CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 25 iunie 20091(1)
Cauza C‑241/08
Comisia Comunităților Europene
împotriva
Republicii Franceze
„Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru – Transpunerea Directivei 92/43/CEE (Directiva habitate) – Arii de protecție specială – Efecte semnificative ale unui proiect – Lipsa caracterului perturbator al anumitor activități – Aplicabilitatea evaluării efectelor asupra sitului – Necesitatea propunerii unor soluții alternative în cazul unei evaluări negative”
I – Introducere
1. Disputa dintre părți privește aspectul dacă Franța a transpus în mod corect articolul 6 din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică(2) (denumită în continuare „Directiva habitate) prin articolele L. 414-1, L. 4141-4 și R. 414-21 din Codul francez al mediului (code de l’environnement). Dispozițiile menționate privesc ariile care, datorită importanței pe care o dețin pentru conservarea și readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a anumitor habitate naturale și/sau specii, sunt protejate de dreptul comunitar.
2. Obiectul disputei îl alcătuiesc următoarele chestiuni:
– Un stat membru poate să limiteze întinderea măsurilor de combatere a deteriorării ariilor prin neinterzicerea unor activități umane lipsite de efecte semnificative asupra mediului?
– Interdicția perturbărilor semnificative care afectează speciile autorizează legiuitorul să decidă că anumite activități nu provoacă nicio perturbare semnificativă?
– Evaluarea efectelor asupra ariei trebuie să se aplice tuturor planurilor și proiectelor relevante?
– Normele de drept francez garantează că soluțiile alternative la proiectele care afectează integritatea unei arii vor fi examinate îndeajuns?
II – Procedura și solicitările părților
3. Comisia a comunicat Franței obiecțiile sale printr‑o solicitare de luare de poziție („scrisoare de punere în întârziere”) din 18 octombrie 2005. După primirea răspunsului autorităților franceze la 7 februarie 2006, instituția a adresat acestora un aviz motivat la 15 decembrie 2006, acordându‑le un termen de două luni pentru remedierea aspectelor criticate.
4. Întrucât a considerat nesatisfăcător răspunsul din 28 februarie 2007, Comisia a formulat prezenta acțiune pe cale electronică la 30 mai 2008, trimițând cererea introductivă prin poștă la 2 iunie 2008. Comisia solicită:
– constatarea că, prin neadoptarea tuturor actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru transpunerea corectă a articolului 6 alineatele (2) și (3) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică, Republica Franceză nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestei directive;
– obligarea Republicii franceze la plata cheltuielilor de judecată.
5. La rândul său, Republica Franceză solicită:
– respingerea acțiunii;
– obligarea Comisiei Comunităților Europene la plata cheltuielilor de judecată.
6. Părțile au formulat numai observații scrise.
III – Apreciere juridică
7. Comisia consideră că Franța nu a transpus în mod corect articolul 6 alineatele (2) și (3) din Directiva habitate.
A – Cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate
8. Articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate este formulat astfel:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive.”
9. Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că, pentru punerea în aplicare a articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate, se poate dovedi necesar să se adopte atât măsuri menite să evite efectele negative și perturbările externe cauzate de om, cât și măsuri care vizează prevenirea evoluțiilor naturale care ar putea duce la deteriorarea stadiului de conservare al speciilor și habitatelor naturale pe teritoriul ariilor de protecție specială(3).
10. Articolul L.414-1 alineatul V din Codul francez al mediului prevede, în acest sens, că, pentru fiecare arie în parte, măsurile necesare pentru menținerea și readucerea la stadiul de conservare sunt definite în mod concertat, alături de diferitele grupuri de interes. Comisia contestă restricțiile adoptate cu privire la aceste măsuri, cuprinse în a treia și în a patra teză ale celui de al treilea paragraf al acestei dispoziții.
1. Cu privire la admisibilitate
11. Admisibilitatea motivului îndreptat împotriva articolului L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia și a patra teză din Codul francez al mediului stă sub semnul întrebării, deoarece, în cadrul cererii introductive, Comisia se referă la o versiune diferită de cea avută în vedere în cadrul procedurii precontencioase.
12. În cursul procedurii precontencioase, Comisia făcuse trimitere la versiunea aflată în vigoare la acel moment, rezultată din Legea nr. 2005-157 din 23 februarie 2005 privind dezvoltarea zonelor rurale(4):
„Acestea nu au drept consecință interzicerea activităților umane în măsura în care nu produc efecte semnificative asupra obiectivelor menționate în paragraful anterior. Activitățile piscicole, vânătoarea și alte activități cinegetice practicate în condițiile și în zonele autorizate prin lege și prin regulamentele în vigoare nu constituie activități perturbatoare sau cu astfel de efecte.”
13. Or, în cadrul cererii introductive, Comisia se îndreaptă împotriva articolului L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia și a patra teză din Legea nr. 2006‑1772 din 30 decembrie 2006 privind apa și mediile acvatice(5), mai precis modificările care au intervenit ulterior trimiterii avizului motivat, însă anterior expirării termenului stabilit prin acesta.
„Acestea nu au drept consecință interzicerea activităților umane în măsura în care nu produc efecte semnificative asupra menținerii sau a readucerii acestor habitate naturale și a acestor specii la un stadiu corespunzător de conservare. Pescuitul, activitățile piscicole, vânătoarea și alte activități cinegetice practicate în condițiile și în zonele autorizate prin lege și prin regulamentele în vigoare nu constituie activități perturbatoare sau cu astfel de efecte.”(6)
14. Obiectul acțiunilor introduse în temeiul articolului 226 CE este limitat prin procedura precontencioasă. Scrisoarea de punere în întârziere adresată de Comisie statului membru și avizul motivat emis de Comisie delimitează obiectul litigiului care, din acel moment, nu mai poate fi extins. Într‑adevăr, posibilitatea statului membru în cauză de a‑și prezenta observațiile reprezintă, chiar dacă acesta consideră că nu trebuie să o utilizeze, o garanție esențială urmărită de tratat, iar respectarea sa constituie un aspect esențial al regularității procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru. În consecință, avizul motivat și acțiunea Comisiei trebuie să se întemeieze pe aceleași obiecții precum cele din scrisoarea de punere în întârziere care declanșează procedura precontencioasă(7).
15. În plus, existența unei neîndepliniri a obligațiilor se apreciază în funcție de situația existentă în statul membru, astfel cum se prezintă la expirarea termenului stabilit prin avizul motivat(8).
16. O aplicare strict formalistă a acestor reguli ar însemna că extinderea procedurii la modificările introduse de Legea din 2006 ar reprezenta o lărgire nepermisă a obiectului litigiului în raport cu avizul motivat. În schimb, în cadrul descris de procedura precontencioasă, acțiunea ar fi nefondată, deoarece dispozițiile criticate nu mai existau, la data expirării termenului stabilit prin avizul motivat, în forma criticată de Comisie.
17. Cu toate acestea, în cazul în care reglementarea criticată în cadrul procedurii precontencioase este menținută în esență prin noile dispoziții adoptate de statul membru după formularea avizului motivat, dispoziții împotriva cărora este introdusă acțiunea, procedura precontencioasă ar putea fi extinsă pentru a include noua situație de drept(9). Astfel cum subliniază în mod just Comisia, fără a fi contrazisă asupra acestui aspect, modificările dreptului francez introduse în anul 2006 nu afectează decât în mod marginal conținutul normelor, iar includerea acestora în cadrul acțiunii constituie o modificare justificată a obiectului litigiului.
18. Astfel, motivele îndreptate împotriva articolului L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia și a patra teză din Codul francez al mediului sunt admisibile.
2. Cu privire la limitarea la „efecte considerabile”
19. Prima obiecție a Comisiei privește articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia teză din Codul francez al mediului, în măsura în care acesta prevede că activitățile umane nu pot fi limitate decât în cazurile în care produc efecte semnificative asupra menținerii sau a readucerii habitatelor naturale și a speciilor la un stadiu corespunzător de conservare.
20. În mod întemeiat, Comisia arată că articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate interzice orice formă de deteriorare a habitatelor naturale și a speciilor și că numai în cazul perturbării speciilor se pune problema limitării la efectele semnificative. Această dispoziție nu este respectată în cazul în care sunt interzise numai activitățile umane care produc efecte semnificative.
Cu privire la noțiunea de deteriorare
21. Este adevărat că, până în prezent, Curtea nu a definit încă în detaliu noțiunea de deteriorare a habitatelor, însă jurisprudența referitoare la articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate poate servi drept ghid în acest sens. În principiu, se admite că articolul 6 alineatul (2) și articolul 6 alineatul (3) urmăresc instituirea aceluiași nivel de protecție(10).
22. Articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate face trimitere în două rânduri la efectele negative asupra ariilor protejate. În cadrul primei teze, se prevede că orice plan sau proiect care ar putea afecta în mod semnificativ situl trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia. A doua teză arată că planul sau proiectul poate fi autorizat doar după ce rezultă din evaluarea efectelor asupra sitului că nu are efecte negative asupra integrității sitului.
23. Astfel cum afirmă deopotrivă și Franța, este posibil ca anumite planuri sau proiecte să afecteze în mod semnificativ un sit în sensul articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, în cazul în care amenință să compromită obiectivele de conservare stabilite pentru aria respectivă(11). Într‑o astfel de ipoteză, este necesar să se verifice dacă măsura în discuție are efecte asupra obiectivelor de conservare stabilite pentru acel sit.
24. Este necesar să se evidențieze că efectele negative asupra obiectivelor de conservare nu presupun nicio examinare distinctă care să stabilească dacă sunt semnificative. În realitate, este suficient să existe un risc de afectare a obiectivelor de conservare pentru a face necesară efectuarea unei evaluări a efectelor asupra sitului. În schimb, posibilele efecte asupra sitului sunt lipsite de relevanță în cazul în care nu afectează obiectivele de conservare(12).
25. Rezultatul evaluării efectelor asupra sitului este decisiv pentru a stabili dacă planul sau proiectul poate fi autorizat în temeiul articolului 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate. Autoritățile competente nu vor aproba planul sau proiectul decât în cazul în care constată, în funcție de rezultatele evaluării efectelor asupra sitului, că „integritatea” sitului nu va fi afectată.
26. Invocând acest temei, guvernul francez afirmă următoarele: planurile sau proiectele pot fi autorizate chiar și în cazul în care afectează în mod semnificativ un sit, atât timp cât nu afectează „integritatea” sa. Prin urmare, este ilogic să se excludă în mod categoric măsurile care produc efecte semnificative în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate.
27. Argumentul invocat are însă la bază o diferențiere greșită între efectele semnificative asupra unui sit și efectele asupra „integrității” sitului. În realitate, obiectivele de conservare nu sunt determinante doar pentru aprecierea existenței efectelor semnificative, ci și pentru a stabili dacă este afectată „integritatea” unei arii(13).
28. Prin urmare, este necesar să se considere că are loc o deteriorare a habitatelor în sensul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate în cazul în care sunt afectate obiectivele de conservare a respectivei arii protejate.
Cu privire la efectele negative asupra obiectivelor de conservare
29. În mod evident, Franța susține că numai efectele semnificative asupra menținerii sau a readucerii habitatelor naturale la un stadiu corespunzător de conservare ar putea afecta obiectivele de conservare a unei arii. Or, în temeiul articolului 1 litera (a), al articolului 4 alineatul (4) și al articolului 6 alineatul (1) din Directiva habitate, obiectivele de conservare a unui sit au ca obiect tocmai menținerea sau readucerea habitatelor naturale la un stadiu corespunzător de conservare. Din acest motiv, orice efecte asupra habitatelor aduc de asemenea atingere obiectivelor de conservare a unui sit, indiferent dacă sunt considerate semnificative sau nu.
30. Aspectul dacă efectele anumitor activități, în special diferitele activități menționate cu titlu de exemplu de părți, pot să afecteze în mod concret obiectivele de conservare nu poate fi soluționat decât de la caz la caz, în funcție de obiectivele avute efectiv în vedere, prin adoptarea unei decizii dificile de prognoză științifică în domenii de graniță între discipline, care presupune o anumită marjă de apreciere din partea autorităților naționale.
31. Legislația franceză în litigiu nu acordă o astfel de marjă de apreciere, ci înlătură interzicerea activităților umane care au efecte „nesemnificative” asupra habitatelor. Cu alte cuvinte, aceste activități sunt în principiu autorizate. Chiar dacă specialiștii dețin convingerea că o activitate afectează obiectivele de conservare, trebuie să se demonstreze în plus că aceste efecte sunt semnificative pentru ca activitatea să poată fi interzisă.
Cu privire la interpretarea articolului L.414-1 alineatul V primul și al treilea paragraf din Codul mediului
32. În plus, în opinia exprimată de Franța, Comisia nu a înțeles corect articolul L.414-1 alineatul V primul și al treilea paragraf din Codul mediului. Activitățile umane cu efecte semnificative asupra menținerii sau a readucerii la un stadiu corespunzător de conservare ar fi interzise în toate cazurile. În situația în care astfel de efecte semnificative lipsesc, activitățile nu pot fi, desigur, interzise, însă obiectivul stabilit la primul paragraf, mai exact evitarea deteriorării habitatelor, își păstrează valabilitatea, ceea ce trebuie să se garanteze prin mijloace adecvate.
33. În cazul în care articolul L.414-1 alineatul V primul și al treilea paragraf din Codul mediului ar trebui interpretat și aplicat astfel, s‑ar pune în practică o serie de elemente esențiale ale articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate. Ar rămâne de soluționat numai aspectul de a ști ce se întâmplă atunci când nu poate fi luată nicio măsură care permite exercitarea activității fără apariția unor prejudicii. Și această incertitudine ar dispărea dacă – astfel cum susține guvernul francez în duplica prezentată – deteriorarea în sensul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate are efecte semnificative în sensul articolului L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia teză din Codul mediului.
34. Cu toate acestea, teza guvernului francez nu ține seama de faptul că nu este suficient ca Directiva habitate să fie transpusă astfel încât obiectivele sale să fie atinse pe cale de interpretare – de altfel nici măcar o interpretare obligatorie – conformă a dreptului intern. Nici chiar practicile administrative, care, prin însăși natura lor, pot fi modificate de administrație în mod arbitrar și care sunt lipsite de o publicitate adecvată, nu constituie executarea valabilă a obligațiilor de transpunere a unei directive(14).
35. Dimpotrivă, exactitatea transpunerii dobândește o importanță deosebită în ceea ce privește Directiva habitate, în măsura în care gestionarea patrimoniului comun este încredințată fiecărui stat membru pentru propriul teritoriu(15). Astfel, în cadrul Directivei habitate, care instituie norme complexe și tehnice în domeniul dreptului mediului, statele membre sunt în mod deosebit obligate să garanteze că legislația menită să asigure transpunerea acestei directive este clară și precisă(16).
36. Articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia teză din Codul mediului nu îndeplinește această cerință. Interpretarea susținută de guvernul francez nu poate fi, desigur, în totalitate exclusă, însă este mai probabil ca cititorii neavizați să înțeleagă că activitățile sunt autorizate în cazul în care nu produc efecte semnificative asupra habitatelor. Această concluzie se impune în mod special în ceea ce privește grupurile de interese menționate care, în temeiul articolului L.414-1 alineatul V al doilea paragraf, iau parte la concertarea referitoare la măsurile de protejare a sitului. Se naște temerea că, în acest mod, pot apărea conflicte inutile cu privire la aspectul dacă anumite efecte asupra obiectivelor de conservare sunt semnificative sau nu.
37. Astfel cum evidențiază Comisia, interpretarea articolului L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia teză din Codul mediului prezentată de guvernul francez este în plus contrară interpretării articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate propuse de același guvern. Acesta susține că o interzicere a oricăror deteriorări ar reprezenta o poziție „radicală”(17), încercând în continuare să demonstreze că nu orice deteriorare trebuie interzisă.
Cu privire la luarea în considerare a altor interese
38. Franța invocă de asemenea articolul 2 alineatul (3) din Directiva habitate, precum și al treilea considerent al directivei. Aceste dispoziții arată că aplicarea directivei trebuie să țină cont de contextul economic, social, cultural și regional. Articolul L.414-1 alineatul V din Codul mediului ar constitui, prin urmare, din acest punct de vedere, o transpunere adecvată și proporțională a directivei.
39. Totuși, această poziție se află în contradicție cu jurisprudența privind articolul 4 alineatul (4) prima teză din Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice(18) (denumită în continuare „Directiva păsări”). Dispoziția menționată impune statelor membre, în același mod ca articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate, să ia măsurile corespunzătoare pentru a evita, în ariile de protecție, deteriorarea habitatelor sau orice alt efect negativ asupra speciilor pentru care au fost clasificate arii de protecție specială în temeiul Directivei păsări(19). Încălcarea obligației impuse la articolul 4 alineatul (4) prima teză din Directiva păsări nu poate fi justificată de interese de ordin economic sau social, întrucât menționarea acestor interese în cadrul Directivei păsări nu este suficientă pentru a constitui temeiul unei derogări(20).
40. În principiu, situația nu poate fi diferită în privința Directivei habitate. În prezenta cauză, nu este necesar să se stabilească dacă, în mod excepțional, interesele menționate la articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate pot prevala asupra protecției sitului(21) sau dacă luarea în considerare a intereselor preponderente presupune întotdeauna aplicarea articolului 6 alineatele (3) și (4). Într‑adevăr, articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia teză din Codul mediului nu distinge după cum există sau nu există interese preponderente legate de exercitarea activităților respective. Pentru acest motiv, reglementarea menționată nu poate fi justificată pe baza unor astfel de interese.
Cu privire la măsurile de conservare cu efecte negative
41. În continuare, guvernul francez evidențiază că și măsurile de conservare și de dezvoltare a habitatelor pot avea ca efect deteriorarea acestora, rămânând, cu toate acestea, autorizate. Prin urmare, ar trebui să fie posibil deopotrivă să se admită activități umane lipsite de efecte semnificative.
42. Pentru a ilustra efectele negative ale măsurilor de conservare și de readucere la un stadiu corespunzător de conservare, Franța invocă o serie de exemple: în special, diferite tipuri de habitate ar putea să se succeadă asupra aceleiași suprafețe. Orice schimbare ar avea în mod obligatoriu ca efect dispariția unui tip de habitat. Anumite măsuri de conservare ar putea de asemenea să aducă atingere altor tipuri de habitate sau chiar să afecteze temporar același habitat. În acest sens, Franța menționează secarea regulată a iazurilor pentru prevenirea înnămolirii, care determină deopotrivă dispariția temporară a anumitor habitate. În sfârșit, activitățile agricole ar aduce atingere anumitor elemente ale habitatelor, însă reprezintă în același timp o condiție pentru utilizarea continuă a solurilor de către păsări.
43. Aceste argumente nu țin însă seama de faptul că, în principiu, măsurile necesare și adecvate pentru atingerea obiectivelor de conservare nu pot fi considerate deteriorare a sitului în sensul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate. Chiar dacă anumite obiective de conservare determinate sunt în contradicție, deoarece măsurile de conservare necesare pentru realizarea unuia dintre acestea aduc atingere realizării altuia, conflictul astfel apărut ar trebui mai curând soluționat la definirea acestor obiective.
44. Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că, astfel cum reiese din articolele 3 și 4 din Directiva habitate și în special din articolul 4 alineatul (4)(22), aceste obiective de conservare pot fi stabilite, printre altele, în funcție de importanța siturilor pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a unui tip de habitat natural menționat în anexa I la directivă sau a unei specii menționate în anexa II și pentru asigurarea coerenței sistemului Natura 2000, precum și ținând seama de pericolul de degradare sau de distrugere care planează asupra acestora(23). Astfel, obiectivele respective trebuie să fie, în caz de nevoie, cântărite comparativ, stabilindu‑se priorități. Pentru a oferi o imagine completă, trebuie adăugat că o astfel de decizie, de o complexitate aparte, presupune desigur o marjă de apreciere largă a autorităților competente, însă nu este pe deplin scutită de un control jurisdicțional(24).
45. În schimb, activitățile umane ca atare, neexemplificate mai îndeaproape, așadar, de orice natură, nu pot fi asimilate unor măsuri de conservare necesare și nici unui conflict între obiectivele de conservare.
Concluzii cu privire la articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia teză din Codul mediului
46. Prin urmare, trebuie constatat că articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a treia teză din Codul mediului nu este conform cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate.
3. Cu privire la exceptarea anumitor activități
47. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia critică articolul L.414‑1 alineatul V al treilea paragraf a patra teză din Codul mediului. Pescuitul, acvacultura, vânătoarea și alte activități similare vânătorii, exercitate potrivit normelor în vigoare, sunt declarate prin dispoziția menționată ca necauzatoare de perturbări. Comisia consideră că această afirmație este incompatibilă cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate.
48. Într‑adevăr, Curtea a îndepărtat deja, în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, posibilitatea de a scuti, în mod general, anumite activități, de altfel legale, de obligativitatea efectuării unei evaluări a efectelor asupra sitului. Astfel, nu se garantează că aceste activități nu pot afecta în mod semnificativ ariile de conservare, aducând, așadar, atingere integrității acestora(25).
49. Această observație este valabilă, ca efect al asigurării aceleiași protecții, și pentru articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate. Anumite activități pot fi clasificate în mod global ca necauzatoare de perturbări, în sensul acestei dispoziții, numai în măsura în care se garantează că nu duc la apariția niciunei perturbări care poate produce efecte semnificative în lumina obiectivelor directivei.
50. Împrejurarea că fermele de cultură a midiilor pot produce efecte semnificative asupra siturilor protejate a fost deja recunoscută de Curte(26). Nu numai construirea unei astfel de ferme de cultură a midiilor, ci și exploatarea sa pot crea perturbări. Aceeași constatare este valabilă și în privința fermelor piscicole. Vânătoarea și pescuitul implică, posibil, riscuri minime, însă pot exista obiective de conservare afectate de astfel de perturbări. Pentru acest motiv, trebuie să fie posibilă interzicerea acestor activități în cazul în care pot cauza perturbări pentru anumite arii de conservare, susceptibile să afecteze în mod semnificativ obiectivele directivei.
51. Această concluzie nu este invalidată de circumstanța că exercitarea activităților menționate trebuie să se facă cu respectarea regulilor generale aplicabile.
52. Franța susține că normele aplicabile acvaculturii, în special, definesc zonele în care această activitate este autorizată și că s‑a ținut seama în acest sens de zonele sensibile. Totodată, în privința vânătorii și a pescuitului, ar putea fi impuse cote de captură.
53. Astfel de măsuri pot micșora riscul apariției unor perturbări semnificative. Normele aplicabile acestor activități nu pot însă exclude în totalitate acest risc decât în cazul în care prevăd în mod imperativ că trebuie respectat articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate, mai precis dacă urmăresc, în special, asigurarea obiectivelor de conservare prevăzute de Directiva habitate(27). Franța nu susține însă că aceasta este situația în speță.
54. Guvernul francez afirmă în plus că un anumit document (intitulat „document d’objectifs” – document privind obiectivele) se întocmește pentru fiecare arie, servind drept fundament pentru reglementarea activităților menționate anterior, astfel încât împiedică apariția unor perturbări grave.
55. Părțile nu cad de acord asupra aspectului dacă există o obligație de a stabili astfel de reguli. Comisia se prevalează de textul dispoziției în cauză, respectiv articolul L.414-2 alineatul IV din Codul mediului, care nu justifică o astfel de obligație. În schimb, Franța deduce o astfel de obligație din textul articolului L.414-1 alineatul V primul paragraf din Codul mediului.
56. Cu toate acestea, aspectul menționat nu este unul decisiv în examinarea motivului. Într‑adevăr, este logic să se înțeleagă articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a patra teză din Codul mediului în sensul că activitățile enunțate nu echivalează cu măsuri care urmăresc evitarea perturbărilor. În caz contrar, această dispoziție ar fi lipsită de orice valoare normativă.
57. Chiar dacă articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a patra teză din Codul mediului ar fi aplicat în practică în modul indicat de guvernul francez, aceasta nu ar schimba cu nimic faptul că respectiva dispoziție rămâne cel puțin ambiguă. Grupurile de interes implicate se pot aștepta, în realitate, ca activitățile lor să nu fie considerate ca având un caracter perturbator și să nu facă, prin urmare, obiectul niciunei restricții.
58. Pentru acest motiv, articolul L.414-1 alineatul V al treilea paragraf a patra teză din Codul mediului nu răspunde nici cerințelor unei transpuneri clare(28) a articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate.
B – Cu privire la articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate
59. Comisia critică deopotrivă transpunerea în dreptul francez a articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate. Prima teză a acestei dispoziții arată care planuri și proiecte trebuie examinate din punctul de vedere al efectelor asupra obiectivelor de conservare a ariilor de protecție specială:
„Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă.”
60. Această prevedere a fost transpusă în dreptul francez, prin articolul L.414-4 alineatul I din Codul mediului, astfel:
„Programele sau proiectele de amenajare supuse unui regim de autorizare sau de aprobare administrativă și a căror realizare este de natură să afecteze în mod considerabil un sit Natura 2000 fac obiectul unei evaluări a efectelor din perspectiva obiectivelor de conservare a acestuia din urmă. Pentru programele prevăzute prin lege sau act administrativ și care nu sunt supuse unui studiu de impact, evaluarea se efectuează potrivit procedurii prevăzute la articolul L.122-4 și următoarele din prezentul Cod.
Lucrările, operațiunile sau amenajările prevăzute prin contractele Natura 2000 sunt scutite de procedura evaluării prevăzută în paragraful anterior.”
61. Comisia formulează două obiecții cu privire la această transpunere:
– exceptarea lucrărilor, operațiunilor sau amenajărilor prevăzute prin contracte denumite „Natura 2000” este prea amplă și
– proiectele pentru care nu există obligația autorizării trebuie să facă, la rândul lor, obiectul unei evaluări a efectelor asupra sitului în cazul în care pot produce efecte semnificative asupra obiectivelor de conservare.
1. Cu privire la contractele Natura 2000
62. Comisia reproșează faptul că, potrivit articolului L.414-4 alineatul I al doilea paragraf din Codul mediului, lucrările, operațiunile sau amenajările prevăzute în cadrul așa‑ziselor contracte Natura 2000 sunt scutite de evaluarea efectelor asupra sitului impusă de articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate.
63. Contractele Natura 2000 sunt, în dreptul francez, acorduri încheiate cu utilizatorii anumitor suprafețe situate în arii protejate în temeiul Directivei habitate.
64. În mod incontestabil, lucrările, operațiunile sau amenajările pot constitui planuri sau proiecte în sensul articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, în timp ce, în plus, planurile sau proiectele care au o legătură directă cu sau sunt necesare pentru gestionarea sitului nu trebuie supuse unei evaluări a efectelor.
65. Admiterea acțiunii cu privire la acest aspect depinde de a ști dacă dreptul francez permite ca lucrările, operațiunile sau amenajările prevăzute în contractele Natura 2000 să fie întreprinse în cazul în care nu au o legătură directă sau nu sunt necesare pentru gestionarea sitului.
66. Cuprinsul contractelor Natura 2000 este reglementat prin articolul L.414-3 alineatul I al doilea paragraf prima teză din Codul mediului:
„Contractul Natura 2000 include o serie de angajamente conforme orientărilor și măsurilor definite de documentul privind obiectivele, care are în vedere conservarea și, eventual, readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și a speciilor care au justificat crearea sitului Natura 2000.”
67. Prin urmare, este cert că, în cadrul unui contract Natura 2000, nu se pot adopta orice măsuri și nici nu se poate evita efectuarea unei evaluări a efectelor acestora asupra sitului. Dimpotrivă, acordul trebuie să fie conform cu documentul privind obiectivele pentru situl în cauză. Acest document ar trebui să reprezinte, în esență, transpunerea articolului 4 alineatul (4)(29) și a articolului 6 alineatul (1)(30) din Directiva habitate și în special să stabilească obiectivele de conservare și planurile de punere în aplicare a acestora pentru fiecare sit.
68. Prin urmare, Franța indică, aparent în mod justificat, că măsurile de transpunere definite în contractele Natura 2000 nu contrazic obiectivele de conservare și de readucere la un stadiu corespunzător de conservare a siturilor.
69. Cu toate acestea, Comisia nu este de acord cu această conformitate cu obiectivele. Astfel, măsurile care nu sunt contrare obiectivelor nu prezintă în totalitate în mod necesar o legătură directă cu gestionarea sitului. Legislația franceză ar avea ca efect scutirea prea multor măsuri de la obligația efectuării evaluării efectelor asupra sitului.
70. Derogarea instituită pentru măsurile de gestionare a sitului are la bază ideea că măsurile respective vizează realizarea obiectivelor de menținere sau de readucere la un stadiu corespunzător de conservare stabilite pentru situl în cauză. Definirea acestor obiective nu este, prin natura sa, atât de diferită de o evaluare a efectelor. Aceasta presupune o apreciere științifică a unor date complexe privind situl respectiv și speciile prezente pe teritoriul acestuia, habitatele și potențialul de dezvoltare. Evaluarea efectelor acestor măsuri ar echivala cu efectuarea unei duble examinări.
71. Contrar celor afirmate de Comisie, articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate nu impune nici asigurarea lipsei oricăror efecte ale măsurilor de gestionare a sitului, în cazul în care pot aduce atingere obiectivelor de conservare. Definirea obiectivelor de conservare și de readucere la un stadiu corespunzător de conservare poate în realitate să impună soluționarea conflictelor dintre diferitele obiective. Astfel, se poate dovedi necesară admiterea unei atingeri aduse anumitor tipuri de habitate sau specii pentru a permite alte dezvoltări. Determinantă în acest sens este importanța relativă a diferitelor obiective de conservare și de readucere la un stadiu corespunzător de conservare a siturilor Natura 2000(31).
72. Înlocuirea evaluării efectelor asupra sitului cu decizii de gestionare a sitului nu poate fi însă extinsă la măsurile care nu au o legătură directă cu gestionarea sitului. Comisia subliniază, într‑adevăr, în mod justificat, că derogările de la regulile generale trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive. În temeiul articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, planurile sau proiectele trebuie să fie supuse în principiu unei evaluări individuale. În cadrul unei astfel de proceduri, pot fi evidențiate efectele concrete ale măsurii în cauză.
73. În schimb, contractele Natura 2000 au prin definiție o natură generală. Acestea nu pot ține decât într‑o măsură foarte redusă seama de amplasamentul concret sau de starea sa, la momentul adoptării măsurii. În plus, experiența dobândită pe baza acestor măsuri în perioada dintre încheierea contractelor și punerea în executare a măsurii nu ar putea fi valorificată în contract decât prin modificarea acestuia. În cazul în care o astfel de modificare duce la restrângerea activităților, va face adesea obiectul controverselor și va fi, așadar, greu de pus în practică.
74. Din acest motiv, nu este suficient ca, pentru a putea fi scutite de efectuarea evaluării efectelor asupra sitului, măsurile să fie compatibile cu documentul privind obiectivele, trebuind în plus ca acestea să fie în mod direct necesare pentru realizarea obiectivelor de conservare. Impactul unei adaptări a dreptului francez în acest sens ar fi probabil minim, însă ar trebui să conducă la îndepărtarea oricărui risc de confuzie.
75. Prin urmare, articolul L.414-4 alineatul I al doilea paragraf și articolul L.414-3 alineatul I al doilea paragraf prima teză din Codul mediului sunt incompatibile cu articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, în măsura în care prevăd că este suficient ca un contract Natura 2000 să corespundă documentului privind obiectivele pentru situl în cauză.
76. În cadrul memoriului în replică – mai exact probabil tardiv –, Comisia reproșează Franței că este permisă încheierea contractelor Natura 2000 înainte ca documentul privind obiectivele să fie redactat și, așadar, independent de acesta, fără a aduce însă dovezi în sprijinul acestei afirmații contestate de Franța.
2. Cu privire la operațiunile nesupuse autorizării
77. În temeiul articolului L.414-4 alineatul I primul paragraf prima teză din Codul mediului, în versiunea aplicabilă în speță, lucrările, operațiunile sau amenajările sunt supuse procedurii de evaluare a efectelor asupra sitului în cazul în care trebuie să facă obiectul unei autorizări.
78. În temeiul articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, planurile sau proiectele trebuie supuse unei evaluări a efectelor asupra sitului în cazul existenței unui dubiu cu privire la absența efectelor semnificative. Pentru acest motiv, anumite categorii de proiecte nu pot fi scutite de efectuarea evaluării decât pe baza unor criterii ce pot garanta faptul că nu sunt susceptibile să afecteze siturile protejate în mod semnificativ(32).
79. Invocând acest temei, Comisia obiectează că dreptul francez admite anumite proiecte care nu impun nici autorizarea, nici aprobarea, eludând astfel procedura de evaluare. O serie de astfel de proiecte ar avea efecte semnificative asupra ariilor de conservare, în lumina obiectivelor de conservare a speciilor.
80. Franța nu contestă această afirmație, însă invocă modificările aduse dispozițiilor în cauză, introduse în parte printr‑o lege din 1 august 2008(33) și în parte aflate în stadiul de pregătire.
81. Aceste dispoziții prevăd că, în principiu, toate măsurile de orice natură, fie supuse autorizării, fie nesupuse acestei cerințe, trebuie să facă obiectul procedurii de evaluare a efectelor asupra sitului. Acestea trebuie să fie însă cuprinse în cadrul unei liste, naționale sau locale, întocmite ținând seama de obiectivele de conservare în discuție.
82. Este posibil ca listele locale, mai cu seamă, să permită limitarea obligației de evaluare a efectelor asupra sitului pentru măsuri care au prin definiție efecte minime. Listele locale pot, în realitate, să cuprindă atât măsurile în discuție, cât și riscurile pentru obiectivele de conservare și de readucere la un stadiu corespunzător de conservare în mod mai detaliat decât reglementările generale. Astfel, examinările inutile pot fi evitate, iar riscurile specifice pot fi identificate în mod concret. Cu toate acestea, în cazul în care listele respective nu sunt întocmite sau sunt incomplete, protecția siturilor este în mod indiscutabil afectată. Comisia nu va putea verifica acest lucru decât în mod punctual tocmai în domeniul măsurilor specifice anumitor situri.
83. Însă, astfel cum afirmă Comisia în mod corect, aceste noi reguli dețin o importanță redusă în cadrul acestei proceduri. Curtea poate în definitiv să nu țină seama de acestea, întrucât ceea ce contează este situația de drept de la expirarea termenului stabilit de Comisie prin avizul motivat, mai precis 15 februarie 2007(34). Or, Franța nu contestă că reglementarea în vigoare la acea dată nu era conformă cu articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate.
84. Pe cale de consecință, trebuie să se constate că articolul L.414-4 alineatul I primul paragraf prima teză din Codul mediului este incompatibil cu articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, în măsura în care limitează procedura de evaluare a efectelor asupra sitului la lucrările, la operațiunile și la amenajările supuse autorizării.
C – Cu privire la examinarea soluțiilor alternative
85. În sfârșit, Comisia critică faptul că evaluarea efectelor asupra sitului care trebuie să fie efectuată pentru planuri sau proiecte nu trebuie să cuprindă o prezentare a soluțiilor alternative, în cazul în care se constată un rezultat negativ. O evaluare corespunzătoare a efectelor asupra sitului în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate trebuie să cuprindă astfel de alternative.
86. La o primă vedere, se pare că această chestiune a fost deja soluționată, contrar celor susținute de Comisie. Alternativele la un plan sau la un proiect nu privesc în realitate aplicarea articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, ci autorizarea planurilor sau a proiectelor în temeiul articolului 6 alineatul (4). În partea în care prezintă interes în speță, dispoziția respectivă prevede:
„Dacă, în ciuda unui rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului și în lipsa unei soluții alternative, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic, statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000 […]”
87. Aplicarea articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate nu este obligatorie. Dimpotrivă, în cazul unui rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului, autoritățile competente au dreptul săaleagă să refuze autorizarea realizării proiectului sau să autorizeze realizarea sa în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție(35). Pentru acest motiv, evaluarea efectelor asupra sitului prevăzută de articolul 6 alineatul (3) nu poate fi extinsă la aspectele prevăzute de articolul 6 alineatul (4)(36).
88. Privind mai îndeaproape, Comisia pare să ridice aici o altă obiecție. Articolul R.414-21 alineatul III din Codul mediului, obiectul criticii formulate, privește în mod expres cazul în care un plan sau un proiect, în pofida rezultatului negativ al evaluării efectelor asupra mediului, trebuie să fie pus în executare. În acest caz, se impune o examinare a soluțiilor alternative.
89. S‑ar putea cu toate acestea obiecta împotriva Comisiei că aspectele invocate nu privesc transpunerea articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, ci o încălcare a articolului 6 alineatul (4). În cadrul delimitării precise a întinderii acțiunii în funcție de aspectele din cererea introductivă, se poate considera că acest capăt de cerere trebuie respins(37).
90. Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate, precum și motivarea cererii introductive și, anterior, avizul motivat fac trimitere la corelația cu articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate. Astfel, concluziile prezentate în cererea introductivă trebuie reinterpretate în sensul că, în realitate, Comisia intenționa să evidențieze o încălcare a articolului 6 alineatul (4).
91. De altfel, Franța cunoștea deplin existența acestei corelații între articolele directivei, deoarece argumentația prezentată atât în etapa precontencioasă, cât și în memoriile formulate în prezenta procedură pornește de la principiul că i se reproșează o încălcare a articolului 6 alineatul (4). Apărarea opusă motivelor invocate de Comisie nu a fost considerată, așadar, mai dificilă în lipsa invocării formale a articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate.
92. În temeiul articolului R-414-21 alineatul III punctul 1, petiționarul trebuie să indice motivele pentru care nu există o altă soluție satisfăcătoare:
„Dacă, în pofida măsurilor prevăzute la alineatul II, programul sau proiectul poate avea efecte considerabile prejudiciabile asupra stadiului de conservare a habitatelor naturale și a speciilor care au justificat desemnarea sitului sau a siturilor, dosarul de evaluare trebuie să cuprindă în plus următoarele:
1° Motivele pentru care nu există o altă soluție satisfăcătoare și elementele care permit să se justifice realizarea programului sau a proiectului în condițiile prevăzute la alineatul III sau IV al articolului L. 414-4;
2. […]”.
93. Comisia consideră că aceste indicații nu sunt suficiente pentru a efectua o examinare a soluțiilor alternative. Autoritățile competente ar trebui, dimpotrivă, să caute ele însele, în acest sens, soluții alternative.
94. În replică, guvernul francez indică, pe de o parte, că articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate nu impune în mod expres o prezentare a soluțiilor alternative, ci numai absența unei soluții alternative.
95. Poziția exprimată este desigur exactă dacă este privită în mod izolat și literal, însă din contextul și din finalitatea reglementării rezultă că lipsa alternativelor presupune o comparare(38).
96. Pe de altă parte, Franța susține că explicația privind lipsa soluțiilor alternative impuse la articolul R.414-21 alineatul III punctul 1 din Codul mediului presupune în practică, în orice caz, ca petiționarul să studieze soluțiile alternative, să le descrie și să le ilustreze și cartografieze. Aceste aspecte urmează a fi detaliate în viitor prin intermediul normelor de aplicare.
97. Chiar dacă, în practică, alternativele sunt prezentate, articolul R.414-21 alineatul III punctul 1 din Codul mediului nu urmărește efectuarea unei examinări a soluțiilor alternative, astfel cum se prevede la articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate.
98. Această constatare rezultă în primul rând din împrejurarea că nu petiționarul este cel care trebuie să constate lipsa soluțiilor alternative, ci autoritățile însărcinate să elibereze autorizațiile. Aceste autorități pot, luând în considerare plusurile și minusurile fiecărei variante a planului sau a proiectului care face obiectul cererii, să ajungă la o concluzie diferită de cea formulată de petiționar. Acesta din urmă se va orienta în general în funcție de interesul propriu în alegerea diferitelor soluții concurente. Articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate nu autorizează însă efectele negative asupra unui sit protejat decât cu condiția ca acestea să fie cerute de motive cruciale de interes public major. Or, singurele care se pot pronunța asupra acestui aspect sunt instituțiile însărcinate cu eliberarea autorizațiilor.
99. Este adevărat, nu este exclusă nici posibilitatea ca petiționarului să i se atribuie întocmirea studiilor prealabile soluțiilor alternative, însă lucrările pregătitoare efectuate nu pot aduce atingere concluziei. Dimpotrivă, compararea trebuie să conducă, eventual, la realizarea proiectului în mod diferit pentru a proteja situl respectiv. De altfel, am indica deja că alternativele cele mai similare trebuie, cel puțin, să fie examinate pe baza criteriilor științifice comparabile în ceea ce privește impactul asupra ariei în cauză și motivele de ordin public relevante(39).
100. Articolul R.414-21 alineatul III punctul 1 din Codul mediului nu indică cu suficientă claritate necesitatea ca autoritățile competente să efectueze o comparare care să acopere toate ipotezele, fără a exclude vreun rezultat. Îndeosebi, nu este suficient să se indice numai motivele pentru care nu există o soluție alternativă, chiar dacă acest fapt presupune prezentarea unor alternative. Autoritățile competente trebuie, dimpotrivă, să facă cunoscute deopotrivă și argumentele care pledează în favoarea alternativelor, pentru a putea le putea lua ulterior în considerare.
101. Prin urmare, articolul R.414-21 alineatul III punctul 1 din Codul mediului nu este conform cu articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate.
IV – Concluzie
102. Astfel, propunem Curții să decidă următoarele:
„1. Prin neadoptarea tuturor actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru transpunerea corectă a Directivei 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică, Republica Franceză nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatele (2), (3) și (4) din directiva menționată.
2. Obligă Republica Franceză la plata cheltuielilor de judecată.”
1 – Limba originală: germana.
2 – JO L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109; versiunea aplicabilă este cea modificată prin Actul privind condițiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2003, L 236, p. 33).
3 – Hotărârea din 20 octombrie 2005, Comisia/Regatul Unit (C‑6/04, Rec., p. I‑9017, punctul 34).
4 – JORF nr. 46 din 24 februarie 2005.
5 – JORF nr. 303 din 31 decembrie 2006.
6 – Sublinierea noastră.
7 – Hotărârea din 18 decembrie 2007, Comisia/Spania (C‑186/06, Rep., p. I‑12093, punctul 15 și jurisprudența citată).
8 – Hotărârea din 18 mai 2006, Comisia/Spania (C‑221/04, Rec., p. I‑4515, punctul 23 și jurisprudența citată).
9 – Hotărârea din 22 septembrie 2005, Comisia/Belgia (C‑221/03, Rec., p. I‑8307, punctul 39 și jurisprudența citată).
10 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waldenvereniging și Vogelsbeshermingsvereniging (Waddenzee) (C‑127/02, Rec., p. I‑7405, punctul 36), și Hotărârea din 13 decembrie 2007, Comisia/Irlanda (C‑418/04, Rep., p. I‑10947, punctul 263), precum și Concluziile prezentate la 30 ianuarie 2004 în cauza Waldenvereniging și Vogelsbeshermingsvereniging (Waddenzee) (C‑127/02, Rec., p. I‑7405, punctul 118) și Hotărârea din 19 aprilie 2007, Comisia/Italia (C‑304/05, Rep., p. I‑10947, punctul 173).
11 – Hotărârea Waddenzee (citată la nota de subsol 10, punctul 48).
12 – Hotărârea din 4 octombrie 2007, Comisia/Italia (C‑179/06, Rep., p. I‑8131, punctul 35).
13 – Hotărârea Comisia/Irlanda (citată la nota de subsol 10, punctul 259).
14 – Hotărârea din 12 iulie 2007, Comisia/Austria (C‑507/04, Rep., p. I‑5939, punctul 162 și jurisprudența citată).
15 – Hotărârea Comisia/Regatul Unit (citată la nota de subsol 3, punctul 25), Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Comisia/Germania (C‑98/03, Rec., p. I‑53, punctul 59), și Hotărârea din 10 mai 2007, Comisia/Austria (C‑508/04, Rep., p. I‑3787, punctul 58).
16 – Hotărârea Comisia/Regatul Unit (citată la nota de subsol 3, punctul 26).
17 – Punctul 34 din memoriul în apărare.
18 – JO L 103, p. 1.
19 – Hotărârea din 25 noiembrie 1999, Comisia/Franța (C‑96/98, Rec., p. I‑8531, punctul 35), Hotărârea din 13 iulie 2002, Comisia/Irlanda (C‑117/00, Rec., p. I‑5335, punctul 26), și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Italia (C‑388/05, Rep., p. I‑7555, punctul 26).
20 – Hotărârea din 28 februarie 1991, Comisia/Germania (C‑57/89, Rec., p. I‑883, punctul 22), și Hotărârea Comisia/Spania (citată la nota de subsol 7, punctul 37).
21 – A se vedea cu privire la acest aspect Concluziile prezentate în cauza Waddenzee (citată la nota de subsol 10, punctul 119). O soluție pragmatică, deja aplicată în dreptul francez recent (a se vedea în continuare punctul 80 și următoarele), ar fi să se extindă procedura de autorizare în temeiul articolului 6 alineatele (3) și (4) din Directiva habitate – eventual de la caz la caz – la activitățile respective, întrucât este posibil ca, în acest cadru, să se țină seama de interesele preponderente.
22 – Acesta prevede: „După adoptarea unui sit de importanță comunitară în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), statul membru respectiv desemnează situl ca arie specială de conservare cât mai curând posibil, în termen de maximum șase ani, stabilind prioritățile în funcție de importanța siturilor pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a unui habitat natural din anexa I sau a unei specii din anexa II ori pentru coerența sistemului Natura 2000 și în funcție de pericolele de degradare sau de distrugere ce amenință respectivele situri.”
23 – Hotărârea Waddenzee (citată la nota de subsol 10, punctul 54).
24 – A se vedea Concluziile prezentate la 23 aprilie 2009 în cauza Futura Immobiliare și alții (C‑254/08, Rep., p. I‑6995, punctul 58).
25 – A se vedea Hotărârea Comisia/Germania (citată la nota de subsol 15, punctele 43 și 44).
26 – A se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda (citată la nota de subsol 10, punctul 236 și următoarele).
27 – A se vedea Hotărârea Comisia/Germania (citată la nota de subsol 15, punctul 43).
28 – A se vedea punctul 34 de mai sus.
29 – Cu privire la textul acestei dispoziții, a se vedea nota de subsol 22.
30 – Acesta prevede: „Pentru ariile speciale de conservare, statele membre adoptă măsurile de conservare necesare, inclusiv, după caz, planuri de gestionare adecvate, speciale sau incluse în alte planuri de dezvoltare, precum și actele administrative sau clauzele contractuale adecvate în conformitate cu necesitățile ecologice ale tipurilor de habitate naturale din anexa I și ale speciilor din anexa II prezente pe teritoriul respectivelor situri.”
31 – A se vedea mai sus punctul 43 și următoarele.
32 – Hotărârea Comisia/Germania (citată la nota de subsol 15, punctul 41).
33 – Legea nr. 2008-757 din 1 august 2008 privind răspunderea de mediu și diferite dispoziții de adaptare la dreptul comunitar în domeniul mediului (JORF nr. 179 din 2 august 2008, p. 12361).
34 – A se vedea punctul 15 de mai sus.
35 – Hotărârea din 26 octombrie 2006, Comisia/Portugalia (C‑239/04, Rec., p. I‑10183, punctul 25). A se vedea și Hotărârea Waddenzee (citată la nota de subsol 10, punctele 57 și 60).
36 – Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Țările de Jos (C‑441/03, Rec., p. I‑3043, punctul 28 și următoarele).
37 – A se vedea Hotărârea Comisia/Regatul Unit (citată la nota de subsol 3, punctul 57 și următoarele).
38 – Hotărârea Comisia/Portugalia (citată la nota de subsol 35, punctul 36 și următoarele).
39 – A se vedea Concluziile prezentate la 27 aprilie 2006 în cauza Comisia/Portugalia (C‑239/04, Rec., p. I‑10183, punctul 46). A se vedea și Hotărârea Comisia/Italia (citată la nota de subsol 10, punctul 83).