(1)

În calitate de monedă unică folosită în comun de statele membre din zona euro, moneda euro a devenit un factor important pentru economia Uniunii și pentru viața de zi cu zi a cetățenilor acesteia. Cu toate acestea, de la introducerea monedei euro în 2002, falsificarea acesteia, ca monedă care se află permanent în atenția grupărilor de crimă organizate active în domeniul falsificării banilor, a generat, prejudicii financiare de cel puțin 500 de milioane EUR. Este în interesul Uniunii în ansamblul său să se opună oricărei activități care are potențialul de a pune în pericol, prin falsificare, autenticitatea monedei euro și să incrimineze astfel de activități.

(2)

Banii falși au efecte negative considerabile asupra societății. Falsificarea aduce prejudicii cetățenilor și agenților economici, cărora nu li se rambursează valoarea mijloacelor de plată falsificate, chiar dacă au fost primite cu bună credință. Falsificarea banilor ar putea genera în rândul consumatorilor preocupări legate de nivelul suficient de protecție a banilor în numerar, precum și temerea de a primi bancnote și monede false. Este, prin urmare, deosebit de important să se asigure încrederea cetățenilor, a agenților economici și a instituțiilor financiare din toate statele membre, precum și din țări terțe, în autenticitatea bancnotelor și a monedelor.

(3)

Este esențial să se garanteze că măsuri eficace și eficiente de drept penal protejează moneda euro și orice altă monedă a cărei circulație este autorizată legal în mod corespunzător în toate statele membre.

(4)

Regulamentul (CE) nr. 974/98 al Consiliului (4) privind introducerea euro obligă statele membre a căror monedă este euro să asigure sancțiuni adecvate împotriva contrafacerii și falsificării bancnotelor și a monedelor euro.

(5)

Regulamentele (CE) nr. 1338/2001 (5) și (CE) nr. 1339/2001 (6) ale Consiliului prevăd măsurile necesare pentru protecția euro împotriva falsificării, în special măsuri de retragere din circulație a bancnotelor și a monedelor euro falsificate.

(6)

Convenția Internațională privind stoparea falsificării de monedă, semnată la Geneva la 20 aprilie 1929, împreună cu protocolul la aceasta („Convenția de la Geneva”) (7), stabilește regulile pentru prevenirea, urmărirea și pedepsirea cu eficacitate a infracțiunii de falsificare a monedei. În particular, aceasta vizează garantarea faptului că pot fi impuse sancțiuni penale severe și alte sancțiuni pentru infracțiunile de falsificare a monedei. Toate părțile contractante la Convenția de la Geneva trebuie să aplice principiul nediscriminării în privința altor monede decât moneda lor națională.

(7)

Prezenta directivă completează dispozițiile Convenției de la Geneva și facilitează aplicarea acesteia de către statele membre. În acest scop, este important ca statele membre să fie părți contractante la Convenția de la Geneva.

(8)

Prezenta directivă are la bază și actualizează Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului (8). Aceasta completează respectiva decizie-cadru cu dispoziții suplimentare privind nivelul sancțiunilor, instrumentele de anchetă și analiza, identificarea și detectarea, în cursul procedurilor judiciare, a bancnotelor și a monedelor euro falsificate.

(9)

Prezenta directivă ar trebui să protejeze orice bancnotă și monedă a cărei circulație este autorizată legal, indiferent dacă este fabricată din hârtie, metal sau orice alt material.

(10)

Protecția euro și a altor monede impune o definiție comună a infracțiunilor referitoare la falsificarea de monedă, precum și sancțiuni comune eficace, proporționale și disuasive, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice. În vederea asigurării coerenței cu Convenția de la Geneva, prezenta directivă ar trebui să prevadă incriminarea acelorași infracțiuni ca și Convenția de la Geneva. Prin urmare, ar trebui să fie incriminate atât producerea de bancnote și monede false, cât și distribuirea acestora. Activitățile pregătitoare importante ale acestor infracțiuni, de exemplu producerea de instrumente și componente în vederea falsificării, ar trebui sancționate independent. Scopul comun al acestor definiții ale infracțiunilor ar trebui să fie acela de a avea un efect disuasiv pentru orice manipulare de bancnote și monede falsificate, precum și instrumente și alte mijloace în vederea falsificării.

(11)

Utilizarea abuzivă a instalațiilor sau a materialelor legale ale unor imprimerii sau monetării autorizate pentru producerea de bancnote și monede neautorizate în scopuri frauduloase ar trebui să fie de asemenea incriminată. O astfel de utilizare abuzivă include situația în care o bancă centrală națională, o monetărie sau o altă entitate autorizată produce bancnote sau monede care depășesc cota autorizată de Banca Centrală Europeană („BCE”). Utilizarea abuzivă include, de asemenea, situațiile în care un angajat al unei imprimerii sau monetării autorizate utilizează în mod abuziv infrastructura în scopuri proprii. Aceste fapte ar trebui să fie incriminate chiar dacă nu s-au depășit cantitățile autorizate, deoarece, după punerea lor în circulație, bancnotele și monedele produse nu ar putea fi deosebite de cele autorizate.

(12)

Bancnotele și monedele pe care BCE sau băncile centrale naționale și monetăriile nu le-au emis încă oficial ar trebui să intre de asemenea sub protecția prezentei directive. De exemplu, monedele euro a căror față națională este nouă sau seriile noi de bancnote euro ar trebui să fie protejate înainte de a fi puse oficial în circulație.

(13)

Instigarea, complicitatea și tentativa de a comite infracțiunile de falsificare principale, inclusiv utilizarea abuzivă a instalațiilor sau a materialelor legale și falsificarea unor bancnote și monede care nu au fost încă emise, dar sunt destinate punerii în circulație, ar trebui să fie de asemenea sancționate, dacă este cazul. Prezenta directivă nu impune statelor membre obligația de a incrimina tentativa de comitere a unei infracțiuni referitoare la un instrument sau o componentă în vederea falsificării.

(14)

Intenția ar trebui să reprezinte un element constitutiv al infracțiunilor prevăzute de prezenta directivă.

(15)

Falsificarea monedei este, în mod tradițional, o infracțiune supusă unor sancțiuni aspre în statele membre. Aceasta se datorează gravității și impactului infracțiunii asupra cetățenilor și agenților economici, precum și necesității de a asigura încrederea cetățenilor și agenților economici în autenticitatea euro și a altor monede. Acest lucru este valabil în mod special în cazul euro, care reprezintă moneda unică utilizată de mai mult de 330 de milioane de persoane din zona euro și este a doua monedă internațională ca importanță.

(16)

Statele membre ar trebui să prevadă sancțiuni penale în dreptul intern, în conformitate cu dispozițiile din dreptul Uniunii privind combaterea falsificării de monedă. Sancțiunile respective ar trebui să fie eficace, proporționale și disuasive și ar trebui să includă privarea de libertate. Nivelul minim al limitei maxime a pedepsei privative de libertate prevăzute în prezenta directivă pentru infracțiunile prevăzute în cadrul acesteia ar trebui să se aplice cel puțin celor mai grave forme ale acestor infracțiuni.

(17)

Nivelurile sancțiunilor ar trebui să fie eficace și disuasive, dar să nu depășească ceea ce este proporțional cu infracțiunile. Deși transmiterea intenționată a monedei false, primită cu bună-credință, ar putea fi pasibilă, în dreptul intern al statelor membre, de o pedeapsă diferită, inclusiv o amendă, dreptul intern ar trebui să prevadă drept sancțiune maximă privarea de libertate. Sancțiunile privative de libertate aplicate persoanelor fizice vor avea un puternic efect de descurajare a potențialilor infractori în toată Uniunea.

(18)

Dat fiind faptul că prezenta directivă stabilește norme minime, statele membre pot adopta sau menține norme mai severe pentru infracțiunile de falsificare a monedei.

(19)

Prezenta directivă nu aduce atingere normelor și principiilor generale din dreptul penal intern privind aplicarea și executarea sentințelor în conformitate cu circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte.

(20)

Întrucât încrederea în autenticitatea bancnotelor și a monedelor poate fi afectată sau amenințată și de acțiuni ale persoanelor juridice, acestea ar trebui să fie răspunzătoare pentru infracțiunile comise în numele lor.

(21)

Pentru a asigura succesul anchetelor și al urmăririi penale în cazul infracțiunilor de falsificare a monedei, persoanele responsabile cu anchetarea și urmărirea penală a acestor infracțiuni ar trebui să aibă posibilitatea de a se servi de instrumente de anchetă eficace, precum cele utilizate la combaterea criminalității organizate sau a altor infracțiuni grave. Aceste instrumente ar putea include, după caz, interceptarea comunicațiilor, supravegherea discretă, inclusiv supravegherea electronică, monitorizarea conturilor bancare și alte investigații financiare. Ținând seama, printre altele, de principiul proporționalității, utilizarea unor astfel de instrumente de anchetă în conformitate cu dreptul intern ar trebui să fie proporțională cu natura și cu gravitatea infracțiunilor care fac obiectul anchetei. Dreptul la protecția datelor personale ar trebui să fie respectat.

(22)

Statele membre ar trebui să își stabilească jurisdicția în acord cu Convenția de la Geneva și cu dispozițiile referitoare la jurisdicție din alte sisteme de drept penal din Uniune, cu alte cuvinte pentru infracțiuni comise pe teritoriul lor și pentru infracțiuni comise de cetățenii lor, ținând seama de faptul că, în general, infracțiunile sunt soluționate cel mai bine în cadrul sistemului judiciar penal al țării în care sunt săvârșite.

(23)

Rolul de prim rang al euro pentru economia și societatea Uniunii, precum și amenințarea specifică la adresa euro ca monedă de importanță mondială, fapt demonstrat de existența unui număr considerabil de imprimerii aflate în țări terțe, impun măsuri suplimentare pentru protecția acesteia. Prin urmare, ar trebui să se determine jurisdicția în ceea ce privește infracțiunile având legătură cu moneda euro comise în afara teritoriului unui anumit stat membru dacă fie autorul infracțiunii se găsește pe teritoriul acelui stat membru și nu este extrădat, fie dacă în statul membru respectiv s-au descoperit bancnote sau monede euro falsificate având legătură cu infracțiunea.

Având în vedere situația diferită din punct de vedere obiectiv a statelor membre a căror monedă este euro, obligația de a determina acest tip de jurisdicție ar trebui să revină numai acestor state membre. În scopul urmăririi penale a infracțiunilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (a) și la articolul 3 alineatele (2) și (3), în cazul în care acestea se referă la articolul 3 alineatul (1) litera (a), precum și a instigării, complicității și tentativei de a comite aceste infracțiuni, jurisdicția nu ar trebui să se supună condiției ca faptele respective să constituie infracțiune în locul în care au fost comise. În exercitarea acestui tip de jurisdicție, statele membre ar trebui să țină seama dacă infracțiunile sunt sau nu tratate în cadrul sistemului judiciar penal al țării în care au fost săvârșite și ar trebui să respecte principiul proporționalității, în special în ceea ce privește condamnările impuse de o țară terță pentru aceleași fapte.

(24)

În cazul euro, identificarea bancnotelor și a monedelor euro falsificate este centralizată la nivelul centrelor naționale de analiză și, respectiv, a centrelor naționale de analiză a monedelor desemnate sau instituite în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1338/2001. Analiza, identificarea și detectarea bancnotelor și a monedelor falsificate ar trebui să fie posibile inclusiv în timpul procedurilor judiciare în curs de desfășurare, pentru a accelera detectarea sursei de producere a falsurilor într-o anchetă sau urmărire penală dată și pentru a preveni și a întrerupe circulația în continuare a acestor tipuri de falsuri, cu respectarea principiului unui proces echitabil și eficace. Aceasta ar contribui astfel la eficientizarea combaterii infracțiunilor de falsificare și, în același timp, ar crește numărul de transmiteri de falsuri confiscate în timpul procedurilor penale în curs, sub rezerva unor excepții limitate, în cazul cărora s-ar permite doar acordarea accesului la falsurile respective. În general, autoritățile competente ar trebui să autorizeze transmiterea fizică a falsurilor către centrele naționale de analiză și către centrele naționale de analiză a monedelor. În anumite situații, de exemplu atunci când doar un număr mic de bancnote sau monede falsificate constituie mijloc de probă în procedurile penale, sau atunci când transmiterea fizică ar conduce la riscul de distrugere a mijloacelor de probă, cum ar fi amprentele digitale, autoritățile competente ar trebui să aibă posibilitatea de a decide cu privire la acordarea accesului la bancnotele și monedele în cauză.

(25)

Este necesar să se culeagă date comparabile privind infracțiunile prevăzute în prezenta directivă. Pentru a dispune de o imagine de ansamblu mai exactă cu privire la problema falsificării de monedă la nivelul Uniunii și pentru a contribui, astfel, la elaborarea unei soluții mai eficiente la aceasta, statele membre ar trebui să transmită Comisiei date statistice relevante privind numărul de infracțiuni implicând bancnote și monede false, precum și numărul de persoane urmărite și condamnate.

(26)

În cadrul urmăririi obiectivului de combatere a falsificării bancnotelor și a monedelor euro, ar trebui să se urmărească încheierea de acorduri cu țări terțe, în special cu cele care utilizează euro ca monedă, în conformitate cu procedurile relevante prevăzute în tratat.

(27)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile consacrate în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu precădere dreptul la libertate și securitate, respectarea vieții personale și de familie, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la proprietate, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, precum și dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune. Prezenta directivă urmărește să asigure respectarea deplină a acestor drepturi și principii și ar trebui pusă în aplicare în mod corespunzător.

(28)

Prezenta directivă urmărește modificarea și extinderea dispozițiilor Deciziei-cadru 2000/383/JAI. Deoarece modificările care urmează să fie aduse sunt numeroase și substanțiale, din motive de claritate, decizia-cadru respectivă ar trebui înlocuită în întregime pentru statele membre cărora li se aplică prezenta directivă.

(29)

Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume protejarea monedei euro și a altor monede împotriva falsificării, nu poate fi realizat în mod satisfăcător la nivelul statelor membre, dar, având în vedere amploarea și efectele acțiunii, poate să fie realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsurile, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(30)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei anexată la TUE și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ("TFUE"), Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, nu îi revin obligații în temeiul acesteia și aceasta nu i se aplică.

(31)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție, anexat la TUE și la TFUE, Irlanda și-a notificat intenția de a participa la adoptarea și la aplicarea prezentei directive.

(32)

În conformitate cu articolele 1 și 2 și cu articolul 4a alineatul (1) din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție, anexat la TUE și la TFUE, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul respectiv, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei directive, nu îi revin obligații în temeiul acesteia și aceasta nu i se aplică,

(1)

Relațiile dintre Uniunea Europeană și Republica Tunisia (denumită în continuare „Tunisia”) se dezvoltă în cadrul politicii europene de vecinătate (PEV). Acordul de asociere Euro-Med dintre Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Tunisia, pe de altă parte (2) (denumit în continuare „Acordul de asociere UE-Tunisia”), a intrat în vigoare la 1 martie 1998. În temeiul Acordului de asociere UE-Tunisia, Tunisia a finalizat eliminarea tarifelor pentru produsele industriale în 2008, devenind astfel prima țară sud-mediteraneană care a intrat într-o zonă de liber schimb cu Uniunea. Dialogul politic bilateral și cooperarea economică au continuat să se dezvolte și prin intermediul planurilor de acțiune din cadrul PEV, din care cel mai recent aflat în dezbatere acoperă perioada 2013-2017.

(2)

Economia Tunisiei a fost foarte afectată de evenimente interne legate de evoluțiile din sudul Mediteranei, începând cu finele anului 2010, cunoscute sub denumirea de „primăvara arabă”, precum și de tulburările regionale care au urmat, în special în țara vecină Libia. Evenimentele respective și mediul economic mondial nefavorabil, în special recesiunea din zona euro, care reprezintă principalul partener comercial și financiar al Tunisiei, au avut un impact negativ foarte mare asupra economiei tunisiene, ceea ce a dus la o încetinire a creșterii economice și la crearea unor mari deficite bugetare și de finanțare externă.

(3)

După îndepărtarea de la putere a președintelui Ben Ali la 14 ianuarie 2011, au fost organizate, la 23 octombrie 2011, primele alegeri libere și democratice din Tunisia. De atunci funcționează o adunare națională constituantă și, deși tranziția politică nu a fost lipsită de dificultăți, principalii actori politici au depus eforturi concertate să facă reforme în vederea creării unui veritabil sistem democratic.

(4)

Constituția adoptată de către Adunarea națională constituantă a Tunisiei include unele elemente progresiste în domeniul drepturilor și libertăților individuale și al egalității de gen, care așează Tunisia pe calea către democrație și statul de drept.

(5)

De la debutul primăverii arabe, Uniunea și-a declarat cu diferite ocazii angajamentul de a sprijini Tunisia în procesul de reformă economică și politică. Angajamentul respectiv a fost reafirmat, în noiembrie 2012, în concluziile reuniunii Consiliului de asociere UE-Tunisia. Sprijinul politic și economic din partea Uniunii pentru procesul de reformă din Tunisia este compatibil cu politica adoptată de Uniune cu privire la regiunea din sudul Mediteranei, astfel cum este definită în cadrul PEV.

(6)

În conformitate cu declarația comună a Parlamentului European și a Consiliului adoptată împreună cu Decizia nr. 778/2013/UE a Parlamentului European și a Consiliului (3), asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui să reprezinte un instrument financiar excepțional în sprijinul, în mod necondiționat și nedesemnat, redresării balanței de plăți, care să urmărească restabilirea unei situații de finanțare externă durabile pentru beneficiar, și ar trebui să stea la baza punerii în aplicare a unui program de politici care să cuprindă măsuri solide de ajustare și de reformă structurală menite să îmbunătățească poziția balanței de plăți, în special pe perioada programului, și să consolideze punerea în aplicare a acordurilor și programelor relevante cu Uniunea.

(7)

În aprilie 2013, autoritățile tunisiene și Fondul Monetar Internațional (FMI) au convenit cu privire la un acord stand-by pe trei ani fără caracter prudențial („programul FMI”) în valoare de 1 146 de milioane DST (drepturi speciale de tragere) pentru susținerea programului de reformă și ajustare economică al Tunisiei. Atât obiectivele programului FMI, cât și punerea în aplicare a unor măsuri solide de ajustare sunt conforme cu scopul asistenței macrofinanciare din partea Uniunii, și anume reducerea dificultăților pe termen scurt în ceea ce privește balanța de plăți.

(8)

Uniunea a acordat granturi în valoare de 290 de milioane EUR pentru perioada 2011-2013, în cadrul programului său curent de cooperare, în sprijinul agendei de reforme politice și economice a Tunisiei. De asemenea, 155 de milioane EUR au fost alocate Tunisiei în perioada 2011-2013 în cadrul programului „Sprijin pentru parteneriat, reforme și creștere favorabilă incluziunii” (SPRING).

(9)

În august 2013, având în vedere înrăutățirea situației și a perspectivelor economice, Tunisia a solicitat asistență macrofinanciară din partea Uniunii.

(10)

Având în vedere că Tunisia este o țară vizată de PEV, ar trebui să fie considerată eligibilă pentru primirea de asistență macrofinanciară din partea Uniunii.

(11)

Având în vedere că există încă un deficit rezidual semnificativ de finanțare externă în cadrul balanței de plăți a Tunisiei, în plus față de resursele furnizate de FMI și de alte instituții multilaterale și în pofida punerii în aplicare de către Tunisia a unor programe solide de stabilizare și reformă în domeniul economic, asistența macrofinanciară din partea Uniunii care ar urma să fie furnizată Tunisiei (denumită în continuare „asistența macrofinanciară din partea Uniunii”) este, în actualele circumstanțe excepționale, considerată a fi un răspuns adecvat la solicitarea Tunisiei de sprijin pentru stabilizarea economică, împreună cu programul FMI. Asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar sprijini stabilizarea economică și agenda de reforme structurale a Tunisiei, completând resursele puse la dispoziție în cadrul acordului financiar cu FMI.

(12)

Asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui să aibă drept scop sprijinirea restabilirii unei situații de finanțare externă sustenabile pentru Tunisia, sprijinind astfel dezvoltarea sa economică și socială.

(13)

Stabilirea cuantumului asistenței macrofinanciare din partea Uniunii se bazează pe o evaluare cantitativă completă a nevoilor de finanțare externă reziduale ale Tunisiei și ține cont de capacitatea acesteia de autofinanțare din resurse proprii, în special din rezervele internaționale pe care le are la dispoziție. Asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui să completeze programele și resursele furnizate de FMI și de Banca Mondială. Stabilirea cuantumului asistenței ia în considerare, de asemenea, contribuțiile financiare preconizate din partea donatorilor multilaterali și necesitatea de a asigura o partajare echitabilă a sarcinii între Uniune și alți donatori, precum și aplicarea anterioară a celorlalte instrumente de finanțare externă ale Uniunii în Tunisia și valoarea adăugată a implicării Uniunii în general.

(14)

Comisia ar trebui să garanteze faptul că asistența macrofinanciară din partea Uniunii este în conformitate, din punct de vedere juridic și al conținutului, cu principiile, obiectivele și măsurile esențiale adoptate în cadrul diferitelor domenii de acțiune externă și al altor politici pertinente ale Uniunii.

(15)

Asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui să sprijine politica externă a Uniunii față de Tunisia. Serviciile Comisiei și Serviciul European de Acțiune Externă ar trebui să lucreze în strânsă colaborare pe parcursul implementării asistenței macrofinanciare pentru a coordona și a asigura coerența acțiunilor de politică externă ale Uniunii.

(16)

Asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui să susțină angajamentul Tunisiei față de valorile pe care le partajează cu Uniunea, printre care democrația, statul de drept, buna guvernanță, respectarea drepturilor omului, dezvoltarea durabilă și reducerea sărăciei, precum și angajamentul său față de principiile privind schimburile comerciale deschise, echitabile și bazate pe norme.

(17)

O condiție prealabilă pentru acordarea asistenței macrofinanciare din partea Uniunii ar trebui să fie ca Tunisia să respecte mecanismele democratice reale, printre care un sistem parlamentar pluripartid și statul de drept, și să garanteze respectarea drepturilor omului. În plus, obiectivele specifice ale asistenței macrofinanciare din partea Uniunii ar trebui să vizeze consolidarea eficienței, transparenței și responsabilității sistemelor de gestionare a finanțelor publice din Tunisia și să promoveze reformele structurale având ca scop sprijinirea creșterii economice durabile și favorabile incluziunii, crearea de locuri de muncă și consolidarea bugetară. Atât îndeplinirea condițiilor prealabile, cât și realizarea obiectivelor respective ar trebui monitorizate periodic de către Comisie.

(18)

Pentru a se asigura că interesele financiare ale Uniunii în legătură cu asistența macrofinanciară din partea Uniunii sunt protejate în mod eficient, Tunisia ar trebui să adopte măsuri corespunzătoare privind prevenirea și combaterea fraudei, a corupției și a oricăror alte abateri legate de această asistență. În plus, ar trebui să se adopte dispoziții pentru efectuarea de verificări de către Comisie și de audituri de către Curtea de Conturi.

(19)

Punerea la dispoziție a asistenței macrofinanciare din partea Uniunii nu aduce atingere competențelor Parlamentului European și ale Consiliului.

(20)

Cuantumul provizioanelor necesare pentru asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui să fie în concordanță cu creditele bugetare prevăzute în cadrul financiar multianual.

(21)

Asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui gestionată de către Comisie. Pentru a garanta că Parlamentul European și Consiliul pot să urmărească punerea în aplicare a prezentei decizii, Comisia ar trebui să le informeze periodic cu privire la evoluțiile legate de asistență și să le furnizeze documentele relevante.

(22)

Pentru a asigura condiții uniforme de punere în aplicare a prezentei decizii, Comisiei ar trebui să i se confere competențe de executare. Aceste competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (4).

(23)

Asistența macrofinanciară din partea Uniunii ar trebui să facă obiectul unor condiții de politică economică, ce urmează a fi consemnate într-un memorandum de înțelegere. Pentru a se asigura condiții de punere în aplicare uniforme și din motive de eficiență, Comisia ar trebui să fie abilitată să negocieze astfel de condiții cu autoritățile tunisiene, sub supravegherea comitetului reprezentanților statelor membre, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011. În conformitate cu regulamentul respectiv, ar trebui să se aplice procedura de consultare, ca regulă generală, în toate celelalte cazuri decât cele prevăzute în regulamentul respectiv. Având în vedere impactul ce poate fi important al asistenței de peste 90 de milioane EUR, se cuvine să se utilizeze procedura de examinare pentru operațiunile care depășesc acest prag. Luând în considerare cuantumul asistenței macrofinanciare din partea Uniunii pentru Tunisia, procedura de examinare ar trebui să se aplice pentru adoptarea memorandumului de înțelegere și pentru orice reducere, suspendare sau anulare a asistenței,

(1)

Articolul 8 alineatul (3) din Decizia 2013/34/PESC a Consiliului din 17 ianuarie 2013 privind o misiune militară a Uniunii Europene pentru a contribui la instruirea forțelor armate maliene (EUTM Mali) (1) prevede că modalitățile detaliate privind participarea statelor terțe fac obiectul unor acorduri încheiate în temeiul articolului 37 din Tratatul privind Uniunea Europeană și în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 218 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(2)

La 10 februarie 2014, Consiliul a adoptat o decizie de autorizare a începerii negocierilor pentru un acord între Uniunea Europeană și Confederația Elvețiană privind participarea Confederației Elvețiene la misiunea militară a Uniunii Europene pentru a contribui la instruirea forțelor armate maliene (EUTM Mali) („acordul”).

(3)

Acordul ar trebui să fie aprobat,

—

Decizia 2013/34/PESC a Consiliului din 17 ianuarie 2013 privind o misiune militară a Uniunii Europene pentru a contribui la instruirea forțelor armate maliene (EUTM Mali) (1),

—

scrisoarea din data de 18 septembrie 2013 din partea șefului Departamentului Federal pentru Relații Externe al Confederației Elvețiene, prin care se oferă o contribuție la Misiunea militară a Uniunii Europene pentru a contribui la instruirea forțelor armate maliene (EUTM Mali) limitată la capacitățile civile,

—

Decizia EUTM Mali/3/2013 din 12 noiembrie 2013 a Comitetului politic și de securitate privind acceptarea contribuțiilor din partea țărilor terțe la misiunea militară a Uniunii Europene în vederea unei contribuții la instruirea forțelor armate maliene (EUTM Mali) (2),

—

Decizia EUTM Mali/2/2013 din 12 noiembrie 2013 a Comitetului politic și de securitate privind instituirea Comitetului contribuitorilor la misiunea militară a Uniunii Europene în vederea instruirii forțelor armate maliene (EUTM Mali) (3),

(1)

Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 543/2011 prevede, ca urmare a rezultatelor negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, criteriile pentru stabilirea de către Comisie a valorilor forfetare de import din țări terțe pentru produsele și perioadele menționate în partea A din anexa XVI la regulamentul respectiv.

(2)

Valoarea forfetară de import se calculează în fiecare zi lucrătoare, în conformitate cu articolul 136 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 543/2011, ținând seama de datele zilnice variabile. Prin urmare, prezentul regulament trebuie să intre în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,

(1)

La 22 mai 2013, Consiliul a adoptat Decizia 2013/233/PESC (1), prin care s-a instituit Misiunea de asistență a Uniunii Europene pentru gestionarea integrată a frontierelor în Libia (EUBAM Libya). Decizia 2013/233/PESC expiră la data de 21 mai 2015. Valoarea de referință financiară acoperă perioada 22mai 2013-21 mai 2014.

(2)

Decizia 2013/233/PESC ar trebui modificată pentru a se prelungi până la 21 mai 2015 perioada acoperită de valoarea de referință financiară.

(3)

Misiunea EUBAM Libya se va desfășura în contextul unei situații care s-ar putea deteriora și care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor acțiunii externe a Uniunii, prevăzute la articolul 21 din tratat,