19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/1

Raportor general:

domnul Dumitru FORNEA

Coraportor general:

doamna Renata EISENVORTOVÁ

1.1

În cadrul tranziției energetice către o economie cu emisii scăzute de carbon, sistemul energetic al UE va traversa o perioadă de profunde mutații economice, sociale și tehnologice, care vor afecta multe sectoare energetice, inclusiv industria cărbunelui și, prin urmare, regiunile UE în care se exploatează cărbunele.

1.2

În unele state membre, zăcămintele indigene de cărbune și lignit reprezintă încă surse importante de energie electrică și termică. Ele contribuie la o aprovizionare cu energie sigură și la prețuri accesibile, precum și la competitivitatea economică și joacă un rol stabilizator în sistemul energetic, atât din punct de vedere tehnic cât și economic.

1.3

Cu toate acestea, regiunile miniere încă active trebuie să se pregătească să elimine treptat producția de cărbune, atât pentru a se conforma deciziilor politicilor UE în domeniul energiei și climei referitoare la utilizarea combustibililor fosili, cât și din motive economice.

1.4

Viitorul regiunilor care depind în prezent de utilizarea cărbunelui și viitoarele condiții de trai din aceste zone sunt aspecte care trebuie incluse în planificarea prospectivă pentru următoarele două generații – altfel spus, pentru următorii 25-50 de ani. Nu trebuie să se permită ca eliminarea treptată a utilizării cărbunelui în scopuri energetice în aceste regiuni să aibă ca efect stagnarea acestora. Aceste regiuni, dat fiind potențialul economic și social de care dispun, trebuie să fie implicate în punerea în aplicare a politicii UE privind energia și clima. Dezvoltarea durabilă a acestor regiuni trebuie să se facă prin garantarea desfășurării de dialoguri – pe plan politic, civic și social – prin care să se asigure existența unor planuri în vederea tranziției, atât la nivel național, cât și la nivelul întreprinderilor și al industriei.

1.5

Pentru ca securitatea energetică, competitivitatea industriei, protecția mediului, respectarea obligațiilor în materie de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și coeziunea socială să poată fi menținute în regiunile în care se exploatează cărbunele, CESE recomandă definirea unui „plan de sprijinire a tranziției pentru comunitățile și regiunile dependente de producția de cărbune” (numit în continuare „Planul”), care să abordeze chestiunile legate de restructurarea industriei cărbunelui în cursul tranziției energetice, astfel încât regiunile în care se exploatează cărbunele să se poată adapta la schimbări.

1.6

Planul ar putea fi conceput de către un grup consultativ, în cooperare cu Comisia Europeană și cu Parlamentul European. Din acest grup consultativ ar trebui să facă parte reprezentanți ai regiunilor miniere, ai sindicatelor, ai ONG-urilor, ai sectorului cercetării și dezvoltării și ai industriei cărbunelui.

1.7

Planul ar trebui să se bazeze pe trei piloni: (i) dialogul politic, dialogul civil și dialogul social; (ii) investițiile economice, sociale și de mediu; și (iii) investițiile în educație, formare, cercetare și dezvoltare, inovare și cultură.

1.8

Planul ar trebui să încurajeze regiunile să intre într-un proces de schimbare, să stimuleze dezvoltarea inovatoare, să-și mențină atractivitatea pentru investiții și să creeze oportunități pentru ocuparea forței de muncă și pentru o viață decentă. În acest proces de tranziție, este necesar să se valorifice pe deplin know-how-ul și potențialul regiunilor miniere.

1.9

Autoritățile regionale, guvernele statelor membre și instituțiile UE trebuie să se implice, fără excepție, în tranziția energetică și în restructurarea corelată cu această tranziție a regiunilor în care se exploatează cărbunele.

1.10

Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor dispun de experiența necesară pentru a fi implicate în acest proces, atât la nivel european, cât și la nivel național. Ele sunt, de asemenea, în măsură să ofere un cadru eficient pentru dialogul politic, dialogul social și dialogul civic necesare pentru consultarea cu locuitorii regiunilor în care se exploatează cărbunele.

1.11

În ceea ce privește tranziția energetică, una dintre principalele preocupări ale regiunilor din UE în care se exploatează cărbunele este existența unui cadru politic și instituțional adecvat care să fie în măsură să stimuleze investițiile publice și private de care va fi nevoie în următorii ani.

2.1

În ultimul deceniu, UE a cunoscut modificări majore ale sistemului său energetic. UE este pe calea cea bună în ce privește trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon și îndeplinirea obiectivelor în materie de emisii de gaze cu efect de seră, eficiență energetică și surse regenerabile de energie, pe care și le-a stabilit în perspectiva obiectivelor „20-20-20”. În 2014, UE a aprobat cadrul de politici privind clima și energia pentru 2030, care prevede o reducere cu 40 % a emisiilor de gaze cu efect de seră, o cotă de cel puțin 27 % din consum a energiei din surse regenerabile și realizarea unei economii de energie de 27 %. Aceste obiective intermediare au scopul de a ajuta UE să își îndeplinească obiectivul pe termen lung de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 80-95 % până în 2050.

2.2

Prin urmare, sistemul energetic al UE este în curs de trecere de la o eră dominată de combustibilii fosili și de la producerea centralizată de energie electrică pe bază de centrale de mari dimensiuni la producția de energie din surse de energie regenerabile și centrale descentralizate, maximizând în același timp oportunitățile disponibile prin creșterea eficienței energetice și printr-o mai bună gestionare a cererii de energie.

2.3

Tranziția energetică și politica ambițioasă a UE în materie de climă s-au bucurat de un sprijin puternic în proiectul uniunii energetice și au fost intens promovate după încheierea Acordului de la Paris. Acesta transmite un semnal clar, solicitând ca emisiile să fie reduse într-o măsură suficientă pentru a permite menținerea creșterii temperaturii medii globale sub limita convenită de 2 oC, până la sfârșitul secolului.

2.4

Stabilizarea climei presupune în mod necesar  (1) o serie de schimbări profunde în sistemele energetice din toate sectoarele economice.

2.5

Tranziția energetică cuprinde aspecte legate de tehnologie, cercetare, societate, cultură, economie și mediu, ceea ce înseamnă că atât cetățenilor, cât și comunităților le revine în mod clar un rol mai activ. Acest proces necesită punerea unui accent special pe cercetare și dezvoltare, deoarece generează noi provocări pentru sistemul energetic și sectoarele industriale care trebuie să reacționeze și să se adapteze la această situație.

3.1

Industria cărbunelui se numără printre sectoarele care au fost puternic afectate de tranziția energetică. Timp de sute de ani, cărbunele s-a aflat în centrul dezvoltării industriale și societale din Europa și din întreaga lume. Însăși Uniunea Europeană a fost înființată prin actul de voință politică de punere în comun a producției de cărbune și oțel din primele șase state membre fondatoare (2).

3.2

Preocupările actuale cu privire la protecția mediului, la schimbările climatice și la sănătatea umană  (3) au dat naștere unei serii de abordări politice și societale care pun sub semnul întrebării necesitatea de a utiliza în continuare cărbunele și alți combustibili fosili pentru producerea de energie electrică și termică.

3.3

Odată cu această nouă orientare politică, zilele cărbunelui par să fie numărate, în ciuda faptului că, în prezent, peste un sfert din energia electrică a UE este încă generat de 280 de centrale electrice pe bază de cărbune situate în 22 de țări. Numai șase țări sunt complet independente de producția de energie electrică pe bază de cărbune: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Luxemburg și Malta (4).

3.4

În timp ce ideea eliminării treptate a cărbunelui din mixul energetic pare să fie general acceptată în acele state membre în care nu se exploatează zăcăminte indigene de cărbune, situația este foarte diferită în cazul regiunilor din UE în care se exploatează cărbunele, unde acest sector oferă locuri de muncă directe pentru 240 000 de lucrători. Dacă se iau în considerare locurile de muncă din industria echipamentelor miniere, celelalte locuri de muncă din cadrul lanțului de aprovizionare și locurile de muncă indirecte, industria de profil susține aproape un milion de locuri de muncă, dintre care o mare parte se găsesc în regiuni în care există puține alternative de ocupare a forței de muncă (5).

3.5

Șase state membre exploatează cărbunele superior: Republica Cehă, Germania, Polonia, România, Spania și Regatul Unit. Zece state membre exploatează lignitul ca combustibil competitiv pentru producerea de energie electrică: Bulgaria, Republica Cehă, Germania, Grecia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Spania și Ungaria.

3.6

În aceste țări, zăcămintele indigene de cărbune și lignit joacă un rol important pentru securitatea aprovizionării și contribuie, astfel, la securitatea energetică a UE și la reducerea dependenței de import, în prezent foarte ridicată. Așa cum se menționează în Strategia europeană pentru securitate energetică (6), factura energetică externă a UE reprezintă peste 1 miliard EUR pe zi. În 2013, factura totală s-a ridicat la aproximativ 400 miliarde EUR, ceea ce reprezintă mai mult de o cincime din importurile totale ale UE. UE a trebuit să importe 90 % din petrolul brut, 66 % din gazele naturale, 42 % din combustibilii solizi și 40 % din combustibilul nuclear. În unele state membre ale UE care exploatează pe scară largă zăcămintele indigene de cărbune, de exemplu în Germania și Republica Cehă, aproximativ 50 % din energia electrică este generată în centrale electrice pe bază de cărbune. În Polonia, acest procent depășește 80 %.

3.7

Pe lângă utilizarea sa pentru producerea de energie electrică, cărbunele are numeroase alte utilizări. El este folosit în procesul de fabricare a cimentului și poate fi transformat în combustibili lichizi. Printre ceilalți mari utilizatori de cărbune se numără industria siderurgică, producătorii de hârtie, industria chimică și cea farmaceutică, precum și sectorul prelucrării alimentelor.

3.8

Cărbunele este, de asemenea, un ingredient esențial pentru fabricarea de produse specializate, cum ar fi cărbunele activ utilizat în filtre sau fibrele de carbon utilizate în industria aerospațială, în sectorul ingineriei civile, în sectorul militar etc. Există procese industriale care permit fabricarea de combustibili sintetici sau a unor produse chimice de bază pentru industrie, precum metanolul. Pornind de la metanol se poate fabrica o gamă largă de produse petrochimice care sunt în prezent produse pe baza altor combustibili fosili.

3.9

Pentru a atinge obiectivul unei uniuni energetice reziliente, cu o politică prospectivă în domeniul schimbărilor climatice, sectoarele energetice din UE trebuie să se ocupe serios și intens de necesara tranziție energetică. Industria cărbunelui trebuie să se concentreze pe o utilizare mai eficientă și mai ecologică a cărbunelui și să dezvolte utilizări alternative ale acestuia. Prin urmare, UE ar trebui să aloce fondurile necesare pentru cercetarea și dezvoltarea în domeniul chimiei cărbunelui.

4.1

Chiar dacă este de așteptat ca la un moment dat, în viitor, eliminarea treptată a cărbunelui în UE să aibă loc efectiv, în anumite țări și regiuni miniere cărbunele va continua să fie folosit timp de cel puțin câteva decenii. Conform Tratatului de la Lisabona, statele membre au dreptul de a exploata propriile resurse energetice și de a determina mixul energetic, luându-se în considerare faptul că nu ar trebui să existe niciun fel de subvenții pentru producerea de energie, precum și toate obligațiile existente legate de schimbările climatice. Cu toate acestea, industria cărbunelui trebuie să reacționeze la tranziția energetică în curs, la trecerea la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon și, în special, la obiectivul în materie de decarbonizare, utilizând toate măsurile și tehnicile disponibile pentru a se ajunge la o utilizare mai eficientă și mai puțin dăunătoare a cărbunelui. În acest sens, merită reamintite o serie de instrumente a căror utilitate a fost deja dovedită: creșterea eficienței, flexibilitatea și cogenerarea.

4.2

Întrucât producția de energie electrică reprezintă cea mai mare consumatoare de cărbune, creșterea eficienței este un instrument important prin care utilizarea cărbunelui poate deveni mai puțin poluantă. Prin creșterea eficienței se poate produce mai multă electricitate din fiecare tonă de cărbune, iar emisiile de CO2 pot fi reduse cu 30 % sau mai mult. Exemple utile de centrale electrice pe bază de cărbune cu randament ridicat pot fi găsite în Germania, în centrale electrice care funcționează pe baza tehnologiei sistemelor optimizate. Aceste centrale electrice pe cărbune sunt, de asemenea, foarte flexibile și pot crește sau scădea producția în mod rapid, venind astfel în sprijinul/completarea utilizării surselor regenerabile de energie intermitente.

4.3

Cogenerarea (producerea combinată de energie electrică și energie termică sau CHP) este o modalitate eficace și eficientă de producere a energiei electrice, care oferă beneficii semnificative, atât în ceea ce privește energia, cât și mediul. Centralele electrice convenționale emit căldura reziduală în mediul înconjurător. Instalațiile de cogenerare captează această căldură și o utilizează, asigurând astfel o utilizare mai eficientă a combustibilului. În prezent, UE produce prin cogenerare 11,7 % din producția sa de energie electrică (7).

4.4

Pe termen mediu, există speranța că tehnologia captării și stocării dioxidului de carbon (CSC) ar putea juca un rol important în decarbonizarea economiei. Procesele existente trebuie să fie îmbunătățite la scară largă, infrastructura și stocarea trebuie să fie optimizate, iar competitivitatea electricității produse de centralele electrice pe bază de cărbune cu ajutorul tehnologiilor CSC trebuie să fie clar demonstrată, înainte de a lua orice măsuri de solicitare a CSC. Ar trebui efectuate o analiză cost-beneficiu și o analiză a impactului asupra mediului.

4.5

În perspectiva unei utilizări eficiente și mai puțin poluante a cărbunelui, trebuie menționate și utilizările alternative ale cărbunelui, de exemplu lichefierea cărbunelui. Cărbunele poate fi transformat în combustibili lichizi – benzină, motorină, combustibil pentru avioane cu reacție sau produse petrochimice. Tehnologiile sunt deja dezvoltate, însă trebuie luate în considerare costurile de investiții și costurile operaționale.

5.1.1

Regiunile carbonifere sunt zone cu tradiție industrială, în care procesul de industrializare a fost asociat cu exploatarea resurselor minerale locale. Prin urmare, aceste regiuni sunt istoric legate de sectoarele tradiționale ale economiei, între care industria metalurgică grea, industria chimică și sectorul energetic au jucat un rol determinant. În ultimii ani, aceste sectoare, precum și întreprinderile respective au fost expuse unor schimbări rapide în mediul extern (în materie de condiții de piață, concurență, consumatori, tehnologii), precum și unor schimbări fundamentale pe plan intern (modificări în ce privește proprietatea, obiectivele proprietarilor și forța capitalului).

5.1.2

Pe lângă aceste schimbări majore, unele industrii tradiționale au înregistrat o stagnare, o retragere din regiune sau chiar o încetare treptată a activității. În unele regiuni, cărbunele european nu a fost în măsură să concureze cu cărbunele importat sau cu alte surse de energie fosile, ceea ce a cauzat un declin spectaculos al extracției cărbunelui. Chiar și un singur exemplu este grăitor: în urmă cu 100 de ani, Marea Britanie producea anual circa 300 de milioane de tone de cărbune, mulțumită activității a peste un milion de mineri. Dezindustrializarea a dus la pierderea multor locuri de muncă, însă chiar și în aceste condiții, în anumite regiuni, întreprinderile de extracție a cărbunelui au continuat să se numere printre cei mai importanți angajatori. Prin urmare, eliminarea treptată sau sistarea completă a activității societăților de exploatare a cărbunelui are consecințe grave asupra regiunilor relevante. Această situație a avut un impact major asupra întreprinderilor mici și mijlocii legate de societățile miniere.

5.1.3

În multe țări, regiunile carbonifere sunt caracterizate de o rată a șomajului mai mare decât media națională și de șomajul pe termen lung. Prin urmare, minerii disponibilizați vor avea dificultăți să găsească noi oportunități de locuri de muncă. Din aceste motive, sărăcia, stagnarea și deteriorarea nivelului de trai, precum și numărul zonelor și persoanelor defavorizate din punct de vedere social sunt în creștere.

5.1.4

Principala problemă legată de creșterea nivelului șomajului este dezechilibrul dintre cererea și oferta de pe piața forței de muncă. Cu alte cuvinte, se înregistrează atât o rată ridicată a șomajului, cât și o foarte clară cerere de forță de muncă, însă aceasta din urmă vizează competențe care răspund cerințelor de pe piața muncii. Profilul educațional al foștilor mineri, în rândul cărora predomină calificările manuale, nu este pe deplin compatibil cu cerințele pieței forței de muncă în ceea ce privește aspectele profesionale (calificările necesare) și aspectul personal (motivația). Atunci când un număr mare de mineri sunt concediați odată cu închiderea unei mine, foarte multe locuri de muncă dispar aproape peste noapte, ceea ce poate genera șocuri puternice la nivel local.

5.1.5

De asemenea, lucrătorii din minerit prezintă un spirit antreprenorial mai puțin dezvoltat și o slabă înclinație de a se aventura în noi domenii de activitate. Lipsa lor de entuziasm pentru desfășurarea unei activități independente se datorează influenței durabile exercitate asupra lor de societățile miniere, mari și puternice, care au promovat în rândul lucrătorilor o cultură orientată către statutul de angajat, inclusiv o reticență față de asumarea de riscuri. Este adevărat, însă, că această tendință poate fi observată și la nivel mai general. Chiar și studenții ar prefera să aibă statutul de angajat după absolvire.

5.1.6

Această situație este adesea exacerbată de lipsa de unor perspective promițătoare în materie de muncă și carieră, de condițiile mai puțin favorabile pentru desfășurarea activității independente, de indicii inferiori în ceea ce privește condițiile de viață și de performanțele insuficiente în materie de inovare – toate acestea fiind corelate cu un rol mai scăzut al științei, cercetării și dezvoltării. Capacitățile publice în domeniul cercetării și dezvoltării nu sunt suficient dezvoltate în toate zonele, iar transferul de cunoștințe și de aplicații către mediul de afaceri nu funcționează foarte bine. Tot aceste motive explică de ce transformarea economică se dovedește mai delicată și mai dificilă, iar în unele cazuri eșuează complet.

5.2.1

În țările producătoare de cărbune din UE, restructurarea a fost inițiată adesea ca răspuns la crize, fără să existe angajamente politice adecvate. În aceste condiții, ea a avut consecințe dramatice pentru calitatea vieții persoanelor din comunitățile miniere. Orice reducere a producției de cărbune poate duce la creșterea ratei șomajului, în special în regiunile miniere aflate într-un declin structural, pe termen lung. Numeroși foști mineri și lucrători din întreprinderi a căror activitate are legătură cu mineritul se confruntă cu șomajul de lungă durată, adesea permanent, ceea ce agravează și mai mult starea de sărăcie.

5.2.2

Din păcate, cu puține excepții, autoritățile relevante de la nivel european și național au adoptat până în prezent „politica struțului” în ceea ce privește efectele scontate ale politicilor privind schimbările climatice asupra industriei de extracție a cărbunelui, evitând orice angajament în cadrul dialogurilor corespunzătoare la nivel social și civic cu lucrătorii și cetățenii din comunitățile miniere. Experiența proceselor anterioare de restructurare, întreprinse pe baza unor promisiuni politice populiste care, în cele din urmă, nu s-au soldat cu măsuri concrete de redresare economică a acestor comunități, se reflectă chiar și în ziua de azi în neîncrederea tot mai mare a lucrătorilor în ce privește capacitatea autorităților de a soluționa eficient procesele de restructurare industrială.

5.2.3

În același timp, la nivel european și național se constată un nivel scăzut de empatie, precum și lipsa unei înțelegeri reale a problemelor cu care se confruntă regiunile miniere. Există o tendință de politizare excesivă a dezbaterii privind viitorul mineritului în contextul politicilor privind clima, în special în regiunile în care activitățile de extracție minieră de cărbune nu necesită ajutoare de stat; cu toate acestea, chiar și în regiunile miniere în care industria cărbunelui se află deja într-un proces dureros de restructurare, politicienii evită acest subiect, deoarece măsurile de tranziție către un nou profil regional nu asigură în mod automat niciun fel de capital electoral, sunt nepopulare și au nevoie de decenii întregi pentru a da rezultate.

5.2.4

Întrucât există o legătură clară între eliminarea treptată a cărbunelui și politica privind schimbările climatice, o parte a politicii europene privind punerea în aplicare a obiectivelor legate de climă ar trebui să ofere asistență regiunilor afectate de schimbările structurale, altfel spus regiunilor miniere în care se exploatează cărbunele.

5.2.5

Există frecvent situații în care autoritățile locale nu dispun de capacitatea financiară și administrativă necesară pentru a subscrie la proiecte și a le gestiona în conformitate cu cerințele specifice ale Comisiei Europene și ale autorităților naționale, motiv pentru care fondurile europene au mai degrabă rezultate limitate în ceea ce privește oportunitățile și calitatea vieții locuitorilor din comunitățile miniere în care se exploatează cărbunele.

5.3.1

Se poate garanta o „tranziție justă” (8) pentru comunitățile miniere, cu condiția ca autoritățile naționale și europene să fie în măsură să elaboreze în timp util un plan de măsuri bine orientate care să urmărească: menținerea unor salarii decente și a securității locului de muncă pentru lucrătorii vizați; facilitarea formării, a dezvoltării și a redistribuirii care să implice alternative de locuri de muncă în condiții decente; respectarea drepturilor omului și garantarea măsurilor de protecție socială, inclusiv a pensiilor, pentru a sprijini persoanele vizate pe durata procesului de tranziție; asigurarea unor investiții în reînnoirea comunității, inclusiv în închiderea minelor și în activitățile de reconvertire a siturilor miniere sau în construcțiile și serviciile asociate cu tranziția energetică.

5.3.2

Prin urmare, aceste regiuni vor avea nevoie în mod urgent de asistență științifică și financiară, nu numai pentru a evolua către un nou model economic și social, ci și pentru a gestiona, într-o perioadă rezonabilă de timp, numeroasele pericole pentru sănătatea umană și mediu asociate cu activitățile miniere trecute și actuale. În acest sens, organismele și autoritățile din domeniul cercetării geologice din statele membre responsabile cu închiderea și restaurarea minelor trebuie să coopereze pentru a colecta și stoca datele mineralogice și miniere și pentru a cartografia principalele riscuri legate de activitățile de minerit din trecut sau de închiderea sau conservarea minelor.

5.3.3

Viitorul regiunilor care depind în prezent de utilizarea cărbunelui și viitoarele condiții de trai trebuie să fie incluse în planificarea prospectivă pentru următoarele două generații, altfel spus pentru următorii 25-50 de ani. Nu trebuie să se permită ca eliminarea treptată a utilizării cărbunelui în scopuri energetice în aceste regiuni să aibă ca efect stagnarea acestora. Aceste regiuni, dat fiind potențialul economic și social de care dispun, trebuie să fie implicate în punerea în aplicare a politicii UE privind energia și clima. Dezvoltarea durabilă a acestor regiuni trebuie să aibă loc prin garantarea desfășurării unor dialoguri pe plan politic, civic și social, care trebuie să garanteze că există planuri privind tranziția, atât la nivel național, cât și la nivel de industrii și de întreprinderi.

5.3.4

De asemenea, trebuie luate măsuri pentru a stopa declinul atractivității pentru noii investitori, interni sau externi: pe lângă faptul că setul de competențe al forței de muncă este inadecvat, atractivitatea este afectată și de penuria de zone adecvate și bine pregătite pentru activități economice și de zone industriale de mari dimensiuni.

5.3.5

Prin urmare, situația foștilor mineri din regiunile care exploatează cărbunele nu este deloc ușoară. Cei mai lucizi reprezentanți ai acestor regiuni ar trebui să facă apel la guvernele lor naționale pentru ca, împreună, să se pregătească pentru restructurarea și dezvoltarea regiunilor carbonifere cu mult timp înainte de orice plan concret de reducere sau eliminare treptată a exploatării miniere a cărbunelui.

5.3.6

Autoritățile regionale, guvernele statelor membre și instituțiile UE trebuie să se implice, fără excepție, în tranziția energetică și în restructurarea corelată cu această tranziție a regiunilor în care se exploatează cărbunele.

5.3.7

Cu toate acestea, regiunile carbonifere au un potențial considerabil, atât în direcția restructurării, cât și în cea a dezvoltării. Ar trebui pregătit un set de măsuri de dezvoltare, inclusiv promovarea cercetării și dezvoltării într-un cadru inovator, cu includerea sectoarelor tradiționale și care au supraviețuit în regiunile carbonifere, dar și a unor noi sectoare aflate în expansiune.

5.3.8

Infrastructura energetică existentă și resursele umane calificate din regiunilor miniere care exploatează cărbunele trebuie să fie valorificate pe deplin, iar în această privință, printre măsurile care urmează să fie sprijinite ar trebui să se afle promovarea investițiilor publice și private. Întreprinderile existente și ceilalți actori de pe piață trebuie să investească masiv în noi instalații de producție, inclusiv în instalațiile de generare a energiei din surse regenerabile.

5.3.9

Este posibil ca studiile de fezabilitate să demonstreze că unele regiuni în care se exploatează cărbunele nu numai că au un potențial important pentru producerea de energie solară, eoliană sau geotermală, ci îndeplinesc mai ușor și alte condiții necesare pentru realizarea de investiții în tehnologiile energetice ecologice și adoptarea acestora: terenuri ușor accesibile pentru instalarea de noi unități de producție, resurse umane calificate sau dispuse să se recalifice, autorități locale familiarizate cu provocările din sectorul energetic și comunități locale obișnuite cu proiectele industriale.

5.3.10

Societățile miniere actuale posedă sau dețin în concesiune suprafețe semnificative de terenuri și/sau sute de kilometri de galerii subterane care pot fi folosite în tranziția energetică. În plus, majoritatea unităților miniere dispun de o conexiune fiabilă la rețelele regionale și naționale de transport de energie.

5.3.11

Pentru a incita la realizarea altor investiții de către sectorul privat, care joacă un rol esențial, fondurile structurale și de investiții europene (fondurile ESI) au alocat o sumă minimă de 27 miliarde EUR, specific dedicată investițiilor într-o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, inclusiv în eficiența energetică. Un procent de cel puțin 12 %, 15 % sau 20 % din alocările din Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) la nivel național trebuie reinvestit pentru a sprijini trecerea la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon în toate sectoarele în regiunile mai puțin dezvoltate, regiunile de tranziție și, respectiv, în regiunile mai dezvoltate din UE. Dacă Fondul de coeziune (FC) este utilizat pentru astfel de investiții, cota pentru regiunile mai puțin dezvoltate crește la 15 % (9).

5.3.12

Fondurile europene pot sprijini parțial comunitățile miniere în eforturile lor în direcția diversificării economice și tranziției energetice, însă o mare parte din investițiile destinate dezvoltării economice trebuie să fie asigurată din fondurile publice ale statelor membre în cauză sau prin atragerea de noi investiții din sectorul privat.

5.3.13

Elementele menționate anterior trebuie luate în considerare la elaborarea măsurilor destinate sprijinirii regiunilor în care se exploatează cărbunele în acest proces inevitabil de tranziție energetică și diversificare economică, iar partenerii sociali, societatea civilă și cetățenii în general din aceste regiuni trebuie implicați în identificarea de noi posibilități de dezvoltare pentru comunitățile lor.

5.3.14

Un „Plan de sprijinire a tranziției pentru comunitățile și regiunile dependente de producția de cărbune” ar trebui să încurajeze regiunile să facă în mod concret această tranziție, să stimuleze dezvoltarea inovatoare, să mențină atractivitatea pentru investiții și să creeze oportunități pentru ocuparea forței de muncă și pentru o viață decentă.

5.3.15

Planul ar putea fi dezvoltat de către un grup consultativ, în cooperare cu Comisia Europeană și cu Parlamentul European. Din acest grup consultativ ar trebui să facă parte reprezentanți ai regiunilor miniere, ai sindicatelor, ai ONG-urilor, ai sectorului cercetării și dezvoltării și ai industriei cărbunelui.

5.3.16

Planul de sprijinire a tranziției pentru comunitățile și regiunile dependente de producția de cărbune ar trebui să aibă la bază trei piloni:

5.4.1

În ce privește viitorul regiunilor miniere europene care exploatează cărbunele, se conturează două direcții. În unele astfel de regiuni miniere, se preconizează o eliminare rapidă sau chiar precipitată a producției de cărbune, în timp ce în altele, este posibil ca producția să continue timp de mai multe decenii.

5.4.2

În primul caz, eliminarea treptată ar putea fi o consecință a situației economice și de piață, care este complexă, în special în ceea ce privește industria europeană a antracitului, confruntată cu concurența importurilor de cărbune la prețuri extrem de scăzute. Situația minelor devine astfel foarte dificilă, chiar și pentru acele mine care au fost profitabile până de curând. În unele regiuni, este posibil ca administrația publică sau întreprinderile să ia decizii de închidere a minelor, în conformitate cu dispozițiile Tratatului de la Lisabona și cu dreptul statelor membre ale UE de a decide cu privire la propriile mixuri energetice.

5.4.3

Pentru aceste regiuni, ar fi util să se instituie fără întârziere un program social pe baza celor mai bune practici din diferite țări producătoare de cărbune din UE care au experiență cu eliminarea treptată a producției de cărbune sau care se pregătesc pentru un astfel de proces. În acest context, experiența germană poate fi utilă, întrucât în Germania, exploatarea minieră a cărbunelui va înceta în 2018, așa cum a fost prevăzut. Există multe alte foste regiuni miniere în care s-a exploatat cărbunele, de exemplu Regatul Unit, Franța, Țările de Jos și Belgia – toate având o bogată experiență.

5.4.4

În regiunile în care este de așteptat ca producția de cărbune să continue pe termen mai lung, este important să se pună accentul în primul rând pe utilizarea cărbunelui într-un mod mai eficient și mai puțin dăunător. În cazul utilizării cărbunelui pentru producerea de energie electrică, reducerea emisiilor va continua să reprezinte o prioritate. UE are instrumentele necesare în acest scop: sistemul revizuit de comercializare a cotelor de emisie, care impune să se ajungă la zero emisii de dioxid de carbon până în 2058, directiva privind emisiile industriale și noul document de referință privind cele mai bune tehnici disponibile (BREF) pentru instalațiile mari de ardere, aflat în curs de finalizare.

5.4.5

În strategia pentru regiunile carbonifere care au un viitor pe termen mai lung, cercetarea și dezvoltarea vor juca un rol foarte important: creșterea eficienței centralelor electrice va duce la o și mai mare reducere a emisiilor și la scăderea consumului de combustibil. Creșterea flexibilității centralelor electrice poate contribui la sprijinirea surselor regenerabile de energie intermitente. În plus față de tehnologiile curate de ardere a cărbunelui sau de utilizare și stocare a CO2, ar trebui luate în considerare și alte opțiuni în materie de utilizare a cărbunelui.

5.4.6

Cu toate acestea, chiar și în regiunile în care extracția cărbunelui are perspective pe termen mai lung, prioritatea trebuie să fie pregătirea pentru sistarea extracției de cărbune și pentru restructurarea regiunilor miniere.

19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/10

Raportor:

domnul Raymond HENCKS

1.1

CESE salută adoptarea Acordului de la Paris din cadrul celei de-a 21-a sesiuni (COP 21) a Conferinței părților la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC) și contribuția preconizată stabilită la nivel național (CPSN) a UE și a statelor membre, cu angajamentul de a reduce emisiile interne de gaze cu efect de seră (EGES) cu cel puțin 40 % până în 2030 și, în raport cu nivelul emisiilor din 1990, cu un procent cuprins între 80 și 95 % până în 2050.

1.2

De asemenea, Comitetul este de acord și cu faptul că acest obiectiv va trebui să fie îndeplinit în mod colectiv și printr-o responsabilitate partajată între UE și statele membre și că noile CPSN vor fi comunicate la fiecare cinci ani.

1.3

În ceea ce privește transporturile, obiectivul reducerii cu 60 % a emisiilor de gaze cu efect de seră (EGES) în comparație cu nivelul emisiilor din 1990 rămâne foarte ambițios și necesită eforturi considerabile. Deși decizia privind distribuția sarcinilor pentru perioada în vigoare până în 2020 (Decizia 406/2009) și viitoarea decizie pentru perioada 2020-2030 vor lăsa în întregime la latitudinea statelor membre alegerea sectoarelor economice care vor trebui să își reducă EGES, Comisia sugerează, în cazul în care sunt necesare eforturi suplimentare, să se utilizeze cote internaționale și să se evite alte angajamente pentru acele sectoare care nu fac obiectul sistemului ETS [COM(2015) 81], considerând, în ceea ce privește transporturile, că „în alte sectoare ale economiei pot fi realizate reduceri mai semnificative” [COM(2011) 144]. Ca atare, obiectivul de reducere cu 60 % a EGES în domeniul transporturilor poate fi încă privit ca fiind actual și în concordanță cu obiectivul global al UE în cadrul COP 21, cu condiția ca acțiunile și inițiativele conexe să fie puse în aplicare urgent, cu hotărârea necesară și cât mai curând posibil.

1.4

Cu toate acestea, acest aspect nu va scuti UE și statele membre de reevaluarea diverselor măsuri și inițiative lansate sau planificate în Cartea albă privind transporturile [COM(2011) 144 final] și în foaia de parcurs privind un cadru strategic pentru o uniune energetică stabilă [COM(2015) 80 final] din perspectiva eficienței și fezabilității lor și, în special, din perspectiva obiectivului de decarbonizare a transportului, și de reformare a lor și/sau lansarea altora noi în cadrul revizuirii Cărții albe privind transporturile (anunțată pentru 2016), fără însă a aduce atingere competitivității UE. Unele dintre ele sunt de natură legislativă, dar cele mai multe dintre ele vor trebui să se bazeze pe contribuții naționale voluntare pentru o schimbare de comportament sau de obișnuințe, elemente esențiale pentru reușită.

1.5

De asemenea, CESE atrage atenția asupra importanței acțiunii prevăzute în cadrul Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI), în vederea instituirii unui sistem mondial de comercializare a certificatelor de emisii (ETS) în domeniul aviației, și în cel al Organizației Maritime Internaționale (OMI) pentru a monitoriza emisiile generate de transportul maritim, îndemnând la obținerea unor rezultate ambițioase în contextul negocierilor în curs cu aceste organizații.

1.6

Comitetul subliniază necesitatea de a aplica principiul „poluatorul plătește” cu flexibilitate, în special în cazul zonelor rurale, îndepărtate, muntoase și insulare, pentru a evita efecte invers proporționale cu costurile și pentru a-l putea folosi în continuare ca mijloc de influențare a alegerii privind organizarea de operațiuni de transport, eliminând totodată orice concurență neloială între diferitele moduri de transport. CESE recomandă să se examineze posibilitatea unei organizări globale a transportului în regiunile rurale, astfel încât să se asigure atât respectarea acordului COP 21, cât și satisfacerea necesităților persoanelor vulnerabile.

1.7

În orice caz, aplicarea principiului „poluatorul plătește” nu va fi suficientă pentru a asigura tranziția către o societate cu emisii reduse de carbon, fiind cu atât mai important să se ia măsuri suplimentare precum creșterea eficienței energetice, a electromobilității, a utilizării în comun a autoturismelor și a comodalității, dezvoltarea surselor alternative de energie, dezvoltarea standardelor de calitate ecologică și, înainte de toate, promovarea transporturilor publice.

1.8

În ceea ce privește sursele de bioenergie, sunt necesare eforturi continue pentru a se ajunge la o reducere și mai drastică a gazelor cu efect de seră și a se evita schimbarea destinației terenurilor. De aceea, va trebui să fie promovată în continuare exploatarea energetică a reziduurilor, a subproduselor și a deșeurilor, pentru a produce carburanți. Transportul rutier de marfă, aviația sau transportul maritim mai au un oarecare potențial, dar biocombustibilii nu reprezintă o soluție în sine și este nevoie în continuare de dezvoltarea și de promovarea unor soluții de înlocuire a motorului cu combustie prin mobilitatea electrică și/sau tehnologiile cu hidrogen sau prin alte surse alternative și durabile de energie.

În cele din urmă, nu mobilitatea în sine trebuie limitată, ci deplasările motorizate individuale, în cazurile în care există o alternativă valabilă, fiind important să se promoveze transportul public, atât în interesul general al mediului, cât și pentru a evita ca orașele să se sufoce în trafic.

1.9

Retragerea investițiilor din activitățile poluante nu ar trebui să fie doar problema guvernelor și nu va putea fi înfăptuită fără sensibilizarea și mobilizarea întregului lanț din transporturi, (constructori, transportatori, utilizatori), prin măsuri legislative, de stimulare sau chiar de descurajare. Consolidarea capacităților, acordarea de asistență tehnică și facilitarea accesului la finanțare la nivel local și național sunt cruciale pentru tranziția către un sistem de transport hipocarbonic. În procesele de integrare a tuturor modurilor de transport, programele de investiții ale Uniunii Europene trebuie să acorde prioritate celor mai eficiente proiecte legate de climă, prin utilizarea unor criterii de evaluare care să se coreleze cu concluziile COP21.

1.10

Puternica implicare de care au dat dovadă organizațiile societății civile și actorii economici și sociali în cadrul COP 21 trebuie continuată, pentru a dezvolta o mișcare civică de justiție climatică și de retragere a investițiilor în activități poluante.

1.11

Ca atare, CESE recomandă să se facă apel la dialogul participativ cu societatea civilă, în termenii definiți în avizul său exploratoriu din 11 iulie 2012 pe tema „Cartea albă privind transporturile: către adeziunea şi angajamentul societăţii civile” (CESE 1598/2012).

2.1

Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice (la care face referire acordul COP 21, din 2015) s-a limitat la stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră (EGES) din atmosferă (cel mai important gaz cu efect de seră din sectorul transporturilor fiind CO2, care este eliberat în faza de producție în cazul electricității și în faza operațională în cazul carburanților), la un nivel care previne orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic. Prin Acordul de la Paris din 12 decembrie 2015, toate cele 195 de părți semnatare ale Convenției-cadru mai sus menționate se angajează însă, pentru prima dată, să accelereze reducerea EGES, în vederea îndeplinirii obiectivului final pe termen lung de a limita creșterea temperaturii medii la nivel mondial la sub 2 oC (până în 2100) în raport cu nivelurile preindustriale și să continue eforturile depuse pentru a limita creșterea la 1,5 oC, spre deosebire de previziunile actuale de limitare a încălzirii globale la 3 oC până la sfârșitul secolului al XXI-lea.

2.2

După ratificarea acordului, va cădea în sarcina părților semnatare să angajeze și să comunice contribuțiile preconizate stabilite la nivel național (CPSN) în programe întinse de fiecare dată pe perioade de 5 ani, în vederea atingerii obiectivului final.

2.3

Data intrării în vigoare a Acordului de la Paris este prevăzută începând cu 2020, cu condiția să fi fost ratificat de cel puțin 55 de state, reprezentând cel puțin 55 % din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial, fără a aduce atingere posibilității (recomandate cu insistență) de a-l pune în aplicare înainte de intrarea sa în vigoare.

2.4

La 6 martie 2015, în conformitate cu concluziile Consiliului European din 23 și 24 octombrie 2014, UE și statele sale membre au convenit un obiectiv obligatoriu de reducere a emisiilor interne de gaze cu efect de seră (EGES) cu cel puțin 40 % până în 2030 și cu 80-95 % până în 2050.

2.5

În conformitate cu concluziile menționate anterior, obiectivul trebuie să fie realizat în comun de UE și de statele membre, în special prin reduceri cu 43 % până în 2030 în sectoarele care fac obiectul schemei de comercializare a certificatelor de emisii (ETS) și cu 30 % (față de 2005) în sectoarele din afara acestei scheme, inclusiv printr-o participare care să concilieze echitatea cu solidaritatea.

3.1

În Cartea albă din 2011 privind transporturile [COM(2011) 144 final], Comisia Europeană lansase deja un apel urgent cu privire la necesitatea de a reduce semnificativ EGES, astfel încât schimbările climatice să rămână sub 2 oC, subliniind, în același timp, că este imperativ să se reducă EGES din sectorul transporturilor cu cel puțin 60 % în raport cu nivelul din 1990, menționând, de asemenea, că „în alte sectoare ale economiei pot fi realizate reduceri mai semnificative”.

3.2

Transporturile sunt responsabile pentru circa un sfert din EGES ale UE: 12,7 % din totalul emisiilor din transporturi sunt generate de aviație, 13,5 % de transportul maritim, 0,7 % de cel feroviar, 1,8 % de navigația fluvială și 71,3 % de transportul rutier (date din 2008). Impactul ecologic al unui mijloc de transport nu depinde însă numai de emisiile directe, ci și de cele indirecte, care sunt cauzate în principal de producerea energiei necesare în scopuri de deplasare.

3.3

În general, transportul cunoaște cea mai mare creștere a emisiilor de CO2 dintre toate sectoarele industriale. La nivelul UE, sectorul transporturilor este al doilea mare producător de emisii de gaze cu efect de seră. În plus, emisiile generate de sectoarele aviației și maritim cunosc creșterea cea mai rapidă, aceste sectoare nefiind însă acoperite de Acordul de la Paris.

3.4

Cartea albă din 2011 privind transporturile constată că sistemul de transport al UE nu este încă durabil și prevede următoarele măsuri pentru a remedia această situație:

3.5

În Cartea albă privind transporturile și în foaia de parcurs privind cadrul strategic pentru o uniune energetică stabilă, Comisia propune o serie de acțiuni pentru dezvoltarea unui sector al transporturilor decarbonizat.

3.6

Măsurile sugerate cuprind standarde mai stricte privind emisiile de CO2 pentru autoturisme și camionete după 2020, măsuri de îmbunătățire a eficienței carburanților, reducerea emisiilor vehiculelor grele și o mai bună gestionare a traficului. Trebuie încurajate sistemele de taxare rutieră bazate pe principiul „poluatorul/utilizatorul plătește” și introducerea combustibililor alternativi, inclusiv a electromobilității, ținând seama în special de nevoia de dezvoltare a unor infrastructuri adecvate.

4.1

După ratificarea acordului (până la 21 aprilie 2017), va cădea în sarcina părților semnatare să angajeze și să comunice contribuțiile preconizate stabilite la nivel național în programe întinse de fiecare dată pe perioade de 5 ani, în vederea atingerii obiectivului final.

4.2

În temeiul articolului 4 alineatul (16) din Acordul de la Paris, Uniunea Europeană poate acționa împreună cu statele sale membre, în cadrul responsabilității partajate, și va trebui să comunice secretariatului Acordului de la Paris nivelurile emisiilor alocate fiecărui stat membru.

4.3

În conformitate cu articolul 4 alineatul (9) din Acordul de la Paris și al Deciziei 1/CP.21, contribuțiile stabilite după un calendar până în 2030 trebuie comunicate sau actualizate până în 2020, operație ce trebuie repetată o dată la 5 ani în cadrul unei strategii de dezvoltare cu EGES scăzute până în 2050. Contribuțiile succesive vor trebui să crească treptat în raport cu contribuția anterioară [articolul 4 alineatul (3)].

4.4

Deși Uniunea Europeană și-a stabilit deja obiective și contribuții pentru 2030 și 2050, nivelul global al emisiilor reduse (pentru toate sectoarele economice) estimat de COP 21 pe baza contribuțiilor naționale din 2030 (55 de gigatone), este insuficient dacă obiectivul este de a menține creșterea temperaturii sub 2 oC, aceasta însemnând că sunt necesare eforturi suplimentare pentru a reduce emisiile până la 40 gigatone.

4.5

Deși decizia privind distribuția sarcinilor pentru perioada în vigoare până în 2020 (Decizia 406/2009) și viitoarea decizie pentru perioada 2020-2030 vor lăsa în întregime la latitudinea statelor membre alegerea sectoarelor economice care vor trebui să își reducă EGES, Comisia sugerează, în comunicarea sa „Protocolul de la Paris – Un plan de acțiune pentru combaterea schimbărilor climatice după 2020” [COM(2015) 81 final] ca, în cazul în care sunt necesare eforturi suplimentare, să se utilizeze cote internaționale și să se evite alte angajamente pentru acele sectoare care nu fac obiectul sistemului ETS. CESE a susținut această poziție a UE (cf. avizul NAT/665 din 2015). În plus, Comisia a menționat în Cartea albă privind transporturile că „în alte sectoare ale economiei pot fi realizate reduceri mai semnificative”.

4.6

Având în vedere cele de mai sus și dat fiind că reducerea cu 60 % a EGES în domeniul transporturilor fusese deja adoptată cu mult înainte de conferința de la Paris, în vederea menținerii schimbărilor climatice sub 2 oC, CESE consideră că obiectivul unei reduceri cu 60 % rămâne actual și este în conformitate cu deciziile COP 21.

4.7

Ar trebui menționat că angajamentul UE de a acționa în cadrul OACI, cu scopul de a sprijini dezvoltarea unui sistem global de comercializare a certificatelor de emisii pentru aviație și în cadrul OMI în ceea ce privește obligația de raportare a EGES în transporturile maritime, nu face parte din CPSN. UE ar trebui să promoveze rezultate ambițioase în contextul negocierilor în curs cu OACI și OMI.

5.1

CESE constată că există o strânsă corelare între CPSN a UE și obiectivele definite în diversele comunicări ale Comisiei privind măsurile politice privind schimbările climatice în ceea ce privește transportul. Cu toate acestea, este urgent și imperativ ca cele 40 de acțiuni și cele 131 de inițiative din Cartea albă privind transporturile să fie puse în aplicare cu hotărâre și cât mai curând posibil.

5.2

Este necesar însă să se reevalueze măsurile din Cartea albă privind transporturile în ceea ce privește reducerea EGES având în vedere CPSN a UE și obiectivele definite în pachetul privind uniunea energetică în momentul revizuirii acestei cărți albe, anunțată de Comisie pentru 2016 (1).

5.3

Diversele inițiative lansate în virtutea Cărții albe privind transporturile și a pachetului privind uniunea energetică vor trebui evaluate prin prisma eficienței și fezabilității lor și, în special, din perspectiva obiectivului de decarbonizare a transportului, fiind nevoie de reformarea lor și/sau de lansarea altora noi. Unele dintre ele sunt de natură legislativă, dar cele mai multe dintre ele vor trebui să se bazeze pe contribuții naționale voluntare pentru o schimbare de comportament sau de obișnuințe, elemente esențiale pentru reușită.

5.4

Trecerea la transporturi cu emisii scăzute de dioxid de carbon prezintă următoarele mize:

Unele activități specifice legate de transporturi, ce urmăresc reducerea emisiilor la nivel naţional și subnaţional ar putea determina orașele să diminueze emisiile cu 50 % până în 2050 în comparație cu scenariul status quo. Deja există soluții izolate care ar trebui să fie integrate în politicile de planificare a mobilității strategice, ceea ce ar permite îmbunătăţirea corelării politicii urbane cu cea în domeniul transporturilor. Consolidarea capacităților, acordarea de asistență tehnică și facilitarea accesului la finanțare la nivel local și național sunt cruciale pentru realizarea acestor obiective.

5.5

Mecanismul pentru interconectarea Europei, fondurile structurale și de coeziune, Fondul european pentru investiții strategice, precum și orice alte programe UE care sprijină investițiile în domeniul transporturilor în ce privește finanțarea de proiecte trebuie să acorde prioritate celor mai eficiente proiecte legate de climă, dar și să integreze diferitele moduri de transport, pentru a permite realizarea unei rețele europene de transport. Criteriile de evaluare a cererilor de finanțare trebuie să includă trimiteri explicite la principiile care corespund concluziilor COP21.

5.6

Distribuția sarcinilor între statele membre și între sectoarele din cadrul și din afara ETS (inclusiv transporturile) va fi elementul-cheie al implementării CPSN a UE, fiind necesar și să se conformeze obiectivelor sale strategice. Această distribuție trebuie să țină seama de concluziile Consiliului European din octombrie 2014, astfel încât să se ajungă la un rezultat echilibrat, luând în considerare eficiența în raport cu costurile și cu competitivitatea. Acești parametri ar trebui să prevaleze în decizia privind eforturile pentru perioada 2020-2030, care va fi luată în 2016 [COM(2015)80, anexa 1], ținând seama totodată de menținerea competitivității UE.

5.7

Menționata revizuire a Cărții albe va trebui să prevadă și mijloace specifice de stimulare a unei dezbateri ample cu societatea civilă, având în vedere că acceptarea socială a măsurilor, uneori nepopulare, este esențială, iar toate acțiunile vor rămâne ineficiente dacă toți cei cărora li se adresează nu se identifică cu acest demers. Prin urmare, puternica implicare de care au dat dovadă organizațiile societății civile și actorii economici și sociali în cadrul COP 21 trebuie continuată, pentru a dezvolta o mișcare socială de justiție climatică și de retragere a investițiilor din activitățile poluante.

5.8

Ar trebui promovate și extinse propuneri precum Inițiativa globală pentru economisirea carburanţilor (IGEC), care reunește țările ce se angajează să elaboreze politici și reglementări privind eficienţa energetică a vehiculelor, Declaraţia de la Paris privind electromobilitatea și schimbările climatice, chemarea la acțiune pe baza angajamentelor decisive asumate de sute de parteneri în favoarea electrificării durabile a transporturilor, inițiativa MobiliseYourCity (ce urmărește să sprijine orașele și țările în curs de dezvoltare și emergente în conceperea și implementarea planurilor de mobilitate urbană durabilă și a politicilor naționale de transport urban) sau Planul mondial de acțiune pentru transporturi de marfă ecologice.

5.9

Așa cum a subliniat deja CESE (2), pentru a deveni eficientă și a realiza obiectivele urmărite, guvernanța participativă necesită o bună structură organizatorică și procedurală. Implicarea părților interesate în dezvoltarea durabilă pe termen lung este mai eficientă dacă este organizată ca un proces continuu și integrator, mai degrabă decât printr-o implicare ad-hoc, izolată sau punctuală.

5.10

CESE a decis crearea unui forum al societății civile europene în favoarea dezvoltării durabile, care ar trebui să ofere un cadru structurat și independent pentru participarea societății civile la implementarea, monitorizarea și revizuirea aspectelor orizontale din programul de dezvoltare durabilă până în 2030, în special a obiectivului său cu numărul 13 („Întreprinderea unor acțiuni concrete pentru combaterea schimbărilor climatice și a efectelor acestora”). În ceea ce privește sectorul transporturilor, este necesară utilizarea dialogului participativ gestionat de CESE și prevăzut pentru punerea în aplicare a Cărții albe din 2011 privind politica în domeniul transporturilor.

5.11

De asemenea, în cadrul CESE se află în curs de elaborare avizul NAT/684, intitulat „Construirea unei coaliții a societății civile și a autorităților de la nivel subnațional pentru a transpune în realitate angajamentele Acordului de la Paris”. Acordul de la Paris nu ar trebui să genereze încă o platformă de înregistrare a angajamentelor asumate, ci mai degrabă să lanseze un cadru cuprinzător de armonizare pe termen lung a măsurilor neguvernamentale cu cele guvernamentale. Rolul societății civile în îndeplinirea angajamentelor este absolut indispensabil.

5.12

Retragerea investițiilor din activitățile poluante nu ar trebui să fie doar problema guvernelor și nu va putea fi înfăptuită fără sensibilizarea și mobilizarea întregului lanț din transporturi, (constructori, transportatori, utilizatori), prin măsuri legislative, de stimulare sau chiar de descurajare.

5.13

Strategia angajamentelor voluntare adoptată de COP 21 implică pentru fiecare țară doar indicarea unor angajamente neobligatorii, în timp ce introducerea unei norme obligatorii privind emisiile ar fi cu siguranță cea mai eficientă soluție pentru a obține rezultatul dorit prin Acordul de la Paris. Cu toate acestea, distribuția sarcinilor în UE pentru perioada 2020-2030, așa cum s-a menționat la punctul 5.5 de mai sus, va consolida angajamentele luate.

6.1

În conformitate cu Tratatul de la Lisabona [cf. Articolul 191 alineatul (2) din TFUE], politica de mediu a UE se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse mediului și pe principiul „poluatorul plătește”.

6.2

Scopul este ca poluatorii să plătească prețul daunelor pe care le-au adus mediului. În statele membre, însă, prețul carbonului se reflectă în mod foarte diferit în politicile privind clima, abordarea preponderentă fiind cea a impozitării, aceasta afectând, însă, mai ales puterea de cumpărare a gospodăriilor cu cele mai mici venituri și locurile de muncă.

6.3

În conformitate cu Cartea albă privind transporturile, prețurile și impozitele trebuie restructurate, pentru a ține mai bine seama de principiul „poluatorul plătește” și „utilizatorul plătește”.

6.4

Abordarea concepută de Comisie se bazează pe principiul „poluatorul plătește” și pe posibilitățile oferite de taxele rutiere pentru a finanța construirea și întreținerea infrastructurii. Acest sistem urmărește promovarea modurilor de transport durabile (prin internalizarea costurilor externe) și asigurarea finanțării.

6.5

În UE există un mozaic incoerent de regimuri diferite, cuprinzând: sisteme de taxare rutieră electronică, viniete, taxe legate de congestia traficului, taxe pe kilometru parcurs calculate prin satelit (GNSS). În plus, normele UE privind taxarea transporturilor rutiere pentru vehiculele grele (Eurovigneta) nu se mai aplică decât în patru state membre, în timp ce alte state membre nu instituie deloc taxe rutiere. Această situație ridică probleme serioase pentru dezvoltarea pieței unice și pentru cetățeni, cu efecte negative asupra creșterii economice și cu adâncirea inegalităților sociale în multe state membre. În plus, necolectarea taxelor de utilizare a rețelei rutiere poate avea un impact (fără a mai vorbi de costurile consecințelor negative asupra mediului) asupra condițiilor de concurență în raport cu transportul feroviar, în măsura în care un serviciu feroviar este disponibil.

6.6

Cu toate acestea, într-un sistem european de taxare rutieră, este important să se prevadă o anumită flexibilitate, pentru a se putea ține seama de situația regiunilor periferice și a zonelor rurale, îndepărtate, muntoase și insulare (cu o densitate redusă a populației și fără alternativă viabilă la transportul rutier), astfel încât internalizarea costurilor externe să nu aibă impact asupra comportamentelor sau a organizării transporturilor, ci doar un efect de subminare a competitivității acestora. Bunăstarea economică și socială a regiunilor rurale depinde de existența unui sistem de transport care să fie atât eficient din punctul de vedere al costurilor, cât și ecologic. Ca mijloc de a reduce emisiile cauzate de transporturi, unele guverne au introdus diferite forme de taxe pe emisiile de dioxid de carbon, însă acestea nu au reușit să reducă emisiile generate de transporturi, crescând totodată semnificativ costurile suportate de gospodării, mai ales în zonele rurale, îndepărtate și în zonele de munte.

6.7

Potrivit comisarului pentru transporturi, Comisia urmează să propună, până la sfârșitul anului 2016, un sistem european pentru camioane și autoturisme cu o reglementare uniformă pentru taxarea rutieră în toate statele membre ale UE, bazată exclusiv pe numărul de kilometri parcurși.

6.8

CESE salută intenția Comisiei de a armoniza la nivel european sistemul de taxare rutieră pe baza principiului „poluatorul plătește”, dar consideră că aspectele de internalizare a tarificării nu vor fi deloc suficiente pentru a se ajunge la o politică de transport durabilă, care să respecte angajamentele luate în cadrul COP 21 și să necesite măsuri suplimentare, precum sporirea eficienței energetice, a electromobilității, a utilizării în comun a autoturismelor și a comodalității, dezvoltarea surselor alternative de energie, elaborarea de standarde de calitate a mediului și, înainte de toate, promovarea transportului public.

6.9

O altă măsură ar putea fi un preţ al carbonului care să se bazeze pe criterii economice şi sociale. Un preț prea scăzut al petrolului, cum este cazul în prezent, nu este cu siguranță un semnal pentru toți operatorii de transport ca să-și modifice comportamentul și să ia măsuri de reducere a consumului de energie. Cu toate acestea, introducerea unor norme și standarde mai stricte pentru carburanți, eficiența energetică, gestionarea informatizată a traficului și dezvoltarea carburanților alternativi poate deschide căi de reducere a emisiilor, fără însă a afecta în mod negativ competitivitatea.

7.1

CESE subliniază necesitatea absolută de a stabili o politică industrială activă și de a coordona cercetarea și dezvoltarea, în vederea susținerii tranziției la o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon. Este nevoie de eforturi susținute de cercetare și dezvoltare pentru a face compatibile creșterea inevitabilă din sectorul transporturilor și scăderea emisiilor poluante.

7.2

Foaia de parcurs privind transporturile sugerează că va fi necesară dezvoltarea în continuare a biocarburanților, în special în sectorul aviației și al vehiculelor de mare tonaj, însă remarcă faptul că aspectele de securitate alimentară și de mediu sunt legate de dezvoltarea biocarburanților și subliniază importanța dezvoltării de biocombustibili mai durabili de a doua și a treia generație.

7.3

În ceea ce privește sursele de bioenergie, sunt necesare eforturi continue pentru a se ajunge la o reducere și mai drastică a gazelor cu efect de seră și a se evita schimbarea destinației terenurilor. De aceea, va trebui să fie promovată în continuare exploatarea energetică a reziduurilor, a subproduselor și a deșeurilor, pentru a produce carburanți. Transportul rutier de marfă, aviația sau transportul maritim mai au un oarecare potențial, dar biocombustibilii nu reprezintă o soluție în sine și este nevoie în continuare de dezvoltarea și de promovarea unor soluții de înlocuire a motorului cu combustie prin mobilitatea electrică și/sau tehnologiile cu hidrogen sau prin alte surse alternative și durabile de energie.

7.4

Tranziția spre mobilitatea electrică va trebui să fie însoțită de tranziția spre utilizarea în comun a automobilului. Cu toate acestea, nu trebuie să se piardă din vedere că, chiar și dacă se trece în întregime la carburanți durabili, persistă riscul ca orașele să fie sufocate de trafic, atâta timp cât transportul în comun și sistemele eficiente de distribuție nu devin regula generală.

19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/17

Raportor:

doamna Emmanuelle BUTAUD-STUBBS

1.1

Chestiunea muncii decente în lanțurile de aprovizionare globale, cum ar fi cele pentru textile – confecții și încălțăminte, produse electronice, minerale și industria agroalimentară este, într-adevăr, o problemă crucială pentru toți actorii publici și privați implicați la nivel național și internațional în gestionarea lanțurilor de aprovizionare.

1.2

Comitetul Economic şi Social European (CESE) și-a adaptat procedurile interne pentru a fi în măsură să își elaboreze avizul înainte de cea de a 105-a sesiune a Conferinței Internaționale a Muncii (CIM) de la Geneva cu privire la chestiunea muncii decente în lanțurile de aprovizionare globale.

CESE recomandă:

1.3

Comitetul solicită Comisiei Europene să adopte o strategie cuprinzătoare și ambițioasă, cu scopul de a promova munca decentă în lanțurile de aprovizionare globale prin intermediul tuturor politicilor sale interne (acces la achizițiile publice ale UE, etichetare etc.) și externe (comerț, dezvoltare, politica de vecinătate etc.).

1.4

Adoptarea unui limbaj comun, a unor definiții comune și evaluarea datelor statistice existente de către diferitele părți interesate: OCDE, OIM (1), OMC, Comisia Europeană, Banca Mondială și FMI, cu scopul de a evita confuzia și interpretările eronate, precum și elaborarea unei politici coerente de către organismele publice implicate, cu diferite competențe, în acest domeniu.

1.5

Luând în considerare Principiile directoare ale ONU privind afacerile și drepturile omului, va trebui să recunoaștem și să promovăm cele mai bune practici și inițiative disponibile în setul de instrumente existent: Orientările OCDE pentru întreprinderile multinaționale, Orientările sectoriale ale OCDE privind diligența necesară (textile și confecții, minerale, agricultură și finanțe), ajutorul pentru comerț, schemele financiare pentru compensarea prejudiciului, codurile de conduită, etichetele, standardele și instrumentele de autoevaluare. Scopul este acela de a pune în aplicare o politică treptată, coerentă și durabilă de gestionare responsabilă a lanțurilor de aprovizionare.

1.6

Promovarea unor abordări practice și adecvate, bazate pe risc, care vor lua în considerare natura specifică a lanțului valoric global și a lanțului de aprovizionare global (organizare liniară sau modulară, simplă sau complexă, scurtă sau lungă).

1.7

Pe baza unei evaluări a practicilor existente, promovarea implicării tuturor părților interesate, prin implicarea actorilor publici și privați, a partenerilor sociali, a ONG-urilor, a experților etc., cu scopul de a dezvolta cel mai bun portofoliu de acțiuni inspirate de orientările OCDE pentru identificarea riscurilor, pentru prevenirea și atenuarea acestora și pentru comunicarea și raportarea cu privire la planul de acțiune. Măsurile implicate în planurile de acțiune ar putea include măsuri legislative și fără caracter legislativ deopotrivă, cele mai bune practici, stimulente financiare, accesul la formare, precum și consolidarea capacităților pentru dialog social și sindicate.

1.8

Promovarea unei reflecții specifice cu privire la tipul de instrumente de transparență care ar putea fi introduse, cu scopul de a informa consumatorii finali cu privire la condițiile sociale de producție.

1.9

Viitoarea conferință a OIM ar trebui să analizeze posibilitatea ca această organizație să își asume un rol activ, asigurând condiții decente de muncă de-a lungul lanțurilor de aprovizionare globale și luând în considerare crearea și ulterior adoptarea unor instrumente relevante și adaptate care, datorită implicării părților interesate, să contribuie la îmbunătățirea efectivă a condițiilor de muncă.

2.1.1

Lanț valoric global (LVG): acest concept a apărut la mijlocul anilor 1990 și descrie „întreaga gamă de activități necesare pentru a aduce un produs de la stadiul de concepție, la proiectare, materiile sale prime și produsele intermediare, comercializarea acestuia, distribuția și serviciile pentru clienții finali” (2).

Menirea lanțurilor valorice globale este să favorizeze „modernizarea procesului” (producătorul adoptă o tehnologie mai bună pentru a îmbunătăți eficiența) și „modernizarea funcțională” (capacitatea unui producător de a dezvolta abilități de proiectare, branding si marketing). Cu toate acestea, o serie de exemple arată că nu se întâmplă întotdeauna astfel.

Chestiunea gestionării durabile și responsabile a lanțurilor valorice globale este prioritară pe agenda internațională (OCDE, OIM, G7, G20, UE, ONU), având în vedere că schimburile comerciale și investițiile crescânde la nivel mondial au loc prin lanțurile valorice globale și că externalizarea și coordonarea transfrontalieră a producției globale de către firmele cu funcție nodală (lead firms) au efecte sociale semnificative. Unele dintre acestea sunt pozitive: de exemplu, locuri de muncă mai bine plătite, o mai mare inserție profesională a femeilor, crearea de locuri de muncă care să permită inserția profesională, dezvoltarea abilităților și difuzarea cunoștințelor și a tehnologiei. Altele reprezintă un motiv de îngrijorare, cum ar fi munca precară, condițiile precare de muncă (inclusiv în domeniul sănătății și al securității la locul de muncă), lipsa de drepturi sociale (inclusiv lipsa de asigurare socială), precum și încălcarea drepturilor omului și a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor.

Acest lucru conduce la dezvoltarea și punerea în aplicare a diverse instrumente la nivel național și internațional, cum ar fi convențiile OIM, orientările OCDE sau Principiile directoare ale ONU privind afacerile și drepturile omului (conform, de asemenea, punctului 2.3.3) și cadrele politice, cum ar fi Agenda pentru dezvoltare durabilă pentru 2030 (3) și Agenda pentru acțiune de la Addis Abeba privind finanțarea pentru dezvoltare (4), menite să susțină respectarea standardelor de muncă și promovarea muncii decente, precum și dezvoltarea în continuare a comerțului, a investițiilor, a sectorului privat și a lanțurilor de aprovizionare.

2.1.2

Lanț de aprovizionare global (LAG): un lanț de aprovizionare global este alcătuit din organizațiile, resursele și procesele interdependente care creează și furnizează produse și servicii către clienții finali. Ca atare, acesta face parte din lanțul valoric global dedicat aprovizionării și nu concepției sau distribuției mărfurilor sau a serviciilor.

2.1.3

Muncă decentă: concept formulat de elementele constitutive ale OIM și adoptat de CIM în Declarația privind justiția socială pentru o globalizare echitabilă (5) – se referă la programele naționale și locale puse în aplicare cu scopul de a atinge patru obiective strategice:

În calitate de organism de standardizare la nivel mondial, OIM a adoptat o serie de convenții relevante pentru lanțurile de aprovizionare globale. Acestea includ standarde fundamentale (de bază) ale muncii (de exemplu, promovarea libertății de asociere și dreptul la negociere colectivă, promovarea nediscriminării la locul de muncă, precum și interzicerea muncii forțate și a muncii copiilor), precum și convenții în domeniul sănătății și siguranței la locul de muncă, inspecția muncii și altele. Țările care le-au ratificat sunt obligate să își alinieze legislația și practicile la aceste convenții. Mai mult, în conformitate cu Declarația din 1998 a OIM cu privire la principiile și drepturile fundamentale la locul de muncă (6), toate statele membre ale OIM sunt obligate să respecte și să transpună în legislație și în practică standardele de muncă fundamentale, chiar dacă acestea nu au ratificat convențiile relevante.

2.2.1

Ponderea lanțurilor valorice globale în comerțul mondial a crescut rapid și, în conformitate cu OMC, OCDE, OIM și UNCTAD 2013 (7), reprezintă între 60 % și 80 % din comerțul internațional și peste 20 % din locurile de muncă la nivel global (8). Sectoarele vizate de astfel de componente organizatorice interdependente precum concepția, producția, distribuția și consumul, conduse de întreprinderi multinaționale, includ agricultura, industria (de exemplu, automobile, aeronautică, textile-confecții, jucării, electronice) și serviciile (de exemplu, centre de intermediere telefonică, tehnologia informației).

2.2.2

Formele și structurile acestor lanțuri valorice globale variază, de asemenea: unele dintre ele sunt destul de scurte (număr redus de activități), în timp ce altele sunt mai lungi, implicând legături economice, sociale și financiare între societăți înființate în țări numeroase și îndepărtate (din SUA, în UE și Asia). Potrivit lui Gary Gereffi (9), există trei tipuri dominante de guvernanță: lanțuri valorice globale determinate de cumpărător și, în cele mai multe cazuri, de costuri (acesta este cazul lanțurilor valorice globale pentru confecții și încălțăminte) și de producători cu unele competențe tehnologice ale furnizorilor în țările în curs de dezvoltare, inclusiv proiectarea și inovarea (produse electronice).

2.2.3

Întrucât lanțul de aprovizionare global este o componentă a lanțului valoric global, el se bazează pe relația dintre cumpărători și furnizori și potențiali subcontractanți. Acest „lanț” poate fi modelat în diverse moduri: integrare pe verticală, lanțuri captive, guvernanța modulară a lanțului (principalii furnizori sunt capabili să funcționeze independent de întreprinderea nodală) sau lanțurile bazate pe piață (piețele de mărfuri).

2.3.1

Definiția UE a RSI recunoaște „responsabilitatea întreprinderilor pentru impactul lor asupra societății” (10).

2.3.2

Ca urmare a unei serii de probleme întâmpinate în ultimii 20 de ani, în special în sectoare precum produsele electronice, articolele sportive și confecții, au fost identificate, în special de OCDE, următoarele chestiuni considerate critice pentru o gestionare durabilă de către o întreprindere multinațională, ca întreprindere cu funcție nodală (lead firm), a lanțului său valoric global și a lanțului de aprovizionare global:

2.3.3

În prezent, o gamă largă de actori – numeroase organizații și organisme publice și private, naționale, europene și internaționale – desfășoară activități cu privire la aceste aspecte, în special după tragedia din Rana Plaza (Bangladesh), care a ucis peste 1 100 de angajați în 2013:

Diverse inițiative private au fost puse în aplicare, fie permanent sau temporar, de exemplu, pentru îmbunătățirea sănătății și a siguranței în fabricile de confecții din Bangladesh, după catastrofa din Rana Plaza (Acordul privind siguranța împotriva incendiilor și siguranța clădirilor în Bangladesh) (20).

2.3.4

Toți acești actori publici și privați sunt implicați în elaborarea și punerea în aplicare a diferitelor instrumente care vizează îmbunătățirea condițiilor de muncă și a drepturilor la locul de muncă:

3.1.1

Lanțul de aprovizionare din industria articolelor de confecții și de încălțăminte acoperă o serie de actori și procese de producție. Regiunea Asia-Pacific este responsabilă de exporturi mondiale în valoare de 601 miliarde de dolari aferente articolelor de confecții, textile și încălțăminte, ceea ce reprezintă 60 % din totalul comerțului mondial, China având cea mai mare parte. Țări precum Bangladesh sau Cambodgia și-au intensificat specializarea în producția și exportul de confecții și încălțăminte cu 89,2 % și, respectiv, 77,4 % din totalul exporturilor de mărfuri în 2014 (22). Acest lucru se datorează în principal unei creșteri bruște a salariilor în industria articolelor de îmbrăcăminte și textile din China, ceea ce a determinat cumpărătorii internaționali să caute noi furnizori în Asia.

În conformitate cu datele OIM (23), în 2014, câștigurile medii au fost de mai puțin de 200 de dolari pe lună în majoritatea țărilor. Salarii minime lunare pentru lucrătorii necalificați în domeniul confecțiilor se aplică în China (până la 297 de dolari), Filipine, Malaysia, Indonezia (247 de dolari), Thailanda, Vietnam (145 de dolari), India (136 de dolari), Cambodgia (128 de dolari), Pakistan (119 dolari), Bangladesh (71 de dolari) și Sri Lanka (66 de dolari).

Principalele riscuri sunt lipsa unui salariu decent, munca forțată sau munca copiilor, relațiile industriale deficitare din cauza protecției precare a libertății de asociere și din pricina negocierii colective limitate, nivelul deficitar al sănătății și siguranței la locul de muncă, inspecția muncii insuficientă, sistemele subdezvoltate pentru riscuri profesionale, poluarea apei, expunerea la substanțe chimice, precum și exploatarea forței de muncă de sex feminin.

3.1.2

La 24 aprilie 2013, prăbușirea clădirii Rana Plaza din Bangladesh, folosită de fabrici de confecții, a provocat moartea a 1 136 de angajați, în principal femei. Amploarea accidentului, cauzat de repararea deficitară a clădirii și de lipsa ieșirilor de incendiu, a dus la o mobilizare excepțională a guvernelor (UE și statele membre, SUA, Canada, Norvegia), a organizațiilor internaționale (OIM, OECD și Banca Mondială), a părților interesate internaționale și locale, cu o gamă ambițioasă de acțiuni care vizează încurajarea măsurilor naționale pe termen scurt (compensații pentru familiile victimelor, inspectarea fabricilor de confecții și acțiuni corective, noi metode de audit, revizuirea legislației muncii), a măsurilor naționale pe termen mediu (de exemplu, dezvoltarea unor sindicate comerciale independente și consolidarea inspecției muncii), precum și a unor măsuri sistematice, cu scopul de a promova gestionarea responsabilă a lanțurilor de aprovizionare globale.

3.1.3

OCDE elaborează orientări privind diligența necesară referitoare la existența unui lanț de aprovizionare responsabil în sectorul de confecții și încălțăminte.

3.1.4

OIM, în cooperare cu donatori internaționali, guverne, lucrători și angajatori, pune în aplicare proiecte în sectorul confecțiilor (de exemplu, în Asia), cu scopul de a spori accesul la informații cu privire la salarii, condiții de muncă și relațiile industriale, pentru a îmbunătăți calitatea dialogului social privind standardele de muncă, consolidarea capacității partenerilor sociali și a mecanismelor de negociere colectivă, precum și asigurarea standardelor de muncă la nivel de fabrică (25).

3.1.5

Comisia Europeană elaborează o inițiativă emblematică privind un lanț de aprovizionare durabil în sectorul confecțiilor, inclusiv planificarea comună, finanțarea coordonată, punerea în aplicare în comun a programelor, sensibilizarea consumatorilor etc.

3.1.6

Partenerii sociali ai UE din sectorul textilelor și al articolelor de îmbrăcăminte au elaborat o inițiativă comună, sprijinită de Comisia Europeană, care conține un instrument de evaluare a riscurilor privind RSI, relevant pentru lanțurile de aprovizionare globale. Inițiativa este în curs de finalizare, urmând să fie diseminată în rândul IMM-urilor și al altor părți interesate.

3.1.7

Președinția olandeză a UE dorește să analizeze mijloacele de consolidare a sinergiilor dintre politicile comerciale și de dezvoltare ale UE, pentru a contribui la durabilitatea lanțurilor de aprovizionare globale.

3.1.8

Domnul Gerd Muller, ministrul federal german pentru economie, cooperare și dezvoltare, a pus bazele unei alianțe specifice pentru „textile durabile”, la care participă principalii parteneri. La ultimul summit G7, acesta a prezentat o sinteză foarte concretă a situației: „Asumarea responsabilității ar costa un euro, un singur euro pe rochie, pe sacou sau pereche de pantaloni, pentru a ne asigura că munca grea din Bangladesh, Cambodgia sau Africa este răsplătită, iar copiii și croitoresele au oportunități în viață” (26).

3.1.9

Proliferare a inițiativelor private înlesnește acumularea experienței și contribuie la schimbul de bune practici. Printre acestea se numără ICS (Inițiativa privind clauza socială), cu 22 de importanți comercianți cu amănuntul, cum ar fi Monoprix, Carrefour sau Casino, reprezentând o cifră de afaceri de peste 243 de miliarde EUR, care împărtășesc o metodologie similară pentru auditurile lor sociale, și BSCI (Inițiativa privind conformitatea socială în afaceri), lansată în 2003 de către FTA (Asociația pentru comerț extern), cu sediul la Bruxelles, cu peste 1 700 de comercianți cu amănuntul și importatori din 36 de țări, având relații de afaceri cu 30 000 de fabrici.

3.2.1

Conform studiului privind lanțurile valorice globale, realizat de Sturgeon și Kawakami (27), „valoarea articolele intermediare din sectorul confecțiilor pare să fie mult mai scăzută, raportată la valoarea comerțului cu bunuri de consum intermediar, decât cea a articolelor corespondente din industria produselor electronice și din cea a automobilelor”.

3.2.2

Lanțul valoric global al produselor electronice este unul dintre cele mai importante din sectorul bunurilor, cu peste 17 % din totalul bunurilor de consum intermediar în 2006, comparativ cu 2,7 % pentru produse chimice și materiale plastice și 1,9 % pentru componente de aeronave. Cele două țări lider în exportul de produse electronice intermediare sunt China/Hong Kong și Statele Unite.

3.2.3

Cei trei factori constanți care determină „modularitatea lanțului valoric” sunt următorii:

Modularitatea acestui lanț valoric specific constă în codificarea și standardizarea principalelor procese de lucru, cum ar fi proiectarea asistată de calculator, planificarea producției, precum și inventarul și controlul logistic.

3.2.4

Produsele electronice de consum au cicluri scurte de viață, între trei și 18 luni, cu o durată scurtă de perimare. Prin urmare, furnizorii acestor produse se confruntă tot mai mult cu comenzi rapide de introducere pe piață. De exemplu, atunci când iPhone Apple a fost introdus în 2007, durata de introducere pe piață era de șase luni; în 2012, aceasta a scăzut la mai puțin de două săptămâni (28). Pentru producători și lucrători, aceasta reprezintă o provocare și este necesar să se dezvolte și să se pună în aplicare soluții pentru a o aborda.

În timp ce în unele întreprinderi s-a ajuns la un acord cu privire la orele suplimentare de lucru sau la munca în schimburi în sezonul de vârf și compensarea acestora în cursul anului, altele înregistrează o creștere substanțială a contractelor temporare și a angajării migranților sau a lucrătorilor prin intermediul agențiilor (de exemplu, în Mexic, în 2009, 60 % din forța de muncă în industria electronică era reprezentată de muncitori temporari, acest procent ridicându-se la 90 % în sezonul de vârf) (29). Acest lucru înseamnă adesea drepturi reduse pentru lucrători, cum ar fi salarii mai mici, lipsa asigurărilor sociale sau interdicția de a adera la sindicate. Soluțiile ar putea include, pe lângă legislația națională, acorduri la nivel de întreprindere și îmbunătățirea coordonării și a schimbului de informații între cumpărători și furnizori, permițând astfel o planificare mai bună a producției și angajarea de lucrători permanenți, mai degrabă decât temporari.

3.2.5

Aspectele legate de respectarea drepturilor omului și a drepturilor lucrătorilor din industria produselor electronice se extind și asupra problemei mineralelor provenite din zonele afectate de conflict și cu risc ridicat, cum ar fi regiunea Marilor Lacuri Africane (30). În urma adoptării unor acte legislative în SUA (Legea Dodd-Frank), Comisia Europeană a prezentat, în 2014, o propunere de regulament de stabilire a unui mecanism de autocertificare pentru importatorii de staniu, tantal, tungsten și aur pe piața UE, pentru a se asigura că veniturile din extracția și comerțul cu aceste minerale nu susțin conflictele armate locale. În schimb, obligația de diligență însoțită de alte măsuri ar trebui să contribuie la transparența de-a lungul lanțului de aprovizionare și să aibă un impact pozitiv asupra creării de locuri de muncă și asupra condițiilor de muncă în mine, cum ar fi sănătatea și siguranța la locul de muncă, nivelul veniturilor sau intrarea activității în circuitul legal. Acest lucru ar permite, de asemenea, o aprovizionare continuă din Africa, în loc să fie necesară orientarea spre alte regiuni din lume, care nu sunt afectate de conflict (31).

3.2.6

OCDE a elaborat Orientările privind diligența necesară referitoare la existența unui lanț de aprovizionare responsabil în cazul minereurilor provenite din zone de conflict și din zone cu risc ridicat (32).

3.3.1

CESE ar dori, de asemenea, să sublinieze că lanțurile valorice globale și lanțurile de aprovizionare globale în alte sectoare, cum ar fi serviciile și industria agroalimentară, s-ar putea confrunta cu probleme în ceea ce privește condițiile de muncă, și în special sănătatea și siguranța la locul de muncă.

3.3.2

Sprijinul OIM pentru munca decentă în economia rurală (33) se concentrează pe trei domenii de acțiune prioritare: munca decentă pentru populațiile rurale defavorizate, marginalizate și vulnerabile, munca decentă pentru lucrătorii din mediul rural în lanțurile de aprovizionare, precum și munca decentă pentru lucrătorii din mediul rural pe plantații.

—

guvernele sunt responsabile de elaborarea, punerea în aplicare și respectarea legislației naționale sociale și a celei în domeniul muncii, de ratificarea și punerea în aplicare efectivă a convențiilor OIM, iar în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, de asemenea, de transpunerea și punerea în aplicare a directivelor UE; de asemenea, este de datoria lor să furnizeze toate resursele administrative și financiare, inclusiv pentru inspecția muncii, pentru a asigura respectarea cadrului legal;

—

organizațiile internaționale stabilesc standarde și elaborează inițiative globale, cu scopul de a promova standarde internaționale în domeniul muncii și comportamentul responsabil în afaceri. În acest context, documente cum ar fi Principiile directoare ale ONU privind afacerile și drepturile omului (cadrul „Protecție, respect și remediere”) oferă indicații cu privire la rolurile și responsabilitățile principalilor actori;

—

partenerii sociali sunt încurajați să se implice și să promoveze dialogul social privind standardele de muncă și condițiile de muncă, inclusiv în cadrul sectorului și în context transfrontalier, iar guvernele ar trebui să asigure că libertatea de asociere și de negociere colectivă este protejată și promovată în mod eficient;

—

întreprinderile multinaționale ar trebui să se conformeze legilor în vigoare în țările în care își desfășoară activitatea; de asemenea, acestea sunt încurajate să se angajeze în acțiuni RSI și în procese de diligență;

—

ONG-urile completează eforturile altor actori și joacă un rol-cheie în sporirea conștientizării cu privire la drepturile lucrătorilor și la denunțarea abuzurilor.

Date fiind complexitatea și riscurile copleșitoare evidente care implică acești actori-cheie, CESE pledează în favoarea platformelor structurate, transparente și favorabile incluziunii părților interesate, pentru a aborda astfel de probleme complexe.

19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/28

Raportor:

doamna Ariane RODERT

Coraportor:

domnul Oliver RÖPKE

1.1

Europa se confruntă cu provocări complexe care necesită modele sociale și economice reînnoite. Pentru a asigura progresul, creșterea economică și bunăstarea în Europa este necesară tranziția către o economie bazată pe inovare.

1.2

În acest context, apar concepte și modele economice inovatoare care indică o tranziție de la inovarea tradițională la inovarea care valorifică perspectivele tehnice, de mediu și sociale, concentrându-se asupra vieților și bunăstării oamenilor.

1.3

Prin urmare, CESE solicită Comisiei Europene să elaboreze un cadru de politică pentru sprijinirea apariției acestor noi modele economice. Modalitățile prin care poate face acest lucru sunt recunoașterea, conectarea și promovarea unor concepte centrale pentru aceste modele de afaceri, pornind de la teorii precum valoarea comună, impactul colectiv, măsurarea impactului, parteneriatul multipartit și inovarea socială.

1.4

Cadrul respectiv include un mediu favorabil care să elimine barierele și să extindă conceptele de antreprenoriat tradiționale. Printre chestiunile care trebuie explorate se numără achizițiile publice, reglementarea favorabilă inovării, instrumentele financiare concepute pe măsură, un sprijin mai bine țintit din partea fondurilor structurale, eventuale stimulente fiscale, formarea, sprijinirea și actualizarea competențelor, aceasta din urmă ținând îndeosebi seama de digitalizare și robotizare.

1.5

Este esențial ca statele membre și instituțiile europene să recunoască pe deplin și să promoveze modele economice „mai echitabile”, axate pe generarea de inovare pentru dezvoltarea socială, prin integrarea măsurării impactului social în paralel cu raportarea progresului economic.

1.6

CESE solicită Comisiei să integreze pe deplin principiile pachetului privind investițiile sociale și relația acestuia cu inovarea socială în dezvoltarea pilonului european al drepturilor sociale, întrucât multe dintre noile modele economice în discuție constituie o expresie concretă a acestuia.

1.7

Statele membre și Comisia trebuie să se asigure că inovarea socială este integrată pe deplin în programele de inovare. Trebuie folosit pe deplin sprijinul UE pentru inovarea socială, ca de exemplu prin Orizont 2020, iar acesta ar trebui evaluat pe baza valorificării tehnice (de către fiecare parte interesată) și a impactului politic.

1.8

Statele membre și instituțiile UE trebuie să integreze principiile inovării în politica privind întreprinderile pentru a stimula o cultură favorabilă care să promoveze, să întâmpine cu satisfacție, să recompenseze și să disemineze inovația. Această cultură cuprinde elemente precum experimentarea, noi forme de parteneriat și o viziune extinsă asupra creării de valoare în societate.

1.9

UE trebuie să pună un accent mai mare pe sprijinirea și protejarea IMM-urilor, în special a întreprinderilor economiei sociale, a microîntreprinderilor și întreprinderilor familiale, precum și a tuturor tipurilor de întreprinderi nou-create, în contextul unor inițiative în materie de politică de inovare, spre îmbunătățirea condițiilor de durabilitate și de replicare/dezvoltare.

1.10

Trebuie avute în vedere cu adevărat noile modele economice inovatoare în contextul inițiativelor politice vizând Revoluția industrială 4.0 și politicile aferente, precum economia circulară, economia bazată pe partajare și economia funcțională, încurajându-se adaptarea tuturor întreprinderilor și modelelor existente, sprijinindu-se apariția unor forme noi și neconvenționale de întreprindere, crearea unor noi relații și apariția unor modele de cooperare adaptate.

1.11

CESE solicită Comisiei să integreze în totalitate aceste noi modele economice în viitoarea revizuire a strategiei privind piața unică, prevăzută să aibă loc în 2017, și să sugereze noi măsuri în această direcție.

1.12

La fel ca în cazul tuturor activităților economice, este esențial ca în contextul noilor modele economice să se respecte pe deplin principiile muncii decente, drepturile sociale ale angajaților și rolul partenerilor sociali.

2.1

În prezent, în Europa se dezvoltă cu rapiditate un peisaj societal nou, care presupun noi modele sociale și economice în vederea remodelării acesteia ca economie modernă și competitivă la nivel global.

2.2

Pentru a genera creștere în vederea progresului, coeziune socială și bunăstare, este nevoie de o mentalitate nouă în ceea ce privește inovarea. Această mentalitate a fost adoptată la nivel mondial în domeniul inovării și al cercetării, precum și de multe dintre întreprinderi, care depun în prezent eforturi pentru a crește și a avea un impact social și ecologic, pe lângă creșterea și impactul economic. În plus, așteptările și cererea consumatorilor indică sprijinul existent pentru acest tip de abordare. Acest lucru este demonstrat în mod clar prin apariția unor inițiative precum economia colaborativă, circulară și bazată pe partajare. Elementul comun al acestor inițiative este faptul că se bazează pe un set nou de valori și urmăresc o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii menită să ducă la progres, care combină inovarea tehnică, ecologică și socială.

2.3

Scopul acestui aviz este explorarea unor concepte noi, esențiale pentru inovarea care duce la crearea de modele economice noi. Avizul va utiliza în special întreprinderile economiei sociale ca exemplu ilustrativ. Avizul se bazează pe experiența acumulată de CESE în acest domeniu și în special pe activitatea desfășurată în cadrul proiectului CESE privind întreprinderile sociale (1). Avizul nu abordează concepte precum economia circulară, colaborativă, funcțională sau bazată pe partajare, ori politica în materie de inovare și IMM-uri, care sunt explorate în alte avize conexe ale CESE.

3.1.1

În prezent, Europa se confruntă cu provocări societale complexe pe care sistemele existente nu le abordează. Acest lucru indică o schimbare de paradigmă care necesită mentalități noi și soluții inovatoare. Respectivele inovări sunt deseori concepute drept inovări sociale sau societale. „Inovarea este socială în ce privește atât scopurile, cât și mijloacele de care dispune. Definiția poate fi rezumată după cum urmează: practic vorbind, inovările sociale constau în idei noi (produse, servicii și modele) care satisfac nevoile sociale (într-un mod mai eficient decât alte abordări), creând în același timp noi relații sociale sau colaborări. Cu alte cuvinte, inovările nu numai că sunt benefice pentru societate, ci sporesc de asemenea capacitatea de acțiune a acesteia” (2). Inovații sociale apar în toate sectoarele, fără să fie un fenomen nou, dar caracteristica comună este că, în cele din urmă, ele conduc la schimbări sistemice.

3.1.2

În lumea academică de astăzi, inovarea nu se rezumă doar la dezvoltare tehnică. În prezent, cercetătorii sunt de acord că inovarea și cercetarea trebuie să țină cont de perspectivele tehnice, de mediu și sociale. Există o interdependență între inovarea socială, digitală și tehnică. Rolul tehnologiei digitale în acest context este de instrument care încurajează schimbul și care îi abilitează pe indivizi să ia măsuri, având ca principal obiectiv inovarea socială.

3.1.3

Inovarea socială se manifestă în mod diferit de inovarea tehnică. Aceasta este determinată de nevoi, de multe ori având scopul de a răspunde la o provocare din societate sau de a se concentra asupra unui grup specific de utilizatori, ținând, în același timp, cont de perspectivele sociale, economice și de mediu. Cele mai reușite inovări sociale implică o gândire holistică, care în cele din urmă conduce mai degrabă la schimbări sistemice decât la abordarea unei singure chestiuni sau a unui singur subiect.

3.1.4

La baza inovării sociale se află un punct de vedere etic, ideologic sau de interes general. Acest lucru este demonstrat de rolul pe care societatea civilă îl are acum și de cel pe care l-a avut în trecut în modelarea sistemelor de protecție socială. Inovarea socială poate fi considerată un concept nou, însă ea există de foarte mult timp.

3.1.5

Aceasta se bazează pe o comunicare deschisă și pe rezolvarea problemelor în colaborare, implicând diverse părți interesate și practici pentru catalizarea de noi soluții. Inovarea socială distruge zidurile care separă sectoarele și piețele, înlocuind logica concurenței cu soluții de colaborare și de parteneriat pe termen lung. Este vorba despre partajare, legată de mișcarea open source, și despre aplicarea unor abordări necompetitive.

3.1.6

Inovarea socială asigură o frontieră fundamentală pentru Europa și va promova „economia socială reală de piață”, astfel cum este prevăzut la articolul 2 din Tratatul de la Lisabona. Totuși, acest lucru se poate realiza numai dacă inovarea vizează în mod clar obiective precum integrarea și egalitatea. Acest lucru, la rândul său, va continua să accelereze inovarea societală.

3.2.1

Se conștientizează tot mai mult faptul că o viziune mai cuprinzătoare a generării de valoare adăugată – din punct de vedere economic, social și ecologic – se află în centrul unei activități economice atractive. Faptul că profitul economic este generat sau sporit prin asigurarea unei valori sociale și ecologice crescute demonstrează în mod clar că dezvoltarea economică este legată de progresul social și ecologic. Acest lucru este ceea ce se numește generare de valoare comună, un concept explorat de mai mulți cercetători (3).

3.2.2

Esențială pentru această strategie este trecerea de la norma de optimizare a performanței financiare pe termen scurt la generarea de valoare economică într-un mod care produce deopotrivă progres social și valoare pentru societate. Valoarea comună poate chiar determina următorul val de inovare și de creștere a productivității în economia globală.

3.2.3

Sprijinirea unei economii sociale reale de piață necesită forme încurajatoare de investiții special concepute pentru a susține apariția unei economii mai participative, democratice și favorabile incluziunii. În acest sens, este nevoie de un ecosistem financiar complet, fiind deosebit de interesant de avut în vedere formele de capital hibrid și mixt, subiect explorat de CESE în activitatea sa anterioară (4).

3.2.4

Aplicarea logicii valorii comune înseamnă că generarea de valoare nu mai reprezintă un transfer al valorii existente, ci mai degrabă o creștere a valorii sociale, de mediu și economice în ansamblu. În plus, aceasta evidențiază faptul că piața nu este definită numai din punct de vedere economic, ci include și aspecte sociale și de mediu. O componentă-cheie este faptul că valoarea comună se clădește pe punctele forte și pe diferențele dintre sectorul privat și cel al societății civile, aplicând un model de creare în comun care în cele din urmă creează piețe noi, dar și piețe în curs de dezvoltare.

3.3.1

Confruntarea cu provocări societale complexe necesită adesea o colaborare strânsă între guvern, piață și societatea civilă în scopul identificării unor soluții eficiente. Acest parteneriat se bazează pe înțelegerea profundă a perspectivelor fiecărei părți interesate, pe un proces decizional rapid și pe abordări empatice.

3.3.2

Cooperarea, crearea în comun și inovarea transsectorială au avantaje enorme în fața modului în care societatea a abordat problemele sociale în trecut. Elementul central în acest sens este reunirea părților implicate într-un stadiu incipient, pentru a defini în comun un obiectiv social partajat și calea de urmat.

3.3.3

Merită observat că, având în vedere că inovarea se naște adesea în context local, aproape de nevoile reale, trebuie acordată atenție și sprijin întregii societăți. Există un mare potențial de a aduna și partaja aceste experiențe locale, din care multe pot fi replicate și extinse în regiuni și țări întregi.

3.4.1

După cum s-a menționat, schimbările sociale pe scară largă necesită o coordonare, o aliniere și un parteneriat intersectoriale de amploare. Mai mult, unul dintre rezultate trebuie să fie impactul colectiv.

3.4.2

Impactul colectiv se bazează pe angajamentul unui grup de părți interesate centrale din toate sectoarele, care să se concentreze asupra unei agende comune pentru a soluționa o problemă socială sau societală specifică. În plus, acest lucru implică o infrastructură centralizată, un personal dedicat, un proces structurat, măsurarea în comun, comunicarea continuă și activități consolidate reciproc între toți participanții. Schimbările sociale pe scară largă vor apărea ca urmare a unei mai bune coordonări transsectoriale, mai degrabă decât din partea organizațiilor individuale.

3.5.1

În cazul în care conceptul de inovare include nu numai perspective tehnice, ci și sociale și de mediu, progresul trebuie să fie măsurat în mod diferit. În trecut, CESE a explorat teme [Măsurarea impactului social (5) și Economia pentru binele comun (6)] în cadrul cărora a fost demonstrată în mod clar necesitatea unei viziuni extinse asupra rezultatelor și raportării.

3.5.2

Pentru o perioadă îndelungată, indicatorii economici au constituit norma pentru măsurarea rezultatelor. Dar apariția unui număr tot mai mare de structuri hibride care generează inovare necesită un set de indicatori noi și globali care măsoară impactul social, economic și de mediu.

3.5.3

Aplicarea principiilor de măsurare a impactului social presupune o abordare bazată pe participarea părților interesate, o înțelegere comună și definirea rezultatelor-cheie, precum și stabilirea în comun a indicatorilor. Acest lucru va contribui la surprinderea valorii reale create. Accentul este pus pe tranziția de la raportarea economică la măsurarea unor factori cum ar fi implicarea societății, randamentul social, rezultatul și impactul din punct de vedere social. Este important ca părțile interesate să aibă aceeași înțelegere a conceptelor respective, având în vedere faptul că acestea se aplică atât în contextele deinovare, cât și în cele economice.

3.6.1

Inovarea socială și tehnică pot avea un impact enorm asupra organizării muncii și a condițiilor de lucru ale angajaților. O individualizare tot mai mare și o mai mare autonomie și flexibilitate în relațiile de muncă nu ar trebui să ducă la deteriorarea protecției sociale. Pentru ca modelele inovatoare să aibă succes, principiile muncii decente trebuie să fie în continuare garantate, chiar și într-un mediu schimbat (7).

3.6.2

Inovarea va fi însoțită de progres social general numai dacă toate părțile interesate sunt implicate în proces și profită de pe urma lui, dacă valoarea adăugată este distribuită în mod echitabil și dacă nu există nicio deteriorare a drepturilor sociale. Protecția socială a lucrătorilor trebuie să fie în continuare garantată chiar și în condiții modificate.

3.6.3

Același lucru este valabil și pentru drepturile sociale individuale ale angajaților, în special condițiile de muncă și salariile. Modelele inovatoare și digitalizarea, în special, conduc de multe ori la un grad mai ridicat de individualizare la locul de muncă și pun în pericol standardele sociale. Modelele inovatoare durabile trebuie să respecte drepturile angajaților și condițiile lor de muncă, chiar și într-o lume a muncii aflată în schimbare.

3.6.4

Noile modele economice inovatoare trebuie să promoveze drepturile colective ale angajaților, punerea în practică a acestora și rolul partenerilor sociali. Partenerii sociali, acordurile colective și participarea lucrătorilor reprezintă deseori o sursă de inovare, întrucât creează condițiile-cadru necesare.

3.6.5

Dialogul social și acordurile colective cuprinzătoare ar trebui să fie promovate în continuare, deoarece ele pot totodată contribui la îmbunătățirea condițiilor-cadru pentru trecerea la modele economice inovatoare. În trecut, „regulile sociale ale jocului” au trebuit să fie adaptate în mod regulat la noile evoluții tehnice și sociale, iar acest lucru va continua să fie necesar în viitor. Un exemplu în acest sens ar putea fi redistribuirea muncii (de exemplu reducerea timpului de lucru).

4.1

CESE sprijină necesitatea de a se recunoaște și a se promova deplina diversitate a modelelor economice și antreprenoriale care alcătuiesc împreună piața unică (8). Un domeniu în care CESE are competențe specifice este cel al întreprinderilor economiei sociale (SEE). SEE și întreprinzătorii sociali încorporează mai multe din conceptele discutate mai sus și sunt o bună ilustrare a acestor modele hibride de întreprindere care apar în Europa.

4.2

În Europa există peste 2 milioane de întreprinderi sociale, contribuind la cca 10 % din PIB. Totuși, în multe state membre, acesta este un sector nou și subdezvoltat, ceea ce sugerează o oportunitate semnificativă de dezvoltare. Societatea civilă și economia socială sunt strâns conectate și, prin inovare, au condus la schimbări sistemice semnificative în societate, care au afectat domenii precum îngrijirea copiilor, spitalele, promovarea autonomiei personale și a traiului independent al persoanelor în vârstă și al persoanelor cu handicap, echilibrul dintre viața profesională și cea privată, integrarea la locul de muncă și locuințele (sociale), precum și la numeroase descoperiri științifice sau invenții.

4.3

Centrate pe un grup specific de utilizatori, pe o necesitate nesatisfăcută în societate sau pe eliminarea unei lacune, întreprinderile economiei sociale experimentează și găsesc soluții inovatoare în timp ce își desfășoară activitatea economică. Întreprinderile sociale reinvestesc profituri pentru a realiza o misiune și un impact social. SEE au fost evidențiate recent în mod special, deoarece ele oferă o soluție interesantă prin generarea de dublă valoare: din punct de vedere social, prin activitățile lor (coeziune socială sau incluziune) și din punct de vedere economic (prin comercializare, înființarea de întreprinderi și crearea de locuri de muncă).

4.3.1

Stimularea inovării și a creativității depinde de fiecare parte interesată, precum și de comportamente și de atitudini. Prin urmare, este esențial nu numai să se consolideze sectorul SEE, ci și să se asigure o atitudine deschisă în ce privește apariția unor modele diferite. Trebuie să fie stimulată o cultură a cooperării și a valorilor comune, un principiu care a fost integrat, de exemplu, în economia socială încă de la început. Înțelegând că, prin inovare, întreprinderile sociale creează noi oportunități de piață, trebuie să se acorde o atenție specială protecției acestor entități pentru ca ele să continue să se dezvolte.

4.3.2

Merită observat în special că cercetările arată că femeile sunt reprezentate în mai mare măsură în cadrul antreprenoriatului social decât în întreprinderile tradiționale. În plus, studiile care au colectat date defalcate în funcție de sex pe această temă au arătat că întreprinzătorii sociali femei sunt chiar mai numeroase decât omologii lor bărbați în unele țări europene. Aceste studii par să indice, totodată, că întreprinzătorii sociali femei sunt mai inovatori decât omologii lor bărbați, deși cheltuiesc mai puțin pentru inovare (9). Această cercetare scoate în evidență un amplu domeniu cu potențial de dezvoltare, axat în mod special pe sprijinirea antreprenoriatului social feminin.

5.1

Modelele economice noi și inovatoare, precum SEE, sunt o parte a economiei obișnuite și nu sunt în conflict cu alte modele economice. Având în vedere peisajul societal european aflat în schimbare, trebuie să se pună accent pe captarea tuturor formelor de inovare care generează noi modele economice. În timp ce aceste noi modele pornesc de la multe din conceptele discutate la capitolul 3, cea mai mare parte a sprijinului existent pentru întreprinderi, a programelor de dezvoltare și pentru întreprinderi nou-înființate, precum și celelalte condiții necesare, precum legislația și instrumentele financiare, sunt adesea incapabile să sprijine aceste modele economice diverse; motivul este că sprijinul și politicile actuale, în proporție covârșitoare, sunt concepute pentru modele de întreprinderi tradiționale și pentru logica conform cărora funcționează acestea. Prin urmare, pentru a obține sprijin pentru întreaga diversitate a spectrului de modele de întreprindere care apar în Europa, ar trebui luate în considerare următoarele elemente.

5.1.1

În cazul întreprinderilor sociale, CESE promovează în mod activ un ecosistem integral, adaptat în mod specific la caracteristicile unice ale acestui model economic anume (10). În mod similar, trebuie elaborate ecosisteme și pentru alte concepte antreprenoriale noi și hibride. De asemenea, sprijinul existent trebuie actualizat și ajustat pentru a cuprinde aceste noi modele și a sprijini întreprinderile existente să se adapteze și să aplice aceste noi tendințe. Ecosistemul ideal cuprinde elemente precum un ecosistem financiar adaptat cu soluții de capital hibrid, forme mai bune de achiziții publice, sprijin adaptat pentru dezvoltarea întreprinderilor și aplicarea măsurării impactului social. Aceste etape sunt esențiale pentru a sprijini apariția și durabilitatea fiecărui model de afaceri.

5.1.2

Inovarea nu mai este liniară. Combinația dintre perspectivele tehnice, sociale și de mediu ale inovării este esențială în identificarea soluțiilor viitoare. Integrarea completă a acestor concepte necesită o nouă viziune asupra progresului în materie de raportare, una care să se bazeze pe rezultate sau pe impact. Două elemente, în special, sunt importante în acest caz: crearea de valoare în comun și obiectivul final triplu (asigurarea faptului că progresul social, ecologic și economic dețin o pondere egală). Recunoscând valoarea totală prin impactul colectiv al aspectelor economice, sociale și ecologice, noi tipuri de întreprinderi hibride vor apărea rapid. Valoarea comună este încă în fază incipientă. Prin urmare, este nevoie de manageri care să-și însușească noi competențe și cunoștințe, și de guverne care să învețe cum să reglementeze într-un mod care să permită și să nu împiedice crearea în comun a valorii.

5.1.3

Piețele financiare au o funcție-cheie în alocarea corectă a resurselor în cadrul societății. Dar concentrarea lor tot mai mare pe termenul scurt intră în conflict direct cu cerința de a răspunde nevoilor pe termen lung ale societății, aspect care este abordat în diverse rapoarte (11). Întreprinderile trebuie să aibă posibilitatea de a investi pentru viitor, în scopul de a genera valoare pentru investitori și pentru societate în general. Acest lucru necesită sisteme noi care să recompenseze comportamentul investitorilor pe termen lung. În acest context, importanța finanțării publice, de multe ori, în cadrul unor soluții de capital mixt, reprezintă un element important care deseori subliniază dezvoltarea întreprinderii.

5.1.4

Pentru ca inovarea să fie motorul unor noi modele economice, trebuie să fie promovată constant o cultură favorabilă inovării. Încurajarea schemelor de experimentare, care pot fi atât un succes, cât și un eșec (ca etape de învățare), este esențială pentru promovarea unei culturi a inovării în Europa. Fără a se permite principiului precauției să fie o barieră în calea inovației, „principiul inovației” ar trebui aplicat în manieră complementară acestuia; „principiul inovației” presupune să se țină seama de impactul legislației și al reglementărilor asupra inovației. Proiectarea proceselor și a sistemelor în jurul conceptului de parteneriat prin implicarea principalelor părți interesate (facilitarea forumurilor deschise, a spațiilor de dialog și a reuniunilor de cooperare) constituie un punct de plecare. Acest lucru se întâmplă deja în Europa și ar putea fi extins, partajat și diseminat cu ușurință (12).

5.2

Voința politică și asumarea politică sunt esențiale pentru a stimula crearea de noi activități economice în Europa. Dezvoltarea, la nivelul UE și la nivelul statelor membre, a unor agende politice coerente adaptate pentru susținerea diverselor modele economice este esențială. Este clar faptul că, pentru a asigura creșterea și bunăstarea în Europa, este necesară trecerea la o economie și o societate bazată pe inovare. Legislația și politicile privind piața internă ar trebui să fie exploatate în mod corespunzător în acest sens. Revizuirea strategiei privind piața unică, prevăzută să aibă loc în 2017, este o oportunitate pentru a lua în considerare noi măsuri în această direcție.

5.2.1

Un sprijin adecvat și susținut pentru cercetarea fundamentală și aplicată, ca germene al inovării viitoare, este crucial, având în vedere accentul pus pe valoarea comună și pe triplul obiectiv final. În plus, trebuie să se realizeze statistici privind activitățile acestor noi modele antreprenoriale, astfel încât să poată fi furnizat cel mai adecvat sprijin politic.

5.2.2

Este importantă sensibilizarea cu privire la diferitele forme de inovare și inovatori. De multe ori, întreprinderile sociale și societatea civilă nu reușesc să capete recunoaștere ca inovatori. Creșterea vizibilității inovării sociale și asigurarea recunoașterii acesteia, prin valorificarea explicită a contribuției sale largi la societate, vor încuraja creșterea inovării în toate sectoarele.

5.2.3

UE continuă să joace un rol central în colectarea și partajarea noilor inițiative, facilitând un mediu favorabil și garantând că inițiativele politice esențiale cuprind într-adevăr aceste noi tendințe. Comisia se află în poziția potrivită pentru a facilita acest schimb de bune practici și de modele de reprodus.

19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/36

Raportor:

domnul Jorge PEGADO LIZ

1.1

În urma solicitării prin care Președinția olandeză a invitat CESE să elaboreze un aviz exploratoriu pe tema „economia colaborativă și autoreglementarea”, și odată cu încheierea lucrărilor pe această temă, Comitetul își prezintă punctul de vedere și formulează următoarele concluzii.

1.2

În diferitele sale avize, pe care se bazează în mod evident și cel de față, CESE anticipase deja diversele fațete ale acestui fenomen, reflectate de altfel în denumirile diferite care i-au fost atribuite, de la o limbă la alta și în funcție de perspectiva de abordare.

1.3

Dând curs solicitării primite, prezentul aviz a încercat să elaboreze o definiție a caracteristicilor specifice ale economiei colaborative care să includă practicile economice asociate cu aceasta. De asemenea, avizul încearcă să determine modul în care aceste comportamente economice și sociale pot fi reglementate juridic, atât în ce privește formele, cât și instrumentele aplicabile – în special prin autoreglementare sau coreglementare.

1.4

Economia colaborativă, a cărei relevanță economică și socială s-a afirmat începând cu anii 2000, odată cu utilizarea internetului și a rețelelor sociale, nu se identifică cu schimbul reciproc sub forma trocului, care există de când a apărut omul ca specie, ci reprezintă mai degrabă un „comportament pro-social fără caracter reciproc” sau, mai precis, „actul sau procesul de a împărți ceea ce ne aparține cu ceilalți, pentru ca aceștia să-l poată folosi și/sau actul sau procesul de a primi sau de a lua ceva de la ceilalți pentru propriul nostru uz”.

1.5

Dincolo de tentativa de definiție propusă, ceea ce este important este definirea caracteristicilor proprii ale economiei colaborative, printre care menționăm următoarele:

1.6

Această caracterizare, bazată pe un concept destul de larg acceptat, permite definirea unui model pentru acest tip de relații economice și diferențierea activităților care țin efectiv de economia colaborativă, și ca atare ar trebui să beneficieze de un regim special, în raport cu acele activități care, uneori, folosesc abuziv această denumire pentru a se sustrage normelor care li se cer aplicate, un exemplu actual în acest sens fiind cazul Uber. O analiză diferențiată mai precisă a ceea ce înseamnă „partajare”, și, respectiv, a ceea ce se bazează pe o platformă s-ar putea dovedi utilă pentru a orienta deciziile politice și a defini reglementarea cea mai adecvată.

1.7

De asemenea, trebuie subliniată relevanța economică tot mai mare a activităților care țin de economia colaborativă, ajunse deja la o cifră de afaceri semnificativă în Europa și în lume, dar și dimensiunea sa socială și de mediu, deoarece economia colaborativă prezintă potențialul de a crea o solidaritate sporită între cetățeni, de a regenera economia locală, de a crea locuri de muncă, de a raționaliza consumul gospodăriilor prin utilizarea în comun a anumitor bunuri, de a diminua amprenta energetică și de a promova un consum mai responsabil și mai sustenabil. La punctul 5.2 sunt prezentate câteva exemple relevante în acest sens.

1.8

Prin urmare, CESE solicită din nou Comisiei să ducă la îndeplinire o serie de măsuri politice indispensabile pentru ca multiplele forme și modalități ale economiei colaborative să fie sprijinite, puse în aplicare și să câștige credibilitate și încredere, atât la nivelul UE, cât și în diferitele state membre.

1.9

CESE subliniază, de asemenea, necesitatea ca aceste noi modele de afaceri să respecte legislația națională și europeană relevantă, în special în ce privește drepturile lucrătorilor, o impozitare corespunzătoare, protecția datelor și a vieții private a celor implicați, drepturile sociale, concurența loială, combaterea monopolurilor și a practicilor comerciale anticoncurențiale, asigurând responsabilizarea platformelor în ce privește tranzacțiile încheiate între parteneri și legalitatea ofertelor prezentate și, înainte de orice, asigurând protecția drepturilor tuturor partenerilor care participă la economia colaborativă, inclusiv prosumatorii, adaptând în contextul acestor relații întregul acquis UE în vigoare în materie de drepturi ale consumatorilor, în special în ce privește clauzele abuzive, practicile comerciale neloiale, sănătatea și siguranța și comerțul electronic.

1.10

Prin urmare, CESE consideră că UE – și, bineînțeles, statele membre, reunite în cadrul Consiliului, sub egida Președinției olandeze – trebuie să definească urgent un cadru juridic clar și transparent în care să se desfășoare și să se dezvolte aceste activități în spațiul european, în sensul definit la punctul 8.2.4, și invită Comisia să publice rapid mult așteptata Agendă pentru economia colaborativă.

1.11

În acest document trebuie să se definească în mod clar ce rol revine autoreglementării și coreglementării, în conformitate cu principiile și modalitățile pe care CESE le-a definit deja de mulți ani în avizele și rapoartele de informare dedicate acestor aspecte, și pe care le afirmă și le reiterează și cu această ocazie.

2.1

Președinția olandeză a solicitat CESE, prin scrisoarea Ministerului Ocupării Forței de Muncă și al Afacerilor Sociale din Țările de Jos, să elaboreze un aviz exploratoriu pe tema „Economia colaborativă și autoreglementarea”, fără să precizeze nicio altă orientare sau chestiune de abordat.

2.2

Economia colaborativă este o temă extrem de actuală și de controversată, începând cu definirea și delimitarea sa conceptuală și mergând până la diferitele noțiuni și practici pe care le cuprinde, precum și la efectele acestora.

2.3

În ultimii ani, a crescut enorm numărul practicilor care pretind că se bazează pe acest concept, precum și al lucrărilor de diferite tipuri pe această temă.

2.4

În aceste condiții, nu este de mirare că CESE, ca observator atent al tendințelor prezente în societatea civilă, a anticipat deja în diferitele sale avize, pe care se bazează în mod evident, preluând și dezvoltând principiile lor generale, și cel de față (1), diversele fațete ale acestui fenomen, reflectate în denumirile diferite care i-au fost atribuite, de la o limbă la alta și în funcție de perspectiva de abordare.

2.5

Obiectivul prezentului aviz va fi așadar de a răspunde solicitării Președinției olandeze, prin încercarea de a elabora o definiție a caracteristicilor specifice ale economiei colaborative care să-i confere o autonomie conceptuală și să includă practicile economice asociate cu aceasta, determinând totodată dacă și în ce mod aceste comportamente economice și sociale pot fi reglementate juridic, atât în ce privește formele, cât și instrumentele aplicabile, în special prin autoreglementare sau coreglementare.

3.1

Anumite tipuri de practici ale economiei colaborative au apărut chiar înainte de conceptualizarea unei astfel de noțiuni, ca urmare a unei anumite atitudini față de „a avea” și „a fi”, având la bază ideea fundamentală că „nu ești ceea ce posezi”, ci „la ce poți avea acces”.

3.2

Este evident că un anumit tip de economie colaborativă este la fel de vechi precum omenirea însăși, la rădăcina sa aflându-se „economia trocului” din societățile primitive. Aceasta nu a fost detronată decât treptat, prin introducerea monezii, care conferă aceluia care o posedă capacitatea de a cumpăra și, astfel, de a poseda.

3.3

Ceea ce devine în schimb relevant din punct de vedere social și economic începând cu anii 2000, odată cu utilizarea internetului și a rețelelor sociale, nu este schimbul reciproc sub forma trocului, ci reprezintă mai degrabă un „comportament pro-social fără caracter reciproc” sau, mai precis, „actul sau procesul de a partaja ceea ce ne aparține cu ceilalți pentru ca aceștia să-l poată folosi și/sau actul sau procesul de a primi sau de a lua ceva de la ceilalți pentru propriul nostru uz”. Ca atare, economia colaborativă este inspirată de diverse curente de gândire care merg de la liberul acces gratuit și universal la cunoaștere și până la economia funcționalității sau la economia darului (Gift Economy), centrată pe schimburile non-profit. Spre deosebire de economia bazată pe troc, economia colaborativă se bazează pe ideea unei contrapartide pecuniară sau nepecuniară.

4.1

Aceasta este noțiunea care trebuie să servească drept punct de reper pentru a delimita domeniul propriu și specific al economiei colaborative, cu diferitele sale fațete, și pentru a descrie caracteristicile practicilor pe care le înglobează, diferențiindu-le astfel de celelalte practici economice de piață.

4.2

În primul rând, trăsătura dominantă și comună este că această practică nu duce la proprietatea asupra bunurilor sau la coproprietate, ci la o comunitate de uz sau de utilizare.

4.3

Pe de altă parte, este esențială existența unei platforme cu rol de intermediar, care creează contacte, în special prin mijloace electronice (programe de navigare pe internet sau alte aplicații), între o multitudine de actori care dispun de bunuri și servicii și o multitudine de utilizatori.

4.4

Unul dintre obiectivele comune și caracteristice ale acestui tip de activitate este acela referitor la o mai bună utilizare a bunurilor sau a serviciilor în cauză(valorificând așa-numita „idling capacity” sau capacitatea neutilizată), prin partajarea lor.

4.5

De asemenea, se consideră esențial ca în cadrul acestui model de afaceri, partenerii finali să fie în mod primordial egali („Peer-to-Peer” – P2P), nefiind niciodată plasați într-o relație contractuală de tip „Business-to-Consumer” (B2C), indiferent că este vorba de persoane fizice sau juridice, inclusiv de societăți, cu condiția ca acestea să nu facă din partajare obiectul activității comerciale (de exemplu, o societate poate partaja cu o alta utilizarea parcului de automobile sau o serie de aparate de reprografie). Nu se poate face abstracție, însă, de posibilitatea ca între „egali” să ia naștere o întreagă „afacere”.

4.6

Graficul de mai jos prezintă diferențele dintre modelele de afaceri puse în paralel:

4.7

Acest tip de tranzacție economică presupune o relație contractuală triunghiulară complexă, transpusă în relații contractuale între deținătorul bunului sau prestatorul de servicii și entitatea care gestionează platforma; între utilizator și entitatea care are rolul de intermediar pentru tranzacția de pe platformă, eventual contra cost și, nu în ultimul rând, între utilizatorii platformei, în vederea utilizării propriu-zise.

4.8

Prin urmare, nu putem considera ca fiind caracteristici distinctive sau specifice:

5.1

Constrângerile privind dimensiunile prezentului aviz nu permit o descriere amănunțită și cu atât mai puțin o discuție detaliată a naturii unei game largi de situații care ar putea prezenta caracteristicile atribuite economiei colaborative.

5.2

Cu toate acestea, unele dintre ele merită să fie menționate în mod specific pentru a ilustra tematica avizului:

5.2.1

În sectorul serviciilor de cazare, menționăm în special Airbnb, Rentalia, Homeaway, Couchsurfing și Bedycasa, platforme pe care proprietarii de bunuri imobiliare se pot înregistra în vederea partajării temporare a unei camere sau a unei întregi locuințe și care permit și hotelurilor pentru tineret, pensiunilor și celorlalte unități turistice de cazare să-și pună la dispoziție serviciile. Având în vedere ușurința cu care oricine își poate înregistra imobilul pe aceste rețele de partajare, precum și profitul care revine proprietarilor ca urmare a acestei activități, proliferarea acestor servicii de cazare a determinat, în special la Paris și la Amsterdam, încheierea unor acorduri între platformele de acest tip și autoritățile fiscale în vederea perceperii și plății impozitelor. La Amsterdam, Barcelona, Londra și Berlin au fost introduse un mecanism de înregistrare obligatorie a acestor locuințe și norme privind limitarea duratei, pentru a nu prejudicia închirierea pe termen lung și pentru a se preveni creșterea chiriilor.

5.2.2

În sectorul transporturilor, putem menționa Blablacar, Umcoche, Liftshare, Karzoo, aplicații care permit înregistrarea proprietarilor privați de vehicule care pun la dispoziția altor călători locurile neocupate din mașinile lor (carpooling). Unele dintre aceste platforme permit partajarea cheltuielilor de călătorie, însă niciuna nu autorizează perceperea de plăți în scop lucrativ. Uber este însă un caz care merită o analiză aparte, deoarece pune la dispoziție nu numai servicii de partajare a vehiculelor care aparțin unor persoane private (UberPop, interzis în aproape toată UE), ci și solicitarea unui serviciu de călătorie prestat de șoferi profesioniști (Uberblack și UberX, foarte asemănătoare cu serviciul tradițional de taxi). Caracteristicile sale nu sunt clare, dat fiind că nu există transparență cu privire la modelul de afaceri al întreprinderii și că au existat deja dezbateri juridice pentru a stabili dacă șoferii Uber sunt angajați ai întreprinderii (2). Acest serviciu a provocat deja manifestații de protest, uneori violente și chiar și declanșarea unor proceduri judiciare în aproape întreaga Europă. Numai Marea Britanie și Estonia dispun de o legislație care legalizează aceste servicii. Se așteaptă răspunsul CJUE la întrebările preliminare transmise de o instanță din Barcelona și de alta din Bruxelles pentru a clarifica natura acestor servicii (3).

5.2.3

Exemplele de finanțare participativă includ finanțarea pentru împrumuturi cu plata dobânzilor, cum ar fi Zopa și Auxmoney; finanțarea de capital cu cotă-parte în acțiunile întreprinderii create, cum sunt Fundedbyme și Crowdcube; finanțarea în schimbul unei recompense, cum ar fi Kickstarter sau Indiegogo și finanțarea prin donații, în care nu se primește nimic în schimbul sumelor vărsate.

6.1

Ca de obicei, efortul de conceptualizare, mai ales atunci când metoda este inductivă, nu este o activitate lineară, ci necesită timp pentru a se consolida și a genera un consens. Este și cazul noțiunii „economiei colaborative” care se regăsește în mass-media alături de alți termeni, cum ar fi „economia socială și solidară”, „economia circulară”, „economia funcțională”, „economia verde”, „economia albastră”, „economia soluțiilor”, „economia orizontală”, „economia la cerere” (on demand), „economia platformelor” și „economia gig” (Gig Economy).

6.2

Din acest motiv, unii autori preferă să renunțe la orice încercare de definiție, de teama ca aceasta să nu fie prea restrictivă sau, dimpotrivă, să nu propună o delimitare incorectă a domeniului.

6.3

În avizele CESE, în pofida numeroaselor referiri la această noțiune, nu a existat nicio tentativă de definire; nici în avizul CoR (4), deși s-a încercat o clasificare în două categorii principale și patru forme, nu s-a asumat riscul unei definiții; nu în ultimul rând, Comisia, în recenta sa comunicare „Ameliorarea pieței unice” (5), preferă să utilizeze termenul „economie colaborativă” în locul altor termeni considerați sinonimi, însă, în loc să ofere o definiție, se limitează să enunțe beneficiile pentru anumite părți interesate (consumatori, lucrători) și să indice consecințele în materie de productivitate și durabilitate, promițând să publice în 2016 o „Agendă europeană pentru economia colaborativă”. În ce privește Parlamentul European, până acum nu s-a înregistrat nicio contribuție substanțială, în afară de Rezoluția din 21.12.2015„Către un Act privind piața unică digitală” (6), o serie de studii de înaltă calitate, și câteva note de informare pe teme punctuale. Cu toate acestea, până în prezent, în niciunul dintre aceste documente nu a fost inclus un studiu de impact în ceea ce privește crearea de locuri de muncă și creșterea economică.

6.4

Originalitatea nu pare să fie un obiectiv necesar, având în vedere că una dintre multiplele definiții formulate pare să fi suscitat cel mai larg consens; prin urmare, adoptăm definiția economiei colaborative formulată de Botsman și Rogers ca fiind „un sistem economic bazat pe partajarea de bunuri sau servicii subutilizate, gratuit sau contra cost, în mod direct, de către persoane private”, prin intermediul unor platforme online, chiar dacă o analiză diferențiată mai precisă a ceea ce înseamnă „partajare”, cu alte cuvinte „fără scop lucrativ” și, respectiv, a ceea ce se găsește pe o platformă s-ar putea dovedi utilă pentru a orienta deciziile politice și a defini reglementarea cea mai adecvată.

6.5

Această definiție este suficient de cuprinzătoare pentru a permite includerea unor domenii variate precum producția, consumul, finanțarea participativă (crowdfunding) sau chiar cunoașterea și pentru a permite împărțirea lor în patru domenii relativ autonome: consumul colaborativ; educația, formarea și cunoașterea colaborativă; finanțarea colaborativă și producția colaborativă (7).

6.6

Această definiție permite, de asemenea, diferențierea modelelor de afaceri care, sub masca economiei colaborative, au ca unic scop profitul și care reprezintă în realitate modele de tip B2C. La această concluzie se poate ajunge analizând modul de funcționare al acestor platforme (chiar dacă uneori este lipsit de transparență): există cazuri autentice de economie colaborativă, în care relația stabilită prin intermediul platformei chiar este de tip P2P, singurul rol al platformei fiind doar acela de a face posibilă stabilirea de contacte între egali; există însă și exemple de întreprinderi care, sub aparența unei platforme P2P, intervin într-o asemenea măsură în tranzacții – percepând comisioane, primind plăți, prestând servicii suplimentare – încât nu trebuie să fie considerate ca făcând parte din economia colaborativă, ci ca prestatori de servicii B2C, cu toate consecințele aferente.

6.7

Pe de altă parte, definiția menționată permite să excludem din start din conceptul de economie colaborativă anumite tipuri de manifestări pe care aceasta se presupune că le acoperă, cum ar fi:

7.1

Chiar și în absența unei definiții clare a domeniului vizat, tot mai multe studii și anchete au încercat să evalueze importanța economică a acestui fenomen, atât la nivelul UE, cât și la nivel mondial.

7.2

Prin urmare, este incontestabil că în ultimii ani, și mai ales în această perioadă de criză sau ca reacție la ea, inițiativele din cadrul economiei colaborative au devenit din ce în ce mai numeroase: site-ul internet www.collaborativeconsumption.com contabilizând peste 1 000 de astfel de exemple.

7.3

Potrivit unor estimări utilizate de Comisia Europeană, la nivel mondial, cifra de afaceri a activităților din categoria economiei colaborative s-a ridicat la 3,5 miliarde USD în 2013 – ceea ce ar reprezenta o creștere anuală de 25 %. În prezent, această cifră pare să fi ajuns deja la 20 de miliarde. Previziunile firmei de consultanţă PWC anunță o creștere foarte puternică până în 2025 (8).

7.4

Dincolo de valoarea economică pe care o creează, economia colaborativă, prin dimensiunea sa socială și de mediu, prezintă potențialul de a crea o solidaritate sporită între cetățeni, de a regenera economia locală, de a crea locuri de muncă, de a raționaliza consumul gospodăriilor prin utilizarea în comun a anumitor bunuri, de a diminua amprenta energetică și de a promova un consum mai responsabil și mai sustenabil.

7.5

CESE consideră că acest tip de economie „reprezintă completarea inovatoare, benefică din punct de vedere economic, social și ecologic, a economiei producției” și „de asemenea (…) o soluție pentru ieșirea din criza financiară și economică” (9).

7.6

Din aceste motive, CESE nu a pregetat să îndemne Comisia să ducă la îndeplinire o serie de măsuri politice indispensabile pentru ca multiplele forme și modalități ale economiei colaborative să fie sprijinite, puse în aplicare și să câștige credibilitate și încredere, atât la nivelul UE, cât și în diferitele state membre. În cadrul prezentului aviz, nu ne rămâne decât să reiterăm pozițiile deja adoptate de CESE în acest sens, la care facem trimitere în mod expres. În consecință, CESE consideră că noile modele de afaceri reprezentate de aceste platforme ridică o serie de chestiuni urgente în ce privește, printre altele, aplicarea legislației naționale, garantarea drepturilor lucrătorilor și asigurarea unei impozitări adecvate. CESE invită Comisia să abordeze aceste preocupări, dacă dorește ca beneficiile sociale ale acestor modele de afaceri să se poată concretiza.

7.7

De asemenea, este important să se lanseze un apel urgent la elaborarea unor definiții, orientări sau linii directoare la nivel european, având în vedere că unele state membre, ca reacție la întârzierea și aparenta nehotărâre a instituțiilor europene, au anticipat deja această reflecție și își stabilesc separat propria politică.

8.1.1

Ca orice altă activitate care creează contacte între persoane cu interese proprii sau potențial conflictuale, economia colaborativă face obiectul normelor de drept și reglementării juridice a intereselor aflate în joc. CESE consideră, prin urmare, lipsită de seriozitate poziția celor care pretind că economia colaborativă trebuie să reprezinte o zonă de non-drept, în care să prevaleze libertatea, fără niciun fel de obstacole sau constrângeri, și care să se bazeze exclusiv pe încredere și bunătatea naturală (conform imaginii „bunului sălbatic” al lui Rousseau).

8.1.2

CESE a pledat în mod constant și coerent pentru reglementarea prin lege a oricărei activități economice, afirmând însă, totodată, și că această reglementare poate fi de diverse tipuri, care se cer articulate în mod armonios.

8.1.3

În special în cel mai recent aviz al său privind rolul autoreglementării și al coreglementării în UE (10), la al cărui conținut face trimitere și în contextul prezentului aviz, CESE a afirmat explicit că „autoreglementarea și coreglementarea”, ca „mecanisme – spontane sau induse – de reglementare a intereselor economice și sociale sau a relațiilor și practicilor comerciale ale diferiților agenți economici”, trebuie considerate ca instrumente complementare sau suplimentare importante – dar niciodată ca alternativă – la instrumentele juridice obligatorii (hard law). Pentru ca cele dintâi să fie valide, „configurația și domeniul lor de aplicare trebuie să fie definite prin dispoziții exprese și explicite cu caracter obligatoriu care să fie aplicabile pe cale judiciară, fie la nivel național, fie la nivelul Uniunii Europene, respectând totodată natura acestor instrumente și, mai ales, acordul voluntar al participanților.”

8.2.1

Într-adevăr, odată ce practicile eminamente spontane care implică persoane private îmbracă forma unei activități economice, iar drepturile și obligațiile contractuale ale părților dobândesc un caracter contractual, ele trebuie să se supună dispozițiilor juridice naționale sau europene care reglementează drepturile și obligațiile fiecăruia.

8.2.2

Realitatea este că complexitatea relațiilor întâlnite în cazul acestui fenomen, așa cum a fost descrisă la punctul 4.7, este de natură să justifice definirea unui cadru juridic în care participanții vor trebui să opereze, în special atunci când activitățile desfășurate au un caracter hibrid, de exemplu în cazul prestării unor servicii de bază gratuite completate de servicii suplimentare contra cost (freemium) sau al programelor informatice a căror remunerare este lăsată la discreția utilizatorilor (donationware), bine evidențiate de situația emblematică a jocului numit geocaching, tip vânătoare de comori bazată pe poziționarea GPS.

8.2.3

În măsura în care fenomenul depășește astăzi în mod clar, prin însăși natura sa, granițele statelor membre, UE trebuie să definească, pentru spațiul său comun și integrat al marii piețe unice, cadrul juridic aplicabil în cazul în care astfel de activități se dezvoltă la nivel transfrontalier. Lipsa acestui cadru a suscitat deja o serie de luări de poziție disparate și contradictorii în mai multe state membre în legătură cu anumite cazuri concrete (de exemplu, Uber), așa cum s-a întâmplat și în SUA.

8.2.4

Un astfel de cadru juridic ține în special de următoarele domenii prioritare:

8.3.1

La nivelul UE, singurul nivel relevant pentru prezentul aviz, CESE consideră că instituțiile europene, începând cu Comisia, în virtutea competenței sale de inițiativă, dar și Consiliul și Parlamentul European, ar trebui să-și stabilească obiectivul de a acorda urgent o atenție deosebită adoptării unui cadru de reglementare care să definească exact domeniul de aplicare și parametrii în care această activitate trebuie să se desfășoare, cu certitudinea că măsurile vor trebui adaptate la diversele tipuri de economie colaborativă.

8.3.2

În cadrul respectiv trebuie evidențiate principiile comune ale interesului și ordinii publice, care ar trebui considerate ca având un caracter obligatoriu pentru participanții la aceste forme de activitate economică și, în special, pentru cei menționați la punctul 8.2.4.

8.3.3

Cu toate acestea, după cum CESE a afirmat întotdeauna, există simultan și în paralel un întreg spațiu care ar trebui să fie rezervat autoreglementării și coreglementării, considerându-se chiar că ne aflăm în fața unui caz exemplar de așa-numită „reglementare partajată”, așa cum au susținut recent Royal Society for the Arts, Manufactures and Commerce, RSA HOUSE, Londra, sau modelul de cod de conduită elaborat de Sharing Economy UK (SEUK) (12).

8.4.1

CESE a fost dintotdeauna de părerea că definirea conținutului codurilor de autoreglementare nu trebuie să revină instituțiilor UE sau autorităților naționale, ci să fie lăsată la latitudinea părților atunci când codurile nu urmăresc să obțină recunoașterea obligatorie între părți.

8.4.2

Totuși, în măsura în care astfel de acorduri se cer recunoscute „în calitate de instrument accesoriu de reglementare în cadrul ordinii juridice respective”, CESE, în avizul menționat anterior, a fost de părere că UE „trebuie să definească clar parametrii recunoașterii lor, principiile pe care trebuie să le respecte și limitele care li se aplică”. Această doctrină se aplică întru totul în cazul economiei colaborative, care nu ar trebui să fie considerată o excepție.

8.4.3

CESE regretă faptul că noul acord interinstituțional dintre Consiliu, Parlament și Comisie, care a fost aprobat la 13 aprilie 2016, nu a fost îmbunătățit în sensul preconizat de Comitet în avizul său menționat anterior privind autoreglementarea și coreglementarea, în ce privește elementele relevante din acordul anterior; de asemenea, regretă faptul că în Comunicarea privind pachetul „O mai bună legiferare” (Better Regulation), în afara unor aluzii disparate în cadrul documentelor Better Regulation Guidelines („Orientări pentru o mai bună legiferare”) și Toolbox („Setul de instrumente”), abordarea temei autoreglementării și a coreglementării se reduce în prezent la o referire vagă, care la rândul ei face trimitere la o notă de subsol în care se precizează principiile pentru o mai bună utilizare a ale autoreglementării și reglementării și pentru platforma Comunității de practici (CoP) relevante.

8.4.4

Or, dacă există un domeniu în care definirea parametrilor menționați anteriori devine și mai necesară pentru a-i conferi acestuia credibilitate și încredere din partea utilizatorilor, acesta este cel al economiei colaborative, care ar avea mult de câștigat de pe urma edificării unui cadru solid și responsabil de autoreglementare sau de coreglementare la nivel european.

8.4.5

Prin urmare, Comitetul așteaptă cu interes „Agenda europeană pentru economia colaborativă” și încurajează încă de pe acum Comisia să nu neglijeze aspectele privind reglementarea acestei activități și nici rolul care trebuie să revină în acest sens autoreglementării și coreglementării.

19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/45

Raportor:

domnul Denis MEYNENT

1.1

Comitetul reamintește faptul că obiectivul primordial al programului REFIT (1) este de a îmbunătăți calitatea și eficiența legislației europene și de a elabora norme simple, ușor de înțeles și coerente, fără a pune sub semnul întrebării obiectivele strategice stabilite și fără a acționa în detrimentul protecției cetățenilor, consumatorilor, lucrătorilor și al dialogului social sau al mediului.

1.2

Legislația europeană este un factor esențial de integrare și nu reprezintă o sarcină sau un cost ce trebuie reduse. Dimpotrivă, dacă are proporțiile cuvenite, ea devine o garanție importantă de protecție, de promovare și de securitate juridică pentru toți actorii și cetăţenii europeni.

1.3

Fiecare propunere legislativă trebuie să includă o analiză de impact și trebuie să confere dimensiunilor economice, sociale și ecologice, inclusiv în cazul IMM-urilor, întreaga importanță ce le revine. Comitetul dorește ca Parlamentul, Consiliul și Comisia Europeană să convină asupra unei metodologii comune pentru evaluarea impactului, din care CESE și Comitetul Regiunilor (CoR) să se poată și ele inspira.

1.4

Procesul de consultare publică și consultarea experților și a părților interesate trebuie să fie cât mai deschise, dar nu pot înlocui consultările cu partenerii sociali și cu Comitetul.

1.5

Comitetul cere Comisiei să includă în tabloul său de bord o evaluare anuală a principalelor costuri și beneficii ale măsurilor din programul REFIT, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, inclusiv în ceea ce privește numărul și calitatea locurilor de muncă, protecția socială și a mediului și protecţia consumatorilor.

1.6

Procesul decizional ar trebui să rămână cât mai fluent și mai relevant cu putință. Niciun organism și niciun filtru instituit pentru verificarea legitimității procesului nu trebuie să submineze decizia politică, care trebuie să rămână suverană. În acest sens, trebuie combătută birocratizarea procesului decizional.

1.7

Comitetul ia act de înființarea platformei REFIT, al cărei mandat constă mai ales în sprijinirea îmbunătățirii eficienței legislative și a simplificării regulilor administrative, și subliniază că aceasta ar trebui să se limiteze la anumite teme și nu ar trebui să ia locul colegiuitorilor sau al consultărilor obligatorii ale Comitetului – dat fiind că lucrările acestuia sunt de altă natură – și ale partenerilor sociali, prevăzute de Tratate. Comitetul invită Comisia să publice criteriile de preselecţie a propunerilor înaintate platformei, să se asigure că acestea sunt echilibrate și să aducă precizări cu privire la monitorizarea recomandărilor platformei, astfel încât să li se poată evalua efectele.

1.8

În ceea ce privește reprezentativitatea platformei REFIT, Comitetul consideră că acordarea a două locuri suplimentare i-ar permite să-și respecte pe deplin natura mandatului, reflectând astfel poziția societății civile, pe care are răspunderea de a o reprezenta. Pe de altă parte, Comitetul constată lipsa de reprezentare paneuropeană a microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii în grupul părților interesate al platformei și solicită ca această problemă să fie rezolvată cât mai curând posibil.

1.9

Având avantajul unui contact direct cu realitatea de pe teren și dispunând de o vastă rețea de organizații la nivel național și de expertiza membrilor săi, Comitetul este bine plasat pentru a furniza o contribuție semnificativă la evaluările realizate la nivel european. Comitetul dorește să acorde prioritate evaluărilor ex post și de natură calitativă, care sunt în măsură să identifice impactul unei intervenții legislative sau al unei politici europene, pentru a consolida experiența practică și perspectiva partenerilor economici și sociali europeni.

1.10

În cazul transpunerii anumitor directive, Comitetul dorește să contribuie în mod specific la raportul din proprie inițiativă al Parlamentului European referitor la raportul anual privind punerea în aplicare de către statele membre a legislației UE, examinând contribuțiile aduse de acestea în momentul transpunerii.

1.11

Comitetul dorește ca programul REFIT să funcționeze în ambele sensuri, cu alte cuvinte să nu privilegieze aprioric o anumită orientare în cazul unei reglementări: validarea, adăugarea, completarea, modificarea sau abrogarea unui act legislativ.

1.12

Comitetul nu poate accepta să se angajeze într-un exerciţiu care să urmărească neapărat reducerea cantitativă a acquis-ului UE, fără a cuantifica în prealabil toate consecințele asupra protecției sociale și a mediului și asupra protecției consumatorilor.

1.13

Comitetul este în favoarea unei evaluări ex post mai riguroase a efectelor legislației europene în cadrul ciclului politic al UE, în special în ceea ce privește impactul așteptat al acesteia asupra creșterii și a ocupării forței de muncă, date prezentate în evaluarea de impact care însoțește propunerea legislativă inițială. Analizele ex post ar trebui efectuate în mod pluralist, la un termen rezonabil după data-limită stipulată pentru transpunerea în dreptul național.

2.1

Comitetul reamintește că legislația este esențială pentru a atinge obiectivele tratatului și pentru a crea condițiile pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, de care să beneficieze cetățenii, întreprinderile și lucrătorii (2). De asemenea, reglementarea contribuie la sporirea bunăstării cetățenilor, la protejarea interesului general și a drepturilor fundamentale, la promovarea unui nivel ridicat de protecție socială și a mediului și la asigurarea securității și previzibilității juridice. Ea ar trebui să împiedice denaturarea concurenţei și dumpingul social.

2.2

Ca atare, Comitetul apreciază faptul că vicepreședintele Timmermans a reamintit în mai multe rânduri că programul REFIT nu va duce la dereglementarea acquis-ului UE și nici nu va avea ca efect reducerea nivelului de protecție socială, de protecție a mediului și a drepturilor fundamentale (3).

2.3

Comitetul consideră că reglementarea creează costuri și sarcini administrative care ar putea fi împovărătoare sau inutile, dar și beneficii substanțiale pentru cetățeni, întreprinderi și autorități publice. Comitetul reamintește că reglementarea inteligentă trebuie să urmărească totdeauna crearea unei valori adăugate efective. Ori de câte ori este posibil, normele UE trebuie mai degrabă să elimine sarcinile existente decât să creeze unele suplimentare.

2.4

Comitetul consideră că o mai bună legiferare înseamnă adoptarea celei mai bune abordări, pentru a aprofunda finalizarea pieței interne a UE: armonizare orientată, aplicarea pertinentă a principiului recunoașterii reciproce în domeniile nearmonizate, coreglementare, autoreglementare și standardizare. În acest context, Comitetul reaminteşte că armonizarea orientată și inteligentă a legislațiilor contribuie la eliminarea obstacolelor din calea bunei funcționări a pieței interne. Armonizarea celor 28 de legislații naționale reprezintă pentru întreprinderile și cetățenii UE o sursă importantă de simplificare și de reducere a sarcinii administrative și de reglementare.

2.5

Comitetul reamintește faptul că obiectivul primordial al programului REFIT este de a îmbunătăți calitatea și eficiența legislației europene și de a elabora norme simple, ușor de înțeles și coerente, fără a pune sub semnul întrebării obiectivele strategice stabilite și fără a acționa în detrimentul protecției cetățenilor, consumatorilor, lucrătorilor și al dialogului social sau al mediului.

2.6

Comitetul reaminteşte în acest sens dorința sa ca legislația în cauză și sarcinile aferente să fie utile și să ofere beneficii finale mai mari decât costurile generate, și ca textele legislative să fie proporționate și să asigure suficientă securitate juridică.

2.7.1

Comitetul ia act de semnarea de către cele trei instituții a Acordului interinstituțional privind o mai bună legiferare, la 13 aprilie 2016.

2.7.2

Comitetul salută în special faptul că cele trei instituții au recunoscut că sistemul de evaluare a impactului este un instrument prin care se poate ajunge la decizii bine informate, și care nu înlocuiește deciziile politice (4).

2.7.3

Comitetul își exprimă satisfacția privind faptul că, în cadrul analizelor sale integrate, echilibrate și pluraliste ale impactului, Comisia ia în considerare nu doar soluții alternative privind costul opțiunii „non-Europa” și impactul diverselor opțiuni asupra competitivității, ci și efectele propunerilor asupra IMM-urilor și a microîntreprinderilor, precum și dimensiunile digitală și teritorială (5).

2.7.4

Comitetul salută posibilitatea Comisiei de a completa din proprie inițiativă evaluarea sa de impact, nu doar la solicitarea Parlamentului European sau a Consiliului, dar regretă faptul că fiecare instituție decide singură asupra modului de organizare a activităților sale de evaluare. Comitetul dorește ca cele trei instituții să convină asupra unei metodologii comune pentru evaluarea impactului, din care CESE și CoR să se poată inspira, de asemenea, pentru a-și fundamenta propriile amendamente.

2.7.5

Din perspectiva Comitetului, evaluările de impact trebuie făcute în cadrul instituțiilor europene. Cu toate acestea, în cazul în care se preconizează, din anumite motive, utilizarea unor consultanți privați, Comitetul insistă în legătură cu următoarele cerințe:

2.8.1

Comitetul consideră că procesul de consultare cu părțile interesate și cu experții nu trebuie să înlocuiască nici consultarea partenerilor sociali, a Comitetului Economic și Social European și a Comitetului Regiunilor, care intervin în momente bine definite ale ciclului legislativ și în limitele stabilite de TFUE, și nici consultările existente la nivel național, care trebuie să se bazeze pe participarea consolidată a partenerilor sociali. CESE subliniază că o cartografiere corespunzătoare a părților interesate este esențială pentru reprezentativitatea efectivă a actorilor și pentru un proces de consultare de calitate și invită Comisia să utilizeze registrul de transparență în acest scop.

2.8.2

Comitetul cere ca procesul de consultare să nu aducă atingere dialogului civil structurat [articolul 11 alineatul (2) din TUE] sau consultărilor care au loc într-un cadru specific, cum ar fi consultarea partenerilor sociali desfășurată în cadrul dialogului social (organizații patronale și sindicale, cf. articolul 154 din TFUE), sau consultării organelor consultative, cum ar fi Comitetul Economic și Social European (articolul 304 din TFUE).

2.8.3

Comitetul subliniază că procesul de cartografiere a părților interesate trebuie să asigure o bună repartizare geografică și pe grupuri-țintă, acordându-se o atenție deosebită grupurilor subreprezentate. În cadrul analizei răspunsurilor primite în cadrul consultărilor va trebui să fie aplicat un mecanism de ponderare justificată (6).

2.9.1

CESE ia act de obiectivele generale ale programului REFIT, dezvoltat de Comisie, și face trimitere, printre altele, la avizele sale (7) privind programul pentru o mai bună legiferare și reglementarea inteligentă. În opinia Comitetului, o reglementare inteligentă nu scutește de respectarea reglementărilor privind protecția cetățenilor, a consumatorilor și a lucrătorilor, a normelor în materie de egalitate între femei și bărbați sau a celor de mediu, și nu poate avea ca efect împiedicarea îmbunătățirii acestor norme. De asemenea, reglementarea inteligentă trebuie să respecte dimensiunea socială a pieței interne, așa cum prevede tratatul, în special în ceea ce privește transpunerea acordurilor negociate în cadrul dialogului social european.

2.9.2

Comitetul ia act de eforturile Comisiei în vederea îmbunătățirii procesului și a instrumentelor care asigură cea mai bună monitorizare a punerii în aplicare.

2.9.3

Comitetul cere Comisiei să includă în tabloul său de bord o evaluare anuală a principalelor costuri și beneficii ale măsurilor din programul REFIT, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, inclusiv în ceea ce privește numărul și calitatea locurilor de muncă, protecția socială și a mediului și protecţia consumatorilor.

2.9.4

Comitetul subliniază că ameliorarea reglementării nu poate și nu trebuie să se substituie deciziilor politice.

2.10.1

Comitetul ia act de introducerea platformei REFIT, la care CESE este parte și care trebuie să analizeze propunerile de reducere a sarcinii administrative și de reglementare inutile și să faciliteze aplicarea în statele membre a legislaţiei europene. CESE observă că domeniile ce țin de dialogul social și de competența partenerilor sociali au fost eliminate din atribuțiile platformei.

2.10.2

Comitetul observă însă că această platformă trebuie:

2.10.3

De asemenea, Comitetul se așteaptă ca:

2.10.4

Comitetul atrage atenția că numărul mare de participanți la această platformă, natura foarte diversă a părților (state membre, parteneri sociali, ONG-uri, membri ai societății civile), domeniul foarte vast al temelor înscrise pe ordinea de zi și frecvența rară a ședințelor nu sunt de natură să genereze dezbateri aprofundate cu privire la propunerile abordate de platformă.

2.11.1

În ceea ce privește acest aspect, Comitetul subliniază că nu dispune decât de un loc și că participă la lucrări pe baza unui sistem de rotație între cele trei grupuri ale sale, deși este o instituție înființată prin tratate, reprezentând diversitatea UE.

2.11.2

Ca atare, Comitetul consideră că prin acordarea a două locuri suplimentare s-ar respecta caracterul tripartit al instituției și al mandatului acesteia, reflectându-se astfel poziția societății civile, a cărei reprezentare cade în sarcina sa.

2.11.3

Comitetul constată lipsa de reprezentare paneuropeană a microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii în grupul părților interesate al platformei și solicită ca această problemă să fie rezolvată cât mai curând posibil.

2.12.1

CESE invită Comisia:

3.1.1

Comitetul reamintește că trebuie să fie considerat un partener instituțional deplin și nu doar o subcategorie a unor părți interesate cu interese multiple, diverse și contradictorii.

3.1.2

Comitetul reamintește că, având avantajul unui contact direct cu realitatea de pe teren și dispunând de o vastă rețea de organizații la nivel național și de expertiza membrilor săi, este bine plasat pentru a furniza o contribuție semnificativă la evaluarea impactului.

3.1.3

Comitetul subliniază că această activitate de evaluare va determina consolidarea relațiilor sale cu diversele organizații ale societății civile și îi va permite să-și sporească și mai mult rolul de punte între instituții și reprezentanții societății civile.

3.1.4

CESE precizează că evaluarea pe care o va face se va concretiza într-o serie de recomandări privind politica, care vor evidenția principalele efecte ale politicii în cauză asupra societății civile, propunând cea mai bună cale de urmat în viitor.

3.1.5

Comitetul subliniază că ar trebui privilegiate evaluările ex post și de natură calitativă, în măsură să identifice impactul unei măsuri legislative sau al unei politici europene și să consolideze experiența practică și perspectiva partenerilor economici și sociali europeni.

3.1.6

Comitetul este de părere că evaluările ex post ale Comisiei și ale Parlamentului, la care va contribui, ar trebui să servească drept bază pentru o schimbare legislativă sau pentru o nouă legislație în legătură cu care CESE va fi consultat.

3.1.7

CESE își exprimă satisfacția pentru posibilitatea de a se înscrie pe deplin în ciclul legislativ și de a avea mai multe șanse să contribuie la definirea viitoarelor strategii politice ale Uniunii.

3.2.1

În cadrul transpunerii directivelor în dreptul național, statele membre adaugă adesea elemente care nu au nicio legătură cu legislația respectivă a UE. Ca atare, Comitetul consideră că aceste adăugări ar trebui scoase în evidență fie de către actul sau actele de transpunere, fie de documentele conexe (8). În acest context, Comitetul consideră că termenul gold-plating, care se referă la suprareglementare, este o sintagmă nerecomandată, dat fiind că stigmatizează anumite practici naționale, excluzând totodată o abordare diferențiată și flexibilă.

3.2.2

În cazul armonizării minime, Comitetul consideră că statele membre trebuie să-și păstreze, în legislația lor națională, dreptul de a prevedea dispoziții care urmăresc promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, o protecție socială adecvată, un nivel ridicat și durabil al ocupării forței de muncă și combaterea excluziunii (9), promovarea și dezvoltarea IMM-urilor, precum și un nivel ridicat de protecție a sănătății umane, a consumatorilor (10) și a mediului (11), fără a crea obstacole de reglementare sau administrative inutile. Ca atare, CESE crede că este important ca regulamentele să aibă prioritate în raport cu directivele, ori de câte ori este posibil.

3.2.3

Comitetul observă că eforturile vizând o armonizare maximă în cadrul propunerilor legislative generează adesea o gamă largă de derogări și excluderi, care duc la apariția și „legitimarea” unor noi obstacole pe piața internă.

3.2.4

CESE consideră că poate juca un rol util de intermediar între legiuitori și utilizatorii legislației UE și poate aduce o contribuție specifică la raportul din proprie inițiativă al Parlamentului European referitor la raportul anual privind punerea în aplicare a legislației UE de către statele membre, prin examinarea completărilor aduse de statele membre în momentul transpunerii. În acest sens, Comitetul consideră că studiul Observatorului pieței unice pe tema „Funcționarea Directivei privind serviciile în sectorul construcțiilor” (12), împreună cu studiul Observatorului pieței forței de muncă privind șomajul în rândul tinerilor (13), pentru a menționa doar două exemple, s-ar putea dovedi utile din perspectivă metodologică.

3.3.1

Comitetul dorește ca programul REFIT să funcționeze în ambele sensuri, cu alte cuvinte să nu privilegieze aprioric o anumită orientare în cazul unei reglementări: adăugarea, completarea, modificarea sau abrogarea unui act legislativ.

3.3.2

Comitetul este de acord cu ideea că verificarea și reevaluarea în permanență a acquis-ului UE trebuie făcute de Comisie, care trebuie să analizeze mai ales relevanța și valoarea adăugată a actelor legislative și fără caracter legislativ ale UE.

3.3.3

În opinia Comitetului, caracterul integrat și global al analizelor de impact este esențial, iar Comisia nu trebuie să se concentreze doar pe dimensiunea competitivităţii. Este important să se țină seama cum se cuvine de valoarea adăugată a acțiunii UE și ca analiza costuri-beneficii să ia în considerare toate aspectele, inclusiv costurile lipsei de acțiune.

3.3.4.1

Comitetul nu consideră că mulțimea criteriilor pentru analiza impactului poate determina Comisia să nu acționeze sau să refuze o inițiativă pentru că unul sau mai multe criterii nu sunt îndeplinite. Ca atare, în opinia sa, Comisia ar trebui să asigure un echilibru între criterii, iar mulțimea lor nu ar trebui să conducă la o formă de birocratizare a procesului de luare a deciziilor și la abstinență legislativă.

3.3.4.2

CESE acordă o atenție deosebită principiului „a gândi mai întâi la scară mică” (Think Small First) și testului pentru IMM-uri [mai ales în cadrul avizului său privind Small Business Act  (14)], dar consideră că nu este necesar să se acorde microîntreprinderilor derogări generale și că ar fi mai potrivit să se adopte o abordare de la caz la caz a propunerilor legislative, pe baza unei evaluări amănunțite a impactului.

3.3.4.3

Comitetul este de acord ca propunerile Comisiei să fie însoțite de evaluări de impact solide, la rândul lor bazate pe dovezi (evidence-based), dar subliniază că este în sarcina legiuitorului Uniunii să își exercite puterea de apreciere prin asigurarea unui anumit echilibru între, pe de o parte, protecția sănătății, a mediului și a consumatorilor și, pe de altă parte, interesele economice ale operatorilor, în urmărirea obiectivului care îi este conferit de Tratat, acela de a asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății și a mediului (15).

3.3.4.4

Comitetul precizează că acest exercițiu ar putea viza, de asemenea, cuantificarea sarcinilor administrative și de reglementare, cu condiția ca:

3.3.4.5

Comitetul nu poate accepta să se angajeze într-un exerciţiu care să urmărească neapărat reducerea cantitativă a acquis-ului UE, fără a cuantifica în prealabil toate consecințele asupra protecției sociale și a mediului și asupra protecției consumatorilor.

3.3.4.6

În ceea ce privește evaluarea costurilor cumulate (CCA), Comitetul precizează că, în momentul în care Comisia va evalua impactul ex ante sau ex post al unui act legislativ al UE, ea va trebui să țină seama de faptul că aceste costuri noi se adaugă la costurile de conformare și de punere în aplicare existente. Comitetul recunoaște că CCA implică un calcul al costurilor financiare care grevează legislația unui anumit sector, dar precizează că această evaluare nu poate excepta acel sector, în parte sau în întregime.

3.3.5.1

Comitetul este îngrijorat de faptul că dezbaterea se deplasează din ce în ce mai la începutul procesului, înainte de implicarea colegiuitorilor și a partenerilor sociali, care riscă, astfel, să fie excluși din dezbatere, care va fi avut deja loc în absența lor.

3.3.6.1

Comitetul consideră că evaluările ex post sunt cel puțin la fel de importante ca evaluarea ex ante și cere Comisiei să prezinte în acest sens un ghid metodologic cu privire la criteriile de dezvoltare durabilă.

3.3.6.2

Comitetul este în favoarea unei evaluări ex post mai riguroase a efectelor legislației europene în cadrul ciclului politic al UE, în special în ceea ce privește impactul așteptat al acesteia asupra creșterii și a ocupării forței de muncă, date prezentate în evaluarea de impact care însoțește propunerea legislativă inițială.

3.3.6.3

În opinia Comitetului, analizele ex post ar trebui efectuate în mod pluralist, la un termen rezonabil după data-limită stipulată pentru transpunerea în dreptul național.

3.3.6.4

Comitetul consideră că evaluările ex post sunt instrumente importante de analiză, iar concluziile trase din evaluări pot contribui direct la o eventuală evaluare de impact care să determine revizuirea unui act legislativ.

19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/54

Raportor:

doamna Kathleen WALKER SHAW

1.1

Munca și relațiile de muncă se află într-o continuă și rapidă evoluție. Pentru UE, provocarea constă în a încuraja inovarea, dezvoltarea tehnologică și creativitatea, cu scopul de a stimula obținerea unor rezultate pozitive pentru o economie socială de piață sustenabilă și competitivă. Trebuie evaluat impactul acestor evoluții asupra pieței muncii și asupra standardelor, asupra economiei, asupra sistemelor de impozitare și de asigurări sociale, precum și asupra venitului de subzistență. Crearea unor condiții de concurență și a unei economii digitale echitabile pentru lucrători și pentru întreprinderile de diverse dimensiuni și din diferite sectoare, precum și diseminarea competențelor digitale sunt câteva dintre cele mai importante provocări pe care trebuie să le abordăm. Europa și partenerii săi sociali au un rol esențial în asigurarea acestui proces, menit să conducă la un rezultat pozitiv, echitabil și durabil și să abordeze toate „zonele gri” în materie de drepturi și măsuri de protecție.

1.2

CESE consideră că este prioritar să se protejeze calitatea și sustenabilitatea financiară a sistemelor de protecție socială în întreaga UE și recomandă ca, în consultare cu partenerii sociali, Comisia Europeană și statele membre să se angajeze în activități de cercetare a celor mai bune practici, ca bază pentru elaborarea unor modele sociale adaptate pentru a acoperi forme mai flexibile de ocupare a forței de muncă, asigurând participarea la niveluri adecvate de protecție socială pentru întreaga forță de muncă, inclusiv pentru lucrătorii independenți care nu se regăsesc în sistemul tradițional de protecție socială. Acest lucru ar trebui luat în considerare în procesul de elaborare a pilonului drepturilor sociale din UE. Salutăm faptul că CESE analizează această chestiune într-un aviz separat.

1.3

CESE recomandă să se analizeze mai în detaliu impactul acestor evoluții asupra competențelor și să se efectueze o evaluare a măsurilor de formare pe tot parcursul vieții, de recalificare și de perfecționare la care au acces lucrătorii în cadrul acestor noi relații, pentru a evita eventualele efecte de descalificare ale acestor inovații sau eventualele efecte negative asupra calificărilor și pentru a asigura mai multe posibilităţi de încadrare în muncă. Promovarea și diseminarea competențelor digitale pentru toți trebuie să constituie o prioritate în UE.

1.4

CESE consideră că este nevoie la nivelul UE de mai multe date și de o analiză aprofundată referitoare la amploarea ocupării forței de muncă prin intermediul platformelor online (crowd employment), la caracteristicile lucrătorilor activi în acest sistem, la tipurile de noi forme de muncă, precum contractele „cu zero ore” sau „la cerere”, și la noile profesii, la contractele de drept civil, la dimensiunea „economiei platformelor online”, la sectoarele în care se manifestă aceasta și la distribuția sa geografică la nivelul UE. Datele și analiza vor contribui la evaluarea nevoilor întreprinderilor și lucrătorilor, atunci când se utilizează aceste forme de ocupare a forței de muncă.

1.5

Trebuie întocmite mai frecvent statistici cu privire la aceste evoluții, prin anchete europene despre forța de muncă, și trebuie elaborate rapoarte privind piața muncii care să identifice cele mai bune practici, dacă este cazul. Aceasta va permite monitorizarea impactului noilor forme de muncă și relații de muncă asupra pieței muncii și asupra economiei și evaluarea contribuției lor la creștere și la crearea unor locuri de muncă durabile, ceea ce ar servi drept fundament dezvoltării politicii UE privind ocuparea forței de muncă, inclusiv semestrului european și Strategiei Europa 2020. Cercetarea în acest domeniu ar trebui finanțată din Orizont 2020 și din alte linii de finanțare relevante ale UE.

1.6

Este nevoie și de date longitudinale pentru a stabili implicațiile noilor forme de muncă asupra duratei de viață și impactul acestora asupra caracterului sustenabil al muncii pe tot parcursul vieții (1). De asemenea, este important să se identifice în ce măsură aceste forme de muncă sunt influențate de diferențele de sex sau de alte variabile demografice (precum vârsta, dizabilitățile, etnia sau statutul de migrant).

1.7

Se impune de urgență o clarificare a statutului juridic al noilor intermediari de pe piața muncii (cum sunt platformele online), ca să poată fi identificați în statisticile oficiale, să li se monitorizeze creșterea, să se stabilească ce standarde, obligații, răspunderi și reguli de funcționare ar trebui să li se aplice și ce organisme de reglementare ar trebui să fie responsabile pentru inspecție și pentru punerea în aplicare, recunoscând în același timp că aceste platforme pot fi o sursă de inovare, de posibilităţi de încadrare în muncă și de creștere economică.

1.8

CESE constată că, în prezent, Comisia Europeană desfășoară consultări pe tema Directivei privind declarația scrisă (2) și preconizează că abordarea noilor forme de relații de muncă va fi inclusă în propunere, în cazul în care Comisia Europeană decide revizuirea acestui act legislativ. Se speră, în special, că se vor aduce clarificări cu privire la noile forme de relații de muncă și de muncă, și că, în același timp, se va ține cont de nevoile IMM-urilor. De asemenea, se poate avea în vedere extinderea domeniului de aplicare pentru a-i cuprinde pe lucrători, furnizarea declarațiilor scrise încă din prima zi și declararea unui număr minim de ore, astfel încât să nu mai existe contracte „cu zero ore”.

1.9

CESE recomandă să se abordeze problemele legate de reglementarea activității de intermediere și răspunderea pentru accidente, daune și erori de serviciu, în ceea ce privește platformele online, sistemul de crowdsourcing, angajații independenți care sunt dependenți din punct de vedere economic și alte noi forme de angajare independentă, pentru a-i proteja pe lucrători, pe consumatori și întreaga populație. Este necesar să se clarifice aplicabilitatea la aceste noi forme de angajare a reglementărilor existente la nivelul UE privind securitatea și sănătatea în muncă, procedurile de abordare a încălcărilor acestor reglementări, responsabilitățile în ceea ce privește inspecția și asigurarea de răspundere civilă față de lucrători, consumatori și populație.

1.10

Ar trebui ca în domeniul de activitate al Inspecției muncii să fie incluse și aceste forme de ocupare a forței de muncă, în conformitate cu practicile naționale, iar inspectorii din cadrul lor să dispună de resurse, competențe și formare corespunzătoare. Prin încheierea unor parteneriate cu sindicatele, cu asociațiile consumatorilor sau cu alte asociații s-ar putea găsi răspuns și remediu la preocupările cetăţenilor. Schimbul de bune practici va fi o componentă importantă a acestui proces.

1.11

Ar trebui analizat și impactul asupra negocierilor colective de muncă în sectoarele afectate, întrucât s-ar putea ca numeroși lucrători să nu intre sub incidența structurilor de negocieri colective și să nu fie reprezentați de sindicate. CESE este îngrijorat de faptul că, atunci când lucrătorii sunt considerați lucrători independenți, dreptul lor de a se asocia în mod liber poate fi pus sub semnul întrebării dacă asociația poate fi socotită formare de cartel, riscând să intre în contradicție cu reglementările UE privind practicile anticoncurențiale. Aceste preocupări, care ar putea submina acest drept fundamental, trebuie abordate și soluționate. Este nevoie de orientări cu privire la aplicarea normelor în materie de concurență la lucrătorii care desfășoară o activitate independentă într-o situație similară celei a unui angajat. În acest context, utilizarea de către OIM a conceptului de „lucrător”, mai degrabă decât a celui de „salariat” (mai restrâns), ar putea contribui la o mai bună înțelegere a modului în care se aplică principiile și drepturile fundamentale la muncă (3), a căror exercitare nu ar trebui împiedicată de normele UE în materie de concurență.

1.12

CESE solicită o anchetă referitoare atât la statutul contractual al lucrătorilor angajați prin intermediul platformelor online sau care se încadrează în alte noi forme de muncă și relații de muncă, cât și la obligaţiile intermediarilor, ținând cont de capacitatea acestor lucrători de a negocia sau stabili salariul, programul și condițiile de lucru, concediile, pensiile, drepturile legate de maternitate, asigurările de sănătate suportate de angajator și alte drepturi de muncă, precum și de capacitatea de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală rezultate. De asemenea, sunt necesare orientări pentru clarificarea eventualelor „zone gri” legate de statutul profesional în materie de impozitare și asigurări sociale.

1.13

CESE recomandă Comisiei Europene, OCDE și OIM să colaboreze cu partenerii sociali pentru a elabora dispoziții legislative corespunzătoare privind condițiile de muncă decente, protecția lucrătorilor online și a lucrătorilor aflați în alte noi relații de muncă. CESE consideră că ar fi bine-venită elaborarea unei abordări comune la nivelul UE și observă că majoritatea acțiunilor trebuie întreprinse la nivel național, sectorial sau la locul de muncă.

1.14

După cum au precizat partenerii sociali europeni, Comisia Europeană ar trebui să își planifice agenda de lucru din domeniul politicii de ocupare a forței de muncă astfel încât să susțină transformarea digitală a economiilor noastre și a piețelor muncii. În același timp, CE ar trebui să urmărească maximizarea posibilităţilor de încadrare în muncă ce pot rezulta din digitalizarea economiilor noastre. Politicile din domeniul pieței forței de muncă ar trebui să vizeze protecția și recalificarea/perfecționarea profesională a lucrătorilor cuprinși în procesul de digitalizare. CESE recomandă să se instituie, în acest sens, drepturi și mecanisme eficace de protecție, monitorizare și punere în aplicare, astfel încât să se evite creșterea inegalităților în materie de venituri și reducerea venitului disponibil și să se asigure un potențial sustenabil de creștere economică la nivelul UE.

1.15

CESE sugerează Comisiei Europene să analizeze posibilitățile de încurajare a dezvoltării platformelor europene, astfel încât valoarea creată să rămână în economiile locale, valorificând tradiția bogată a Europei de reciprocitate și cooperare în coordonarea pieței muncii, care se derulează adesea la nivelul comunității, cu cooperarea activă a sindicatelor, a angajatorilor locali și a asociațiilor naționale ale lucrătorilor independenți. Ar fi important să se aibă în vedere măsuri prin care întreprinderile să fie ajutate să creeze locuri de muncă de calitate, acordându-li-se sprijin din faza de întreprindere nou-înființată până în faza de expansiune (move out), etapă în care, în prezent, multe întreprinderi noi nu au acces la finanțare.

2.1

Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor, combinată cu alte evoluții economice și sociale, a condus la dezvoltarea unor noi forme de muncă și relații de muncă, acestea transformând peisajul pieței muncii, care a devenit din ce în ce mai complex. Inovarea și creativitatea sunt importante în stimularea unei economii sociale de piață durabile și competitive. Este esențial să se ajungă la un echilibru între promovarea beneficiilor economice și sociale ale acestor noi evoluții, cu stabilirea mecanismelor necesare de protecție pentru lucrători, consumatori și întreprinderi, evitând totodată utilizarea abuzivă a acestor mecanisme, ca mijloc de eludare a practicilor de muncă echitabile.

2.2

Noile forme de ocupare a forței de muncă pot crea oportunităţi de încadrare în muncă, pot facilita o mai bună funcționare a piețelor muncii, oferind flexibilitate sporită atât lucrătorilor, cât și angajatorilor, contribuind la autonomia lucrătorilor și la capacitatea de a adapta locurile de muncă, promovând dezvoltarea competenţelor și asigurând modalități extinse de dezvoltare a unui bine-venit echilibru între viața profesională și cea personală. În același timp, este important să se promoveze pe cât posibil locuri de muncă de calitate, dialogul social și structuri de negociere colectivă și să fie abordate neclaritățile legate de drepturile și obligațiile angajatorilor și ale lucrătorilor, de statutul profesional al lucrătorilor, de răspunderea pentru accidente, de asigurări și de responsabilitatea profesională, dar și de aplicabilitatea reglementărilor fiscale, de protecție socială și de altă natură. Este necesară o evaluare cuprinzătoare a capacității pieței forței de muncă și a sistemelor de securitate socială din prezent de a face față acestor evoluții, pentru a se evita creșterea inegalităților în materie de venituri și pentru a se asigura menținerea unui venit decent și fiabil și echilibrul dintre viața profesională și cea de familie.

2.3

CESE a analizat aspectele legate de aceste noi tendințe în mai multe avize (4), care și-au dovedit utilitatea în elaborarea acestui aviz exploratoriu. În Țările de Jos și în Slovacia, state membre care au solicitat acest aviz exploratoriu pentru perioada în care dețin Președinția UE, formele atipice de ocupare a forței de muncă reprezintă aproape 60 %, respectiv 20 % din total (5).

2.4

Rapoartele recente ale Eurofound (6) și OIM (7) au contribuit la evidențierea tranziției de la relațiile de muncă tradiționale la formele atipice de ocupare din ultimul deceniu. OIM afirmă că „actuala transformare a relațiilor de muncă are importante repercusiuni economice și sociale. Ea contribuie la accentuarea divergențelor în ceea ce privește veniturile din muncă și productivitatea muncii și […] poate alimenta inegalitățile în materie de venituri” (8). Potrivit OIM (9), în țările pentru care există date disponibile, care însumează 84 % din totalul ocupării forței de muncă la nivel mondial, doar aproximativ un sfert (26,4 %) dintre lucrători au contracte cu durată nedeterminată, în timp ce – în țările cu venituri ridicate – peste trei sferturi din lucrători sunt angajați cu un astfel de contract. Deși modelul standard de angajare devine mai puțin dominant, el rămâne un element important al modelului european al pieței muncii. OIM subliniază că este important ca guvernele, instituțiile UE și partenerii sociali să identifice și să definească noile forme de ocupare a forței de muncă, să dezvolte și să adapteze politici și acte legislative pentru a gestiona schimbarea și a asigura rezultate pozitive, garantând instituirea unor politici și a unui cadru de reglementare menite să protejeze interesele întreprinderilor și lucrătorilor, indiferent de forma de angajare.

3.1

Economiile europene au înregistrat o dezvoltare a mai multor practici de angajare care, pe de o parte, nu respectă norma tradițională a unui loc de muncă permanent, cu normă întreagă, cu timp de muncă bine stabilit, cu drepturi și beneficii clare și integrat complet în sistemele naționale de protecție socială, însă, pe de altă parte, pot conduce la crearea altor locuri de muncă și moduri inovatoare de lucru: este important să se asigure calitatea acestor locuri de muncă, în conformitate cu noile modele de afaceri. Unele dintre aceste forme sunt asociate cu globalizarea, digitalizarea, modificarea modelelor de producţie, precum externalizarea activităților desfășurate anterior la nivel intern, altele – cu introducerea de noi practici în întreprinderi, iar altele – cu modele complet noi de ocupare a forței de muncă.

3.2

Noile forme de muncă le pot oferi unora noi posibilități de desfășurare a unor activități de antreprenoriat și de acces la ocupații care anterior erau inaccesibile sau de ieșire din economia subterană a muncii nedeclarate. Măsurarea motivațiilor antreprenorilor relevă faptul că mai multe persoane trec la acțiune din motive pozitive (de exemplu, pentru a profita la maximum de o idee bună), decât din motive negative (de exemplu, pentru că nu au alte opțiuni în materie de muncă) (10).

3.3

Printre noile relații de muncă se numără contractele „cu zero ore”, „la cerere” sau doar cu remunerarea orelor de zbor ale personalului de bord, „mini-joburile”, activitățile pe bază de portofoliu sau de voucher, contractele de drept civil și acordurile de muncă partajată. Ele sunt însoțite de o gamă de forme contractuale în cadrul cărora activitatea este organizată prin intermediari, precum „companii de tip umbrelă”, „agenții de ocupare independentă”, „agenții de co-angajare” sau platforme online de crowdsourcing. În multe dintre aceste forme de ocupare a forţei de muncă, lucrătorii sunt denumiți „contractanți independenți”, „asociați”, „lucrători în acord”, „parteneri” sau le sunt atribuite alte denumiri, care, uneori, le maschează statutul de angajați. Deși deseori sunt considerate drept „independente”, unele nu întrunesc criteriile specifice acestui tip de activități, precum capacitatea de a defini sarcini, de a stabili tarife sau de a deține drepturile de proprietate intelectuală rezultate. În unele sectoare, ca, de exemplu, în turism, catering și agricultură, munca intermitentă, ocazională sau sezonieră este caracteristică, fiind necesar un anumit grad de flexibilitate atât în cazul angajatorului, cât și al lucrătorului. Indiferent dacă aceste lucrări sunt gestionate prin intermediul unei agenții sau în mod independent, sunt necesare reglementări referitoare la astfel de contracte, pentru a se evita flagelul muncii nedeclarate.

3.4

Este important să se facă distincția între antreprenoriatul autentic, lucrătorii care desfășoară o activitate independentă și noile forme de lucru dependent pe cont propriu și să se asigure calitatea muncii. Chiar și în cazul lucrătorilor cu contracte de muncă oficiale, evoluțiile în materie de organizare a muncii în ceea ce privește evaluarea pe bază de sarcini și activitățile bazate pe proiecte modifică programul de lucru tradițional, cu impact asupra ritmului vieții și asupra securității veniturilor. Dialogul social și negocierea colectivă au avut succes la numeroase locuri de muncă, ca, de exemplu, în centrele de intermediere telefonică, în ceea ce privește combaterea „zonelor gri” și îmbunătățirea condițiilor de muncă.

4.1

Digitalizarea poate spori productivitatea și flexibilitatea întreprinderilor existente și poate sta la baza unor noi sectoare și locuri de muncă, contribuind la creșterea și competitivitatea Europei. De asemenea, dacă este gestionată în mod eficient, ea joacă un rol important în dezvoltarea economiei sociale de piață și în promovarea echilibrului dintre viața profesională și cea privată, precum și în reducerea disparității de gen în domeniul ocupării forței de muncă și în cel al securității sociale. Declaraţia comună adoptată recent de CES, BusinessEurope, CEEP și UEAPME este o referință utilă în acest sens (11).

4.2

Digitalizarea a avut un impact major asupra organizării muncii și ocupării forței de muncă, fapt ce justifică acordarea unei atenții sporite și o mai bună gestionare la nivel politic. Totodată, ea a transformat relațiile consumatorilor, ceea ce a condus la facilitarea accesului la bunuri și servicii. Gradul de satisfacție a consumatorilor este ridicat, dar există preocupări cu privire la impactul acestei situații asupra economiei și sunt necesare îmbunătățiri pentru a dispune de căi de atac eficiente. Elaborarea proactivă a politicilor la nivelul UE și la nivel național trebuie să asigure exploatarea potențialului digitalizării și, în același timp, evitarea eșecurilor (12).

4.3

Un procent foarte mare din populație are acces la internet din mai multe locuri și, în principiu, poate fi contactat oricând și oriunde în scopuri profesionale, ceea ce conduce la creșterea muncii itinerante și la eliminarea frontierelor spațiale și temporale dintre viața profesională și cea privată. Această flexibilitate poate fi în beneficiul întreprinderilor și al lucrătorilor, dacă sunt respectate interesele ambelor categorii. Ar trebui analizat mai îndeaproape dacă și în ce măsură trebuie să fie mai bine protejată viața personală și familială a lucrătorilor, într-o epocă de generalizare a comunicării digitale și mobile, și ce măsuri ar fi utile, la nivel național și la nivelul UE, pentru a restricționa disponibilitatea generalizată a lucrătorilor sau posibilitatea de a fi contactați în orice moment (13).

4.4

Răspândirea competențelor TIC și gradul de familiarizare cu programele informatice standard și cu limbile de circulație internațională i-au ajutat pe angajatori să profite de piața mondială a forței de muncă, pentru a-și externaliza activitățile. Această situație creează oportunități pentru cetățenii europeni, ei putând lucra cu clienți din întreaga lume, indiferent de locul unde se află, însă reprezintă și o amenințare la adresa întreprinderilor și a lucrătorilor din cauza condițiilor inegale de concurență, dat fiind că trebuie să concureze pentru respectivele locuri de muncă cu întreprinderi și lucrători din economii cu salarii mici, care nu respectă neapărat standardele fundamentale de muncă ale OIM și nu oferă garanția unei munci decente.

5.1

Schimbările tehnologice pot consolida dezvoltarea competenţelor, dar pot conduce și la deprofesionalizarea lucrătorilor cu ocupații tradiționale. Ar trebui să fie luat în considerare impactul acestor evoluții asupra competențelor și să se realizeze o evaluare a măsurilor de formare pe tot parcursul vieții, de recalificare și perfecționare profesională, care sunt necesare și la care au acces lucrătorii în cadrul acestor noi relații. Întreprinderile care colaborează cu sindicatele, cu Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP) și cu diferitele niveluri de guvernare trebuie să se asigure că competențele sunt dezvoltate în așa fel încât să corespundă cerințelor unei lumi profesionale în schimbare. Este esențială utilizarea eficientă a Fondului social european și a altor resurse, pentru a putea face față acestor provocări.

5.2

A garanta că persoanele au competențele necesare pentru a avansa în locuri de muncă de calitate, în contextul unor piețe ale muncii în schimbare, reprezintă o provocare majoră și trebuie să fie un element central al viitoarei agende pentru competențe în Europa. Evaluarea modului optim de adaptare a competențelor și de consolidare a competențelor digitale pentru toți trebuie să fie o prioritate pentru instituțiile UE și pentru autoritățile publice, cu implicarea activă a partenerilor sociali, la toate nivelurile. CESE remarcă faptul că acesta este deja un angajament asumat în programul de lucru al dialogului social european pentru perioada 2015-2017.

6.1

Nu există statistici fiabile cu privire la aceste evoluții. Este nevoie de date cu privire la ocuparea forței de muncă prin intermediul platformelor online, la caracteristicile lucrătorilor activi în acest sistem, la diversele activități independente, activități independente cu dependență economică și activități independente false, precum și cu privire la locurile de muncă precare, la dimensiunea „economiei platformelor online”, la sectoarele în care se manifestă aceasta și la distribuția sa geografică, raportând poziția UE la contextul global.

6.2

Totodată, este nevoie de statistici care să permită monitorizarea impactului noilor forme de relații de muncă asupra pieței muncii, asupra polarizării muncii, asupra veniturilor și economiei și care să stea la baza politicilor UE privind ocuparea forței de muncă, inclusiv a semestrului european și a Strategiei Europa 2020.

6.3

Este nevoie și de date longitudinale pentru a se stabili implicațiile noilor forme de muncă asupra duratei de viață, precum și impactul lor asupra caracterului sustenabil al muncii pe tot parcursul vieții, dar și pentru a se identifica măsura în care sunt influențate de diferențele de sex sau de alte variabile demografice (precum vârsta, dizabilitățile, etnia și statutul de migrant). Ar trebui analizat și impactul asupra negocierilor colective de muncă în sectoarele cele mai afectate, întrucât s-ar putea ca numeroși lucrători să nu intre sub incidența structurilor de negociere colectivă și să nu fie reprezentați de sindicate, cu toate că își doresc acest lucru.

6.4

Cercetarea în acest domeniu ar trebui finanțată din Orizont 2020 și din alte linii de finanțare relevante ale UE.

7.1

Noile forme de ocupare a forței de muncă evoluează atât de rapid încât relațiile contractuale nu reușesc să țină pasul cu ele, motiv pentru care trebuie luat în considerare statutul lor juridic. Se impune clarificarea de urgență a statutului intermediarilor de pe piața muncii și al platformelor online, astfel încât să fie posibilă identificarea lor în statisticile oficiale, să li se monitorizeze creșterea și să se stabilească ce standarde, obligații, răspunderi și reguli de funcționare ar trebui să li se aplice și ce organisme de reglementare ar trebui să fie responsabile pentru inspecție și pentru punerea în aplicare. Diferențele existente la nivelul UE în materie de terminologie și de definire a conceptelor de lucrător, angajat, lucrător care desfășoară o activitate independentă și stagiar complică și mai mult evaluarea.

7.2

CESE constată că, în prezent, Comisia Europeană desfășoară procedura de consultări pe tema Directivei privind declarația scrisă (14) și preconizează că noile forme de relații de muncă vor fi incluse în sfera sa de aplicare.

7.3

Platformele online se extind rapid, având, în general, o influență pozitivă asupra economiei și asupra ocupării forței de muncă și inovării, însă, în unele cazuri, dezvoltarea lor pe scară largă riscă să creeze monopoluri și, implicit, să denatureze piața și să creeze condiții inegale de concurență. „Economia bazată pe partajare” și noile modele de ocupare a forței de muncă nu ar trebui să permită, în mod abuziv, evitarea plății unor salarii decente, a respectării obligațiilor fiscale și de securitate socială și a asigurării altor drepturi și condiții de muncă, prin externalizarea costurilor către utilizatori și lucrători și prin eludarea reglementărilor impuse întreprinderilor offline. Ar exista astfel riscul unei subcotări a prețului în dauna întreprinderilor și lucrătorilor din alte sectoare, ceea ce ar submina standardele stabilite și condițiile echitabile de concurență.

8.1

Lucrul în alte spații decât la sediul întreprinderii ar putea antrena riscuri în materie de sănătate și securitate pentru lucrători, pentru clienții acestora și pentru publicul larg. Activitatea desfășurată în spații publice sau în locuințe private poate avea loc cu folosirea unor materiale și echipamente periculoase, fără instrucțiuni adecvate sau îmbrăcăminte de protecție. Responsabilitatea în ceea ce privește asigurările, certificarea și răspunderea profesională ar putea fi neprecizată. Lucrătorii online pot desfășura activități cu utilizare intensivă a ecranului în medii necorespunzătoare, folosind obiecte de mobilier și echipamente ce nu respectă standardele ergonomice.

8.2

Răspunderea pentru siguranță și în caz de accidente reprezintă o „zonă gri” în ceea ce privește unele platforme online, acest aspect trebuind să fie abordat pentru a proteja lucrătorii, clienții și publicul larg.

8.3

Cu ocazia audierii organizate în cursul elaborării acestui aviz (15), s-a făcut referire și la alte aspecte care trebuie evaluate, precum epuizarea, din cauza unui program de lucru prelungit și nereglementat, și stresul asociat naturii imprevizibile a activității și a veniturilor, refuzului plății pentru lucrările respinse, primirii unui calificativ slab, care nu poate fi contestat, din partea clientului, „dezactivării” de pe platformă sau excluderii din contract, provocărilor legate de gestionarea responsabilităților familiale în lipsa unui program de lucru clar, izolării sociale și efectelor combinate ale căutării unui echilibru între mai multe locuri de muncă.

8.4

Este necesar să se stabilească în ce măsură sunt protejate aceste noi forme de ocupare a forţei de muncă prin reglementările privind securitatea și sănătatea în muncă existente la nivelul UE și prin procedurile prevăzute în cazul încălcării acestor reglementări, precum și responsabilitățile privind inspecția și asigurarea de răspundere civilă față de lucrători, consumatori și populație. Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă (EU-OSHA), cu sediul la Bilbao, poate contribui cu cercetări și analize în acest domeniu.

8.5

Ar trebui ca în domeniul de activitate al Inspecției muncii să fie incluse și aceste forme de ocupare a forței de muncă, în conformitate cu practicile naționale, iar inspectorii din cadrul lor să dispună de resurse, competențe și formare corespunzătoare, care să le asigure eficiența. Prin încheierea unor parteneriate cu sindicatele, cu asociațiile consumatorilor sau cu alte asociații s-ar putea găsi răspuns și remediu la preocupările cetăţenilor.

9.1

Noile forme de ocupare a forței de muncă afectează o gamă amplă și eterogenă de ocupații, ele înglobând activități care se încadrau anterior în economia informală, în activitățile liber-profesioniste și în activitățile efectuate în mod normal de către angajații direcți. Introducerea acestor noi forme de ocupare poate conduce la situații în care sarcini identice sunt efectuate în contexte identice de către lucrători cu statut diferit, ceea ce dă naștere la inegalități în ceea ce privește gradul de protecție, drepturile și salariul.

9.2

Introducerea de noi intermediari în relația de muncă a generat, în unele cazuri, lipsă de transparență în relațiile dintre părți, îngreunând negocierile individuale privind condițiile de angajare și restricționând accesul lucrătorilor la negocierile colective de muncă.

9.3

Se ridică semne de întrebare cu privire la partea care trebuie considerată angajator și la modul în care ar trebui definită activitatea independentă, inclusiv cu privire la definiția juridică și la sistemul de sancțiuni vizând furnizarea ilegală de forță de muncă și alte forme mai grave de exploatare. Pe platformele online există mai multe modele diferite de ocupare a forței de muncă, inclusiv exemple de platforme care au ales să le ofere lucrătorilor statutul de angajați, pentru a îmbunătăți calitatea și a reduce fluctuația de personal (16). Statutul de angajat deschide calea către alte drepturi de muncă. Atunci când lucrătorii sunt considerați lucrători independenți, dreptul lor de a se asocia în mod liber poate fi pus sub semnul întrebării dacă asociația poate fi considerată formare de cartel, fapt ce ar intra în contradicție cu reglementările UE privind practicile anticoncurențiale. Această problemă trebuie abordată în special atunci când lucrătorii care desfășoară activități presupus independente nu au autonomie în definirea propriilor sarcini și tarife.

9.4

CESE solicită o anchetă privind statutul profesional al lucrătorilor recrutați prin intermediul platformelor online sau care se încadrează în alte noi forme de relații de muncă, ținând cont de capacitatea lor de a negocia condițiile, modalitatea de plată (și cine o stabilește) și drepturile aferente de proprietate intelectuală. Ancheta ar trebui să aibă drept scop îndrumarea statelor membre pentru a clarifica, în conformitate cu practicile lor naționale, statutul fiscal, profesional și în materie de asigurări sociale al lucrătorilor, precum și obligațiile acestor platforme în ceea ce privește timpul de muncă, remunerarea, concediile, drepturile de pensie și de maternitate, asigurările de sănătate suportate de angajator și alte drepturi de muncă.

10.1

Trebuie clarificate drepturile lucrătorilor angajați prin intermediul platformelor online și ale altor lucrători aflați în relații de muncă precare și variabile, în ceea ce privește o gamă largă de probleme, precum:

10.2

Comisia Europeană, OCDE și OIM ar trebui să colaboreze cu partenerii sociali pentru a elabora dispoziții legislative corespunzătoare privind condițiile de muncă decente, protecția lucrătorilor online și a lucrătorilor aflați în alte noi relații de muncă. CESE consideră că ar fi bine-venită elaborarea unei abordări comune la nivelul UE și observă că majoritatea acțiunilor trebuie întreprinse la nivel național, sectorial sau la locul de muncă.

10.3

Sindicatele și asociațiile persoanelor care desfășoară activități independente au început de curând să se întrunească cu scopul de a formula recomandări pentru găsirea unor soluții și a unei acoperiri mai bune în materie de protecție și prestații sociale.

11.1

Noile forme de relații de muncă nu se limitează la activități manuale sau de servicii cu un grad redus de calificare. Activitățile „cu zero ore” și alte forme de muncă „la cerere” se extind și către ocupații mai bine plătite, cu un grad superior de calificare, precum acelea ale docenților, ale piloților de linie, ale cadrelor medicale și ale altor lucrători din domeniul serviciilor publice, existând riscul de erodare a potențialului de venituri și a siguranței locului de muncă.

11.2

Capacitatea de a produce o parte semnificativă din lucrările și serviciile bazate pe TIC și pe alte mijloace de comunicare oriunde în lume accentuează condițiile inegale de concurență în care se regăsesc întreprinderile și lucrătorii, aceste activități fiind externalizate tot mai frecvent către economii cu salarii mici, fapt ce conduce la reducerea tarifelor negociate la nivel colectiv.

11.3

Cercetările (17) arată că digitalizarea polarizează piața muncii între persoanele cu competențe superioare și bine plătite și cele cu competențe inferioare și slab plătite, iar categoria lucrătorilor cu competențe medii și venituri medii, din sectorul bancar, al asigurărilor și al administrației, este victima unei piețe a muncii din ce în ce mai inegale. Multe persoane se văd obligate să aibă mai multe locuri de muncă pentru a câștiga un venit de subzistență. Cu toate acestea, unii dintre acești lucrători independenți sunt profesioniști cu înaltă calificare și experiență considerabilă, care își cunosc bine poziția pe piață și valoarea și doresc să își desfășoare activitatea efectiv pe cont propriu sau urmăresc ca, desfășurând o activitate independentă, să își diversifice veniturile obținute și să își asigure o rezervă în cazul în care și-ar pierde principala sursă de venit, fac din pasiune o sursă de venituri și explorează noi oportunități profesionale și de afaceri. Aceste două realități există și trebuie să fie asigurate toate drepturile și măsurile de protecție necesare.

11.4

Unele forme noi de ocupare a forței de muncă au apărut din dorința de a evita costurile și obligațiile unor forme de angajare mai tradiționale. Există riscul ca, în absența unor drepturi și mecanisme de protecție reale, a monitorizării și a punerii în aplicare, multe forme noi de relații de muncă să conducă la reducerea salariilor și la înrăutățirea condițiilor, să adâncească inegalitățile în materie de venituri, să reducă venitul disponibil și să suprime cererea și potențialul de creștere economică la nivelul UE, generând noi probleme macroeconomice pe termen lung. Capacitatea acestor lucrători de a-și stabili propriul salariu și propriile condiții de muncă prin acorduri colective de muncă este vitală pentru menținerea unui venit de subzistență.

11.5

În noile forme de angajare, plata se acordă frecvent în funcție de finalizarea unor sarcini specifice, nu pe bază de tarif orar. Ar trebui ca principiul remunerației corecte să fie menținut în toate aceste situații și să se ia în considerare toate aspectele relevante legate de remunerare, cum ar fi calitatea muncii realizate și compensarea timpului de lucru (18).

11.6

Întrucât sistemele de sprijinire a familiei și de protecție socială diferă la nivelul UE, este important să se evalueze impactul noilor forme de ocupare a forței de muncă asupra finanțării politicilor de sprijinire a familiei, recunoscut fiind că un singur venit de subzistență poate fi insuficient pentru susținerea unei familii cu copii.

11.7

Problemele legate de salarii nu pot fi analizate fără a se ține cont de interfața problematică dintre salarii și sistemele fiscale/de protecție și securitate socială, în cadrul relațiilor de muncă mai puțin clar definite. Din nou, este foarte important să fie clar cine este angajatorul și care este statutul lucrătorului.

12.1

CESE recunoaște diversitatea sistemelor din statele membre și consideră că sunt necesare cercetări pentru elaborarea unor modele de protecție socială adaptate la piețe mai flexibile ale forței de muncă și pentru asigurarea unui venit durabil și adecvat, garanție a unei vieți demne. Acest lucru ar trebui luat în considerare în procesul de elaborare a pilonului drepturilor sociale din UE. Salutăm faptul că CESE analizează această chestiune într-un aviz separat.

12.2

Pe măsură ce piețele muncii devin din ce în ce mai fluide, în condițiile în care tot mai mulți lucrători nu știu dinainte când sau unde vor lucra, există incompatibilități tot mai mari cu sistemele naționale de protecție socială care pleacă de la premisa că se pot stabili diferențe clare între statutul de „angajat” și cel de „neangajat”. Astfel de incompatibilități nu avantajează nici întreprinderile, nici lucrătorii.

12.3

Este posibil ca o parte tot mai mare din forța de muncă să nu contribuie la sistemele de securitate socială existente – cum ar fi sistemul de alocații de șomaj, asigurările de sănătate și de pensie – și să nu beneficieze de pe urma lor. Acest aspect face deja obiectul discuțiilor dintre partenerii sociali și guvernele din unele state membre în care aceștia sunt actori importanți, dar discuțiile trebuie să fie extinse la nivelul UE și să implice autoritățile locale, alți actori ai societății civile, asociații și prestatori, cu scopul de a defini măsuri politice și legislative viabile și sustenabile și măsuri complementare care să asigure participarea întregii forțe de muncă, la niveluri adecvate de protecție socială – inclusiv a lucrătorilor independenți, a lucrătorilor angajați prin intermediul platformelor online și a lucrătorilor din economia bazată pe partajare.

12.4

CESE recunoaște că există diferențe substanțiale între statele membre în ceea ce privește furnizarea prestațiilor sociale. Deși este evidentă nevoia unei evaluări a capacității sistemelor de protecție socială de a face față provocărilor induse de noile evoluţii din economie și de pe piețele muncii, CESE consideră că este important ca, pe întregul teritoriu al UE, să se protejeze veniturile și să se îmbunătățească, în ansamblu, calitatea, fiabilitatea, accesibilitatea și eficacitatea sistemelor fiscale și de asigurări sociale care, în multe state membre, depind în prezent de ratele ridicate de ocupare a forței de muncă clasice și de contribuțiile aferente. O astfel de pierdere de eficacitate ar pune în pericol structura modelului social european și a economiei sociale de piață, care se bazează pe un angajament ferm al sectorului public de a finanța și furniza servicii de interes general și pe rețele eficiente de asigurări sociale.

12.5

Este necesar să se analizeze cu atenție sistemele de impozitare și de protecție socială, pentru a asigura niveluri corespunzătoare de impozitare și de contribuții sociale pentru toate formele de venituri, indiferent dacă sunt generate în sectoare organizate în mod convențional sau în cadrul economiei platformelor digitale/bazate pe partajare. CESE este de părere că rolul acestor platforme ar putea fi clarificat prin dispoziții și legi care să definească, dacă este cazul, protecția angajaților și, deopotrivă, a lucrătorilor care desfășoară o activitate independentă, incluzându-i în sistemul de protecție socială în ceea ce privește atât reglementarea, cât și contribuțiile aferente. UE ar trebui să încurajeze și să coordoneze reformele la nivelul statelor membre, pe baza bunelor practici.

13.1

Platformele online reprezintă o inovație ce constituie deja o realitate economică în Europa. Totuși, în prezent, o mare parte dintre ele se află în afara UE și preiau părți importante din fiecare tranzacție derulată în interiorul UE, uneori chiar 25 % din valoare, aceste sume ajungând apoi dincolo de frontierele Uniunii. Este posibil ca aceste platforme să plătească impozite sau contribuții reduse la educație, la infrastructură sau la serviciile publice, în localitățile în care își desfășoară activitatea în Europa, sau chiar să nu plătească nimic. În cazul în care lucrătorii nu sunt cu adevărat independenți, pot exista dezechilibre la plata impozitelor și a contribuțiilor la pensii sau la alte sisteme de protecție socială. Trebuie evaluat impactul acestor platforme asupra creării de locuri de muncă și creșterii durabile în UE, precum și contribuția lor la acest obiectiv.

13.2

Comisia Europeană ar trebui să ia în considerare modalitățile de încurajare a dezvoltării platformelor europene, astfel încât valoarea creată să rămână în economiile locale, valorificând tradiția bogată a Europei de reciprocitate și cooperare în coordonarea pieței muncii, care se derulează adesea la nivel comunitar și cu cooperarea activă a sindicatelor și a angajatorilor locali. Ar fi important să se aibă în vedere măsuri prin care întreprinderile să fie ajutate să creeze locuri de muncă de calitate, acordându-li-se sprijin din faza de întreprindere nou-înființată până în faza de expansiune (move out), etapă în care, în prezent, multe întreprinderi noi duc lipsă de susținere.

19.8.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 303/64

Raportor:

domnul Mindaugas MACIULEVIČIUS

1.1

Recunoscând că este urgent nevoie să se abordeze multiplele consecințe economice, de mediu și sociale ale producției și consumului de alimente, CESE solicită Comisiei Europene și statelor membre să elaboreze o politică europeană clară și un plan de punere în aplicare pentru crearea unui sistem alimentar durabil, rezistent, sănătos, echitabil și favorabil climei, care să încurajeze cooperarea și înțelegerea reciprocă între toate părțile interesate de-a lungul lanțului de aprovizionare cu alimente. Trebuie să se asigure o mai bună coerență și integrare a obiectivelor și instrumentelor politicii alimentare (de exemplu, cele privind agricultura, mediul, sănătatea, clima, ocuparea forței de muncă etc.), ținând seama de cei trei piloni ai durabilității.

1.2

Este absolut necesară tranziția către sisteme alimentare mai durabile, care să acopere toate etapele, de la producție până la consum; producătorii trebuie să cultive mai multe alimente, reducând în același timp impactul asupra mediului, în timp ce consumatorii trebuie să fie încurajați să adopte regimuri alimentare nutritive și sănătoase, cu o amprentă de carbon redusă. Uniunea Europeană trebuie să își intensifice eforturile de punere în aplicare a obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD) ale ONU, deoarece acestea oferă un cadru esențial pentru eforturile comune de a hrăni populația lumii în mod durabil până în 2030.

1.3

CESE recunoaște că niciun sistem de producție alimentară nu va putea hrăni de unul singur populația planetei în condiții de siguranță. În schimb, o combinație de diferite practici convenționale, inovatoare și agroecologice ar putea contribui la o mai bună abordare a implicațiilor de mediu și climatice ale sistemelor de producție alimentară. În special, o combinație între agricultura de precizie, care implică o şi mai mare dezvoltare a sistemelor TIC și de urmărire prin satelit, și agroecologie ar putea completa agricultura convențională prin furnizarea unui set de principii și practici menite să sporească durabilitatea sistemelor agricole, cum ar fi o mai bună întrebuințare, depozitare și mobilizare a biomasei, asigurarea unor condiții pedologice favorabile, promovarea diversificării culturilor și reducerea la minimum a utilizării pesticidelor. Promovarea în continuare a modelelor agricole închise ar putea duce la o agricultură în care nu se folosesc combustibili fosili. Reforma PAC a introdus o combinație de măsuri (ecologizare, programe agroecologice și de combatere a efectelor schimbărilor climatice etc.) care pot fi considerate un pas în direcția bună.

1.4

Este necesar ca toți operatorii ce intervin de-a lungul lanțului de aprovizionare cu alimente să aibă un venit stabil și rezonabil pentru a asigura noi investiții durabile și continue în domeniul tehnologiilor de agromediu și în cel al tehnicilor favorabile climei.

1.5

Prevenirea și reducerea risipei de alimente este o responsabilitate comună a tuturor actorilor din lanțul alimentar. CESE salută planul Comisiei din cadrul pachetului de măsuri privind economia circulară de a crea o platformă a părților interesate pentru a ajuta la încadrarea măsurilor necesare și a face schimb de bune practici cu privire la prevenirea și reducerea risipei de alimente. CESE solicită Comisiei să investigheze modul în care se aplică în practică ierarhia utilizării produselor alimentare în statele membre, inclusiv în ceea ce privește stimulentele economice care ar putea transmite semnale contradictorii întreprinderilor. Sprijinind o aplicare eficace a ierarhiei deșeurilor, CESE solicită, de asemenea, o revizuire a Regulamentului (CE) nr. 1069/2009, astfel încât produsele alimentare care nu sunt adecvate pentru consumul uman să poată fi utilizate ca hrană pentru animale, dacă sunt sigure în acest sens.

1.6

Opțiunile în materie de alimente durabile trebuie să fie promovate prin creșterea disponibilității și accesibilității acestora pentru consumatori. Consumul de produse alimentare durabile ar trebui încurajat prin crearea unei cereri mai puternice pe piață, prin achiziții publice verzi sau alte abordări. CESE solicită statelor membre să revizuiască orientările naționale privind alimentația pentru a reflecta durabilitatea și a sprijini introducerea educației alimentare în programele școlare. De asemenea, UE ar trebui să promoveze indicarea originii pe etichete, crearea unor etichete care să informeze în mod clar cu privire la aspectul durabilității produselor alimentare, precum și campanii publicitare vizuale la nivelul UE în favoarea unor alimente și regimuri alimentare mai sănătoase.

1.7

Politicile UE, în corelație cu programe de cercetare și de inovare specifice combinate cu stimulente financiare acordate producătorilor de alimente, ar trebui:

1.8

O tranziție către sisteme alimentare durabile necesită o politică alimentară cuprinzătoare, integrată, cu o strategie bio-economică amplă, şi nu doar o politică agricolă. Nu este nevoie neapărat de lansarea unei dezbateri care să ducă la polarizarea opiniei publice, ci de o abordare interdisciplinară, care să reunească direcțiile generale ale Comisiei, o gamă largă de ministere din statele membre, precum și autorități de la nivel local și regional și părți interesate din sistemele alimentare, pentru a aborda provocările interconectate evidențiate în prezentul aviz. CESE își exprimă speranța că interdependența dintre producția și consumul de alimente va fi recunoscută și că va fi elaborată o abordare politică europeană adecvată, care să includă diferite inițiative private, ce vor trasa calea către durabilitate, sănătate și reziliență. Cu toate acestea, pe viitor, politica agricolă comună și politica comună în domeniul pescuitului vor juca, de asemenea, un rol important în UE.

2.1

Pe baza sesizării din partea Președinției neerlandeze a UE, CESE elaborează prezentul aviz pentru a sublinia preocuparea tot mai accentuată a societății civile cu privire la impactul asupra mediului, sănătății, precum și impactul economic și social al producției și consumului de alimente și provocările legate de hrănirea unei populații din ce în ce mai numeroase a globului într-o lume cu resurse limitate. Hrana joacă rolul central în toate societățile noastre; ea depinde de resursele naturale, dar le și afectează; hrana are un impact asupra sănătății publice și joacă un rol esențial în economia europeană, fiind cel mai mare sector al Uniunii în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și contribuția la PIB.

2.2

Potrivit Grupului de experți la nivel înalt pentru securitate alimentară și nutriție al Comitetului pentru securitatea alimentară mondială, un sistem alimentar durabil (sustainable food system – SFS) este definit ca „un sistem care asigură securitatea alimentară și hrană pentru toți fără a compromite bazele economice, sociale și de mediu necesare în același scop pentru generațiile viitoare” (1). Prin urmare, tranziția către sisteme alimentare rezistente și durabile se referă la toate activitățile interdependente și conexe asociate producerii, prelucrării, transportului, depozitării, comercializării și consumului de alimente. De asemenea, este recunoscut rolul tendințelor globale de consum ca factor determinant al modului de producere a alimentelor și al tipurilor de alimente produse.

2.3

CESE va aborda problema sistemelor alimentare durabile într-o manieră holistică și se va concentra în principal asupra contextului actual al UE, dar se va ține seama și de implicațiile externe, având în vedere că UE este cel mai mare exportator și importator de produse agricole și alimentare la nivel mondial.

2.4

În 2014, se aștepta o comunicare privind alimentele durabile, însă aceasta a fost ulterior retrasă din programul de lucru al Comisiei. Planul de acțiune al UE pentru economia circulară din decembrie 2015 a preluat unele dintre aceste chestiuni și a inclus reducerea risipei de alimente ca prioritate-cheie, reflectând astfel angajamentul asumat de UE și statele membre în contextul obiectivelor de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale ONU pentru 2030 de a înjumătăți risipa de alimente pe cap de locuitor la nivelul vânzării cu amănuntul și al consumatorilor și de a reduce pierderile de alimente de-a lungul lanțurilor de producție și de aprovizionare (ODD 12.3).

3.1

Comitetul internațional pentru gestionarea durabilă a resurselor al ONU identifică producția de alimente ca fiind sectorul cu cel mai mare impact asupra mediului dintre toate sectoarele, din punctul de vedere al utilizării resurselor la nivel global (2); la nivelul UE, acest impact este, însă, mai scăzut. Sistemele alimentare folosesc numeroase resurse naturale, inclusiv terenuri, sol, apă și fosfor, dar și energie, pentru producerea de îngrășăminte pe bază de azot, prelucrare, ambalare, transport și refrigerare. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că există și un impact asupra mediului la nivel global, inclusiv în ceea ce privește declinul biodiversității, despăduririle, degradarea terenurilor, poluarea apei și a aerului și emisiile de gaze cu efect de seră. Declinul continuu al biodiversității agricole la nivel de fermă rămâne un motiv serios de îngrijorare (3). La nivel global, majoritatea resurselor de pește sunt pe deplin exploatate sau supraexploatate. Prin urmare, este necesară gestionarea tuturor acestor resurse în mod eficient și durabil, pentru a asigura o ofertă continuă de alimente sănătoase și la prețuri accesibile.

3.2

La nivel global, o treime din alimentele destinate consumului uman reprezintă pierderi sau risipă, însumând până la 1,6 miliarde de tone de alimente și generând 8 % din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial (4). Producerea alimentelor care nu vor fi consumate contribuie cu peste 20 % la presiunea globală asupra biodiversității și ocupă aproape 30 % din totalul terenurilor agricole din lume.

3.3

În UE, risipa de alimente  (5) se ridică la aproximativ 100 de milioane de tone anual, estimări preconizate să crească cu 20 % până în 2020, dacă nu se iau măsuri preventive. În Europa, risipa de alimente se produce de-a lungul lanțului de aprovizionare, concentrându-se la nivelul gospodăriilor particulare la un nivel estimat la 46 % (6). Se cuvine remarcat faptul că, în ultimii ani, sectorul vânzării cu amănuntul și cel al producției au făcut eforturi semnificative pentru a îmbunătăți prevenirea și reducerea risipei de alimente. Eforturile de a îmbunătăți durabilitatea producției și a lanțului de aprovizionare nu au sens fără o acțiune categorică de reducere a risipei de alimente.

3.4

În prezent, informațiile privind pierderile și risipa de alimente la nivel de fermă sunt insuficiente (7). Pierderile și risipa de alimente pot fi cauzate, de exemplu, de lipsa modernizărilor în unele exploatații agricole, de anulările de comenzi și volatilitatea prețurilor la produsele de bază, care duc la îngroparea culturilor sub brazdă atunci când recoltarea lor nu este rentabilă din punct de vedere economic (dar cel puțin această situație are un impact pozitiv asupra mediului, deoarece contribuie la îmbunătățirea conținutului de materie organică al solurilor) sau la dumpingul și compostarea alimentelor care nu pot fi revândute. O altă provocare importantă o constituie – și o vor constitui din ce în ce mai mult – principalele efecte ale schimbărilor climatice asupra condițiilor meteorologice și posibilele focare de boli. Dacă se iau în calcul aceste efecte, volumul a ce ar putea fi considerat risipă de alimente este foarte mare de la an la an. În comparație cu restul lumii, UE a fost foarte activă în soluționarea acestei chestiuni și, prin urmare, ar trebui să sprijine difuzarea de bune practici și de know-how în acest domeniu.

3.5

Sistemele alimentare reprezintă una dintre cauzele schimbărilor climatice; de asemenea, se preconizează că ele vor fi afectate în mod semnificativ de acestea (8). Schimbările climatice vor avea consecințe asupra disponibilității resurselor naturale de bază (apă, sol), ceea ce va determina schimbări semnificative ale condițiilor producției alimentare și ale producției industriale în unele zone (9). Condițiile climatice extreme, cum ar fi inundațiile, seceta, incendiile și vântul puternic, precum și răspândirea bolilor plantelor și animalelor cauzată de climă, afectează deja producția de alimente și o vor afecta și mai mult în viitor.

3.6

Subnutriția și efectele supraabundenței produselor alimentare coexistă astăzi în anumite părți ale lumii. 795 de milioane de oameni suferă de foame, în timp ce numărul persoanelor supraponderale/obeze a ajuns la peste 1,4 miliarde de adulți la nivel global, ceea ce reprezintă aproximativ 30 % din totalul populației adulte; în același timp, problemele de sănătate cauzate de obezitate sunt în creștere rapidă atât în țările în curs de dezvoltare, cât și în cele dezvoltate (10). Aceste cifre arată dezechilibre profunde privind modul în care sunt produse, distribuite și consumate alimentele. Creșterea numărului populației și o creștere prognozată de 82 % a consumului global de carne până în 2050 vor exacerba ambele probleme (11). Pe parcursul ultimilor 20 de ani, având în vedere urbanizarea și creșterea economică cu care s-au confruntat mai multe țări, a avut loc o tranziție în materie de nutriție, care a determinat schimbarea profilului producției și consumului de alimente. La nivel mondial, tiparele alimentare se îndreaptă în direcția includerii mai multor produse compuse, a unei cantități mai mari de carne și produse lactate, de zahăr și de băuturi cu conținut de zahăr (12). În același timp, tot mai multe persoane au un stil de viață sedentar, caracterizat de lipsa de activitate fizică.

3.7

Creșterea animalelor joacă un rol important sau chiar esențial în sistemele alimentare, animalele reprezentând o sursă de proteine de înaltă calitate și de alte elemente nutritive, cum ar fi vitaminele și mineralele. De asemenea, creșterea animalelor joacă un rol semnificativ în cadrul circuitelor substanțelor nutritive la nivelul fermelor și la nivel regional, în protecția peisajelor deschise și diversificate, a pășunilor permanente și a habitatelor seminaturale, precum și în menținerea biodiversității, generând totodată venituri, active și mijloace de trai pentru populație. În același timp, în UE există, de asemenea, numeroase terenuri agricole care, în practică, nu convin decât pentru pășunat. Totuși, în ultimii 50 de ani s-a observat o creștere de peste patru ori a producției mondiale de carne și ouă, iar producția de lapte a crescut de peste două ori. În cursul aceleiași perioade, populația umană la nivel mondial a crescut doar de două ori (13). Ar trebui remarcat faptul că structura cererii s-a modificat, de asemenea, și că creșterea producției de carne, lapte și ouă este legată de creșterea veniturilor, întrucât prețurile au rămas la un nivel scăzut.

3.8

Luând în considerare produsele alimentare de origine vegetală cultivate pentru consumul uman, hrana de origine vegetală cultivată pentru animale și culturile alimentare de origine vegetală utilizate pentru semințe și în scopuri industriale, cum ar fi pentru producerea biocombustibililor, la nivel mondial se produc în prezent de o dată și jumătate mai multe alimente decât ar fi necesar pentru a hrăni populația actuală, în principiu suficient pentru a asigura hrana populației prognozate pentru anul 2050. Cu toate acestea, nivelurile actuale ale risipei de alimente la nivel mondial, precum și producția de hrană pentru animale necesară pentru a susține creșterea consumului de carne generează o cerere care va impune creșterea semnificativă a producției de alimente. Pentru a hrăni lumea în mod durabil în 2050 și ulterior, este nevoie de o combinație între productivitate și optimizarea utilizării terenurilor agricole și resurselor piscicole existente, compatibilă cu stabilitatea și calitatea mediului, cu siguranța și sănătatea la locul de muncă și cu justiția socială, precum și de o reorientare către regimuri alimentare durabile și de o reducere susținută a pierderilor și risipei de alimente.

3.9

Creșterea prețurilor pentru produsele agricole și factorii de producție agricolă, precum și volatilitatea prețurilor din ultimii 10 ani au reprezentat o provocare la adresa securității alimentare și a robusteții sistemului alimentar, generând în același timp motive serioase de îngrijorare atât pentru consumatori, cât și pentru producători. Pe de o parte, nivelul ridicat al prețurilor finale nu a generat venituri mai mari pentru producătorii de alimente; dimpotrivă, scăderea sau stagnarea acestora implică exercitarea unei presiuni în sensul reducerii costului forței de muncă, punând în pericol stabilitatea venitului tuturor operatorilor. Pe de altă parte, criza economică a afectat puterea de cumpărare a consumatorilor. Este necesar ca toți operatorii ce intervin de-a lungul lanțului de aprovizionare cu alimente să aibă un venit stabil și rezonabil pentru a asigura noi investiții durabile și continue în domeniul tehnologiilor de agromediu și în cel al tehnicilor favorabile climei.

3.10

Evoluțiile recente ale piețelor agricole, în special în sectorul produselor lactate, furnizează dovezi clare ale unor astfel de dezechilibre potențiale, cauzate nu numai de o producție excedentară, ci și de interdicții motivate politic în fostele piețe de export. Stabilitatea viitoare va depinde în mare măsură de rezistența la șocuri a bazei de aprovizionare cu alimente, schimbările climatice fiind cel mai important dintre acestea. Diversificarea agriculturii, finanțarea inovatoare, sistemele de asigurare a veniturilor și alte instrumente inovatoare de gestionare a pieței care oferă protecție împotriva turbulențelor climatice sau ale pieței trebuie să fie puternic promovate de politicile UE.

3.11

Efectele sociale și de redistribuire ale prețurilor produselor alimentare trebuie privite din perspectiva producătorului, dar și a consumatorului. În prezent, mulți consumatori nu își permit să cumpere alimente de cea mai bună calitate. De-a lungul ultimilor ani, relațiile de putere din cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente s-au schimbat, conducând la o concentrare progresivă a producătorilor de produse alimentare și a comercianților cu amănuntul de pe piață și, prin urmare, la modificarea raportului de forţe în materie de negociere, mai ales în avantajul sectorului comerțului cu amănuntul și în detrimentul producătorilor primari. Această problemă va fi abordată într-un aviz separat al CESE, pe tema „Un lanț de aprovizionare cu alimente mai echitabil”.

3.12

Întrucât accentul în comerțul mondial se pune din ce în ce mai mult pe negocieri bilaterale și mega-regionale, în lipsa unor concluzii clare ale Rundei de la Doha a OMC, este esențial să se țină cont pe deplin de implicațiile climatice și de mediu, precum și de calitatea produselor alimentare și de standardele de sănătate, de standardele mai cuprinzătoare sanitare și fitosanitare (SPS) precum și de procesul de producție („ecosistemul industrial” în care se realizează producția, condiţiile de muncă, contextul cultural al producției și relațiile de muncă). Pentru UE este imperios necesar să se evite orice relocare a producției de alimente în țări terțe în cazul în care acest lucru se datorează exclusiv sau în principal faptului că nivelul de exigență al obligațiilor legale pentru producția de alimente nu este la fel de ridicat ca în UE. Politicile UE trebuie să joace un rol esențial la nivel global în stimularea producției de alimente sigure și sănătoase și să interzică importul de produse alimentare care nu îndeplinesc standardele internaționale SPS sau standardele de siguranță alimentară.

3.13

În ultimii 140 de ani, cooperativele de producători au arătat în mod clar că sunt mai rezistente la turbulențele de pe piețele agricole și că aduc o contribuție la evitarea delocalizării producției de alimente. Prin urmare, este esențial să se promoveze în continuare la nivel de sectoare și regiuni, eventual cu și mai multă energie, cooperarea dintre agricultori și cooperative, în special cooperativele mici. Un accent deosebit ar trebui pus pe acele sectoare și regiuni în care cooperarea este scăzută.

4.1

Reducerea impactului agriculturii, acvaculturii și pescuitului asupra mediului, inclusiv reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, necesită modificări ale modului în care se produc alimentele. Este necesar să se adopte practici mai durabile pentru a stopa epuizarea resurselor naturale, precum și pentru a permite adaptarea la schimbările climatice și reducerea efectelor acestora. O serie de măsuri ar putea fi în beneficiul productivității agricole, crescând totodată durabilitatea mediului și capacitatea de adaptare la schimbările climatice, cum ar fi creșterea diversității soiurilor de plante și a raselor de animale, ameliorarea animalelor si a plantelor, îmbunătățirea funcționalității ecosistemelor agricole și de gestionare a apei, promovarea cercetării și inovării și aplicarea rezultatelor acestora, optimizarea funcțiilor solului, facilitarea transferului de cunoștințe și a formării și promovarea schimbărilor tehnologice prin sprijinirea investițiilor. Trebuie să se promoveze dezvoltarea suplimentară a sistemelor de comunicații prin satelit și a marilor centre de date ale UE pentru a facilita detectarea timpurie și prevenirea efectelor condițiilor meteorologice extreme și a diferitelor boli sau pregătirea în vederea acestora. De asemenea, ar trebui promovată agricultura de precizie.

4.2

Menținerea modelului fermei de familie în Europa este, de asemenea, esențială și ar necesita promovarea unei reînnoiri a generațiilor la fermă, pentru a contracara efectele unei populații în curs de îmbătrânire. Acest lucru ar avea un impact pozitiv asupra creării de locuri de muncă în zonele rurale. Este important, de asemenea, să se poată menține o producție agricolă diversificată în toate regiunile UE. Ar trebui să se acorde o atenție deosebită regiunilor agricole defavorizate. Ar trebui să fie recunoscute diferite tipuri de exploatații agricole și să se pună în aplicare instrumente specifice în acest sens.

4.3

În ultimii ani, la nivelul lanțurilor de aprovizionare cu alimente au avut loc reorganizări menite să asigure reconectarea producătorilor cu consumatorii și relocalizarea producției agricole și alimentare. Printre acestea se numără agricultura sprijinită de comunitate, lanțurile scurte de aprovizionare, rețelele de produse alimentare alternative, sistemele agricole locale și vânzările directe. Chiar dacă sectorul este relativ redus, acesta trebuie promovat în continuare, întrucât el are un impact pozitiv în ceea ce privește vânzarea de produse alimentare proaspete, de calitate, sănătoase, tradiționale, cu efecte sociale și economice pozitive. IMM-urile au, de asemenea, o contribuție importantă în acest domeniu. Ar trebui evidențiat rolul specific al autorităților locale și ar trebui asigurate infrastructura necesară și investiții corespunzătoare în zonele urbane, pentru a facilita vânzarea directă de la producător. Ar trebui, de asemenea, încurajate bunele practici din sectorul privat, de exemplu atunci când o astfel de infrastructură este creată la inițiativa privată a centrelor comerciale locale.

4.4

Pentru a stimula o producție alimentară mai eficientă din punctul de vedere al consumului de resurse, reforma politicii agricole comune (PAC) a introdus o combinație de măsuri, incluzând ecologizarea obligatorie, programe agroecologice și un sprijin semnificativ din partea sistemului de consiliere agricolă și cercetare aplicată, pentru a aborda provocările de securitate alimentară, schimbările climatice și gestionarea durabilă a resurselor naturale, orientându-se în același timp spre zonele rurale și menținând activă economia rurală. Acest lucru poate fi considerat un pas important în direcția bună; totuși, punerea sa în aplicare, atât în ceea ce privește birocrația, cât și câștigurile rezultate, ar mai putea fi îmbunătățită.

4.5

În ceea ce privește lanțul de aprovizionare pentru produse obținute din pescuit, este important să se asigure un echilibru corect între sănătate și durabilitate, deoarece consumul de pește este sănătos, dar o presiune excesivă asupra pescuitului este adesea diametral opusă durabilității ecologice. Reforma politicii comune în domeniul pescuitului, realizată în 2013, ar trebui să contribuie la o utilizare mai eficientă a resurselor piscicole, în special prin obiectivul obligatoriu al unui randament maxim durabil stabilit pentru toate stocurile europene de pește. De asemenea, este important să se dezvolte, în mod durabil, modele de acvacultură în larg și pe uscat.

4.6

Pachetul de măsuri privind economia circulară prevede angajamentul UE și al statelor sale membre de a realiza obiectivul ONU de dezvoltare durabilă 12.3 de înjumătățire a risipei alimentare până în 2030. Pentru a sprijini realizarea acestui obiectiv, ierarhia utilizării produselor alimentare ar trebui să fie un principiu director în gestionarea resurselor alimentare, iar această acțiune ar trebui să fie sprijinită prin stimulente economice în toate politicile relevante ale UE. Astfel s-ar evita situația actuală în care, de multe ori, este mai ieftin să se arunce alimente comestibile, decât să se pregătească și să se livreze alimente pentru băncile de alimente.

4.7

O gestionare durabilă a resurselor necesită, de asemenea, eforturi sporite pentru o valorificare maximă a fluxurilor reziduale. Pentru identificarea rolului stimulentelor economice în aplicarea corespunzătoare a ierarhiei UE de gestionare a deșeurilor, sunt necesare noi studii care să compare costul producției alimentare în cazul redistribuției, al hranei pentru animale, al digestiei anaerobe și al depozitării la groapa de gunoi în UE-28. Donațiile de alimente din sectorul hotelier și cel al alimentației rămân o provocare, iar legislația în acest domeniu este în continuare insuficient înțeleasă. Acesta este un domeniu-cheie în care ar fi deosebit de util să existe orientări europene, de largă circulație, dedicate întreprinderilor din industria hotelieră.

4.8

Pachetul de măsuri privind economia circulară identifică, de asemenea, necesitatea de a clarifica orientările actuale privind utilizarea drept hrană pentru animale a produselor alimentare care nu sunt adecvate pentru consumul uman. O legislație solidă, care să reglementeze noile tehnologii de sterilizare a deșeurilor alimentare printr-un proces industrial centralizat, ar putea garanta siguranța microbiologică a hranei pentru animale, creând în același timp noi locuri de muncă și oportunități de investiții și preluând din plin avantajele pentru mediu ale unei aplicări mai eficiente a ierarhiei deșeurilor.

4.9

Întrucât sensibilizarea consumatorilor cu privire la schimbările necesare, la fel ca și acceptarea acestora, sunt aspecte esențiale, trebuie să se asigure materiale didactice referitoare la produsele alimentare, la durabilitatea produselor alimentare și la risipa de alimente, care să îmbunătățească valoarea produselor alimentare și să susțină schimbări comportamentale sistemice. Sunt deja disponibile module pentru școlile primare și secundare, universități și programe specializate în sectorul agricol, al producției și în industria hotelieră, bazate pe o gamă largă de bune practici.

4.10

UE este activă de câțiva ani în promovarea activităților de reducere a deșeurilor alimentare. Exemplul oferit de UE în realizarea obiectivului 12.3 va avea un rol esențial în succesul obiectivului la nivel global, de exemplu prin diseminarea bunelor practici și a cunoștințelor europene.

4.11

Impactul schimbărilor climatice se resimte la toate nivelurile securității alimentare, nu numai în ceea ce privește randamentul și culturile, dar și sănătatea agricultorilor, răspândirea dăunătorilor și a bolilor, declinul biodiversității, instabilitatea veniturilor, calitatea apei etc. Pierderea de terenuri arabile cauzată de degradarea solului și urbanizarea terenurilor agricole este, de asemenea, un potențial motiv de îngrijorare. Prin urmare, este esențial să se mențină prioritatea utilizării terenurilor pentru producția de alimente. Instituțiile și sectorul privat joacă un rol esențial în asigurarea rezistenței sistemelor alimentare, de exemplu, prin îmbunătățirea programelor de protecție socială pentru a reduce șocurile resimțite de gospodării și a asigura continuarea investițiilor în tehnologii cu emisii reduse de carbon în sectorul agricol și cel alimentar, prin îmbunătățirea diversificării culturilor și dezvoltarea resurselor genetice, prin investiții în dezvoltarea unei agriculturi rezistente, atât în cadrul fermelor, cât și în afara acestora, dar și prin implementarea unor sisteme care să asigure o mai bună gestionare a riscurilor legate de schimbările climatice.

4.12

Având în vedere pilonul economic al durabilității, Comisia și statele membre trebuie să ia în considerare atât potențialul de atenuare a impactului dioxidului de carbon, cât și pe cel de sechestrare a carbonului, oferind, în același timp, toate mijloacele de sprijin financiar pentru punerea în aplicare, promovând mecanisme inovatoare de cooperare în parteneriat public-privat. Indicatorii suplimentari privind creșterea productivității agricole, terenurile existente, regimurile alimentare, pierderile și risipa de produse alimentare ar completa imaginea impactului sistemelor alimentare asupra schimbărilor climatice.

4.13

O alimentație sănătoasă este adesea o alegere durabilă (14), în special în cadrul unei alimentații echilibrate. De exemplu, consumul de alimente de sezon, locale, de origine vegetală diversă este benefic atât pentru sănătate, cât și pentru mediu. Un model mai sănătos de alimentație reduce, de asemenea, riscul apariției bolilor cronice, costurile asistenței medicale și pierderea productivității muncii în economie. Este necesar să existe unele principii pentru elaborarea de orientări privind regimurile alimentare sănătoase și durabile, care să poată fi luate în considerare de către statele membre. Orientările privind regimurile alimentare și aprovizionarea au un impact direct asupra consumului în cazul în care sunt adoptate de către instituții publice, cum ar fi școlile și spitalele. De asemenea, trebuie menționată și tranziția nutrițională care are loc la nivel global, precum și rolul UE de a oferi un model de urmat în materie de regimuri alimentare durabile. O abordare „flexitariană” vizând reducerea consumului de carne, cel puțin o dată pe săptămână, promovată, de exemplu, în Țările de Jos, poate fi considerată drept un bun exemplu în acest sens.

4.14

Inițiative precum programul alimentar școlar al UE, care include consiliere nutrițională, precum și distribuirea de produse nutritive, contribuie la adoptarea unor regimuri alimentare mai echilibrate. Comisia ar trebui să invite statele membre să promoveze un consum sănătos și durabil. La nivelul UE, ar trebui promovate, de asemenea, campanii publicitare vizuale privind alimentele sănătoase; aceasta ar fi și o bună modalitate de a determina creșterea consumului de produse locale în timpul turbulențelor de pe piețele globale.

4.15

Întrucât consumatorii s-au obișnuit tot mai mult să cumpere alimente ieftine, valoarea reală a produselor alimentare trebuie subliniată din nou. Produsele ieftine nu iau în considerare factorii externi, cum ar fi costurile legate de tratarea apei. După cum s-a menționat mai sus, este necesar să existe o educație alimentară în școli, împreună cu o înțelegere a obiceiurilor alimentare sănătoase și cu dezvoltarea abilităților de gătit de bază, care să poată contribui la o stare bună de sănătate prin hrană preparată acasă, în conformitate cu recomandările nutriționale și cu cele privind reducerea risipei de alimente.