(1)

Regulamentul (UE) nr. 904/2010 al Consiliului (3) stabilește, printre altele, norme privind stocarea și schimbul prin mijloace electronice de informații specifice în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA).

(2)

Creșterea comerțului electronic facilitează vânzarea transfrontalieră de mărfuri și servicii către consumatori finali din statele membre. În acest context, comerțul electronic transfrontalier privește livrări pentru care TVA este datorată într-un stat membru, dar furnizorul este stabilit într-un alt stat membru, pe un teritoriu terț sau într-o țară terță. Cu toate acestea, întreprinderile care comit fraude, stabilite fie într-un stat membru, pe un teritoriu terț sau într-o țară terță, exploatează oportunitățile oferite de comerțul electronic pentru a obține avantaje de piață neloiale, sustrăgându-se de la obligațiile legate de TVA care le revin. În cazul în care se aplică principiul impozitării la destinație, întrucât consumatorii nu au obligații contabile, statele membre de consum au nevoie de instrumente adecvate pentru a detecta și a controla aceste întreprinderi frauduloase. Este important să fie combătută frauda transfrontalieră în domeniul TVA cauzată de comportamentul fraudulos al unor întreprinderi în domeniul comerțului electronic transfrontalier.

(3)

Până în prezent, cooperarea între autoritățile fiscale ale statelor membre (denumite în continuare „autoritățile fiscale”) pentru combaterea fraudei în domeniul TVA s-a bazat în mod obișnuit pe evidențe ținute de întreprinderile care sunt direct implicate în operațiunea impozabilă. În livrările transfrontaliere business-to-consumer, care sunt tipice în domeniul comerțului electronic, este posibil ca astfel de informații să nu fie disponibile direct. Astfel, sunt necesare instrumente noi pentru a permite autorităților fiscale să combată eficient frauda în domeniul TVA.

(4)

Pentru marea majoritate a achizițiilor transfrontaliere online efectuate de consumatorii din Uniune, plățile sunt executate prin intermediul unor prestatori de servicii de plată. Pentru a presta servicii de plată, un prestator de servicii de plată deține informații specifice pentru identificarea destinatarului, sau a beneficiarului, plății transfrontaliere, împreună cu detalii privind data, suma și statul membru de origine a plății. Autoritățile fiscale au nevoie de astfel de informații pentru a-și îndeplini sarcinile de bază de a detecta întreprinderile care comit fraude și de a stabili obligațiile în materie de TVA legate de livrările transfrontaliere business-to-consumer. Este, prin urmare, necesar și proporțional ca informațiile relevante referitoare la TVA, deținute de prestatorii de servicii de plată, să fie puse la dispoziția statelor membre și ca statele membre să poată să le stocheze în sistemele electronice naționale și să le transmită unui sistem electronic central de informații privind plățile pentru a detecta și a combate frauda transfrontalieră în domeniul TVA, în special în ceea ce privește livrările business-to-consumers.

(5)

O măsură proporțională și necesară de combatere eficace a fraudei în domeniul TVA constă în punerea la dispoziția statelor membre a instrumentelor pentru colectarea, stocarea și transmiterea informațiilor furnizate de prestatorii de servicii de plată, precum și în acordarea accesului funcționarilor de legătură Eurofisc la respectivele informații atunci când acestea au legătură cu o investigație privind o suspiciune de fraudă în domeniul TVA sau în scopul detectării fraudei în domeniul TVA. Respectivele instrumente sunt esențiale, deoarece autoritățile fiscale au nevoie de informațiile respective în scopuri de control al TVA, pentru a proteja veniturile publice precum și întreprinderile care funcționează cu respectarea legii în statele membre, fapt care contribuie, la rândul său, la protecția locurilor de muncă și a cetățenilor Uniunii.

(6)

Este important ca prelucrarea informațiilor referitoare la plăți de către statele membre să fie proporțională cu obiectivul combaterii fraudei în domeniul TVA. Prin urmare, statele membre nu ar trebui să colecteze, să stocheze sau să transmită informații despre consumatori sau plătitori și despre plăți care este improbabil să fie legate de activități economice.

(7)

Pentru îndeplinirea obiectivului de combatere în mod mai eficace a fraudei în domeniul TVA, ar trebui să se înființeze un sistem electronic central de informații privind plățile („CESOP”), căruia statele membre să îi transmită informațiile referitoare la plăți pe care le colectează și le pot stoca la nivel național. CESOP ar trebui să stocheze, să agrege și să analizeze, pentru fiecare beneficiar al plăților, toate informațiile referitoare la plăți relevante pentru TVA transmise de statele membre. CESOP ar trebui să permită o imagine de ansamblu completă asupra plăților primite de beneficiari din partea plătitorilor localizați în statele membre și să pună la dispoziția funcționarilor de legătură Eurofisc rezultatul analizelor specifice ale informațiilor. CESOP ar trebui să fie capabil să detecteze înregistrările multiple ale aceleiași plăți, de exemplu, aceeași plată ar putea fi raportată atât de către bancă, cât și de către emitentul cardului unui anumit plătitor, să curețe informațiile primite de la statele membre, de exemplu prin eliminarea duplicatelor și corectarea erorilor din date, precum și să le permită funcționarilor de legătură Eurofisc să verifice încrucișat informațiile privind plățile cu informațiile referitoare la TVA de care dispun, să efectueze cercetări în scopul realizării de investigații cu privire la fraude suspectate în domeniul TVA sau să detecteze fraude în domeniul TVA și să adauge informații suplimentare.

(8)

Impozitarea reprezintă un obiectiv important de interes public general al Uniunii și al statelor membre și acest fapt a fost recunoscut în legătură cu restricțiile care pot fi aplicate obligațiilor și drepturilor prevăzute în Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (4) și în Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (5). Datorită naturii și volumului informațiilor care provin de la prestatori de servicii de plată este necesară limitarea drepturilor la protecția datelor, iar această limitare urmează să se bazeze pe condițiile specifice prevăzute în Directiva (UE) 2020/284 a Consiliului (6). Întrucât informațiile privind plățile sunt deosebit de sensibile, în toate etapele prelucrării datelor este nevoie de claritate în privința identității operatorului sau a persoanei împuternicite de operator în conformitate cu Regulamentele (UE) 2016/679 și (UE) 2018/1725.

(9)

Prin urmare, este necesar să se aplice restricții drepturilor persoanelor vizate, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 904/2010. În fapt, exercitarea integrală a drepturilor și obligațiilor persoanelor vizate ar submina în mod grav obiectivul de combatere eficace a fraudei în domeniul TVA și ar permite persoanelor vizate să obstrucționeze analiza și investigațiile în desfășurare din cauza volumului masiv de informații trimise de prestatorii de servicii de plată, precum și a posibilei proliferări a cererilor adresate de persoanele vizate statelor membre, Comisiei sau ambelor. Aceasta ar reduce capacitatea autorităților fiscale de a urmări îndeplinirea obiectivului prezentului regulament, punând în pericol cercetările, analizele, investigațiile și procedurile realizate în conformitate cu prezentul regulament. În consecință, drepturilor persoanelor vizate ar trebui să li se aplice restricții atunci când se procesează informații în conformitate cu prezentul regulament. Obiectivul de combatere a fraudei în domeniul TVA nu poate fi îndeplinit prin alte mijloace mai puțin restrictive care să fie la fel de eficace.

(10)

La informațiile referitoare la plăți stocate în CESOP ar trebui să aibă acces numai funcționarii de legătură Eurofisc și numai cu scopul de a combate frauda în domeniul TVA. Aceste informații ar putea fi utilizate, pe lângă evaluarea TVA, și pentru evaluarea altor prelevări, drepturi și taxe astfel cum sunt stabilite în Regulamentul (UE) nr. 904/2010. Informațiile respective nu ar trebui utilizate în alte scopuri, cum ar fi scopurile comerciale.

(11)

Atunci când prelucrează informațiile privind plățile în conformitate cu prezentul regulament, fiecare stat membru ar trebui să respecte limitele a ceea ce este proporțional și necesar în scopul realizării investigațiilor cu privire la suspiciunile de fraudă în domeniul TVA sau al detectării fraudelor în domeniul TVA.

(12)

Pentru a garanta drepturile și obligațiile în temeiul Regulamentului (UE) 2016/679, este important ca informațiile legate de plăți să nu fie utilizate pentru procesul decizional automatizat în cazuri individuale, și, prin urmare, ar trebui întotdeauna verificate prin raportare la alte informații fiscale aflate la dispoziția autorităților fiscale.

(13)

Pentru a sprijini statele membre în combaterea fraudei în domeniul TVA și în detectarea autorilor fraudelor, este necesar și proporțional ca prestatorii de servicii de plată să păstreze timp de trei ani evidențe ale informațiilor referitoare la plăți și la destinatarii acestora în corelație cu serviciile de plată pe care le prestează. Respectiva perioadă oferă suficient timp pentru ca statele membre să realizeze controale în mod eficace și să investigheze fraudele suspectate în domeniul TVA sau să detecteze fraude în domeniul TVA și este de asemenea proporțională având în vedere volumul masiv de informații referitoare la plăți și natura sensibilă a acestora din perspectiva protecției datelor cu caracter personal.

(14)

Având în vedere că funcționarii de legătură Eurofisc ai statelor membre ar trebui să poată avea acces la informațiile legate de plăți stocate în CESOP în scopul combaterii fraudei în domeniul TVA, persoanele acreditate în mod corespunzător din cadrul Comisiei ar trebui să aibă acces la respectivele informații numai în scopul de a dezvolta CESOP și de a asigura mentenanța sa. Tuturor persoanelor care accesează respectivele informații li se aplică regulile de confidențialitate stabilite în Regulamentul (UE) nr. 904/2010.

(15)

Întrucât în vederea implementării CESOP va fi nevoie de dezvoltarea unor noi tehnologii, este necesar să se amâne aplicarea prezentului regulament pentru a permite statelor membre și Comisiei să dezvolte respectivele tehnologii.

(16)

În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a prezentului regulament, ar trebui conferite competențe de executare Comisiei în ceea ce privește măsurile tehnice pentru stabilirea CESOP și mentenanța acestuia, atribuțiile care revin Comisiei în legătură cu gestionarea tehnică a CESOP, detaliile tehnice care să garanteze conexiunea și operabilitatea generală dintre sistemele electronice naționale și CESOP, formularele electronice standard pentru colectarea informațiilor de la furnizorii de servicii de plată, detaliile tehnice și de altă natură privind accesul funcționarilor de legătură Eurofisc la informații, modalitățile practice de identificare a funcționarilor de legătură Eurofisc care au acces la CESOP, procedurile care permit adoptarea măsurilor de securitate tehnice și organizatorice adecvate pentru dezvoltarea și funcționarea CESOP, rolurile și responsabilitățile statelor membre și ale Comisiei în ceea ce privește exercitarea funcției de operator și de persoană împuternicită de operator în temeiul Regulamentelor (UE) 2016/679 și (UE) 2018/1725 și cu privire la normele procedurale în ceea ce privește Eurofisc. Respectivele competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (7).

(17)

Frauda în domeniul TVA reprezintă o preocupare comună tuturor statelor membre. Statele membre, în mod individual, nu au informațiile necesare pentru a se asigura că normele în materie de TVA în sectorul comerțului electronic transfrontalier sunt aplicate corect sau pentru a combate frauda în domeniul TVA în sectorul comerțului electronic transfrontalier. Întrucât obiectivul prezentului regulament, și anume combaterea fraudei în domeniul TVA, nu poate fi realizat într-o măsură suficientă de statele membre, în cazul comerțului electronic transfrontalier, dar, având în vedere amploarea sau efectele acțiunii, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este stabilit la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului menționat.

(18)

Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și se conformează principiilor recunoscute prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special, dreptul de protecție a datelor cu caracter personal. În acest sens, prezentul regulament limitează strict volumul de date cu caracter personal care va fi pus la dispoziția statelor membre. Informațiile referitoare la plăți ar trebui prelucrate, în temeiul prezentului regulament, numai în scopul combaterii fraudei în domeniul TVA.

(19)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1725 și a emis un aviz la 14 martie 2019 (8).

(20)

Prin urmare, Regulamentul (UE) nr. 904/2010 ar trebui modificat în consecință,

(1)

Directiva 2006/112/CE a Consiliului (3) stabilește obligațiile generale de evidență privind taxa pe valoarea adăugată (TVA) pentru persoanele impozabile.

(2)

Creșterea comerțului electronic facilitează vânzarea transfrontalieră de bunuri și servicii către consumatori finali din statele membre. În acest context, comerțul electronic transfrontalier privește livrări pentru care TVA este datorată într-un stat membru, dar furnizorul este stabilit într-un alt stat membru, pe un teritoriu terț sau într-o țară terță. Cu toate acestea, întreprinderile care comit fraude exploatează oportunitățile oferite de comerțul electronic pentru a obține avantaje de piață neloiale, sustrăgându-se de la obligațiile în materie de TVA care le revin. În cazul în care se aplică principiul impozitării la destinație, întrucât consumatorilor nu le revin obligații de evidență, statele membre în care se găsesc consumatorii au nevoie de instrumente adecvate pentru a detecta și a controla aceste întreprinderi frauduloase. Este important să fie combătută frauda transfrontalieră în domeniul TVA cauzată de comportamentul fraudulos al unor întreprinderi în domeniul comerțului electronic transfrontalier.

(3)

Pentru marea majoritate a achizițiilor online efectuate de consumatorii din Uniune, plățile sunt realizate prin intermediul prestatorilor de servicii de plată. Pentru a furniza servicii de plată, un prestator de servicii de plată deține informații specifice pentru a identifica destinatarul sau beneficiarul plății, însoțite de detalii privind data plății, suma plătită și statul membru de origine al plății, precum și despre inițierea sau nu a plății la sediul fizic al comerciantului. Aceste informații specifice sunt deosebit de importante în contextul unei plăți transfrontaliere în care plătitorul se află într-un stat membru, iar beneficiarul plății se află într-un alt stat membru, pe un teritoriu terț sau într-o țară terță. Astfel de informații sunt necesare autorităților fiscale din statele membre (denumite în continuare „autoritățile fiscale”) pentru a-și îndeplini sarcinile de bază de detectare a întreprinderilor frauduloase și de control al obligațiilor în materie de TVA. Prin urmare, este necesar ca prestatorii de servicii de plată să pună la dispoziția autorităților fiscale respectivele informații pentru a le sprijini să detecteze și să combată frauda transfrontalieră în domeniul TVA.

(4)

Pentru a combate frauda în domeniul TVA, este important ca prestatorilor de servicii de plată să le revină obligația de a păstra o evidență suficient de detaliată și de a raporta anumite plăți transfrontaliere determinate în funcție de locația plătitorului și de locația beneficiarului plății. Ca urmare, este necesar să se definească noțiunea de locație a plătitorului și a beneficiarului plății, precum și mijloacele pentru identificarea acestor locații. Locația plătitorului și a beneficiarului plății ar trebui să genereze obligații de a păstra evidențe și de a raporta numai în sarcina prestatorilor de servicii de plată stabiliți în Uniune, iar respectivele obligații nu ar trebui să aducă atingere normelor stabilite în Directiva 2006/112/CE și în Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 282/2011 al Consiliului (4) în ceea ce privește locul unei operațiuni impozabile.

(5)

Pe baza informațiilor pe care le dețin deja, prestatorii de servicii de plată sunt în măsură să identifice locația beneficiarului plății și a plătitorului în legătură cu serviciile de plată pe care le execută, folosind un identificator al unui cont de plăți al plătitorului sau beneficiarului plății sau orice alt identificator care să identifice fără echivoc și să furnizeze locația beneficiarului plății și a plătitorului. Când astfel de identificatori nu sunt disponibili, locația plătitorului sau locația beneficiarului plății ar trebui să fie stabilite prin intermediul unui cod de identificare comercială care să identifice prestatorul de servicii de plată care acționează în numele plătitorului sau al beneficiarului plății în cazul în care fondurile sunt transferate unui beneficiar fără să fie creat un cont de plăți în numele unui plătitor, în cazul în care fondurile nu sunt creditate în niciun cont de plăți al beneficiarului sau în cazul în care nu este disponibil niciun alt identificator al plătitorului sau al beneficiarului plății.

(6)

În conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (5), este important ca obligația unui prestator de servicii de plată de a păstra și de a furniza informații referitoare la o plată transfrontalieră să fie proporțională și să fie limitată la ceea ce este necesar pentru ca statele membre să combată frauda în domeniul TVA. În plus, singurele informații referitoare la plătitor care ar trebui să fie păstrate sunt cele privind locația plătitorului. În ceea ce privește informațiile referitoare la beneficiarul plății și la plata în sine, prestatorilor de servicii de plată ar trebui să li se impună să păstreze și să raporteze autorităților fiscale numai informațiile necesare pentru ca respectivele autorități fiscale să detecteze posibili autori ai unor fraude și să efectueze controale în materie de impozite. Prestatorilor de servicii de plată ar trebui, prin urmare, să li se impună să păstreze evidența numai a acelor plăți transfrontaliere care ar putea indica activități economice. Introducerea unui plafon pe baza numărului de plăți primite de către un beneficiar pe parcursul unui trimestru calendaristic ar oferi un indiciu dacă plățile au fost primite sau nu ca parte a unei activități economice, excluzând astfel plățile din motive necomerciale. În cazul în care se atinge un astfel de plafon, ar urma să ia naștere obligațiile prestatorului de servicii de plată de păstrare a evidențelor și de raportare.

(7)

Este posibil ca mai mulți prestatori de servicii de plată să fie implicați într-o singură plată de la un plătitor către un beneficiar al plății. Respectiva plată poate da naștere mai multor transferuri de fonduri între diferiții prestatori de servicii de plată. Este necesar ca toți prestatorii de servicii de plată implicați într-o anumită plată, cu excepția cazului în care se aplică o excludere specifică, să aibă obligații de păstrare a evidențelor și de raportare. Respectivele evidențe și raportări ar trebui să conțină informații privind plata de la plătitorul inițial către beneficiarul final, și nu informații privind transferurile intermediare de fonduri între prestatorii de servicii de plată.

(8)

Obligațiile de a păstra evidențe și de a raporta sunt aplicabile nu numai în cazul în care un prestator de servicii de plată transferă fonduri sau emite instrumente de plată pentru plătitor, ci și în cazurile în care un prestator de servicii de plată primește fonduri sau acceptă tranzacții de plată în numele beneficiarului plății.

(9)

Obligațiile prevăzute în prezenta directivă nu ar trebui să se aplice prestatorilor de servicii de plată care nu intră sub incidența Directivei (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului (6). Prin urmare, atunci când prestatorii de servicii de plată ai beneficiarului plății nu sunt situați într-un stat membru, obligația de a păstra evidențe și de a raporta plățile transfrontaliere ar trebui să se aplice prestatorilor de servicii de plată ai plătitorului. În schimb, pentru ca obligațiile de a păstra evidențe și de a raporta să fie proporționale, atunci când prestatorii de servicii de plată atât ai plătitorului, cât și ai beneficiarului sunt situați într-un stat membru, numai prestatorii de servicii de plată ai beneficiarului plății ar trebui să păstreze evidențele. În scopul respectării obligațiilor de a păstra evidențe și de a raporta, ar trebui să se considere că un prestator de servicii de plată este situat într-un stat membru atunci când codul său de identificare comercială (BIC) sau codul său unic de identificare comercială se referă la statul membru respectiv.

(10)

Având în vedere volumul semnificativ de informații și sensibilitatea acestora în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal, este necesar și proporțional ca prestatorii de servicii de plată să păstreze o evidență referitoare la plățile transfrontaliere pe o perioadă de trei ani calendaristici pentru a asista statele membre să combată frauda în domeniul TVA și să depisteze autorii de fraude. Perioada menționată reprezintă o durată suficientă pentru ca statele membre să efectueze controale în mod eficace și să investigheze fraudele suspectate în domeniul TVA sau să detecteze fraudele în domeniul TVA.

(11)

Informațiile pe care prestatorii de servicii de plată trebuie să le păstreze urmează să fie colectate și transferate între statele membre în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 904/2010 al Consiliului (7) care stabilește normele privind cooperarea administrativă și schimbul de informații în vederea combaterii fraudei în domeniul TVA.

(12)

Frauda în domeniul TVA este o problemă comună tuturor statelor membre, dar statele membre în mod individual nu au informațiile necesare pentru a se asigura că normele în materie de TVA în sectorul comerțului electronic transfrontalier sunt aplicate corect sau pentru a combate frauda în domeniul TVA în sectorul comerțului electronic. Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume combaterea fraudei în domeniul TVA, nu poate fi realizat într-o măsură suficientă de către statele membre în mod individual în cazul în care există un element transfrontalier și din cauza necesității de a obține informații de la alte state membre, dar poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii având în vedere amploarea sau efectele acțiunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(13)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și se conformează principiilor recunoscute prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special dreptul de protecție a datelor cu caracter personal. Informațiile referitoare la plățile păstrate și furnizate în conformitate cu prezenta directivă urmează a fi prelucrate numai de către experții antifraudă ai autorităților fiscale, în limitele a ceea ce este proporțional și necesar pentru atingerea obiectivului prezentei directive, și anume de combatere a fraudei în domeniul TVA. De asemenea, prezenta directivă respectă normele prevăzute în Regulamentul (UE) 2016/679 și în Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (8).

(14)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1725 și a emis un aviz la 14 martie 2019 (9).

(15)

Prin urmare, Directiva 2006/112/CE ar trebui modificată în consecință,

(1)

Directiva 2006/112/CE a Consiliului (3) permite statelor membre să continue aplicarea propriilor regimuri speciale pentru întreprinderile mici în conformitate cu dispoziții comune și în vederea unei armonizări sporite. Cu toate acestea, aceste dispoziții sunt depășite și nu reduc sarcina de asigurare a conformității pentru întreprinderile mici, deoarece au fost concepute pentru un sistem comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) bazat pe impozitarea în statul membru de origine.

(2)

În cadrul planului său de acțiune privind TVA, Comisia a anunțat un amplu pachet de măsuri de simplificare pentru întreprinderile mici care este menit să reducă sarcina administrativă a acestora și să contribuie la crearea unui mediu fiscal care să faciliteze creșterea întreprinderilor și dezvoltarea comerțului transfrontalier. Pachetul de măsuri de simplificare cuprinde revizuirea regimului special pentru întreprinderile mici, astfel cum a fost descrisă în Comunicarea referitoare la continuarea planului de acțiune privind TVA. Revizuirea regimului special pentru întreprinderile mici constituie, așadar, un element important al pachetului de reforme inclus în planul de acțiune privind TVA.

(3)

Pentru a aborda problema sarcinii disproporționate de asigurare a conformității cu care se confruntă întreprinderile mici scutite, acestea ar trebui să aibă de asemenea la dispoziție anumite măsuri de simplificare.

(4)

Regimul special pentru întreprinderile mici, în forma actuală, permite acordarea unei scutiri numai întreprinderilor stabilite în statul membru în care este datorată TVA. Acest fapt are un impact negativ asupra concurenței pe piața internă pentru întreprinderile care nu sunt stabilite în statul membru respectiv. Pentru a aborda această situație și pentru a evita și alte denaturări, ar trebui să poată beneficia de scutire și întreprinderile mici stabilite în alt stat membru decât cel în care este datorată TVA.

(5)

În cazul în care o persoană impozabilă este supusă unui regim de TVA obișnuit în statul membru de stabilire, dar se prevalează de scutirea de TVA pentru întreprinderile mici în alt stat membru, deducerea taxei achitate în amonte ar trebui să reflecte o legătură cu livrările de bunuri și/sau prestările de servicii taxabile ale persoanei impozabile. Prin urmare, în cazul în care o astfel de persoană impozabilă achiziționează elemente de intrare în statul membru de stabilire care sunt legate de livrări de bunuri și/sau de prestări de servicii scutite în alte state membre, deducerea TVA în amonte nu ar trebui să fie posibilă.

(6)

Întreprinderile mici pot beneficia de scutire numai în cazul în care cifra lor de afaceri anuală este sub plafonul aplicat în statul membru în care este datorată TVA. La stabilirea plafoanelor, statele membre ar trebui să respecte normele privind plafoanele stabilite de Directiva 2006/112/CE. Normele respective, dintre care cele mai multe au fost instituite în anul 1977, nu mai sunt adecvate.

(7)

În vederea simplificării, mai multe state membre au fost autorizate să aplice, temporar, plafoane mai mari decât cele permise în temeiul Directivei 2006/112/CE. Deoarece modificarea normelor generale prin măsuri aprobate drept derogări nu este adecvată, ar trebui actualizate normele privind plafoanele.

(8)

Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a-și stabili propriul plafon național pentru scutire, la un nivel care să corespundă cel mai bine condițiilor lor economice și politice, cu respectarea plafonului superior prevăzut de prezenta directivă. În acest sens, ar trebui clarificat faptul că aplicarea unor plafoane diferite pentru sectoare economice diferite de către statele membre va trebui să se bazeze pe criterii obiective. În cazul în care o persoană impozabilă este eligibilă să beneficieze de mai multe plafoane sectoriale, statele membre ar trebui să se asigure că persoana impozabilă poate utiliza numai unul dintre aceste plafoane. Acestea ar trebui, de asemenea, să se asigure că plafoanele lor nu fac diferența între persoanele impozabile stabilite și cele nestabilite.

(9)

Plafonul cifrei de afaceri anuale pe care este întemeiată scutirea instituită în cadrul regimului special prevăzut de prezenta directivă se bazează numai pe valoarea combinată a livrărilor de bunuri și a prestărilor de servicii efectuate de o întreprindere mică în statul membru în care se acordă scutirea. În cazul în care o întreprindere care nu este stabilită în statul membru respectiv ar putea beneficia de o astfel de scutire indiferent de cifra de afaceri pe care o generează în alte state membre, ar putea avea loc o denaturare a concurenței. Pentru a reduce aceste denaturări ale concurenței și ca o măsură de protecție a veniturilor fiscale, numai acele întreprinderi a căror cifră de afaceri anuală la nivel de Uniune se situează sub un anumit plafon ar trebui să fie eligibile pentru scutire într-un stat membru în care nu sunt stabilite. Întreprinderile a căror cifră de afaceri în statul membru în care sunt stabilite se situează sub plafonul național ar trebui să poată continua să efectueze livrări de bunuri și/sau prestări de servicii scutite în statul membru respectiv, indiferent de cifra de afaceri generată în alte state membre, chiar dacă cifra lor de afaceri totală depășește plafonul la nivelul Uniunii.

(10)

Pentru a se permite un control eficace al aplicării scutirii și pentru a se asigura faptul că statele membre au acces la informațiile necesare, persoanele impozabile care doresc să se prevaleze de scutire într-un stat membru în care nu sunt stabilite ar trebui să fie obligate să transmită o notificare prealabilă statului membru în care sunt stabilite. Din motive de simplificare și de reducere a costurilor de asigurare a conformității, astfel de persoane impozabile ar trebui să fie identificate printr-un număr individual doar în statul membru de stabilire. Acest număr poate fi numărul individual de identificare în scopuri de TVA, însă acest lucru nu este obligatoriu.

(11)

Pentru a se asigura buna funcționare și monitorizare a scutirii, precum și transmiterea la timp a informațiilor, ar trebui stabilite în mod clar obligațiile de raportare ale persoanelor impozabile care se prevalează de scutire într-un stat membru în care nu sunt stabilite. Acest lucru ar trebui să permită persoanelor impozabile care respectă normele să fie scutite de astfel de obligații și de obligația de înregistrare în alte state membre decât statul membru de stabilire. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată impune persoanelor impozabile nestabilite care nu respectă obligațiile de raportare care le vizează în mod specific să îndeplinească obligațiile generale privind înregistrarea și raportarea în scopuri de TVA, astfel cum sunt prevăzute în legislația națională în materie de TVA.

(12)

Pentru a se evita inconsecvențele în ceea ce privește calcularea cifrei de afaceri anuale la nivel de stat membru care servește drept referință pentru aplicarea scutirii, precum și a cifrei de afaceri anuale la nivel de Uniune, ar trebui să se precizeze elementele cifrei de afaceri care trebuie luate în considerare.

(13)

Pentru a se preveni eludarea normelor referitoare la scutirea pentru întreprinderile mici și pentru a se menține scopul scutirii respective, o persoană impozabilă, indiferent dacă este stabilită sau nu în statul membru care acordă scutirea, nu ar trebui să poată beneficia de scutire atunci când plafonul național stabilit în statul membru respectiv a fost depășit în anul calendaristic precedent. Din aceleași motive, o persoană impozabilă nestabilită în statul membru care acordă scutirea nu ar trebui să poată beneficia de scutire în cazul în care plafonul cifrei de afaceri anuale la nivel de Uniune a fost depășit în anul calendaristic precedent.

(14)

Pentru a se asigura o tranziție treptată a întreprinderilor mici de la scutire la impozitare, ar trebui să li se permită persoanelor impozabile să beneficieze în continuare de scutirea pentru întreprinderile mici pentru o perioadă limitată de timp atunci când cifra lor de afaceri nu depășește plafonul național de scutire cu mai mult de un anumit procentaj din respectivul plafon. Deoarece nivelul plafoanelor aplicate poate să difere de la un stat membru la altul, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a alege să aplice unul dintre cele două procentaje propuse, atât timp cât aplicarea procentajului nu are drept rezultat o cifră de afaceri a persoanei impozabile scutite care depășește o anumită sumă fixă. În cazul în care, pe parcursul unui an calendaristic, plafonul cifrei de afaceri anuale la nivel de Uniune este depășit, este necesar, având în vedere că acest plafon are ca funcție asigurarea protecției veniturilor, ca scutirea să înceteze să se aplice de la data respectivă.

(15)

Atunci când care se aplică o scutire, întreprinderile mici care se prevalează de scutire în statul membru de stabilire ar trebui să aibă acces, cel puțin, la o procedură de înregistrare în scopuri de TVA într-un anumit interval de timp. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a prelungi termenul respectiv în cazuri specifice în care sunt necesare verificări aprofundate pentru a preveni evaziunea fiscală sau evitarea obligațiilor fiscale.

(16)

Întreprinderile mici care se prevalează de scutire în statul membru de stabilire ar trebui să aibă acces, cel puțin, la obligații de raportare simplificate.

(17)

Pe lângă acordarea unei scutiri de TVA, regimurile speciale permit și diminuarea treptată a taxelor. Diminuarea treptată a taxelor este o sursă de complexitate și nu aduce decât contribuții minore la reducerea sarcinii de asigurare a conformității pentru întreprinderile mici. Așadar, această măsură ar trebui să fie eliminată.

(18)

Statele membre ar trebui să poată acorda persoanelor impozabile dreptul de a alege între regimul general al TVA și regimul special pentru întreprinderile mici. Dacă persoana impozabilă își exercită acest drept, este oportun să se lase la latitudinea statelor membre să stabilească normele și condițiile detaliate pentru exercitarea respectivului drept de alegere.

(19)

Prezenta directivă nu ar trebui să genereze noi obligații de înregistrare sau de raportare pentru întreprinderile mici care se prevalează de scutire numai în statul membru de stabilire.

(20)

Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume de a reduce sarcina de asigurare a conformității pentru întreprinderile mici, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv.

(21)

În conformitate cu Declarația politică comună a statelor membre și a Comisiei din 28 septembrie 2011 privind documentele explicative (4), statele membre s-au angajat ca, în cazurile justificate, la notificarea măsurilor de transpunere să transmită, de asemenea, unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.

(22)

Pentru asigurarea faptului că măsurile de simplificare prevăzute în Directiva 2006/112/CE în ceea ce privește regimul special pentru întreprinderile mici pot fi monitorizate în mod corespunzător, este necesar să se modifice Regulamentul (UE) nr. 904/2010 al Consiliului (5) astfel încât autoritățile competente relevante din statele membre să aibă acces automat la datele colectate de la persoanele impozabile care beneficiază de scutirea de TVA pentru întreprinderile mici.

(23)

Pentru a oferi întreprinderilor mici acces ușor la dispozițiile privind regimul special pentru întreprinderile mici din fiecare stat membru, aceste dispoziții ar trebui să fie publicate pe pagina de internet a Comisiei.

(24)

Comitetul Regiunilor a emis un aviz pe 10 octombrie 2018 (6).

(25)

Directiva 2006/112/CE și Regulamentul (UE) nr. 904/2010 ar trebui modificate în consecință,

(1)

Convenția Organizației Națiunilor Unite din 1988 împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope (denumită în continuare „convenția”) a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1990 și a fost încheiată de către Uniune prin Decizia 90/611/CEE a Consiliului (1).

(2)

În conformitate cu articolul 12 alineatele (2)-(7) din convenție, pot fi adăugate substanțe în tabelele din convenție în care sunt enumerați precursorii de droguri.

(3)

Cu ocazia celei de a șaizeci și treia sesiuni din perioada 2-6 martie 2020 la Viena, Comisia privind stupefiantele urmează să ia o decizie privind adăugarea unei substanțe în tabelul I din convenție.

(4)

Este oportun să se stabilească poziția care urmează să fie adoptată în numele Uniunii în cadrul Comisiei privind stupefiantele, întrucât decizia va produce efecte juridice în Uniune și va avea vocația de a influența în mod decisiv conținutul dreptului Uniunii, și anume Regulamentul (CE) nr. 111/2005 al Consiliului (2) și Regulamentul (CE) nr. 273/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (3).

(5)

Conform evaluării Organului Internațional de Control al Stupefiantelor, substanța alfa-fenilacetoacetat de metil (MAPA) este utilizată frecvent la fabricarea ilicită a amfetaminei și metamfetaminei. Există dovezi potrivit cărora volumul și amploarea fabricării ilicite a acestor stupefiante și substanțe psihotrope cauzează grave probleme de sănătate publică sau sociale, astfel încât se justifică plasarea alfa-fenilacetoacetatului de metil (MAPA) sub control internațional. Fabricarea ilegală a amfetaminei și metamfetaminei cauzează importante probleme de sănătate publică și sociale în Uniune. Incidentele legate de traficul de alfa-fenilacetoacetat de metil (MAPA) implică cantități din ce în ce mai mari și sunt tot mai frecvente, iar grupurile infracționale organizate din Uniune exportă în mod ilegal amfetamină și metamfetamină către țări terțe.

(6)

Poziția Uniunii ar trebui să fie exprimată de statele membre ale Uniunii care sunt membre ale Comisiei privind stupefiantele,

(1)

Prin Decizia 97/836/CE a Consiliului (1), Uniunea a aderat la Acordul Comisiei Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite (CEE-ONU) privind adoptarea de specificații tehnice uniforme pentru vehicule cu roți, echipamente și componente care pot fi montate și/sau folosite la vehicule cu roți și condițiile pentru recunoașterea reciprocă a omologărilor acordate pe baza specificațiilor respective (denumit în continuare „Acordul revizuit din 1958”). Acordul revizuit din 1958 a intrat în vigoare la 24 martie 1998.

(2)

Prin Decizia 2000/125/CE a Consiliului (2), Uniunea a aderat la Acordul privind stabilirea de norme tehnice mondiale aplicabile vehiculelor cu roți, echipamentelor și componentelor care pot fi montate și/sau utilizate la vehiculele cu roți (denumit în continuare „Acordul paralel”). Acordul paralel a intrat în vigoare la 15 februarie 2000.

(3)

În conformitate cu articolul 1 din Acordul revizuit din 1958 și cu articolul 6 din Acordul paralel, Forumul mondial CEE-ONU pentru armonizarea regulamentelor privind vehiculele (WP.29) poate adopta, după caz, propunerile de modificare a Regulamentelor ONU adoptate în temeiul Acordului revizuit din 1958 (denumite în continuare „Regulamentele ONU”) nr. 10, 26, 28, 46, 48, 51, 55, 58, 59, 62, 79, 90, 106, 107, 110, 117, 121, 122, 128, 144, 148, 149, 150, 151 și 152, propunerile de modificare a Regulamentelor tehnice mondiale (RTM) nr. 3, 6 și 16, propunerea de modificare a Rezoluției consolidate R.E.5 și propunerile de autorizații pentru elaborarea unui amendament la RTM nr. 6 și pentru elaborarea unui nou RTM privind determinarea puterii vehiculelor electrice (DEVP).

(4)

Ccu ocazia celei de a 180-a sesiuni a Forumului Mondial care va avea loc între 10 și 12 martie 2020, WP.29 urmează să adopte actele de mai sus în legătură cu dispozițiile administrative și specificațiile tehnice uniforme pentru aprobarea regulamentelor tehnice arminzate ale ONU și a RTM pentru omologarea vehiculelor cu roți, a echipamentelor și componentelor care pot fi montate și/sau utilizate la vehiculele cu roți.

(5)

Este oportun să se stabilească poziția care urmează să fie adoptată în numele Uniunii în cadrul WP.29 în ceea ce privește adoptarea propunerilor de regulamente ONU, deoarece regulamentele ONU vor fi obligatorii pentru Uniune și pot influența în mod decisiv conținutul dreptului Uniunii în domeniul omologării de tip a vehiculelor.

(6)

Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (3) a înlocuit sistemele de omologare ale statelor membre cu o procedură de omologare a Uniunii și a stabilit un cadru armonizat cuprinzând dispozițiile administrative și cerințele tehnice generale pentru toate vehiculele, sistemele, componentele și unitățile tehnice separate noi. Directiva respectivă a încorporat regulamentele ONU în sistemul de omologare UE de tip, fie ca cerințe pentru omologarea de tip, fie ca alternative la legislația Uniunii. De la adoptarea Directivei 2007/46/CE, regulamentele ONU au fost incluse din ce în ce mai mult în legislația Uniunii.

(7)

Având în vedere experiența acumulată și evoluțiile tehnice, este necesar ca cerințele referitoare la anumite elemente sau aspecte cuprinse în Regulamentele ONU nr. 10, 26, 28, 46, 48, 51, 55, 58, 59, 62, 79, 90, 106, 107, 110, 117, 121, 122, 128, 144, 148, 149, 150, 151 și 152 să fie modificate sau completate. În plus, anumite dispoziții din RTM nr. 3, 6 și 16 trebuie modificate. În final, amendamentele la Rezoluția consolidată R.E.5 și autorizațiile pentru elaborarea unui amendament la RTM nr. 6 și pentru elaborarea unui nou RTM privind DEVP trebuie să fie adoptate.

(8)

Documentul de lucru ECE/TRANS/WP.29/2020/25 al WP.29 privește propunerea de completare 2 la Regulamentul ONU nr. 144 (Sisteme de apel de urgență în caz de accident), care nu este gata pentru a fi votată în WP.29.

(9)

Documentul de lucru ECE/TRANS/WP.29/2020/2 al WP.29 privește o propunere de completare 1 la seria 08 de amendamente la Regulamentul ONU nr. 9 (Zgomotul vehiculelor cu trei roți). Având în vedere faptul că Uniunea nu aplică dispozițiile uniforme ale Regulamentului ONU nr. 9, nu este necesar să se stabilească o poziție a Uniunii cu privire la propunerea ECE/TRANS/WP.29/2020/2,