Cauza C‑377/09
Françoise‑Eléonor Hanssens‑Ensch, în calitate de lichidator al Agenor SA,
împotriva
Comunității Europene
(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de
tribunal de commerce de Bruxelles)
„Articolul 235 CE și articolul 288 al doilea paragraf CE — Competența Curții de a judeca o acțiune în răspundere extracontractuală îndreptată împotriva Comunității Europene — Acțiune în acoperirea pasivului în sensul articolului 530 alineatul 1 din Codul societăților belgian — Acțiune introdusă de un lichidator al unei societăți pe acțiuni împotriva Comunității Europene — Competența instanțelor naționale de a judeca o astfel de acțiune”
Sumarul hotărârii
Acțiune în despăgubire — Obiect — Cerere de despăgubire pentru un prejudiciu imputabil Comunității
(art. 235 CE și art. 288 al doilea paragraf CE)
O acțiune în răspundere extracontractuală îndreptată împotriva Comunității Europene, chiar dacă este întemeiată pe o reglementare națională care instituie un regim legal special diferit de regimul comun al statului membru vizat în materia răspunderii civile, nu este, potrivit articolului 235 CE coroborat cu articolul 288 al doilea paragraf CE, de competența instanțelor naționale.
Împrejurarea că o astfel de acțiune în răspundere intră în sfera unor condiții de aplicare speciale, în special prin aceea că numai o abatere gravă poate angaja răspunderea persoanei vizate, nu poate ascunde faptul că această acțiune are caracteristicile generale ale unei acțiuni prin care se urmărește repararea unor prejudicii în materie de răspundere extracontractuală, în sensul articolului 288 al doilea paragraf CE, care, în conformitate cu articolul 235 CE, este de competența exclusivă a instanțelor comunitare.
(a se vedea punctele 17, 22 și 26 și dispozitivul)
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
29 iulie 2010(*)
„Articolul 235 CE și articolul 288 al doilea paragraf CE – Competența Curții de a judeca o acțiune în răspundere extracontractuală îndreptată împotriva Comunității Europene – Acțiune în acoperirea pasivului în sensul articolului 530 alineatul 1 din Codul societăților belgian – Acțiune introdusă de un lichidator al unei societăți pe acțiuni împotriva Comunității Europene – Competența instanțelor naționale de a judeca o astfel de acțiune”
În cauza C‑377/09,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de tribunal de commerce de Bruxelles (Belgia), prin decizia din 14 septembrie 2009, primită de Curte la 23 septembrie 2009, în procedura
Françoise-Eléonor Hanssens-Ensch, în calitate de lichidator al Agenor SA,
împotriva
Comunității Europene,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte de cameră, doamna R. Silva de Lapuerta, domnii E. Juhász, T. von Danwitz (raportor) și D. Šváby, judecători,
avocat general: doamna V. Trstenjak,
grefier: domnul N. Nanchev, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 mai 2010,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru F.‑E. Hanssens-Ensch, în calitate de lichidator al Agenor SA, de J. P. Renard și de M. Elvinger, avocați;
– pentru guvernul belgian, de domnii J.‑C. Halleux și T. Materne, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de domnul J.‑P. Keppenne și de doamna M. Owsiany-Hornung, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 235 CE și a articolului 288 al doilea paragraf CE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Hanssens-Ensch, în calitate de lichidator al Agenor SA (denumită în continuare „Agenor”), pe de o parte, și Comunitatea Europeană, pe de altă parte, având ca obiect obligarea acesteia din urmă la plata unei sume de 2 milioane de euro din cauza pretinsului său comportament culpabil care ar fi contribuit la falimentul acestei societăți.
Cadrul juridic
3 Potrivit articolului 530 alineatul 1 din Codul societăților belgian:
„În cazul falimentului societății și al insuficienței activului, dacă se demonstrează că o abatere gravă a acestora a contribuit la faliment, orice administrator sau fost administrator, precum și orice altă persoană care a avut efectiv atribuții de gestionare a societății pot fi declarați ca având o obligație personală, solidară sau nesolidară, privind totalitatea sau o parte a datoriilor societății până la concurența insuficienței activului. […]”
Acțiunea principală și întrebarea preliminară
4 Agenor are ca obiect social consilierea, expertiza, studiile, formarea și orice altă prestație intelectuală legată de acestea. În urma unei cereri de ofertă realizate la sfârșitul anului 1994, i‑au fost încredințate funcțiile de birou de asistență tehnică (denumit în continuare „BAT”) în cadrul programului european „Leonardo da Vinci”. În acest scop, Agenor a încheiat, la 13 iunie 1995, un prim contract pe 12 luni cu Comunitățile Europene.
5 Potrivit articolului 3, acest contract putea fi reînnoit în cazul în care Comisia Comunităților Europene era satisfăcută de serviciile furnizate de Agenor și în funcție de disponibilitățile bugetului Comunităților. În executarea acestei dispoziții, au fost semnate succesiv contracte pentru perioadele 1 iunie 1996-31 mai 1997 și 1 iunie 1997-31 mai 1998.
6 Începând de la 1 iunie 1998, contractul care încetase la 31 mai 1998 a fost prelungit printr‑o clauză adițională până la 30 septembrie 1998. Ulterior, a fost încheiat un alt contract, pentru o nouă perioadă care se încheia la 31 ianuarie 1999.
7 La 6 ianuarie 1999, Comisia a transmis Agenor raportul unui audit care fusese efectuat începând din luna martie 1998. Acest raport ar fi evidențiat un anumit număr de puncte slabe și de carențe în gestionarea BAT. S‑a precizat de asemenea că, în perspectiva unei continuări a relației contractuale, erau necesare ameliorări semnificative în funcționarea BAT și că, în ipoteza unei reînnoiri a contractului după data de 31 ianuarie 1999, ar fi necesară o restructurare a BAT. Se enumerau diverse ameliorări considerate necesare.
8 La 29 ianuarie 1999, Comisia a propus Agenor o clauză suplimentară la contractul în curs, prin care acesta era prelungit până la 15 februarie 1999. Această propunere nu a fost acceptată de Agenor. La 11 februarie 1999, Comisia a constatat, prin urmare, că respectivul contract expirase la 31 ianuarie 1999. Tot la 11 februarie 1999, Agenor a comunicat Comisiei că înțelegea să conteste această poziție.
9 La 3 martie 1999, Agenor a cerut intrarea în faliment.
10 La 30 ianuarie 2004, reclamanta din acțiunea principală, acționând în calitate de lichidator al Agenor, a introdus la tribunal de commerce de Bruxelles o acțiune în răspundere împotriva Comunității, întemeiată în principal pe articolul 530 alineatul 1 din Codul societăților belgian, prin care reproșa Comisiei, pe de o parte, că a impus Agenor constrângeri de gestionare care au făcut ca falimentul să fie inevitabil și, pe de altă parte, că a „abandonat” și a „linșat” Agenor, refuzând să reînnoiască contractul care legase părțile.
11 Comisia a contestat competența instanței de trimitere, susținând că, în temeiul articolului 235 CE și al articolului 288 al doilea paragraf CE, Curtea de Justiție este singura competentă să statueze cu privire la o cerere precum cea a reclamantei din acțiunea principală.
12 Potrivit instanței de trimitere, subzistă un dubiu în privința problemei dacă, în temeiul articolului 288 al doilea paragraf CE, Curtea trebuie să judece acțiuni în răspundere extracontractuală, supuse unui regim legal special, precum cel prevăzut la articolul 530 din Codul societăților belgian.
13 Prin urmare, tribunal de commerce de Bruxelles a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 288 [al doilea paragraf CE] trebuie interpretat în sensul că acțiunea în răspundere întemeiată pe articolul 530 din Codul societăților belgian și introdusă de un lichidator, urmărind obligarea Comunității Europene să acopere pasivul social al falimentului pentru motivul că ar fi deținut de facto sarcina gestionării unei societăți comerciale și că ar fi săvârșit o abatere gravă în gestiunea societății respective, care a contribuit la falimentul acesteia, reprezintă o acțiune extracontractuală în sensul dispoziției menționate?”
Cu privire la întrebarea preliminară
14 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă o acțiune în răspundere îndreptată împotriva Comunității și întemeiată pe o reglementare națională care instituie un regim legal special diferit de regimul comun al statului membru vizat în materia răspunderii civile constituie o acțiune în răspundere extracontractuală în sensul articolului 288 al doilea paragraf CE, care, potrivit articolului 235 CE, nu este de competența instanțelor naționale.
15 Reclamanta din acțiunea principală susține că, având în vedere referirea la „principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre” din articolul 288 al doilea paragraf CE, această dispoziție nu privește decât răspunderea extracontractuală de drept comun a Comunității, astfel cum rezultă, de exemplu, în dreptul belgian, din articolul 1382 din Codul civil. În schimb, o acțiune întemeiată pe orice altă dispoziție ar fi de competența instanțelor naționale, chiar dacă nu este vorba despre o acțiune având un temei contractual. Astfel, o acțiune întemeiată pe articolul 530 din Codul societăților belgian, care constituie temeiul juridic al acțiunii principale, nu poate fi considerată o acțiune în răspundere extracontractuală de drept comun, cu toate că această acțiune nu are un temei contractual.
16 Tratatul CE prevede o repartizare a competențelor între instanțele comunitare și instanțele naționale în ceea ce privește acțiunile în justiție îndreptate împotriva Comunității, prin care este pusă în discuție răspunderea acesteia pentru un prejudiciu.
17 În ceea ce privește răspunderea extracontractuală a Comunității, astfel de litigii sunt de competența Curții. Astfel, articolul 235 CE prevede că aceasta este competentă să judece litigiile care vizează repararea prejudiciilor menționate la articolul 288 al doilea paragraf CE, care are ca obiect răspunderea extracontractuală menționată. Această competență a instanțelor comunitare este exclusivă (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 13 martie 1992, Vreugdenhil/Comisia, C‑282/90, Rec., p. I‑1937, punctul 14, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2002, First și Franex, C‑275/00, Rec., p. I‑10943, punctul 43 și jurisprudența citată).
18 În schimb, în ceea ce privește litigiile referitoare la răspunderea contractuală a Comunității, tratatul nu conferă Curții competența de a judeca astfel de litigii decât la articolul 238 CE, și anume în temeiul unei clauze compromisorii cuprinse într‑un contract încheiat de Comunitate sau în numele acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 1986, Comisia/Zoubek, 426/85, Rec., p. 4057, punctul 11, precum și Hotărârea din 9 octombrie 2001, Flemmer și alții, C‑80/99-C‑82/99, Rec., p. I‑7211, punctul 42).
19 Dat fiind că articolul 235 CE se referă numai la al doilea paragraf al articolului 288 CE, care nu vizează decât răspunderea extracontractuală a Comunității, răspunderea contractuală a acesteia fiind menționată în primul paragraf al respectivului articol 288 CE, nu poate fi dedusă din articolul 235 CE o competență a Curții de a judeca o acțiune întemeiată pe această ultimă răspundere (a se vedea în acest sens Hotărârea Flemmer și alții, citată anterior, punctul 42). Rezultă că, având în vedere articolul 240 CE, litigiile referitoare la răspunderea contractuală a Comunității sunt, în absența unei clauze compromisorii, de competența instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 mai 2009, Guigard/Comisia, C‑214/08 P, punctul 41).
20 Rezultă din cele ce precedă că, în scopul de a se determina care este instanța competentă să judece o anumită acțiune în justiție îndreptată împotriva Comunității pentru ca aceasta să răspundă pentru un prejudiciu, trebuie să se examineze dacă această acțiune are ca obiect răspunderea contractuală a Comunității sau răspunderea extracontractuală a acesteia.
21 În această privință, trebuie să se ia în considerare faptul că trimiterea efectuată de articolul 235 CE la articolul 288 al doilea paragraf CE nu privește decât noțiunea de prejudicii în sensul acestei ultime dispoziții, și anume prejudiciile cauzate de instituțiile Comunității sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor, în materia răspunderii extracontractuale. În schimb, trimiterea efectuată de articolul 288 al doilea paragraf CE la principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre nu face parte din noțiunea menționată. În ceea ce privește această trimitere, ea are ca obiect determinarea condițiilor care trebuie îndeplinite astfel încât Comunitatea să fie obligată să repare astfel de prejudicii.
22 Pe de altă parte, în ceea ce privește acțiunea principală, trebuie să se arate că, astfel cum admite însăși reclamanta din acțiunea principală, această acțiune nu are un temei contractual. În plus, împrejurarea că acțiunea menționată intră în sfera unor condiții de aplicare speciale, în special prin aceea că numai o „abatere gravă” poate angaja răspunderea persoanei vizate, nu poate ascunde faptul că această acțiune are caracteristicile generale ale unei acțiuni prin care se urmărește repararea unor prejudicii în materie de răspundere extracontractuală, în sensul articolului 288 al doilea paragraf CE.
23 În aceste condiții, împrejurarea că reglementarea națională pe care se întemeiază o acțiune în răspundere extracontractuală îndreptată împotriva Comunității constituie un regim legal special diferit de regimul comun al statului membru vizat în materia răspunderii civile nu poate avea ca efect excluderea acțiunii menționate din domeniul de aplicare al articolului 235 CE.
24 Hotărârea din 5 martie 1991, Grifoni/CEEA (C‑330/88, Rec., p. I‑1045, punctul 20), invocată de reclamanta din acțiunea principală, nu poate infirma concluzia care precedă, dat fiind că acțiunea care a determinat pronunțarea acestei hotărâri se întemeia pe răspunderea contractuală a Comunității.
25 Prin urmare, teza reclamantei din acțiunea principală care susține existența, în afara răspunderii contractuale și a răspunderii extracontractuale în sensul articolului 288 al doilea paragraf CE, a unei a treia categorii de răspundere, care ar fi, în temeiul articolului 240 CE, de competența instanțelor naționale, nu este întemeiată.
26 Pe cale de consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că o acțiune în răspundere extracontractuală îndreptată împotriva Comunității, chiar dacă este întemeiată pe o reglementare națională care instituie un regim legal special diferit de regimul comun al statului membru vizat în materia răspunderii civile, nu este, potrivit articolului 235 CE coroborat cu articolul 288 al doilea paragraf CE, de competența instanțelor naționale.
Cu privire la cheltuielile de judecată
27 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
O acțiune în răspundere extracontractuală îndreptată împotriva Comunității Europene, chiar dacă este întemeiată pe o reglementare națională care instituie un regim legal special diferit de regimul comun al statului membru vizat în materia răspunderii civile, nu este, potrivit articolului 235 CE coroborat cu articolul 288 al doilea paragraf CE, de competența instanțelor naționale.
Semnături
* Limba de procedură: franceza.