(1)

Uniunea și-a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(2)

Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii are la bază principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, care a fost perceput în general ca reprezentând fundamentul cooperării judiciare în materie penală în cadrul Uniunii începând cu Consiliul European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999.

(3)

Indisponibilizarea și confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor sunt printre cele mai eficace metode de combatere a criminalității. Uniunea se angajează să asigure identificarea, confiscarea și reutilizarea mai eficace ale bunurilor produse prin săvârșirea de infracțiuni, în conformitate cu „Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora” (2).

(4)

Având în vedere că infracționalitatea are adesea caracter transnațional, cooperarea transfrontalieră efectivă pentru indisponibilizarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor este esențială.

(5)

Cadrul legislativ actual al Uniunii în materie de recunoaștere reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare este alcătuit din Deciziile-cadru 2003/577/JAI (3) și 2006/783/JAI (4) ale Consiliului.

(6)

Rapoartele Comisiei privind punerea în aplicare a Deciziilor-cadru 2003/577/JAI și 2006/783/JAI arată că regimul în vigoare în ceea ce privește recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a celor de confiscare nu este pe deplin eficace. Respectivele decizii-cadru nu au fost transpuse și aplicate în mod uniform în statele membre, ceea ce a condus la un grad insuficient de recunoaștere reciprocă și la o cooperare transfrontalieră sub nivelul optim.

(7)

Cadrul juridic al Uniunii privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a celor de confiscare nu a ținut pasul cu ultimele evoluții legislative la nivelul Uniunii și la nivel național. În special, Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului (5) stabilește norme minime comune privind indisponibilizarea și confiscarea bunurilor. Aceste norme minime se referă la confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor, inclusiv în cazurile de boală sau de sustragere a persoanei suspectate sau învinuite, atunci când au fost deja inițiate proceduri penale cu privire la o infracțiune, confiscarea extinsă și confiscarea aplicată terților. Aceste norme minime privesc și indisponibilizarea bunurilor în vederea unei eventuale confiscări ulterioare. Tipurile de ordine de indisponibilizare și de ordine de confiscare reglementate de respectiva directivă ar trebui, de asemenea, să fie incluse în cadrul juridic privind recunoașterea reciprocă.

(8)

Cu ocazia adoptării Directivei 2014/42/UE, Parlamentul European și Consiliul au afirmat într-o declarație că existența în Uniune a unui sistem eficace de indisponibilizare și de confiscare este legată în mod intrinsec de buna funcționare a recunoașterii reciproce a ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare. Având în vedere necesitatea de a institui în Uniune un sistem cuprinzător de indisponibilizare și confiscare a instrumentelor și a produselor infracțiunilor, Parlamentul European și Consiliul au invitat Comisia să prezinte o propunere legislativă privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare.

(9)

În comunicarea sa din 28 aprilie 2015 intitulată „Agenda europeană privind securitatea”, Comisia a considerat că existența unor instrumente transfrontaliere eficace reprezintă baza cooperării judiciare în materie penală și că recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare este un element-cheie al cadrului de securitate. Comisia a reamintit și necesitatea de a îmbunătăți recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare.

(10)

În Comunicarea sa din 2 februarie 2016 privind Planul de acțiune pentru consolidarea combaterii finanțării terorismului, Comisia a subliniat necesitatea de a se asigura că infractorii care finanțează terorismul sunt privați de activele lor. Comisia a precizat că pentru a submina activitățile de criminalitate organizată care finanțează terorismul, este imperativ ca infractorii respectivi să fie privați de produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. În acest scop, Comisia a precizat că este necesar să se asigure că toate tipurile de ordine de indisponibilizare și de ordine de confiscare sunt executate în cea mai mare măsură posibilă în Uniune, prin aplicarea principiului recunoașterii reciproce.

(11)

Pentru a se asigura efectiv recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare, normele privind recunoașterea și executarea acestor ordine ar trebui să fie prevăzute într-un act al Uniunii obligatoriu din punct de vedere juridic și direct aplicabil.

(12)

Este important să se faciliteze recunoașterea reciprocă și executarea ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare prin stabilirea unor norme care să impună unui stat membru obligația de a recunoaște, fără alte formalități, ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare emise de un alt stat membru în cadrul procedurilor în materie penală și de a executa respectivele ordine pe teritoriul său.

(13)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice tuturor ordinelor de indisponibilizare și tuturor ordinelor de confiscare emise în cadrul procedurilor în materie penală. „Proceduri în materie penală” este o noțiune autonomă de drept al Uniunii, interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în pofida jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Noțiunea cuprinde ca atare toate tipurile de ordine de indisponibilizare și de ordine de confiscare emise în urma procedurilor inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu numai ordinele care intră sub incidența Directivei 2014/42/UE. Noțiunea include și alte tipuri de ordine emise în absența unei condamnări definitive. Aceste ordine ar putea să nu existe în sistemul juridic al unui stat membru, însă statul membru în cauză ar trebui să aibă posibilitatea de a recunoaște și de a executa un astfel de ordin emis de un alt stat membru. Procedurile în materie penală ar putea, de asemenea, să cuprindă investigații ale poliției și ale altor autorități de aplicare a legii. Ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare care sunt emise în cadrul unor proceduri civile sau administrative ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament.

(14)

Prezentul regulament ar trebui să reglementeze ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare în legătură cu infracțiunile reglementate de Directiva 2014/42/UE, precum și ordine de indisponibilizare și ordine de confiscare în legătură cu alte infracțiuni. Prin urmare, infracțiunile reglementate prin prezentul regulament nu ar trebui să fie limitate la infracțiuni deosebit de grave cu o dimensiune transfrontalieră, întrucât articolul 82 din Tratatul privind funcționarea Uniunii europene (TFUE) nu impune o astfel de limitare în ceea ce privește măsurile de stabilire a unor norme și proceduri care să asigure recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală.

(15)

Cooperarea între statele membre, care are la bază principiul recunoașterii reciproce și executarea imediată a deciziilor judiciare, se întemeiază pe certitudinea că hotărârile care urmează să fie recunoscute și executate sunt întotdeauna pronunțate cu respectarea principiilor legalității, subsidiarității și proporționalității. O astfel de cooperare presupune, de asemenea, faptul că drepturile persoanelor care sunt afectate de un ordin de indisponibilizare sau de un ordin de confiscare ar trebui menținute. Printre astfel de persoane, fizice sau juridice, afectate ar trebui să fie persoana împotriva căreia a fost emis un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare sau persoana care deține proprietatea asupra bunului care face obiectul ordinului respectiv, precum și eventualii terți ale căror drepturi în raport cu bunul respectiv sunt direct afectate de acest ordin, inclusiv terții de bună-credință. Hotărârea dacă respectivii terți au suferit sau nu prejudicii în mod direct ca urmare a unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare ar trebui să fie pronunțată în conformitate cu legislația statului de executare.

(16)

Prezentul regulament nu modifică obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice consfințite în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).

(17)

Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („carta”) și în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („CEDO”). Printre acestea se numără principiul interzicerii oricărei forme de discriminare pe orice motiv, cum ar fi cea bazată pe sex, origine rasială sau etnică, religie, orientare sexuală, cetățenie, limbă, opinii politice sau handicap. Prezentul regulament ar trebui aplicat în conformitate cu drepturile și principiile menționate.

(18)

Drepturile procedurale prevăzute în Directivele 2010/64/UE (6), 2012/13/UE (7), 2013/48/UE (8), (UE) 2016/343 (9), (UE) 2016/800 (10) și (UE) 2016/1919 (11) ale Parlamentului European și ale Consiliului ar trebui să se aplice, în cadrul domeniului de aplicare a directivelor menționate, procedurilor penale care intră sub incidența prezentului regulament în ceea ce privește statele membre cărora le revin obligații în temeiul directivelor menționate. În orice caz, garanțiile prevăzute în temeiul cartei ar trebui să se aplice în cazul tuturor procedurilor reglementate de prezentul regulament. În special, garanțiile esențiale de procedură penală prevăzute în cartă ar trebui să se aplice procedurilor în materie penală care nu sunt proceduri penale dar care intră sub incidența prezentului regulament.

(19)

Normele privind transmiterea, recunoașterea și executarea ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare ar trebui să asigure eficiența procesului de recuperare a activelor provenite din săvârșirea de infracțiuni, garantându-se, în același timp, respectarea drepturilor fundamentale.

(20)

Atunci când evaluează dubla incriminare, autoritatea competentă din statul de executare ar trebui să verifice dacă elementele de fapt care stau la baza infracțiunii în cauză, astfel cum sunt reflectate în certificatul de indisponibilizare sau în certificatul de confiscare transmis de autoritatea competentă din statul emitent, ar face de asemenea, ca atare, obiectul unei sancțiuni penale în statul de executare, în cazul în care erau prezente în acest din urmă stat la momentul pronunțării hotărârii privind recunoașterea ordinului de indisponibilizare sau a ordinului de confiscare.

(21)

La emiterea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare, autoritatea emitentă ar trebui să se asigure că sunt respectate principiile necesității și proporționalității. În temeiul prezentului regulament, un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare ar trebui să fie emis și transmis autorității de executare din alt stat membru numai atunci când ar fi putut fi emis și utilizat exclusiv într-un caz intern. Autoritatea emitentă ar trebui să fie responsabilă de evaluarea necesității și a proporționalității unui astfel de ordin în fiecare caz, întrucât recunoașterea și executarea ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare nu ar trebui să fie refuzate din alte motive decât cele prevăzute în prezentul regulament.

(22)

În anumite situații, un ordin de indisponibilizare poate fi emis de o autoritate, desemnată de statul emitent, care este competentă în materie penală să emită sau să execute ordinul de indisponibilizare în temeiul dreptului intern, și care nu este un judecător, o instanță sau un procuror. În asemenea cazuri, ordinul de indisponibilizare ar trebui să fie validat de un judecător, de instanță sau de procuror, înainte de a fi transmis autorității de executare.

(23)

Statele membre ar trebui să fie în măsură să formuleze o declarație în care să precizeze că, atunci când le este transmis un certificat de indisponibilizare sau un certificat de confiscare în vederea recunoașterii și a executării unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare, autoritatea emitentă ar trebui să transmită, împreună cu certificatul de indisponibilizare sau cu certificatul de confiscare, ordinul de indisponibilizare sau ordinul de confiscare original, sau o copie legalizată a ordinului respectiv. Statele membre ar trebui să informeze Comisia în momentul în care formulează sau retrag o astfel de declarație. Comisia ar trebui să pună astfel de informații la dispoziția tuturor statelor membre și a Rețelei judiciare europene (RJE) stabilite prin Decizia 2008/976/JAI a Consiliului (12). RJE ar trebui să pună la dispoziție informațiile pe site-ul internet menționat în respectiva decizie.

(24)

Autoritatea emitentă ar trebui să transmită un certificat de indisponibilizare sau un certificat de confiscare împreună cu ordinul de indisponibilizare sau ordinul de confiscare, după caz, fie direct autorității de executare fie, după caz, autorității centrale din statul de executare, prin orice mijloace care permit obținerea unei înregistrări scrise, în condiții care să permită autorității de executare să stabilească autenticitatea certificatului sau a ordinului, precum prin scrisoare recomandată sau prin e-mail securizat. Autoritatea emitentă ar trebui să poată utiliza orice canale sau mijloace relevante de transmitere, inclusiv sistemul de telecomunicații securizat al RJE, Eurojust sau alte canale utilizate de autoritățile judiciare.

(25)

În cazul în care autoritatea emitentă are motive rezonabile să creadă că persoana împotriva căreia a fost emis un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare privind o sumă de bani deține proprietatea asupra bunurilor sau veniturilor într-un stat membru, aceasta ar trebui să transmită respectivului stat membru certificatul de indisponibilizare sau certificatul de confiscare aferent ordinului în cauză. Pe această bază, certificatul ar putea, de exemplu, să fie transmis statului membru în care persoana fizică împotriva căreia a fost emis ordinul își are reședința sau, în cazul în care persoana respectivă nu are o adresă permanentă, în care își are reședința obișnuită. În cazul în care ordinul a fost emis împotriva unei persoane juridice, certificatul ar putea fi transmis statului membru în care își are sediul persoana juridică.

(26)

În vederea transmiterii și primirii pe cale administrativă a certificatelor aferente ordinelor de indisponibilizare și ordinelor de confiscare, statele membre ar trebui să poată desemna una sau mai multe autorități centrale atunci când este necesar datorită structurii sistemelor lor juridice interne. Aceste autorități centrale ar putea, de asemenea, să furnizeze sprijin administrativ, să îndeplinească un rol de coordonare și să ofere asistență la culegerea de date statistice, facilitând și promovând astfel recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare.

(27)

În cazul în care un certificat de confiscare privind un ordin de confiscare referitor la o sumă de bani este transmis mai multor state de executare, statul emitent ar trebui să urmărească să evite situația confiscării mai multor bunuri decât este necesar, iar valoarea totală obținută din executarea ordinului ar depăși valoarea maximă specificată. În acest scop, autoritatea emitentă ar trebui, printre altele să indice în certificatul de confiscare valoarea activelor, dacă este cunoscută, în fiecare stat de executare, astfel încât autoritățile de executare să poată ține seama de aceasta, să mențină contactul și dialogul necesare cu autoritățile de executare cu privire la bunurile care urmează a fi confiscate și să informeze de îndată autoritatea sau autoritățile de executare relevantă (relevante) în cazul în care consideră că ar putea exista riscul ca executarea să vizeze o sumă mai mare decât suma maximă. După caz, Eurojust ar putea exercita un rol de coordonare în cadrul sferei sale de competență pentru a se evita confiscarea excesivă.

(28)

Statele membre ar trebui încurajate să formuleze o declarație în care să precizeze că, în calitate de state de executare, ar putea accepta certificate de indisponibilizare sau certificate de confiscare sau ambele în una sau mai multe limbi oficiale ale Uniunii, alta (altele) decât limba (limbile) lor oficială (oficiale).

(29)

Autoritatea de executare ar trebui să recunoască ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare și ar trebui să ia măsurile necesare pentru executarea acestora. Pronunțarea hotărârii privind recunoașterea și executarea ordinului de indisponibilizare sau a ordinului de confiscare și executarea concretă a indisponibilizării sau a confiscării ar trebui să aibă loc cu aceeași rapiditate și cu același grad de prioritate ca în cazuri interne similare. Ar trebui să fie stabilite termene care să fie calculate în conformitate cu Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului (13), în vederea asigurării, rapide și eficiente, a pronunțării unei hotărâri de recunoaștere și a executării, ordinului de indisponibilizare sau a ordinului de confiscare. În ceea ce privește ordinele de indisponibilizare, autoritatea de executare ar trebui să înceapă să ia măsurile concrete necesare pentru a executa astfel de ordine, în termen de cel mult 48 de ore de la pronunțarea hotărârii privind recunoașterea și executarea acestora.

(30)

La executarea unui ordin de indisponibilizare, autoritatea emitentă și autoritatea de executare ar trebui să țină seama în mod corespunzător de confidențialitatea investigației. În special, autoritatea de executare ar trebui să garanteze confidențialitatea faptelor și a elementelor de fond ale ordinului de indisponibilizare. Acest lucru nu aduce atingere obligației de a informa persoanele afectate cu privire la executarea unui ordin de indisponibilizare în conformitate cu prezentul regulament.

(31)

Recunoașterea și executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare nu ar trebui refuzate din alte motive decât cele prevăzute în prezentul regulament. Prezentul regulament ar trebui să permită ca autoritatea de executare să nu recunoască sau să nu execute ordine de confiscare pe baza principiului ne bis in idem, pe baza drepturilor persoanelor afectate sau pe baza dreptului de a fi prezent la proces.

(32)

Prezentul regulament ar trebui să permită ca autoritățile de executare să nu recunoască sau să nu execute ordine de confiscare în cazul în care persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de confiscare nu a compărut la procesul în urma căruia a fost emis ordinul de confiscare legat de o condamnare definitivă. Această situație ar trebui să fie motiv de nerecunoaștere sau de neexecutare doar în cazul în care în urma proceselor a fost emis un ordin de confiscare legat de o condamnare definitivă și nu în cazul în care în urma procedurilor sunt emise ordine de confiscare care nu au legătură cu o condamnare. Cu toate acestea, pentru ca un astfel de motiv să fie disponibil, ar trebui să se desfășoare una sau mai multe ședințe. Motivul nu ar trebui să fie disponibil în cazul în care normele naționale de procedură relevante nu prevăd desfășurarea unei ședințe. Aceste norme naționale ar trebui să fie conforme cu carta și cu CEDO, în special în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil. Acest lucru este valabil, de exemplu, acolo unde procedurile se desfășoară într-un mod simplificat, urmând, exclusiv sau parțial, o procedură scrisă sau o procedură în care nu este prevăzută nicio ședință.

(33)

Doar în situații excepționale, ar trebui să existe posibilitatea de a nu recunoaște sau executa un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare atunci când o astfel de recunoaștere sau executare ar împiedica statul de executare să aplice normele sale constituționale privind libertatea presei sau libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă.

(34)

Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul Uniunii se bazează pe încredere reciprocă și pe o prezumție de respectare de către alte state membre a dreptului Uniunii și, în particular, a drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, în situații excepționale, atunci când există motive serioase să se creadă, pe baza unor probe specifice și obiective, că executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare ar conduce, în circumstanțele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental relevant menționat în cartă, autoritatea de executare ar trebui să aibă posibilitatea de a hotărî să nu recunoască sau să nu execute ordinul în cauză. Drepturile fundamentale care ar trebui să fie relevante în acest sens sunt, în special, dreptul la o cale de atac efectivă, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Dreptul de proprietate nu ar trebui, în principiu, să fie relevant, întrucât indisponibilizarea și confiscarea activelor presupune în mod necesar o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, și întrucât garanțiile în acest sens figurează deja în dreptul Uniunii, inclusiv în prezentul regulament.

(35)

Înainte de a hotărî să nu recunoască sau să nu execute un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare pe baza oricărui motiv de nerecunoaștere sau de neexecutare, autoritatea de executare ar trebui să se consulte cu autoritatea emitentă, pentru a obține orice informații suplimentare necesare.

(36)

Atunci când examinează o cerere din partea autorității de executare de limitare a perioadei în care bunul ar trebui să facă obiectul indisponibilizării, autoritatea emitentă ar trebui să ia în considerare toate circumstanțele cazului, în special dacă continuarea ordinului de indisponibilizare ar putea provoca daune nejustificate în statul de executare. Autoritatea de executare este încurajată să se consulte cu autoritatea emitentă cu privire la această chestiune înainte de a formula o cerere oficială.

(37)

Autoritatea emitentă ar trebui să informeze autoritatea de executare în cazul în care autoritatea statului emitent primește o sumă de bani plătită în legătură cu ordinul de confiscare, fiind de la sine înțeles că statul de executare ar trebui informat numai în cazul în care cuantumul plătit în legătură cu ordinul influențează suma restantă care urmează a fi confiscată în temeiul ordinului.

(38)

Ar trebui să fie posibil ca autoritatea de executare să amâne executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare, în special în cazul în care executarea acestuia riscă să afecteze o investigație în desfășurare. De îndată ce motivele de amânare încetează să existe, autoritatea de executare ar trebui să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului.

(39)

După executarea unui ordin de indisponibilizare, și în urma hotărârii de a recunoaște și a executa un ordin de confiscare, autoritatea de executare ar trebui, în măsura în care este posibil, să informeze persoanele afectate cunoscute cu privire la o astfel de executare sau hotărâre. În acest scop, autoritatea de executare ar trebui să depună toate eforturile rezonabile pentru a identifica persoanele afectate, pentru a verifica modul în care pot fi găsite și pentru a le informa cu privire la executarea ordinului de indisponibilizare sau cu privire la hotărârea de recunoaștere și executare a ordinului de confiscare. În îndeplinirea acestei obligații, autoritatea de executare ar putea solicita asistență autorității emitente, de exemplu atunci când persoanele afectate par să locuiască în statul emitent. Obligația autorității de executare, în temeiul prezentului regulament, de a furniza informații persoanelor afectate nu aduce atingere niciunei obligații a autorității emitente de a furniza informații persoanelor în temeiul dreptului statului emitent, de exemplu privind emiterea unui ordin de indisponibilizare sau privind căile de atac existente în temeiul legislației statului emitent.

(40)

Autoritatea emitentă ar trebui să fie notificată fără întârziere în caz de imposibilitate de a executa un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare. O astfel de imposibilitate ar putea fi datorată faptului că bunul a fost deja confiscat, a dispărut, a fost distrus sau nu poate fi găsit la locul indicat de către autoritatea emitentă sau datorită faptului că locul în care se situează bunul nu a fost indicat într-un mod suficient de precis în pofida consultărilor dintre autoritatea de executare și autoritatea emitentă. În astfel de circumstanțe, autoritatea de executare ar trebui să nu mai fie obligată să execute ordinul. Cu toate acestea, în cazul în care obține ulterior informații care îi permit să localizeze bunul, autoritatea de executare ar trebui să aibă posibilitatea de a executa ordinul fără să fie necesară transmiterea unui nou certificat în conformitate cu prezentul regulament.

(41)

Atunci când executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare este imposibilă din punct de vedere juridic în temeiul legislației statului de executare, autoritatea de executare ar trebui să contacteze autoritatea emitentă pentru a discuta situația și pentru a găsi o soluție. O astfel de soluție ar putea fi retragerea ordinului în cauză de către autoritatea emitentă.

(42)

De îndată ce s-a încheiat executarea ordinului de confiscare, autoritatea de executare ar trebui să informeze autoritatea emitentă cu privire la rezultatele executării. Atunci când este posibil din punct de vedere practic, autoritatea de executare ar trebui, la acel moment, să informeze și autoritatea emitentă cu privire la bunul sau la suma de bani care a fost confiscat(ă), precum și cu privire la alte detalii pe care le consideră relevante.

(43)

Executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare ar trebui să fie reglementată de legislația statului de executare și doar autoritățile respectivului stat ar trebui să aibă competența de a hotărî cu privire la procedurile de executare. După caz, autoritatea emitentă și autoritatea de executare ar trebui să poată invita Eurojust sau RJE să ofere asistență, în limitele competenței lor, cu privire la aspecte legate de executarea ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare.

(44)

O aplicare corectă a prezentului regulament presupune o comunicare strânsă între autoritățile naționale competente implicate, în special în cazul executării concomitente în mai multe state membre a unui ordin de confiscare. Autoritățile naționale competente ar trebui, prin urmare, să se consulte între ele ori de câte ori este necesar, în mod direct sau, dacă este cazul, prin intermediul Eurojust sau al RJE.

(45)

Drepturile victimelor la despăgubiri sau la restituire nu ar trebui să fie afectate în cazurile transfrontaliere. Normele privind înstrăinarea bunurilor indisponibilizate sau confiscate ar trebui să acorde prioritate despăgubirii victimelor și restituirii bunurilor în favoarea acestora. Noțiunea de victimă urmează a fi interpretată în conformitate cu legislația statului emitent, care ar trebui să poată prevedea, de asemenea, că o persoană juridică ar putea fi o victimă în sensul prezentului regulament. Prezentul regulament nu ar trebui să aducă atingere normelor privind despăgubirea și restituirea bunurilor în favoarea victimelor în procedurile naționale.

(46)

În cazul în care autoritatea de executare este informată referitor la o hotărâre emisă de autoritatea emitentă sau de o altă autoritate competentă din statul emitent, de restituire a bunurilor indisponibilizate în favoarea victimei, autoritatea de executare ar trebui să ia măsurile necesare pentru a se asigura că bunurile vizate sunt indisponibilizate și restituite victimei cât mai curând posibil. Autoritatea de executare ar trebui să poată transfera bunul către statul emitent, astfel încât acesta din urmă să poată restitui bunul în favoarea victimei, sau l-ar putea transfera direct către victimă sub rezerva consimțământului statului emitent. Obligația de a restitui victimei un bun indisponibilizat ar trebui să fie supusă următoarelor condiții: titlul victimei asupra bunului nu ar trebui să fie contestat, ceea ce înseamnă că se acceptă faptul că victima este proprietarul de drept al bunului și nu există informații întemeiate care să pună la îndoială acest lucru; bunul nu ar trebui să fie solicitat ca element de probă într-o procedură penală în statul de executare; și drepturile persoanelor afectate, în special drepturile terților de bună credință, nu ar trebui să fie afectate. Autoritatea de executare ar trebui să restituie victimei bunurile indisponibilizate numai dacă au fost îndeplinite aceste condiții. Atunci când consideră că aceste condiții nu au fost îndeplinite, autoritatea de executare ar trebui să se consulte cu autoritatea emitentă, de exemplu pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta situația în vederea găsirii unei soluții. În cazul în care nu se poate găsi o soluție, autoritatea de executare ar trebui să poată hotărî să nu restituie victimei bunurile indisponibilizate.

(47)

Fiecare stat membru ar trebui să ia în considerare înființarea unui birou național centralizat responsabil pentru gestionarea bunurilor indisponibilizate, în vederea unei posibile confiscări ulterioare, precum și pentru gestionarea bunurilor confiscate. Bunurile indisponibilizate și bunurile confiscate ar putea fi alocate în mod prioritar unor proiecte care vizează aplicarea legii și prevenirea criminalității organizate, precum și altor proiecte de interes public și cu utilitate socială.

(48)

Fiecare stat membru ar trebui să ia în considerare înființarea unui fond național pentru a garanta o despăgubire corespunzătoare a victimelor infracționalității, cum ar fi familiile ofițerilor de poliție și ale funcționarilor publici care au fost uciși sau au dobândit invaliditate permanentă în cursul exercitării atribuțiilor lor. Statele membre ar putea să aloce în acest scop o parte a activelor confiscate.

(49)

Statele membre nu ar trebui să poată pretinde unul altuia compensarea costurilor care decurg din aplicarea prezentului regulament. Cu toate acestea, în cazul în care statul de executare a suportat costuri ridicate sau excepționale, de exemplu deoarece bunurile au fost indisponibilizate pentru o perioadă considerabilă, autoritatea emitentă ar trebui să ia în considerare orice propunere a autorității de executare ca aceste costuri să fie suportate în comun.

(50)

Pentru a se putea găsi în viitor soluții cât mai repede posibil la problemele identificate în ceea ce privește conținutul certificatelor prevăzute în anexele la prezentul regulament, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din TFUE ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește modificările la aceste certificate. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (14). În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(51)

Întrucât obiectivul prezentului regulament, și anume recunoașterea reciprocă și executarea ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este definit la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(52)

Dispozițiile privind indisponibilizarea probelor din Decizia-cadru 2003/577/JAI au fost deja înlocuite de Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului (15) în ceea ce privește statele membre cărora le revin obligații în temeiul acestei directive. Dispozițiile privind indisponibilizarea bunurilor din Decizia-cadru 2003/577/JAI ar trebui înlocuite de prezentul regulament între statele membre cărora le revin obligații în temeiul acestuia. Decizia-cadru 2006/783/JAI ar trebui de asemenea să fie înlocuită de prezentul regulament între statele membre cărora le revin obligații în temeiul acestuia. Dispozițiile privind indisponibilizarea bunurilor, din Decizia-cadru 2003/577/JAI, precum și dispozițiile din Decizia-cadru 2006/783/JAI ar trebui, prin urmare, să continue să se aplice nu numai între statele membre cărora nu le revin obligații în temeiul prezentului regulament, ci și între orice stat membru căruia nu îi revin obligații în temeiul prezentului regulament și orice stat membru căruia îi revin obligații în temeiul prezentului regulament.

(53)

Forma juridică a acestui act nu ar trebui să constituie un precedent pentru viitoarele acte juridice ale Uniunii în domeniul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare în materie penală. Forma juridică aleasă pentru viitoarele acte juridice ale Uniunii ar trebui să fie evaluată cu atenție de la caz la caz, luând în considerare, printre alți factori, eficacitatea actului juridic și principiile proporționalității și subsidiarității.

(54)

Statele membre ar trebui să se asigure că, în conformitate cu Decizia 2007/845/JAI a Consiliului (16), birourile lor de recuperare a activelor cooperează reciproc pentru a facilita urmărirea și identificarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și a altor bunuri conexe infracțiunilor, care pot deveni obiectul unui ordin de indisponibilizare sau al unui ordin de confiscare.

(55)

În conformitate cu articolul 3 și cu articolul 4a alineatul (1) din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la TUE și la TFUE, Regatul Unit și-a notificat intenția de a participa la adoptarea și la aplicarea prezentului regulament.

(56)

În conformitate cu articolele 1 și 2 și cu articolul 4a alineatul (1) din Protocolul nr. 21, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul respectiv, Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament, acesta nu este obligatoriu pentru respectivul stat membru și nu i se aplică.

(57)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, acesta nu este obligatoriu pentru respectivul stat membru și nu i se aplică,

(1)

Regulamentul (CE) nr. 539/2001 al Consiliului (2) a fost modificat de mai multe ori și în mod substanțial (3). Este necesar, din motive de claritate și de raționalizare, să se codifice respectivul regulament.

(2)

Prezentul regulament prevede o armonizare totală în ceea ce privește țările terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre (denumită în continuare „obligația de a deține viză”) și țările terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație.

(3)

Stabilirea țărilor terțe ai căror resortisanți fac obiectul obligației de a deține viză sau sunt exonerați de această obligație ar trebui să fie făcută pe baza unei evaluări atente, de la caz la caz a unei serii de criterii. Această evaluare ar trebui să fie efectuată periodic și ar trebui să ducă la propuneri legislative de modificare a anexei I la prezentul regulament, care enumeră țările terțe ai căror cetățeni trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre, și a anexei II la prezentul regulament, care enumeră țările terțe ai căror cetățeni sunt exonerați de la obligația de a deține viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre pentru șederi a căror durată totală nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile, în pofida posibilității de a avea, în anumite circumstanțe, amendamente specifice la anexele respective, în funcție de țară, de exemplu ca rezultat al procesului de liberalizare a vizelor sau ca o consecință finală a suspendării temporare a exonerării de obligația de a deține viză.

(4)

Conținutul listelor țărilor terțe care figurează în anexele I și II ar trebui să fie și să rămână conform cu criteriile stabilite în prezentul regulament. Mențiunile referitoare la țările terțe în privința cărora situația s-a modificat în ceea ce privește criteriile respective, ar trebui să fie transferate dintr-o anexă în cealaltă.

(5)

Anexele I și II ar trebui să reflecte evoluția dreptului internațional, care are drept consecință o schimbare a statutului sau a denumirii anumitor state sau entități.

(6)

Întrucât Acordul privind Spațiul Economic European (4) exonerează resortisanții din Islanda, Liechtenstein și Norvegia de obligația de a deține viză, aceste țări nu ar trebui incluse în lista din anexa II.

(7)

Întrucât Acordul privind libera circulație a persoanelor încheiat între Comunitatea Europeană și statele membre, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte (5), prevede libera circulație fără viză pentru resortisanții Elveției și ai statelor membre, Elveția nu ar trebui inclusă în lista din anexa II.

(8)

În ceea ce privește refugiații recunoscuți și apatrizii, fără a aduce atingere obligațiilor care revin în conformitate cu acordurile internaționale semnate de statele membre, în special Acordul european privind suprimarea vizelor pentru refugiați al Consiliului Europei, semnat la Strasburg la 20 aprilie 1959, decizia privind obligația sau exonerarea de viză ar trebui să fie în funcție de țara terță în care au rezidența aceste persoane și care a emis documentele lor de călătorie. Cu toate acestea, date fiind diferențele dintre dreptul intern aplicabil refugiaților recunoscuți și apatrizilor, statele membre ar trebui să poată decide dacă aceste categorii de persoane ar trebui să fie exonerate, în cazul în care țara terță în care au rezidența aceste persoane și care a emis documentele lor de călătorie este o țară terță ai cărei resortisanți sunt exonerați de obligația de a deține viză.

(9)

În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1931/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (6) ar trebui prevăzută o exonerare de la obligativitatea vizelor pentru titularii unui permis de trecere locală a frontierei.

(10)

Ar trebui ca statele membre să poată prevedea exonerări de la obligativitatea vizelor pentru titularii anumitor pașapoarte, altele decât pașapoartele obișnuite.

(11)

În cazuri particulare în care se justifică un regim special în materie de vize, ar trebui ca statele membre să poată exonera anumite categorii de persoane de obligația de a deține viză sau să poată impune această obligație în conformitate cu dreptul public internațional sau cutuma.

(12)

Ar trebui ca statele membre să poată exonera de obligativitatea vizelor refugiații statutari, toți apatrizii, atât cei care intră sub incidența Convenției Organizației Națiunilor Unite privind statutul apatrizilor din 28 septembrie 1954, cât și cei care sunt în afara domeniului de aplicare al convenției respective, precum și elevii care participă la o excursie școlară, în cazul în care persoanele din aceste categorii au reședința într-una dintre țările terțe incluse în lista din anexa II la prezentul regulament.

(13)

Regimul care reglementează exonerările de obligativitatea vizelor ar trebui să reflecte integral realitatea acestor practici. Anumite state membre acordă o exonerare de viză resortisanților țărilor terțe incluse în lista țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și care sunt membri ai forțelor armate și se deplasează în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sau al Parteneriatului pentru pace. Din rațiuni de securitate juridică, aceste exonerări, întemeiate pe obligații internaționale din afara dreptului Uniunii, ar trebui să fie menționate în prezentul regulament.

(14)

Reciprocitatea deplină a vizelor este un obiectiv pe care Uniunea ar trebui să îl urmărească în mod activ în relațiile sale cu țările terțe, contribuind astfel la îmbunătățirea credibilității și a coerenței politicii externe a Uniunii.

(15)

Ar trebui să se prevadă un mecanism al Uniunii care să permită punerea în aplicare a principiului reciprocității în cazul în care una din țările terțe incluse în lista din anexa II decide să supună resortisanții dintr-unul sau mai multe state membre obligației de a deține viză. Mecanismul respectiv ar trebui să ofere un răspuns al Uniunii ca act de solidaritate, în cazul în care o astfel de țară terță aplică obligativitatea vizei pentru resortisanții a cel puțin unui stat membru.

(16)

La primirea unei notificări din partea unui stat membru privind aplicarea de către o țară terță inclusă în lista din anexa II a obligativității vizei pentru resortisanții statului membru respectiv, toate statele membre ar trebui să reacționeze în comun, oferind astfel un răspuns al Uniunii la o situație care afectează întreaga Uniune și care supune cetățenii acesteia unui tratament diferit.

(17)

Pentru a asigura implicarea adecvată a Parlamentului European și a Consiliului în cea de a doua etapă a aplicării mecanismului de reciprocitate, dată fiind natura politică deosebit de sensibilă a suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor pentru toți resortisanții unei țări terțe incluse în lista din anexa II și implicațiile orizontale ale acestei chestiuni pentru statele membre, pentru țările asociate spațiului Schengen și pentru Uniune în sine, în special pentru relațiile lor externe și pentru funcționarea globală a spațiului Schengen, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește anumite elemente ale mecanismului de reciprocitate. Conferirea acestor competențe Comisiei ia în considerare necesitatea dezbaterilor politice privind politica Uniunii în materie de vize în spațiul Schengen. De asemenea, aceasta reflectă necesitatea asigurării transparenței și a securității juridice corespunzătoare în aplicarea mecanismului de reciprocitate tuturor resortisanților țării terțe în cauză, în special prin modificarea temporară corespunzătoare a anexei II la prezentul regulament. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (7). În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(18)

Prezentul regulament ar trebui să prevadă un mecanism privind suspendarea temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru o țară terță inclusă în lista din anexa II („mecanismul de suspendare”), într-o situație de urgență, atunci când este necesară o reacție promptă pentru soluționarea dificultăților cu care se confruntă cel puțin un stat membru și ținând cont de impactul general al situației de urgență asupra Uniunii în ansamblul său.

(19)

Pentru a asigura aplicarea eficientă a mecanismului de suspendare și a anumitor dispoziții din mecanismul de reciprocitate și în special pentru a permite tuturor factorilor relevanți și posibilelor implicații ale aplicării acestui mecanism să fie luate în considerare în mod corespunzător, ar trebui conferite Comisiei competențe de executare în ceea ce privește stabilirea categoriilor de resortisanți ai țării terțe în cauză care ar trebui să fie supuși unei suspendări temporare a exceptării de la obligativitatea vizelor în cadrul mecanismului de reciprocitate și a duratei corespunzătoare a suspendării respective, precum și în ceea ce privește mecanismul de suspendare. Respectivele competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (8). Pentru adoptarea acestor acte de punere în aplicare ar trebui utilizată procedura de examinare.

(20)

Este necesar să se evite și să se combată orice abuz ca urmare a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru șederi de scurtă durată ale resortisanților unei țări terțe, dacă aceștia pun în pericol ordinea publică și securitatea internă a statelor membre în cauză.

(21)

Mecanismul de suspendare ar trebui să dea posibilitatea statelor membre să notifice circumstanțele care conduc la o eventuală suspendare, iar Comisiei să declanșeze mecanismul de suspendare din proprie inițiativă.

(22)

În special, utilizarea mecanismului de suspendare ar trebui să fie înlesnită prin perioade de referință și termene scurte, permițând o procedură rapidă, iar motivele posibile de suspendare ar trebui să includă o reducere a cooperării privind readmisia, precum și o creștere substanțială a riscurilor la adresa ordinii publice sau a securității interne a statelor membre. Această reducere a cooperării ar trebui să cuprindă o creștere semnificativă a ratei de refuz a cererilor de readmisie, inclusiv pentru resortisanții țărilor terțe care au tranzitat țara terță în cauză, atunci când obligația de readmisie este prevăzută printr-un acord de readmisie încheiat între Uniune sau un stat membru și acea țară terță. De asemenea, Comisia ar trebui să poată să declanșeze mecanismul de suspendare în cazul în care țara terță nu cooperează în ceea ce privește readmisia, în special în cazul în care s-a încheiat un acord de readmisie între țara terță în cauză și Uniune.

(23)

În sensul mecanismului de suspendare, o creștere substanțială indică o creștere care depășește un prag de 50 %. Aceasta ar putea indica, de asemenea, o creștere mai redusă dacă Comisia consideră că se aplică în cazul special notificat de statul membru în cauză.

(24)

În sensul mecanismului de suspendare, o rată de recunoaștere scăzută indică o rată de recunoaștere a cererilor de azil de aproximativ 3-4 %. Aceasta ar putea indica, de asemenea, o rată de recunoaștere mai ridicată dacă Comisia consideră că se aplică în cazul special notificat de statul membru în cauză.

(25)

Este necesar să se evite și să se combată orice abuz privind exceptarea de la obligativitatea vizelor în cazul în care aceasta determină o creștere a presiunii exercitate de migrație, care rezultă, de exemplu, din creșterea numărului de cereri de azil neîntemeiate, precum și în cazul în care exceptarea de la obligativitatea vizelor determină apariția unor cereri neîntemeiate de permise de ședere.

(26)

În vederea asigurării faptului că cerințele specifice, care au fost utilizate pentru evaluarea oportunității exceptării de la obligativitatea vizelor, acordată în urma finalizării cu succes a unui dialog privind liberalizarea vizelor, continuă să fie îndeplinite în timp, Comisia ar trebui să monitorizeze situația din țările terțe în cauză. Comisia ar trebui să acorde o atenție deosebită situației drepturilor omului în țările terțe în cauză.

(27)

Comisia ar trebui să raporteze cu regularitate către Parlamentul European și Consiliu cel puțin o dată pe an, pentru o perioadă de șapte ani de la intrarea în vigoare a liberalizării vizelor pentru țara terță respectivă, și ulterior în cazul în care Comisia consideră că este necesar, ori la cererea Parlamentului European sau a Consiliului.

(28)

Înainte de a lua orice decizie de a suspenda temporar exceptarea de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții unei țări terțe, Comisia ar trebui să țină seama de situația drepturilor omului din țara terță respectivă și de eventualele consecințe ale unei suspendări a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru această situație.

(29)

Suspendarea exceptării de la obligativitatea vizelor printr-un act de punere în aplicare ar trebui să vizeze anumite categorii de resortisanți ai țării terțe în cauză, prin trimitere la tipurile relevante de documente de călătorie și, după caz, la criterii suplimentare, precum persoanele care călătoresc pentru prima dată pe teritoriul statelor membre. Actul de punere în aplicare ar trebui să stabilească categoriile de resortisanți cărora ar trebui să li se aplice suspendarea, ținând seama de circumstanțele specifice notificate de unul sau mai multe state membre sau raportate de către Comisie, precum și de principiul proporționalității.

(30)

Pentru a asigura implicarea adecvată a Parlamentului European și a Consiliului în punerea în aplicare a mecanismului de suspendare, dată fiind natura politică sensibilă a unei suspendări a unei exceptări de la obligativitatea vizelor pentru toți resortisanții unei țări terțe incluse în lista din anexa II la prezentul regulament și implicațiile sale orizontale pentru statele membre și pentru Uniune în ansamblul său, în special pentru relațiile lor externe și pentru funcționarea globală a spațiului Schengen, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din TFUE ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește suspendarea temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții țărilor terțe în cauză. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare. În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(31)

Pentru a asigura o administrare deschisă a sistemului și informarea persoanelor în cauză, statele membre ar trebui să comunice celorlalte state membre și Comisiei măsurile pe care le iau în temeiul prezentului regulament. Din aceleași motive, informațiile în cauză ar trebui publicate și în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

(32)

Condițiile care reglementează intrarea pe teritoriul statelor membre sau eliberarea vizelor ar trebui să nu afecteze normele care guvernează recunoașterea valabilității documentelor de călătorie.

(33)

În conformitate cu principiul proporționalității prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, pentru a asigura funcționarea eficientă a regimului comun al vizelor, este necesar și oportun să se adopte un regulament care să stabilească lista țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză la trecerea frontierelor externe și lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație.

(34)

Prezentul regulament nu ar trebui să aducă atingere aplicării acordurilor internaționale încheiate de Comunitatea Europeană înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001, care implică necesitatea de a deroga de la normele comune în materie de vize, ținându-se totodată cont de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

(35)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament constitutie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în înțelesul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei în ceea ce privește asocierea acestor două state la implementarea, aplicarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen (9) care se află sub incidența articolului 1 litera B din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (10).

(36)

În ceea ce privește Elveția, prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen, în înțelesul Acordului semnat între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană cu privire la asocierea Confederației Elvețiene la punerea în aplicare, respectarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen (11), care se află sub incidența articolului 1 literele B și C din Decizia 1999/437/CE a Consiliului, coroborat cu articolul 3 din Decizia 2008/146/CE a Consiliului (12).

(37)

În ceea ce privește Liechtenstein, prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în înțelesul Protocolului dintre Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană, Confederația Elvețiană și Principatul Liechtenstein privind aderarea Principatului Liechtenstein la Acordul dintre Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind asocierea Confederației Elvețiene la punerea în practică, aplicarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen (13), care se află sub incidența articolului 1 literele B și C din Decizia 1999/437/CE, coroborat cu articolul 3 din Decizia 2011/350/UE a Consiliului (14).

(38)

Prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului (15); prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentului regulament, acesta nu este obligatoriu pentru respectivul stat membru și nu i se aplică.

(39)

Prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului (16); prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament, acesta nu este obligatoriu pentru respectivul stat membru și nu i se aplică,

(1)

Digitalizarea economiei se accelerează. Tehnologiile informației și comunicațiilor nu mai reprezintă un sector specific, ci fundamentul tuturor sistemelor economice și al societăților inovatoare moderne. Datele electronice se află în centrul acestor sisteme și pot genera o valoare semnificativă atunci când sunt analizate sau utilizate împreună cu servicii și produse. În același timp, dezvoltarea rapidă a economiei bazate pe date și a tehnologiilor emergente, cum ar fi inteligența artificială, produsele și serviciile legate de internetul obiectelor, sistemele autonome și 5G, prezintă noi aspecte juridice privind accesul la date și reutilizarea acestora, răspunderea, etica și solidaritatea. Ar trebui să se lucreze în ceea ce privește chestiunea răspunderii, în special prin implementarea unor coduri de autoreglementare și a altor bune practici, având în vedere recomandările, deciziile și acțiunile adoptate fără interacțiune umană de-a lungul întregului lanț valoric de prelucrare a datelor. Această muncă ar putea să privească de asemenea mecanismele adecvate pentru stabilirea răspunderii, pentru transferul responsabilității între serviciile care cooperează, pentru asigurări și pentru audit.

(2)

Lanțurile valorice ale datelor se bazează pe diferite activități legate de date: crearea și colectarea datelor; agregarea și organizarea datelor; prelucrarea datelor; analiza, comercializarea și distribuirea datelor; utilizarea și reutilizarea datelor. Funcționarea eficace și eficientă a prelucrării datelor este o componentă fundamentală a oricărui lanț valoric al datelor. Cu toate acestea, funcționarea eficace și eficientă a prelucrării datelor și dezvoltarea economiei bazate pe date în Uniune sunt afectate, în special, de două tipuri de obstacole în calea mobilității datelor și a pieței interne: cerințele stabilite de către autoritățile statelor membre privind localizarea datelor și practicile privind dependența de furnizor („vendor lock-in”) în sectorul privat.

(3)

Libertatea de stabilire și libertatea de a furniza servicii în temeiul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) se aplică serviciilor de prelucrare a datelor. Totuși, furnizarea acestor servicii este îngreunată sau uneori împiedicată de anumite cerințe naționale, regionale sau locale de localizare a datelor într-un anumit teritoriu.

(4)

Aceste obstacole în calea liberei circulații a serviciilor de prelucrare a datelor și a dreptului de stabilire a furnizorilor de servicii sunt generate de cerințele prevăzute de legislațiile statelor membre de a localiza datele într-o anumită zonă geografică sau într-un anumit teritoriu în scopul prelucrării datelor. Alte norme sau practici administrative au un efect echivalent prin impunerea unor cerințe specifice care fac mai dificilă prelucrarea datelor în afara unei anumite zone geografice sau a unui anumit teritoriu din Uniune, cum ar fi cerințele de a utiliza mijloacele tehnologice care sunt certificate sau aprobate într-un anumit stat membru. Securitatea juridică, în măsura în care privește cerințele legitime și ilegitime de localizare a datelor, limitează și mai mult opțiunile aflate la dispoziția actorilor de pe piață și a sectorului public în ceea privește localizarea prelucrării datelor. Prezentul regulament nu limitează în niciun fel libertatea întreprinderilor de a încheia contracte care precizează locul în care trebuie să se afle datele. Prezentul regulament urmărește doar să protejeze această libertate, prin garantarea faptului că locul convenit poate fi situat oriunde în Uniune.

(5)

În același timp, mobilitatea datelor în Uniune este împiedicată, de asemenea, de restricții private: aspecte juridice, contractuale și tehnice care îi stânjenesc sau îi împiedică pe utilizatorii de servicii de prelucrare a datelor să își porteze datele de la un furnizor de servicii la altul sau înapoi către propriile sisteme informatice, în special la încetarea contractului lor cu un furnizor de servicii.

(6)

Combinarea acestor obstacole a dus la o lipsă a concurenței între furnizorii de servicii de cloud din Uniune, la diferite probleme legate de dependența de furnizor și la o gravă lipsă de mobilitate a datelor. În mod similar, politicile de localizare a datelor au subminat capacitatea întreprinderilor din domeniul cercetării și dezvoltării de a facilita colaborarea între întreprinderi, universități și alte organizații de cercetare pentru a stimula inovarea.

(7)

Din motive de securitate juridică și datorită necesității unor condiții de concurență echitabile în Uniune, un set unic de norme pentru toți participanții la piață reprezintă un element-cheie pentru funcționarea pieței interne. Pentru a elimina obstacolele din calea schimburilor comerciale și denaturările concurenței generate de divergențele dintre legislațiile naționale și pentru a împiedica apariția unor noi astfel de obstacole în calea schimburilor comerciale și denaturări semnificative ale concurenței, este necesar să se adopte norme uniforme aplicabile în toate statele membre.

(8)

Cadrul juridic privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind respectarea vieții private și protecția datelor cu caracter personal în comunicațiile electronice, în special Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (3) și Directivele (UE) 2016/680 (4) și 2002/58/CE (5) ale Parlamentului European și ale Consiliului nu sunt afectate de prezentul regulament.

(9)

Internetul obiectelor, inteligența artificială și învățarea automatizată, aflate în expansiune, constituie surse importante de date fără caracter personal, de exemplu ca urmare a utilizării acestora în procesele automatizate de producție industrială. Exemple specifice de date fără caracter personal includ seturile de date agregate și anonimizate utilizate pentru analiza volumelor mari de date, datele privind agricultura de precizie, care pot contribui la monitorizarea și optimizarea utilizării pesticidelor și a apei sau date privind necesitățile de întreținere a mașinilor industriale. Dacă progresele tehnologice fac posibilă transformarea datelor anonimizate în date cu caracter personal, astfel de date urmează să fie tratate ca date cu caracter personal, iar Regulamentul (UE) 2016/679 urmează să se aplice în mod corespunzător.

(10)

În temeiul Regulamentului (UE) 2016/679, statele membre nu pot nici să limiteze, nici să interzică libera circulație a datelor cu caracter personal în cadrul Uniunii din motive legate de protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. Prezentul regulament stabilește același principiu al liberei circulații în cadrul Uniunii pentru datele fără caracter personal, cu excepția cazului în care o restricție sau o interdicție este justificată din motive de securitate publică. Regulamentul (UE) 2016/679 și prezentul regulament prevăd o serie coerentă de norme care reglementează libera circulație a diferitelor tipuri de date. În plus, prezentul regulament nu impune obligația de a stoca separat diferitele tipuri de date.

(11)

În vederea creării unui cadru pentru libera circulație a datelor fără caracter personal în Uniune și a fundamentului pentru dezvoltarea unei economii bazate pe date și sporirea competitivității industriei Uniunii, este necesar să se definească un cadru juridic clar, cuprinzător și previzibil pentru prelucrarea datelor, altele decât datele cu caracter personal, în piața internă. O abordare bazată pe principii care prevede cooperarea dintre statele membre, precum și autoreglementarea ar trebui să asigure o flexibilitate suficientă a cadrului încât acesta să poată ține seama de nevoile în continuă evoluție ale utilizatorilor, ale furnizorilor de servicii și ale autorităților naționale din Uniune. Pentru a evita riscul de suprapunere cu mecanismele existente și, prin urmare, o sporire a sarcinii suportate atât de statele membre, cât și de întreprinderi, nu ar trebui stabilite norme tehnice detaliate.

(12)

Prezentul regulament nu ar trebui să afecteze prelucrarea datelor, în măsura în care se desfășoară ca parte dintr-o activitate care nu intră sub incidența dreptului Uniunii. În special, ar trebui reamintit faptul că, în conformitate cu articolul 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), securitatea națională ține de responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.

(13)

Libera circulație a datelor în Uniune va juca un rol important în realizarea creșterii și a inovării bazate pe date. La fel ca întreprinderile și consumatorii, autoritățile publice și organismele de drept public ale statelor membre urmează să beneficieze de o libertate mai mare de alegere în ceea ce privește furnizorii de servicii bazate pe date, de prețuri mai competitive și de furnizarea mai eficientă a serviciilor pentru cetățeni. Având în vedere cantitățile mari de date pe care le gestionează, este extrem de important ca autoritățile publice și organismele de drept public să dea un exemplu prin utilizarea serviciilor de prelucrare a datelor și să nu impună restricții în materie de localizare a datelor când folosesc servicii de prelucrare a datelor. Prin urmare, autoritățile publice și organismele de drept public ar trebui să facă obiectul prezentului regulament. În această privință, principiul liberei circulații a datelor fără caracter personal prevăzut de prezentul regulament ar trebui să se aplice, de asemenea, practicilor administrative generale și consecvente și altor cerințe în materie de localizare a datelor în domeniul achizițiilor publice, fără a aduce atingere Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului (6).

(14)

La fel ca în cazul Directivei 2014/24/UE, prezentul regulament nu aduce atingere actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la organizarea internă a statelor membre și care atribuie, în rândul autorităților publice și organismelor de drept public, competențe și responsabilități pentru procesarea datelor, fără remunerarea contractuală a părților private, precum și actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre care reglementează punerea în aplicare a acestor competențe și responsabilități. Chiar dacă autoritățile publice și organismele de drept public sunt încurajate să ia în considerare avantajele economice și alte beneficii ale externalizării către furnizori externi de servicii, aceștia pot avea motive legitime pentru a alege furnizarea internă a serviciilor sau internalizarea. În consecință, nicio dispoziție din prezentul regulament nu obligă statele membre să contracteze sau să externalizeze furnizarea serviciilor pe care doresc să le presteze ele însele sau să le organizeze prin alte mijloace decât prin contracte de achiziții publice.

(15)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice persoanelor fizice sau juridice care furnizează servicii de prelucrare a datelor pentru utilizatori care își au reședința sau sunt stabiliți în Uniune, inclusiv celor care furnizează servicii de prelucrare a datelor pe teritoriul Uniunii fără a fi stabiliți în Uniune. Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice, așadar, serviciilor de prelucrare a datelor care sunt furnizate în afara Uniunii și cerințelor de localizare a datelor referitoare la astfel de date.

(16)

Prezentul regulament nu prevede normele referitoare la stabilirea legii aplicabile în materie comercială și, prin urmare, nu aduce atingere dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului (7). În special, în măsura în care legea aplicabilă unui contract nu a fost aleasă în conformitate cu regulamentul respectiv, un contract de furnizare de servicii este, în principiu, reglementat de dreptul țării în care își are sediul obișnuit furnizorul de servicii.

(17)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice prelucrării datelor în sensul cel mai larg, cuprinzând utilizarea tuturor tipurilor de sisteme informatice, indiferent dacă acestea se află la sediul utilizatorului sau sunt externalizate către un furnizor de servicii. Prezentul regulament ar trebui să acopere prelucrarea datelor la diferite niveluri de intensitate, de la stocarea datelor [infrastructura ca serviciu (IaaS)] la prelucrarea datelor pe platforme [platforma ca serviciu (PaaS)] sau în aplicații [software-ul ca serviciu (SaaS)].

(18)

Cerințele de localizare a datelor reprezintă un obstacol clar în calea liberei furnizări a serviciilor de prelucrare a datelor în Uniune și în calea pieței interne. Prin urmare, acestea ar trebui interzise, cu excepția cazului în care sunt justificate din motive de siguranță publică, astfel cum sunt definite de dreptul Uniunii, în special în sensul articolului 52 din TFUE, și respectă principiul proporționalității, prevăzut la articolul 5 din TUE. Pentru a pune în aplicare principiul liberei circulații a datelor fără caracter personal la nivel transfrontalier, pentru a asigura eliminarea rapidă a cerințelor existente de localizare a datelor și pentru a permite, din motive operaționale, prelucrarea datelor în mai multe locuri din Uniune și deoarece prezentul regulament prevede măsuri de asigurare a disponibilității datelor în scopuri de control de reglementare, statele membre ar trebui să poată invoca numai siguranța publică drept justificare pentru cerințele de localizare a datelor.

(19)

Conceptul de „siguranță publică”, în sensul articolului 52 din TFUE și conform interpretării date de Curtea de Justiție, cuprinde atât securitatea internă, cât și cea externă a unui stat membru, precum și aspectele siguranței publice, în special pentru a facilita investigarea, depistarea și urmărirea penală a infracțiunilor. Aceasta presupune existența unei amenințări reale și suficient de grave care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societății, cum ar fi o amenințare la adresa funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale și la adresa supraviețuirii populației, precum și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii pașnice a națiunilor ori un risc la adresa intereselor militare. În conformitate cu principiul proporționalității, cerințele privind localizarea datelor care sunt justificate din motive de siguranță publică ar trebui să fie adecvate pentru îndeplinirea obiectivului urmărit și nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(20)

Pentru a se asigura aplicarea eficace a principiului liberei circulații a datelor fără caracter personal la nivel transfrontalier și pentru a preveni apariția unor noi bariere în calea bunei funcționări a pieței interne, statele membre ar trebui să comunice imediat Comisiei orice proiect de act care introduce o nouă cerință de localizare a datelor sau modifică o cerință existentă de localizare a datelor. Aceste proiecte de acte ar trebui să fie prezentate și evaluate în conformitate cu Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului (8).

(21)

În plus, pentru a elimina potențialele bariere existente, în decursul unei perioade de tranziție de 24 de luni de la data aplicării prezentului regulament, statele membre ar trebui să efectueze o examinare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative cu caracter general care stabilesc cerințele existente de localizare a datelor și să comunice Comisiei orice astfel de cerință de localizare a datelor pe care o consideră ca fiind conformă cu prezentul regulament, împreună cu o justificare pentru aceasta. Acest fapt ar trebui să permită Comisiei să examineze conformitatea oricăror cerințe rămase de localizare a datelor. Comisia ar trebui să poată, după caz, să trimită observații statului membru în cauză. Astfel de observații ar putea include o recomandare de modificare sau de abrogare a cerinței de localizare a datelor.

(22)

Obligația stabilită prin prezentul regulament de a comunica Comisiei cerințele existente de localizare a datelor și proiectele de acte ar trebui să se aplice cerințelor normative de localizare a datelor și proiectelor de acte cu caracter general, dar nu deciziilor adresate unei anumite persoane fizice sau juridice.

(23)

În vederea asigurării transparenței cerințelor de localizare a datelor în statele membre stabilite într-un act cu putere de lege sau act administrativ cu caracter general pentru persoanele fizice și juridice, cum ar fi furnizorii de servicii și utilizatorii de servicii de prelucrare a datelor, statele membre ar trebui să publice informații privind astfel de cerințe la un punct național unic de informare online și să actualizeze periodic aceste informații. În mod alternativ, statele membre ar trebui să ofere informații actualizate cu privire la astfel de cerințe la un punct de informare central stabilit în temeiul altui act al Uniunii. Pentru a informa în mod corespunzător persoanele fizice și juridice cu privire la cerințele de localizare a datelor la nivelul întregii Uniuni, statele membre ar trebui să notifice Comisiei adresele acestor puncte unice de informare. Comisia ar trebui să publice aceste informații pe propriul site web, împreună cu o listă consolidată actualizată periodic a tuturor cerințelor de localizare a datelor în vigoare în statele membre, care include și informații pe scurt referitoare la respectivele cerințe.

(24)

Cerințele de localizare a datelor decurg în mod frecvent dintr-o lipsă de încredere în prelucrarea datelor la nivel transfrontalier, care rezultă din presupusa indisponibilitate a datelor pentru scopurile autorităților competente din statele membre, cum ar fi inspecția și auditul sau controlul de reglementare sau de supraveghere. Această lipsă de încredere nu poate fi depășită numai prin nulitatea clauzelor contractuale care interzic accesul legal la date din partea autorităților competente pentru îndeplinirea atribuțiilor lor oficiale. Prin urmare, prezentul regulament ar trebui să stipuleze în mod clar faptul că nu aduce atingere competențelor autorităților competente de a solicita și de a obține accesul la date, în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern, și că autorităților competente nu le poate fi refuzat accesul la date pe motiv că datele sunt prelucrate în alt stat membru. Autoritățile competente pot impune cerințe funcționale pentru a sprijini accesul la date, cum ar fi obligația ca descrierile sistemului să fie păstrate în statul membru în cauză.

(25)

Persoanele fizice sau juridice care sunt supuse obligațiilor de a furniza date autorităților competente se pot conforma acestor obligații prin furnizarea și garantarea accesului electronic eficace și în timp util la date pentru autoritățile competente, indiferent de statul membru pe teritoriul căruia datele sunt prelucrate. Acest acces poate fi asigurat prin intermediul termenilor și clauzelor concrete prevăzute în contractele încheiate între persoanele fizice sau juridice supuse obligației de a oferi acces și furnizorii de servicii.

(26)

În cazul în care o persoană fizică sau juridică este supusă obligației de a furniza date și nu respectă obligația respectivă, autoritatea competentă ar trebui să fie în măsură să solicite asistență din partea autorităților competente din alte state membre. În astfel de cazuri, autoritățile competente ar trebui să utilizeze instrumentele de cooperare specifice prevăzute în dreptul Uniunii sau în acordurile internaționale, în funcție de obiectul specific fiecărui caz, de exemplu, în domeniul cooperării polițienești, al justiției penale sau civile sau, respectiv, în materie administrativă, Decizia-cadru 2006/960/JAI a Consiliului (9), Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului (10), Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică (11), Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului (12), Directiva 2006/112/CE a Consiliului (13) și Regulamentul (UE) nr. 904/2010 al Consiliului (14). În absența unor astfel de mecanisme de cooperare specifice, autoritățile competente ar trebui să coopereze pentru a oferi acces la datele solicitate, prin intermediul punctelor unice de contact desemnate.

(27)

În cazul în care o cerere de asistență implică obținerea accesului la orice spațiu al unei persoane fizice sau juridice, inclusiv la orice echipamente și mijloace de prelucrare a datelor, de către autoritatea solicitată, acest acces trebuie să fie conform cu dreptul Uniunii sau cu dreptul procedural intern, inclusiv orice obligație de a obține o autorizație judiciară prealabilă.

(28)

Prezentul regulament nu ar trebui să permită utilizatorilor să încerce să eludeze aplicarea dreptului intern. Prin urmare, statele membre ar trebui să prevadă sancțiuni eficace, proporționale și disuasive pentru utilizatorii care împiedică autoritățile competente să primească acces la datele lor necesare pentru îndeplinirea sarcinilor oficiale ale autorităților competente în conformitate cu dreptul Uniunii și dreptul intern. În cazuri urgente, atunci când un utilizator abuzează de dreptul său, statele membre ar trebui să aibă capacitatea să impună măsuri strict proporționale și provizorii. Orice măsură provizorie care necesită relocalizarea datelor pentru o perioadă mai lungă de 180 de zile de la relocalizare s-ar îndepărta de principiul liberei circulații a datelor pentru o perioadă semnificativă și, așadar, ar trebui să fie comunicată Comisiei pentru verificarea compatibilității sale cu dreptul Uniunii.

(29)

Capacitatea de a porta datele fără obstacole este un factor esențial în facilitarea posibilității de alegere a utilizatorului și a concurenței eficace pe piețele de servicii de prelucrare a datelor. Dificultățile reale sau percepute de a porta datele la nivel transfrontalier subminează, de asemenea, încrederea utilizatorilor profesioniști atunci când acceptă ofertele transfrontaliere și, prin urmare, încrederea acestora în piața internă. În timp ce consumatorii individuali beneficiază de dreptul existent al Uniunii, capacitatea de a schimba furnizorii de servicii nu este facilitată pentru utilizatori în cadrul activităților comerciale sau profesionale ale acestora. Existența unor cerințe tehnice consecvente pe întreg teritoriul Uniunii, fie în legătură cu armonizarea tehnică, fie prin recunoaștere reciprocă sau armonizare voluntară contribuie, de asemenea, la dezvoltarea unei piețe interne competitive a serviciilor de prelucrare a datelor.

(30)

Pentru a beneficia pe deplin de mediul concurențial, utilizatorii profesioniști ar trebui să fie în măsură să facă alegeri în cunoștință de cauză și să compare cu ușurință componentele individuale ale diverselor servicii de prelucrare a datelor oferite pe piața internă, inclusiv în ceea ce privește termenii și clauzele contractuale de portare a datelor la încheierea unui contract. În vederea alinierii la potențialul de inovare al pieței și pentru a lua în considerare experiența și cunoștințele de specialitate ale furnizorilor de servicii și ale utilizatorilor profesioniști de servicii de prelucrare a datelor, informațiile detaliate și cerințele operaționale pentru portarea datelor ar trebui să fie definite de actorii de pe piață prin autoreglementare, încurajată, facilitată și monitorizată de Comisie, sub formă de coduri de conduită ale Uniunii care ar putea include un model de termeni și clauze contractuale.

(31)

Pentru a fi eficiente și pentru a facilita schimbarea furnizorului de servicii și portarea datelor, astfel de coduri de conduită ar trebui să fie cuprinzătoare și să includă cel puțin aspectele esențiale importante în cadrul procesului de portare a datelor, precum procesele folosite pentru copiile de siguranță ale datelor și locația acestora; formatele și suporturile disponibile ale datelor; configurația informatică necesară și lărgimea minimă de bandă; perioada de timp necesară înainte de a începe procesul de portare și perioada de timp pe parcursul căreia datele vor rămâne disponibile pentru portare; și garanțiile privind accesarea datelor în cazul falimentului furnizorului de servicii. De asemenea, codurile de conduită ar trebui să precizeze clar că dependența de furnizor nu este o practică comercială acceptabilă, să prevadă tehnologii care să mărească încrederea clienților și să fie actualizate periodic pentru a ține pasul cu evoluțiile tehnologice. Comisia ar trebui să se asigure că toate părțile interesate relevante, inclusiv asociațiile de întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri) și de întreprinderi nou-înființate, utilizatorii și furnizorii de servicii de tip cloud să fie consultate în acest proces. Comisia ar trebui să evalueze elaborarea și eficacitatea aplicării unor astfel de coduri de conduită.

(32)

În cazul în care o autoritate competentă dintr-un stat membru solicită asistență din partea unui alt stat membru pentru a obține acces la date în temeiul prezentului regulament, aceasta ar trebui ca, printr-un punct unic de contact desemnat, să transmită punctului unic de contact desemnat din cel din urmă stat membru o cerere motivată în mod corespunzător, care ar trebui să includă o explicație scrisă a motivelor și temeiurile juridice pentru solicitarea accesului la date. Punctul unic de contact desemnat de statul membru a cărui asistență este solicitată ar trebui să faciliteze transmiterea cererii către autoritatea competentă relevantă din statul membru solicitat. Pentru a se asigura o cooperare eficace, autoritatea căreia îi este transmisă cererea ar trebui să ofere asistență fără întârzieri nejustificate ca răspuns la o anumită cerere sau să furnizeze informații privind dificultățile întâmpinate în soluționarea unei astfel de cereri sau privind motivele de refuz al acesteia.

(33)

Consolidarea încrederii în securitatea prelucrării datelor la nivel transfrontalier ar trebui să reducă tendința actorilor de pe piață și a sectorului public de a utiliza localizarea datelor ca un indicator pentru securitatea datelor. De asemenea, aceasta ar trebui să îmbunătățească securitatea juridică pentru întreprinderi cu privire la îndeplinirea cerințelor de securitate aplicabile atunci când își externalizează activitățile de prelucrare a datelor către furnizorii de servicii, inclusiv către cei din alte state membre.

(34)

Orice cerințe de securitate legate de prelucrarea datelor care se aplică în mod justificat și proporțional în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern în conformitate cu dreptul Uniunii în statul membru de ședere sau de stabilire al persoanelor fizice sau juridice ale căror date sunt vizate ar trebui să continue să se aplice pentru prelucrarea acestor date în alt stat membru. Respectivele persoane fizice sau juridice ar trebui să fie în măsură să îndeplinească aceste cerințe fie direct, fie prin intermediul unor clauze contractuale prevăzute în contractele încheiate cu furnizorii de servicii.

(35)

Cerințele de securitate stabilite la nivel național ar trebui să fie necesare și proporționale cu riscurile la adresa securității prelucrării datelor din domeniul de aplicare al dreptului intern în care sunt stabilite aceste cerințe.

(36)

Directiva (UE) 2016/1148 a Parlamentului European și a Consiliului (15) prevede măsuri juridice pentru sporirea nivelului global al securității cibernetice în Uniune. Serviciile de prelucrare a datelor se numără printre serviciile digitale care intră sub incidența directivei menționate. Conform directivei menționate, statele membre urmează să se asigure că furnizorii de servicii digitale identifică și iau măsuri tehnice și organizatorice adecvate și proporționale pentru a gestiona riscurile la adresa securității rețelelor și a sistemelor informatice pe care le utilizează. Aceste măsuri ar trebui să asigure un nivel de securitate adecvat riscului existent și să țină cont de securitatea sistemelor și a instalațiilor, de gestionarea incidentelor, de gestionarea continuității activității, de monitorizare, auditare și testare, precum și de conformitatea cu standardele internaționale. Aceste elemente urmează să fie precizate de către Comisie în actele de punere în aplicare în temeiul directivei menționate.

(37)

Comisia ar trebui să prezinte un raport cu privire la punerea în aplicare a prezentului regulament, în special pentru a stabili dacă este necesar să se efectueze modificări ca urmare a evoluțiilor tehnologice sau ale pieței. Acest raport ar trebui să evalueze îndeosebi punerea în aplicare a prezentului regulament în ceea ce privește seturile de date compuse din date cu caracter personal și date fără caracter personal, precum și punerea în aplicare a excepției privind siguranța publică. Înainte ca prezentul regulament să înceapă să se aplice, Comisia ar trebui de asemenea să publice orientări cu caracter informativ cu privire la modalitatea de gestionare a seturilor de date compuse din date cu caracter personal și date fără caracter personal, pentru ca întreprinderile, inclusiv IMM-urile, să înțeleagă mai bine interacțiunea dintre prezentul regulament și Regulamentul (UE) 2016/679 și să asigure conformitatea cu ambele.

(38)

Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și ar trebui să fie interpretat și aplicat în conformitate cu aceste drepturi și principii, inclusiv dreptul la protecția datelor cu caracter personal, libertatea de expresie și de informare și libertatea de a desfășura o activitate comercială.

(39)

Deoarece obiectivul prezentului regulament, și anume asigurarea liberei circulații a datelor, altele decât datele cu caracter personal în Uniune, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul menționat, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv,

(1)

Ultima modificare substanțială a Directivei 89/552/CEE a Consiliului (4), ulterior codificată prin Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului (5), a fost efectuată în 2007, odată cu adoptarea Directivei 2007/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului (6). De atunci, piața serviciilor mass-media audiovizuale a evoluat în mod semnificativ și rapid datorită convergenței care are loc între televiziune și serviciile prin internet. Progresele tehnice au permis noi tipuri de servicii și de experiențe ale utilizatorilor. Obiceiurile de vizionare, în special cele ale generațiilor mai tinere, s-au modificat în mod semnificativ. Deși ecranul principal al televizorului rămâne un instrument important pentru a face schimb de experiențe audiovizuale, o mare parte a publicului a trecut la alte dispozitive, portabile, pentru a viziona conținutul audiovizual. Conținutul TV tradițional încă reprezintă o mare parte din media zilnică a timpului de vizionare.

Cu toate acestea, noi tipuri de conținut, cum ar fi videoclipurile sau conținutul generat de utilizatori, au devenit tot mai importante și noi actori, inclusiv furnizorii de servicii video la cerere și de platforme de partajare a materialelor video, sunt în prezent consacrați. Această convergență media necesită un cadru juridic actualizat pentru a reflecta evoluțiile de pe piață și pentru a atinge un echilibru între accesul la serviciile de conținut online, protecția consumatorilor și competitivitate.

(2)

La 6 mai 2015, Comisia a adoptat o comunicare intitulată „O strategie privind piața unică digitală pentru Europa”, în care a anunțat o revizuire a Directivei 2010/13/UE.

(3)

Directiva 2010/13/UE ar trebui să rămână aplicabilă numai serviciilor al căror scop principal este furnizarea de programe în scop informativ, de divertisment sau educativ. Cerința privind scopul principal ar trebui, de asemenea, să fie considerată ca fiind îndeplinită dacă serviciul are un conținut audiovizual și o formă care pot fi disociate de activitatea principală a furnizorului serviciului, cum ar fi elementele autonome ale ziarelor online care prezintă programe audiovizuale sau materiale video generate de utilizatori, în cazul în care respectivele elemente pot fi considerate disociabile de activitatea lor principală. Un serviciu ar trebui considerat ca fiind doar un complement indisociabil al activității principale ca urmare a legăturilor dintre oferta audiovizuală și activitatea principală, cum ar fi furnizarea de știri în format scris. Ca atare, canalele sau orice alt serviciu audiovizual sub responsabilitatea editorială a unui furnizor pot constitui în sine servicii mass-media audiovizuale, chiar dacă acestea sunt oferite printr-o platformă de partajare a materialelor video care se caracterizează prin lipsa responsabilității editoriale. În astfel de cazuri, furnizorilor cu responsabilitate editorială le va reveni obligația de a respecta Directiva 2010/13/UE.

(4)

Serviciile de platformă de partajare a materialelor video oferă conținut audiovizual care este accesat din ce în ce mai mult de către publicul larg, în special de către tineri. Aceasta se aplică și serviciilor oferite de mijloacele de comunicare socială, care au devenit un mediu important pentru schimbul de informații și pentru divertisment și pentru educație, inclusiv prin asigurarea accesului la programe și la materiale video generate de utilizatori. Este necesar ca respectivele servicii să fie incluse în domeniul de aplicare al Directivei 2010/13/UE, deoarece concurează pentru același public și aceleași venituri ca serviciile mass-media audiovizuale. În plus, acestea au, de asemenea, un impact considerabil prin faptul că facilitează posibilitatea utilizatorilor de a modela și influența opiniile altor utilizatori. Prin urmare, pentru a-i proteja pe minori de conținutul dăunător și pe toți cetățenii de incitarea la ură, la violență și la terorism, serviciile respective ar trebui să facă obiectul Directivei 2010/13/UE în măsura în care respectă definiția unui serviciu de platformă de partajare a materialelor video.

(5)

Deși scopul Directivei 2010/13/UE nu este de a reglementa serviciile oferite de mijloacele de comunicare socială ca atare, un serviciu oferit de mijloacele de comunicare socială ar trebui să facă obiectul directivei în cazul în care furnizarea de programe și de materiale video generate de utilizatori constituie o funcționalitate esențială a serviciului respectiv. Furnizarea de programe și de materiale video generate de utilizatori ar putea fi considerată drept funcționalitate esențială a serviciului oferit de mijloacele de comunicare socială în cazul în care conținutul audiovizual nu este doar un element auxiliar al activităților serviciului oferit de mijloacele de comunicare socială sau nu constituie doar o parte minoră a acestor activități. Pentru a asigura claritatea, eficacitatea și coerența punerii în aplicare, Comisia, după consultarea Comitetului de contact, ar trebui, dacă este necesar, să elaboreze orientări cu privire la aplicarea practică a criteriului funcționalității esențiale din cadrul definiției „serviciului de platformă de partajare a materialelor video”. Respectivele orientări ar trebui să fie redactate luând în considerare în mod corespunzător obiectivele de interes public general care trebuie îndeplinite prin măsuri care urmează să fie luate de furnizorii de platforme de partajare a materialelor video, precum și dreptul la libertatea de exprimare.

(6)

În cazul în care o secțiune disociabilă a unui serviciu constituie un serviciu de platformă de partajare a materialelor video în sensul Directivei 2010/13/UE, numai secțiunea respectivă ar trebui să fie reglementată de directiva menționată și numai în ceea ce privește programele și materialele video generate de utilizatori. Videoclipurile integrate în conținutul editorial al versiunilor electronice ale ziarelor și revistelor și imaginile animate precum cele în format GIF nu ar trebui să fie reglementate de Directiva 2010/13/UE. Definiția unui serviciu de platformă de partajare a materialelor video nu ar trebui să acopere activitățile neeconomice, precum furnizarea de conținut audiovizual pe site-urile internet private și în cadrul comunităților de interese fără caracter comercial.

(7)

Pentru a asigura punerea în aplicare efectivă a Directivei 2010/13/UE, este esențial ca statele membre să instituie și să mențină registre actualizate ale furnizorilor de servicii mass-media și de platforme de partajare a materialelor video aflați în jurisdicția lor și să transmită periodic aceste registre autorităților și/sau organismelor lor de reglementare independente competente și Comisiei. Aceste registre ar trebui să includă informații cu privire la criteriile pe care se întemeiază jurisdicția.

(8)

Stabilirea jurisdicției necesită o evaluare a situațiilor de fapt pe baza criteriilor stabilite în Directiva 2010/13/UE. Evaluarea respectivelor situații de fapt ar putea conduce la rezultate contradictorii. În aplicarea procedurilor privind cooperarea prevăzute în respectiva directivă, este important ca Comisia să își poată întemeia constatările pe date fiabile. Grupul autorităților europene de reglementare pentru serviciile mass-media audiovizuale (ERGA) ar trebui, prin urmare, să fie împuternicit să emită avize privind jurisdicția la solicitarea Comisiei. În cazul în care Comisia, în aplicarea respectivelor proceduri privind cooperarea, decide să consulte ERGA în acest sens, ar trebui să furnizeze Comitetului de contact informații, inclusiv cu privire la notificările primite de la statele membre în cadrul respectivelor proceduri de cooperare, precum și cu privire la avizul ERGA.

(9)

Procedurile și condițiile de restricționare a libertății de a presta și de a beneficia de servicii mass-media audiovizuale ar trebui să fie aceleași atât pentru serviciile liniare cât și pentru cele neliniare.

(10)

În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea”), este posibil ca libertatea de a presta servicii, garantată în temeiul tratatului, să fie restrânsă din motive imperative de interes public general, cum ar fi obținerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, cu condiția ca astfel de restricții să fie justificate, proporționale și necesare. Prin urmare, un stat membru ar trebui să poată lua anumite măsuri care să asigure respectarea normelor sale de protecție a consumatorilor care nu intră în domeniile coordonate de Directiva 2010/13/UE. Măsurile luate de un stat membru pentru asigurarea punerii în aplicare a regimului său național în materie de protecție a consumatorilor, inclusiv în ceea ce privește publicitatea pentru jocurile de noroc, ar trebui să fie justificate, proporționale cu obiectivul urmărit și necesare, în conformitate cu jurisprudența Curții. În orice caz, un stat membru de recepție nu trebuie să ia nicio măsură care ar împiedica retransmiterea pe teritoriul său a transmisiilor de televiziune care provin dintr-un alt stat membru.

(11)

Atunci când un stat membru notifică Comisiei că un furnizor de servicii mass-media s-a stabilit în statul membru de jurisdicție pentru a eluda normele mai stricte în domeniile coordonate de Directiva 2010/13/UE, care s-ar aplica respectivului furnizor în cazul în care s-ar fi stabilit pe teritoriul statului membru care a formulat notificarea, statul membru respectiv ar trebui să prezinte dovezi credibile și justificate corespunzător în acest sens. Astfel de dovezi ar trebui să descrie în detaliu o serie de fapte coroborate care să permită stabilirea în mod rezonabil a unei astfel de eludări.

(12)

În comunicarea sa către Parlamentul European și Consiliu privind o mai bună legiferare pentru rezultate mai bune – O agendă a UE, Comisia a subliniat faptul că, atunci când analizează soluții de politică, va avea în vedere atât mijloace de reglementare, cât și modalități de altă natură, elaborate după modelul comunității de practici și al principiilor pentru o mai bună autoreglementare și coreglementare. O serie de coduri de conduită instituite în domeniile coordonate de Directiva 2010/13/UE s-au dovedit a fi bine concepute, în conformitate cu principiile pentru o mai bună autoreglementare și coreglementare. Existența unei protecții legislative a fost considerată un factor important de succes în promovarea conformității cu un cod de autoreglementare sau coreglementare. Este la fel de important ca astfel de coduri să stabilească ținte și obiective specifice care să permită monitorizarea și evaluarea în mod regulat, transparent și independent a obiectivelor urmărite de codurile de conduită. Codurile de conduită ar trebui, de asemenea, să asigure respectarea efectivă a dispozițiilor directivei. Aceste principii ar trebui să fie urmate de coduri de autoreglementare și coreglementare adoptate în domeniile coordonate de Directiva 2010/13/UE.

(13)

Experiența a relevat faptul că atât instrumentele de autoreglementare, cât și cele de coreglementare, puse în aplicare în conformitate cu diversele tradiții juridice ale statelor membre, pot avea un rol important în asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului. Măsurile destinate să asigure îndeplinirea obiectivelor de interes public general în sectorul noilor servicii mass-media audiovizuale sunt mai eficace dacă sunt luate cu sprijinul activ al furnizorilor de servicii înșiși.

(14)

Autoreglementarea constituie un tip de inițiativă voluntară care permite operatorilor economici, partenerilor sociali, organizațiilor și asociațiilor neguvernamentale să adopte orientări comune între ele și pentru ele. Acestea sunt responsabile pentru dezvoltarea, monitorizarea, și asigurarea respectării aplicării orientărilor respective. Statele membre ar trebui să recunoască, în conformitate cu diversele tradiții juridice proprii, rolul pe care o autoreglementare eficace îl poate avea ca instrument complementar față de mecanismele legislative, judiciare și administrative instituite, precum și contribuția utilă a acesteia la îndeplinirea obiectivelor Directivei 2010/13/UE. Cu toate acestea, deși ar putea constitui o metodă complementară de punere în aplicare a anumitor dispoziții ale Directivei 2010/13/UE, autoreglementarea nu ar trebui să constituie un înlocuitor pentru obligațiile legiuitorului național. Coreglementarea asigură, în forma sa minimă, o legătură juridică între autoreglementare și legiuitorul național, în conformitate cu tradițiile juridice ale statelor membre. În cazul coreglementării, rolul de reglementare este partajat între părțile interesate și guvern sau autoritățile și/sau organismele naționale de reglementare. Rolul autorităților publice relevante include recunoașterea schemei de coreglementare, auditul proceselor sale și finanțarea acestei scheme. Coreglementarea ar trebui să permită posibilitatea intervenției statului în cazul neîndeplinirii obiectivelor sale. Fără a aduce atingere obligațiilor formale ale statelor membre cu privire la transpunere, Directiva 2010/13/UE încurajează utilizarea autoreglementării și coreglementării. Aceasta nu ar trebui să constituie o obligație a statelor membre de a institui regimuri de autoreglementare și/sau de coreglementare și nici nu ar trebui să perturbe sau să pună în pericol actualele inițiative de coreglementare care există deja în cadrul statelor membre și care funcționează în mod eficace.

(15)

Transparența în ceea ce privește proprietatea asupra mass-mediei este direct legată de libertatea de exprimare, un element fundamental al sistemelor democratice. În cazul în care această proprietate se traduce prin exercitarea controlului sau a unei influențe considerabile asupra conținutului serviciilor furnizate, informațiile privind structura de proprietate a furnizorilor de servicii mass-media permit utilizatorilor să aibă o apreciere în cunoștință de cauză cu privire la acest conținut. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili dacă și în ce măsură informațiile despre structura de proprietate asupra unui furnizor de servicii mass-media ar trebui să fie accesibile utilizatorilor, cu condiția ca esența drepturilor și libertăților fundamentale în cauză să fie respectată și ca aceste măsuri să fie necesare și proporționale.

(16)

Dată fiind natura specifică a serviciilor mass-media audiovizuale, în special impactul acestor servicii asupra modului în care se formează opinia publică, utilizatorii au un interes legitim în cunoașterea persoanei responsabile de conținutul acestor servicii. Pentru a consolida libertatea de exprimare și, prin extensie, pentru a promova pluralismul în mass-media și a evita conflictele de interese, este important ca statele membre să se asigure că utilizatorii beneficiază în orice moment de acces simplu și direct la informații privind furnizorii de servicii mass-media. Este la latitudinea fiecărui stat membru să ia o decizie, în special în ceea ce privește informațiile care pot fi furnizate cu privire la structura de proprietate și beneficiarii efectivi.

(17)

Pentru a garanta coerența și securitatea juridică pentru întreprinderi și autoritățile statelor membre, noțiunea de „incitare la violență sau la ură” ar trebui, în măsura corespunzătoare, să fie înțeleasă în sensul Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului (7).

(18)

Ținând seama de evoluția mijloacelor prin care conținutul este difuzat prin intermediul rețelelor de comunicații electronice, este important ca publicul larg să fie protejat de incitarea la terorism. Directiva 2010/13/UE ar trebui, prin urmare, să asigure că serviciile mass-media audiovizuale nu conțin instigări publice la săvârșirea de infracțiuni de terorism. Pentru a garanta coerența și securitatea juridică pentru întreprinderi și autoritățile statelor membre, noțiunea de „instigare publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism” ar trebui să fie înțeleasă în sensul Directivei (UE) 2017/541 a Parlamentului European și a Consiliului (8).

(19)

Pentru a permite publicului, inclusiv părinților și minorilor, să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la conținutul care urmează să fie vizionat, este necesar ca furnizorii de servicii mass-media să ofere informații suficiente referitoare la conținutul care poate afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală a minorilor. Acest lucru ar putea fi realizat, de exemplu, prin intermediul unui sistem de descriptori de conținut, al unei avertizări sonore, al unui simbol vizual sau prin orice alt mijloc care descrie natura conținutului.

(20)

Măsurile corespunzătoare pentru protecția minorilor aplicabile serviciilor de televiziune ar trebui să se aplice și serviciilor mass-media audiovizuale la cerere. Aceasta ar trebui să sporească nivelul de protecție. Abordarea armonizării minime permite statelor membre să dezvolte un grad mai ridicat de protecție pentru conținutul care poate afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală a minorilor. Conținutul cel mai dăunător, care poate afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală a minorilor, dar care nu constituie neapărat o infracțiune, ar trebui să facă obiectul celor mai stricte măsuri, cum ar fi criptarea și sistemele eficace de control parental, fără a se aduce atingere posibilității adoptării unor măsuri mai stricte de către statele membre.

(21)

Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (9) recunoaște faptul că, în ceea ce privește prelucrarea datelor lor cu caracter personal, copiii au nevoie de o protecție specifică. Instituirea de mecanisme de protecție a copiilor de către furnizorii de servicii mass-media conduce în mod inevitabil la prelucrarea datelor cu caracter personal ale minorilor. Având în vedere că aceste mecanisme au drept scop protecția copiilor, datele cu caracter personal ale minorilor prelucrate în cadrul măsurilor tehnice de protecție a copilului nu ar trebui utilizate în scopuri comerciale.

(22)

Asigurarea accesibilității conținutului audiovizual reprezintă o cerință esențială în contextul angajamentelor asumate în temeiul Convenției Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap. În contextul Directivei 2010/13/UE, termenul „persoane cu handicap” ar trebui să fie interpretat ținând seama de natura serviciilor care fac obiectul directivei menționate, și anume servicii mass-media audiovizuale. Dreptul persoanelor cu handicap și al persoanelor în vârstă de a participa și de a se integra în viața socială și culturală a Uniunii este legat de furnizarea de servicii mass-media audiovizuale accesibile. Prin urmare, statele membre ar trebui să se asigure, fără întârzieri nejustificate, că furnizorii de servicii mass-media aflați în jurisdicția lor depun eforturi active pentru a face accesibile conținuturi pentru persoanele cu handicap, în special pentru cele cu deficiențe de vedere sau de auz. Cerințele de accesibilitate ar trebui să fie îndeplinite printr-un proces progresiv și continuu, ținând seama, în același timp, de constrângerile practice și inevitabile care ar putea împiedica accesibilitatea deplină, cum ar fi difuzarea programelor sau a evenimentelor în timp real. Pentru a măsura progresul pe care furnizorii de servicii mass-media l-au înregistrat în sporirea treptată a accesibilității serviciilor lor pentru persoanele cu deficiențe de văz sau de auz, statele membre ar trebui să solicite furnizorilor de servicii mass-media stabiliți pe teritoriul lor să le prezinte rapoarte în mod periodic.

(23)

Modalitățile de realizare a accesibilității serviciilor mass-media audiovizuale în temeiul Directivei 2010/13/UE ar trebui să includă, fără a se limita la acestea, limbajul semnelor, subtitrarea pentru persoanele surde și cu deficiențe de auz, subtitrările vorbite și descrierea audio. Cu toate acestea, respectiva directivă nu reglementează caracteristicile sau serviciile care oferă acces la servicii mass-media audiovizuale și nici caracteristicile de accesibilitate ale grilelor electronice de programe (EPG). Prin urmare, respectiva directivă nu aduce atingere dreptului Uniunii care vizează armonizarea în ceea ce privește accesibilitatea serviciilor care asigură accesul la serviciile mass-media audiovizuale, cum ar fi site-urile internet, aplicațiile online și EPG, sau în ceea ce privește furnizarea de informații privind accesibilitatea și în formate accesibile.

(24)

În anumite cazuri, nu ar fi posibil să se poată furniza informații cu caracter urgent într-o manieră care să fie accesibilă persoanelor cu handicap. Cu toate acestea, astfel de cazuri excepționale nu ar trebui să împiedice difuzarea publică a informațiilor de urgență prin intermediul serviciilor mass-media audiovizuale.

(25)

Directiva 2010/13/UE nu aduce atingere competenței statelor membre de a impune obligații pentru a garanta vizibilitatea corespunzătoare a conținutului de interes general în cadrul obiectivelor de interes general definite, cum ar fi pluralismul în mass-media, libertatea de exprimare și diversitatea culturală. Aceste obligații ar trebui să fie impuse numai în cazul în care sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor de interes general clar definite de statele membre, în conformitate cu dreptul Uniunii. În cazul în care statele membre decid să impună norme privind acordarea unei vizibilități corespunzătoare, acestea ar trebui să impună întreprinderilor doar obligații proporționale, din rațiuni legitime ce țin de politicile publice.

(26)

Pentru a se proteja responsabilitatea editorială a furnizorilor de servicii mass-media și lanțul valoric audiovizual, este esențial să se poată garanta integritatea programelor și a serviciilor mass-media audiovizuale furnizate de către furnizorii de servicii mass-media. Programele și serviciile mass-media audiovizuale nu ar trebui transmise într-o formă prescurtată, modificate sau întrerupte, ori să existe inserări în scopuri comerciale fără consimțământului explicit al furnizorului de servicii mass-media. Statele membre ar trebui să se asigure că inserările inițiate sau autorizate exclusiv în scop privat de către utilizatorul serviciului, cum ar fi inserările generate de serviciile destinate comunicărilor individuale, nu necesită consimțământul furnizorului de servicii mass-media. Elementele de control ale oricărei interfețe de utilizator necesare pentru funcționarea dispozitivului sau pentru navigarea în cadrul programului, ca de exemplu indicatorii de volum, funcțiile de căutare, meniurile de navigare sau listele de canale, nu ar trebui să fie incluse. De asemenea, nu ar trebui să fie vizate inserările legitime, cum ar fi inserările de tip informații de avertizare, informații de interes public general, subtitrări sau comunicări comerciale oferite de furnizorul de servicii mass-media. Fără a aduce atingere articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2015/2120 al Parlamentului European și al Consiliului (10), nu ar trebui să fie incluse nici tehnicile de compresie a datelor prin care se reduce dimensiunea fișierului de date și nici alte tehnici de adaptare a unui serviciu la mijloacele de distribuție, cum ar fi rezoluția și codificarea, fără să aducă nicio modificare conținutului.

Măsurile pentru protecția integrității programelor și a serviciilor mass-media audiovizuale ar trebui să fie impuse în cazul în care sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor de interes general clar definite de statele membre, în conformitate cu dreptul Uniunii. Astfel de măsuri ar trebui să impună întreprinderilor obligații proporționale, din considerații ce țin de interesul public legitim.

(27)

Cu excepția sponsorizării și a plasării de produse, comunicările comerciale audiovizuale pentru băuturile alcoolice din cadrul serviciilor mass-media audiovizuale la cerere ar trebui să fie conforme cu criteriile aplicabile publicității televizate și teleshoppingului pentru băuturi alcoolice prevăzute în Directiva 2010/13/UE. Criteriile mai detaliate aplicabile publicității televizate și teleshoppingului pentru băuturi alcoolice se limitează la spoturile publicitare, care, prin natura lor, sunt separate de program și, prin urmare, exclud alte comunicări comerciale care au legătură cu programul sau fac parte integrantă din program, cum ar fi sponsorizarea și plasarea de produse. Prin urmare, respectivele criterii nu ar trebui să se aplice sponsorizării și plasării de produse în cadrul serviciilor mass-media audiovizuale la cerere.

(28)

La nivel național și internațional există anumite orientări în materie de nutriție recunoscute pe scară largă, cum ar fi modelul de profil nutrițional al Biroului regional pentru Europa al Organizației Mondiale a Sănătății, în vederea diferențierii produselor alimentare pe baza compoziției lor nutriționale în contextul publicității televizate a produselor alimentare adresate copiilor. Statele membre ar trebui încurajate să asigure faptul că se utilizează autoreglementarea și coreglementarea, inclusiv prin intermediul unor coduri de conduită, pentru a reduce în mod efectiv expunerea copiilor la comunicările comerciale audiovizuale privind produsele alimentare și băuturile cu un conținut ridicat de sare, zaharuri, grăsimi, grăsimi saturate sau acizi grași trans ori care nu corespund în alt mod respectivelor orientări în materie de nutriție de la nivel național sau internațional.

(29)

În mod similar, statele membre ar trebui încurajate să asigure utilizarea codurilor de conduită de autoreglementare și coreglementare pentru a se reduce în mod efectiv expunerea copiilor și a minorilor la comunicările comerciale audiovizuale pentru băuturi alcoolice. La nivelul Uniunii și la nivel național există anumite sisteme de autoreglementare sau de coreglementare pentru comercializarea responsabilă a băuturilor alcoolice, inclusiv în comunicările comerciale audiovizuale. Aceste sisteme ar trebui încurajate în continuare, în special cele care au drept scop asigurarea faptului că mesajele privind consumul responsabil de alcool însoțesc comunicările comerciale audiovizuale pentru băuturi alcoolice.

(30)

Este important ca minorii să fie protejați în mod efectiv de expunerea la comunicările comerciale audiovizuale privind promovarea jocurilor de noroc. În acest context, la nivelul Uniunii și la nivel național există mai multe sisteme de autoreglementare sau de coreglementare pentru promovarea practicării responsabile a jocurilor de noroc, inclusiv în comunicările comerciale audiovizuale.

(31)

Pentru a elimina obstacolele din calea liberei circulații a serviciilor transfrontaliere în cadrul Uniunii, este necesar să se asigure eficacitatea măsurilor de autoreglementare și coreglementare care vizează, în special, protecția consumatorilor sau a sănătății publice.

(32)

Piața transmisiilor de televiziune a evoluat și, prin urmare, este nevoie de o mai mare flexibilitate în ceea ce privește comunicările comerciale audiovizuale, în special de reguli cantitative pentru serviciile mass-media audiovizuale liniare și pentru plasarea de produse. Apariția unor noi servicii, inclusiv acelea fără publicitate, a dus la o paletă mai largă de opțiuni pentru public, care poate trece cu ușurință la alte oferte.

(33)

Liberalizarea plasării de produse nu a condus la dezvoltarea preconizată a acestei forme de comunicare comercială audiovizuală. În special, interdicția generală a plasării de produse, deși aceasta cuprinde unele excepții, nu a creat un climat de securitate juridică pentru furnizorii de servicii mass-media. Plasarea de produse ar trebui, prin urmare, să fie autorizată în toate serviciile mass-media audiovizuale și serviciile de platformă de partajare a materialelor video, sub rezerva unor excepții.

(34)

Plasarea de produse nu ar trebui să fie permisă în programele de știri și de actualități, în programele dedicate consumatorilor, în programele religioase și în programele pentru copii. În special, există dovezi conform cărora plasarea de produse și mesajele publicitare încorporate pot afecta comportamentul copiilor, deoarece adesea aceștia nu sunt în măsură să recunoască un conținut comercial. Prin urmare, este necesar să se interzică în continuare plasarea de produse în programele pentru copii. Programele dedicate consumatorilor sunt programe care oferă consiliere publicului sau care conțin evaluări privind achiziționarea de produse și servicii. Permiterea plasării de produse în cadrul unor astfel de programe ar estompa distincția dintre publicitate și conținut editorial din perspectiva publicului, care se poate aștepta la o evaluare reală și onestă a produselor sau a serviciilor în cadrul unor astfel de programe.

(35)

Furnizorii de servicii mass-media audiovizuale la cerere ar trebui să promoveze producția și distribuția de opere europene prin asigurarea faptului că propriile cataloage conțin o cotă minimă de opere europene și că acestea sunt puse suficient în evidență. Etichetarea în metadate a conținutului audiovizual care se califică drept operă europeană ar trebui încurajată, astfel încât aceste metadate să fie disponibile pentru furnizorii de servicii mass-media. Punerea în evidență implică promovarea operelor europene prin facilitarea accesului la acestea. Punerea în evidență poate fi asigurată prin diferite mijloace, cum ar fi o secțiune dedicată operelor europene care să fie accesibilă de la pagina de pornire a serviciului, posibilitatea căutării de opere europene în instrumentul de căutare disponibil în cadrul respectivului serviciu, utilizarea de opere europene în campanii ale respectivului serviciu sau asigurarea unui procentaj minim de opere europene promovate din catalogul respectivului serviciu, de exemplu prin utilizarea bannerelor sau a unor instrumente similare.

(36)

Pentru asigurarea unor niveluri adecvate ale investițiilor în opere europene, statele membre ar trebui să poată impune obligații financiare furnizorilor de servicii mass-media stabiliți pe teritoriul lor. Obligațiile respective pot lua forma unor contribuții directe la producția operelor europene și la achiziționarea de drepturi asupra acestora. Statele membre ar putea, de asemenea, să impună taxe care să se plătească unui fond, în funcție de veniturile obținute din serviciile mass-media audiovizuale care sunt furnizate pe teritoriul lor și sunt orientate către teritoriul lor. Prezenta directivă clarifică faptul că, având în vedere legătura directă dintre obligațiile financiare și politicile culturale diferite ale statelor membre, un stat membru este autorizat, de asemenea, să impună astfel de obligații financiare furnizorilor de servicii mass-media stabiliți într-un alt stat membru care oferă servicii orientate către teritoriul său. În acest caz, obligațiile financiare ar trebui să vizeze doar veniturile generate prin intermediul publicului din statul membru vizat. Furnizorii de servicii mass-media cărora li se impune să contribuie la schemele de finanțare a cinematografiei dintr-un stat membru vizat ar trebui să beneficieze în mod nediscriminatoriu, chiar și fără a fi stabiliți în statul membru respectiv, de ajutoarele disponibile pentru furnizorii de servicii mass-media în cadrul schemelor respective de finanțare a cinematografiei.

(37)

Radiodifuzorii investesc în prezent în operele audiovizuale europene mai mult decât furnizorii de servicii mass-media audiovizuale la cerere. Prin urmare, în cazul în care un stat membru vizat alege să impună o obligație financiară unui radiodifuzor aflat în jurisdicția altui stat membru, ar trebui să se țină seama de contribuțiile directe la producția și achiziționarea de drepturi asupra operelor europene, în special a coproducțiilor, realizate de respectivul radiodifuzor, acordându-se atenția cuvenită principiului proporționalității. Acest lucru nu aduce atingere competenței statelor membre de a stabili, în conformitate cu politica lor culturală și sub rezerva compatibilității cu normele privind ajutoarele de stat, nivelul contribuțiilor financiare de plătit de către furnizorii de servicii mass-media aflați în jurisdicția lor.

(38)

Un stat membru, atunci când evaluează, de la caz la caz, dacă un serviciu mass-media audiovizual la cerere stabilit într-un alt stat membru vizează publicul de pe teritoriul său, ar trebui să se raporteze la indicatori cum ar fi publicitatea sau alte acțiuni de promovare orientate în mod specific către clienții de pe teritoriul său, principala limbă a serviciului sau existența unui conținut ori a unor comunicări comerciale care sunt orientate în mod specific către publicul din statul membru de recepție.

(39)

Atunci când un stat membru impune contribuții financiare furnizorilor de servicii mass-media, aceste contribuții ar trebui să urmărească promovarea corespunzătoare a operelor europene, evitând totodată riscul dublei impuneri pentru furnizorii de servicii mass-media. În acest mod, dacă statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii mass-media impune o astfel de contribuție financiară, acesta ar trebui să țină seama de orice contribuție financiară impusă de statele membre vizate.

(40)

Pentru a asigura faptul că obligațiile privind promovarea operelor europene nu subminează dezvoltarea pieței și pentru a permite intrarea pe piață a unor actori noi, furnizorii care nu au o prezență semnificativă pe piață nu ar trebui să facă obiectul acestor cerințe. Acest lucru este valabil în special pentru furnizorii cu o cifră de afaceri redusă sau cu un nivel scăzut de audiență. Un nivel scăzut de audiență poate fi stabilit, de exemplu, pe baza timpului de vizionare sau a vânzărilor, în funcție de natura serviciului, în timp ce la stabilirea unei cifre de afaceri reduse ar trebui să se țină seama de dimensiunile diferite ale piețelor audiovizuale din statele membre. De asemenea, ar putea fi neadecvat să se impună astfel de cerințe în cazurile în care – dată fiind natura sau tema serviciilor mass-media audiovizuale – acestea ar fi imposibil de respectat ori nejustificate.

(41)

Este important ca radiodifuzorii să beneficieze de o mai mare flexibilitate și să fie în măsură să decidă când plasează publicitatea pentru a maximiza cererea de difuzare de publicitate și fluxul de telespectatori. Însă este, de asemenea, necesar să se mențină un nivel adecvat de protecție a consumatorilor în această privință deoarece o astfel de flexibilitate ar putea expune publicul la un volum excesiv de publicitate în perioada de audiență maximă. Ar trebui, prin urmare să se aplice limite specifice în intervalul orar cuprins între 6.00 și 18.00 și în cel cuprins între 18.00 și 24.00.

(42)

Cadrele neutre separă conținutul editorial de spoturile de publicitate televizată sau de teleshopping, precum și spoturile individuale. Ele permit publicului să distingă cu claritate momentul în care un tip de conținut audiovizual se încheie și un altul începe. Este necesar să se clarifice că în limitele cantitative de publicitate stabilite pentru publicitatea televizată nu sunt luate în calcul cadrele neutre. Scopul acestei dispoziții este de a garanta că timpul utilizat pentru cadrele neutre nu are nicio influență asupra timpului utilizat pentru publicitate și că veniturile provenite din publicitate nu sunt afectate în mod negativ.

(43)

Timpul de emisie alocat anunțurilor prezentate de radiodifuzor în legătură cu propriile sale programe și cu produse auxiliare derivate direct din respectivele programe, sau consacrat anunțurilor din partea serviciilor publice și solicitărilor de ajutor umanitar, difuzate gratuit, cu excepția cheltuielilor suportate pentru transmiterea unor astfel de solicitări, nu ar trebui să fie inclus în timpul de emisie maxim care poate fi alocat publicității televizate și teleshoppingului. În plus, numeroși radiodifuzori fac parte din grupuri de radiodifuziune mai mari și prezintă anunțuri nu numai în legătură cu propriile programe și cu produse auxiliare derivate direct din aceste programe, ci și în legătură cu programe și servicii mass-media audiovizuale ale altor entități care aparțin aceluiași grup de radiodifuziune. Nici timpul de emisie alocat unor astfel de anunțuri nu ar trebui să fie inclus în timpul de emisie maxim care poate fi alocat publicității televizate și teleshoppingului.

(44)

Furnizorii de platforme de partajare a materialelor video care intră sub incidența Directivei 2010/13/UE oferă servicii ale societății informaționale în sensul Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului (11). Prin urmare, acești furnizori fac obiectul dispozițiilor privind piața internă prevăzute în directiva menționată, în cazul în care sunt stabiliți într-un stat membru. Este oportun să se asigure faptul că aceleași norme se aplică furnizorilor de platforme de partajare a materialelor video care nu sunt stabiliți într-un stat membru, în vederea garantării eficacității măsurilor de protecție a minorilor și a publicului larg prevăzute în Directiva 2010/13/UE și în vederea asigurării, cât mai mult posibil, a unor condiții de concurență echitabile, în măsura în care furnizorii respectivi au fie o societate-mamă, fie o filială care este stabilită într-un stat membru sau în cazul în care furnizorii respectivi fac parte dintr-un grup și o altă întreprindere din grupul respectiv este stabilită într-un stat membru. Prin urmare, definițiile stabilite în Directiva 2010/13/UE ar trebui să fie bazate pe principii și să asigure că nu este posibil ca o întreprindere să se autoexcludă din domeniul de aplicare al respectivei directive prin crearea unei structuri de grup care să conțină straturi multiple de întreprinderi stabilite în interiorul ori în afara Uniunii. În temeiul normelor privind stabilirea prevăzute în Directivele 2000/31/CE și 2010/13/UE, Comisia ar trebui să fie informată cu privire la furnizorii aflați în jurisdicția fiecărui stat membru.

(45)

Au apărut noi provocări, în special în ceea ce privește platformele de partajare a materialelor video, pe care utilizatorii, în special minorii, consumă din ce în ce mai mult conținut audiovizual. În acest context, conținutul dăunător și discursurile de incitare la ură difuzate prin servicii de platformă de partajare a materialelor video au suscitat tot mai multe preocupări. Pentru a asigura protecția minorilor și a publicului larg de un astfel de conținut, este necesar să se stabilească norme proporționale cu privire la aceste aspecte.

(46)

Comunicările comerciale din cadrul serviciilor de platformă de partajare a materialelor video sunt deja reglementate de Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului (12), care interzice practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori, inclusiv practicile înșelătoare și agresive care apar în cadrul serviciilor societății informaționale.

În ceea ce privește comunicările comerciale referitoare la produsele din tutun și produsele conexe de pe platformele de partajare a materialelor video, interdicțiile existente prevăzute în Directiva 2003/33/CE a Parlamentului European și a Consiliului (13), precum și interdicțiile aplicabile comunicărilor comerciale privind țigaretele electronice și flacoanele de reumplere în temeiul Directivei 2014/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului (14) asigură o protecție suficientă a consumatorilor împotriva produselor din tutun și a produselor conexe. Deoarece utilizatorii se bazează tot mai mult pe serviciile de platformă de partajare a materialelor video în accesarea de conținut audiovizual, este necesar să se asigure un nivel suficient de protecție a consumatorilor, prin alinierea normelor privind comunicările comerciale audiovizuale, în măsura adecvată, la nivelul tuturor furnizorilor. Prin urmare, este important ca, pe platformele de partajare a materialelor video, comunicările comerciale audiovizuale să fie clar identificate și să respecte un set de cerințe calitative minime.

(47)

O parte importantă a conținutului difuzat prin servicii de platformă de partajare a materialelor video nu se află sub responsabilitatea editorială a furnizorilor de platforme de partajare a materialelor video. Totuși, furnizorii respectivi stabilesc, de regulă, modul de organizare a conținutului, și anume a programelor, a materialelor video generate de utilizatori și a comunicărilor comerciale audiovizuale, inclusiv prin mijloace automate sau algoritmi. Prin urmare, furnizorilor menționați ar trebui să li se impună să ia măsuri corespunzătoare pentru a-i proteja pe minori de conținutul care le poate afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală. Acestora ar trebui, de asemenea, să li se impună să ia măsuri corespunzătoare pentru a proteja publicul larg de conținut care cuprinde incitări la violență sau la ură împotriva unui grup sau a unui membru al unui grup pe baza oricăruia dintre motivele menționate la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („Carta”) sau a cărui difuzare constituie o infracțiune în temeiul dreptului Uniunii.

(48)

Având în vedere natura implicării furnizorilor în ceea ce privește conținutul difuzat prin servicii de platformă de partajare a materialelor video, măsurile corespunzătoare pentru a proteja minorii și publicul larg ar trebui să se refere la organizarea conținutului, și nu la conținutul ca atare. Cerințele în această privință prevăzute în Directiva 2010/13/UE ar trebui, prin urmare, să se aplice fără a aduce atingere articolelor 12-14 din Directiva 2000/31/CE, care prevăd exonerarea de răspundere pentru informațiile ilicite transmise sau stocate în mod automat, intermediar și temporar sau stocate de anumiți furnizori de servicii ale societății informaționale. Atunci când se furnizează serviciile care intră sub incidența articolelor 12-14 din Directiva 2000/31/CE, aceste cerințe ar trebui, de asemenea, să se aplice fără a aduce atingere articolului 15 din directiva menționată, care interzice ca acestor furnizori să li se impună obligații generale de a supraveghea respectivele informații și de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite, fără însă ca această interdicție să privească obligațiile de supraveghere aplicabile într-un caz specific și, mai ales, fără să afecteze deciziile autorităților naționale luate în conformitate cu dreptul intern.

(49)

Este oportun ca furnizorii de platforme de partajare a materialelor video să fie implicați cât mai mult posibil la punerea în aplicare a măsurilor corespunzătoare care trebuie luate în temeiul Directivei 2010/13/UE. Prin urmare, coreglementarea ar trebui încurajată. De asemenea, ar trebui ca furnizorii de platforme de partajare a materialelor video să aibă în continuare posibilitatea de a lua măsuri mai stricte în mod voluntar, în conformitate cu dreptul Uniunii, respectând libertatea de exprimare și de informare și pluralismul în mass-media.

(50)

Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil sunt drepturi fundamentale prevăzute la articolul 47 din Cartă. Prin urmare, dispozițiile Directivei 2010/13/UE nu ar trebui interpretate într-un mod care să împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar.

(51)

Atunci când se iau măsurile corespunzătoare pentru a asigura protecția minorilor de conținutul dăunător și a publicului larg de conținutul care cuprinde incitări la violență, la ură și la terorism, în conformitate cu Directiva 2010/13/UE, drepturile fundamentale aplicabile prevăzute în Cartă ar trebui să fie atent echilibrate. Acest fapt se referă în special, după caz, la dreptul la respectarea vieții private și de familie și la protecția datelor cu caracter personal, la libertatea de exprimare și de informare, la libertatea de a desfășura o activitate comercială, la interzicerea discriminării și la drepturile copilului.

(52)

Comitetul de contact are drept scop facilitarea punerii în aplicare eficace a Directivei 2010/13/UE și ar trebui să fie consultat în mod regulat cu privire la orice problemă practică apărută în aplicarea ei. Activitatea Comitetului de contact nu ar trebui să se limiteze la aspectele curente legate de politica în domeniul audiovizualului, ci ar trebui să acopere, de asemenea, evoluțiile relevante survenite în acest sector. În componența acestuia intră reprezentanți ai autorităților naționale competente ale statelor membre. Atunci când își numesc reprezentanții, statele membre sunt încurajate să promoveze paritatea de gen în componența Comitetului de contact.

(53)

Statele membre ar trebui să se asigure că autoritățile și/sau organismele lor naționale de reglementare sunt distincte din punct de vedere juridic de guvern. Cu toate acestea, acest lucru nu ar trebui să împiedice statele membre să își exercite competențele de supraveghere în conformitate cu dreptul constituțional național. Ar trebui să se considere că autoritățile și/sau organismele naționale de reglementare au atins gradul necesar de independență în cazul în care autoritățile și/sau organismele respective, inclusiv cele care sunt constituite ca autorități sau organisme publice, sunt în mod efectiv independente din punct de vedere funcțional de guvernele lor respective și de orice alt organism public sau privat. Acest aspect este considerat esențial pentru a asigura imparțialitatea deciziilor luate de o autoritate și/sau de un organism național de reglementare. Cerința de independență nu ar trebui să afecteze posibilitatea statelor membre de a institui autorități de reglementare care să aibă competențe de supraveghere asupra unor sectoare diferite, cum ar fi sectorul audiovizual și cel al telecomunicațiilor. Autoritățile și/sau organismele naționale de reglementare ar trebui să dețină competențele de asigurare a respectării normelor și resursele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care le revin în ceea ce privește personalul, expertiza și mijloacele financiare. Activitățile autorităților și/sau organismelor naționale de reglementare instituite în temeiul Directivei 2010/13/UE ar trebui să asigure respectarea obiectivelor pe care le reprezintă pluralismul în mass-media, diversitatea culturală, protecția consumatorilor, buna funcționare a pieței interne și promovarea concurenței loiale.

(54)

Întrucât unul dintre scopurile serviciilor mass-media audiovizuale este să servească intereselor persoanelor și să formeze opinia publică, este esențial ca aceste servicii să fie în măsură să informeze societatea și membrii acesteia într-un mod cât mai complet și mai variat posibil. Acest scop poate fi atins numai în cazul în care deciziile editoriale rămân libere de orice intervenție a statului sau de orice influență din partea autorităților și/sau organismelor naționale de reglementare care depășește simpla punere în aplicare a legii și care nu servește la asigurarea unui drept protejat prin lege, a cărui protecție nu trebuie să fie condiționată de o anumită opinie.

(55)

Ar trebui să existe mecanisme eficace de exercitare a unei căi de atac la nivel național. Organul relevant de soluționare a căii de atac ar trebui să fie independent de părțile implicate. Acest organism poate fi o instanță. Procedura de exercitare a unei căi de atac nu ar trebui să aducă atingere repartizării competențelor în cadrul sistemelor judiciare naționale.

(56)

În vederea asigurării aplicării coerente a cadrului de reglementare al Uniunii în domeniul audiovizualului în toate statele membre, Comisia a instituit ERGA prin Decizia Comisiei din 3 februarie 2014 (15). Rolul ERGA este de a furniza Comisiei expertiză tehnică în activitatea sa de asigurare a unei puneri în aplicare coerente a Directivei 2010/13/UE în toate statele membre, precum și de a facilita cooperarea în rândul autorităților și/sau organismelor naționale de reglementare și cooperarea dintre autoritățile și/sau organismele naționale de reglementare și Comisie.

(57)

ERGA a avut o contribuție pozitivă la asigurarea unei practici de reglementare coerente și a furnizat Comisiei consiliere la nivel înalt privind aspectele în materie de punere în aplicare. Acest fapt impune recunoașterea formală și consolidarea rolului său în Directiva 2010/13/UE. Prin urmare, ERGA ar trebui să fie instituit în temeiul respectivei directive.

(58)

Comisia ar trebui să aibă libertatea de a consulta ERGA cu privire la orice aspect referitor la serviciile mass-media audiovizuale și la platformele de partajare a materialelor video. ERGA ar trebui să asiste Comisia prin furnizarea de expertiză și de consiliere tehnică și prin facilitarea schimbului de bune practici, inclusiv cu privire la codurile de conduită în materie de autoreglementare și de coreglementare. În special, Comisia ar trebui să consulte ERGA în ceea ce privește aplicarea Directivei 2010/13/UE pentru a facilita punerea în aplicare convergentă a acesteia. La solicitarea Comisiei, ERGA ar trebui să emită avize fără caracter obligatoriu referitoare la jurisdicție, la măsurile de derogare de la principiul libertății de recepționare și la măsurile care vizează eludarea jurisdicției. ERGA ar trebui, de asemenea, să fie în măsură să furnizeze consiliere tehnică cu privire la orice problemă de reglementare referitoare la cadrul de servicii mass-media audiovizuale, inclusiv în domeniul discursurilor de incitare la ură și al protecției minorilor, precum și cu privire la conținutul comunicărilor comerciale audiovizuale pentru produsele alimentare cu conținut ridicat de grăsimi, sare sau sodiu și zaharuri.

(59)

„Educația în domeniul mass-mediei” se referă la abilități, cunoștințe și capacități de înțelegere care permit cetățenilor să utilizeze mijloacele de informare în mod eficient și în condiții de siguranță. Pentru a permite cetățenilor să aibă acces la informații și să utilizeze, să evalueze în mod critic și să creeze un conținut mass-media în mod responsabil și în condiții de siguranță, aceștia trebuie să dispună de competențe avansate în domeniul mass-mediei. Educația în domeniul mass-mediei nu ar trebui să se limiteze la cunoașterea instrumentelor și a tehnologiilor, ci ar trebui să aibă ca scop înzestrarea cetățenilor cu capacități de gândire critică necesare pentru a-și folosi discernământul, pentru a analiza realități complexe și pentru a recunoaște diferența dintre opinii și fapte. Prin urmare, este necesar ca atât furnizorii de servicii mass-media, cât și furnizorii de platforme de partajare a materialelor video, în cooperare cu toți actorii relevanți, să promoveze dezvoltarea educației în domeniul mass-mediei la toate nivelurile societății, pentru cetățenii de toate vârstele și în privința tuturor tipurilor de mass-media precum și să fie urmărite îndeaproape progresele în acest domeniu.

(60)

Directiva 2010/13/UE nu aduce atingere obligației statelor membre de a respecta și de a proteja demnitatea umană. Aceasta respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Cartă. În special, Directiva 2010/13/UE urmărește să asigure respectarea deplină a dreptului la libertatea de exprimare, a libertății de a desfășura o activitate comercială și a dreptului la controlul jurisdicțional și să promoveze aplicarea drepturilor copilului, consacrate în Cartă.

(61)

Orice măsură adoptată de statele membre în temeiul Directivei 2010/13/UE trebuie să respecte libertatea de exprimare și de informare și pluralismul în mass-media, precum și diversitatea culturală și lingvistică, în conformitate cu Convenția UNESCO privind protecția și promovarea diversității formelor de expresie culturală.

(62)

Dreptul de acces la programele de știri politice este esențial pentru garantarea libertății fundamentale de a primi informații și pentru asigurarea protejării pe deplin și în mod corespunzător a intereselor publicului din Uniune. Dată fiind importanța tot mai mare a serviciilor mass-media audiovizuale pentru societăți și pentru democrație, radiodifuzarea știrilor politice ar trebui, în cea mai mare măsură posibilă și fără a aduce atingere normelor privind drepturile de autor, să fie disponibilă la nivel transfrontalier în Uniune.

(63)

Directiva 2010/13/UE nu vizează norme ale dreptului internațional privat, în special normele care reglementează competența instanțelor și legislația aplicabilă obligațiilor contractuale și necontractuale.

(64)

În conformitate cu Declarația politică comună a statelor membre și a Comisiei din 28 septembrie 2011 privind documentele explicative (16), statele membre s-au angajat ca, în cazurile justificate, la notificarea măsurilor de transpunere să transmită, de asemenea, unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.