HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

21 octombrie 2008 ( *1 )

„Trimitere preliminară — Parlamentul European — Foaie volantă care cuprinde afirmații ofensatoare, distribuită de un membru al Parlamentului European — Cerere de reparare a prejudiciului moral — Imunitatea membrilor Parlamentului European”

În cauzele conexate C-200/07 și C-201/07,

având ca obiect cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 234 CE de Corte suprema di cassazione (Italia), prin deciziile din 20 februarie 2007, primite de Curte la și, respectiv, la , în procedurile

Alfonso Luigi Marra

împotriva

Eduardo De Gregorio (C-200/07),

Antonio Clemente (C-201/07),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas, K. Lenaerts, J.-C. Bonichot și T. von Danwitz, președinți de cameră, domnii J. Makarczyk, P. Kūris, E. Juhász, L. Bay Larsen, doamnele P. Lindh și C. Toader (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Poiares Maduro,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 8 aprilie 2008,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru domnul Marra, de acesta și de L. A. Cucinella, avvocato;

pentru domnul De Gregorio, de G. Siporso, avvocato;

pentru domnul Clemente, de R. Capocasale și de E. Chiusolo, avvocati;

pentru guvernul italian, de domnul R. Adam, în calitate de agent, asistat de domnul P. Gentili, avvocato dello Stato;

pentru Parlamentul European, de domnii H. Krück, C. Karamarcos și A. Caiola, în calitate de agenți;

pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna I. Martínez del Peral, precum și de domnii F. Amato și C. Zadra, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 iunie 2008,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare privesc interpretarea normelor comunitare referitoare la imunitățile membrilor Parlamentului European, în special a articolelor 9 și 10 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene din 8 aprilie 1965 (JO 1967, 152, p. 13, denumit în continuare „Protocolul”), și a articolului 6 alineatele (2) și (3) din Regulamentul intern al Parlamentului European (JO 2005, L 44, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul intern”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între domnul Marra, fost membru al Parlamentului European, pe de o parte, și domnii De Gregorio și Clemente, pe de altă parte, care au introdus o acțiune în despăgubiri pentru a obține repararea prejudiciului pe care domnul Marra l-ar fi cauzat acestora prin distribuirea unei foi volante care cuprindea afirmații ofensatoare la adresa lor.

Cadrul juridic

Dreptul comunitar

Protocolul

3

Articolul 9 din Protocol prevede:

„Membrii Parlamentului European nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcțiilor lor.” [traducere neoficială]

4

Articolul 10 din Protocol prevede:

„Pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii acestuia beneficiază:

(a)

pe teritoriul național, de imunitățile recunoscute membrilor parlamentului propriei țări;

(b)

pe teritoriul oricărui alt stat membru, de imunitate privind orice măsură de detenție sau de urmărire penală.

Imunitatea este valabilă inclusiv pe perioada deplasării la locul reuniunii Parlamentului European, cât și la întoarcere.

Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica imunitatea unuia dintre membri.” [traducere neoficială]

5

Articolul 19 din protocol prevede:

„În aplicarea prezentului protocol, instituțiile Comunităților acționează de comun acord cu autoritățile responsabile ale statelor membre interesate.”

Regulamentul intern

6

Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul intern, intitulat „Privilegii și imunități”, prevede:

„Deputații se bucură de privilegiile și de imunitățile prevăzute de Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene.” [traducere neoficială]

7

Articolul 6 din Regulamentul intern, intitulat „Ridicarea imunității”, are următorul cuprins:

„(1)   În exercitarea competențelor în ceea ce privește privilegiile și imunitățile, Parlamentul European se preocupă în special de conservarea integrității sale ca adunare legislativă democratică și de asigurarea independenței deputaților în îndeplinirea atribuțiilor care le revin.

(2)   Orice cerere adresată președintelui de o autoritate competentă a unui stat membru în vederea ridicării imunității unui deputat este comunicată în ședință plenară și trimisă comisiei competente.

(3)   Orice cerere adresată președintelui de un deputat sau de un fost deputat în vederea apărării imunității și privilegiilor este comunicată în ședință plenară și trimisă comisiei competente.

Deputatul sau fostul deputat poate fi reprezentat de un alt deputat. Cererea nu poate fi adresată de către un alt deputat fără acordul deputatului în cauză.

[…]” [traducere neoficială]

8

Articolul 7 din Regulamentul intern, care cuprinde normele privind procedurile referitoare la imunitatea deputaților europeni, prevede la alineatele (6) și (7):

„(6)   În cazurile de apărare a unui privilegiu sau a unei imunități, comisia precizează dacă circumstanțele constituie un obstacol de ordin administrativ ori de altă natură în ceea ce privește, pe de o parte, libertatea de circulație a deputaților care se deplasează către sau dinspre locul reuniunii Parlamentului European ori, pe de altă parte, exprimarea unei opinii sau a unui vot în exercitarea mandatului ori dacă se încadrează în aspectele prevăzute la articolul 10 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile, care nu se află sub incidența dreptului intern și prezintă o propunere prin care invită autoritatea în cauză să tragă concluziile ce se impun.

(7)   Comisia poate emite un aviz motivat privind competența autorității în cauză și admisibilitatea cererii, dar nu se pronunță în niciun caz asupra vinovăției sau a nevinovăției deputatului ori asupra oportunității sau inoportunității urmăririi penale a deputatului pentru opiniile ori pentru actele care îi sunt imputate, chiar dacă examinarea solicitării îi permite comisiei să dobândească o cunoaștere aprofundată a cauzei.” [traducere neoficială]

Dreptul național

9

Conform articolului 68 din Constituția italiană:

„Membrii Parlamentului nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile sau pentru voturile exprimate în exercițiul funcției.

Niciun membru al Parlamentului nu poate fi supus, fără autorizarea camerei din care face parte, percheziției personale sau domiciliare, nici nu poate fi arestat sau lipsit în alt mod de libertate sau reținut, cu excepția cazului în care se execută o hotărâre irevocabilă prin care este condamnat sau, în caz de flagrant delict, pentru care se prevede arestarea obligatorie.

O autorizare similară este necesară în situația interceptării sub orice formă a conversațiilor sau a comunicărilor și a reținerii corespondenței membrilor Parlamentului [italian].”

Acțiunile principale și întrebările preliminare

10

Rezultă din cele două decizii de trimitere că domnul Marra, fost deputat european, a fost condamnat de Tribunale di Napoli să repare prejudiciul pe care l-ar fi cauzat domnilor De Gregorio și Clemente prin distribuirea unei foi volante care cuprindea afirmații ofensatoare la adresa acestora din urmă, în perioada în care domnul Marra era deputat european.

11

Prin două hotărâri pronunțate la 23 ianuarie 2001 și la , Corte d’appello di Napoli a menținut, în esență, cele două hotărâri de condamnare pronunțate de Tribunale di Napoli. În aceste hotărâri, Corte d’appello di Napoli nu a considerat că acțiunile domului Marra față de domnii De Gregorio și Clemente constituiau opinii exprimate în exercitarea funcției sale de deputat european, și nici nu a admis teza domului Marra potrivit căreia, în vederea inițierii unor acțiuni civile împotriva sa, era necesară solicitarea autorizației prealabile a Parlamentului European conform articolului 6 din Regulamentul intern.

12

Prin scrisoarea din 26 martie 2001, adresată președintelui Parlamentului European, domnul Marra a arătat că a fost acționat în justiție la mai multe instanțe italiene, referindu-se în special la acțiunile introduse de domnii De Gregorio și Clemente. Acesta a invocat încălcarea articolului 6 din Regulamentul intern de către autoritățile judiciare italiene, în măsura în care aceste autorități nu au solicitat „autorizația” înainte de a iniția proceduri împotriva sa.

13

În urma acestei solicitări, la 11 iunie 2002, Parlamentul European a adoptat o Rezoluție privind imunitatea membrilor aleși în Italia și practicile autorităților italiene în această materie (JO 2003, C 261 E, p. 102), al cărui dispozitiv are următorul cuprins:

„1.

[Parlamentul European] hotărăște că, la prima vedere, cauza […] și cauza domnului Alfonso Marra ridică o problemă de imunitate parlamentară și că trebuie să li se solicite instanțelor competente să transmită Parlamentului European documentația necesară pentru a stabili dacă respectivele cauze ridică o problemă de imunitate în temeiul articolului 9 din Protocol în ceea ce privește opiniile și voturile exprimate de membrii în cauză în exercitarea funcțiilor lor. De asemenea, acesta hotărăște că trebuie să li se solicite instanțelor competente să suspende judecarea cauzelor până la pronunțarea unei decizii definitive a Parlamentului European.

2.

Președintele Parlamentului European este însărcinat să transmită această decizie și raportul comisiei către Reprezentanța permanentă italiană în vederea comunicării sale către autoritatea competentă a Republicii Italiene.” [traducere neoficială]

14

Rezultă din deciziile de trimitere că această rezoluție nu a parvenit nici instanțelor de fond, nici la Corte suprema di cassazione.

15

Domnul Marra a invocat imunitatea sa în fața acestei din urmă instanțe și a susținut că, în conformitate cu articolul 6 din Regulamentul intern, organele judiciare de primă instanță și de apel ar fi trebuit să solicite mai întâi Parlamentului European ridicarea imunității sale, pentru a putea pronunța decizii de condamnare în ceea ce îl privește.

16

Instanța de trimitere subliniază că articolul 68 din Constituția italiană îi exonerează pe membrii Parlamentului italian de orice răspundere civilă, penală și administrativă cu privire la o opinie sau la un vot exprimate în exercitarea funcțiilor lor în vederea garantării libertății de decizie și de apreciere a acestora din urmă în timpul exercitării mandatului lor.

17

În plus, instanța de trimitere amintește că beneficiul acestei imunități nu face obiectul, în principiu, al unei „cereri de pronunțare a unei decizii preliminare adresate Parlamentului” italian. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din jurisprudența Corte costituzionale, dacă Parlamentul se pronunță asupra imunității, o astfel de decizie este obligatorie pentru autoritatea jurisdicțională la care se introduce acțiunea împotriva parlamentarului vizat. În situația în care parlamentul respectiv și această autoritate ar emite opinii divergente, sistemul prevede posibilitatea sesizării Corte costituzionale cu acest litigiu.

18

În sfârșit, instanța de trimitere arată că, în sistemul conceput de legiuitorul comunitar, care este diferit de cel prevăzut de dreptul italian, articolul 6 din Regulamentul intern prevede că cererea de apărare a privilegiilor și a imunităților poate fi adresată președintelui Parlamentului fie de o autoritate competentă a unui stat membru, fie direct de un deputat european.

19

Având în vedere aceste observații, Corte suprema di cassazione a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, care sunt redactate identic în cele două acțiuni principale:

„1)

În ipoteza inacțiunii unui membru al Parlamentului European, care nu se prevalează de posibilitatea care îi este acordată de articolul 6 alineatul (2) din [Regulamentul intern] de a cere direct președintelui să îi fie apărate privilegiile și imunitatea, instanța pe rolul căreia se află o acțiune civilă este totuși obligată să solicite președintelui ridicarea imunității în vederea continuării procedurii și a pronunțării hotărârii?

sau

2)

În lipsa comunicării de către Parlamentul European a intenției acestuia de a apăra imunitatea și privilegiile membrului în cauză, instanța pe rolul căreia se află o acțiune civilă se poate pronunța cu privire la existența sau la inexistența privilegiului, având în vedere condițiile specifice ale cauzei?”

20

Prin Ordonanța președintelui Curții din 18 iunie 2007, cauzele C-200/07 și C-201/07 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Cu privire la admisibilitatea observațiilor prezentate de Parlamentul European

21

Articolul 23 primul și al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție prevede dreptul Parlamentului European de a-și prezenta observațiile cu privire la trimiterile preliminare care au ca obiect actele adoptate „în comun” de acesta din urmă și de Consiliul Uniunii Europene. În consecință, această dispoziție nu recunoaște în mod expres Parlamentului European dreptul de a prezenta observații în cauze precum acțiunile principale, care se referă la Protocol și la Regulamentul intern.

22

Cu toate acestea, din moment ce articolul 23 menționat recunoaște Parlamentului European dreptul de a prezenta observații scrise în cauzele având ca obiect validitatea sau interpretarea unui act în privința căruia este legiuitor împreună cu o altă instituție, a fortiori un astfel de drept trebuie să îi fie recunoscut în situația unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare având ca obiect interpretarea unui act adoptat de această instituție în calitate de unic autor.

23

Rezultă că trebuie recunoscut dreptul Parlamentului European de a-și prezenta observațiile în prezenta procedură.

Cu privire la întrebările preliminare

24

Trebuie arătat cu titlu introductiv că imunitatea parlamentară a deputaților europeni, astfel cum este prevăzută la articolele 9 și 10 din Protocol, cuprinde cele două forme de protecție recunoscute în mod obișnuit membrilor parlamentelor naționale din statele membre, și anume imunitatea cu privire la opiniile și la voturile exprimate în exercitarea funcțiilor parlamentare, precum și inviolabilitatea parlamentară, care comportă în principiu o protecție împotriva procedurilor judiciare.

25

Articolul 10 din Protocol prevede că, pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii acestuia beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute membrilor parlamentului propriei țări, iar pe teritoriul oricărui alt stat membru, de imunitate privind orice măsură de detenție și de urmărire penală. Articolul 10 ultimul paragraf din Protocol prevede și faptul că Parlamentul European poate decide ridicarea imunității unuia dintre membrii săi.

26

Articolul 9 din Protocol prevede principiul imunității deputaților europeni pentru opiniile sau pentru voturile exprimate în cadrul exercitării funcțiilor lor. Întrucât acest articol nu face nicio referire la drepturile naționale, întinderea acestei imunități trebuie stabilită, în consecință, doar în temeiul dreptului comunitar (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 10 iulie 1986, Wybot, 149/85, Rec., p. 2391, punctul 12).

27

Or, o astfel de imunitate precum cea invocată de domnul Marra în acțiunile principale trebuie să fie considerată, în măsura în care prin aceasta se urmărește protecția libertății de exprimare și independența deputaților europeni, o imunitate absolută care se opune oricărei proceduri judiciare cu privire la o opinie sau la un vot exprimate în exercitarea funcțiilor parlamentare.

28

Trebuie precizat că, prin intermediul prezentelor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare, Curții nu i se solicită să stabilească dacă un act precum cel în discuție în acțiunile principale constituie o opinie exprimată în exercitarea funcțiilor parlamentare în sensul articolului 9 din Protocol, ci i se solicită doar să clarifice modalitățile de aplicare a acestui articol de instanțele naționale, precum și de Parlamentul European.

29

Într-adevăr, prin intermediul celor două întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, atunci când un deputat european nu adresează Parlamentului European o cerere de apărare a imunității sale sau atunci când o decizie a Parlamentului European privind această imunitate nu a fost comunicată autorităților jurisdicționale naționale sesizate cu o acțiune precum acțiunile principale, aceste autorități sunt obligate să solicite Parlamentului European ridicarea imunității acestui deputat și să aștepte decizia acestei instituții înainte de a se pronunța asupra existenței imunității respective.

30

Instanța de trimitere pornește de la premisa potrivit căreia, în acțiunile principale, reclamantul nu s-a adresat Parlamentului European pentru apărarea imunității sale și, în consecință, această instituție nu a adoptat nicio decizie în această privință. Totuși, astfel cum rezultă din înscrisurile prezentate de Parlamentul European, domnul Marra a formulat o cerere de apărare a imunității sale, iar Parlamentul European a adoptat o rezoluție care a fost transmisă Reprezentanței permanente a Republicii Italiene. Este cert că instanțele de fond și Corte suprema di cassazione nu au avut cunoștință nici de cererea domnului Marra, nici de rezoluția respectivă.

31

În considerarea acestor elemente și pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere în vederea soluționării acțiunilor principale, întrebările preliminare trebuie înțelese în sensul că prin acestea se solicită să se stabilească, în primul rând, dacă, în cazul în care instanța națională care trebuie să judece o acțiune în despăgubiri introdusă împotriva unui deputat european cu privire la opiniile exprimate de acesta nu a primit nicio informație privind o cerere a acestui deputat adresată Parlamentului European având ca obiect apărarea imunității sale, această instanță se poate pronunța asupra existenței imunității prevăzute la articolul 9 din Protocol având în vedere elementele din speță, în al doilea rând, dacă, în cazul în care instanța națională este informată despre faptul că acest deputat a adresat o astfel de cerere Parlamentului European, această instanță trebuie să aștepte decizia Parlamentului European înainte de a continua procedura inițiată împotriva deputatului menționat și, în al treilea rând, dacă, atunci când instanța națională constată existența imunității respective, aceasta trebuie să solicite ridicarea imunității în vederea continuării procedurii judiciare. Întrucât răspunsul la aceste întrebări se întemeiază pe aceleași motive, întrebările trebuie analizate împreună.

32

În scopul de a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile privind imunitatea absolută prevăzută la articolul 9 din Protocol, instanța națională nu este obligată să adreseze întrebarea Parlamentului European. Astfel, în cazul unor proceduri judiciare inițiate împotriva unui deputat european cu privire la opiniile și la voturile exprimate de acesta, Protocolul nu prevede competența Parlamentului European de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea acestei imunități.

33

În consecință, o astfel de apreciere este de competența exclusivă a instanțelor naționale care trebuie să aplice o astfel de dispoziție și care nu pot decât să stabilească consecințele acestei imunități în cazul în care constată că opiniile și voturile în discuție au fost exprimate în exercitarea funcțiilor parlamentare.

34

Dacă, atunci când aplică articolul 9 din Protocol, instanțele menționate au neclarități privind interpretarea acestuia, instanțele respective pot adresa Curții, în temeiul articolului 234 CE, o întrebare privind interpretarea acestui articol din Protocol, instanțele de ultim grad având obligația să sesizeze Curtea într-un astfel de caz.

35

În plus, din articolele 6 și 7 din Regulamentul intern, care cuprind normele interne referitoare la procedura de ridicare a imunității parlamentare, nu s-ar putea deduce nici măcar în mod implicit o obligație a instanțelor naționale de a trimite Parlamentului European decizia privind existența condițiilor care permit recunoașterea acestei imunități înainte de a se pronunța asupra opiniilor și a voturilor deputaților europeni.

36

Într-adevăr, articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul intern se limitează să stabilească normele de procedură privind ridicarea imunității parlamentare, prevăzută la articolul 10 din Protocol.

37

Articolul 6 alineatul (3) din același Regulament intern instituie o procedură de apărare a imunității și a privilegiilor care poate fi declanșată de un deputat european, procedură care se referă și la imunitatea cu privire la opiniile și la voturile exprimate în exercitarea funcțiilor parlamentare. Articolul 7 alineatul (6) din Regulamentul menționat prevede, într-adevăr, că Parlamentul European „precizează” dacă o procedură judiciară inițiată împotriva unui deputat european constituie un obstacol în ceea ce privește exprimarea unei opinii sau a unui vot și „prezintă o propunere prin care invită autoritatea în cauză să tragă concluziile care se impun”.

38

Astfel cum au subliniat Parlamentul European și Comisia Comunităților Europene, Regulamentul intern este un act de organizare internă care nu poate să creeze în favoarea Parlamentului European competențe ce nu sunt expres recunoscute printr-un act normativ, în speță prin Protocol.

39

Rezultă că, chiar dacă în urma cererii deputatului european vizat Parlamentul European adoptă în temeiul Regulamentului intern o decizie de apărare a imunității, aceasta constituie un aviz care nu produce efecte obligatorii față de autoritățile jurisdicționale naționale.

40

Pe de altă parte, împrejurarea că legislația unui stat membru prevede o procedură de apărare a membrilor parlamentului național, permițându-i acestuia să intervină în situația în care instanța națională nu recunoaște această imunitate, nu implică recunoașterea acelorași puteri Parlamentului European în privința deputaților europeni care provin din acest stat, din moment ce, astfel cum s-a constatat la punctul 32 din prezenta hotărâre, articolul 9 din Protocol nu prevede în mod expres o astfel de competență a Parlamentului European și nu face trimitere la normele de drept național.

41

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de cooperare loială între instituțiile europene și autoritățile naționale, astfel cum este prevăzută la articolul 10 CE și amintită la articolul 19 din Protocol, care se impune atât autorităților jurisdicționale din statele membre care acționează în cadrul competențelor lor, cât și instituțiilor comunitare, are o importanță deosebită atunci când cooperarea se referă la autoritățile judiciare ale statelor membre care au obligația să asigure aplicarea și respectarea dreptului comunitar în ordinea juridică națională (a se vedea în special Ordonanța din 13 iulie 1990, Zwartveld și alții, C-2/88 IMM, Rec., p. I-3365, punctul 17, și Hotărârea din , Roquette Frères, C-94/00, Rec., p. I-9011, punctul 93).

42

Trebuie să se considere că această obligație de cooperare se aplică în cadrul unor litigii precum cele în discuție în acțiunile principale. Astfel, Parlamentul European și autoritățile jurisdicționale naționale trebuie să coopereze în vederea evitării oricărui conflict privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor Protocolului.

43

În consecință, în situația în care a fost introdusă o acțiune împotriva unui deputat european la o instanță națională, iar aceasta este informată că s-a declanșat o procedură de apărare a privilegiilor și a imunităților acestui deputat, astfel cum este prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul intern, instanța menționată trebuie să suspende procedura jurisdicțională și să solicite Parlamentului European emiterea unui aviz în termenul cel mai scurt posibil.

44

După ce instanța națională a constatat existența condițiilor pentru recunoașterea imunității absolute prevăzute la articolul 9 din Protocol, această instanță, precum și Parlamentul European au obligația să respecte imunitatea. Rezultă că această imunitate nu poate fi ridicată de Parlamentul European și că, în consecință, instanța menționată este obligată să respingă acțiunea introdusă împotriva deputatului european vizat.

45

Într-adevăr, pe de o parte, articolul 9 din Protocol nu acordă o astfel de putere Parlamentului European. Pe de altă parte, întrucât acest articol constituie o dispoziție specială aplicabilă oricărei proceduri judiciare în raport cu care deputatul beneficiază de imunitate cu privire la opiniile și la voturile exprimate în exercitarea funcțiilor parlamentare, ridicarea imunității nu s-ar putea realiza în aplicarea articolului 10 al treilea paragraf din Protocol, care se referă la imunitatea în procedurile judiciare care au ca obiect un act diferit de cel la care se referă articolul 9 menționat. Rezultă că doar această din urmă imunitate poate fi ridicată pentru a continua procedura judiciară inițiată împotriva unui deputat european.

46

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că normele comunitare referitoare la imunitățile membrilor Parlamentului European trebuie interpretate în sensul că, într-o acțiune în despăgubiri introdusă împotriva unui deputat european cu privire la opiniile exprimate de acesta,

în cazul în care instanța națională care trebuie să judece o astfel de acțiune nu a primit nicio informație privind o cerere a acestui deputat adresată Parlamentului European având ca obiect apărarea imunității prevăzute la articolul 9 din Protocol, aceasta nu este obligată să solicite Parlamentului European să se pronunțe asupra existenței condițiilor privind imunitatea;

în cazul în care instanța națională este informată despre faptul că acest deputat a adresat Parlamentului European o cerere de apărare a imunității respective, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul intern, aceasta trebuie să suspende procedura jurisdicțională și să solicite Parlamentului European emiterea unui aviz în termenul cel mai scurt posibil;

în cazul în care instanța națională consideră că deputatul respectiv beneficiază de imunitatea prevăzută la articolul 9 din Protocol, aceasta este obligată să respingă acțiunea introdusă împotriva deputatului european vizat.

Cu privire la cheltuielile de judecată

47

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

 

Normele comunitare referitoare la imunitățile membrilor Parlamentului European trebuie interpretate în sensul că, într-o acțiune în despăgubiri introdusă împotriva unui deputat european cu privire la opiniile exprimate de acesta,

 

în cazul în care instanța națională care trebuie să judece o astfel de acțiune nu a primit nicio informație privind o cerere a acestui deputat adresată Parlamentului European având ca obiect apărarea imunității prevăzute la articolul 9 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene din 8 aprilie 1965, aceasta nu este obligată să solicite Parlamentului European să se pronunțe asupra existenței condițiilor privind imunitatea;

 

în cazul în care instanța națională este informată despre faptul că acest deputat a adresat Parlamentului European o cerere de apărare a imunității respective, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul intern al Parlamentului European, aceasta trebuie să suspende procedura jurisdicțională și să solicite Parlamentului European emiterea unui aviz în termenul cel mai scurt posibil;

 

în cazul în care instanța națională consideră că deputatul european beneficiază de imunitatea prevăzută la articolul 9 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, aceasta este obligată să respingă acțiunea introdusă împotriva deputatului european vizat.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: italiana.