întrucât Directiva 2005/36 nu a abrogat‑o decât începând cu 20 octombrie 2007. Prin urmare, o acțiune întemeiată pe netranspunerea Directivei 89/48 nu este lipsită de obiect (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 11 iunie 2009, Comisia/Franța, C‑327/08, punctul 23).
133 Obiecția emisă de Regatul Belgiei trebuie, așadar, respinsă.
– Cu privire la fond
134 Comisia impută Regatului Belgiei că nu a transpus Directiva 89/48 în ceea ce privește profesia de notar. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă această directivă are vocația să se aplice acestei profesii.
135 În această privință, trebuie să se țină seama de contextul legislativ în care aceasta se înscrie.
136 Trebuie astfel subliniat că legiuitorul a prevăzut în mod expres, în al doisprezecelea considerent al Directivei 89/48, că sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior, instituit prin aceasta, „nu aduce atingere dispozițiilor […] articolului [45 CE]”. Rezerva astfel emisă exprimă voința legiuitorului de a lăsa activitățile care intră sub incidența articolului 45 primul paragraf CE în afara domeniului de aplicare al directivei menționate.
137 Or, la momentul adoptării Directivei 89/48, Curtea nu avusese încă ocazia să se pronunțe asupra problemei dacă activitățile notariale intră sau nu intră sub incidența articolului 45 primul paragraf CE.
138 De altfel, în cursul anilor care au urmat adoptării Directivei 89/48, Parlamentul European, în Rezoluțiile din 1994 și din 2006 menționate la punctele 56 și 121 din prezenta hotărâre, pe de o parte, a afirmat că articolul 45 primul paragraf CE trebuia să se aplice integral profesiei de notar ca atare, în timp ce, pe de altă parte, și‑a exprimat dorința eliminării condiției de cetățenie pentru accesul la această profesie.
139 În plus, la momentul adoptării Directivei 2005/36 care a înlocuit Directiva 89/48, legiuitorul Uniunii a avut grijă să precizeze, în considerentul (41) al primeia dintre aceste directive, că aceasta nu aduce atingere aplicării articolului 45 CE, „în special în ceea ce privește notarii”. Astfel cum s‑a precizat la punctul 119 din prezenta hotărâre, emițând această rezervă, legiuitorul Uniunii nu a luat poziție în ceea ce privește aplicabilitatea în cazul activităților notariale a articolului 45 primul paragraf CE și, așadar, a Directivei 2005/36.
140 Stau mărturie în special lucrările pregătitoare ale acestei din urmă directive. Astfel, în Rezoluția legislativă referitoare la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2004, C 97E, p. 230), adoptată în primă lectură la 11 februarie 2004, Parlamentul European propusese să fie menționat în mod expres în textul Directivei 2005/36 că aceasta nu se aplică notarilor. Dacă această propunere nu a fost reținută în Propunerea modificată de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale [COM(2004) 317 final] și nici în Poziția comună (CE) nr. 10/2005 din 21 decembrie 2004, adoptată de Consiliu hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din Tratatul de instituire a Comunității Europene în vederea adoptării unei directive a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, C 58E, p. 1), acest lucru nu se datorează motivului că directiva avută în vedere trebuia să se aplice profesiei de notar, ci în special motivului că „o derogare de la principiile libertății de stabilire și liberei prestări a serviciilor pentru activitățile care implică o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice [era] prevăzută la articolul 45 [primul paragraf] CE”.
141 În această privință, ținând seama de împrejurările speciale care au însoțit procesul legislativ, precum și de situația de incertitudine rezultată, astfel cum reiese din contextul legislativ sus‑amintit, nu pare a fi posibil să se constate că, la expirarea termenului acordat în avizul motivat, exista o obligație suficient de clară pentru statele membre de a transpune Directiva 89/48 în ceea ce privește profesia de notar.
142 Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins.
143 Ținând seama de toate considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că, prin impunerea unei condiții de cetățenie pentru accesul la profesia de notar, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 43 CE și să se respingă în rest acțiunea.
Cu privire la cheltuielile de judecată
144 În temeiul articolului 69 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Curtea poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau să decidă ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere. Având în vedere că acțiunea formulată de Comisie este admisă numai în parte, se impune să se decidă ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
145 Potrivit articolului 69 alineatul (4) primul paragraf din acest regulament, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Republica Cehă, Republica Franceză, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Ungară, Republica Slovacă și Regatul Unit suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:
1) Prin impunerea unei condiții de cetățenie pentru accesul la profesia de notar, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 43 CE.
2) Respinge în rest acțiunea.
3) Comisia Europeană, Regatul Belgiei, Republica Cehă, Republica Franceză, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Ungară, Republica Slovacă și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord suportă propriile cheltuieli de judecată.
Semnături
* Limba de procedură: franceza.