—

pentru domnul Schwibbert, de A. Sirotti Gaudenzi, avvocato;

—

pentru Società Italiana degli Autori ed Editori, de M. Mandel și M. Siragusa, avvocati;

—

pentru guvernul italian, de domnul I. M. Braguglia, în calitate de agent, asistat de domnii S. Fiorentino și M. Massella Ducci Teri, avvocati dello Stato;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de doamna L. Pignataro și de domnul W. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 3 CE, 23 CE-27 CE, a Directivei 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282, denumită în continuare „Directiva 98/34”), a Directivei 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120), precum și a Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate în Italia împotriva domnului Schwibbert pentru deținerea de compact-discuri (denumite în continuare „CD-uri”) care nu purtau semnul distinctiv al organismului național însărcinat cu colectarea drepturilor de autor.

3

Directiva 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 (JO L 109, p. 8) a instaurat în dreptul comunitar o procedură de informare în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice.

4

Articolul 12 din Directiva 83/189 are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive într-un termen de 12 luni de la notificarea acesteia și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2)   Statele membre asigură comunicarea către Comisie a textului dispozițiilor esențiale de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.” [traducere neoficială]

5

Directiva 83/189 a fost modificată în mai multe rânduri și în mod substanțial. Prin Directiva 98/34 s-a realizat codificarea acesteia.

6

Articolul 1 din Directiva 98/34 prevede:

„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri:

[…]

[…]”

7

Articolele 8 și 9 din Directiva 98/34 impun statelor membre, pe de o parte, obligația de a comunica Comisiei Comunităților Europene proiectele de reglementări tehnice care intră în domeniul de aplicare al acestei directive, cu excepția situației în care acestea transpun integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză, și, pe de altă parte, obligația de a amâna cu mai multe luni adoptarea acestor proiecte pentru a da Comisiei posibilitatea de a verifica dacă sunt compatibile cu dreptul comunitar, în special cu libera circulație a mărfurilor, sau de a propune o directivă, un regulament sau o decizie în domeniul respectiv.

8

Directiva 92/100 are drept obiect armonizarea protecției juridice a operelor reglementate de dreptul de autor și a obiectelor protejate de drepturi conexe. Directiva urmărește să garanteze autorilor și artiștilor interpreți sau executanți un venit corespunzător. În acest scop, potrivit Directivei 92/100, statele membre prevăd dreptul de a autoriza sau de a interzice închirierea și împrumutul operelor originale și al copiilor protejate prin dreptul de autor, precum și al altor obiecte menționate la articolul 2 alineatul (1) din această directivă. În cadrul capitolului II din Directiva 92/100 privind drepturile conexe, articolul 9 stabilește că statele membre prevăd un drept exclusiv de punere la dispoziția publicului, prin vânzare sau altfel, a obiectelor enumerate la respectivul articol.

9

Potrivit Legii nr. 633 din 22 aprilie 1941 în materie de drepturi de autor (GURI nr. 166 din 16 iulie 1941, denumită în continuare „Legea din 1941”), aplicarea obligatorie a semnului distinctiv pe orice suport ce conține opere protejate este un instrument de autentificare și de garanție care permite să se distingă produsul licit de produsul piratat. Società Italiana degli Autori ed Editori (Societatea Italiană a Autorilor și Editorilor), organism public ad-hoc, îndeplinește funcții de protecție, de intermediere și de certificare. Semnul distinctiv prevăzut de lege poartă inițialele „SIAE”.

10

Legea nr. 121/87 din 27 martie 1987 (GURI nr. 73 din 28 martie 1987) a extins obligația de a aplica semnul distinctiv „SIAE” la alte suporturi ce conțin opere intelectuale.

11

În cadrul transpunerii Directivei 92/100, în temeiul Decretului legislativ nr. 685 din 16 noiembrie 1994 (GURI nr. 293 din 16 decembrie 1994), care a abrogat Legea nr. 121/87, legiuitorul italian a introdus în Legea din 1941 o dispoziție, articolul 171 ter alineatul 1 litera c), care prevede sancțiuni penale specifice și care este formulat după cum urmează:

„1.   Se pedepsește cu închisoare de la trei luni la trei ani și cu amendă de la 500000 ITL la 6000000 ITL orice persoană care:

[…]

[…]”

12

Procura della Repubblica presso il Tribunale civile e penale di Forlì (Parchetul de pe lângă Tribunalul Civil și Penal din Forlì) a deschis, la 12 februarie 2000, o investigație judiciară împotriva domnului Schwibbert, rezident în Italia, reprezentant legal al societății K. J. W. S. Srl, și a confirmat că acesta deținea pentru vânzare, la 9 și 10 februarie 2000, în depozitele respectivei societăți, un anumit număr de CD-uri conținând reproduceri ale operelor pictorilor Giorgio De Chirico și Mario Schifano. Aceste CD-uri, importate din Germania în contul altor societăți în vederea vânzării lor în cadrul unor manifestări culturale, nu purtau semnul distinctiv „SIAE”.

13

În cadrul anchetelor efectuate la 9 și 10 februarie 2000 de membrii Guardia di Finanza — Comando Tenenza di Cesena (Garda Financiară — Comandamentul din Cesena), a fost întocmit un proces-verbal de punere sub sechestru a respectivelor CD-uri, potrivit Codului de procedură penală, în care se menționa că, după o primă examinare, bunurile păreau a fi contrafăcute.

14

La 23 mai 2001, Procura della Repubblica presso il Tribunale civile e penale di Forlì a dispus trimiterea în judecată în fața tribunalului menționat a domnului Schwibbert, învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute la articolul 171 ter alineatul 1 litera c) din Legea din 1941.

15

Ședința în fața Tribunale civile e penale di Forlì a avut loc la 14 decembrie 2004. În procesul-verbal al ședinței, instanța de trimitere subliniază că se impută domnului Schwibbert nu o reproducere abuzivă a operelor, acesta fiind în posesia autorizațiilor necesare, ci exclusiv faptul că CD-urile erau lipsite de semnul distinctiv „SIAE”.

16

În cadrul acestei ședințe, avocatul domnului Schwibbert a solicitat respectivei instanțe să adreseze Curții o întrebare preliminară. Tribunale civile e penale di Forlì a admis cererea, dar, în decizia de trimitere, a inclus pur și simplu în anexă memoriul avocatului menționat și nu a formulat el însuși întrebări precise.

17

Conform articolului 104 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, Curtea a solicitat, la 17 iulie 2006, lămuriri din partea instanței de trimitere. Răspunsul acesteia a fost primit de Curte la 31 octombrie 2006.

18

Rezultă din acest răspuns că întrebarea formulată de Tribunale civile e penale di Forlì este următoarea:

„Prevederile naționale în materie de marcaj SIAE sunt compatibile cu articolele 3 CE, 23 CE-27 CE, cu articolele 1, 8, 10 și 11 din Directiva 98/34 și cu Directivele 92/100 și 2001/29?”

19

Guvernul italian arată, în cadrul observațiilor scrise, precum și în cadrul ședinței, că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare ar trebui respinsă ca inadmisibilă. Într-adevăr, potrivit acestuia, cererea nu conține informațiile necesare pentru a permite Curții să răspundă în mod util întrebării adresate. În această privință, guvernul italian susține că, în mod contrar cerințelor din articolul 20 din Statutul Curții de Justiție, respectiva cerere nu precizează motivele pentru care este necesară interpretarea regulilor de drept comunitar și nu precizează cu claritate dispozițiile naționale care se aplică în mod real litigiului din acțiunea principală. În orice caz, aceasta ar fi lipsită de relevanță pentru soluționarea respectivului litigiu.

20

În ceea ce privește Comisia, aceasta arată în observațiile sale scrise că întrebarea preliminară, în măsura în care se referă la interpretarea articolelor 3 CE, 23 CE-27 CE și a Directivei 92/100, trebuie să fie declarată inadmisibilă în lipsa unor informații suficiente conținute în decizia de trimitere.

21

Trebuie amintit că informațiile furnizate în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte părți interesate posibilitatea de a prezenta observații conform articolului 20 din Statutul Curții de Justiție (Ordonanța din 2 martie 1999, Colonia Versicherung și alții, C-422/98, Rec., p. I-1279, punctul 5). Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie asigurată, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate anterior, numai deciziile de trimitere sunt notificate părților interesate (Hotărârea din 1 aprilie 1982, Holdijk și alții, 141/81-143/81, Rec., p. 1299, punctul 6, Ordonanța din 13 martie 1996, Banco de Fomento e Exterior, C-326/95, Rec., p. I-1385, punctul 7, precum și Hotărârea din 13 aprilie 2000, Lehtonen și Castors Braine, C-176/96, Rec., p. I-2681, punctul 23). Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, este indispensabil ca instanța națională să ofere un minim de explicații cu privire la motivele alegerii prevederilor comunitare a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului (a se vedea în special Ordonanța din 28 iunie 2000, Laguillaumie, C-116/00, Rec., p. I-4979, punctul 16, precum și Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla și alții, C-94/04 și C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 38).

22

În speță, instanța de trimitere a furnizat, la solicitarea Curții, astfel cum rezultă de la punctul 17 din prezenta hotărâre, lămuriri privind faptele din acțiunea principală, precum și cadrul juridic național și comunitar. În plus, Società Italiana degli Autori ed Editori, guvernul italian și Comisia au considerat posibil, pe baza informațiilor furnizate de această instanță, să prezinte observații în fața Curții.

23

Cu privire la Directiva 98/34, poziția părților interesate diferă asupra aspectului dacă obligația de aplicare a semnului distinctiv „SIAE” este incidentă în privința CD-urilor în cauză în acțiunea principală și, dacă este cazul, în ce moment a fost extinsă această obligație la respectivele suporturi, și anume înainte sau după introducerea în dreptul comunitar a obligației de comunicare a proiectelor de reglementări tehnice. În prezenta cauză nu se contestă faptul că a fost declanșată o procedură penală împotriva domnului Schwibbert pentru că nu a aplicat respectivul semn „SIAE”. Totuși, determinarea momentului introducerii efective în dreptul italian a obligației de aplicare ține de interpretarea dreptului național, în legătură cu care Curtea nu este competentă. În orice caz, incertitudinea cu privire la acest element nu este de natură să lipsească de utilitate răspunsul pe care Curtea este chemată să îl ofere întrebării adresate, astfel cum a fost precizată aceasta de către instanța de trimitere în răspunsul său la cererea de precizări.

24

În aceste împrejurări, Curtea consideră că este suficient lămurită pentru a putea răspunde la întrebarea adresată în legătură cu Directiva 98/34.

25

În schimb, în ceea ce privește interpretarea articolelor 3 CE, 23 CE-27 CE și a Directivei 92/100, trebuie să se constate că decizia de trimitere nu furnizează informațiile necesare pentru a permite Curții să ofere un răspuns util instanței de trimitere.

26

Într-adevăr, trebuie amintit că aceste dispoziții din Tratatul CE interzic, între statele membre, taxele vamale la import și la export și orice taxe cu efect echivalent. În ceea ce privește Directiva 92/100, aceasta armonizează regulile privind dreptul de închiriere și de împrumut, precum și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale.

27

Or, indicațiile privind circumstanțele de fapt din acțiunea principală furnizate de instanța de trimitere nu permit să se determine cu certitudine locul de fabricație al CD-urilor și nici să se stabilească faptul că au fost efectiv importate în Italia. În ceea ce privește informațiile referitoare la cadrul juridic național, acestea nu oferă Curții suficiente lămuriri privind caracteristicile prestației financiare pentru obținerea semnului distinctiv „SIAE”, pentru a determina dacă este vorba despre o taxă vamală sau despre o taxă cu efect echivalent în sensul respectivelor articole din tratat. În cele din urmă, aceste indicații nu permit nici să se aprecieze dacă Directiva 92/100 se opune unor astfel de dispoziții naționale.

28

În aceste condiții, Curtea nu poate să se pronunțe asupra aspectului dacă articolele 3 CE, 23 CE-27 CE și Directiva 92/100 se opun unei obligații precum cea în cauză în acțiunea principală.

29

În plus, trebuie precizat că întrebarea preliminară se referă de asemenea la interpretarea Directivei 2001/29. Această directivă se întemeiază pe principiile și regulile deja stabilite, mai ales prin Directiva 92/100, și modifică această din urmă directivă. Directiva 2001/29 a fost adoptată la 22 mai 2001, iar articolul 13 din aceasta prevede că statele membre trebuie să i se conformeze cel târziu la 22 decembrie 2002. Or, evenimentele care stau la originea litigiului din acțiunea principală s-au derulat în cursul lunii februarie 2000, dată la care respectiva directivă nu fusese încă adoptată. Astfel, întrebarea preliminară, în măsura în care privește interpretarea Directivei 2001/29, este inadmisibilă.

30

Prin urmare, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie considerată admisibilă numai în măsura în care privește interpretarea Directivei 98/34.

31

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 1, 8, 10 și 11 din Directiva 98/34 se opun unor dispoziții naționale precum cele în cauză în acțiunea principală, în măsura în care acestea prevăd, în cadrul reproducerii operelor intelectuale, aplicarea pe suportul ce conține aceste opere a siglei Società Italiana degli Autori ed Editori.

32

În această privință, reiese din dosarul aflat la Curte că, în cauza principală, a fost declanșată o procedură penală împotriva domnului Schwibbert pentru că nu a aplicat acest semn distinctiv pe CD-urile care conțin opere de artă figurativă. Trebuie, așadar, examinat dacă normele comunitare invocate de instanța de trimitere se opun unor dispoziții naționale ce prevăd o asemenea obligație.

33

În primul rând, trebuie examinat dacă obligația de a aplica o astfel de siglă poate fi calificată drept „reglementare tehnică” în sensul articolului 1 din Directiva 98/34. În caz afirmativ, ar trebui să se verifice dacă proiectul de reglementare tehnică a fost notificat Comisiei de autoritățile italiene, în caz contrar aceasta nefiindu-i opozabilă domnului Schwibbert (a se vedea în special Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C-194/94, Rec., p. I-2201, punctele 48 și 54, Hotărârea din 16 iunie 1998, Lemmens, C-226/97, Rec., p. I-3711, punctul 33, precum și Hotărârea din 6 iunie 2002, Sapod Audic, C-159/00, Rec., p. I-5031, punctul 49).

34

Reiese din articolul 1 punctul 11 din Directiva 98/34 că noțiunea „reglementare tehnică” se împarte în trei categorii, și anume, în primul rând, „specificația tehnică” în sensul articolului 1 alineatul (3) din respectiva directivă, în al doilea rând, „alte cerințe”, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (4) din această directivă, și, în al treilea rând, interzicerea fabricării, importului, comercializării sau utilizării unui produs prevăzută la articolul 1 alineatul (11) din aceeași directivă (a se vedea în special Hotărârea din 21 aprilie 2005, Lindberg, C-267/03, Rec., p. I-3247, punctul 54).

35

Astfel cum Curtea a hotărât deja, noțiunea „specificație tehnică” presupune că măsura națională se referă în mod necesar la produs sau la ambalajul acestuia ca atare și stabilește, prin urmare, una dintre caracteristicile impuse unui produs (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2001, van der Burg, C-278/99, Rec., p. I-2015, punctul 20, Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Canal Satélite Digital, C-390/99, Rec., p. I-607, punctul 45, precum și Hotărârile citate anterior Sapod Audic, punctul 30, și Lindberg, punctul 57).

36

În prezenta cauză, trebuie să se constate, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 46 și 48 din concluziile prezentate, că aplicarea semnului distinctiv „SIAE”, care urmărește să informeze consumatorii și autoritățile naționale că reproducerile sunt legale, se efectuează chiar pe suportul ce conține opera intelectuală, așadar pe produsul însuși. Prin urmare, nu este riguros să se susțină, precum au afirmat Società Italiana degli Autori ed Editori și guvernul italian, că acest semn s-ar referi doar la opera intelectuală.

37

Or, un asemenea semn distinctiv constituie o „specificație tehnică” în sensul articolului 1 alineatul (3) din Directiva 98/34, întrucât ține de normele aplicabile produselor respective în ceea ce privește marcarea și etichetarea. Prin urmare, din moment ce respectarea acestei specificații este obligatorie de iure pentru comercializarea acestor produse, respectiva specificație constituie o „reglementare tehnică” în sensul articolului 1 alineatul (11) primul paragraf din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 1997, Bic Benelux, C-13/96, Rec., p. I-1753, punctul 23).

38

Conform articolului 8 din Directiva 98/34, „Comisiei îi este comunicat, de îndată, de către statele membre, orice proiect de reglementare tehnică”. Dacă această obligație nu a fost respectată, reglementarea tehnică nu poate fi opozabilă particularilor, după cum s-a amintit la punctul 33 din prezenta hotărâre. Trebuie, așadar, verificat dacă, în prezenta cauză, statul membru și-a respectat obligațiile care decurg din articolul 8 din Directiva 98/34. În cazul unui răspuns negativ, reglementarea tehnică în cauză nu ar fi opozabilă domnului Schwibbert.

39

Società Italiana degli Autori ed Editori și guvernul italian arată că obligația de aplicare a semnului distinctiv „SIAE” pe suporturile conținând opere intelectuale era deja prevăzută, chiar înainte de intrarea în vigoare a directivelor comunitare relevante, în Legea din 1941 pentru suporturile de hârtie și că modificările legislative aduse, după intrarea în vigoare a acestora, în 1987 și, respectiv, în 1994, nu au constituit decât adaptări la progresul tehnologic care nu au făcut decât să includă noi suporturi în domeniul de aplicare al obligației menționate. Prin urmare, aceste modificări legislative nu trebuiau notificate Comisiei.

40

În speță, pare să rezulte din dosarul prezentat Curții că, în legătură cu suporturile în cauză în acțiunea principală, și anume CD-urile care conțin opere de artă figurativă, obligația de aplicare a semnului distinctiv „SIAE” a devenit aplicabilă acestora în 1994, în temeiul Decretului legislativ nr. 685. În asemenea condiții, respectiva obligație ar fi trebuit să fie comunicată Comisiei de către Republica Italiană, întrucât aceasta a intervenit ulterior instaurării, prin Directiva 83/189, a procedurii de informare în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice. Totuși, revine instanței de trimitere, astfel cum s-a amintit la punctul 23 din prezenta hotărâre, competența de a verifica dacă obligația în cauză a fost efectiv introdusă în dreptul italian la acel moment.

41

În măsura în care obligația de aplicare a semnului distinctiv „SIAE” a fost extinsă la produse precum cele care fac obiectul acțiunii principale, ulterior punerii în aplicare a Directivei 83/189, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obiectivul urmărit de articolul 8 alineatul (1) primul paragraf a doua teză din Directiva 98/34 este acela de a permite Comisiei să obțină informații cât mai complete cu putință cu privire la proiectul de reglementare tehnică în ceea ce privește conținutul, domeniul de aplicare și contextul general ale acestuia, pentru a-și putea exercita în cel mai eficient mod cu putință competențele care îi sunt conferite de respectiva directivă (a se vedea în special Hotărârea CIA Security International, citată anterior, punctul 50, Hotărârea din 16 septembrie 1997, Comisia/Italia, C-279/94, Rec., p. I-4743, punctul 40, și Hotărârea din 7 mai 1998, Comisia/Belgia, C-145/97, Rec., p. I-2643, punctul 12).

42

În mod similar, potrivit alineatului (1) al treilea paragraf din articolul 8, „statele membre comunică proiectul din nou […] în cazul în care îi aduc modificări care au ca efect schimbarea semnificativă a obiectului […]”. Or, includerea unor noi suporturi, precum CD-urile, în domeniul de aplicare al obligației de aplicare a semnului distinctiv „SIAE” trebuie să fie considerată ca fiind o astfel de schimbare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Germania, C-317/92, Rec., p. I-2039, punctul 25, și Hotărârea Lindberg, citată anterior, punctele 84 și 85).

43

Comisia a afirmat, în observațiile scrise și în cadrul ședinței, fără a fi contrazisă în această privință de statul membru, că Republica Italiană nu i-a comunicat respectiva schimbare.

44

Or, conform jurisprudenței Curții, nerespectarea obligației de notificare constituie un viciu de procedură în adoptarea reglementărilor tehnice respective și are drept consecință inaplicabilitatea acestor reglementări tehnice, în sensul că nu pot fi invocate împotriva particularilor (a se vedea în special Hotărârile citate anterior CIA Security International, punctul 54, și Lemmens, punctul 33). Particularii pot invoca această inaplicabilitate în fața instanței naționale, căreia îi revine obligația de a refuza aplicarea unei reglementări tehnice naționale care nu a fost notificată conform Directivei 98/34 (a se vedea în special Hotărârile citate anterior CIA Security International, punctul 55, și Sapod Audic, punctul 50).

45

Având în vedere aceste elemente, se impune a constata că Directiva 98/34 trebuie interpretată în sensul că dispozițiile naționale precum cele în cauză în acțiunea principală, în măsura în care au instaurat, ulterior punerii în aplicare a Directivei 83/189, obligația de a aplica pe CD-uri care conțin opere de artă figurativă semnul distinctiv „SIAE” în vederea comercializării acestora în statul membru respectiv, constituie o reglementare tehnică care, în lipsa notificării către Comisie, nu poate fi invocată împotriva unui particular.

46

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: