Comunicarea Comisiei referitoare la aplicarea Directivei privind evaluarea impactului asupra mediului (Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/52/UE) în cazul modificărilor și extinderilor de proiecte – anexa I punctul 24 și anexa II punctul 13 litera (a), inclusiv principalele concepte și principii conexe

(2021/C 486/01)

Cuprins

1

Introducere

3

1.1 Surse de informații disponibile

3

2

Principii și definiții fundamentale

4

2.1

Evaluarea impactului asupra mediului – domeniul de aplicare

4

2.2

Principalele definiții și dispoziții relevante ale Directivei EIM

4

2.2.1

Proiect

5

2.2.2

Aprobarea de dezvoltare

5

2.2.3

Fracționarea proiectelor

7

2.2.4

Evaluarea efectelor globale ale unui proiect

8

2.2.5

Remedierea neefectuării evaluării impactului asupra mediului

8

3

Gestionarea modificărilor și a extinderilor proiectelor

8

3.1

Context

9

3.2

Conceptul de modificare/extindere a unui proiect

10

3.3

Anexa I la Directiva EIM – categoria de proiecte I.24

10

3.3.1

Anexa I – Proiecte cu praguri

11

3.3.2

Anexa I – Proiecte fără praguri

11

3.4

Anexa II la Directiva EIM – categoria de proiecte II.13 (a)

12

4

Aplicarea Directivei EIM în cazul modificărilor și extinderilor centralelor nucleare

13

Introducere

13

4.1

Exemple de lucrări sau intervenții fizice legate de modificări sau extinderi ale categoriei de proiecte „centrale nucleare”

14

4.2

Autorizarea modificărilor sau a extinderilor proiectelor de centrale nucleare

15

4.2.1 exploatare pe termen lung (LTO) Cazurile specifice de prelungire a duratei de viață (LTE) și de exploatare pe termen lung (LTO)

16

4.3

Principii directoare pentru evaluarea modificărilor sau a extinderilor proiectelor de centrale nucleare în lumina hotărârii Doel

16

4.4

Determinarea riscului și necesitatea unei evaluări a impactului asupra mediului

17

4.5

Analiza comparativă în ceea ce privește punerea în aplicare a Directivei EIM în domeniul nuclear

18

5

Sinteza punctelor principale

19

1   INTRODUCERE

Scopul prezentului document de orientare este de a oferi clarificări autorităților competente și părților interesate cu privire la aplicarea Directivei 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/52/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 de modificare a Directivei 2011/92/UE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (2) [Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului (EIM)], în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). În special, orientările se axează pe modificări și extinderi, astfel cum sunt enumerate în anexele I și II la Directiva EIM, și dedică un capitol specific sectorului nuclear.

Punctul 24 din anexa I și punctul 13 litera (a) din anexa II se referă la modificări și extinderi ale proiectelor și au o aplicare cuprinzătoare, deoarece acoperă modificările tuturor categoriilor de proiecte care intră în domeniul de aplicare al Directivei EIM. Aplicarea corectă a Directivei EIM în cazul modificărilor și extinderilor proiectelor este esențială pentru punerea în aplicare generală a Directivei EIM.

Cea mai recentă jurisprudență, în special hotărârea Curții în cauza C-411/17 (3) privind prelungirea duratei de viață a centralei nucleare situate în Doel, Belgia (denumită în continuare „hotărârea Doel”), a adus noi elemente care trebuie luate în considerare atunci când se abordează modificările aduse proiectelor în temeiul anexei I și a confirmat principiile de bază pentru aplicarea Directivei EIM. De asemenea, datorită caracterului lor procedural general, ambele categorii de proiecte legate de modificarea sau extinderea proiectului au făcut obiectul a numeroase cereri de informații privind aplicarea lor din partea autorităților naționale competente și a altor părți interesate.

Pe baza considerațiilor de mai sus, Comisia a decis, prin urmare, să emită prezentele orientări pentru a descrie aceste concepte și principii în temeiul Directivei EIM, inclusiv definițiile și dispozițiile Directivei EIM. Prin furnizarea unor ilustrații contextuale ale obligațiilor prevăzute de Directiva EIM, prin promovarea unei abordări coerente și prin încadrarea dispozițiilor aplicabile privind modificările și extinderile proiectelor, orientările urmăresc să consolideze punerea în aplicare a Directivei EIM.

Având în vedere că există numeroase situații practice, adesea complexe, și că Directiva EIM se aplică unei mari varietăți de sectoare și tipuri de proiecte, nu este posibil să se furnizeze o listă exhaustivă de exemple. Autoritățile naționale competente pot fi nevoite să aplice cerințele Directivei EIM de la caz la caz și să evalueze fiecare caz în parte, ținând seama de circumstanțele specifice. Pentru a realiza o punere în aplicare coerentă a Directivei EIM, Comisia încurajează statele membre să inițieze, pe bază de voluntariat, un exercițiu de evaluare comparativă în ceea ce privește modificările și extinderea proiectelor. Un astfel de exercițiu ar oferi posibilitatea de a pune în comun expertiza și de a compara exemplele din fiecare stat membru și ar putea conduce progresiv la elaborarea unor metodologii comune la nivelul UE și facilita punerea în aplicare practică în cazuri specifice.

1.1   Surse de informații disponibile

Numai Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența de a furniza interpretarea cu valoare de autoritate a dreptului Uniunii Europene. Directiva EIM a făcut adesea obiectul unor cauze înaintate Curții, iar o serie de cauze au abordat problema definițiilor, a descrierii sau a domeniului de aplicare al categoriilor individuale de proiecte enumerate în anexele I și II.

Hotărârile Curții conțin principii generale esențiale care ghidează în mod util interpretarea categoriilor de proiecte enumerate în Directiva EIM, precum și a altor concepte, inclusiv interpretarea noțiunii de „proiect” în sine.

Pe lângă prezentul document de orientare, serviciile Comisiei au elaborat și actualizează periodic o broșură privind hotărârile Curții de Justiție — Evaluarea impactului proiectelor asupra mediului (4).

Directiva EIM se referă în mod explicit la alte acorduri internaționale, cum ar fi Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier (Convenția Espoo) (5) și Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu (Convenția de la Aarhus) (6). Directiva EIM ar trebui, prin urmare, să fie interpretată în conformitate cu aceste convenții (7). În plus, având în vedere gama largă de sectoare care intră sub incidența Directivei EIM, multe alte instrumente legislative de la nivelul UE conțin definiții ale termenilor incluși în anexele I și II sau se referă la activitățile reglementate de acestea (8).

La elaborarea prezentelor orientări, Comisia a ținut seama de documentul de orientare privind aplicabilitatea Convenției Espoo în cazul extinderii duratei de viață a centralelor nucleare, elaborat în cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite (ECE) (9).

2   PRINCIPII ȘI DEFINIȚII FUNDAMENTALE

2.1   Evaluarea impactului asupra mediului – domeniul de aplicare

Directiva EIM stabilește obligații procedurale relevante pentru proiectele publice și private care intră în domeniul său de aplicare și care pot avea efecte semnificative asupra mediului. Aceste proiecte trebuie să facă obiectul unei aprobări de dezvoltare și al unei evaluări a efectelor lor asupra mediului înainte de emiterea acestei aprobări.

Proiectele care intră sub incidența Directivei EIM sunt împărțite în categorii și enumerate în anexele I și II. Proiectele enumerate în anexa I sunt cele care sunt considerate ca având efecte semnificative asupra mediului și care, de regulă, fac obiectul unei evaluări obligatorii [articolul 4 alineatul (1) din Directiva EIM]. În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) și cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva EIM și fără a aduce atingere cazurilor excepționale menționate la articolul 2 alineatul (4), efectele asupra mediului ale proiectelor care intră sub incidența anexei I la directivă trebuie să fie evaluate în mod sistematic ca atare și înainte de autorizare (10). Rezultă că statele membre nu dispun de nicio marjă de apreciere în această privință. În plus, majoritatea categoriilor de proiecte menționate în anexa I conțin praguri care sunt direct legate de domeniul de aplicare. În cazul în care, în legislația națională se atribuie praguri pentru categoriile de proiecte din anexa I pentru care astfel de praguri nu sunt stabilite în anexa I, acest lucru ar limita domeniul de aplicare al Directivei EIM (11).

Proiectele enumerate în anexa II nu au neapărat efecte semnificative asupra mediului în toate cazurile. Acestea ar trebui să fie supuse unui proces de stabilire – cunoscut în general sub denumirea de „încadrare” – pentru a stabili dacă pot avea efecte semnificative asupra mediului. În conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva EIM, stabilirea posibilelor efecte semnificative asupra mediului se poate efectua pe baza unei analize de la caz la caz, prin stabilirea unor praguri sau criterii sau printr-o combinație a acestor metode, ținând seama de criteriile de selecție relevante din anexa III la directivă (caracteristicile proiectelor, amplasarea proiectelor, tipurile și caracteristicile impactului potențial).

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva EEM – ca principiu director esențial și obiectiv fundamental – limitează marja de apreciere a statelor membre, în special pentru proiectele din anexa II, impunând ca proiectele să facă obiectul unei evaluări a impactului în cazul în care, printre altele, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, acestea pot avea efecte semnificative asupra mediului (12).

2.2   Principalele definiții și dispoziții relevante ale Directivei EIM

Următoarea secțiune prezintă principalele definiții și dispoziții relevante referitoare la proiecte și la modificările sau extinderile acestora.

2.2.1   Proiect

Articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EIM definește noțiunea de „proiect” drept: „– executarea lucrărilor de construcții sau a altor instalații sau lucrări; – alte intervenții în mediul natural și asupra peisajului, inclusiv cele care implică exploatarea resurselor minerale.”

Prezența lucrărilor fizice

Curtea a confirmat în repetate rânduri (13) că termenul „proiect” se referă la lucrări sau intervenții fizice. O reînnoire a unei autorizații existente (de exemplu, pentru exploatarea unui aeroport, precum în cauza C-275/09, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții, punctul 24, sau a unui depozit de deșeuri precum în cauza C-121/11, Pro-Braine și alții, punctul 31) nu poate fi calificată drept „proiect”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a), în lipsa unor lucrări sau intervenții de modificare a realității fizice a sitului. Prin urmare, existența unor lucrări sau intervenții fizice este o condiție prealabilă pentru ca o activitate să se califice drept „proiect” în sensul Directivei EIM.

În hotărârea Doel, Curtea a reamintit că: „Din jurisprudența Curții reiese că termenul «proiect» corespunde, în ceea ce privește în special modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) litera (a) prima liniuță din Directiva EEM, unor lucrări sau intervenții care modifică realitatea fizică a sitului” (punctul 62).

Același principiu, aplicat în cazul anexei I punctul 24 și al anexei II punctul 13 litera (a), înseamnă că, pentru a se încadra în domeniul de aplicare al Directivei EIM și al definiției proiectului în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (a), modificările sau extinderile proiectelor existente presupun lucrări sau intervenții care implică modificări ale realității fizice a proiectelor inițiale (14).

2.2.2   Aprobarea de dezvoltare

Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EIM definește „aprobarea de dezvoltare” după cum urmează:

„(c)	«aprobare de dezvoltare» înseamnă decizia autorității sau a autorităților competente care împuternicesc inițiatorul proiectului să își realizeze proiectul”.

Necesitatea aprobării de dezvoltare

În mai multe rânduri, Curtea a subliniat că „[s]tatele membre trebuie să garanteze o executare a Directivei [EIM] care să corespundă pe deplin cerințelor pe care aceasta le impune, ținând seama de obiectivul său esențial care, astfel cum rezultă din articolul 2 alineatul (1), constă în a asigura că, înaintea acordării unei [aprobări de dezvoltare], proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al naturii, al dimensiunii și al localizării lor, sunt supuse unei cereri de [aprobare de dezvoltare] și unei evaluări a efectelor lor” (15).

Prin urmare, modificările sau extinderile proiectelor în sensul punctului 24 din anexa I sau al punctului 13 litera (a) din anexa II la Directiva EIM care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei cereri de aprobare de dezvoltare.

Forma aprobării de dezvoltare

Directiva EIM definește aprobarea de dezvoltare ca fiind decizia autorității sau a autorităților competente, care îi conferă inițiatorului proiectului dreptul de a realiza proiectul (16).

Prin urmare, termenul „aprobare de dezvoltare” acoperă o gamă largă de acte (și anume, decizii, permise și alte instrumente de autorizare), în funcție de procedurile naționale aplicabile în statele membre. Aceasta nu este definită prin titlul său sau prin procedura de adoptare în conformitate cu legislația națională a unui anumit stat membru, ci prin efectul său juridic. Astfel cum a subliniat Curtea, calificarea unei decizii drept „aprobare de dezvoltare” în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EIM trebuie efectuată în temeiul dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii (17).

Directiva EIM nu impune o procedură unică de aprobare (18) și, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva EIM, evaluarea impactului asupra mediului „poate fi integrată în cadrul procedurilor existente privind aprobarea de dezvoltare a proiectelor în statele membre sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, în cadrul altor proceduri sau în cadrul procedurilor care urmează a fi stabilite în conformitate cu obiectivele prezentei directive”. Prin urmare, se observă diferențe între statele membre în ceea ce privește terminologia referitoare la aprobarea de dezvoltare. Există diferențe nu numai între titluri (de exemplu, autorizație decizie, permis de construire), ci și între procedurile premergătoare adoptării unei aprobări. De exemplu, este posibil să se adopte aprobarea de dezvoltare prin intermediul unei proceduri administrative la nivel local, regional sau național sau printr-o procedură legislativă (19), atât timp cât sunt respectate dispozițiile relevante ale Directivei EIM. Aprobarea de dezvoltare în sine trebuie să fie o decizie definitivă prin care inițiatorul proiectului are dreptul de a realiza proiectul (același principiu se aplică în cazul procedurilor în mai multe etape, a se vedea secțiunea următoare).

În cazul în care modificările sau extinderile proiectelor în sensul punctului 24 din anexa I sau al punctului 13 litera (a) din anexa II la Directiva EIM care pot avea efecte semnificative asupra mediului sunt adoptate prin procedură legislativă, acestea trebuie, de asemenea, să facă obiectul unei evaluări a efectelor lor asupra mediului, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) (20).

În acest context, este, de asemenea, important să se sublinieze diferența dintre aprobarea de dezvoltare în sensul Directivei EIM și o autorizație/licență de exploatare (a unei instalații/unități/amplasament). Astfel de „autorizații”, astfel cum sunt definite sau utilizate în alte instrumente legislative, de exemplu Directiva privind emisiile industriale (21) sau Directiva privind depozitele de deșeuri (22), sunt relevante pentru anumite regimuri de exploatare. Pe de altă parte, termenul „aprobare de dezvoltare”, astfel cum este înțeles în contextul Directivei EIM, în conformitate cu definiția, dă dreptul inițiatorului proiectului să realizeze proiectul (de exemplu, să execute instalații sau scheme de lucrări de construcții sau alte intervenții în mediul natural și peisaj (23)). Pe baza legislației relevante (24), autorizația sau licența de exploatare este legată în cea mai mare parte de o autorizație legată de exploatarea unui proiect și se bazează adesea pe o decizie prealabilă în contextul unei proceduri în mai multe etape și pune în aplicare o astfel de decizie. Astfel cum s-a menționat în secțiunile anterioare, reînnoirea unei autorizații/licențe de exploatare, în absența oricăror lucrări sau intervenții care implică modificări ale realității fizice a unui sit, trebuie să fie separată de noțiunea de „aprobare de dezvoltare” (25).

Modificări și extinderi ale proiectelor în cadrul procedurilor în mai multe etape

Autorizarea proiectelor are loc uneori în cadrul unor proceduri administrative complexe, care implică etape și procese diferite. În cazurile în care se identifică o modificare sau o extindere a unui proiect (26), este esențial să se stabilească „când” ar trebui să se aplice evaluarea impactului asupra mediului și „ce” ar trebui evaluat în fiecare etapă. În cadrul unei proceduri de aprobare care cuprinde mai multe etape, această evaluare trebuie, în principiu, să fie efectuată de îndată ce este posibil să se identifice și să se evalueze toate efectele pe care proiectul le poate avea asupra mediului (27).

În hotărârea Doel, Curtea a reamintit jurisprudența existentă (28). Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva EIM, în ceea ce privește proiectele care intră sub incidența directivei menționate, evaluarea efectelor asupra mediului trebuie să aibă loc „înaintea acordării autorizației” (punctul 82). Curtea a afirmat, de asemenea, că „în cazul în care dreptul național prevede că procedura de autorizare se desfășoară în mai multe etape, evaluarea efectelor unui proiect asupra mediului trebuie, în principiu, să fie efectuată de îndată ce este posibilă identificarea și evaluarea tuturor efectelor pe care acest proiect le-ar putea avea asupra mediului” (punctul 85).

Curtea a subliniat de asemenea situațiile în care procedura de aprobare are mai multe etape și una dintre etape este o decizie principală, stabilind parametrii pentru celelalte decizii de punere în aplicare. În aceste cazuri, evaluarea de mediu trebuie să fie legată de decizia principală, cu excepția cazului în care unele dintre efectele asupra mediului sunt cunoscute doar într-o etapă ulterioară și sunt legate de deciziile de punere în aplicare. Ulterior, evaluarea efectelor suplimentare cunoscute într-o etapă ulterioară poate fi realizată în această etapă ulterioară (29). Potrivit Curții, o „decizie principală” este cea care definește „caracteristicile esențiale” ale unui proiect care nu ar fi discutat sau modificat într-o etapă ulterioară (30). În astfel de cazuri, statele membre trebuie să se asigure că evaluarea impactului asupra mediului este legată de decizia principală.

În plus, Curtea a abordat, de asemenea, necesitatea de a evalua efectele unor astfel de proiecte în ansamblul lor. În cazul în care o procedură de aprobare cuprinde mai multe etape – una care implică o decizie principală și alta care implică o decizie de punere în aplicare care nu poate depăși parametrii stabiliți prin decizia principală – autoritatea competentă este obligată, în anumite împrejurări, să efectueze o evaluare a impactului asupra mediului cu privire la un proiect chiar și după acordarea autorizației de proiect, ocazie cu care sunt aprobate aspectele sub rezervă (31). Această evaluare trebuie să aibă un caracter cuprinzător, astfel încât să se refere la toate aspectele proiectului care nu au fost încă evaluate sau care necesită o nouă evaluare. Astfel cum a amintit Curtea, Directiva EIM adoptă o evaluare globală a efectelor proiectelor sau ale modificării acestora asupra mediului, care nu trebuie să se limiteze numai la efectele directe ale lucrărilor avute în vedere în sine și la impactul asupra mediului care ar putea rezulta din utilizarea și din exploatarea produsului finit al acestor lucrări (32). O astfel de evaluare este, de asemenea, independentă de eventualul caracter transfrontalier al proiectului (33).

2.2.3   Fracționarea proiectelor

Obiectivul Directivei EIM nu poate fi eludat prin fracționarea proiectelor, iar neluarea în considerare a efectului cumulativ al mai multor proiecte nu trebuie să însemne în practică că toate acestea sunt scutite de obligația de a efectua o evaluare atunci când, luate împreună, pot avea efecte semnificative asupra mediului în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva EIM (34). Acest lucru poate fi relevant în special pentru proiectele complexe dezvoltate în etape pentru care pot fi necesare cereri ulterioare de autorizare.

În cazul în care mai multe proiecte, luate împreună, pot avea efecte semnificative asupra mediului în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva EIM, impactul lor asupra mediului ar trebui evaluat în ansamblu și în mod cumulativ. În jurisprudența sa, Curtea susține o interpretare în sens larg a Directivei EIM și a subliniat că directiva vizează „o apreciere globală a efectelor proiectelor sau ale modificării acestora asupra mediului” (35).

De exemplu, în ceea ce privește lungimea, Curtea a constatat că o lucrare de lungă distanță nu poate fi fracționată în tronsoane succesive de importanță minoră pentru ca dispozițiile acestei directive să nu se mai aplice în privința proiectului vizat în întregul său, ci doar a tronsoanelor rezultate din această fracționare. Dacă acest lucru ar fi posibil, efectul util al directivei ar putea fi grav compromis, întrucât ar fi suficient ca autoritățile vizate să fracționeze o lucrare de lungă distanță în tronsoane succesive de importanță minoră pentru ca dispozițiile acestei directive să nu se mai aplice (36).

Curtea a subliniat de asemenea că, pentru a decide dacă trebuie efectuată o evaluare de mediu, poate fi necesar să se țină seama de efectul cumulativ al proiectelor pentru evitarea deturnării reglementării Uniunii Europene prin fracționarea proiectelor care, privite în ansamblu, ar putea avea efecte importante asupra mediului. Este de competența autorităților naționale să examineze, în lumina acestei jurisprudențe, dacă și în ce măsură proiectele în cauză și proiectele realizate anterior au efecte asupra mediului (37).

2.2.4   Evaluarea efectelor globale ale unui proiect

Hotărârea Doel a confirmat un alt principiu important al Directivei EIM, și anume obligația de a evalua efectele globale ale unui proiect și de a realiza o evaluare cuprinzătoare a impactului asupra mediului. La punctele 64-72, Curtea a considerat că măsurile prevăzute pentru extinderea unui proiect existent (măsurile de repornire a unei centrale nucleare pentru o perioadă de 10 ani sau de amânare a închiderii acesteia cu 10 ani, astfel cum se prevede la punctul 59) nu pot fi disociate de lucrările de modernizare de care sunt legate în mod indisolubil, constituind, prin urmare, împreună, un singur proiect. Într-adevăr, măsurile cuprinse în legea din 2015 (prelungirea duratei de viață) nu pot fi disociate în mod artificial din punct de vedere tehnic și financiar de lucrările necesare. Aceste lucrări erau cunoscute de legiuitor și erau legate de lege (a se vedea punctele 67-69). Deși verificarea aplicării principiului a fost lăsată la latitudinea judecătorului național, Curtea a considerat că măsurile și lucrările fac parte din același proiect (punctul 71).

În plus, necesitatea de a evalua efectele globale ale unui proiect în ansamblu trebuie abordată în mod corespunzător atunci când se efectuează numeroase modificări tehnice sau operaționale în timpul exploatării unei instalații. Deși se întâmplă frecvent ca o instalație să fie supusă unei întrețineri continue și unei multitudini de îmbunătățiri în materie de securitate care nu ar prezenta un risc semnificativ pentru mediu dacă ar fi luate în considerare în mod individual, în cazul în care astfel de operațiuni ar fi legate în mod concret, constituind un proiect în sensul Directivei EIM, impactul lor cumulativ asupra mediului ar trebui evaluat în ansamblu.

Prin urmare, atunci când există o legătură indisolubilă între multiplele modificări minore care demonstrează că modificările minore fac parte dintr-o activitate complexă (întreprinsă, de exemplu, cu intenția demonstrabilă de a prelungi durata de viață a centralei nucleare sau exploatarea unei instalații), acestea ar putea reprezenta un proiect în sensul Directivei EIM. Documentele tehnice, planurile de gestionare, planurile de investiții, actele administrative sau legile, precum și expunerile de motive referitoare la acte administrative sau legi pot fi utile pentru a stabili dacă o serie de modificări sunt legate în mod indisolubil și fac parte din această activitate (întreprinsă cu intenția demonstrabilă de a prelungi durata de viață a centralei nucleare).

Necesitatea de a lua în considerare proiectul în ansamblu (atât în ceea ce privește componentele sale, cât și efectele sale) a fost consolidată și mai mult prin Directiva EIM revizuită (38).

2.2.5   Remedierea neefectuării evaluării impactului asupra mediului

Statele membre trebuie să pună în aplicare Directiva EIM într-un mod care să corespundă pe deplin cerințelor acesteia, având în vedere obiectivul său fundamental. Din articolul 2 alineatul (1) reiese în mod clar că, înainte de acordarea aprobării de dezvoltare, proiectele care pot avea efecte semnificative asupra mediului, în temeiul, printre altele, al naturii, al dimensiunii sau al localizării lor, ar trebui să se supună cerinței de aprobare de dezvoltare și să facă obiectul unei evaluări a efectelor lor (39). Acest principiu de bază al directivei implică faptul că, pentru proiectele enumerate în anexele I și II la directivă, trebuie să se efectueze o evaluare a impactului asupra mediului sau o încadrare înainte ca proiectul respectiv să primească aprobarea de dezvoltare.

În caz contrar, inițiatorul proiectului „nu poate începe lucrările privind proiectul în cauză fără a încălca cerințele directivei.” (40)

Directiva EIM nu prevede o evaluare ex post a impactului asupra mediului sau o procedură de încadrare și nici nu o prescrie ca o posibilă cale de atac în cazul nerespectării Directivei EIM. Neefectuarea unei încadrări a proiectelor enumerate în anexa II sau a unei proceduri de evaluare a impactului asupra mediului al proiectelor enumerate în anexa I constituie o încălcare a dreptului Uniunii Europene (41).

Cu toate acestea, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din TUE, statele membre sunt obligate să remedieze consecințele unei încălcări a dreptului Uniunii. Obligația de a remedia nerealizarea unei evaluări a impactului asupra mediului decurge din principiul cooperării prevăzut în dreptul primar al Uniunii și în jurisprudența constantă (42). Autoritățile competente sunt astfel obligate să adopte, în sfera lor de competență, măsurile necesare în scopul de a remedia nerealizarea unei evaluări a efectelor asupra mediului, de exemplu prin retragerea sau prin suspendarea unei aprobări de dezvoltare deja acordate în scopul efectuării unei astfel de evaluări, în limitele autonomiei procedurale a statelor membre (43).

Curtea a statuat că dreptul Uniunii nu se opune unei reglementări naționale care, în anumite cazuri, permite regularizarea operațiunilor sau a actelor nelegale în raport cu dreptul Uniunii și a precizat că o astfel de posibilă regularizare ar trebui să fie supusă condiției de a nu oferi persoanelor interesate ocazia să eludeze sau să nu aplice normele dreptului Uniunii și de a rămâne o excepție (44).

Evaluarea ex post a impactului asupra mediului este o posibilă măsură de remediere pentru nerespectarea de facto a Directivei EIM (de exemplu, în situațiile în care aprobarea de dezvoltare fusese deja acordată fără realizarea unei evaluări a impactului asupra mediului și lucrările fie fuseseră executate, fie erau pe cale de a fi executate).

Curtea a statuat că o evaluare efectuată după finalizarea și punerea în funcțiune a unui proiect nu se poate limita la impactul viitor al acestuia asupra mediului, ci trebuie să țină seama și de impactul asupra mediului încă de la finalizarea proiectului. Prin urmare, în cazul în care nu se efectuează o evaluare a impactului asupra mediului impusă de Directiva EIM, dreptul Uniunii impune statelor membre, pe de o parte, să elimine consecințele nelegale ale acestei nerealizări și, pe de altă parte, nu se opune regularizării prin efectuarea unei evaluări a impactului, după finalizarea și punerea în funcțiune a proiectului în cauză, cu condiția ca:

—	normele naționale care permit această regularizare să nu ofere părților interesate ocazia de a eluda normele dreptului Uniunii sau de a renunța la aplicarea acestora și

—	evaluarea efectuată în scopul regularizării să nu se realizeze numai în ceea ce privește impactul viitor al proiectului asupra mediului, ci trebuie să țină seama și de impactul asupra mediului încă de la finalizarea acestuia (45).

Procedurile ex post de evaluare a impactului asupra mediului ar trebui utilizate numai în mod excepțional și ca o modalitate de remediere pentru a se asigura că obiectivul Directivei EIM este atins chiar dacă procedura nu a fost efectuată în mod oficial și nu ar trebui să fie aplicate de statele membre pentru a eluda cerințele Directivei EIM (46).

Obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a remedia consecințele ilegale ale absenței EIM este aplicabilă, de asemenea, în cazurile de nerealizare a evaluării impactului asupra mediului în privința modificărilor sau extinderilor proiectelor.

3   GESTIONAREA MODIFICĂRILOR ȘI A EXTINDERILOR PROIECTELOR

3.1   Context

Inițial, Directiva 85/337/CEE a Consiliului (47) nu acoperea în mod explicit modificările sau extinderile proiectelor existente, cu excepția trimiterii de la punctul 12 din anexa II la „Modificări aduse proiectelor de dezvoltare incluse în anexa I și proiectelor din anexa I efectuate exclusiv sau în principal în vederea dezvoltării sau a testării unor metode sau produse noi și care nu sunt folosite mai mult de un an” [anexa II punctul 12].

La 12 ani de la directiva inițială, punctul 13 litera (a) din anexa II a fost introdus ca prima categorie de proiecte privind modificările aduse proiectelor, cu aceeași formulare ca în prezent. Mai precis, Directiva 97/11/CE a Consiliului (48) a modificat Directiva 85/337/CEE astfel încât să includă în anexa II punctul 13: „orice modificare sau extensie a proiectelor menționate în anexa I sau în anexa II, deja autorizate, executate sau în curs de executare, care pot avea efecte negative semnificative asupra mediului” (49).

Punctul 24 din anexa I a fost introdus după șase ani de la introducerea primei categorii de proiecte privind modificarea proiectului. Modificările introduse prin Directiva 2003/35/CE al Parlamentului European și al Consiliului (50) în vederea alinierii legislației Uniunii la dispozițiile Convenției de la Aarhus au clarificat faptul că o evaluare a impactului asupra mediului este obligatorie pentru „orice modificare sau extindere a proiectelor enumerate în prezenta anexă în cazul în care o astfel de modificare sau extindere îndeplinește limitele prevăzute, după caz, în prezenta anexă”.

De la introducerea punctului 24 din anexa I în textul directivei, Curtea a pronunțat o singură hotărâre prin care a interpretat această categorie de proiecte, cea din cauza C-411/17.

3.2   Conceptul de modificare/extindere a unui proiect

Directiva EIM nu definește termenii „modificare sau extindere” și nu oferă exemple. Ceea ce constituie exact o modificare sau o extindere ar depinde de tipul de proiect. Câteva exemple de astfel de modificări sau extinderi sunt prezentate în secțiunile 3.3.1 și 3.3.2 de mai jos, pe baza jurisprudenței CJUE.

Punctul 24 din anexa I și punctul 13 litera (a) din anexa II sunt categorii specifice de proiecte, care acoperă modificările și extinderile tuturor categoriilor de proiecte care intră în domeniul de aplicare al Directivei EIM, cu toate particularitățile acestora.

3.3   Anexa I la Directiva EIM – categoria de proiecte I.24

Anexa I punctul 24 - Orice modificare sau extindere a proiectelor enumerate în prezenta anexă în cazul în care o astfel de modificare sau extindere îndeplinește limitele prevăzute, după caz, în prezenta anexă.

Punctul 24 din anexa I se referă în mod explicit la orice modificare sau extindere a proiectelor din anexa I care îndeplinește limitele prevăzute, după caz, în anexa respectivă (51).

În hotărârea Doel, Curtea a clarificat și mai mult un principiu-cheie care declanșează obligația de a efectua o evaluare a impactului asupra mediului pentru modificările sau extinderile proiectelor din anexa I, pe baza riscului de mediu pe care îl prezintă o astfel de modificare.

Curtea a reamintit că trebuie efectuate evaluări ale impactului asupra mediului pentru proiectele enumerate în anexa la directivă, în cazul în care acestea pot avea efecte semnificative asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, și a continuat:

„78.

În ceea ce privește punctul 24 din anexa I la Directiva EEM, din termenii și din economia acestuia rezultă că are în vedere modificările sau extinderile unui proiect care, în special prin natura sau prin amploarea lor, prezintă riscuri similare cu proiectul însuși, sub aspectul efectelor asupra mediului.

79.

Or, măsurile în discuție în litigiul principal, care au ca efect prelungirea, cu o perioadă semnificativă de 10 ani, a duratei, anterior limitată la 40 de ani prin Legea din 31 ianuarie 2003, a autorizației de producție de către cele două centrale în cauză de energie electrică în scopuri industriale, trebuie să fie considerate – în combinație cu importante lucrări de renovare care se dovedesc necesare din cauza vechimii acestor centrale și a obligației de a le face conforme cu standardele de securitate – ca având o amploare comparabilă, sub aspectul riscurilor unor efecte asupra mediului, celei a punerii în funcțiune inițiale a centralelor menționate.”

La punctul 78 din hotărârea Doel, Curtea a stabilit principiul-cheie care declanșează obligația de a efectua o evaluare a impactului asupra mediului în cazul modificării sau al extinderii proiectelor din anexa I. Măsura de evaluare a criteriilor relevante este riscul în ceea ce privește efectele asupra mediului. În cazul în care riscul pe care îl implică modificarea sau extinderea proiectului este comparabil cu riscul prezentat chiar de categoria de proiect inițială, proiectul intră sub incidența punctului 24 din anexa I la Directiva EIM (52).

În cauza de față, Curtea a făcut referire atât la măsurile care au ca efect prelungirea duratei autorizațiilor de producere a energiei electrice, cât și la amploarea lucrărilor. La punctul 79, aceasta a făcut referire la prelungirea funcționării centralelor nucleare cu o perioadă semnificativă de timp (10 ani) și la faptul că sunt necesare lucrări majore de renovare (53). Curtea a concluzionat că riscurile de mediu ale proiectului au o amploare comparabilă cu cele de la momentul în care centralele nucleare au fost puse în funcțiune pentru prima dată.

Hotărârea se referă la natura sau amploarea modificării sau a extinderii unui proiect ca exemple neexhaustive de criterii pentru a evalua dacă riscurile de mediu sunt similare cu cele ale proiectului inițial. De asemenea, hotărârea nu indică faptul că ambele criterii trebuie îndeplinite cumulativ. Elementul decisiv pare să fie faptul că analiza globală a unui anumit proiect arată că există riscuri similare comparativ cu proiectul inițial (în cazul de față centralele nucleare și reactoarele nucleare). Rezultă că natura și amploarea modificării/extinderii unui proiect nu par să fie singurele criterii posibile. De asemenea, nu pare necesar ca riscurile să rezulte atât din natura, cât și din amploarea proiectului, atât timp cât acestea sunt, prin urmare, similare cu cele ale proiectului inițial. Nu pare exclus faptul că riscul poate rezulta, de asemenea, doar din natura unui proiect sau din amploarea acestuia („în special prin natura sau prin amploarea lor” (54) ).

3.3.1   Anexa I – Proiecte cu praguri

Pentru mai mult de jumătate dintre categoriile de proiecte prevăzute în anexa I, sunt stabilite praguri. Prin urmare, pentru modificările sau extinderile unor astfel de proiecte care ating sau depășesc aceste praguri, trebuie efectuată o evaluare a impactului asupra mediului, deoarece aceste modificări sau extinderi prezintă un risc similar cu cel al categoriei inițiale de proiect (55).

Cu toate acestea, este important de remarcat faptul că, pe baza jurisprudenței consacrate, pentru ca lucrările să modifice elemente ale proiectelor existente pentru care sunt stabilite praguri în anexa I, trebuie să se evalueze cu atenție circumstanțele în care sunt atinse pragurile respective. În cauza C-2/07, Abraham și alții, Curtea a statuat că „[…] lucrările de modificare a unui aeroport cu o lungime a pistei de cel puțin 2 100 de metri nu reprezintă doar lucrările care au ca obiect prelungirea pistei, ci toate lucrările (56) privind clădirile, instalațiile sau echipamentele acestui aeroport, din moment ce pot fi privite, inter alia, prin natura, importanța și caracteristicile acestora, ca o modificare a aeroportului însuși. Astfel, acest lucru este valabil în cazul lucrărilor prevăzute în vederea creșterii semnificative a activității aeroportului și a traficului aerian” (punctul 36) (57).

3.3.2   Anexa I – Proiecte fără praguri

În ceea ce privește proiectele din anexa I cu praguri, orice modificare sau extindere a proiectelor din anexa I fără praguri, care, printre altele, prin natura sau amploarea sa, prezintă riscuri similare, în ceea ce privește efectele asupra mediului, cu cele pe care le prezintă proiectul în sine, ar trebui să fie considerată ca intrând sub incidența punctului 24 din anexa I. Aceste proiecte prezintă un risc inerent de efecte semnificative asupra mediului, în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva EIM, și, prin urmare, ar trebui să facă obiectul unei evaluări a impactului lor asupra mediului în temeiul articolului 4 alineatul (1) (58).

Directiva EIM nu prevede o procedură de stabilire a nivelului de risc în ceea ce privește efectele proiectului asupra mediului și, prin urmare, este de competența inițiatorilor și a autorităților competente să analizeze proiectul în cauză. Un element important din punctul de vedere al inițiatorilor și al autorităților competente responsabile cu evaluarea impactului asupra mediului este identificarea momentului în care o modificare sau o extindere a proiectului necesită o evaluare a impactului asupra mediului. Orientările adresate practicienilor EIM cu privire la diferite abordări care pot fi utilizate pentru a stabili riscul unor efecte semnificative asupra mediului se regăsesc în Ghidul pentru delimitarea domeniului de aplicare (59) și privind elaborarea raportului EIM (60).

Cu toate acestea, în toate cazurile, astfel cum se menționează în secțiunea 2.2.2, statele membre trebuie să se asigure că pun în aplicare Directiva EIM într-un mod care corespunde pe deplin cerințelor acesteia, având în vedere obiectivul său fundamental care, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (1), este ca, înainte de acordarea aprobării de dezvoltare, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, în temeiul, printre altele, al naturii, al dimensiunii sau al localizării lor, să facă obiectul unei cereri de aprobare de dezvoltare și al unei evaluări a efectelor lor (61).

Anexa I conține 16 tipuri de proiecte fără prag alocat care pot fi împărțite în trei grupe – proiecte în domeniul nuclear [anexa I punctul 2 litera (b) și anexa I punctul 3], instalații industriale [anexa I punctele 4, 6, 9, punctul 18 litera (a) și punctul 22] și proiecte liniare precum construcția de linii de cale ferată de lungă distanță, autostrăzi și drumuri expres [anexa I punctul 7 litera (a) – traficul feroviar de lungă distanță (62) și punctul 7 litera (b)].

În cauza C-411/17, Curtea a concluzionat, în partea 1 a dispozitivului, că reluarea, pentru o perioadă de aproape 10 ani, a producției industriale de energie electrică a unei centrale nucleare oprite în prealabil, având ca efect amânarea cu 10 ani a datei inițial stabilite de legiuitorul național pentru dezactivarea și încetarea activității acesteia, și amânarea, tot cu 10 ani, a termenului inițial prevăzut de același legiuitor pentru dezactivarea și oprirea producției industriale de energie electrică a unei centrale în activitate, măsuri care presupun lucrări majore (63) de modernizare a centralelor în cauză de natură să afecteze realitatea fizică a siturilor, constituie un „proiect”, în sensul Directivei EIM și, în principiu trebuie efectuată o evaluare a impactului asupra mediului cu privire la proiectul respectiv anterior adoptării măsurilor respective.

Prin analogie, modificările sau extinderile proiectelor din anexa I fără prag atribuit care, printre altele, prin natura sau amploarea lor, prezintă riscuri similare, în ceea ce privește efectele lor asupra mediului, cu cele ale proiectului inițial în sine, fac obiectul unei evaluări.

3.4   Anexa II la Directiva EIM – categoria de proiecte II.13 (a)

Anexa II punctul 13 litera (a) - Orice modificare sau extensie a proiectelor menționate în anexa I sau în prezenta anexă, deja autorizate, executate sau în curs de executare, care pot avea un impact negativ semnificativ asupra mediului (modificare sau extindere care nu este inclusă în anexa I).

Dispoziția se referă la orice modificare sau extindere care poate avea efecte negative semnificative asupra mediului.

Încadrarea proiectelor care intră în această categorie trebuie să se efectueze în conformitate cu cerințele și criteriile detaliate prevăzute la articolul 4, în anexa IIA și în anexa III la Directiva EIM. Articolul 4 alineatul (3) prevede că autoritățile competente trebuie să ia în considerare criteriile relevante atunci când decid dacă este necesară o evaluare a impactului asupra mediului, și anume caracteristicile proiectelor (inclusiv dimensiunea și proiectarea întregului proiect), amplasarea proiectului și tipul și caracteristicile impacturilor potențiale. Aceste criterii sunt enumerate în anexa III la Directiva EIM. Autoritatea competentă trebuie să emită o decizie dacă un proiect propus prevăzut în anexa II urmează să facă sau nu obiectul procedurii EIM, pe baza informațiilor furnizate de inițiatorul proiectului în conformitate cu cerințele detaliate din anexa IIA (inclusiv descrierea caracteristicilor fizice ale întregului proiect). Autoritatea are, de asemenea, obligația de a lua în considerare orice alte evaluări relevante efectuate cu privire la efectele asupra mediului în temeiul altor acte legislative ale UE decât Directiva EIM. Decizia de încadrare trebuie să fie justificată, pusă la dispoziția publicului [articolul 4 alineatul (5)] și să facă obiectul unei revizuiri, astfel cum se prevede în jurisprudență (64). În cele din urmă, autoritatea competentă trebuie să decidă dacă EIM este necesară sau nu în termenul specificat la articolul 4 alineatul (6).

Directiva EIM nu oferă o definiție a efectelor „negative semnificative”. Sensul general al termenului „semnificativ” descrie cât de notabile sau importante pot fi efectele. Pe de altă parte, termenul „negativ” descrie faptul că aceste efecte sunt nefavorabile sau dăunătoare. În acest sens, criteriile enumerate în anexa III la Directiva EIM oferă o orientare generală care poate servi drept cadru adecvat pentru a determina importanța efectelor negative.

Astfel cum s-a subliniat deja în secțiunea 2.1, atunci când se stabilește dacă modificările sau extinderile anumitor proiecte din anexa I și din anexa II ar trebui să facă obiectul unei evaluări, autoritățile competente ar trebui să țină seama de obiectivul fundamental al Directivei EIM, și anume, înainte de acordarea aprobării, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, în temeiul, printre altele, al naturii, dimensiunii sau localizării lor, ar trebui să facă obiectul unei evaluări prealabile în ceea ce privește efectele lor, precum și domeniul lor larg de aplicare și scopul lor larg.

4   APLICAREA DIRECTIVEI EIM ÎN CAZUL MODIFICĂRILOR ȘI EXTINDERILOR CENTRALELOR NUCLEARE

Introducere

Directiva EIM enumeră centralele nucleare (65) și alte reactoare nucleare, inclusiv dezafectarea sau dezasamblarea unor astfel de centrale sau reactoare la punctul 2 litera (b) din anexa I. Printre categoriile suplimentare de proiecte de la punctul 3 literele (a) și (b) din anexa I se numără instalațiile de producție și îmbogățire a combustibililor nucleari sau de tratare, depozitare sau depozitare finală a combustibililor nucleari iradiați sau a deșeurilor radioactive. Având în vedere cea mai recentă jurisprudență a Curții referitoare la sectorul nuclear, scopul acestei secțiuni este de a analiza momentul și modul în care procedura de evaluare a impactului asupra mediului se aplică modificărilor sau extinderilor proiectelor din categoria nucleară existente.

Prezentele orientări țin seama, de asemenea, de cele mai recente evoluții în acest domeniu în cadrul Convenției Espoo privind evaluarea impactului transfrontalier asupra mediului și le prezintă în lumina dispozițiilor Directivei EIM și a celei mai recente jurisprudențe a CJUE. În special, în decembrie 2020, părțile la Convenția Espoo au adoptat orientări privind aplicabilitatea convenției în cazul extinderii duratei de viață a centralelor nucleare (66). Astfel de extinderi pot constitui, de asemenea, modificări sau extinderi ale proiectelor în temeiul dispozițiilor Directivei EIM și, prin urmare, sunt relevante pentru prezentul document de orientare.

Terminologie

Deși o parte din terminologia utilizată în Directiva EIM și în Convenția Espoo nu este identică, conceptele sunt interconectate, iar directiva ar trebui interpretată în lumina Convenției Espoo. De exemplu, în timp ce Directiva EIM oferă o definiție a termenului „proiect”, Convenția Espoo din 1991 utilizează expresia „activitate propusă”. În ceea ce privește conceptul de modificări și extinderi din Directiva EIM, Convenția Espoo acoperă activitățile noi sau planificate, precum și „modificarea majoră a unei activități”. Astfel cum s-a menționat în secțiunea 3.2., Directiva EIM nu definește termenii „modificare sau extindere” a proiectelor existente; în mod similar, Convenția Espoo nu definește ce înseamnă o „modificare majoră” a unei activități. În pofida diferenței în materie de terminologie, există similitudini de fond.

În mod similar, în ceea ce privește terminologia, continuarea funcționării centralei după durata de exploatare stabilită inițial poate fi menționată printr-o multitudine de termeni, în funcție, de exemplu, de regimul de acordare a licențelor și de cadrul de reglementare. Astfel, ne putem referi la o prelungire a duratei de viață a exploatării, la o exploatare continuă sau pe termen lung (67) etc.

Orientările Espoo utilizează termenul „prelungirea duratei de viață” a centralelor nucleare într-un mod pragmatic, pe baza unei înțelegeri comune a termenului între părți și oferă o descriere a celor mai frecvente situații în acest sens. Prezentele orientări se referă, de asemenea, la termenul de „exploatare pe termen lung”, care este un termen utilizat în general de Comisia Europeană și de CJUE [și de alte foruri internaționale, de exemplu Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA)].

Directiva EIM și legislația Euratom

Directiva EIM se bazează pe Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Astfel cum a statuat CJUE în jurisprudența sa recentă, „Tratatul Euratom și Tratatul FUE au aceeași valoare juridică, după cum ilustrează articolul 106a alineatul (3) din Tratatul Euratom, potrivit căruia dispozițiile Tratatului UE și ale Tratatului FUE nu instituie derogări de la dispozițiile din Tratatul Euratom. […] [î]ntrucât Tratatul Euratom este un tratat sectorial care vizează dezvoltarea energiei nucleare, în timp ce Tratatul FUE are obiective mult mai ample și conferă Uniunii competențe extinse în numeroase domenii și sectoare, normele Tratatului FUE se aplică în sectorul energiei nucleare atunci când Tratatul Euratom nu conține norme specifice” (68). Prin urmare, Tratatul Euratom nu se opune aplicării în acest sector a normelor de drept al Uniunii în materie de mediu, iar Directiva EIM se aplică centralelor nucleare și altor reactoare nucleare (69).

În orice caz, Tratatul Euratom și Directiva EIM sunt aplicabile în paralel. Articolul 37 din Tratatul Euratom include dispoziții specifice privind securitatea și protecția împotriva radiațiilor ionizante, inclusiv împotriva contaminării radioactive a apelor, solului sau spațiului aerian. Directiva EIM prevede că, pentru un proiect care este susceptibil să aibă efecte semnificative asupra mediului, efectele directe și indirecte semnificative asupra populației, sănătății umane, biodiversității, terenurilor, solului, apei, aerului, climei, bunurilor materiale, patrimoniului cultural și peisajului, precum și interacțiunea dintre acești factori sunt identificate, descrise și evaluate în mod corespunzător.

Atunci când aplică dispozițiile Directivei EIM, autoritățile competente trebuie să țină seama de „efectul util” al procedurilor prevăzute de Tratatul Euratom, precum și de setul specific de drepturi și obligații conferite și impuse atât Comisiei, cât și statelor membre în temeiul Tratatului Euratom (70).

4.1   Exemple de lucrări sau intervenții fizice legate de modificări sau extinderi ale categoriei de proiecte „centrale nucleare”

Directiva EIM nu definește mai detaliat termenul „modificări sau extinderi ale proiectelor existente” și nici nu oferă exemple în acest sens. Astfel cum s-a menționat în secțiunile anterioare, în conformitate cu jurisprudența Curții, prezența lucrărilor sau a altor intervenții fizice constituie o condiție prealabilă pentru identificarea unui proiect în sensul directivei. În absența unei definiții mai detaliate, prezentele orientări identifică și grupează exemple ilustrative de diferite lucrări sau intervenții fizice posibile la o centrală nucleară, care implică modernizări, modificări sau înlocuiri ale echipamentelor și sistemelor care pot avea loc la o centrală.

Numărul și complexitatea sistemelor tehnice instalate la o centrală nucleară sunt foarte ridicate și nu ar fi practic să se încerce enumerarea tuturor diferitelor intervenții posibile. Cu toate acestea, exemplele de lucrări sau intervenții fizice implementate la centralele nucleare care conduc la modificări sau înlocuiri ale structurilor, sistemelor și componentelor centralelor pot fi rezumate în următoarele trei categorii:

—

Îmbunătățirea performanței/economiei centralei Deoarece scopul construirii și exploatării centralelor nucleare este de a produce energie electrică și de a obține profit din vânzarea acesteia, deținătorii de licențe pentru centrale nucleare sunt stimulați să îmbunătățească performanța centralei în ceea ce privește capacitatea acesteia de producere a energiei electrice sau prin reducerea costurilor de exploatare. Îmbunătățirile aduse centralelor care pot reduce necesitățile de întreținere sau operațiunile manuale, printre altele, vor contribui la reducerea costurilor de exploatare. Creșterea cantității de energie electrică generată se obține în principal prin creșterea capacității de generare a energiei electrice a reactorului sau prin reducerea perioadei de indisponibilitate a acestuia. Proiectele conexe de modernizare a centralei pot include recondiționarea sau înlocuirea turbinelor, a generatoarelor, a transformatoarelor sau a condensatorului; modificări ale modului de proiectare a combustibilului (de exemplu, un nivel mai ridicat al îmbogățirii) pentru a crește puterea termică în miez sau pentru a crește timpul de menținere a combustibilului în miez (ceea ce duce la întreruperi mai puține/mai scurte de realimentare); modificări ale regimului de chimie a apei (de exemplu, pentru a reduce generarea de produse de coroziune); recondiționarea sistemelor instalațiilor auxiliare selectate pentru a obține o eficiență mai mare a ciclului caloric; modernizarea sistemelor de control și a interfețelor om-mașină (de exemplu, camera de comandă principală) pentru a obține o mai mare fiabilitate și disponibilitate a centralei; etc. Aceste modificări pot fi puse în aplicare în orice moment pe durata de viață a centralei.

—

Menținerea stării instalației în conformitate cu specificațiile tehnice/baza pentru acordarea licenței Lucrările sau intervențiile fizice efectuate la o centrală nucleară în scopul menținerii stării instalației în conformitate cu specificațiile tehnice sau cu baza pentru acordarea licenței acesteia pot varia de la întreținerea de rutină (de exemplu, instalarea de piese de schimb), la lucrări majore de recondiționare a sistemelor, a structurilor și a componentelor, până la înlocuirea componentelor, inclusiv a componentelor majore, cum ar fi generatoarele de aburi, capetele vaselor de presiune ale reactorului, mecanismele de acționare a barei de reglare sau componentele interne ale reactorului. Înlocuirea componentelor poate fi necesară din cauza îmbătrânirii, uzurii sau deteriorării sau din cauza uzurii morale (de exemplu, înlocuirea sistemelor analogice I&C învechite cu sisteme digitale moderne). În multe cazuri, acestea sunt înlocuiri de elemente similare, deși unele pot aduce un nivel mai mare de securitate sau fiabilitate prin îmbunătățirea proiectării sau utilizarea unei tehnologii mai moderne. Aceste tipuri de lucrări pot fi necesare a fi puse în aplicare în orice moment pe durata de viață a unui reactor nuclear (71).

—

Îmbunătățiri în materie de securitate Îmbunătățirile în materie de securitate abordează, de regulă, aspectele identificate ca parte a procesului de îmbunătățire continuă a securității nucleare, de exemplu prin revizuirea periodică a securității nucleare (RPSN) sau prin feedback privind experiența de exploatare. Astfel de îmbunătățiri pot fi necesare în orice moment pe durata de viață a centralei. Printre exemplele tipice ale unor astfel de îmbunătățiri în materie de securitate s-ar putea număra construirea alternativă suplimentară a unor instalații noi necesare pentru funcționarea continuă a centralei nucleare; surse/ generatoare de energie electrică; evacuarea în atmosferă a izolării filtrate; instalarea unor sisteme de gestionare a hidrogenului generat în timpul accidentelor grave (de exemplu, recombinatoare pasive autocatalitice și/sau arzătoare de H2); consolidarea/calificarea sistemelor, structurilor și componentelor pentru o rezistență seismică mai mare; circuit suplimentar divers de răcire a miezului sau alt sistem de securitate; instalarea unui absorbant de căldură secundar alternativ (de exemplu, un turn de răcire) sau introducerea unor mijloace suplimentare de obținere a apei de răcire (de exemplu, puțuri); sisteme de protecție împotriva suprapresiunii în circuitul primar; creșterea protecției împotriva inundațiilor (de exemplu, diguri noi, modificări ale drenajului sau lucrări similare pentru a face față nivelurilor mai ridicate ale inundațiilor); modificări ale controlului chimiei apei; măsuri suplimentare de detectare și protecție împotriva incendiilor etc.

Exemplele de lucrări sau intervenții fizice menționate în cele trei categorii de mai sus pot fi efectuate individual sau în combinație și ar trebui analizate de la caz la caz, în conformitate cu dispozițiile Directivei EIM și cu jurisprudența CJUE. În funcție de natura sau amploarea lor în cazul respectiv, dacă aceste intervenții se califică drept modificări sau extinderi ale unui „proiect” în sensul Directivei EIM, ele pot declanșa fie o evaluare a impactului asupra mediului (punctul 24 din anexa I), fie o încadrare prealabilă [în temeiul anexei II punctul 13 litera (a)]; în anumite cazuri, este posibil ca acestea să nu intre în domeniul de aplicare al Directivei EIM. Este sarcina autorităților competente să evalueze dacă lucrările reprezintă un proiect în conformitate cu Directiva EIM și modul în care acestea ar trebui analizate pe baza principiilor Directivei EIM.

4.2   Autorizarea modificărilor sau a extinderilor proiectelor de centrale nucleare

Toate centralele nucleare fac obiectul unui regim de autorizare, iar construcția și exploatarea lor sunt posibile numai pe baza unei decizii emise de o autoritate competentă. Abordarea autorizării exploatării centralelor nucleare în statele membre diferă, în special, deoarece autorizațiile pentru o astfel de exploatare sunt acordate fie pentru un anumit termen de autorizare limitat în timp (de exemplu, 10 ani), fie pentru o perioadă nedeterminată.

Odată puse în funcțiune, centralele nucleare sunt supuse unor evaluări continue ale securității, unei monitorizări (inclusiv unei monitorizări de mediu) și unor inspecții pe parcursul întregului lor ciclu de viață, supravegheate de autoritatea/autoritățile competentă/competente relevantă/relevante. Autoritățile competente au, de asemenea, responsabilitatea de a verifica dacă exploatarea centralelor nucleare respectă condițiile autorizației relevante și dacă operatorii iau toate măsurile necesare pentru a asigura conformitatea și securitatea nucleară (72). În funcție de procedura națională specifică, operatorul aflat sub controlul unei autorități competente trebuie să efectueze evaluări suplimentare și să evalueze funcționarea unei centrale nucleare în diferite puncte, printre altele, în contextul unei revizuiri periodice a securității nucleare, al unor analize tematice (pericole externe, feedback specific privind experiența de exploatare) sau al unei prelungiri a duratei de exploatare (73). Astfel de considerații ar include, cel mai probabil, întrebarea dacă centrala va fi autorizată să își continue exploatarea fără modificări (sau fără modificări majore); dacă este necesară o intervenție, cum ar fi măsuri legate de îmbunătățirea securității nucleare, pentru continuarea exploatării; dacă instalația trebuie oprită definitiv (de exemplu, în cazul în care modernizările necesare în materie de securitate nu pot fi implementate în cele din urmă sau în cazul în care operatorul consideră că punerea în aplicare a unor astfel de măsuri nu este justificată pe baza viitoarei sale strategii de exploatare).

Ca urmare a cadrului complet de inspecții, evaluări ale securității și a principiului îmbunătățirii continue în temeiul Directivei privind securitatea nucleară, modernizările în materie de securitate sunt identificate periodic, iar punerea lor în aplicare este planificată în timp util. De obicei, modernizările în materie de securitate se adaptează și respectă condițiile autorizației existente de exploatare a unei centrale nucleare (grupate în mod obișnuit în licența centralei nucleare).

În cazul în care modificările necesare constituie un proiect în sensul Directivei EIM și au fost deja evaluate printr-o evaluare prealabilă a impactului asupra mediului, nu va fi necesară repetarea evaluării respective, cu excepția cazului în care circumstanțele s-au schimbat între timp (a se vedea secțiunea 4.4 de mai jos).

Autoritățile statelor membre au responsabilitatea de a evalua actele din legislația lor națională care constituie o aprobare de dezvoltare privind modificarea sau prelungirea duratei de viață operaționale a centralelor nucleare, și anume decizia prin care se acordă operatorului dreptul de a realiza executarea proiectului – pentru a se asigura că dispozițiile Directivei EIM sunt îndeplinite/respectate (a se vedea, în acest sens, secțiunea 2.2.2).

Ceea ce contează atunci când se stabilește ce este o astfel de aprobare de dezvoltare nu este titlul (de exemplu, „licență” sau „autorizație”), ci funcția de autorizare în ceea ce privește drepturile sau obligațiile operatorului. De exemplu, procedurile interne sau considerațiile unei autorități competente care nu au fost urmate de o autorizație de a realiza lucrările nu ar fi, prin urmare, considerate o aprobare de dezvoltare în sensul Directivei EIM.

4.2.1   Cazurile specifice de prelungire a duratei de viață (LTE) și de exploatare pe termen lung (LTO)

Prezentele orientări abordează toate tipurile de modificări și extinderi. LTE și LTO sunt cazuri specifice. Teoretic, ambele ar putea avea loc fără lucrări, dar, în practică, în statele membre ale UE, este de așteptat ca acestea să fie însoțite de lucrări.

Orientările privind aplicabilitatea Convenției de la Espoo în cazul prelungirii duratei de viață a centralelor nucleare au oferit exemple și factori utili de luat în considerare.

Exemplul revizuirii periodice a securității nucleare

Operatorii pot utiliza procese în curs pentru a identifica existența unui proiect și necesitatea unei aprobări de dezvoltare în sensul Directivei EIM. Centralele nucleare din UE fac obiectul unui regim specific de revizuire a securității nucleare, în conformitate cu legislația Euratom relevantă, denumit, de asemenea, o revizuire periodică a securității nucleare (RPSN). Articolul 8c din Directiva 2009/71/Euratom a Consiliului (74) impune operatorului să „reexamineze sistematic și periodic, cel puțin o dată la zece ani, securitatea instalației nucleare”. RPSN „vizează asigurarea respectării actualei baze de proiectare și identifică noi îmbunătățiri în domeniul securității prin luarea în considerare a chestiunilor legate de îmbătrânire, de experiența în operare, a celor mai recente rezultate ale cercetării științifice și a evoluției standardelor internaționale”. Prin urmare, RPSN este o analiză aprofundată, care identifică și evaluează semnificația în materie de securitate a abaterilor de la standardele de securitate actuale aplicabile și de la bunele practici recunoscute la nivel internațional, ținând seama de experiența în exploatare, de rezultatele relevante ale cercetării și de stadiul actual al tehnologiei. Acest proces contribuie la evaluarea capacității centralei nucleare de a continua să funcționeze în condiții de securitate și de a îmbunătăți în continuare nivelul de securitate. Pe baza unei analize a rezultatelor revizuirii efectuate de operator, autoritatea competentă poate, de exemplu, să autorizeze continuarea exploatării instalației până la sfârșitul următorului ciclu de revizuire periodică a securității nucleare (de obicei, 10 ani).

Este important de remarcat faptul că, având în vedere natura și scopul său, RPSN în sine nu este, în general, o decizie cu privire la extinderea sau modificarea regimului de exploatare (de exemplu, LTO). Cu toate acestea, în anumite cazuri, constatările revizuirii pot conduce la emiterea unei decizii de către o autoritate competentă, în vederea punerii în aplicare a constatărilor acestei revizuiri (de exemplu, necesitatea îmbunătățirii securității centralei înainte de a continua exploatarea acesteia sau în paralel cu continuarea exploatării acesteia). De asemenea, în unele cazuri, un RPSN este utilizat în sprijinul procesului decizional pentru prelungirea sau reînnoirea unei licențe sau poate face parte dintr-o procedură decizională în mai multe etape (a se vedea, de asemenea, secțiunea 2.2.2). Cu toate acestea, o revizuire periodică a siguranței nucleare nu necesită ca atare o evaluare a impactului asupra mediului.

În cazul în care, în urma RPSN, se permit lucrările, acestea pot necesita o evaluare a impactului asupra mediului și o aprobare de dezvoltare în cazul în care constituie o modificare sau o extindere în sensul anexei I punctul 24 din Directiva EIM sau o modificare sau o extindere în sensul anexei II punctul 13 litera (a) din Directiva EIM iar statele membre au stabilit, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) și cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva EIM, că este necesară o evaluare a impactului asupra mediului.

4.3   Principii directoare pentru evaluarea modificărilor sau a extinderilor proiectelor de centrale nucleare în lumina hotărârii Doel

Astfel cum s-a arătat în secțiunea 3.3, Curtea a concluzionat că Directiva EIM trebuie interpretată în sensul că reluarea sau amânarea închiderii unei centrale nucleare (75), fiecare pentru o perioadă de 10 ani („măsurile”), care presupun lucrări în valoare de aproximativ 700 de milioane EUR (76) pentru modernizarea centralelor în cauză, de natură să afecteze realitatea fizică a siturilor, constituie un „proiect”, în sensul acestei directive, și o evaluare a efectelor asupra mediului trebuie, în principiu, să fie efectuată cu privire la proiectul respectiv înainte de adoptarea acestor măsuri (77). Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a statuat că natura lucrărilor (78) poate să modifice realitatea fizică a siturilor în cauză, în sensul jurisprudenței Curții, și că, prin urmare, măsurile nu pot fi disociate în mod artificial de lucrările de care sunt legate în mod indisolubil atunci când se evaluează dacă acestea constituie un proiect în sensul directivei. Prin urmare, aceasta a constatat că măsurile și lucrările împreună constituie un proiect unic în sensul acestei dispoziții (79).

La punctul 78 din hotărârea Doel, Curtea stabilește principiul-cheie care declanșează obligația de a efectua o evaluare a impactului asupra mediului în cazul modificării sau al extinderii proiectelor din anexa I. Măsura de evaluare a criteriilor relevante este riscul în ceea ce privește efectele asupra mediului. În cazul în care riscul pe care îl implică modificarea sau extinderea proiectului este comparabil cu riscul prezentat chiar de categoria de proiect inițială, proiectul intră sub incidența punctului 24 din anexa I la Directiva EIM. Formularea hotărârii sugerează că natura sau amploarea modificării sau a extinderii unui proiect reprezintă exemple neexhaustive de criterii pentru a evalua dacă riscurile de mediu sunt similare cu cele ale proiectului inițial și nu trebuie să fie neapărat îndeplinite cumulativ.

Prin urmare, din hotărâre se poate concluziona că măsurile care au ca efect prelungirea, cu o perioadă semnificativă, a duratei aprobărilor centralelor nucleare de a produce energie electrică și care implică lucrări majore de renovare indisolubil legate de măsurile de modernizare/modificare a centralelor în cauză, de natură să modifice realitatea fizică a siturilor, intră în domeniul de aplicare al punctului 24 din anexa I la Directiva EEM, întrucât prezintă riscuri similare, din punctul de vedere al efectelor lor asupra mediului, cu cele de la momentul în care centrale au fost puse în funcțiune pentru prima dată. Aceasta este situația în special atunci când prelungirea pe termen lung a duratei de exploatare și lucrările de renovare prezintă o importanță similară cu cele din cauza C-411/17.

Pe lângă principiul director menționat mai sus, hotărârea Doel a confirmat alte principii importante ale Directivei EIM, care sunt, de asemenea, relevante atunci când se aplică directiva în cazul modificărilor și al extinderilor centralelor nucleare (a se vedea mai sus secțiunile privind evaluarea efectelor globale ale unui proiect și procesul decizional în mai multe etape).

4.4   Determinarea riscului și necesitatea unei evaluări a impactului asupra mediului

Deși Directiva EIM nu prevede criterii pentru evaluarea riscului ca lucrările să fie considerate modificări sau extinderi ale proiectelor și nici nu oferă exemple de astfel de lucrări care să fie considerate modificări sau extinderi pentru proiectele din anexa II, aceasta prevede criterii pentru a stabili dacă proiectele ar trebui să facă obiectul unei evaluări a impactului asupra mediului [criteriile de selecție menționate la articolul 4 alineatul (3) din Directiva EIM și cerințele din anexa II.A și din anexa III la directivă, astfel cum sunt prezentate în secțiunea 3.4]. Prin urmare, aceste criterii de selecție pot fi utilizate pentru a determina riscul posibil și, ulterior, necesitatea unei EIM. În cazul în care lucrările sau intervențiile fizice au o amploare care nu prezintă un risc similar pentru mediu ca activitatea în sine, dar care constituie modificări sau extinderi ale unei centrale nucleare deja autorizate, executate sau în curs de executare care pot avea efecte negative semnificative, acestea intră sub incidența punctului 13 litera (a) din anexa II la Directiva EIM și fac obiectul unei încadrări.

În această privință, ar trebui să se țină seama și de Orientările privind aplicabilitatea Convenției Espoo în cazul prelungirii duratei de viață a centralelor nucleare. În temeiul Convenției Espoo, unul dintre parametrii care trebuie luați în considerare astfel încât o modificare a unei activități să facă obiectul unei evaluări transfrontaliere a impactului este clasificarea acesteia ca modificare majoră a unei activități. Prin urmare, Orientările Espoo prezintă o listă neexhaustivă de factori ilustrativi (80) care pot fi relevanți pentru a fi luați în considerare de către autoritățile competente atunci când stabilesc dacă o prelungire a duratei de viață reprezintă o modificare majoră. Acești factori sunt următorii:

—	utilizarea sporită a resurselor naturale în comparație cu limitele prevăzute în licența inițială;

—	creșterea producției de deșeuri sau combustibil uzat în comparație cu limitele prevăzute în licența inițială;

—	creșterea emisiilor, inclusiv a radionuclizilor și deversarea apei de răcire, în comparație cu limitele prevăzute în licența inițială;

—	amploarea lucrărilor de modernizare și/sau a modernizărilor sau a îmbunătățirilor în materie de securitate, în special a celor care necesită modificări semnificative ale realității fizice a sitului sau a îmbunătățirilor substanțiale datorate învechirii componentelor și/sau uzurii morale;

—	schimbările din mediul înconjurător, cum ar fi cele generate de schimbările climatice;

—	măsuri de adaptare la schimbările climatice și de atenuare a acestora.

Un alt factor important care trebuie luat în considerare este dacă prelungirea duratei de viață în cauză, ținând seama de caracteristicile sale specifice, poate avea un impact negativ semnificativ transfrontalier asupra mediului (81).

Posibilele impacturi ale lucrărilor sau ale intervențiilor fizice asupra factorilor de mediu constituie un alt criteriu de selecție pentru a determina riscul posibil și necesitatea unei EIM. În conformitate cu articolul 3 din Directiva EIM, o serie de factori de mediu (82) trebuie luați în considerare atunci când un proiect face obiectul unei încadrări sau al unei evaluări a impactului asupra mediului. Diferiți factori de mediu pot fi afectați la o scară și pe o durată diferite, în funcție de posibilele modificări sau extinderi ale unei centrale nucleare pentru a permite exploatarea acesteia (în acest scop – a se vedea categoriile de lucrări descrise în secțiunea 4.1).

Îmbunătățirea securității centralelor nucleare și lucrările de menținere a stării centralei în conformitate cu specificația tehnică/baza de acordare a licenței au scopul de a asigura efecte pozitive de mediu în ansamblu în majoritatea cazurilor, deoarece motivul punerii lor în aplicare este reducerea riscului de accident, reducerea emisiilor operaționale normale sau reducerea generării de deșeuri radioactive. Majoritatea acestor îmbunătățiri sunt implementate pentru a realiza reducerea emisiilor radiologice sau de altă natură în mediu în condiții normale de exploatare sau în caz de accidente, sau în ambele cazuri, și/sau ar reduce absorbția dozei profesionale de către lucrători pe termen lung (83).

Cu toate acestea, îmbunătățirile pot avea și un impact negativ asupra mediului în timpul exploatării normale a centralei, cum ar fi utilizarea sporită a unor resurse precum apa sau energia sau emisiile convenționale, de exemplu, în urma testării sau a exploatării ocazionale a generatoarelor suplimentare de rezervă de urgență care funcționează cu motorină. Alte îmbunătățiri în materie de securitate ar putea avea, de asemenea, un impact asupra mediului în condiții specifice, de exemplu o îmbunătățire care vizează creșterea nivelului de protecție împotriva inundațiilor (de exemplu, diguri noi, modificări ale drenajului sau lucrări similare) ar putea avea potențialul de a modifica debitul natural al cursurilor de apă în timpul inundațiilor, ceea ce ar putea avea un impact asupra amplorii inundațiilor în aval, unde cursul de apă poate trece prin sau în apropierea zonelor populate, sau ar putea afecta situri de importanță deosebită. În plus, nu se poate exclude faptul că unele îmbunătățiri în materie de securitate pot avea efecte de mediu negative în faza de construcție sau de instalare (de exemplu, zgomot, neplăceri, creșterea temporară a generării de deșeuri radiologice și/sau convenționale, emisii industriale/radiologice, utilizarea unor resurse precum materialele de construcție, apa, energia).

Schimbările în ceea ce privește controlul chimiei apei (84) în reactoarele nucleare sunt importante din cel puțin șase perspective diferite: integritatea materialelor, nivelurile de radiații ale centralelor, constituirea depozitelor, performanța combustibilului, impactul asupra mediului și securitatea. Astfel de modificări pot aduce îmbunătățiri, de exemplu, în ceea ce privește securitatea, degradarea din cauza învechirii componentelor sau pot permite un control mai bun sau reducerea ratelor de coroziune (ceea ce poate îmbunătăți, de asemenea, absorbția dozei radiologice de către lucrători și poate simplifica întreținerea). Cu toate acestea, modificarea unui parametru bazat pe chimie pentru a îmbunătăți securitatea poate fi în detrimentul unui alt pericol sau risc și este necesar un echilibru atent. În consecință, deși îmbunătățirile în materie de securitate sunt implementate pentru a avea în cea mai mare parte un impact pozitiv asupra mediului, este posibil, de asemenea, să existe unele impacturi negative asupra mediului.

În comparație cu îmbunătățirile în materie de securitate, lucrările sau orice intervenții fizice legate de îmbunătățirea performanței unităților energetice au un potențial mai mare de a determina un impact semnificativ al centralei asupra mediului, atât radiologic (datorită unui inventar radiologic diferit al miezului, de exemplu), cât și alte impacturi (de exemplu, creșterea debitului sau a temperaturii evacuărilor apelor de răcire).

4.5   Analiza comparativă în ceea ce privește punerea în aplicare a Directivei EIM în domeniul nuclear

Exerciții de analiză comparativă au fost lansate periodic în domeniul securității nucleare cu peste 20 de ani în urmă și au avut rezultate pozitive în armonizarea punerii în aplicare practice a principiilor de securitate. Rolul esențial al acestora în asigurarea unui nivel ridicat de securitate, armonizat la nivelul UE, a fost susținut de Directiva privind securitatea nucleară (85), în special prin dispoziția privind evaluările tematice inter pares.

Punerea în aplicare a prezentelor orientări și a Directivei EIM ar putea fi încurajată prin inițierea unui astfel de exercițiu de analiză comparativă de către statele membre, pe bază voluntară, în ceea ce privește modificările și extinderile centralelor nucleare. Analiza comparativă ar putea duce la elaborarea de metodologii comune la nivelul UE și ar putea facilita punerea în aplicare practică în cazuri specifice. De exemplu, atunci când se iau în considerare modificări sau extinderi ale centralelor nucleare și în lumina secțiunii 4.2, analiza comparativă ar putea fi relevantă pentru a evalua dacă s-au schimbat emisiile radiologice în timpul exploatării normale sau în caz de accidente și în ce măsură implică necesitatea de a revizui orice EIM existentă (dacă o astfel de evaluare a impactului asupra mediului a fost efectuată). Un astfel de exercițiu de analiză comparativă poate contribui, de asemenea, la evaluarea măsurii în care modificările și extinderile proiectelor ar crea riscuri suplimentare de impact pentru statele membre învecinate și la identificarea statelor membre respective.

5   SINTEZA PUNCTELOR PRINCIPALE

—

În cazul în care lucrările de construcții sau intervențiile care implică modificări ale aspectelor fizice ale proiectelor inițiale enumerate în anexa I sau II la Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului întrunesc cerințele anexei I punctul 24 sau ale anexei II punctul 13 litera (a) la aceasta, ele reprezintă „proiecte” în sensul Directivei EIM și fac obiectul unei încadrări sau al unei evaluări a impactului asupra mediului.

—	Proiectele respective, care sunt susceptibile să aibă efecte semnificative asupra mediului, fac obiectul unei cerințe de aprobare de dezvoltare.

—

În cazul unei modificări sau extinderi a proiectelor în sensul anexei I punctul 24 la Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului, se presupune că există riscuri similare, în ceea ce privește efectele lor asupra mediului, cu cele ale proiectului inițial. În acest sens, prelungirea duratei aprobărilor pentru proiectele inițiale cu perioade semnificative de timp, precum și importanța lucrărilor legate în mod indisolubil de amploarea modificărilor sau a extinderilor proiectelor reprezintă criterii esențiale care ar trebui utilizate de autoritățile competente.

---

(1)  JO L 26, 28.1.2012, p. 1.

(2)  JO L 124, 25.4.2014, p. 1.

(3)  C-411/17, Inter-Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, ECLI:EU:C:2019:622.

(4)  https://ec.europa.eu/environment/eia/pdf/EIA_rulings_web.pdfhttps://ec.europa.eu/environment/eia/pdf/EIA_rulings_web.pdf (acest document nu reflectă avizul oficial al Comisiei, nu are caracter obligatoriu pentru Comisie și nu este aprobat de prezenta comunicare).

(5)  JO C 104, 24.4.1992, p. 7.

(6)  JO L 124, 17.5.2005, p. 4.

(7)  A se vedea, în acest sens, Concluziile avocatului general Kokott privind cauza C-411/17, punctul 105 („Având în vedere că Directiva EEM are drept scop transpunerea în mare parte a convențiilor [Espoo], ar fi totuși de dorit să fie interpretată în conformitate cu acestea. De asemenea, Uniunea trebuie să își exercite competențele în conformitate cu dreptul internațional; astfel, interpretarea dreptului derivat al Uniunii trebuie să se facă în mod fundamental în concordanță cu obligațiile ce îi revin în temeiul dreptului internațional.”).

(8)  Acte legislative diferite pot avea obiective diferite care, la rândul lor, ar putea influența domeniul de aplicare și sensul clasificărilor și definițiilor proiectelor pe care le conțin. Astfel, este posibil ca o anumită clasificare a proiectelor într-o directivă să nu prevadă în mod necesar cu precizie modul în care același tip de proiect trebuie interpretat în contextul unei alte directive. Astfel cum a afirmat Curtea (a se vedea, de exemplu, cauza C-227/01, Comisia/Spania), dreptul Uniunii trebuie interpretat în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte.

(9)  https://unece.org/sites/default/files/2021-02/Guidance_on_Conventions%20applicability_to_LTE%20of%20NPPs_As%20endorsed%20and%20edited.pdf.

(10)  A se vedea, în acest sens, cauza C-486/04 Comisia/Italia, punctul 45, și cauza C-255/05 Comisia/Italia, punctul 52.

(11)  A se vedea cauza C-435/09, Comisia/Belgia, punctele 86 și 88.

(12)  Cauza C-72/95, Kraaijeveld și alții, punctul 50; cauza C-2/07, Abraham și alții, punctul 37; cauza C-75/08, Mellor, punctul 50; cauza C-427/07, Comisia/Irlanda, punctul 41.

(13)  Cauza C-2/07, Abraham și alții, punctul 23; cauza C-275/09, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții, punctul 24; cauza C-121/11, Pro-Braine și alții, punctul 31.

(14)  Prin analogie, cauza C-275/09, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții, punctul 24; cauza C-121/11, Pro-Braine și alții, punctul 32.

(15)  Cauza C-287/98, Linster, punctul 52; C-486/04, Comisia/Italia, punctul 36; C-215/06, Comisia/Irlanda, punctul 49; C-329/17, Prenninger și alții, punctul 35.

(16)  Directiva nu impune o „aprobare” suplimentară față de „aprobarea de dezvoltare”, a se vedea cauza C-332/04, Comisia/Spania, punctul 53.

(17)  C-290/03, Barker - Crystal Palace, punctele 40-41.

(18)  C-50/09, Comisia/Irlanda, punctele 73-75. „[Articolul 2 alineatul (2)] implică faptul că libertatea lăsată statelor membre se extinde la determinarea normelor de procedură și a condițiilor de acordare a autorizației în cauză. Totuși, această libertate nu poate fi exercitată decât în limitele stabilite de directiva menționată și cu condiția ca alegerile făcute de statele membre să garanteze respectarea deplină a obiectivelor stabilite de aceasta”.

(19)  Pentru mai multe detalii, a se vedea secțiunea 4 din documentul de orientare al Comisiei privind aplicarea exceptărilor prevăzute în Directiva EIM (https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52019XC1114%2802%29&qid=1636642564984).

(20)  A se vedea cauza Doel, punctele 103-114.

(21)  Directiva 2010/75/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării) (JO L 334, 17.12.2010, p. 17), articolul 3 punctul (7) - „autorizație” înseamnă o aprobare scrisă privind funcționarea în totalitate sau parțială a unei instalații, a unei instalații de ardere, a unei instalații de incinerare a deșeurilor sau a unei instalații de coincinerare a deșeurilor.

(22)  Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri (JO L 182, 16.7.1999, p. 1).

(23)  Calificarea drept „aprobare de dezvoltare” în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din directivă nu depinde de denumire [în practicile naționale, exemple de termeni utilizați sunt autorizație de construire, autorizație de zonare, autorizație de utilizare a terenului, autorizație (integrată) de mediu, autorizație de urbanism, autorizație de amplasare], ci depinde mai degrabă de îndeplinirea condițiilor prevăzute în directivă.

(24)  Cu excepția Directivei privind emisiile industriale, regimurile de autorizare pot fi găsite, de exemplu, în legislația privind deșeurile – Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile sau Directiva 1999/31/CE din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri. Un exemplu de regim de acordare a licențelor se regăsește, de exemplu, în Directiva 2013/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 privind siguranța operațiunilor petroliere și gaziere offshore și de modificare a Directivei 2004/35/CE etc.

(25)  Cauza C-275/09, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții.

(26)  Principiul acestei secțiuni se aplică, de asemenea, proiectelor noi.

(27)  Cauza C-201/02, Wells, punctele 52-53, dispozitivul 1.

(28)  Cauza C-201/02, Wells; cauza C-508/03, Comisia/Regatul Unit; cauza C-290/03, Barker.

(29)  Cauza C-201/02, Wells, și cauza C-2/07, Abraham și alții.

(30)  A se vedea punctul 88 din hotărârea Doel: „88. De aici rezultă că, chiar dacă punerea în aplicare a acestor măsuri necesită adoptarea unor acte ulterioare în cadrul unui proces complex și reglementat, prin care se urmărește, printre altele, să se asigure respectarea standardelor de siguranță și de securitate aplicabile acestei activități de producție industrială de energie electrică de origine nucleară, și chiar dacă măsurile menționate sunt supuse în special, după cum reiese din expunerea de motive a Legii din 28 iunie 2015, unei aprobări prealabile a AFCN, nu este mai puțin adevărat că aceste măsuri, odată adoptate de legiuitorul național, definesc caracteristicile esențiale ale proiectului și nu mai au, a priori, vocația de a fi discutate sau repuse în discuție.”

(31)  În cauza C-50/09, Curtea a concluzionat că „pentru a îndeplini obligația care îi este impusă de articolul 3, autoritatea de mediu competentă nu se poate limita să identifice și să descrie efectele directe și indirecte ale unui proiect asupra anumitor factori, ci trebuie să le și evalueze în mod corespunzător, în funcție de fiecare caz în parte” (punctul 37). A se vedea, de asemenea, cauza C-508/03, Comisia/Regatul Unit, punctele 103-106.

(32)  Cauza C-2/07, Abraham și alții – Liège airport, punctele 42-43; cauza C-142/07, Ecologistas en Acción-CODA, punctul 39.

(33)  Cauza C-205/08, Umweltanwalt von Kärnten, punctul 51.

(34)  Cauza C-392/96, Comisia/Irlanda, punctele 76, 82; cauza C-142/07, Ecologistas en Acción-CODA, punctul 44; cauza C-205/08, Umweltanwalt von Kärnten, punctul 53; cauza C-2/07, Abraham și alții – Liège airport, punctul 27; cauza C-275/09, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții, punctul 36; cauza C-244/12, Salzburger Flughafen, punctul 37.

(35)  Cauza C-2/07, Abraham și alții – Liège airport, punctul 42.

(36)  Cauza C-227/01, Comisia/Spania, punctul 53.

(37)  Cauza C-244/12, Salzburger Flughafen, punctul 37. În acest caz, proiectele în cauză vizau construirea de clădiri auxiliare pentru un aeroport (și anume, depozite, extinderea zonelor de parcare pentru vehicule și a zonelor de staționare pentru aeronave) care au trebuit să fie luate în considerare împreună cu alte proiecte aprobate anterior (și anume, construirea unui terminal suplimentar).

(38)  A se vedea anexa II.A. punctul 1 litera (a), anexa III punctul 1 litera (a) și anexa IV punctul 1 litera (b), precum și considerentul 22 din Directiva 2014/52/UE („În vederea asigurării unui nivel ridicat de protecție a mediului și a sănătății umane, procedurile de încadrare și evaluările impactului asupra mediului ar trebui să țină seama de impactul întregului proiect, inclusiv, dacă este cazul, în etapele care vizează suprafața și subteranul și în cursul fazelor de construire, funcționare și, după caz, demolare”).

(39)  Cauza C-287/98, Linster, punctul 52; cauza C-486/04 Comisia/Italia, punctul 36; cauza C-215/06, Comisia/Irlanda, punctul 49.

(40)  Cauza C-215/06 Comisia/Irlanda, punctul 51. „[…] articolul 2 alineatul (1) din directiva respectivă trebuie înțeles în mod obligatoriu în sensul că, dacă solicitantul nu a cerut și apoi nu a obținut autorizația impusă și dacă nu a efectuat în prealabil studiul privind efectele asupra mediului atunci când acesta se impune, acesta nu poate începe lucrările privind proiectul în cauză fără a încălca cerințele directivei”.

(41)  În plus, în cazul unei omisiuni de a efectua o evaluare a impactului asupra mediului sau o încadrare, este de competența instanței naționale să verifice dacă sunt îndeplinite cerințele dreptului Uniunii aplicabile dreptului la repararea prejudiciului, în special existența unei legături directe de cauzalitate între încălcarea pretinsă și prejudiciile suferite (hotărârea în cauza Leth, C-420/11, punctul 48).

(42)  Cauza C-201/02, Wells, punctele 66-70.

(43)  Cauza C-215/06, Comisia/Irlanda, punctul 59, „[…] Autoritățile competente sunt astfel obligate să adopte măsurile necesare în scopul de a remedia nerealizarea unei evaluări a efectelor asupra mediului, de exemplu prin retragerea sau prin suspendarea unei autorizații deja acordate în scopul efectuării unei astfel de evaluări, în limitele autonomiei procedurale a statelor membre.”

(44)  Cauzele C-215/06, Comisia/Irlanda, punctul 57; C-416/10, Križan și alții, punctul 87; C-348/15, Stadt WienerNeustadt, punctul 36; C-411/17, Inter-Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, punctul 174.

(45)  Cauzele C-196/16 și C-197/16, Comune di Corridonia, punctele 35-41 și 43; C-117/17, Castelbellino, punctul 30, C-411/17, Inter-Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, punctul 175.

(46)  C-215/06, Comisia/Irlanda, punctul 57; C-416/10, Križan și alții, punctul 87; C-348/15, Stadt WienerNeustadt, punctul 36.

(47)  Directiva Consiliului 85/337/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO L 175, 5.7.1985, p. 40).

(48)  Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997 de modificare a Directivei 85/337/CEE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO L 73, 14.3.1997, p. 5).

(49)  În calitate de precursor al introducerii categoriei de proiecte din anexa II punctul 13 litera (a) în textul directivei, Curtea a hotărât în cauza C-72/95, Kraaijeveld și alții, că directiva se aplică și modificărilor aduse proiectelor. Curtea a constatat că expresia „[l]ucrări de canalizare și regularizare a cursurilor de apă” menționată la punctul 10 litera (e) din anexa II la Directiva 85/337/CEE (înainte de modificările aduse prin Directiva 97/11/CE) ar trebui interpretată în sensul că include nu numai construirea unui nou dig, ci și modificarea unui dig existent care implică relocarea, consolidarea sau lărgirea acestuia și înlocuirea unui dig prin construirea unui nou dig in situ, indiferent dacă noul dig este mai puternic sau mai larg decât vechiul dig sau o combinație a unor astfel de lucrări (punctul 42).

(50)  Directiva 2003/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 mai 2003 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a directivelor 85/337/CEE și 96/61/CE ale Consiliului în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție (JO L 156, 25.6.2003, p. 17).

(51)  Pentru modificările/extinderile proiectelor potrivit anexei I care se află sub limită, dar care au efecte negative semnificative asupra mediului, a se vedea anexa II punctul 13 litera (a).

(52)  Cauza C-411/17, punctele 79-80.

(53)  Amploarea renovării a fost demonstrată de bugetul de investiții de 700 de milioane EUR alocat pentru aceste centrale electrice, cauza C-411/17, punctul 64.

(54)  Ibid, punctul 78.

(55)  De asemenea, în baza anexei I punctul 24, o EIM este necesară pentru „orice modificare sau extindere a proiectelor enumerate în prezenta anexă în cazul în care o astfel de modificare sau extindere îndeplinește limitele prevăzute, după caz, în prezenta anexă”.

(56)  Proiectul propus prevedea modificarea infrastructurii aeroportului, construirea unui turn de control, noi căi de ieșire de pe piste și din zonele de staționare, precum și lucrări de amenajare și de lărgire a zonelor de decolare și de aterizare, însă fără a modifica lungimea acestora.

(57)  Abordarea a fost confirmată în cauza C-275/09, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții, și în cauza C-244/12, Salzburger Flughafen.

(58)  Prin analogie, cauza C-411/17, Doel, punctul 78.

(59)  https://ec.europa.eu/environment/eia/pdf/EIA_guidance_Scoping_final.pdf (acest document nu reflectă avizul oficial al Comisiei, nu are caracter obligatoriu pentru Comisie și nu este aprobat de prezenta comunicare).

(60)  https://ec.europa.eu/environment/eia/pdf/EIA_guidance_EIA_report_final.pdf (acest document nu reflectă avizul oficial al Comisiei, nu are caracter obligatoriu pentru Comisie și nu este aprobat de prezenta comunicare).

(61)  Cauza C-287/98, Linster, punctul 52; cauza C-486/04 Comisia/Italia, punctul 36; cauza C-215/06, Comisia/Irlanda, punctul 49.

(62)  Această categorie cuprinde tipuri de proiecte cu prag și fără prag.

(63)  Cauza C-411/17, Doel, punctul 79.

(64)  Cauza C-570/13, punctele 44 și 50.

(65)  În sensul prezentelor orientări, termenul „centrale nucleare” este echivalent cu termenul „centrale nuclearelectrice”.

(66)  https://unece.org/sites/default/files/2021-02/Guidance_on_Conventions%20applicability_to_LTE%20of%20NPPs_As%20endorsed%20and%20edited.pdf.

(67)  Exploatarea pe termen lung a unei centrale nucleare reprezintă exploatarea după un interval de timp stabilit, definit de termenul de autorizare, de proiectul inițial al centralei, de standardele relevante sau de reglementările naționale. [„Ageing Management and development of a Programme for Long Term Operation of Nuclear Power Plants”, IAEA Specific Safety Guide SSG-48 (Gestionarea învechirii și dezvoltarea unui program pentru exploatarea pe termen lung a centralelor nucleare, Ghid de securitate specific IAEA SSG-48), IAEA 2018].

(68)  A se vedea punctul 32 din hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia, C-594/18 P (ECLI:EU:C:2020:742).

(69)  A se vedea punctele 41 și 43 din hotărârea din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia, C-594/18 P (ECLI:EU:C:2020:742).

(70)  A se vedea, printre altele, capitolul 3 „Protecția sănătății” din Tratatul Euratom, precum și punctele 40, 41, 43 din hotărârea Curții din 22 septembrie 2020, Austria/Comisia, C-594/18 P (ECLI:EU:C:2020:742).

(71)  Aceste intervenții nu sunt legate în mod necesar de un proces de exploatare pe termen lung (LTO), chiar dacă o durată de viață operațională prelungită nu ar fi posibilă în cazul în care componentele nu ar fi fost înlocuite (de exemplu, o decizie de prelungire a duratei de viață operaționale a unei centrale nucleare după expirarea duratei sale de viață proiectate de 40 de ani nu ar fi fost posibilă în cazul în care generatoarele de abur nu ar fi fost înlocuite după 30 de ani de funcționare).

(72)  Directiva 2009/71/Euratom din 25 iunie 2009 (JO L 172, 2.7.2009, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/87/Euratom din 8 iulie 2014 (JO L 219, 25.7.2014, p. 42), de instituire a unui cadru comunitar pentru securitatea nucleară a instalațiilor nucleare. Principiul general al cerinței de îmbunătățire continuă este ca operatorul, sub supravegherea autorităților naționale de siguranță, să pună în aplicare, în mod continuu, toate îmbunătățirile rezonabile identificate în materie de securitate. Această abordare este completată de inspecții, de analize periodice specifice privind securitatea (cum ar fi testele de rezistență, intervenția umană etc.) sau de revizuiri periodice ale securității, care analizează în profunzime baza cazurilor de securitate.

(73)  Inițial, centralele nucleare au fost concepute, de regulă, pentru o durată de exploatare specifică (de exemplu, între 30 și 40 de ani pentru așa-numitele centrale nucleare din generația a II-a care funcționează în prezent, iar multe dintre acestea se apropie de durata de viață proiectată inițial sau au depășit-o deja). Această durată de viață inițială poate fi influențată de mulți factori (de exemplu, întreținerea continuă și înlocuirea componentelor) și este un lucru obișnuit ca instalația să funcționeze după această durată de viață inițială, pe baza unei demonstrații sistematice și cuprinzătoare că exploatarea sa este sigură.

(74)  Directiva 2009/71/Euratom a Consiliului din 25 iunie 2009 de instituire a unui cadru comunitar pentru securitatea nucleară a instalațiilor nucleare (JO L 172, 2.7.2009, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/87/Euratom a Consiliului din 8 iulie 2014 (JO L 219, 25.7.2014, p. 42)

(75)  În temeiul legislației belgiene, centralele nucleare trebuiau să fie dezactivate după 40 de ani de la data punerii lor în funcțiune în scopuri industriale.

(76)  În ceea ce privește sumele implicate, trebuie reamintit faptul că în cauza Doel erau în joc investiții de aproximativ 700 de milioane EUR. În plus, Curtea a subliniat că amploarea sau natura lucrărilor este decisivă.

(77)  Cauza C-411/17, Inter-Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, EU:C:2019:622, punctul 94.

(78)  Ibid, punctul 66 - […] „modernizarea domurilor centralelor Doel 1 și Doel 2, reînnoirea bazinelor de depozitare a combustibilului uzat, instalarea unei noi stații de pompare și adaptarea temeliilor pentru a se proteja mai bine aceste centrale împotriva inundațiilor;”„[...] lucrări ar presupune nu numai ameliorări ale structurilor existente, ci și realizarea a trei clădiri, dintre care două ar fi destinate să găzduiască sistemele de ventilație, iar a treia o structură antiincendiu.”

(79)  Ibid, punctul 71.

(80)  Orientările Espoo, anexa II.

(81)  Orientările Espoo, partea C, „Lifetime extension as a major activity” (Prelungirea duratei de viață ca activitate majoră).

(82)  Populația și sănătatea umană, biodiversitatea, terenurile, solul, apa, aerul, clima, bunurile materiale, patrimoniul cultural, peisajul, precum și interacțiunea dintre aceste elemente.

(83)  Trebuie remarcat faptul că orice modificare sau extindere a unei centrale nucleare care are potențialul de creștere a emisiilor radiologice ar declanșa o notificare către Comisia Europeană în temeiul articolului (37) din Tratatul Euratom, care prevede că fiecare stat membru trebuie să furnizeze Comisiei astfel de date generale ale oricărui proiect de eliminare a materiilor radioactive de orice fel, pentru ca astfel să se poată stabili dacă derularea acestui proiect poate provoca contaminarea radioactivă a apelor, solului sau spațiului aerian ale unui alt stat membru.

(84)  Controlul chimiei apei este esențial pentru exploatarea în condiții de siguranță a unei centrale nucleare și poate fi utilizat pentru a reduce la minimum efectele dăunătoare ale substanțelor chimice, ale impurităților chimice și ale coroziunii asupra structurilor și componentelor centralelor pentru prelungirea duratei de exploatare a acestora.

(85)  Directiva 2009/71/Euratom a Consiliului din 25 iunie 2009 de instituire a unui cadru comunitar pentru securitatea nucleară a instalațiilor nucleare (JO L 172, 2.7.2009, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/87/Euratom a Consiliului din 8 iulie 2014 (JO L 219, 25.7.2014, p. 42).

Nonopoziție la o concentrare notificată

(Cazul M.10247 – CVC / COOPER)

(Text cu relevanță pentru SEE)

(2021/C 486/02)

La 22 octombrie 2021, Comisia a decis să nu se opună concentrării notificate menționate mai sus și să o declare compatibilă cu piața internă. Prezenta decizie se bazează pe articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (1). Textul integral al deciziei este disponibil doar în limba engleză și va fi făcut public după ce vor fi eliminate orice secrete de afaceri pe care le-ar putea conține. Va fi disponibil:

—

pe site-ul internet al Direcției Generale Concurență din cadrul Comisiei, în secțiunea consacrată concentrărilor (http://ec.europa.eu/competition/mergers/cases/). Acest site internet oferă diverse facilități care permit identificarea deciziilor de concentrare individuale, inclusiv întreprinderea, numărul cazului, data și indexurile sectoriale;

—	în format electronic, pe site-ul internet EUR-Lex (http://eur-lex.europa.eu/homepage.html?locale=ro), cu numărul de document 32021M10247. EUR-Lex permite accesul online la legislația europeană.

---

(1)  JO L 24, 29.1.2004, p. 1.

Nonopoziție la o concentrare notificată

(Cazul M.10449 – KIA / ALMAVIVA)

(Text cu relevanță pentru SEE)

(2021/C 486/03)

La 19 noiembrie 2021, Comisia a decis să nu se opună concentrării notificate menționate mai sus și să o declare compatibilă cu piața internă. Prezenta decizie se bazează pe articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (1). Textul integral al deciziei este disponibil doar în limba engleză și va fi făcut public după ce vor fi eliminate orice secrete de afaceri pe care le-ar putea conține. Va fi disponibil:

—

pe site-ul internet al Direcției Generale Concurență din cadrul Comisiei, în secțiunea consacrată concentrărilor (http://ec.europa.eu/competition/mergers/cases/). Acest site internet oferă diverse facilități care permit identificarea deciziilor de concentrare individuale, inclusiv întreprinderea, numărul cazului, data și indexurile sectoriale;

—	în format electronic, pe site-ul internet EUR-Lex (http://eur-lex.europa.eu/homepage.html?locale=ro), cu numărul de document 32021M10449. EUR-Lex permite accesul online la legislația europeană.

---

(1)  JO L 24, 29.1.2004, p. 1.

Aviz în atenția persoanelor cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2012/642/PESC a Consiliului, astfel cum este pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare (PESC) 2021/2125 a Consiliului, și în Regulamentul (CE) nr. 765/2006 al Consiliului, astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere n aplicare (UE) 2021/2124 al Consiliului, privind măsuri restrictive împotriva Belarus

(2021/C 486/04)

Următoarele informații sunt aduse la cunoștința persoanelor care figurează în anexa la Decizia 2012/642/PESC a Consiliului (1), astfel cum este pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare (PESC) 2021/2125 a Consiliului (2), și în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 765/2006 al Consiliului (3), astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2021/2124 al Consiliului (4), privind măsuri restrictive împotriva Belarus.

Consiliul Uniunii Europene a decis ca persoanele respective să fie incluse în lista persoanelor cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2012/642/PESC și în Regulamentul (CE) nr. 765/2006. Motivele pentru desemnarea persoanelor respective sunt prezentate în rubricile corespunzătoare din anexele menționate.

Se atrage atenția persoanelor în cauză asupra posibilității de a prezenta o cerere autorităților competente din statul membru (statele membre) relevant(e), astfel cum se precizează pe site-urile menționate în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 765/2006, pentru a obține o autorizație de a utiliza fonduri înghețate pentru nevoi de bază sau pentru plăți specifice (a se vedea articolul 3 din regulament).

Persoanele în cauză pot transmite Consiliului, înainte de 31 decembrie 2021, o cerere însoțită de documente justificative, solicitând reanalizarea deciziei pe baza căreia au fost incluse pe lista sus-menționată, la următoarea adresă:

Council of the European Union

General Secretariat

RELEX.1.C

Rue de la Loi/Wetstraat 175

1048 Bruxelles/Brussel

BELGIQUE/BELGIË

E-mail: sanctions@consilium.europa.eu

Eventualele observații primite vor fi luate în considerare în scopul reexaminării periodice de către Consiliu a listei persoanelor și entităților desemnate, în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Decizia 2012/642/PESC și al articolului 8a alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 765/2006.

---

(1)  JO L 285, 17.10.2012, p. 1.

(2)  JO L 430 I, 2.12.2021, p. 16.

(3)  JO L 134, 20.5.2006, p. 1.

(4)  JO L 430 I, 2.12.2021, p. 1.

Aviz în atenția persoanelor vizate cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2012/642/PESC a Consiliului și în Regulamentul (CE) nr. 765/2006 al Consiliului privind măsuri restrictive împotriva Belarus

(2021/C 486/05)

În conformitate cu articolul 16 din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (1), se atrage atenția persoanelor vizate asupra informațiilor prezentate în cele ce urmează.

Temeiul juridic al acestei operațiuni de prelucrare îl reprezintă Decizia 2012/642/PESC a Consiliului (2), astfel cum este pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare (PESC) 2021/2125 a Consiliului (3), și Regulamentul (CE) nr. 765/2006 al Consiliului (4), astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2021/2124 al Consiliului (5).

Operatorul pentru această operațiune de prelucrare este Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de directorul general al RELEX (Relații externe) din cadrul Secretariatului General al Consiliului, iar departamentul însărcinat cu operațiunea de prelucrare este RELEX.1.C, care poate fi contactat la următoarea adresă:

Council of the European Union

General Secretariat

RELEX.1.C

Rue de la Loi/Wetstraat 175

1048 Bruxelles/Brussel

BELGIQUE/BELGIË

E-mail: sanctions@consilium.europa.eu

Responsabilul cu protecția datelor în cadrul SGC poate fi contactat la următoarea adresă:

Responsabilul cu protecția datelor

data.protection@consilium.europa.eu

Scopul operațiunii de prelucrare este stabilirea și actualizarea listei persoanelor cărora li se aplică măsuri restrictive în conformitate cu Decizia 2012/642/PESC, astfel cum este pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare (PESC) 2021/2125, și cu Regulamentul (CE) nr. 765/2006, astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2021/2124.

Persoanele vizate sunt persoanele fizice care îndeplinesc criteriile de includere pe listă, conform prevederilor Deciziei 2012/642/PESC și ale Regulamentului (CE) nr. 765/2006.

Datele cu caracter personal colectate cuprind datele necesare identificării corecte a persoanei în cauză, expunerea de motive și orice alte date conexe.

Dacă este necesar, datele cu caracter personal colectate pot fi puse la dispoziția Serviciului European de Acțiune Externă și a Comisiei.

Fără a se aduce atingere restricțiilor în temeiul articolului 25 din Regulamentul (UE) 2018/1725, la cererile formulate în cadrul exercitării de către persoanele vizate a dreptului de acces, precum și a dreptului la rectificare sau la opoziție se va răspunde în conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/1725.

Datele cu caracter personal vor fi păstrate timp de cinci ani din momentul în care persoana vizată a fost eliminată de pe lista persoanelor cărora li se aplică măsuri restrictive sau din momentul în care măsura a expirat, ori pe durata procedurilor judiciare, în cazul în care acestea au demarat.

Fără a se aduce atingere eventualelor căi de atac judiciare, administrative sau nejudiciare, persoanele vizate au dreptul de a depune o plângere la Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/1725 (edps@edps.europa.eu).

---

(1)  JO L 295, 21.11.2018, p. 39.

(2)  JO L 285, 17.10.2012, p. 1.

(3)  JO L 430 I, 2.12.2021, p. 16.

(4)  JO L 134, 20.5.2006, p. 1.

(5)  JO L 430 I, 2.12.2021, p. 1.

Rata de schimb a monedei euro (1)

2 decembrie 2021

(2021/C 486/06)

1 euro =

	Moneda	Rata de schimb
USD	dolar american	1,1339
JPY	yen japonez	127,94
DKK	coroana daneză	7,4362
GBP	lira sterlină	0,85135
SEK	coroana suedeză	10,2658
CHF	franc elvețian	1,0414
ISK	coroana islandeză	146,80
NOK	coroana norvegiană	10,2962
BGN	leva bulgărească	1,9558
CZK	coroana cehă	25,420
HUF	forint maghiar	362,44
PLN	zlot polonez	4,5953
RON	leu românesc nou	4,9488
TRY	lira turcească	15,2937
AUD	dolar australian	1,5975
CAD	dolar canadian	1,4526
HKD	dolar Hong Kong	8,8375
NZD	dolar neozeelandez	1,6662
SGD	dolar Singapore	1,5501
KRW	won sud-coreean	1 333,57
ZAR	rand sud-african	17,9652
CNY	yuan renminbi chinezesc	7,2297
HRK	kuna croată	7,5245
IDR	rupia indoneziană	16 342,16
MYR	ringgit Malaiezia	4,7964
PHP	peso Filipine	57,320
RUB	rubla rusească	83,5138
THB	baht thailandez	38,413
BRL	real brazilian	6,3935
MXN	peso mexican	24,1963
INR	rupie indiană	85,0520

---

(1)  Sursă: rata de schimb de referință publicată de către Banca Centrală Europeană.

Actualizare a sumelor de referință pentru trecerea frontierelor externe, menționate la articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen)

(2021/C 486/07)

Publicarea sumelor de referință pentru trecerea frontierelor externe, menționate la articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), are la bază informațiile comunicate Comisiei de către statele membre în conformitate cu articolul 39 din Codul Frontierelor Schengen.

În afară de publicarea în Jurnalul Oficial, o actualizare lunară este disponibilă pe site-ul Direcției Generale Migrație și Afaceri Interne.

SUMELE DE REFERINȚĂ NECESARE PENTRU TRECEREA FRONTIERELOR EXTERNE, STABILITE DE CĂTRE AUTORITĂȚILE NAȚIONALE

SPANIA

Înlocuirea informațiilor publicate în JO C 102, 24.3.2021, p. 8.

Articolul 1 din Ordinul PRE/1282/2007 din 10 mai 2007 privind dovada mijloacelor financiare pe care străinii trebuie să o prezinte pentru a putea intra în Spania prevede că „cuantumul sumei care trebuie să facă dovada mijloacelor financiare trebuie să reprezinte 10 % din salariul minim brut pe economie sau din echivalentul său legal în monedă străină, înmulțit cu numărul de zile pe care străinii intenționează să le petreacă în Spania și cu numărul de persoane care îi însoțesc și care se află în grija acestora”.

Decretul Regal nr. 817/2021 din 28 septembrie 2021, care stabilește salariul minim pe economie, publicat în Monitorul Oficial al Statului nr. 233 din 29 septembrie 2021, stabilește cuantumul salariului minim pe economie, care este în vigoare de la 1 septembrie 2021, la 32,17 EUR/zi, dacă salariul este stabilit pe zi, sau la 965 EUR/lună, dacă acesta este stabilit pe lună.

În conformitate cu actualizarea cuantumului salariului minim pe economie stabilit prin Decretul Regal nr. 817/2021 din 28 septembrie 2021, străinii care intenționează să intre pe teritoriul Spaniei trebuie să dovedească în continuare că au o sumă minimă de 96,50 EUR pe persoană pe zi, iar străinii care intenționează să rămână în Spania trebuie să dovedească faptul că dispun de o sumă minimă de 868,50 EUR sau de echivalentul legal al acesteia în monedă străină, cu condiția ca funcționarii responsabili de controlul intrării pe teritoriul spaniol să le solicite să prezinte dovada acestor sume, și în condițiile stabilite de ordinul menționat anterior.

Lista publicărilor anterioare

JO C 247, 13.10.2006, p. 19

JO C 77, 5.4.2007, p. 11

JO C 153, 6.7.2007, p. 22.

JO C 164, 18.7.2007, p. 45.

JO C 182, 4.8.2007, p. 18.

JO C 57, 1.3.2008, p. 38.

JO C 134, 31.5.2008, p. 19.

JO C 331, 31.12.2008, p. 13.

JO C 33, 10.2.2009, p. 1.

JO C 36, 13.2.2009, p. 100.

JO C 37, 14.2.2009, p. 8.

JO C 98, 29.4.2009, p. 11.

JO C 35, 12.2.2010, p. 7.

JO C 304, 10.11.2010, p. 5.

JO C 24, 26.1.2011, p. 6.

JO C 157, 27.5.2011, p. 8.

JO C 203, 9.7.2011, p. 16.

JO C 11, 13.1.2012, p. 13.

JO C 72, 10.3.2012, p. 44.

JO C 199, 7.7.2012, p. 8.

JO C 298, 4.10.2012, p. 3.

JO C 56, 26.2.2013, p. 13.

JO C 98, 5.4.2013, p. 3.

JO C 269, 18.9.2013, p. 2.

JO C 57, 28.2.2014, p. 2.

JO C 152, 20.5.2014, p. 25.

JO C 224, 15.7.2014, p. 31.

JO C 434, 4.12.2014, p. 3.

JO C 447, 13.12.2014, p. 32.

JO C 38, 4.2.2015, p. 20.

JO C 96, 11.3.2016, p. 7.

JO C 146, 26.4.2016, p. 12.

JO C 248, 8.7.2016, p. 12.

JO C 111, 8.4.2017, p. 11.

JO C 21, 20.1.2018, p. 3.

JO C 93, 12.3.2018, p. 4.

JO C 153, 2.5.2018, p. 8.

JO C 186, 31.5.2018, p. 10.

JO C 264, 26.7.2018, p. 6.

JO C 366, 10.10.2018, p. 12.

JO C 459, 20.12.2018, p. 38.

JO C 140, 16.4.2019, p. 7.

JO C 178, 28.5.2020, p. 3.

JO C 102, 24.3.2021, p. 8.

Aviz de informare al Comisiei în conformitate cu articolul 16 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1008/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate

Abrogarea obligațiilor de serviciu public pentru servicii aeriene regulate

(Text cu relevanță pentru SEE)

(2021/C 486/08)

Stat membru	Italia
Rutele vizate	Comiso-Roma Fiumicino și retur Comiso-Milano Linate și retur (obligația de serviciu public impusă pe rutele Comiso-Milano Malpensa și retur și Comiso-Bergamo Orio al Serio și retur a expirat)
Data inițială a intrării în vigoare a obligațiilor de serviciu public	JO C 69, 3.3.2020 JO C 204, 18.6.2020
Data abrogării	18 octombrie 2021
Adresa de la care se pot obține textul, precum și informațiile și/sau documentele pertinente referitoare la obligația de serviciu public	Ministerul infrastructurilor și mobilității sustenabile Departamentul pentru mobilitate sustenabilă Direcția generală aeroporturi, transport aerian și servicii prin satelit Via Giuseppe Caraci, 36 00157 Roma ITALIA Tel. +39 0644127190 E-mail: dg.ta@pec.mit.gov.it Site web: http://www.mit.gov.it

Publicarea unei comunicări privind aprobarea unei modificări standard a caietului de sarcini al unei denumiri din sectorul vitivinicol, menționată la articolul 17 alineatele (2) și (3) din Regulamentul delegat (UE) 2019/33 al Comisiei

(2021/C 486/09)

Prezenta comunicare este publicată în conformitate cu articolul 17 alineatul (5) din Regulamentul delegat (UE) 2019/33 al Comisiei (1).

COMUNICAREA UNEI MODIFICĂRI STANDARD CARE MODIFICĂ DOCUMENTUL UNIC

„Murfatlar”

PDO-RO-A0030-AM01

Data comunicării: 14 septembrie 2021

DESCRIEREA ȘI JUSTIFICAREA MODIFICĂRII APROBATE

1.   Introducere de noi soiuri de struguri de vinificație, ca soiuri principale in productie

Se completează caietul de sarcini cu soiurile de struguri de vinificație Traminer roz pentru vinuri albe și Mamaia pentru vinuri roșii.

Datorită condițiilor pedoclimatice din DOP Murfatlar determinate de calitatea solului și de radiațiile solare generoase, strugurii de Traminer Roz acumulează cantități mari de zaharuri cu favorabilitate pentru creșterea calitativă a continutului de aromă specific acestui soi.

Vinul este intens aromat și sugerează aroma petalelor de trandafir, fiind onctuos şi catifelat, gustul uşor picant, lăsând impresia de mirodenii. Bine echilibrat, cu o mineralitate frumos conturată, vinul poate avea nuanțe de la alb - gălbui la roze.

Soiul Mamaia, un soi de struguri mai nou omologat în 1991 la SCDVV Murfaltar se caracterizează prin acumulări mari de zaharuri (210 – 230 g/l), aciditate medie şi intensitate colorantă bună.

Datorită interacțiunii regim termic -umiditate-radiații solare, relief- sol (de tip cernoziomuri carbonatice pe substrate loessice), soiul Mamaia conduce la un vin aromat, catifelat, plin, cu un gust ușor picant, lăsând impresia de mirodenii.

Introducerea celor două soiuri în arealul Murfatlar extinde gama de produse și diversifică producția de vinuri obținute în areal provenită din unele soiuri de vinificație autohtone adaptate în bune condiții climatului şi consolidează notorietatea arealului Murfatlar.

Se modifică Cap. IV din caietul de sarcini și secț. 5,2 si 7 din Documentul unic.

2.   Modificare arie geografica de producție, conformitate cu organizarea la nivel administrativ

Se solicită completarea arealului delimitat pentru obținerea vinurilor cu DOP Murfatlar cu Comuna Cobadin, sat Viișoara situate in județul Constanța.

Comuna Cobadin, sat Viișoara se află la granița cu localitățile Peștera și Ciocârlia, în partea de nord și cu Chirnogeni în partea de sud, localități ce sunt arondate arealului Murfatlar.

Condițiile climatice din localitățile Cobadin și Viișoara: marea, sarea, radiațiile solare, energia luminoasă, care reprezintă principala sursă în sintetizarea substanțelor organice duc la concentrarea mare a zaharurilor în struguri, implicit în must, obținând vinuri liniștite pline și bogate, dar în același timp proaspete, rotunde și catifelate, cu aromă complex, caracteristici organoleptice similare cu ale vinurilor liniștite din DOP Murfatlar.

Plantațiile de viță de vie se găsesc pe terenuri expoziționale, cele mai multe pe pantă, cu expunere foarte bună la soare, iar strugurii sunt mângâiați de razele soarelui.

Condiţiile pedoclimatice întâlnite în perimetrul localiţătii Cobadin şi Viișoara sunt identice cu cele din arealul delimitat DOP Murfatlar cu specificitate pentru obţinerea de vinuri liniştite proaspete, cu arome diversificate, fructate ori florale, corpolente, cu nuanţe specifice soiurilor aromatice.

Pentru aria geografică delimitată trebuie să se corecteze la satul Cuza Vodă care trebuie să fie arondat în mod corect Comunei Cuza Vodă și nu comunei Castelu, întrucăt din reorganizarea tetritorială administrativă satul Cuza Vodă aparține de comuna cu același nume, aceasta fiind constituită administrativ doar din acest sat unic.

Se modifică Cap. III din caietul de sarcini, secț. 6 din Documentul unic.

3.   Informații suplimentare adăugate la legătura produsului cu aria geografică

Se completează caietul de sarcini cu informații privind legătura cu aria geografică, fiind necesar a fi adăugate detalii ale ariei, ale produsului și pentru legătura cauzală arie-produs pentru a fi în mod suficient prezentate.

Se modifică Cap. II din caietul de sarcini, secț. 8 din Documentul unic.

4.   Introducere nou tip de vin care să poată fi obținut - vin de gheață

Caietul de sarcini se completează cu un nou tip de vin - vinul de gheață destinat producerii în DOP Murfatlar, un vin linistit obținut la acumulări mari de zaharuri ale recoltei înregistrate la recoltarea târzie a strugurilor, pentru soiuri care au un profil aromatic accentuat, condițiile climatice (umiditate, supramaturare, etc) din areal fiind favorabile acumulărilor de zaharuri pe aceaastă perioadă târzie de recoltare.

Se modifică Cap. V, VI, X, XI din caietul de sarcini, nu este afectat Documentul unic.

5.   Indicare caracteristici analitice/organoleptice la vinul de gheață

Cu introducerea acestui tip de vin liniștit în caietul de sarcini, se detaliză corespunzător și caracateristicile analitice și organoleptice ale acestuia, pentru a asigura conformitatea cu legislația în cazul unei DOP.

Se modifică doar Cap. XI din caietul de sarcini.

6.   Adăugare de practici tehnologice specifice pentru anumite vinuri în producție

Se introduc în caietului de sarcini condiții referitoare la anumite procedee (practici) tehnologice care conduc la obținerea vinurilor roze, a vinurilor orange obținute din struguri albi, a vinurilor albe obținute prin macerare, a vinurilor roșii rezultate prin modalitatea de vinificare în alb, precum și a vinului de gheață.

Se modifică Cap. X din caietul de sarcini, nu se modifică documentul unic.

7.   Clarificare aspecte privind condițiile de comercializare

Pentru conformitatea cu legislația, anumite aspecte din caietul de sarcini legate de condițiile de etichetare/îmbuteliere ale vinurilor (cu producția strugurilor asigurată în arie) au fost sistematizate/prezentate sub o formă mai clară.

Se modifica Cap. XII din caietul de sarcini, documentul unic nu este afectat.

8.   Indicare clară pentru condițiile de producție în caz de neconformitate

Se modifică condițiile din caietul de sarcini care privesc situația producției de vin care poate prezenta o eventuală neconfomitate, prin indicarea clară a situațiilor în care se poate acorda calitatea corespunzătoare.

Se modifică Cap. XIV din caietul de sarcini iar Documentul unic rămâne nemodificat.

DOCUMENT UNIC

1.   Denumire/denumiri

Murfatlar

2.   Tip de indicație geografică

DOP – Denumire de origine protejată

3.   Categorii de produse vitivinicole

1.

Vin

4.   Descrierea vinului/vinurilor

1.   Caracteristicile analitice si organoleptice - vinuri albe, roze

DESCRIERE TEXTUALĂ CONCISĂ

Vinurile liniştite Murfatlar sunt corpolente, onctuoase, cele obţinute din soiuri albe aromate şi semiaromate au o pregnantă caracteristică imprimată de soiul din care provin, iar cele roşii conţin taninuri catifelate ce temperează asprimea şi astringenţa specifică soiurilor.

Vinuri plăcute, cu mult fruct copt (galben sau roşu), dense şi cărnoase, îndrăzneţe prin expresie, aproape „exhibiţioniste”, cu o aciditate bine integrată şi cu un volum alcoolic gliceric, ce transmite uşoare senzaţii dulci vinului.

Vinurile liniştite albe se caracterizează printr-o culoare galben-verzui până la galben-auriu, olfactiv vinurile au arome de fructe exotice, citrice, nuanțe florale de flori de viţă de vie, fân cosit, iasomie, salcâm. Gustativ vinurile sunt proaspete, fructuoase, catifelate, iar prin învechire, la unele soiuri aroma se transformă într-un buchet complex.

Vinurile liniştite roze, de culoare roze cu o intensitate colorantă mai scazută sau mai intensă, cu arome de fructe exotice, de citrice, cu gust proaspăt, revigorant, echilibrate, cu un post gust fructat.

CARACTERISTICI ANALITICE GENERALE

Concentrație alcoolică totală maximă (în % volum):

15,00

Tărie alcoolică dobândită minimă (în % volum):

11,00

Aciditate totală minimă:

3,5 în grame pe litru, exprimată în acid tartric

Aciditate volatilă maximă (în miliechivalenți pe litru):

18

Cantitatea totală maximă de dioxid de sulf (în miligrame pe litru):

350

2.   Caracteristicile analitice si organoleptice - vinuri roșii

DESCRIERE TEXTUALĂ CONCISĂ

Vinurile liniştite roşii sunt catifelate, complexe, cu nuanţe ce variază de la roşu-rubiniu la roşu intens. Aromele identificate sunt cele de fructe roşii coapte, prune uscate, fructe negre de pădure, gustativ au corpolență, sunt ample, cu aciditate și taninuri bine integrate. Prin învechire vinurile capătă nuanţe olfactive de condimente, ciocolată.

CARACTERISTICI ANALITICE GENERALE

Concentrație alcoolică totală maximă (în % volum):

15,00

Tărie alcoolică dobândită minimă (în % volum):

11,00

Aciditate totală minimă:

3,5 în grame pe litru, exprimată în acid tartric

Aciditate volatilă maximă (în miliechivalenți pe litru):

20

Cantitatea totală maximă de dioxid de sulf (în miligrame pe litru):

200

3.   Caracteristicile analitice si organoleptice - vin de gheață

DESCRIERE TEXTUALĂ CONCISĂ

Vinul de gheață alb este limpede cu luciu cristalin, de culoare galben-auriu, caracterizându-se printr-un miros proaspăt, de fructe cu pulpă albă, super coapte și zemoase și un gust cremos, de portocale, caise, fructe exotice confiate, ananas.

Vinul de gheață roze este limpede cu luciu cristalin, strălucitor, de culoare roze, caracterizandu-se printr-un miros proaspăt de fragi, mure supercoapte, și un gust cremos.

Vinul de gheață roșu este limpede cu luciu cristalin, de culoare roșu-violaceu, caracterizându-se printr-un miros de fructe de pădure bine coapte și un gust onctuos, plin.

CARACTERISTICI ANALITICE GENERALE

Concentrație alcoolică totală maximă (în % volum):

15,00

Tărie alcoolică dobândită minimă (în % volum):

11,00

Aciditate totală minimă:

4,5 în grame pe litru, exprimată în acid tartric

Aciditate volatilă maximă (în miliechivalenți pe litru):

20

Cantitatea totală maximă de dioxid de sulf (în miligrame pe litru):

350

5.   Practici enologice

5.1.   Practici oenologice specifice

Practică enologică specifică

Vinificare în alb a soiurilor roşii

Diversificare tehnologica - obținere a vinurilor albe din struguri roşii, rezultatul fiind denumit „blanc de noirs”, tehnologie de vinificație în alb a strugurilor roşii care pune în valoare potențialul soiurilor de struguri roşii, obținându-se vinuri corpolente, caracterizate prin gust fin, usor vegetal, elegant, cu note florale, fructate. Aciditatea le accentuează prospețimea, iar tonul mineral le face mai complexe.

Vinuri liniştite albe cu macerare - vin roze din struguri albi

Din strugurii de Pinot Gris, respectiv Traminer Roz cu pielița colorată de la nuanțe de mov, gri - violaceu, albastru - cenuşiu pentru Pinot Gris și roz - sidefiu, roz-cenuşiu pentru Traminer Roz, se produc vinuri liniştite, cu aspect cristalin, de nuanțe alb - gălbui, galben - pai până la roze, in funcție de alegerea vinificatorului se pot obține vinuri liniştite albe cât şi vinuri roze.

Vinul liniştit orange din struguri albi - cu culoare atrăgătoare, de la galben - portocaliu până la chihlimbariu, cu o structură complexă, cu un buchet aromatic proaspăt şi expresiv, cu accente de nucă, miere, fagure, mult mai bogat în taninuri decât vinurile liniştite albe.

Tehnologia de obținere a acestor vinuri - diferențiata de tehnologia obişnuită a vinurilor liniştite albe printr-un proces de macerare pe pielițe a mustului de struguri albi, cu perioada de macerare ce depinde de intensitatea colorantă pe care doreşte vinificatorul să o imprime vinului obtinut.

Practică enologică specifică

Vinul de gheață

Condițiile pedoclimatice din areal (cantitate mare de radiații solare, diferențe de temperatură între zi și noapte, cețuri târzii, umiditatea ridicată duc la acumulări mari de zaharuri în struguri, chiar supramaturare) sunt optime obtinerii . Este un produs obținut fără îmbogătire, din struguri sănătosi, neatinşi de boală sau de putregaiul nobil, ce sunt lăsați în vie sa înghețe, consecutiv, câteva zile şi culeşi la sfârşitul lunii noiembrie-decembrie.

Dacă condițiile climatice nu permit înghețarea naturală a strugurilor în vie, fara că strugurii să fie afectați de mucegai, aceştea pot fi culeşi manual în lădițe, menținuți la temperaturi negative în spații frigorifice.

Este cunoscut că strugurii de Chardonnay, Pinot Gris, Riesling Italian, Muscat Ottonel, Tămâioasă Românească, Traminer Roz și strugurii roşii de Pinot Noir sunt renumiți în DOP Murfatlar pentru acumulările mari de zaharuri şi pentru profilul lor aromatic, ca atare aceste soiuri pot fi vinificate în vederea obținerii vinului de gheață.

Prin deshidratare, înghețarea şi dezghețarea boabelor de struguri în vie, natural, sau artificial, în spații frigorifice, se pierde apa şi se măreste concentraţia de zaharuri. Din cauza înghețului şi dezghețului, strugurii capătă arome de miere, caise, mango, citrice, smochine, zmeură, fragi, strâng în ei mai multă dulceață şi aromă pe care şi le pastrează dacă presarea strugurilor se realizează când aceştea sunt înghețați.

5.2.   Producții maxime

1.   la maturitate deplină a recoltei - Sauvignon, Riesling italian, Riesling de Rhin, Fetească regală, Fetească albă

15 000 kilograme de struguri pe hectar

2.   la maturitate deplină a recoltei -Tămâioasă românească, Crâmpoșie, Columna, Traminer roz

15 000 kilograme de struguri pe hectar

3.   la maturitate deplină a recoltei - Muscat Ottonel, Pinoit noir, Syrah, Burgund mare

14 300 kilograme de struguri pe hectar

4.   la maturitate deplină a recoltei - Chardonnay, Pinot gris

13 600 kilograme de struguri pe hectar

5.   la maturitate deplină a recoltei - Cabernet Sauvignon

12 900 kilograme de struguri pe hectar

6.   la maturitate deplină a recoltei - Mamaia

12 000 kilograme de struguri pe hectar

7.   vin de gheață

6 000 kilograme de struguri pe hectar

8.   la maturitate deplină a recoltei - Sauvignon, Riesling Italian, Riesling de Rhin, Fetească regală, Fetească albă

105 hectolitri pe hectar

9.   la maturitate deplină a recoltei - Tămâioasă românească, Crâmpoșie, Columna, Traminer roz

105 hectolitri pe hectar

10.   la maturitate deplină a recoltei - Merlot, Fetească neagră

105 hectolitri pe hectar

11.   la maturitate deplină a recoltei - Muscat Ottonel, Pinot noir, Syrah, Burgund mare

100 hectolitri pe hectar

12.   la maturitate deplină a recoltei - Chardonnay, Pinot gris

95 hectolitri pe hectar

13.   la maturitate deplină a recoltei - Cabernet Sauvignon

90 hectolitri pe hectar

14.   la maturitate deplină a recoltei - Mamaia

84 hectolitri pe hectar

15.   vin de gheață

18 hectolitri pe hectar

6.   Aria geografică delimitată

Arealul delimitat pentru vinificarea, conditionarea si imbutelierea vinurilor cu denumirea de origine controlata Murfatlar cuprinde urmatoarele localitati situate in judetul Constanta:

Denumire de origine controlata „Murfatlar ”:

—	Oras Murfatlar - satele Murfatlar, Siminoc;

—	Com.Valu lui Traian - satul Valu lui Traian;

—	Com. Poarta Albă - satele Poarta Albă, Nazarcea;

—	Oras Ovidiu - comunia Ovidiu, satul Poiana;

—	Com. Ciocârlia - satul Ciocârlia.

—	Com. Cobadin - satul Viișoara.

Subdenumire de origine „Medgidia ” care poate insoti sau nu denumirea de origine controlata:

—	Oras Medgidia - localitati Medgidia, Remus Opreanu, Valea Dacilor;

—	Com. Castelu - satele Castelu, Nisipari;

—	Com. Cuza Vodă - satul Cuza Vodă;

—	Com. Siliştea - satul Siliştea,

—	Com. Tortoman - satul Tortoman;

—	Com. Peştera - satele Peştera, Ivrinezu Mic.

—	Com. Mircea Vodă - satele Mircea Vodă, Satu Nou, Ţibrinu, Gherghina;

—	Com. Saligny - satele Saligny, Ștefan Cel Mare.

Subdenumirea de origine „Cernavodă ” care poate insoti sau nu denumirea de origine controlată:

—	Oras Cernavodă - com. Cernavodă

—	Com. Seimeni - satul Seimeni, Seimenii Mici;

—	Com. Rasova - satele Rasova, Cochirleni.

7.   Soiul/soiurile de struguri de vin principal/principale

Burgund Mare N - Grosser burgunder, Grossburgunder, Blaufrankisch, Kekfrankos, Frankovka, Limberger

Cabernet Sauvignon N - Petit Vidure, Bourdeos tinto

Chardonnay B - Gentil blanc, Pinot blanc Chardonnay

Columna B

Crâmpoşie B

Fetească albă B - Păsărească albă, Poama fetei, Madchentraube, Leanyka, Leanka

Fetească neagră N - Schwarze Madchentraube, Poama fetei neagră, Păsărească neagră, Coada rândunicii

Fetească regală B - Konigliche Madchentraube, Konigsast, Ktralyleanka, Dănăşană, Galbenă de Ardeal

Mamaia N

Merlot N - Bigney rouge

Muscat Ottonel B - Muscat Ottonel blanc

Pinot Gris G - Affumé,Grau Burgunder,Grauburgunder,Grauer Mönch,Pinot cendré,Pinot Grigio,Ruländer

Pinot Noir N - Blauer Spätburgunder, Burgund mic, Burgunder roter, Klävner Morillon Noir

Riesling de Rhin B - Weisser Riesling, White Riesling

Riesling italian B - Olasz Riesling, Olaszriesling, Welschriesling

Sauvignon B - Sauvignon verde

Syrah N - Shiraz, Petit Syrah

Traminer Roz Rs - Rosetraminer, Savagnin roz, Gewürztraminer

Tămâioasă românească B - Rumanische Weihrauchtraube, Tamianka

8.   Descrierea legăturii (legăturilor)

8.1.   Detalii privind aria geografică

Arealul Murfatlar este situat în platoul Dobrogei de Sud, de o parte şi de alta a văii Carasu şi a paralelei de 44o15’ latitudine nordică. Ca aşezare geografică, aria delimitată Murfatlar se află în partea de sud-est a României, între Dunare şi Marea Neagră, în centrul Podişului Dobrogei.

Aici exista o cantitate mare de radiatie solara, resurse heliotermice bogate iar precipitatiile atmosferice insumeaza cantitatile medii cele mai reduse din tara. Solul, format in principal din calcar cochilifer, bogat in carbonat de calciu, constituie un factor important al calitatii vinurilor.

Toate conditiile oferite de mediul natural, cu precadere cele pedologice si heliotermice sunt deosebit de favorabile culturii vitei-de-vie si obtinerii de produse de calitate superioara. Deficitul de umiditate poate fi combatut printr-o buna organizare a sistemului de irigatie.

Substratul geologic este constituit din loess si depozite loessiene, ce acopera calcarele si gresiile calcaroase mezozoice si tertiare ale platformei sud-dobrogene, respectiv materiale deluvio-coluviale.

Relieful este de tip tabular-structural, cu latitudini absolute de 100-130 m alcătuit predominant din calcare cretacice şi sarmatiente aşezate pe un fundal Precambrian şi acoperite de o pătură groasă de 400 m de loess cuaternar. fragmentat de văi cu versanţi puternic înclinaţi (15o-30o) de tip frunte de cuestă (versantul stâng al văii asimetrice Carasu) sau relativ simetrici de tip canion, afectaţi de intense procese de pantă, local stăvilite prin terasări şi alte măsuri antropice antierozionale în vederea valorificării agricole (îndeosebi viticole).

Climatul este de tip continental, cu veri toride si secetoase, ierni moderate, primaveri timpurii si toamne tarzii, ideale pentru maturarea si supramaturarea strugurilor. Potentialul heliotermic este printre cele mai ridicate din tara, exprimate prin radiatie solara de 130 kcal/cm2, insolatia 2 220-2 300 ore, temperaturi pozitive 4 200oC/an.

Sub-climatul este influentat in principal de catre Canalul Dunare-Marea Neagra care traverseaza podgoria pe directia V-E prin reflectarea luminii solare si prin inertie termica transmisa zonelor limitrofe. Pantele Canalului Dunare-Marea Neagra si diferentele de temperatura dintre sol si masa de apa creaza miscari de aer ce se suprapun cu miscarea vanturilor din Dobrogea de mijloc. Valorile medii anuale ale temperaturilor maxime zilnice se situează aproape de 0 grade C iarna şi în jurul valorii de 28 grade C vara.

Solurile reprezentative sunt molisolurile cernoziomice de stepa (cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri tipice) pe substrate loessice, rendzine tipice si litice, regosoluri si erodisoluri pe pante puternic degradate natural sau antropozoogen.

8.2.   Detalii privind produsul

În funcţie de soi, de condiţiile anului şi de momentul culesului, în DOP Murfatlar se pot obţine vinuri de la seci la dulci, oferind o imagine a diversităţii calitative a producţiei de vinuri. Vinul cu denumire de origine controlată „Murfatlar” poate fi alb, roşu sau rose.

Vinurile albe au un aspect limpede, cu luciu şi o culoare galben verzui spre galben auriu. Gustul este catifelat iar mirosul este caracteristic soiurilor din care este produs.

Vinurile roşii au un aspect limpede, cu luciu şi o culoare roşu-rubiniu, violaceu intens. Gustul este corpolent iar mirosul este caracteristic soiurilor din care este produs. În funcţie de conţinutul în zaharuri la recoltarea strugurilor, vinurile obţinute pot purta menţiunile tradiţionale pemise de legislație (cule la maturitate deplină, cules târziu, cules la înobilarea boabelor).

Specificitatea vinului cu DOP Murfatlar provine din caracteristicile mustului de struguri din care este produs. Aceste caracteristici sunt legate de soiurile de viţă-de-vie care beneficiază de o cantitate mare de radiaţie solară, resurse heliotermice dintre cele mai ridicate din ţară şi un regim scăzut de precipitaţii. Aceşti factori contribuie la o mai bună maturare a strugurilor şi implicit la obţinerea unui must bogat în zahăr. Influenţa mării se face simţită în acest areal, aceasta acţionând favorabil în special toamna, având rol de regulator termic. La Cernavodă intervine influenţa Dunării, bine exprimată în special în plantaţiile din apropierea acesteia. Solul, bogat în carbonat de calciu, constituie un factor important al calităţii vinurilor.

8.3.   Interacțiune cauzală

În arealul DOP Murfatlar pentru atingerea calității vinurilor se practică o atentă selecție a soiurilor iar pentru metodele de cultivare folosite se procedează la utilizarea maximă a luminii solare prin rărirea ciorchinilor precum și o gestionare eficientă a calității recoltei care semnifică verificarea nivelului de zahăr, a acidității și a aromelor. Practicile oenologice aplicate și îndemânarea oenologului, sunt un cumul de factori care împreună cu solul și clima permite producerea vinurilor de calitate, vinurile rezultate sunt vinuri pline și fructate care pot fi recunoscute ușor, în special vinurile albe care au aromă de fructe bine coapte, de citrice proaspete, vinurile roze în culori roz pal și vinurile roșii cu taninuri blânde.

Combinația dintre climă (prospețime și coacere), sol (cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri tipice pe substrate loessice pentru un bun echilibru al nutrienților), cultivare (selectarea soiurilor, densitatea viței-de-vie, gestionarea frunzișului, decizii privind recoltarea), practicile oenologice și priceperea oenologului asigură: prospețimea și aroma plină, fructată a vinurilor albe și roze și taninurile blânde și aroma plină, catifelarea, vinurilor roșii.

Solurile aride cu suport de calcar, care în multe locuri devine aparent, climatul continental excesiv, cu veri foarte călduroase, toamne lungi, ploi rare şi neuniform repartizate (plouă primăvara şi toamna târziu), dar mai ales soarele care îşi revarsă cu generozitate căldura şi lumina, fac din această zonă un paradis pentru cultivarea soiurilor nobile de viţă de vie pentru obţinerea vinurilor, facilitând în unii ani chiar o supramaturare a strugurilor şi o înnobilare a acestora cu ajutorul ciupercii Botrytis cinerea varietatea nobilis.

8.4.   Factori umani implicați

Mărturii scrise despre tradiţia producerii vinului la Murfatlar au fost lăsate şi de faimosul poet latin Publius Ovidius Naso, care a trăit în exil în cetatea Tomis în perioada 9-17 d.C.

Vasile Pârvan afirma că „...pe numeroase monumente laice şi religioase găsite în zonă apar personaje mitice încoronate cu lăstari şi struguri, cele mai multe demonstrând cultul lui Dionysos” (Bacchus).

Şi în evul mediu plantaţiile viticole au continuat să constituie o mare şi nepretuită bogaţie a tărilor române, viticultorii şi pivnicerii fiind consideraţi o categorie superioară de agricultori aşa cum reiese din documentele timpului. Aşa se explică şi atenţia deosebită pe care curţile domneşti o acordau viei şi preparării vinurilor, pedepsindu-i pe viticultorii care lăsau viile nelucrate.

Replantarea viței de vie în satul Viișoara este ca o răsplată pentru oamenii buni ai locului care vorbeau cu drag despre meseria nobilă de viticultor pe care nu au uitat-o și care se desfășura înante de comunism; astfel satul Viișoara a redevenit în timp ceea ce a fost și anume: Satul dintre vii. Numele de Viișoara îi revine în anul 1926, până atunci numindu-se Valea Caceamac, denumire ce vine din vremurile în care Dobrogea se afla sub stapânire otomană și, care în limba turcă suportă două traduceri diferite, după dialecte diferite.

După Primul Război Mondial, statul român ordonă reabilitarea drumurilor în întreaga țară dar mai ales în Dobrogea, devastată și purtănd încă urmele însângerate ale violenței războiului. Odată cu această reabilitare este refăcut și drumul roman ce pleca de la cetatea Tomis (azi Constanța) și ducea la Tropaeum Traiani (Adamclisi). Drumul cel nou i-a făcut pe sătenii din Caceamac să se mute 2 km mai spre răsărit, de o parte și de alta a Drumului Roman. O perioadă, satul a și fost cunoscut ca Satul dintre Vii, de aici și numele nou Viișoara, de la prima îndeletnicire a sătenilor, cultivarea viței de vie.

În zona Murfatlar, în 1907 sunt plantate în scop experimental soiuri de viţă-de-vie precum Chardonnay, Pinot Gris, Pinot Noir, Muscat Ottonel din iniţiativa a doi viticultori români, Gheorghe Nicoleanu şi Vasile Brezeanu. Rezultatele au fost extraordinare.

Pe lângă toate acestea, şi soiuri autohtone româneşti sunt aduse mai târziu în podgorie, după ce sunt selectionaţi şi dezvoltaţi în institute experimentale de cercetări hibrizi viguroşi şi cu potenţial calitativ ridicat din altoi de soiuri româneşti, soiuri precum Fetească regală sau Fetească neagră. Găsesc aici un areal optim de dezvoltare, cu regim pluviometric mai scăzut, cu zile mai însorite, acumulări mai mari de zahăr şi aromă. În timp, înființarea Staţiunii de Cercetări Viticole Murfatlar în anul 1927 a permis extinderea substanţială a sortimentului varietal: Sauvigno, Muscat Ottonel, Traminer Rose, Riesling Italian, Cabernet Sauvignon şi Merlot.

9.   Alte condițiile esențiale (ambalarea, etichetarea, alte cerințe)

Conditii de comercializare

Cadru juridic:

în legislația națională

Tipul condiției suplimentare:

Dispoziții suplimentare privind etichetarea

Descrierea condiției:

Denumirea de origine protejată Murfatlar poate fi completata, in functie de interesul producatorilor, cu una din urmatoarele denumiri de plai viticol:

a)	pentru denumirea de origine controlata „MURFATLAR ”: BASARABI, VALUL ROMAN, BISERICA VECHE, POARTA ALBĂ, SIMINOC, CIOCÂRLIA, PIATRA ROŞIE, NAZARCEA;

b)	pentru subdenumirea de origine „MEDGIDIA ”: VALEA DACILOR, CETATE, MIRCEA VODĂ, SATU NOU, CUZA VODĂ, TORTOMAN, SILIŞTEA, ŢIBRINU;

c)	pentru subdenumirea de origine „CERNAVODĂ ”: DEALU VIFORUL, DEALU HINOG, COCHIRLENI, RASOVA, SEIMENI.

Link către caietul de sarcini al produsului

https://www.onvpv.ro/sites/default/files/caiet_de_sarcini_doc_murfatlar_modif_cf_cererii_683_19.04.2021_no_track_changes_4.pdf

---

(1)  JO L 9, 11.1.2019, p. 2.

Publicarea unei comunicări privind aprobarea unei modificări standard a caietului de sarcini al unei denumiri din sectorul vitivinicol, menționată la articolul 17 alineatele (2) și (3) din Regulamentul delegat (UE) 2019/33 al Comisiei

(2021/C 486/10)

Prezenta comunicare este publicată în conformitate cu articolul 17 alineatul (5) din Regulamentul delegat (UE) 2019/33 al Comisiei (1).

COMUNICAREA UNEI MODIFICĂRI STANDARD CARE VIZEAZĂ DOCUMENTUL UNIC

„Côtes de Duras”

PDO-FR-A0165-AM01

Data comunicării: 1 octombrie 2021

DESCRIEREA ȘI JUSTIFICAREA MODIFICĂRII APROBATE

1.   Codul geografic oficial

Comunele din arealul geografic și din zona situată în imediata vecinătate au fost actualizate conform Codului geografic oficial.

Perimetrul arealului rămâne neschimbat.

Se modifică punctele 6 și 9 din documentul unic.

2.   Vinuri roze

Soiurile Sémillon B, Sauvignon B, Sauvignon gris G și Muscadelle B se adaugă la lista soiurilor accesorii autorizate pentru elaborarea vinurilor roze.

Soiurile accesorii sunt limitate la 20 % din exploatație.

La asamblare, proporția totalității soiurilor accesorii este de maximum 20 %, iar din totalul acesteia o proporție de maximum 10 % constă în Sauvignon B și Sauvignon gris G și o proporție de maximum 10 % în Muscadelle B.

Introducerea soiurilor albe în vinurile roze permite garantarea prospețimii și a caracterului organoleptic care pot fi afectate de anumite pericole climatice (mai ales de temperaturile ridicate în perioada de după pârgă).

Acest adaos nu are niciun efect asupra calității produsului.

Această modificare nu determină modificarea documentului unic.

3.   Producție maximă medie pe parcelă

Producția maximă medie pe parcelă a vinurilor albe seci a fost redusă pentru a corespunde nivelului vinurilor roșii și roze, cu scopul de a facilita operațiunile de control.

Această modificare nu determină modificarea documentului unic.

4.   Cărbuni oenologici

Folosirea cărbunilor, interzisă anterior, este introdusă în mod reglementat și limitat: „Pentru elaborarea vinurilor roze este autorizată folosirea cărbunilor de uz oenologic pentru musturi, în limita a 20 % din volumul vinurilor roze elaborate de către vinificatorul respectiv, pentru recolta în cauză. ”. Se urmărește concentrarea utilizării acestora pentru loturi cu o calitate organoleptică sau analitică mai scăzută (și anume, modificarea aromei produsă de fenomene de oxidare), fără ca în acest mod să se modifice specificul produsului.

Ea implică o modificare a punctului 5.1 din documentul unic.

5.   Referire la structura de control

A fost revizuită formularea referirii la structura de control, în vederea armonizării ei cu formularea din alte caiete de sarcini. Modificarea este doar de redactare.

Această modificare nu implică nicio modificare a documentului unic.

DOCUMENT UNIC

1.   Denumirea (denumirile)

Côtes de Duras

2.   Tipul de indicație geografică

DOP – Denumire de origine protejată

3.   Categoriile de produse vitivinicole

1.

Vin

4.   Descrierea vinului sau a vinurilor

1.   Vinuri roșii și roze

DESCRIERE TEXTUALĂ SUCCINTĂ

Vinurile roșii și roze sunt vinuri seci liniștite. În etapa de ambalare, vinurile roșii au un conținut de acid malic mai mic sau egal cu 0,4 grame pe litru. Vinurile roșii și roze au un conținut de zaharuri fermentabile (glucoză și fructoză) mai mic sau egal cu 3 grame pe litru.

După îmbogățire, vinurile roșii și roze nu depășesc o tărie alcoolică totală în volume de 13 %. Conținutul de aciditate volatilă și conținutul total de dioxid de sulf sunt cele prevăzute de legislația comunitară. Tăria alcoolică naturală minimă în volume este de 10,5 % pentru vinurile roșii și roze. Vinurile roșii sunt caracterizate în general de suplețea și rotunjimea soiului Merlot N și, în mod incidental, a soiului Cot N, împreună cu puterea tanică a soiurilor Cabernet Franc N și Cabernet Sauvignon N. Pentru a limita aciditatea lor naturală, fermentația malolactică trebuie să aibă loc înainte de ambalare.

Vinurile roze, care provin în general din asamblări, sunt seci și au un gust fructat plăcut și o prospețime interesantă. Pentru a păstra strugurii înainte de vinificare sau pentru a evita extracția taninurilor astringente, utilizarea anumitor materiale este interzisă.

CARACTERISTICI ANALITICE GENERALE

Caracteristici analitice generale
Tăria alcoolică totală maximă (în % din volum)
Tăria alcoolică dobândită minimă (în % din volum)
Aciditatea totală minimă
Aciditatea volatilă maximă (în miliechivalenți pe litru)
Cantitatea totală maximă de dioxid de sulf (în miligrame pe litru)

2.   Vinuri albe

DESCRIERE TEXTUALĂ SUCCINTĂ

Vinurile albe liniștite se împart în vinuri seci, demidulci sau dulci.

Vinurile albe seci prezintă un conținut de zaharuri fermentabile mai mic sau egal cu 3 g/l. Celelalte vinuri albe prezintă un conținut de zaharuri fermentabile mai mare de 12 g/l și o tărie alcoolică în volume mai mare sau egală cu 10,5 % vol.. După îmbogățire, vinurile albe seci nu depășesc o tărie alcoolică totală în volume de 13 %, iar celelalte vinuri albe nu depășesc o tărie alcoolică totală în volume de 14 %.

Tăria alcoolică naturală în volume minimă este de 10,5 % pentru vinurile albe seci și de 11,5 % pentru celelalte vinuri albe.

Conținutul de aciditate volatilă și conținutul total de dioxid de sulf sunt cele prevăzute de legislația comunitară.

În cazul vinurilor albe seci, diversitatea soiurilor și normele de asamblare favorizează apariția a două tipuri de vin: unul alb sec foarte fructat și proaspăt, cu arome dominante de cimișir sau de muguri de coacăz negru, produs în general din Sauvignon B, și unul alb sec mai complex, mai corpolent în care soiuri precum Muscadelle B și Sémillon B vor aduce o ușoară rotunjime și corpolență. Pentru aceste două tipuri de vin, mențiunea „sec” este obligatorie pe etichetă.

Marea majoritate a vinurilor albe demidulci sunt produse din Sémillon B și, în mod incidental, din Muscadelle B. Acestea sunt în general onctuoase și concentrate, fără excese, și prezintă arome de fructe coapte, uneori de fructe confiate. Celelalte soiuri de struguri prezintă prospețime la degustare și, prin urmare, se comportă mai bine după învechire.

CARACTERISTICI ANALITICE GENERALE

Caracteristici analitice generale
Tăria alcoolică totală maximă (în % din volum)
Tăria alcoolică dobândită minimă (în % din volum)
Aciditatea totală minimă
Aciditatea volatilă maximă (în miliechivalenți pe litru)
Cantitatea totală maximă de dioxid de sulf (în miligrame pe litru)

5.   Practici vitivinicole

5.1.   Practici oenologice specifice

1.   Practică oenologică specifică

Pentru vinurile roșii, tehnicile de îmbogățire prin concentrarea mustului de struguri sunt autorizate în limita unui nivel maxim de concentrație de 10 %. Creșterea tăriei alcoolice naturale în volume pentru lotul care este supus tratamentului este mai mică sau egală cu 1 % vol. În ceea ce privește elaborarea vinurilor roze, este autorizată folosirea cărbunilor de uz oenologic pentru musturi, în limita a 20 % din volumul vinurilor roze elaborate de către vinificatorul respectiv, pentru recolta în cauză. După îmbogățire, vinurile roșii, roze și albe seci nu depășesc o tărie alcoolică totală în volume de 13 %, iar celelalte vinuri albe nu depășesc o tărie alcoolică totală în volume de 14 %. În ceea ce privește practicile oenologice, în afara dispozițiilor menționate mai sus, vinurile trebuie să respecte obligațiile existente la nivelul Uniunii și în Codul rural și al pescuitului maritim.

2.   Practică de cultivare

Vița-de-vie prezintă o densitate minimă de plantare de 4 000 de butuci la hectar. Distanța dintre rânduri este mai mică sau egală cu 2,50 metri. Fiecare butuc trebuie să dispună de o suprafață maximă de 2,50 metri pătrați. Această suprafață se obține înmulțind distanțele dintre rânduri cu spațiul dintre butucii de pe același rând. Această densitate de plantare poate fi redusă la 3 300 de butuci pe hectar pentru plantațiile de viță-de-vie destinate producției de vin alb de tip sec. În acest caz, vița-de-vie trebuie să prezinte o distanță între rânduri mai mică sau egală cu 3 metri și o distanță între butucii de pe același rând mai mare de 0,85 metri.

Vița-de-vie este tăiată recurgându-se la următoarele tehnici:

—	tăiere Guyot simplă sau tăiere Guyot dublă;

—	tăiere scurtă în „cordon de Royat” sau în evantai;

—	tăiere lungă.

După tăierea mugurilor, fiecare butuc are maximum 15 ochi pentru soiurile Sauvignon B și Sauvignon gris G și 13 ochi pentru celelalte soiuri.

Pentru vița-de-vie condusă cu o densitate mai mică de 4 000 de butuci pe hectar, fiecare butuc are, după tăierea mugurilor, maximum 18 ochi pentru soiurile Sauvignon B și Sauvignon gris G și 15 ochi pentru celelalte soiuri.

Irigarea este interzisă.

5.2.   Randamentul maxim

1.   Vinuri roșii și roze

66 de hectolitri la hectar

2.   Vinuri albe seci

72 de hectolitri la hectar

3.   Vinuri albe, altele decât vinurile seci

66 de hectolitri la hectar

6.   Arealul geografic delimitat

Recoltarea strugurilor, vinificarea și elaborarea vinurilor sunt realizate pe teritoriul următoarelor comune din departamentul Lot-et-Garonne (pe baza Codului geografic oficial din data de 26 februarie 2020): Auriac-sur-Dropt, Baleyssagues, Duras, Esclottes, Loubès-Bernac, Moustier, Pardaillan, Saint-Astier, Saint-Jean-de-Duras, Saint-Sernin, Sainte-Colombe-de-Duras, Sauvetat-du-Dropt (La), Savignac-de-Duras, Soumensac și Villeneuve-de-Duras.

7.   Soiul (soiurile) de struguri de vin principal(e)

Cabernet franc N

Cabernet-Sauvignon N

Chenin B

Colombard B

Mauzac B

Merlot N

Muscadelle B

Ondenc B

Sémillon B

Ugni alb B

8.   Descrierea legăturii (legăturilor)

8.1.   Descrierea factorilor naturali care contribuie la legătură

Arealul geografic, delimitat la sud de valea râului Dropt, constituie o prelungire a platoului „l’Entre-Deux-Mers” situat la 70 de kilometri est de Bordeaux și la jumătatea distanței între valea râului Garonne și cea a râului Dordogne. Nordul arealului geografic marchează linia de delimitare a apelor între bazinul hidrografic al râului Dordogne și bazinul hidrografic al râului Garonne. Platoul, cu expunere către sud, a fost brăzdat adânc de rețeaua hidrografică formată din pâraiele Dousset la vest, Dourdèze în centru și Malromé și Escourrou la est. Arealul geografic corespunde celor 15 comune din cantonul Duras.

Peisajul se caracterizează printr-o succesiune de coline și vâlcele mai mult sau mai puțin îndiguite. Topografia accidentată este legată de natura friabilă a molaselor de suprafață și de carstificarea depozitelor de calcar subiacente. La jumătatea pantei și, de asemenea, în partea cea mai înaltă a dealurilor, aflorimentele calcaroase dure formează mici faleze vizibile clar în peisaj.

Formațiunile geologice cele mai friabile sunt alcătuite din molasele de „Fronsadais” în partea inferioară a dealurilor și din molasele de „Agenais” pe zona de culme a coamelor. La jumătatea pantei apare calcarul de „Castillon”, care este alb, cretos și mai mult sau mai puțin fisurat. Deasupra molaselor de „Agenais” întâlnim, ocazional, calcarul alb de „Agenais”. Acest calcar alb, dur și poros, ajunge, sub forma unui platou, până la comunele Loubès-Bernac și Soumensac și prezintă argile de decalcifiere. Molasele de „Fronsadais” au format soluri brune argiloase, uneori argiloase-pietroase și nu sunt cultivate cu viță-de-vie decât în zonele din valea râului Dropt care nu sunt expuse înghețurilor de primăvară. Calcarul de „Castillon” prezintă, la afloriment, rendzine foarte sărace, pe care cultivarea este dificilă. Este vorba, mai cu seamă, despre domeniul „landes à genièvres” (lande cu ienupăr). Când solul devine ușor mai gros, vița-de-vie va putea beneficia de un sol sărac și perfect drenat. Molasele de „Agenais” prezintă soluri decarbonatate și adesea foarte levigate. Acoperirea cu nămoluri de origine eoliană permite formarea solurilor nisipoase-argiloase. Arealul parcelat delimitat, cu o suprafață de 9 871 de hectare, acoperă abia jumătate din arealul geografic.

Clima oceanică asigură precipitații prezente în tot timpul anului, cu un vârf în timpul iernii și un vârf în luna mai. Temperaturile sunt blânde primăvara și favorizează pornirea precoce a viței-de-vie. Sfârșitul de toamnă este însorit, uneori după un episod ploios la echinocțiu. Soiurile tradiționale din Aquitania au crescut în mod natural în această zonă datorită adaptării lor la mediu.

8.2.   Descrierea factorilor umani care contribuie la legătură

În perioada în care provincia Guyenne se afla sub stăpânire engleză, din secolul XI până în secolul XIV, economia viticolă din Duras cunoaște o anumită creștere datorită expedierii în Anglia a vinurilor din regiunea „Haut-Pays”, această denumire reunind toate podgoriile situate în amonte de Bordeaux, care își comercializau vinurile pe râurile Dordogne și Garonne. Protecționismul introdus de locuitorii orașului Bordeaux s-a relaxat în timpul Vechiului Regim. Astfel, vinurile din „Haut-Pays” plătesc o taxă denumită „double marque”, pe când cele din regiunea Duras nu plătesc decât o taxă denumită „demi-marque”. În secolul al XVII-lea, ducele din Duras a primit chiar o autorizație de a pune în baricuri bordeleze, în fiecare an, o cantitate de vin „Duras” de 1 000 de unități de măsură denumite „tonneau”.

La începutul secolului al XX-lea, producția de vinuri „Côtes de Duras” se orientează în principal spre producția de vinuri albe demidulci, precum cea de vinuri „Bergerac”, care sunt foarte dorite în regiunea pariziană. Însă pierderea interesului consumatorilor pentru acest tip de produs după Al Doilea Război Mondial a determinat vinificatorii să își modifice producția.

În 1924 a fost înființată asociația pentru protejarea vinurilor din cantonul Duras, având ca obiectiv recunoașterea denumirii de origine „Vin du canton de Duras”. În urma contestării acestei denumiri de către un intermediar, cauza a fost soluționată de Tribunalul Civil din Agen la 28 iunie 1927. În hotărâre se precizează că: „Deși terroir-ul dealurilor din cantonul Duras nu conferă vinurilor care provin de aici buchetele specifice pentru «grands crus», acesta permite totuși producerea unor vinuri de primă clasă și apreciate în unanimitate de consumatori”. Judecătorul definește vinurile „Duras” ca „vinuri fructate și corpolente, cu o notă originală care le dezvăluie originea”. Denumirea de origine controlată „Côtes de Duras” a fost recunoscută la 16 februarie 1937 pentru vinurile albe și vinurile roșii. La începutul anilor 1960, trecerea la soiurile roșii și la soiul Sauvignon B este în plină desfășurare în zona Bordeaux, iar economia din Duras urmează aceeași tendință, având în vedere perspectivele economice în plină dezvoltare. Începând din 1970, vinurile albe seci obținute din soiul Sauvignon B devin produsele emblematice ale regiunii. Dezvoltarea controlului temperaturilor de vinificare, în special datorită investițiilor în cooperare, permite elaborarea unor vinuri obținute din soiul Sauvignon B, cu arome atât de caracteristice și ușor de identificat de către consumator.

În această perioadă a fost creată crama cooperativă din Duras, în timp ce o cramă învecinată, situată în Gironde, producea deja 20 % din vinurile cu denumire de origine controlată. În 1985, Uniunea interprofesională asigură promovarea vinurilor, iar cele două crame fuzionează în 1998. În același timp, utilizarea vinificării în roșu de către enologii din Bordeaux aduce avantaje operatorilor din vecinătatea regiunii Duras, iar producția de vinuri roze se dezvoltă în mod natural.

În 2009, producția medie de vinuri roșii este de 65 000 de hectolitri, iar cea de vinuri roze de 5 000 de hectolitri. Producția de vinuri albe seci este de 40 000 de hectolitri, pe când cea de vinuri albe demidulci se limitează la mai puțin de 2 000 de hectolitri, comercializată direct în sticle. Pentru vinurilor albe seci, diversitatea soiurilor, normele privind proporția soiurilor în podgorii și normele privind asamblarea favorizează apariția a două tipuri de vinuri: unul alb sec foarte fructat și proaspăt, cu arome dominante de cimișir sau de muguri de coacăz negru, produs în general doar din soiul Sauvignon B, și unul alb sec mai complex, mai corpolent, în care soiuri precum Muscadelle B și Sémillon B vor aduce o ușoară rotunjime și corpolență. Pentru aceste două tipuri de vin, mențiunea „sec” este obligatorie pe etichetă.

Marea majoritate a vinurilor albe demidulci sunt produse din soiul Sémillon B și, în mod incidental, din soiul Muscadelle B. Acestea sunt în general onctuoase și concentrate, fără excese, și prezintă arome de fructe coapte, uneori de fructe confiate. În asamblare, celelalte soiuri de struguri prezintă prospețime la degustare și, prin urmare, se comportă mai bine după învechire.

Vinurile roșii sunt caracterizate în general de suplețea și rotunjimea soiului Merlot N și, în mod incidental, a soiului Cot N, împreună cu puterea tanică a soiurilor Cabernet Franc N și Cabernet Sauvignon N. Pentru a limita aciditatea lor naturală, fermentația malolactică trebuie să aibă loc înainte de ambalare.

8.3.   Factor

Vinurile roze, care provin în general din asamblări, sunt seci și au un gust fructat plăcut și o prospețime interesantă. Pentru a păstra strugurii înainte de vinificare sau pentru a evita extracția taninurilor astringente, utilizarea anumitor materiale este interzisă. Râul Dropt și văile afluenților săi au decupat coame și au pus în valoare versați bine expuși. Astfel, arealul parcelat delimitat ține seama de criteriile topografice, iar cele mai bune parcele sunt adesea în concurență cu o arboricultură bine conturată. Producția de vin alb demidulce se justifică prin cultivarea soiului Sémillon B într-o climă oceanică în care umiditatea de toamnă din zori și după-amiezile însorite sunt propice pentru supracoacere și posibila dezvoltare a putregaiului nobil sub acțiunea botrytis cinerea.

Diferitele niveluri molasice, mai mult sau mai puțin levigate și cu un conținut variabil de argilă prezent în solurile nisipoase-argiloase, sunt favorabile pentru cultivarea soiului Sauvignon B, care își dezvoltă aici potențialul aromatic esențial pentru producerea de vinuri albe seci expresive.

Argilele de decalcifiere și condițiile favorabile ale sfârșitului de toamnă însorit sunt propice pentru maturitatea soiurilor negre, care asigură astfel o bază tanică bună pentru vinurile roșii.

Producătorii au știut să pună în valoare potențialul teritoriului lor, selectând parcelele cele mai propice pentru cultivarea viței-de-vie și dezvoltând tehnici de control al temperaturilor de fermentare pentru vinurile albe și tehnici de extracție a taninurilor pentru vinurile roșii.

La începutul secolului al XVI-lea, așa-numitele vinuri de „Bordeaux” includ atât vinurile „Graves”, „Médoc”, „Blayais” etc., cât și vinurile din regiunea denumită „pays de nouvelle conquête” (ținutul nou cucerit). Această „cucerire” se referă la convertirea sufletelor decăzute și se bazează pe mai multe parohii și jurisdicții influente, cum ar fi jurisdicțiile Montravel, Sainte-Foy sau Ducatul Duras. Francisc I încurajează plantarea de viță-de-vie pe dealurile din regiunea Duras, iar curtea regală Valois se ospătează cu aceste vinuri pe care le consideră „nectar”.

Crizele succesive nu ocolesc regiunea Duras (războaie, piedicile în calea comercializării, filoxera, excluderea din regiunea „Haut-Pays”), dar viticultura a rezistat și a știut să se adapteze. Producția se împarte practic în părți egale între cooperative și cramele independente. Dezvoltarea agroturismului permite vânzărilor directe să devină metoda de comercializare preponderentă, deoarece reprezintă 60 % din volumele comercializate. 15 % din volume fiind comercializate în Europa de Nord, notorietatea depășește cu mult cadrul regional al Aquitaniei și cel al Ile-de-France, pe baza cărora s-a dezvoltat reputația vinurilor cu denumirea de origine controlată „Duras”.

9.   Alte condiții esențiale (ambalarea, etichetarea, alte cerințe)

Cadrul juridic:

Legislația națională

Tipul de condiție suplimentară:

Dispoziții suplimentare referitoare la etichetare

Descrierea condiției:

Mențiunea „sec” figurează obligatoriu pe eticheta vinurilor albe al căror conținut de zaharuri fermentabile (glucoză+ fructoză) este mai mic sau egal cu 3 grame pe litru.

Pe eticheta vinurilor care poartă denumirea de origine controlată „Côtes de Duras” poate figura unitatea geografică superioară „Sud-Ouest” (sud-vest). Această unitate geografică superioară poate figura, de asemenea, pe orice fel de broșuri și de recipiente. Dimensiunile caracterelor cu care este scrisă unitatea geografică superioară nu depășesc, nici în înălțime, nici în lățime, dimensiunile caracterelor cu care este scrisă denumirea de origine controlată.

Cadrul juridic:

Legislația națională

Tipul de condiție suplimentară:

Derogare privind producția în arealul geografic delimitat

Descrierea condiției:

Zona situată în imediata vecinătate, definită prin derogare pentru vinificarea și elaborarea vinurilor, este formată din teritoriul următoarelor comune (pe baza Codului geografic oficial din 26 februarie 2020):

—	Departamentul Dordogne:

Comune întregi: Sadillac, Thénac.

O parte din următoarea comună: Saint-Julien-Innocence-Eulalie (doar teritoriul fostei comune Sainte-Eulalie-d’Eymet, devenită comună delegată în cadrul comunei Saint-Julien-Innocence-Eulalie la 1 ianuarie 2019).

—	Departamentul Gironde: Dieulivol, Landerrouat, Lèves-et-Thoumeyragues (Les), Margueron, Monségur, Pellegrue, Riocaud, Saint-Avit-Saint-Nazaire.

—	Departamentul Lot-et-Garonne: Lévignac-de-Guyenne, Mauvezin-sur-Gupie, Monteton, Roumagne.

Link către caietul de sarcini al produsului

http://info.agriculture.gouv.fr/gedei/site/bo-agri/document_administratif-918e1e36-8c05-4755-8ea3-a2acdf360f18

---

(1)  JO L 9, 11.1.2019, p. 2.