ISSN 1830-3668

doi:10.3000/18303668.C_2010.347.rum

Jurnalul Oficial

al Uniunii Europene

C 347

European flag  

Ediţia în limba română

Comunicări şi informări

Anul 53
18 decembrie 2010


Informarea nr.

Cuprins

Pagina

 

I   Rezoluții, recomandări și avize

 

AVIZE

 

Comitetul Economic și Social European

 

A 460-a sesiune plenară din 17 și 18 februarie 2010

2010/C 347/01

Avizul Comitetului Economic și Social European privind adaptarea competențelor la necesitățile industriei și ale serviciilor în curs de transformare – contribuția unei eventuale înființări la nivel european a unor consilii sectoriale privind ocuparea forței de muncă și competențele (aviz exploratoriu)

1

2010/C 347/02

Avizul Comitetului Economic și Social European privind Agenda de la Lisabona și piața unică (aviz din proprie inițiativă)

8

2010/C 347/03

Avizul Comitetului Economic și Social European privind integrarea și agenda socială (aviz din proprie inițiativă)

19

2010/C 347/04

Avizul Comitetului Economic și Social European privind influența acordurilor economice de parteneriat asupra regiunilor ultraperiferice (zona Caraibilor) (aviz din proprie inițiativă)

28

2010/C 347/05

Avizul Comitetului Economic și Social European privind viitoarea strategie pentru sectorul european al laptelui pentru perioada 2010-2015 și după aceea (aviz din proprie inițiativă)

34

2010/C 347/06

Avizul Comitetului Economic și Social European privind agricultura în Euromed (inclusiv importanța muncii femeilor în sectorul agricol și rolul cooperativelor) (aviz din proprie inițiativă)

41

2010/C 347/07

Avizul Comitetului Economic și Social European privind promovarea aspectelor socioeconomice în relațiile UE-America Latină (aviz din proprie inițiativă)

48

2010/C 347/08

Avizul Comitetului Economic și Social European privind relațiile dintre Uniunea Europeană și Maroc (aviz din proprie inițiativă)

55

 

III   Acte pregătitoare

 

Comitetul Economic și Social European

 

A 460-a sesiune plenară din 17 și 18 februarie 2010

2010/C 347/09

Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind introducerea pe piață și utilizarea produselor biocide COM(2009) 267 final – 2009/0076 (COD)

62

2010/C 347/10

Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind echipamentele sub presiune transportabile COM(2009) 482 final – 2009/0131 (COD)

68

2010/C 347/11

Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Consiliului privind cooperarea administrativă și combaterea fraudei în domeniul taxei pe valoarea adăugată (reformare) COM(2009) 427 final – 2009/0118 (CNS)

73

2010/C 347/12

Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivelor 2003/71/CE privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și 2004/109/CE privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată COM(2009) 491 final – 2009/0132 (COD)

79

2010/C 347/13

Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European – Evaluarea politicii de mediu 2008 COM(2009) 304 final

84

RO

 


I Rezoluții, recomandări și avize

AVIZE

Comitetul Economic și Social European

A 460-a sesiune plenară din 17 și 18 februarie 2010

18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/1


A 460-A SESIUNE PLENARĂ DIN 17 ŞI 18 FEBRUARIE 2010

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind adaptarea competenţelor la necesităţile industriei şi ale serviciilor în curs de transformare – contribuţia unei eventuale înfiinţări la nivel european a unor consilii sectoriale privind ocuparea forţei de muncă şi competenţele

(aviz exploratoriu)

(2010/C 347/01)

Raportor: dl KRZAKLEWSKI

Coraportor: dl SZŰCS

În scrisoarea sa din 29 iunie 2009 şi în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, dna Margot Wallström, vicepreşedinta Comisiei Europene, a solicitat Comitetului Economic şi Social European să elaboreze un aviz exploratoriu pe tema

„Adaptarea competenţelor la necesităţile industriei şi ale serviciilor în curs de transformare – contribuţia unei eventuale înfiinţări la nivel european a unor consilii sectoriale privind ocuparea forţei de muncă şi competenţele””.

Comisia consultativă pentru mutaţii industriale, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 4 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 149 de voturi pentru, 6 voturi împotrivă şi 5 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   Comitetul Economic şi Social European întâmpină cu profund interes ideea creării consiliilor sectoriale privind ocuparea forţei de muncă şi competenţele la nivel european. În opinia sa, instituirea de consilii sectoriale organizate şi gestionate corespunzător, în activitatea cărora s-ar implica diverse părţi interesate, ar trebui să ofere un sprijin esenţial procesului de gestionare a mutaţiilor de la nivel sectorial, în special prin analize previzionale privind evoluţia situaţiei în materie de ocupare a forţei de muncă şi de competenţe necesare, precum şi prin adaptarea competenţelor la cerere şi ofertă.

1.2   Comitetul este convins că aceste consilii sectoriale europene (CSE) ar putea contribui la gestionarea schimbărilor sectoriale şi la realizarea obiectivelor iniţiativei „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă” şi că s-ar dovedi utile atunci când se adoptă decizii privind schimbările sectoriale la nivel european.

1.3   După examinarea, în cadrul unui studiu de fezabilitate, a avantajelor şi dezavantajelor opţiunilor politice privind diferitele tipuri de consilii, Comitetul înclină în favoarea conceptului de consilii sectoriale inspirat din dialogul social european. Consiliile sectoriale ar putea beneficia într-o măsură substanţială de contactul (în conformitate cu principiul cooperării) cu structurile de dialog social sectorial european (DSE) şi de activităţile lor politice.

Comitetul consideră că activitatea comitetelor europene de dialog social sectorial (CEDSS) ar putea servi drept model de funcţionare pentru CSE.

1.4.1   Cu toate acestea, este important de subliniat că CSE pot avea un domeniu de aplicare mai larg în ce priveşte numărul părţilor interesate implicate şi un rol mai autonom decât comitetele europene de dialog social, concentrându-se mai mult pe competenţe şi pe piaţa forţei de muncă decât pe dialogul social.

1.4.2   Comitetul consideră că şi sectoarele lipsite de structuri de dialog social la nivel european ar trebui să beneficieze de posibilitatea creării de consilii sectoriale europene. Astfel, consiliul social sectorial european nou creat ar putea constitui baza creării unui nou comitet european de dialog social sectorial.

1.5   Comitetul consideră că viitoarele consilii sectoriale europene ar trebui să colaboreze strâns şi în mod regulat cu organismele omoloage de la nivel naţional. Comitetul recomandă ca CSE să sprijine crearea consiliilor naţionale, în cazurile în care nu există, oferind consiliere şi exemple de bune practici.

1.6   Comitetul consideră că, pe lângă sprijinul acordat gestionării mutaţiilor sectoriale, noile CSE ar putea îndeplini următoarele sarcini principale:

să analizeze din punct de vedere cantitativ şi calitativ tendinţele pieţei forţei de muncă în sectorul respectiv;

să facă recomandări pentru acoperirea şi eliminarea lipsurilor cantitative şi calitative de pe piaţa forţei de muncă în sectorul respectiv, şi să pună în aplicare măsurile necesare în acest scop;

să sprijine cooperarea dintre întreprinderi, pe de o parte, şi prestatorii din domeniul EFP (1).

1.7   Comitetul susţine că, pentru o funcţionare eficace, este important ca CSE:

să constituie o platformă care să includă parteneri sociali, organizaţii şi instituţii de educaţie şi formare, instituţii, organizaţii şi autorităţi publice, asociaţii profesionale şi organizaţii care furnizează educaţie şi formare profesională (EFP) şi educaţie şi formare profesională iniţială (EFPI);

să aibă o orientare sectorială, adică să se concentreze asupra unor sectoare în sens larg şi asupra unor profesii specifice sectorului respectiv;

să ia în considerare schimbările dinamice care afectează delimitarea sectoarelor şi crearea de noi sectoare;

să asigure implicarea, în conducerea lor, a reprezentanţilor angajatorilor şi salariaţilor, precum şi, acolo unde este cazul, a organizatorilor de acţiuni de formare şi a autorităţilor politice;

să constituie parteneriate strategice puternice, ceea ce presupune să stabilească relaţii cu instituţiile de învăţământ secundar, instituţiile care oferă servicii de formare profesională tinerilor care termină şcoala, instituţiile de învăţământ superior, întreprinderile, consiliile sectoriale şi autorităţile regionale;

să aplice strategii de lucru solide şi productive, concentrându-se pe realităţile industriale şi nevoile urgente, cum ar fi nevoia de informare privind piaţa forţei de muncă şi modalităţile de atragere şi reţinere a lucrătorilor în sectorul respectiv şi să ia în considerare nevoile IMM-urilor;

să ţină seama, în primul rând, dintr-o perspectivă europeană, de situaţia şi de exigenţele pieţei forţei de muncă;

să încurajeze dezvoltarea unei abordări care foloseşte o metodologie comună, bazată pe activităţile (rezultate) realizate în întreprinderi, pentru a prezenta o pistă de audit clară, pornind de la activitatea efectuată la locul de muncă şi mergând până la formarea profesională, instruirea şi calificările finale.

1.8   În vederea consolidării impactului consiliilor sectoriale europene asupra mutaţiilor sectoriale, Comitetul propune ca acestea să acorde importanţa cuvenită formării continue la toate nivelurile, în special formării şi educaţiei profesionale continue (EFPC) – asociată cu educaţia şi formarea profesională iniţială (EFPI) – şi altor forme de dezvoltare şi recunoaştere a competenţelor pe parcursul vieţii.

1.9   Comitetul propune să se acorde o atenţie specială sectoarelor care au componente puternice bazate pe cunoaştere, de preferinţă legate de aspecte precum „economia ecologică”.

În opinia Comitetului, înfiinţarea consiliilor sectoriale ar trebui bazată pe realizările unor procese politice precum Cadrul european al calificărilor (CEC), Sistemul european de credite acumulate şi transferabile (ECTS), Sistemul european de credite pentru educaţie şi formare profesională (ECVET), Cadrul european de referinţă pentru asigurarea calităţii (EQARF) şi Europass, şi ar trebui să contribuie la dezvoltarea acestora.

1.10.1   Este important să se acţioneze în favoarea armonizării politicilor de formare continuă prin utilizarea, ca bază, a metodei deschise de coordonare.

1.11   Comitetul solicită ca CSE planificate să întreţină o cooperare permanentă cu universităţile europene şi cu instituţiile de învăţământ superior, care ar putea crea o punte de legătură între sectorul industrial şi cercetarea ştiinţifică din domeniul formării. În acest sens, forumul UE pentru dialogul universităţi-întreprinderi a demonstrat avantajele cooperării, atât pentru sectorul industriei, cât şi pentru învăţământul superior (2).

1.12   Luând în considerare relaţiile dintre consiliile sectoriale europene, pe de o parte, şi Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop) şi Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă (Eurofound), pe de altă parte, Comitetul menţionează că ar trebui ca sprijinul acordat de Cedefop şi Eurofound activităţii consiliilor sectoriale pe plan structural şi informativ să fie considerat ca făcând parte din sarcinile acestor instituţii, ceea ce presupune dotarea acestora cu resurse suplimentare.

1.13   Comitetul recomandă cu fermitate ca, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional, consiliile sectoriale să coopereze şi chiar să stabilească legături cu observatoarele din domeniul ocupării forţei de muncă şi al competenţelor, precum şi cu reţelele naţionale şi europene ale acestora. Această propunere se referă la acele consilii a căror structură internă nu include astfel de observatoare. Se recomandă ca, în statele membre în care se înfiinţează consilii sectoriale, să se sprijine crearea unor observatoare de acest tip, în cazul în care acestea nu există deja, precum şi cooperarea, în cadrul unor reţele, cu observatoarele de la nivel regional.

În ceea ce priveşte finanţarea procesului de creare şi a funcţionării consiliilor sectoriale la nivel european, Comitetul consideră că este necesar să se identifice resursele necesare, încă de la începutul procesului de înfiinţare. În plus, trebuie asigurate resursele necesare pentru sprijinirea consiliilor şi dezvoltarea observatoarelor din domeniul pieţei forţei de muncă şi al competenţelor, observatoare care cooperează cu aceste consilii sau sunt integrate în structura lor.

1.14.1   Comitetul recomandă Comisiei ca, la elaborarea proiectului pilot privind CSE, să aibă în vedere mai curând crearea, într-o primă etapă, a unui număr limitat de consilii, decât înfiinţarea imediată a acestora în aproximativ 20 de sectoare. Această recomandare este legată de constrângerile bugetare. Va fi mult mai uşor să se asigure finanţarea necesară înfiinţării a 4-5 consilii anual. Acest tip de garanţie financiară pe termen mediu pentru proiectul CSE pare a fi o chestiune critică.

1.15   Comitetul solicită o mai bună gestionare profesională a inovării în domeniul educaţiei. Este esenţială îmbunătăţirea sistemelor educative şi de formare din UE pentru sporirea şanselor de angajare şi reducerea inegalităţilor. Modificările instituţionale din domeniul educaţiei reuşesc cu greu să ţină pasul cu nevoile societăţii. Instituţiile trebuie să ia în considerare necesitatea unei relaţii strânse între schimbări, inovare, educaţie şi formare.

1.16   Comitetul pledează pentru reintegrarea învăţământului şi a formării profesionale în viaţa reală şi adecvarea acestora la nevoile societăţii şi la comportamentul noilor generaţii de elevi.

2.   Contextul avizului exploratoriu

În scrisoarea sa din 29 iunie 2009, vicepreşedinta Comisiei Europene, dna Margot Wallström, a solicitat Comitetului Economic şi Social European să elaboreze un aviz exploratoriu pe tema „Adaptarea competenţelor la necesităţile industriei şi ale serviciilor în curs de transformare – contribuţia unei eventuale înfiinţări la nivel european a unor consilii sectoriale privind ocuparea forţei de muncă şi competenţele”.

2.1.1   Scrisoarea face referire la criza actuală şi la măsurile care pot fi adoptate pe piaţa forţei de muncă în scopul ajustării acesteia la nevoile producţiei şi al introducerii unei mai ample gestiuni sociale a mutaţiilor în servicii şi industrie.

2.1.2   Comisia consideră că, pentru realizarea acestui obiectiv, este esenţială dotarea actualilor şi viitorilor lucrători cu competenţele necesare întreprinderilor, care să le permită adaptarea la schimbări. Această măsură a constituit subiectul unei comunicări recente a Comisiei intitulate „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă” [COM(2008) 868 final], care îşi propune să identifice şi să evalueze nevoile europene în materie de competenţe până în 2020 şi să dezvolte în UE capacitatea de a anticipa mai bine şi de a adapta competenţele şi locurile de muncă.

2.1.3   La 4 noiembrie 2009, Comitetul a adoptat un aviz referitor la această comunicare (3).

2.2   În urma publicării comunicării, este în curs de elaborare, la solicitarea Comisiei, un studiu de fezabilitate privind înfiinţarea, la nivel european, de consilii sectoriale privind forţa de muncă şi competenţele. La elaborarea prezentului aviz, Comitetul a avut la dispoziţie o versiune provizorie a acestui studiu (4).

3.   Tendinţe şi inovare în materie de educaţie şi formare în Uniunea Europeană

a)   Necesitatea inovării în sistemele educative

3.1   Pentru valorificarea deplină a potenţialului forţei de muncă europene, este absolut necesară consolidarea capitalului uman. Acest aspect este important din perspectiva şanselor de angajare, a capacităţii de adaptare la schimbări – în special în contextul actualei crize economice –, precum şi a coeziunii sociale.

3.2   Necesitatea asigurării unei mobilităţi mai mari pentru cetăţeni în Europa reprezintă un obiectiv important specificat în Tratatul de la Lisabona. Pentru ca lucrătorii să se poată deplasa dintr-o ţară într-alta şi de la un sector industrial la altul, angajatorii trebuie să compare competenţele unui posibil nou angajat (rezultate) cu necesităţile firmei respective şi să asigure corespondenţa dintre acestea. Acesta este principiul esenţial care stă la baza solicitării Comisiei de „ adaptare a competenţelor la necesităţile industriei ”.

3.3   Ar trebui ca CSE care urmează a fi create să încurajeze dezvoltarea unei abordări care utilizează o metodologie comună, bazată pe activităţile (rezultate) realizate în întreprinderi, pentru a prezenta o pistă de audit clară, pornind de la activitatea efectuată la locul de muncă şi mergând până la formarea profesională, instruirea şi calificările finale.

3.4   CESE solicită o mai bună gestionare profesională a inovării în domeniul educaţiei. Este esenţială îmbunătăţirea sistemelor de învăţământ şi de formare din UE pentru sporirea şanselor de angajare şi reducerea inegalităţilor. Modificările instituţionale din domeniul educaţiei reuşesc cu greu să ţină pasul cu nevoile societăţii. Instituţiile trebuie ia în considerare necesitatea unei relaţii strânse între schimbări, inovare, educaţie şi formare.

3.5   Inovaţia în materie de educaţie este strâns legată de societatea informaţională şi a cunoaşterii. Instituţiile de învăţământ trebuie să ia în considerare şi să aprecieze la justa lor valoare noile metode de învăţare. Noi metodologii de învăţare, inclusiv modelele de învăţare colectivă bazate pe TIC, ar trebui să faciliteze coordonarea diferitelor segmente ale învăţării de-a lungul vieţii precum formarea adulţilor, învăţământul superior, învăţământul şcolar şi învăţarea informală, diminuând astfel separarea instituţională.

3.6   Sunt de o importanţă strategică acordarea unei mai mari importanţe cunoştinţelor dobândite anterior şi recunoaşterea acestora printr-un certificat, în special pentru a motiva lucrătorii să valorifice posibilităţile de învăţare de-a lungul vieţii. Sistemele de acreditare şi calificările profesionale ar trebui să fie din ce în ce mai strâns legate de rezultatele învăţării, iar barierele birocratice ar trebui reduse.

3.7   Politicile ar trebui să integreze învăţarea informală şi non-formală, luând în considerare faptul că învăţarea de-a lungul vieţii devine o realitate, mulţumită, printre altele, şi reţelelor virtuale şi sociale în materie de învăţare.

b)   Necesitatea unei implicări mai puternice a părţilor interesate

3.8   Actualul proces de globalizare, însoţit de rapide schimbări tehnologice, provoacă probleme legate de deficitul de mână de lucru calificată şi de necesitatea unei mai bune integrări a educaţiei, formării şi activităţii profesionale. Îmbunătăţirea implicării părţilor interesate în învăţarea de-a lungul vieţii ar trebui să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de elaborare, punere în aplicare şi evaluare a inovaţiilor în sistemul de formare, în vederea unei gestionări eficace a evantaiului de cunoştinţe şi competenţe, în continuă schimbare. Este imperativ necesară sporirea gradului de cunoaştere, sensibilizare şi implicare a întreprinderilor în acest proces.

3.9   Angajatorii ar trebui să accepte faptul că formarea lucrătorilor contribuie la satisfacerea nevoilor economice actuale şi, mai mult decât atât, constituie pentru aceştia un sprijin, ca instrument de promovare a capitalului uman pe termen mediu şi lung.

3.10   Ar trebui să se acorde o mai mare atenţie valorii pe care o reprezintă dezvoltarea spiritului antreprenorial. Libera circulaţie a lucrătorilor şi încurajarea mobilităţii forţei de muncă ar trebui să beneficieze de o recunoaştere mai largă ca elemente de promovare a pieţei forţei de muncă. Ar trebui, pe de o parte, sporite şi îmbunătăţite informaţiile privind pieţele forţei de muncă, tendinţele acestora şi nevoile în materie de competenţe, iar, pe de altă parte, ar trebui îmbunătăţite serviciile de orientare şi asistenţă oferite solicitanţilor de locuri de muncă.

c)   Metode de educaţie şi formare mai apropiate de viaţa reală

3.11   Comitetul pledează pentru reintegrarea educaţiei şi formării în viaţa reală şi adecvarea acestora la nevoile societăţii şi la comportamentul noilor generaţii de elevi. Metodele de formare inovatoare oferă posibilitatea unor investiţii eficiente în învăţământ şi apropie procesul de formare de întreprinderi.

3.12   Este necesar să se treacă de la formarea bazată pe participarea la cursuri către o formare orientată spre rezultatele învăţării şi către calificări profesionale.

3.13   Activitatea profesională şi învăţarea se suprapun din ce în ce mai mult într-o societate bazată pe cunoaştere. Prin urmare, trebuie încurajată orice metodă de formare la locul de muncă. În acest sens, ar trebui să se acorde prioritate creşterii motivaţiei individuale în materie de formare şi a angajamentului întreprinderilor cu privire la stimularea învăţării continue în rândul lucrătorilor lor.

4.   Contextul consiliilor sectoriale şi transversale (5) la diferite niveluri

4.1   Consiliile sectoriale şi transversale (6) îşi propun să ofere o vedere de ansamblu asupra evoluţiei probabile a situaţiei privind nevoile în materie de locuri de muncă şi de competenţe, cu scopul de a contribui la elaborarea politicilor. Activitatea consiliilor se poate limita la efectuarea unei analize sau poate include şi adaptarea şi punerea în aplicare a politicilor.

4.2   Aceste consilii funcţionează în mod organizat şi permanent, oferind totodată o platformă diverselor părţi interesate implicate în administrarea lor. Părţile interesate includ, în primul rând, organismele, instituţiile şi autorităţile publice, partenerii sociali, instituţiile de învăţământ şi formare şi instituţiile de cercetare.

Consiliile sectoriale pot fi organizate la diferite niveluri geografice. Obiectivul acestora este de a studia schimbările în ceea ce priveşte nevoile în materie de competenţe la nivelul unei singure categorii profesionale sau al unui singur sector industrial sau al unui grup bine determinat al acestora. În anumite cazuri, consiliile sectoriale naţionale dispun de secţiuni regionale.

4.3.1   În opinia Fundaţiei de la Dublin, nivelul regional sau sectorial este esenţial pentru crearea consiliilor. Aceasta subliniază necesitatea funcţionării consiliilor înfiinţate la nivel naţional şi european în conformitate cu principiul subsidiarităţii. Pentru facilitarea comunicării între organele care gestionează consiliile regionale/sectoriale, este important să se exploateze sinergiile posibile, de exemplu în ce priveşte monitorizarea şi cercetarea ştiinţifică.

4.4   Unele consilii de la nivel naţional se ocupă de educaţia şi formarea profesională iniţială, iar altele de educaţia şi formarea profesională continue. În unele ţări, acestea se ocupă de ambele tipuri de formare, ceea ce creează un efect de sinergie şi permite evitarea suprapunerilor.

4.5   Consiliile analizate în studiul de fezabilitate urmăresc acelaşi obiectiv general: un echilibru mai bun pe piaţa forţei de muncă între cerere şi ofertă, din punct de vedere cantitativ (locuri de muncă) şi calitativ (aptitudini şi competenţe). Cu toate acestea, există diferenţe în modul de realizare a acestui obiectiv general, precum şi între consiliile care se concentrează pe educaţia şi formarea profesională iniţială, pe de o parte, şi cele care se concentrează pe educaţia şi formarea profesională continue, pe de altă parte (această observaţie se aplică ţărilor în care educaţia şi formarea profesională sunt divizate în iniţiale şi continue).

4.6   În majoritatea statelor membre, principalul obiectiv al consiliilor transversale (intersectoriale) naţionale constă în identificarea, analiza cantitativă şi anticiparea tendinţelor pe termen lung de pe piaţa forţei de muncă, precum şi în propunerea de acţiuni adecvate acestor tendinţe.

4.7   În numeroase cazuri, consiliile transversale se concentrează nu numai pe aspectele cantitative, ci şi pe cele calitative. Pe baza tendinţelor constate pe piaţa forţei de muncă, membrii acestor consilii, de exemplu cei din Comitetul consultativ pentru educaţie şi formare din Danemarca, fac recomandări ministrului învăţământului, pe baza tendinţelor pieţei forţei de muncă, nu numai cu privire la definirea de noi competenţe sau la combinarea sau eliminarea calificărilor existente, ci şi cu privire la aspecte generale ale formării profesionale, precum coordonarea programelor de formare.

4.8   În unele ţări, consiliile regionale transversale au aceleaşi obiective ca şi organismele omoloage de la nivel naţional. Acestea oferă institutelor de cercetare date de la nivel regional, care le permit să estimeze numărul de locuri de muncă în viitor şi competenţele necesare. Este interesant de observat că anumite consilii transversale regionale depun eforturi pentru ajustarea nevoilor viitoare de tip calitativ în materie de competenţe la datele cantitative actuale privind numărul tinerilor care se înscriu în procesul de educaţie şi formare profesională iniţială.

4.9   Consiliile sectoriale naţionale din domeniul educaţiei şi formării profesionale iniţiale îşi propun ca principal obiectiv să garanteze că noii lucrători care sosesc pe piaţa forţei de muncă dispun de competenţele de bază necesare.

4.10   Principalul obiectiv al consiliilor sectoriale naţionale din domeniul formării profesionale continue este creşterea nivelului competenţelor persoanelor aflate deja pe piaţa forţei de muncă. În acest scop, consiliile definesc nevoile lucrătorilor în materie de formare şi organizează ele însele acţiuni de formare sau finanţează cursuri asigurate de prestatori externi.

Consiliile de la nivel naţional sau regional îndeplinesc sarcini diferite. De exemplu, consiliile sectoriale şi transversale:

analizează tendinţele cantitative ale pieţei forţei de muncă;

analizează tendinţele calitative ale pieţei forţei de muncă;

propun o politică pentru acoperirea lacunelor cantitative;

propun o politică pentru acoperirea lacunelor calitative;

propun actualizarea procesului de obţinere a calificărilor şi certificărilor;

promovează cooperarea dintre întreprinderi şi prestatorii de servicii de educaţie şi formare profesională;

implementează programe şi acţiuni menite să acopere lacunele (sub aspect cantitativ şi calitativ).

4.11.1   Numai câteva consilii sectoriale din statele membre îndeplinesc toate aceste responsabilităţi. Aproape toate consiliile sectoriale şi transversale efectuează analize cu privire la tendinţele calitative şi cantitative ale pieţelor forţei de muncă. Un număr mai mic de consilii sectoriale şi transversale elaborează şi propuneri politice. Majoritatea acestora realizează sau comandă studii de cercetare.

4.11.2   Sunt mult mai numeroase cazurile de consilii care analizează tendinţele calitative ale pieţei forţei de muncă şi formulează propuneri de politici, de exemplu politici care îşi propun să dezvolte profiluri de formare profesională şi să ofere piste pentru acoperirea lacunelor calitative. Numeroase consilii se implică în sprijinirea cooperării dintre întreprinderi şi prestatorii de servicii de educaţie şi formare profesională.

4.11.3   Unele consilii naţionale realizează programe şi acţiuni menite să reducă deficitul în materie de calificări de pe piaţa forţei de muncă. În special consiliile regionale transversale din noile state membre formulează propuneri de politici menite să acopere lacunele calitative.

Instrumentele utilizate de diferitele consilii sunt adaptate obiectivelor şi sarcinilor lor. Datele privind tendinţele calitative şi cantitative ale pieţei forţei de muncă sunt esenţiale pentru acestea. Tendinţa generală este de colectare şi analizare a acestor date de către organizaţii externe, cu excepţia cazurilor în care structura unui consiliu include, de exemplu, un observator pentru piaţa forţei de muncă.

4.12.1   Este necesar să se facă o distincţie între colectarea şi analizarea datelor privind piaţa forţei de muncă, pe de o parte, şi adoptarea deciziilor politice privind reacţia la tendinţele pieţei forţei de muncă, pe de altă parte.

Consiliile de administraţie ale consiliilor sectoriale care funcţionează în prezent în UE şi în afara acesteia includ reprezentanţi ai angajatorilor (care îndeplinesc, în general, o funcţie de conducere), ai salariaţilor şi, în anumite cazuri, reprezentanţi ai prestatorilor de servicii de formare şi ai autorităţilor administrative (autorităţile locale, în cazul unui consiliu regional). Consiliul de administraţie este fie de dimensiuni reduse (pentru consolidarea procesului decizional), fie suficient de extins pentru a garanta o reprezentativitate maximă. În principiu, membrii consiliului trebuie să provină din industrie şi să se bucure de un prestigiu considerabil în domeniu şi de credibilitate.

4.13.1   În evaluarea gestionării consiliilor, se subliniază că agenda consiliilor nu ar trebui să includă chestiuni legate de relaţiile de muncă, care sunt de competenţa comitetului de dialog sectorial. Pe de altă parte, abordând numeroase alte chestiuni esenţiale pentru angajatori şi salariaţi, consiliile contribuie la atenuarea tensiunilor care apar în dialogul social.

4.13.2   Consiliile sectoriale cooperează frecvent în cadrul unei organizaţii. În Canada, acest rol este îndeplinit de Alianţa Consiliilor Sectoriale, în cadrul căreia se face schimb de informaţii şi instrumente şi se elaborează proceduri comune, în special cu privire la dezvoltarea de standarde profesionale naţionale.

5.   Observaţii specifice

Observatoarele pentru piaţa forţei de muncă: o bază importantă pentru funcţionarea eficace a consiliilor sectoriale

În statele membre, există diferite observatoare pentru piaţa forţei de muncă care funcţionează la nivel naţional, sectorial şi regional. Structurile observatoarelor funcţionează uneori în cadrul unor consilii pentru ocuparea forţei de muncă, alteori activează sub un alt nume.

5.1.1   Aceste observatoare:

monitorizează tendinţele şi politicile pieţei forţei de muncă;

colectează, analizează şi interpretează date;

transmit aceste date utilizatorilor în funcţie de nevoile acestora.

5.1.2   Este esenţial ca aceste observatoare să fie conectate în cadrul unor reţele naţionale şi internaţionale. Acestea nu pot funcţiona izolat pe o piaţă europeană şi globală caracterizată de flexibilitate.

5.1.3   Fiecare dintre aceste observatoare, ca instrument de analiză prospectivă menit să prevadă schimbările de pe piaţa forţei de muncă, se va dezvolta şi va dobândi un rol mai important dacă va întreţine contacte regulate şi sistematice cu alte observatoare, concentrându-se, în acelaşi timp, asupra propriilor sale obiective.

5.2   Misiunea observatoarelor din domeniul ocupării forţei de muncă şi al competenţelor constă în furnizarea de informaţii strategice diferiţilor actori implicaţi în schimbări. Pe lângă partenerii sociali şi organismele guvernamentale, aceştia includ IMM-urile, instituţiile de formare, autorităţile locale, serviciile de ocupare a forţei de muncă şi serviciile de sprijin pentru întreprinderi.

5.3   Activităţile unui observator pentru piaţa forţei de muncă ar trebui să cuprindă:

identificarea priorităţilor în materie de formare şi asigurarea unei interacţiuni mai eficace între dezvoltarea competenţelor şi crearea de locuri de muncă;

monitorizarea schimbărilor şi nevoilor de pe piaţa forţei de muncă;

analizarea statisticilor privind munca şi formarea;

asigurarea serviciilor de informare şi a unui serviciu care să faciliteze trecerea de la procesul de educaţie sau formare la activitatea profesională, principalele obiective fiind:

monitorizarea parcursului educativ şi formativ care conduce la ocuparea unui loc de muncă;

identificarea schimbărilor şi interdependenţei dintre cerere şi ofertă în sectoarele economice şi diferitele profesii;

coordonarea cercetării ştiinţifice şi a anchetelor şi participarea la promovarea inovării şi a politicii de dezvoltare;

difuzarea informaţiilor privind ocuparea forţei de muncă şi competenţele în cadrul diferitelor grupuri-ţintă.

5.4   Un observator poate oferi analize sistematice ale pieţei forţei de muncă la nivel naţional, local şi sectorial. Acesta efectuează analize comparative la nivelul sectorului şi examinează nevoile în materie de profesii şi specializări de la nivel regional, local şi sectorial, cu scopul de a defini nevoile viitoare în materie de competenţe.

5.5   Observatorul poate desfăşura următoarele activităţi, pentru a sprijini şi completa activitatea consiliilor sectoriale şi transversale consacrată pieţei forţei de muncă şi competenţelor:

elaborarea şi analizarea previziunilor în materie de mutaţii sociale şi economice la nivel naţional, sectorial şi regional, pentru a putea identifica şi defini noi profesii în sectoarele sau regiunile ameninţate;

actualizarea definiţiilor modelelor sectoriale tradiţionale, pentru o adaptare mai eficientă a competenţelor lucrătorilor;

încurajarea dezvoltării parteneriatelor în materie de schimbare şi de activităţi inovatoare, prin:

crearea de reţele care să reunească şi alte observatoare şi părţi interesate;

dezvoltarea de strategii în materie de formare continuă;

prestarea de servicii de consiliere profesională;

elaborarea de programe de formare cu implicarea întreprinderilor, sectoarelor şi iniţiativelor locale în materie de ocupare a forţei de muncă.

5.6   Observatoarele de pe piaţa forţei de muncă, care reunesc diferite părţi interesate, ar trebui să participe şi la dezbaterile actorilor implicaţi, de exemplu ale consiliilor sectoriale şi transversale active în domeniul ocupării forţei de muncă, cu privire la evoluţia economică de la nivel european, naţional, de la nivelul unui sector sau de la nivel regional sau local. Observatoarele joacă un rol deosebit de important în identificarea noilor profesii şi înţelegerea noilor activităţi economice, modele de ocupare a forţei de muncă şi competenţe.

În ceea ce priveşte actualele relaţii dintre consiliile sectoriale şi observatoarele pentru piaţa forţei de muncă, în câteva dintre ţările UE (de exemplu, în Franţa sau Suedia), există observatoare sectoriale pentru piaţa forţei de muncă care identifică nevoile de formare în numele consiliilor sectoriale pentru educaţie şi formare profesională continue de la nivel naţional (în Franţa, observatorul realizează această activitate de cercetare în numele Comisiei pentru fondurile de formare sectoriale (5)).

5.7.1   La solicitarea consiliilor regionale orizontale, observatoarele regionale pentru piaţa forţei de muncă din anumite state membre identifică sectoarele aflate în dezvoltare sau în regres. Rezultatul acestui proces de identificare este acela că, în cadrul discuţiilor cu privire la tipurile de cursuri în domeniul educaţiei şi formării profesionale iniţiale şi al educaţiei şi formării profesionale care trebuie să figureze printre cursurile oferite de instituţiile de formare regionale, autorităţile regionale, partenerii sociali şi prestatorii de servicii de formare iau în considerare informaţii coerente şi ample.

5.7.2   În opinia Comitetului, în cazul CSE planificate, rolul observatoarelor europene care ar putea coopera cu acestea ar putea fi jucat de Fundaţia de la Dublin (Eurofound) şi Cedefop, mai ales în cursul desfăşurării proiectelor-pilot. În viitor, CSE ar putea coopera cu structuri supranaţionale în reţea ale observatoarelor pentru piaţa forţei de muncă.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  EFP – educaţie şi formare profesională.

(2)  Comunicarea Comisiei „Un nou parteneriat pentru modernizarea universităților: forumul UE pentru dialogul universități-întreprinderi”, COM(2009) 158 final, 2 aprilie 2009.

(3)  JO C 128, 18.5.2010, p. 74.

(4)  Feasibility study on the setup of Sectoral Councils on Employment and Skills at the European Level, Interim Report (Studiu de fezabilitate privind înfiinţarea la nivel european de consilii sectoriale privind forţa de muncă şi competenţele), elaborat de ECORYS/KBA (2009) pentru Comisia Europeană, DG Ocuparea Forţei de Muncă, Afaceri Sociale şi Egalitate de Şanse.

(5)  Observaţii bazate pe studiul de fezabilitate menţionat în nota de subsol 4.

(6)  În cazul în care toţi lucrătorii şi toate întreprinderile dintr-o ţară sunt acoperite de activităţile unui singur consiliu, acesta poate fi numit transversal (intersectorial).


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/8


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Agenda de la Lisabona şi piaţa unică

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 347/02)

Raportor: dl Edwin CALLEJA

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Agenda de la Lisabona şi piaţa unică.

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 1 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 184 de voturi pentru, 16 voturi împotrivă şi 34 de abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

Obiectivul Strategiei de la Lisabona este de a face din Europa, până în anul 2010, cea mai dinamică şi mai competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu mai multă coeziune socială şi mai mult respect faţă de mediul înconjurător. Ca urmare a revizuirii acesteia în 2005, guvernele naţionale au devenit responsabile de punerea în aplicare a programelor naţionale de reformă, făcând în fiecare an bilanţul progreselor înregistrate în raport cu obiectivele stabilite în materie de dezvoltare durabilă. Chiar dacă obiectivele nu vor fi îndeplinite până la data stabilită (2010), buna guvernanţă la nivel european ar trebui să contribuie la realizarea acţiunilor necesare pe termen scurt. Noua evaluare a Strategiei de la Lisabona se lasă aşteptată. Cu toate acestea, Consiliul este hotărât să dedice sesiunea sa de primăvară luării unor decizii în această privinţă. Documentul Comisiei intitulat „Consultare privind viitoarea strategie «UE 2020»” (1) constituie o bună bază pentru aceste decizii.

1.1.1.   În consecinţă, CESE face apel la Comisia Europeană şi la statele membre pentru a lua măsurile importante şi decisive necesare în vederea definitivării pieţei unice, cu menţinerea şi dezvoltarea în continuare a standardelor economice, sociale şi de mediu. CESE subliniază legătura intrinsecă dintre Strategia de la Lisabona şi piaţa unică, în ciuda modelelor diferite de guvernanţă ale acestora. O piaţă unică dinamică constituie atât o condiţie necesară, cât şi un sprijin pentru succesul strategiei „UE 2020”.

1.2   CESE recomandă statelor membre schimbarea strategiei şi a atitudinii proprii cu privire la piaţa unică şi ar dori realizarea următoarelor îmbunătăţiri:

reglementări mai bune. Este esenţială existenţa unor reglementări mai transparente şi neechivoce, care să poată fi gestionate mai bine, cu costuri reduse şi fără pierdere de timp din partea întreprinderilor şi a cetăţenilor, în general. Aceste principii trebuie urmate pentru a facilita activităţile transfrontaliere. În acelaşi timp, este evident că problemele de pe pieţele financiare, nevoia unei economii mai „ecologice” şi consolidarea sectorului industrial şi al serviciilor, astfel încât să ţină seama de schimbările demografice, necesită o nouă abordare. O reglementare mai bună nu înseamnă în mod automat mai puţine reglementări sau pieţe dereglementate, ci trebuie să creeze condiţiile necesare pentru eliminarea tuturor surselor de protecţionism şi a regimurilor de reglementare a concurenţei care asigură avantaje injuste pentru unele state membre. Reglementările ar trebui să ţină seama de condiţiile economice şi sociale, asigurând condiţii echitabile pentru întreprinderi şi mai multă coeziune, garantând justiţia socială şi încurajând libera circulaţie a resurselor financiare şi umane.

o implementare mai bună. Reglementările trebuie transpuse în mod uniform în toate statele membre, pe baza unei interpretări consecvente şi cu cât mai puţine excepţii. Trebuie îmbunătăţită recunoaşterea reciprocă în domeniile nearmonizate.

o supraveghere mai bună. În calitate de gardian al pieţei unice, Comisia Europeană ar trebui să dispună de mai multă autoritate. Supravegherea şi asigurarea punerii în aplicare ar putea fi coordonate mai bine prin crearea, în fiecare stat membru, a unui punct unic de referinţă, care să fie învestit cu autoritate şi să răspundă în faţa Comisiei Europene pentru aplicarea uniformă a reglementărilor din domeniul pieţei interne.

mai multă cooperare transfrontalieră, mai multă informare şi mecanisme de soluţionare rapidă a plângerilor. Între autorităţile responsabile din statele membre trebuie construită o relaţie bazată pe încredere reciprocă şi înţelegere, prin stabilirea unor relaţii de muncă mai strânse. Reţelele deja create de către Comisia Europeană ar trebui să reprezinte o bază pentru această cooperare, cu condiţia să fie operaţionale în toate statele membre, astfel încât să poată asigura protecţia şi informarea cetăţenilor. O reţea pe deplin funcţională va asigura o supraveghere efectivă şi va reduce simţitor importurile din ţările terţe care nu îndeplinesc standardele UE, atât pentru a consolida standardele produselor şi siguranţa consumatorului, cât şi pentru a asigura condiţii egale pentru industria UE.

mai multă justiţie pentru cetăţeni. Aplicarea pe cale judecătorească a reglementărilor privind piaţa unică se va îmbunătăţi dacă judecătorii naţionali au acces la o formare adecvată în domeniul legislaţiei europene. Pentru a elimina tensiunile dintre libertăţile pieţei interne, pe de o parte, şi drepturile fundamentale, pe de altă parte, partenerii sociali analizează în prezent diverse soluţii alternative. Trebuie elaborate principii clare care să garanteze că cele patru libertăţi şi drepturile colective ale salariaţilor nu vor intra în conflict.

continuarea şi consolidarea exerciţiului de monitorizare a pieţei unice. De la acest exerciţiu se aşteaptă identificarea celor mai bune modalităţi de concepere şi punere în aplicare a unui cadru de reglementare şi a unei politici mai bune în acest domeniu. Aceste abordări trebuie să fie pragmatice şi să abordeze chestiuni specifice la nivel de ţară şi de piaţă. De asemenea, exerciţiul ar trebui să analizeze şi să soluţioneze barierele din calea schimburilor comerciale identificate în cadrul pieţei unice (2).

prioritizarea chestiunilor legate de piaţa internă. Priorităţile UE pentru următorii ani ar trebui revizuite datorită faptului că anumite chestiuni nerezolvate de pe agenda privind piaţa unică ar putea împiedica progresele către realizarea obiectivelor de la Lisabona:

În special, este important ca Directiva privind serviciile să fie pusă în aplicare în deplină conformitate cu spiritul şi regulile pieţei unice. În această privinţă, o problemă importantă este că nu există încă o circulaţie liberă a forţei de muncă provenind din unele ţări care au aderat în cadrul ultimului proces de extindere. Este nevoie de norme de punere în aplicare clare şi eficiente la nivel naţional pentru realizarea obiectivelor Directivei privind detaşarea lucrătorilor, şi anume o concurenţă loială între întreprinderi, respectarea drepturilor lucrătorilor şi evitarea dumpingului social.

Una dintre problemele pieţei unice şi ale UE este aceea că salariile şi condiţiile de muncă au devenit un factor de concurenţă. Protecţia standardelor de pe piaţa forţei de muncă va deveni mai importantă şi trebuie să facă parte din noua strategie „UE 2020”.

Piaţa unică stimulează în mod inutil transportul pe distanţe lungi, cu efecte negative asupra mediului. Acest lucru vine în contradicţie cu imperativele din ce în ce mai categorice ale politicii de mediu şi ale dezvoltării durabile.

CESE susţine concluziile Consiliului miniştrilor mediului (3) şi a avut prilejul de a-şi prezenta avizul (4) care subliniază nevoia internalizării costurilor externe pentru stabilirea unor preţuri corecte, recunoaşterea costului inacţiunii şi a valorii serviciilor ecosistemice.

1.3   StrategiaUE 2020depinde de funcţionarea eficientă a pieţei unice. În cadrul evaluării următoare a procesului de la Lisabona, UE trebuie să adopte măsuri îndrăzneţe pentru asumarea rolului de lider în dezvoltarea economică şi socială pe plan mondial. Acest lucru ar trebui realizat prin exploatarea diferitelor avantaje concurenţiale existente în diferite regiuni ale Uniunii, într-o piaţă unică eficientă şi care funcţionează corespunzător.

1.4   Strategia „UE 2020” trebuie să abordeze cele mai urgente chestiuni:

punerea în aplicare a planului de redresare economică pentru scoaterea UE din recesiune şi pentru a ajuta statele membre să realizeze obiectivele generale şi specifice deja adoptate. Strategia trebuie să sprijine transformările necesare pentru a orienta industria către o strategie mai „ecologică” şi, în acelaşi timp, pentru a determina o schimbare în comportamentul consumatorilor, în sprijinul unei economii mai „ecologice”;

identificarea unor măsuri concrete şi elaborarea de linii directoare privind eficienţa ecologică, cu o strategie şi un plan de acţiune pentru promovarea inovării în domeniul ecologic în cursul acestui an şi, pe de altă parte, elaborarea viitorului plan european în domeniul inovării, în vederea construirii unei pieţe interne competitive şi armonizate în acest domeniu;

elaborarea unei strategii veritabile pentru abandonarea intervenţiei statale din sectoarele bancar, al asigurărilor şi cel financiar, întărind în acelaşi timp supravegherea şi reglementarea. Aceasta ar trebui să conţină o abordare strategică orientată către reducerea treptată a implicării statului în susţinerea viabilităţii sectorului financiar, cu obiective precise vizând asigurarea eficienţei în acest sector şi reducerea presiunii asupra datoriei publice, cu menţinerea în acelaşi timp a contribuţiei activităţilor financiare la stabilitate şi creştere economică;

un accent crescut pe schimbările structurale necesare, care să ţină seama de schimbările demografice şi de problemele care decurg din acestea. În acest moment, trebuie urmaţi paşi concreţi în vederea punerii în aplicare a Small Business Act în statele membre.

1.5   O strategie pentru extinderea viitoare a UE. Extinderea UE ar trebui să continue doar dacă noii membri realizează, înainte de aderare, armonizarea legislativă necesară cu acquis-ul şi dacă îndeplinesc toate condiţiile privind buna guvernare, statul de drept şi o economie durabilă.

1.6   Depăşirea crizei financiare

Întrucât criza financiară a zdruncinat înseşi bazele progresului economic şi social, aceasta trebuie soluţionată cât mai lin şi mai repede cu putinţă. Finanţarea întreprinderilor şi încurajarea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare sunt elemente esenţiale pentru menţinerea nivelului de ocupare a forţei de muncă şi a bunăstării economice.

Parte a soluţiei este restaurarea încrederii în sectorul financiar european. Aceasta se poate realiza numai printr-o supraveghere atentă din partea sectorului public şi prin reglementare, elemente care trebuie intensificate pentru a face faţă dimensiunii mondiale a pieţelor financiare şi a operaţiunilor din cadrul acestora. De asemenea, este de dorit ca reglementarea obligatorie şi supravegherea în domeniul financiar să fie coordonate la nivel global, datorită efectelor importante şi rapide de contagiune pe care crizele financiare dintr-o ţară le au într-o lume din ce în ce mai interdependentă.

Statele membre ar trebui să sprijine abordarea Băncii Centrale Europene (BCE), care ia în considerare dimensiunea economică şi de ocupare a forţei de muncă în aceeaşi măsură cu stabilitatea preţurilor, responsabilitatea de a efectua supravegherea permanentă a economiei din zona euro şi de a face recomandări Consiliului ECOFIN. În acest sens, ar fi oportun să se examineze aria efectivă de competenţă a Eurogrupului şi contribuţia acestuia la definirea politicii monetare a euro.

Pentru a nu permite crizei economice şi financiare să agraveze şi mai mult situaţia socială şi a ocupării forţei de muncă, la nivel naţional şi la nivelul UE, trebuie luate toate măsurile necesare în vederea adaptării măsurilor sociale la circumstanţele actuale, făcând în acelaşi timp eforturi pentru a evita slăbirea protecţiei sociale şi a puterii de cumpărare a lucrătorilor şi pentru menţinerea coeziunii din cadrul pieţei interne, ţinându-se seama de durabilitatea sistemelor sociale şi de necesitatea unei politici fiscale sănătoase. În acelaşi timp, ca măsură de pregătire în vederea redresării economice, pieţele forţei de muncă trebuie stabilizate prin iniţiative susţinute şi de ansamblu în domeniul pregătirii salariaţilor şi punând în aplicare măsuri de formare continuă bazate pe cunoştinţe, ceea ce ar trebui să conducă la locuri de muncă mai productive şi de o mai bună calitate.

Trebuie căutate instrumente mai bune de estimare a progresului în domeniile social, economic şi de mediu. Pentru o înţelegere mai bună a progreselor înregistrate în materie de dezvoltare durabilă şi de bunăstare, este necesară crearea unor indicatori suplimentari, alţii decât PIB.

1.7   Îmbunătăţirea poziţionării Europei pe piaţa mondială

1.7.1   Europa trebuie să se poziţioneze mai bine pe scena internaţională. Aceasta se poate realiza prin găsirea unor soluţii la provocările interne de natură socială, economică şi de mediu şi prin intermediul integrării la nivel european şi al cooperării internaţionale.

1.7.2   Industria UE trebuie încurajată să se implice în sectoare bazate pe utilizarea intensă a tehnologiilor caracterizate în primul rând de o abordare strategică intrinsec favorabilă protecţiei mediului. Acest lucru va conferi UE o poziţie de lider din punctul de vedere al avantajelor competitive, prin îmbunătăţirea situaţiei comerţului pe plan extern şi prin crearea de locuri de muncă „ecologice” pentru lucrători, vizând şi asigurând durabilitatea economică pe termen lung.

1.7.3   Pentru atingerea acestui echilibru, este nevoie de o gândire inovatoare, astfel încât progresele din domeniul social şi al protecţiei mediului să contribuie la creşterea competitivităţii.

1.7.4   Reducerea în continuare a obstacolelor economice şi juridice ar trebui să contribuie în mod semnificativ la aprofundarea integrării în interiorul pieţei şi la efectul general de creştere a competitivităţii Europei (5). Progrese mai rapide vor putea fi înregistrate prin creşterea implicării partenerilor sociali şi a societăţii civile organizate în noua strategie „UE 2020”.

1.7.5   Dimensiunea mondială necesită eforturi comune. Fiecare stat membru ar trebui să îşi urmărească propria agendă naţională şi să acţioneze, în acelaşi timp, pentru atingerea obiectivelor comune. Acestea ar trebui să includă:

angajamentul de a juca un rol important în lume, ţinând seama de deplasarea centrului de greutate către Asia şi ţările cu economii emergente;

o politică strategică în domeniul energiei, bazată pe acorduri bilaterale între UE şi alte ţări, împreună cu dezvoltarea unei noi infrastructuri energetice inteligente, descentralizate şi cu emisii reduse de CO2;

UE ar trebui să insiste pe lângă ţările cu care desfăşoară schimburi comerciale, pentru ca acestea să adere şi să respecte tratatele şi convenţiile internaţionale relevante ale ONU, ale agenţiilor acesteia, cum ar fi OIM, şi ale altor organisme internaţionale care stabilesc standarde de protecţie a mediului şi de protecţie a lucrătorilor, inclusiv remuneraţii egale pentru muncă egală şi interzicerea muncii copiilor.

2.   Introducere

2.1   Obiectivele de la Lisabona

2.1.1   Lansând Agenda de la Lisabona, Consiliul European de primăvară din 2000 a fixat anul 2010 ca termen pentru atingerea unui obiectiv strategic de către Uniune, în eforturile acesteia de a deveni cea mai dinamică şi competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu un grad sporit de coeziune socială şi de protecţie a mediului. Europa a rămas angajată în efortul de adaptare a mai multor politici existente şi a instrumentelor instituţionale şi financiare la priorităţile sale strategice. CESE a subliniat importanţa Strategiei de la Lisabona şi a considerat-o ca fiind foarte utilă pentru menţinerea ritmului reformelor care consolidează piaţa unică şi sprijină dezvoltarea şi întărirea acesteia (6). Este de aşteptat ca reformele pieţelor de bunuri, servicii, capital şi locuri de muncă să contribuie la realizarea unei pieţe unice pe deplin funcţionale şi eficiente şi la o integrare mai bună a statelor membre într-un spaţiu economic post-2010, mai competitiv şi mai pregătit pentru atingerea obiectivelor Agendei de la Lisabona, garantând echilibrul dintre pilonii economic, social şi de mediu ai dezvoltării.

2.2   Cea de-a doua etapă a Agendei de la Lisabona

2.2.1   Aceasta a început cu evaluarea intermediară din 2005, în urma căreia fiecare stat membru a devenit responsabil pentru punerea în aplicare a strategiei la nivel naţional. A fost nevoie să fie clarificate priorităţile şi au fost lansate noi instrumente politice şi financiare. Au fost adoptate noi linii directoare integrate pentru politica economică şi cea privind ocuparea forţei de muncă, care trebuiau să fie încorporate în programele naţionale de reformă.

2.3   Agenda de la Lisabona după 2010

2.3.1   Consiliul European din martie 2008 a definit şi un mandat pentru începerea unui proces de reflecţie cu privire la viitorul Agendei de la Lisabona după 2010, cu accent pe:

investiţiile în capitalul uman şi modernizarea pieţelor forţei de muncă;

deblocarea potenţialului întreprinderilor;

investiţiile în cunoaştere şi inovare;

schimbările climatice, energia şi investiţiile conexe în infrastructură.

2.4   Europa în plină criză financiară

2.4.1   Uniunea Europeană se află în prezent în plină criză financiară mondială, începută în SUA, dar care a atins dimensiunea unei veritabile pandemii propagate în economia mondială, afectând investiţiile, lipsind întreprinderile de atât de necesarele linii de credit şi contribuind la scăderea schimburilor comerciale mondiale la un nivel fără precedent de la ultimul război mondial încoace. În întreaga Uniune, consecinţele sociale sub aspectul disponibilizărilor şi al scăderii puterii de cumpărare a salariaţilor ating proporţii alarmante şi nu pare să existe nici o perspectivă imediată de redresare. Până în prezent, Banca Centrală Europeană a luat măsuri pentru protejarea euro împotriva inflaţiei şi a deflaţiei. Statele membre ar trebui să sprijine abordarea BCE, care ţine seama de aspectele economice şi de ocupare a forţei de muncă şi, în aceeaşi măsură, de stabilitatea preţurilor şi de responsabilitatea de a realiza supravegherea permanentă a economiei din zona euro şi de a face recomandări Consiliului ECOFIN. În acest sens, statele membre ar trebui să reanalizeze domeniul de competenţă şi eficienţa Eurogrupului, precum şi contribuţia acestuia la definirea politicii monetare a euro. Deschiderea pieţelor în sectorul financiar a reprezentat o măsură pozitivă. Cu toate acestea, supravegherea publică şi reglementările nu au fost pe măsura dimensiunii globale a pieţelor financiare. Acestea reprezintă provocări suplimentare pe care Europa trebuie să le înfrunte şi să le depăşească prin revizuirea şi înăsprirea reglementărilor.

2.5   Un pas înapoi pentru piaţa unică şi pentru Agenda de la Lisabona

2.5.1   Provocările globalizării. Dată fiind situaţia din UE, este evident că piaţa unică şi Agenda de la Lisabona vor fi serios afectate. În acelaşi timp, globalizarea şi provocările acesteia vor continua să existe şi după criză. Aşadar, Europa trebuie să se poziţioneze mai bine pe scena internaţională prin realizarea de progrese în confruntarea cu provocările interne de natură socială, economică şi de mediu şi prin consolidarea integrării europene şi a cooperării internaţionale. Pentru ca această strategie să fie eficientă şi să răspundă priorităţilor revizuite ale Agendei de la Lisabona, trebuie găsit un echilibru între dimensiunile economică, socială şi ecologică ale dezvoltării.

2.5.2   Coeziunea socială

2.5.2.1   De la lansarea Strategiei de la Lisabona, în anul 2000, coeziunea socială a fost un considerent important şi continuă să rămână astfel. Cu toate acestea, progresele realizate în ceea ce priveşte sărăcia şi inegalităţile au fost mai degrabă dezamăgitoare, atât în interiorul statelor membre, cât şi între ele. Sărăcia şi inegalitatea continuă să fie considerate printre cele mai mari probleme din Europa. Revizuirea Strategiei de la Lisabona trebuie să ia mai în serios problema sărăciei şi a coeziunii sociale, cu obiective de dezvoltare economică şi socială mai ambiţioase, care să reducă drastic sărăcia şi a inegalităţile.

2.5.2.2   În UE există diferenţe evidente în materie de sisteme de protecţie socială. Unele dintre acestea sunt cauzate de sistemele de impozitare complet diferite şi de concurenţa fiscală. Impozitele plătite de întreprinderi şi cele pe dividende şi dobânzi sunt mari în unele ţări şi mici în altele. Modelele de impozitare forfetară au mărit diferenţele dintre statele membre în ceea ce priveşte impozitele pe venituri şi veniturile. Cheltuielile sociale ca procentaj din PIB sunt de peste 30 % în unele state şi de sub 15 % în altele, în care impozitul forfetar este mic. Toate statele au probleme cu viitorul sistemelor lor de protecţie socială.

2.5.2.3   Standardele educaţionale mai înalte, competenţe mai bune şi mai adaptate nevoilor pieţei, numărul mai mare de cercetători ar trebui să fie principalele elemente pentru un nivel ridicat de competitivitate al unei industrii europene mai ecologice, care trebuie să ocupe un rol de lider în inovare, cu tehnologii îmbunătăţite, o mai mare productivitate şi o valoare adăugată sporită. Aceasta ar trebui să creeze mai multe locuri de muncă şi de calitate şi să accelereze dezvoltarea economică şi socială, reducând astfel sărăcia şi inegalitatea.

2.5.2.4   Se recomandă metoda deschisă de coordonare şi un accent puternic pe măsurile simultane şi interactive la nivel comunitar, naţional şi regional. Implicarea, la nivelul statelor membre, a parlamentelor naţionale, a partenerilor sociali şi a restului societăţii civile organizate ar trebui să confere un sentiment de înţelegere şi responsabilizare faţă de principalele domenii cu probleme şi măsurile care trebuie adoptate.

2.5.2.5   Furnizorii de servicii publice sunt parte a răspunsului la problemele legate de coeziunea socială şi de criza economică şi financiară actuală, întrucât aceştia desfăşoară o activitate importantă în cadrul eforturilor guvernelor de stabilizare a economiei şi a pieţelor forţei de muncă. Sectorul public acţionează ca un catalizator pentru creşterea economică şi asigură infrastructura necesară prosperităţii întreprinderilor private. Îmbunătăţirea serviciilor publice (de exemplu, învăţământul, sănătatea şi asistenţa socială etc.) ar trebui să joace un rol prioritar în noua strategie europeană pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, fiind în interesul tuturor cetăţenilor europeni.

2.6   Inversarea tendinţelor recesioniste

2.6.1   O piaţă unică mai eficientă ar trebui să contribuie la dezvoltarea pe termen mediu a UE şi la ieşirea mai rapidă din criza financiară şi economică actuală. Reformele structurale ar trebui să fie concepute astfel încât să ducă la o redresare sănătoasă şi pe termen lung. Fără a pierde din vedere echilibrul social necesar, acestea ar trebui să vizeze şi inversarea actualelor tendinţe recesioniste şi să preîntâmpine deteriorarea în continuare a capacităţilor de producţie din UE. Dacă statele membre ar reuşi să identifice sinergiile şi ar lua hotărârea de a acţiona împreună pentru a-şi conduce economiile către creştere economică durabilă, ele ar genera un elan puternic către o viziune şi o direcţie comună. Statele membre ar trebui să fie pregătite să încurajeze cererea pe piaţa internă şi să restaureze puterea de cumpărare, în concordanţă cu progresele realizate în depăşirea actualei crize economice şi financiare şi a recesiunii care o însoţeşte.

3.   Observaţii generale

3.1   Prezentul aviz a identificat mai multe domenii în care piaţa unică ar putea contribui la punerea în practică a Agendei de la Lisabona după 2010, acestea urmând a fi analizate în continuare.

3.2   Dimensiunea pieţei interne

3.2.1   Volumul schimburilor comerciale din interiorul pieţei interne a UE reprezintă aproape dublul volumului schimburilor comerciale cu restul lumii, ceea ce reflectă eforturile de integrare realizate de-a lungul anilor (7). Se consideră că piaţa unică europeană de mărfuri deţine un avantaj competitiv puternic, constituind o bună bază pentru statele membre de a acţiona cu succes pe pieţele externe şi pentru a genera mai multă bunăstare şi locuri de muncă pentru cetăţenii lor. Având în vedere că este posibilă o nouă extindere a UE, este de aşteptat ca dimensiunea pieţei unice să crească.

3.3   Progrese privind continuarea şi finalizarea pieţei unice

3.3.1   Proiectul pieţei unice este o activitate în plină desfăşurare, însă anumite aspecte-cheie necesită măsuri urgente. Aplicarea corectă a acquis-ului privind piaţa internă prezintă o importanţă fundamentală. Trebuie păstrate echilibrul şi coerenţa între diferitele interese existente. Mai mult, concurenţa dintre statele membre pe piaţa unică ar trebui orientată astfel încât să asigure consumatorului din UE o calitate mai bună şi produse mai sigure la cel mai bun preţ, oferind industriei, în acelaşi timp, o bază mai eficientă pentru dezvoltarea comerţului exterior. Un raport publicat în ianuarie 2009 (8) identifică acele elemente ale programului privind piaţa internă din 1992 care nu au fost realizate încă. Raportul constată că reglementările actuale conduc la interpretări şi moduri de punere în aplicare diferite şi la o lipsă de armonizare. Acesta menţionează, de asemenea, costurile administrative ridicate şi posibilităţile de eliminare totală a obstacolelor cu care se confruntă întreprinderile.

3.3.2   UE a introdus un nou concept de internalizare a costurilor externe ale tuturor modurilor de transport. CESE a avut deja posibilitatea să comenteze asupra acestei chestiuni (9) şi îşi reiterează punctul de vedere conform căruia efectul dorit poate fi obţinut numai dacă acest principiu se aplică în aceeaşi măsură, indiferent unde apare costul extern. Dintre concluziile Consiliului din 23 octombrie 2009, CESE a subliniat necesitatea aplicării acestui principiu ca un mijloc de stabilire a unor preţuri corecte şi a invitat statele membre să îşi intensifice discuţiile cu privire la modalităţile cele mai bune de utilizare a celor mai rentabile instrumente economice, pentru a reflecta mai bine costurile şi beneficiile reale de mediu, şi să stabilească un preţ predictibil pentru emisiile de dioxid de carbon. Consiliul a invitat, de asemenea, Comisia să identifice măsuri concrete, să elaboreze linii directoare privind eficienţa ecologică, în cadrul strategiei „UE 2020”, şi să prezinte o strategie integrată şi o iniţiativă pentru promovarea inovării în domeniul ecologic în cursul acestui an, solicitând şi ca viitorul plan european în domeniul inovării să creeze o piaţă internă competitivă şi armonizată în acest domeniu. În prezent, costurile externe nu se reflectă asupra fiecărui mod de transport şi asupra utilizatorilor acestuia. Acest lucru ar putea conferi un avantaj competitiv acelor moduri de transport care au generat costuri ridicate pentru societate. Internalizarea ar elimina aceste denaturări ale concurenţei, determinând trecerea la moduri de transport mai ecologice. Este important ca acest principiu să fie aplicat într-un mod mai eficient, deoarece poate fi asociat şi cu modificări structurale în oferta de transport şi în utilizarea transporturilor.

3.4   Sectorul serviciilor

3.4.1   Piaţa internă a serviciilor prezintă încă semne de slăbiciune. Se speră că se vor înregistra progrese, ca rezultat al intrării în vigoare, la începutul acestui an, a Directivei privind serviciile. Chestiunile transfrontaliere sunt încă foarte sensibile, mai ales în sectoarele serviciilor energetice, poştale şi financiare. În unele domenii, adoptarea unor soluţii la nivel european este de neconceput din cauza rezistenţei pe care o opun statele membre, existând tensiuni şi o tendinţă către un protecţionism crescut. Guvernele trebuie să reziste tentaţiei de a adopta astfel de măsuri pe termen scurt cărora le lipseşte perspectiva. Acestea ar trebui să monitorizeze situaţia şi să se asigure că nu se produce nicio reducere a standardelor sociale, de mediu şi de siguranţă în domeniile menţionate mai sus. CESE face apel la statele membre pentru instruirea adecvată a personalului administrativ, dacă se doreşte o tranziţie fără probleme în cursul punerii în aplicare a Directivei privind serviciile. Sectorul serviciilor trebuie dezvoltat pentru a face faţă, de asemenea, provocărilor schimbărilor demografice – care vor afecta şi piaţa unică –, ţinând seama de faptul că unele dintre serviciile sociale nu sunt reglementate de Directiva privind serviciile.

3.5   Uniunea monetară

3.5.1   Uniunea monetară şi succesul euro sunt elemente fundamentale pentru aprofundarea integrării şi consolidarea pieţei interne de capital. În perioadele de încetinire a creşterii economice, piaţa internă şi zona euro au dovedit că asigură stabilitate pentru întreprinderi, întrucât activitatea comercială intracomunitară scade mai puţin decât activitatea comercială externă a UE. Aceste elemente indică potenţialul pe care îl prezintă aprofundarea integrării.

3.6   Efectele euro pe plan extern

3.6.1   Se estimează că schimburile comerciale au crescut cu aproape 5 % de la introducerea euro (10). Pieţele vor beneficia şi mai mult ca urmare a aprofundării zonei euro, ca urmare a coordonării politicilor macroeconomice, a reprezentării în plan extern şi a reglementării pieţelor financiare, ceea ce este cu atât mai important în contextul crizei economice actuale.

3.7   Constrângeri pentru implementarea celor patru libertăţi

3.7.1   Libertatea de mişcare a contribuit la consolidarea economiei statelor membre ale UE, deoarece întăreşte concurenţa şi oferă consumatorilor produse mai diversificate şi de mai bună calitate, la preţuri mai mici. De asemenea, aceasta ajută întreprinderile din UE să concureze pe pieţele ţărilor terţe. Cu toate acestea, există cazuri în care normele de punere în aplicare a Directivei privind detaşarea lucrătorilor nu sunt clare, dând naştere concurenţei neloiale între întreprinderi, determinând nerespectarea drepturilor lucrătorilor şi dumping social.

3.7.2   În ultimii ani, liniile directoare privind ocuparea forţei de muncă s-au concentrat mai ales pe mobilitatea forţei de muncă ca modalitate de îmbunătăţire a structurii pieţei forţei de muncă. Pentru ca piaţa forţei de muncă să contribuie mai mult la realizarea obiectivelor de la Lisabona, sunt esenţiale promovarea principiilor unei pieţe active a forţei de muncă şi a sistemelor bazate pe flexicuritate (negociate între partenerii sociali şi guverne), motivarea pentru învăţarea şi formarea continuă, crearea unor sisteme de securitate socială robuste, adecvate şi durabile, facilitarea egalităţii de şanse, promovarea egalităţii de gen, concilierea vieţii profesionale cu viaţa privată şi de familie, precum şi eliminarea tuturor formelor de discriminare.

3.8   Constrângeri impuse de reglementare

3.8.1   Începând cu anii 1980, reglementările UE s-au concentrat asupra liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi a capitalului. Cadrul legislativ în care funcţionează întreprinderile este un element fundamental pentru competitivitatea şi capacitatea lor de a se dezvolta şi de a genera locuri de muncă. Normele pot asigura concurenţa loială, însă pot, deopotrivă, afecta calitatea climatului de afaceri. De aceea, reglementările trebuie revizuite şi simplificate, astfel încât întreprinderile să se adapteze la schimbări, permiţând, în acelaşi timp, pieţelor să rămână echitabile şi relativ stabile. Toate cele 27 de state membre ar trebui să acţioneze în mod coordonat pentru a stabiliza sistemul pieţei din Europa. Trebuie puse în aplicare de urgenţă măsuri, pentru ca băncile să se concentreze mai mult pe activitatea lor centrală, aceea de furnizare de lichidităţi pentru economia reală, folosind surse de finanţare stabile generate prin economisiri realizate de aceeaşi economie, lăsând activităţile mai riscante şi speculative de pe pieţele financiare altor operatori, specializaţi în acest domeniu.

3.8.2   În ultimii cinci ani, piaţa unică a înregistrat progrese importante la nivelul cadrului legislativ privind libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor. Aceste progrese s-au datorat mai ales Regulamentului privind recunoaşterea reciprocă, care a stabilit norme tehnice comune. Acestea reduc costurile de administrare şi de producţie suplimentare. În principiu, Regulamentul privind acreditarea şi supravegherea pieţei a consolidat şi libera circulaţie, prin promovarea unor standarde mai înalte, în beneficiul consumatorilor şi a siguranţei mărfurilor vândute.

3.8.3   Este important să se concilieze standardele armonizate cu libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi a capitalului. Anumite constrângeri mai reprezintă încă obstacole pentru funcţionarea deplină a pieţei unice.

3.8.4   Ar trebui ca reţelele înfiinţate de Comisia Europeană să devină funcţionale în toate statele membre şi să dispună de resurse suficiente pentru a-şi îndeplini funcţia. CESE se referă în special la Sistemul de informare al pieţei interne (IMI), Sistemul de alertă rapidă pentru produse nealimentare periculoase (RAPEX), Sistemul de alertă rapidă pentru alimente şi furaje (SARAF) şi Reţeaua de soluţionare a problemelor intervenite pe piaţa internă (SOLVIT). Aceste instrumente asigură informarea cetăţenilor UE, protecţia intereselor acestora, funcţionarea mai bună şi monitorizarea regulilor pieţei interne. În general, o sensibilizare crescută a publicului larg ar trebui să faciliteze punerea în aplicare a reformelor necesare consolidării pieţei unice.

3.9   Externalităţile de mediu

3.9.1   Într-o perspectivă pe termen mediu şi lung, UE trebuie „să devină, în ansamblul său, regiunea economică cea mai eficientă din punct de vedere al consumului de energie şi de resurse”, iar politica în domeniul schimbărilor climatice trebuie ajustată astfel încât să fie durabilă. Trebuie analizate toate posibilităţile de reducere a consumului de energie, trebuie utilizate structurile locale şi regionale şi resursele regenerabile. Creşterea eficienţei energetice şi a eficienţei în utilizarea resurselor va fi unul din elementele-cheie ale oricărei noi strategii.

3.9.2   Pentru o dezvoltare economică mai durabilă este nevoie de o coordonare strânsă cu acţiunile UE pe plan extern, pentru a contribui la globalizare şi a promova convergenţa strategică pe plan internaţional privind dezvoltarea durabilă.

3.9.3   În acest sens, pentru ca piaţa de mărfuri să contribuie mai mult la realizarea obiectivelor de la Lisabona, în negocierile internaţionale UE trebuie să se exprime, în mod insistent şi coerent, cu o singură voce.

3.9.4   Sunt necesare mai multe investiţii în cercetarea privind energia şi schimbările climatice. Viitoarele investiţii în industrie din cadrul UE ar trebui să se bazeze pe o politică energetică strategică, bazată pe acorduri bilaterale încheiate între UE şi alte ţări. Dezvoltarea unei noi infrastructuri inteligente, descentralizate şi cu emisii reduse de CO2 este, de asemenea, importantă.

3.10   Siguranţa aprovizionării cu produse energetice şi materii prime de bază

3.10.1   Pe de o parte, este esenţial ca economia UE să dispună de acces continuu şi sigur la energie şi la materii prime de bază, ceea ce însemnă că UE ar trebui să atingă un nivel tot mai ridicat de independenţă în această privinţă.

3.10.2   În contextul variaţiilor mari înregistrate în ultimii ani în cazul preţurilor la energie şi materii prime de bază, euro a constituit o protecţie împotriva turbulenţelor de pe piaţa financiară, puterea acestuia atenuând o parte din efectele creşterii preţurilor de acum doi ani, când a existat o cerere mare pe piaţa mondială alimentară şi pe cea a energiei.

3.10.3   Deschiderea pieţelor de capital este importantă şi din această perspectivă, mai ales între statele membre. Aceasta ar trebui încurajată, astfel încât să se finanţeze comerţul cu energie şi să se promoveze investiţiile energetice.

3.10.4   Piaţa energiei din UE trebuie, de asemenea, să se transforme într-un sistem cu adevărat coerent, care să funcţioneze în cadrul unei politici unice şi să se caracterizeze printr-o capacitate de interconectare şi de funcţionare deplină, garantând concurenţa loială şi protejând drepturile şi interesele consumatorilor. Politica de concurenţă a UE, consolidarea autorităţilor naţionale de reglementare şi o politică în domeniul serviciilor de interes general ar asigura aprovizionarea adecvată, sigură şi neîntreruptă a consumatorilor cu un mix energetic durabil şi, în acelaşi timp, accesibil din punct de vedere al preţului.

3.11   Infrastructura din domeniul transporturilor şi comunicaţiilor

3.11.1   În contextul globalizării, transporturile sunt esenţiale pentru funcţionarea corespunzătoare a pieţei unice. Acestea sporesc cooperarea transfrontalieră şi schimburile dintre statele membre. Sistemele eficiente de transport permit eficienţa economică, printr-o mare varietate de mărfuri la preţuri competitive. Infrastructura feroviară europeană reprezintă o soluţie eficientă şi cu un impact redus asupra mediului pentru transportul de mărfuri, spre deosebire de transportul rutier, care produce o cantitate mai însemnată de emisii.

3.11.2   Strategia privind transportul maritim 2009-2018 va contribui, de asemenea, la dezvoltarea economică durabilă. Întrucât numărul navelor care realizează transport maritim pe distanţe scurte, precum şi al celor care operează în transportul internaţional creşte, chestiunea schimbărilor climatice şi a altor probleme de mediu va trebui totuşi abordată.

3.11.3   Se preconizează ca schimbările din sistemul de transport al UE să reducă gradul de saturaţie al infrastructurii, ajutând în acelaşi timp economia UE să se adapteze provocărilor globalizării. Un sistem eficient de transport contribuie la intensificarea activităţilor întreprinderilor şi creşte posibilităţile de angajare, asigurând competitivitatea pe termen lung, atât în interiorul, cât şi în afara UE. Transporturile încurajează de asemenea inovarea şi stimulează creşterea economică.

3.11.4   Chestiunile interoperabilităţii şi conectivităţii între ţările membre trebuie să fie evaluate în special în raport cu reţelele energetice şi cu accesul tuturor cetăţenilor la serviciile de internet în bandă largă. Aceste chestiuni afectează cu precădere regiunile periferice.

3.11.5   Regiunile periferice sunt încă foarte dezavantajate în ceea ce priveşte serviciile de transport aerian. UE ar trebui să adopte o nouă abordare în această problemă, pentru a asigura cetăţenilor acestor regiuni facilităţi echivalente cu cele de care se bucură populaţia care locuieşte în Europa continentală.

3.12   Competitivitatea în cadrul pieţei unice

3.12.1   Strategia de la Lisabona a avut destul de mult succes în anumite sectoare ale pieţei de mărfuri. Piaţa unică europeană a facilitat comerţul cu mărfuri, iar consumatorii beneficiază de o mai mare varietate de produse la preţuri foarte competitive. Cu toate acestea, este nevoie de o concurenţă loială, realizată printr-o monitorizare efectivă la nivel naţional şi prin cooperarea dintre statele membre.

3.12.2   Cu toate acestea, pare să existe un decalaj între angajamentele de la nivel naţional şi cele de la nivel european. Întrucât concurenţa în domeniul bunurilor şi serviciilor la nivel internaţional este în creştere, creşterea performanţei competitive la nivel european devine din ce în ce mai urgentă. Există dovezi solide care atestă că mai multe eforturi de coordonare, în domeniul cercetării şi dezvoltării, între clusterele de IMM-uri şi întreprinderile mari generează efecte pozitive în ceea ce priveşte competitivitatea, extinse dincolo de graniţele pieţei interne.

3.12.3   Este important de remarcat, de asemenea, că înfiinţarea UEM a ajutat piaţa UE să devină mai competitivă prin costurile mai mici şi mai transparente ale activităţilor transfrontaliere. Aceasta facilitează şi intrarea noilor întreprinderi pe piaţa europeană, cu preluarea sau eliminarea de pe piaţă a întreprinderilor mai puţin eficiente. Cu toate acestea, se mai pot îmbunătăţi flexibilitatea pe piaţa internă şi mobilitatea forţei de muncă. De fapt, principala slăbiciune comună tuturor pieţelor este că trebuie eliminate obstacolele care persistă încă pe piaţa internă.

3.13   Dimensiunea externă a pieţei unice

3.13.1   Deschiderea Europei către restul lumii a contribuit la prosperitatea acesteia. De aceea, este în interesul său ca UE să-şi dezvolte agenda externă, să protejeze şi să servească interesele populaţiei sale. Viitoarele politici ar trebui să se elibereze de sindromul introspecţiei, care a caracterizat activitatea Europei de la Tratatul de la Roma din 1957 încoace. În prezent, UE ar trebui să privească în direcţia economiei globalizate cu hotărârea de a juca un rol deplin, ţinând seama de deplasarea centrului de greutate către Asia şi către ţările cu economie emergentă, mai ales aşa-numitele ţări BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China). De asemenea, UE ar trebuie să îşi dezvolte cooperarea economică cu ţările vecine, în contextul politicii europene de vecinătate, inclusiv în cadrul Parteneriatului estic şi al Uniunii pentru Mediterana, în scopul extinderii zonei de liber schimb. Respectarea principiilor pieţei deschise ar trebui să fie o condiţie pentru încheierea acestor acorduri de parteneriat. În acelaşi timp, aprofundarea şi finalizarea pieţei interne sunt esenţiale pentru menţinerea rolului UE de lider pe piaţa mondială.

3.13.2   Europa are şi datoria de a aborda problemele globale şi de a contribui la stabilirea ritmului şi direcţiei globalizării. UE s-a alăturat altor blocuri comerciale majore în demersul său de liberalizare a schimburilor comerciale pe piaţa mondială a mărfurilor şi serviciilor. UE negociază în prezent acorduri de liber schimb cu Coreea, ASEAN şi India. Progresele înregistrare în cadrul Consiliului Economic Transatlantic au fost, de asemenea, pozitive. Această strategie reflectă în parte lipsa convingerii că negocierile din cadrul Rundei Doha se vor încheia cu succes într-un termen scurt. De fapt, o astfel de abordare bilaterală ar putea mina chiar baza negocierilor comerciale multilaterale. Trebuie să se insiste asupra provocării politice pe care o constituie reciprocitatea în deschiderea pieţelor internaţionale, iar încheierea Rundei Doha ar trebui să rămână o prioritate. CESE face apel la Comisia Europeană şi la liderii guvernelor statelor membre ca, în cadrul discuţiilor de liberalizare a comerţului, să insiste pe lângă guvernele statelor terţe în favoarea respectării drepturilor omului şi a convenţiilor OIM, precum şi a protecţiei resurselor naturale, economice şi culturale.

3.13.3   Este de dorit, şi este chiar o necesitate urgentă, ca UE să dispună de o protecţie unică şi unitară a brevetului comunitar. Drepturile de proprietate intelectuală trebuie consolidate, iar comerţul cu copiile ilegale ale produselor de marcă trebuie combătut eficient (11).

3.13.4   Absenţa unei monitorizări şi supravegheri eficiente a pieţei în cadrul UE a fost evidenţiată în ultimii ani în contextul sesizărilor privind anumite produse alimentare şi jucării, importate din ţări terţe, care nu respectă standardele. Datorită lipsei monitorizării adecvate a mărfurilor importate din ţări terţe, consumatorii UE sunt expuşi la riscuri de sănătate şi la o calitate inferioară şi neconformă cu standardele. Acest fapt conduce şi la denaturarea concurenţei pe piaţă şi poate, de asemenea, să afecteze viitoarele investiţii şi locurile de muncă din Europa.

3.13.5   Ar trebui avută în vedere şi o strategie fermă şi coerentă, ca modalitate de protecţie a consumatorilor europeni faţă de importurile de mărfuri şi servicii din ţări terţe care nu respectă standardele tehnice, sociale şi de mediu, precum şi condiţiile de muncă. Statele membre ar trebui să se asigure că ţările cu care au încheiat acorduri comerciale respectă standardele stabilite de OIM, ONU şi agenţiile acesteia, de alte organisme internaţionale şi alte convenţii internaţionale privind drepturile individuale, libertatea de asociere, dreptul lucrătorilor de organizare şi de negociere colectivă şi abolirea muncii copiilor şi a muncii forţate.

3.13.6   Criza actuală a arătat că există o interdependenţă crescută între ţări în cadrul pieţelor financiare şi comerciale mondiale. Sistemele financiare din întreaga lume trebuie să fie consolidate prin reglementări care să promoveze prudenţa, să îmbunătăţească coordonarea şi comunicarea dintre autorităţile de monitorizare şi băncile centrale; acestea trebuie nu numai să sporească transparenţa, dar şi să asigure un control mai strict al fluxurilor de bani murdari proveniţi din droguri, criminalitate şi trafic ilegal de arme.

3.13.7   În acest context, modelul UE de dialog social ar trebui preluat de ţările din afara Uniunii, iar CESE ar trebui să accelereze eforturile de promovare a acestui concept.

3.14   Dimensiunea socială

3.14.1   Dezvoltarea în continuare a pieţei interne necesită asentimentul cetăţenilor europeni. Dimensiunea socială a pieţei interne este consolidată acum prin Carta drepturilor fundamentale, încorporată în Tratatul de la Lisabona. Aceasta ar trebui să sporească importanţa societăţii civile organizate în dezvoltarea în continuare a pieţei interne.

3.14.2   Strategia UE post 2010 ar trebui să promoveze o societate mai justă şi mai echitabilă, prezervând şi dezvoltând modelul social european, în concordanţă cu politica de dezvoltare integrată. Fiecare stat membru ar trebui să se adapteze la globalizare şi la schimbările tehnologice prin îmbunătăţirea calităţii şi a posibilităţilor de educaţie şi de formare continuă. De această dată, criza ar trebui folosită pentru a încuraja îmbunătăţirea cunoştinţelor, în vederea pregătirii forţei de muncă pentru viitor. Persoanele care nu au un loc de muncă ar trebui să aibă şansa de a se recalifica şi de a se înscrie în programe de educaţie, inclusiv în învăţământul superior, ceea ce le va permite să revină pe piaţa forţei de muncă cu şansa unor condiţii mai bune de angajare pentru ei înşişi şi, în acelaşi timp, îi va încuraja mai mult pe angajatori să investească în oferte care să răspundă noilor cereri care vor apărea pe piaţă ca urmare a noilor tehnologii din anii care vor veni. Fondul pentru globalizare şi Fondul social european ar trebui utilizate şi adaptate mai bine provocărilor de acest gen de pe piaţa internă. Având în vedere efectele crizei financiare, ar trebui să se aibă în vedere de urgenţă reformularea programelor care vizează cu precădere combaterea sărăciei.

4.   Concluzii

4.1   În contextul crizei actuale, UE trebuie să adapteze măsurile pe termen mediu şi lung cuprinse în Strategia de la Lisabona. Uniunea Europeană trebuie să adauge agendei sale de reformă structurală măsuri pe termen scurt, continuând, în acelaşi timp, să investească în viitor. Acest lucru se poate realiza în principal prin continuarea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare, în inovare şi educaţie, încurajând în mod activ schimbul liber de cunoştinţe între statele membre şi sprijinind întreprinderile (în special, IMM-urile) pentru a contribui la o piaţă unică mai dinamică. Măsurile vizând o economie mai „ecologică” sunt, de asemenea importante, fiind apte să creeze noi locuri de muncă şi noi tehnologii, să asigure, în acelaşi timp, surse alternative de energie şi să contribuie la îndeplinirea obiectivelor de protecţie a mediului. Aceasta s-ar putea realiza prin consolidarea guvernanţei la nivel european, astfel încât să se îmbunătăţească dimensiunea colectivă a Uniunii Europene şi să se evite redundanţa eforturilor şi a resurselor.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  COM(2009) 647 final, 24.11.2009.

(2)  Pentru o privire de ansamblu asupra obstacolelor din calea pieţei unice, a se vedea studiul CESE-OPU disponibil la adresa: http://www.eesc.europa.eu/smo/news/index_en.asp.

(3)  14891/09, 23 octombrie 2009.

(4)  JO C 317, 23.12.2009, p. 80.

(5)  JO C 277, 17.11.2009, p. 6.

(6)  JO C 77, 31.3.2009, p. 15.

(7)  Internal Market Scoreboard (Tabloul de bord al pieţei interne), decembrie 2008.

(8)  „When will it really be 1992? – Specific Proposals for Completing the Internal Market” (Când vom ajunge, de fapt, în 1992 – Propuneri specifice pentru finalizarea pieţei interne), elaborat de federaţiile patronale din Olanda (VNO – NCW, MKB) (http://www.eesc.europa.eu/smo/prism/moreinformation/literature/7/index_en.asp).

(9)  JO C 317, 23.12.2009, p. 80 şi CESE 1947/2009, 17.12.2009 (TEN/356).

(10)  Study on the Impact of the Euro on Trade and Foreign Direct Investment (Studiu privind impactul euro asupra schimburilor comerciale şi a investiţiilor directe străine) (http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication12590_en.pdf).

(11)  JO C 116, 28.4.1999, p. 35 şi JO C 221, 7.8.2001, p. 20.


ANEXĂ

la AVIZUL Comitetului Economic şi Social European

Următoarele amendamente, care au primit cel puţin un sfert din voturile exprimate, au fost respinse în cursul dezbaterilor [Articolul 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]:

Punctul 1.2, considerentele 8, 9 şi 10

În acest sens, este important ca Directiva privind serviciile să fie pusă în aplicare în deplină conformitate cu spiritul şi regulile pieţei unice. În această privinţă, o problemă importantă este aceea că nu există încă o circulaţie liberă a forţei de muncă provenind din unele ţări care au aderat în cadrul ultimului proces de extindere. Este nevoie de norme de punere în aplicare clare şi eficiente la nivel naţional pentru realizarea obiectivelor Directivei privind detaşarea lucrătorilor, şi anume o concurenţă loială între întreprinderi respectarea drepturilor lucrătorilor .

şi condiţiile de muncă un factor de concurenţă. Protecţia standardelor de pe piaţa forţei de muncă va deveni mai importantă şi trebuie să facă parte din noua strategie «UE 2020».

ieţei unice transportului pe distanţe lungi, cu efecte negative asupra mediului. mediului şi a dezvoltării durabile.”

Expunere de motive

În prezent, termenul „dumping” este folosit, în general, numai în contextul legislaţiei comerciale internaţionale, în cadrul căreia dumping-ul este definit ca fiind acţiunea unui producător dintr-o ţară de a exporta un produs într-o altă ţară, la un preţ fie sub cel practicat pe piaţa sa, fie sub cel de producţie. Prin urmare termenul de „dumping social” este folosit în mod greşit în cazul de mai sus al Directivei privind detaşarea lucrătorilor, deoarece o companie (de obicei dintr-un stat membru mai puţin dezvoltat din punct de vedere economic) care îşi livrează produsele într-un alt stat membru nu o face sub preţul de producţie. Folosirea termenului de „dumping social” la adresa noilor state membre este jignitoare şi ar trebui evitată.

Indicarea diferenţelor dintre salarii şi condiţii de muncă ca fiind o problemă a pieţei unice contrazice faptul că salariile reprezintă o parte constantă a concurenţei dintre întreprinderi, ceea ce stă la baza economiei de piaţă libere şi este esenţial pentru consumatori. În ceea ce priveşte protecţia standardelor pieţei forţei de muncă, este necesar să se indice tipul standardelor care ar trebui protejate. Există convenţii OIM semnate de majoritatea statelor membre, care definesc aceste standarde.

A învinui piaţa unică pentru intensificarea metodelor nocive de transport reprezintă un argument unilateral. În acelaşi mod am putea învinui libera circulaţie a persoanelor pentru creşterea poluării mediului. În momentul definirii Strategiei UE 2020, este necesar să se ia în considerare aspectele dezvoltării ecologice şi durabile.

Rezultatul votului:

voturi pentru: 93

voturi împotrivă: 131

abţineri: 8

Punctul 3.7.1

Libertatea de mişcare a contribuit la consolidarea economiei statelor membre ale UE, deoarece întăreşte concurenţa şi oferă consumatorilor produse mai diversificate şi de mai bună calitate la preţuri mai mici. De asemenea, aceasta ajută întreprinderile din UE să concureze pe pieţele ţărilor terţe.

Expunere de motive

Există încă restricţii în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul pieţei unice în ciuda dovedirii faptului că înlăturarea restricţiilor nu a înrăutăţit situaţia pieţei forţei de muncă în respectivele ţări.

În prezent, termenul „dumping” este folosit, în general, numai în contextul legislaţiei comerciale internaţionale, în cadrul căreia dumping-ul este definit ca fiind acţiunea unui producător dintr-o ţară de a exporta un produs într-o altă ţară, la un preţ fie sub cel practicat pe piaţa sa, fie sub cel de producţie. Prin urmare termenul de „dumping social” este folosit în mod greşit în cazul de mai sus al Directivei privind detaşarea lucrătorilor, deoarece o companie (de obicei dintr-un stat membru mai puţin dezvoltat din punct de vedere economic) care îşi livrează produsele într-un alt stat membru nu o face sub preţul de producţie. Folosirea termenului de „dumping social” la adresa noilor state membre este jignitoare şi ar trebui evitată.

Rezultatul votului:

Amendamentul 5 (punctul 3.7.1) a fost unit cu amendamentul 3 (punctul 1.2, considerentele 8, 9 şi 10) şi a fost respins în urma votului.

Punctul 3.8.1

Începând cu anii 1980, reglementările UE s-au concentrat asupra liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului. Cadrul legislativ în care funcţionează întreprinderile este un element fundamental pentru competitivitatea şi capacitatea lor de a se dezvolta şi de a genera locuri de muncă. Normele pot asigura concurenţa loială, însă pot, deopotrivă, afecta calitatea climatului de afaceri. De aceea, reglementările trebuie revizuite şi simplificate astfel încât întreprinderile să se adapteze la schimbări, permiţând, în acelaşi timp, pieţelor să rămână echitabile şi relativ stabile. Toate cele 27 de state membre ar trebui să acţioneze în mod coordonat pentru a stabiliza sistemul pieţei din Europa.

Expunere de motive

Prima parte a paragrafului nu este realistă. Care sunt măsurile care se pot lua? Dacă nu se explică acest lucru, este mai bine să nu mai fie menţionate, fiindcă se creează confuzie şi incertitudine. Pe de altă parte, problema actuală nu o constituie sursele de finanţare, ci încrederea în economia reală.

Consider că punctul 1.6 din aviz explică perfect problemele financiare actuale şi soluţia lor.

Rezultatul votului:

voturi pentru: 82

voturi împotrivă: 127

abţineri: 19


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/19


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind integrarea şi agenda socială

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 347/03)

Raportor: Luis Miguel PARIZA CASTAÑOS

Coraportor: Pedro ALMEIDA FREIRE

La 16 iulie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Integrarea şi agenda socială.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 26 ianuarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 158 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 3 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   În calitate de instituţie puternic angajată atât în promovarea şi dezvoltarea agendei pentru politica socială, cât şi în încurajarea integrării imigranţilor şi a minorităţilor etnice, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze prezentul aviz din proprie iniţiativă pentru ca Uniunea Europeană să întărească legăturile dintre politicile de integrare şi agenda pentru politica socială.

1.2   Anul 2010 va fi un an foarte important pentru politicile sociale ale UE, întrucât va fi Anul european de luptă împotriva sărăciei şi excluziunii sociale. Tot în acest an, se va elabora Strategia UE 2020 şi se va adopta o nouă agendă socială.

1.3   Comitetul consideră că, la revizuirea agendei sociale, începând cu anul 2010, trebuie să se ţină mai mult seama de efectele sociale ale imigraţiei.

1.4   Având în vedere că imigraţia şi integrarea pe de o parte, şi agenda socială pe de alta intră în competenţele unor comisari şi ale unor direcţii generale diferite, CESE propune îmbunătăţirea cooperării politice şi administrative în interiorul Comisiei Europene.

1.5   Politicile de integrare trebuie să fie legate de principalele obiective ale politicii sociale a UE; în acest fel, toate persoanele, inclusiv resortisanţii ţărilor terţe, cetăţenii europeni care provin din familii de migranţi şi minorităţile vor putea profita de posibilităţile oferite de această politică. De asemenea, lupta împotriva excluziunii sociale trebuie să privească toate persoanele, inclusiv imigranţii, indiferent dacă aceştia sunt cetăţeni ai UE sau resortisanţi ai unor ţări terţe.

1.6   CESE consideră prioritară consolidarea integrării la nivel european, ţinând seama de criza economică, situaţia imigranţilor şi a minorităţilor în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, incluziunea socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, sărăcia, educaţia şi formarea, sănătatea, protecţia socială şi lupta împotriva discriminării.

1.7   Perspectiva diversităţii care decurge din imigraţie trebuie încorporată în mod transversal în formularea şi punerea în aplicare a politicilor sociale, dezvoltându-se, în acelaşi timp, politici şi măsuri specifice, care urmăresc integrarea imigranţilor şi a minorităţilor etnice.

1.8   În consecinţă, având în vedere experienţa dobândită în alte politici, Comitetul propune să se pună în aplicare un proces de integrare („mainstreaming”) a diversităţii în diferitele instrumente politice, legislative şi financiare ale UE, pentru a promova integrarea, egalitatea de tratament şi nediscriminarea.

2.   Prezentare

2.1   Uniunea Europeană îşi construieşte în prezent o politică comună în domeniul imigraţiei, la elaborarea căreia Comitetul contribuie prin intermediul avizelor sale, subliniind importanţa integrării ca o „garanţie a succesului imigraţiei”, şi recunoaşte necesitatea ca societăţile europene să îşi amelioreze capacitatea de a gestiona diversitatea inerentă imigraţiei, pentru a spori coeziunea socială.

2.2   În ultimii zece ani, imigranţii au adus o contribuţie foarte importantă la dezvoltarea economică şi socială a Europei (1). Numeroase persoane, bărbaţi şi femei, provenind din ţări terţe, s-au integrat pe pieţele forţei de muncă europene, contribuind la creşterea economiei, a ocupării forţei de muncă, a asigurărilor sociale şi a nivelului de colectare a impozitelor.

2.3   CESE a propus conceptul de „integrare civică”, care se bazează pe „aducerea treptată a drepturilor şi obligaţiilor imigranţilor, ca şi a accesului la bunuri, servicii şi mijloace de participare la viaţa socială, la acelaşi nivel cu cele ale restului populaţiei, în condiţii de tratament şi şanse egale” (2).

2.4   În anul 2010, vor trebui reînnoite Strategia de la Lisabona, împreună cu Strategia UE 2020 şi agenda socială, şi se va evalua Fondul de integrare. Mai mult, UE dispune de Tratatul de la Lisabona şi de Carta drepturilor fundamentale, precum şi de o nouă Comisie (3), iar Parlamentul se va afla în prima parte a mandatului actual.

2.5   2010 va fi, de asemenea, Anul european de luptă împotriva sărăciei şi excluziunii sociale, context adecvat pentru reînnoirea angajamentului în favoarea solidarităţii, a justiţiei sociale şi a unei mai mari incluziuni.

2.6   Politicile de integrare trebuie să fie legate de principalele obiective ale politicii sociale a UE. CESE propune să se amelioreze coordonarea politică şi administrativă în cadrul Comisiei Europene.

2.7   În contextul crizei economice, numeroşi imigranţi fac parte din categoriile sociale cele mai vulnerabile, fiind aşadar primele victime: aceştia sunt primii care îşi pierd locul de muncă, întâmpină greutăţi mai mari în a se reinsera pe piaţa forţei de muncă şi se confruntă cu riscul sărăciei, situaţie care este şi mai gravă în cazul femeilor imigrante (4).

2.8   De asemenea, adeseori, probabilitatea ca fiii şi fiicele imigranţilor să nu îşi încheie studiile cu succes este mai mare.

2.9   CESE consideră că este necesar să se intensifice lupta împotriva discriminării, prin dezvoltarea instrumentelor legislative existente şi consolidarea politicilor publice şi a angajamentelor sociale care urmăresc integrarea.

2.10   Pe fondul crizei economice, în dezbaterea politică şi socială din interiorul anumitor state membre au loc atacuri verbale tot mai puternice la adresa drepturilor imigranţilor, care duc la înăsprirea legislaţiei şi la alimentarea xenofobiei.

2.11   De asemenea, anumite guverne reduc fondurile publice destinate politicilor de integrare, în contextul în care, în perioadele de criză, investiţiile în politicile sociale nu trebuie reduse, ci, dimpotrivă, mărite.

2.12   CESE consideră că o politică adecvată de integrare este un factor de eficienţă economică şi de coeziune socială, în cadrul unei politici comune adecvate în domeniul imigraţiei.

2.13   Politicile de integrare sunt foarte diferite în Europa, având în vedere diferenţele dintre culturile sociale şi politice, precum şi dintre sistemele juridice. Însă, în toate statele membre, obiectivele integrării sunt legate de politicile sociale.

2.14   În Uniunea Europeană, există diferite ritmuri de integrare a imigranţilor. În prezent, procesele de migraţie sunt mai reduse în noile state membre din centrul şi estul Europei şi mai importante în cele din sud şi vest. Însă experienţa indică faptul că, pe viitor, toate ţările europene se vor confrunta cu niveluri importante ale imigraţiei.

2.15   Comitetul doreşte să reamintească faptul că, în cadrul unei abordări globale a politicii europene în domeniul imigraţiei, este necesară consolidarea legăturilor dintre imigraţie şi dezvoltare. CESE a subliniat această abordare în două avize (5).

3.   Integrarea

3.1   Procesul social de integrare are loc la diverse niveluri ale vieţii: în familie, în cartier şi în oraş, la locul de muncă, în cadrul sindicatului, în organizaţia patronală, la şcoală, la centrul de formare, în asociaţii, în instituţiile religioase, în cluburile de sport, în cadrul forţelor armate etc.

3.2   Ţinând seama de faptul că integrarea este un proces care se desfăşoară în structurile sociale, este necesară o bună guvernanţă, pentru ca acest proces social să fie însoţit de politici de sprijin adecvate din partea autorităţilor publice. În cadrul competenţelor existente în diferitele state membre, autorităţile locale şi regionale dispun de instrumente politice, de reglementare şi financiare pe care trebuie să le utilizeze în mod adecvat în politicile de integrare.

3.3   Cel de-al 10-lea principiu fundamental comun (Anexa 1) prevede ca integrarea să se afle pe toate agendele politice, la toate nivelurile de guvernanţă (mainstreaming).

3.4   CESE a elaborat diverse avize din proprie iniţiativă (6) pentru a încuraja în cadrul UE politicile de integrare proactive, cu abordare bidirecţională, orientate către societatea-gazdă şi către imigranţi, obiectivul urmărit fiind o societate în care toţi cetăţenii, indiferent de originea lor, au aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii şi împărtăşesc valorile societăţilor democratice, deschise şi pluraliste.

3.5   Comitetul consideră că organizaţiile societăţii civile au un rol esenţial în integrare. Imigranţii şi societatea-gazdă trebuie să adopte o atitudine integratoare. Partenerii sociali şi organizaţiile societăţii civile trebuie să îşi manifeste angajamentul în ceea ce priveşte politicile de integrare şi combaterea discriminării.

3.6   Integrarea este un proces în care trebuie să se implice imigranţii şi societatea-gazdă. Diferitele administraţii publice şi actorii sociali trebuie să se angajeze în acest sens. Autorităţile europene, naţionale, regionale şi municipale trebuie să elaboreze programe în domeniile care ţin de competenţa lor. Pentru a garanta eficienţa lor şi existenţa unei coerenţe la nivel global, programele şi acţiunile trebuie să fie complementare şi să fie coordonate în mod adecvat.

3.7   Într-un alt aviz al său (7), CESE a propus un mai mare angajament din partea autorităţilor locale, dat fiind că integrarea reprezintă o provocare în primul rând la nivel local şi regional. Aceste politici se vor bucura de un succes mai mare dacă autorităţile regionale şi locale se vor implica în punerea lor în aplicare şi dacă organizaţiile societăţii civile vor colabora activ la realizarea lor.

3.8   Integrarea este un proces bidirecţional, bazat pe drepturile şi obligaţiile resortisanţilor ţărilor terţe şi ale societăţii-gazdă, care trebuie să permită participarea deplină a imigranţilor. Într-un alt aviz al său, CESE definea integrarea ca „aducerea treptată a drepturilor şi obligaţiilor imigranţilor, ca şi a accesului la bunuri, servicii şi mijloace de participare la viaţa socială, la acelaşi nivel cu cele ale restului populaţiei, în condiţii de tratament echitabil şi şanse egale  (8).”

3.9   Comitetul consideră că imigranţii trebuie să adopte o atitudine favorabilă integrării şi că abordarea bidirecţională implică faptul că integrarea îi priveşte nu numai pe imigranţi, ci şi pe societatea-gazdă.

3.10   Politicile de integrare şi de incluziune socială trebuie să abordeze diverse aspecte, printre care se numără primirea imigranţilor, predarea limbii, legile şi obiceiurile, lupta împotriva discriminării, politicile de ocupare a forţei de muncă şi de formare, egalitatea între bărbaţi şi femei, educaţia minorilor, politica familială, politica pentru tineret, locuinţele, asistenţa medicală, combaterea sărăciei şi extinderea serviciilor sociale. Acestea trebuie, de asemenea, să promoveze participarea civică a imigranţilor.

3.11   Aceste politici trebuie să favorizeze convieţuirea armonioasă a persoanelor de origine imigrantă în societăţile-gazdă europene, caracterizate printr-o diversitate etnică şi culturală tot mai mare.

3.12   În 2002, cu ocazia unei conferinţe (9) pe care a organizat-o în colaborare cu Comisia, CESE a propus instituţiilor UE elaborarea unui Program european pentru integrare şi crearea unui fond comunitar. Comisia a lansat un program-pilot privind integrarea (INTI) şi, în 2006, a propus crearea Fondului de integrare, care a fost adoptat de Consiliu şi care, în prezent, face parte din bugetul 2007-2013.

3.13   În noiembrie 2004, Consiliul a stabilit „o serie de principii fundamentale comune pentru o politică de integrare a imigranţilor în Uniunea Europeană (10). Aceste principii completează cadrele legislative în ceea ce priveşte drepturile omului, nediscriminarea, egalitatea de şanse şi incluziunea socială.

3.14   Comitetul doreşte să sublinieze importanţa de a dispune de o abordare europeană comună, care implică o valoare adăugată foarte importantă pentru politicile şi procesele de integrare: relaţia transversală cu celelalte politici ale UE, printre altele cu Strategia UE 2020, agenda socială şi politica de coeziune. O astfel de abordare ar consolida, de asemenea, legăturile dintre integrare şi valorile şi principiile UE, menţionate în Carta drepturilor fundamentale şi în Convenţia europeană a drepturilor omului.

3.15   Fondul pentru integrare este un instrument financiar pentru dezvoltarea politicilor de integrare, caracterizat printr-o abordare şi o valoare adăugată europeană, în cadrul principiilor fundamentale comune. Politicile de integrare au ca temei juridic articolul 63 din Tratat şi privesc resortisanţii unor ţări terţe, în timp ce FSE priveşte întreaga populaţie a UE, inclusiv imigranţii. Din acest motiv, Fondul pentru integrare şi FSE sunt complementare.

3.16   CESE sprijină cele şase obiective politice ale Fondului pentru integrare şi aşteaptă rezultatele evaluării intermediare din 2010 a acestui fond, pentru a propune anumite schimbări.

3.17   Recent, a fost înfiinţat Forumul european pentru integrare, pentru ca societatea civilă şi organizaţiile de imigranţi să participe la politicile de integrare ale UE. Comitetul se implică în mare măsură în activităţile acestui forum.

3.18   În concluziile sale din iunie 2007 în materie de integrare, Consiliul European a considerat că este necesar să se realizeze progrese în ceea ce priveşte Agenda comună pentru integrare din 2005, pe baza principiilor fundamentale comune.

3.19   CESE doreşte să completeze această abordare şi consideră prioritară consolidarea integrării la nivel european, ţinând seama de situaţia imigranţilor şi a minorităţilor în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, incluziunea socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, sărăcia, educaţia şi formarea, sănătatea, protecţia socială şi lupta împotriva discriminării.

4.   Agenda pentru politica socială

4.1   În urma crizei financiare internaţionale, Uniunea Europeană se confruntă cu o criză economică acută, care provoacă deteriorarea gravă a situaţiei sociale. Criza are un impact foarte negativ asupra integrării.

4.2   Dat fiind momentul elaborării sale, Agenda socială reînnoită (11) (2008) nu a putut ţine seama de evoluţia atât de defavorabilă a crizei economice, de creşterea şomajului şi nici de deteriorarea finanţelor publice şi a situaţiei sociale.

4.3   Comisia Europeană preconizează că recuperarea economică va fi lentă, iar crearea de locuri de muncă va fi întârziată.

4.4   CESE consideră că redresarea socială va fi, în orice caz, mult mai lentă decât cea economică. În acest context, contribuţia politicii sociale europene va fi esenţială.

4.5   Anul 2010 va fi un an foarte important pentru politicile sociale ale UE, întrucât va fi Anul european de luptă împotriva sărăciei şi excluziunii sociale. Tot în acest an se va elabora Strategia UE 2020 şi se va adopta o nouă agendă socială, însoţită de acţiunile şi instrumentele necesare.

4.6   Agenda socială reînnoită (2008), care recunoaşte importanţa contribuţiei imigraţiei la ocuparea forţei de muncă în Europa, propune îmbunătăţirea integrării şi a punerii în aplicare a politicilor sociale în domeniul învăţământului, sănătăţii şi locuinţelor.

4.7   În avizul său din ianuarie 2009 (12) privind agenda socială reînnoită, CESE a recunoscut succesul acestei noi abordări şi a formulat o serie de reflecţii cu privire la problemele care decurg din creşterea fluxurilor migratorii şi din volumul insuficient al politicilor sociale.

4.8   Preşedinţia franceză a UE a solicitat Comitetului elaborarea unui aviz exploratoriu (13) privind „Un nou program european de acţiune socială”, care a fost adoptat în iulie 2008. CESE consideră că noul program de acţiune socială trebuie să contribuie în mod util la a face faţă situaţiei economice şi sociale dificile. Comitetul a propus ca noul program să ţină seama de politicile de integrare, de tratamentul egal, de dezvoltarea metodei deschise de coordonare, precum şi de creşterea resurselor destinate Fondului de integrare.

4.9   La 6 mai 2009, Parlamentul a adoptat o Rezoluţie (14) privind agenda socială, în care afirma că politica de imigraţie trebuie să aibă la bază drepturile omului, trebuie să contribuie la consolidarea legislaţiei împotriva discriminării şi să promoveze o strategie în materie de integrare şi de egalitate de şanse.

4.10   Persoanele care se află într-o situaţie administrativă nereglementată („fără forme legale”) sunt foarte vulnerabile; ele pot cădea pradă exploatării la locul de muncă, sărăciei şi excluziunii sociale extreme; prin urmare, Comitetul a propus ca, în cadrul Pactului european privind imigraţia şi azilul, să se poată reglementa situaţia administrativă a acestor persoane, luându-se în considerare măsura în care s-au integrat din perspectivă socială şi din punctul de vedere al ocupării unui loc de muncă. Pe de altă parte, CESE consideră că politicile sociale ale UE nu trebuie să le excludă pe persoanele fără forme legale de la obiectivele şi programele de incluziune socială şi de la FSE.

4.11   În următorii ani va creşte mobilitatea internă a cetăţenilor europeni şi imigraţia către Europa a unui număr mare de resortisanţi ai ţărilor terţe. Aceste procese vor spori diversitatea de origini naţionale, etnice, religioase şi culturale a Uniunii Europene.

4.12   Cu toate acestea, actuala agendă socială reînnoită ţine seama doar în mod limitat de diversitatea societăţilor europene, de integrarea imigranţilor şi a minorităţilor, de egalitatea de tratament şi de lupta împotriva discriminării. Comitetul consideră că, în procesul de revizuire a agendei sociale începând cu anul 2010, trebuie să se ţină mai mult seama de efectele sociale ale imigraţiei, atât pentru imigranţi cât şi pentru societăţile-gazdă.

4.13   Prin urmare, trebuie consolidate legăturile dintre agenda socială şi integrare; de aceea, CESE propune ca integrarea să fie încorporată în diferitele instrumente politice, legislative şi financiare ale UE, pentru promovarea integrării.

5.   Câteva domenii politice

5.1   Copiii şi tinerii

5.1.1   Politicile privind tineretul ar trebui să ţină seama de necesităţile şi situaţiile specifice ale tineretului imigrant, cu privire la procesul său de trecere la viaţa adultă şi de integrare socială.

5.1.2   Numeroşi tineri, copii de imigranţi, înregistrează succese pe plan profesional şi devin cetăţeni foarte activi în interiorul comunităţii lor, însă sunt mulţi acei imigranţi care, inclusiv la a doua şi a treia generaţie, se află într-o situaţie foarte vulnerabilă sau de excluziune socială, înregistrează o rată ridicată de abandon şcolar şi, prin urmare, se confruntă cu un risc de şomaj mai mare.

5.1.3   Sprijinul acordat familiilor este esenţial. Aşa cum a propus Comitetul (15), UE ar trebui să aibă o politică familială mai activă.

5.1.4   Metoda deschisă de coordonare în materie de politici privind tineretul ar trebui să includă indicatori care să privească diversitatea, imigraţia şi nediscriminarea.

5.1.5   Ar trebui să se profite de posibilităţile oferite de programele europene privind învăţarea continuă, mobilitatea, spiritul antreprenorial şi civic în rândul tinerilor pentru a depăşi obstacolele specifice cu care se confruntă tinerii imigranţi şi pentru a favoriza schimbul de experienţe.

5.2   Educaţia şi formarea profesională

5.2.1   Politicile de integrare ale statelor membre includ educaţia şi formarea ca elemente fundamentale ale procesului. Cu toate acestea, copiii şi tinerii imigranţi, precum şi minorităţile se confruntă cu obstacole şi provocări specifice, cărora trebuie să li se acorde o atenţie specială.

5.2.2   În numeroase cazuri, centrele şcolare sunt copleşite de probleme şi provocări cărora nu le pot face faţă în mod corespunzător. Este necesară îmbunătăţirea resurselor şcolilor şi a spiritului de deschidere şi sprijinirea profesorilor în ceea ce priveşte formarea interculturală şi gestionarea diversităţii.

5.2.3   Trebuie să se stabilească indicatori privind calitatea educaţiei care să fie suficient de flexibili pentru a corespunde nevoilor tuturor elevilor, în marea lor diversitate.

5.2.4   Cadrul oferit de metoda deschisă de coordonare în materie de educaţie va trebui să servească la identificarea bunelor practici în ceea ce priveşte soluţiile la abandonul şcolar în rândul tinerilor de origine imigrantă.

5.2.5   În acest sens, va fi necesar să se definească indicatori cum ar fi: statutul socioeconomic, finalizarea ciclurilor de studiu (obligatorii) de către tineri, diversitatea personalului didactic, competenţele interculturale ale personalului didactic, permeabilitatea socială a sistemului de învăţământ, concentrarea elevilor de origine imigrantă, promovarea multilingvismului în cadrul sistemului de învăţământ, gradul de deschidere a sistemelor de învăţământ către toţi copiii şi tinerii etc.

5.2.6   În avizul său privind migraţia, mobilitatea şi integrarea (16), CESE a subliniat impactul pe care îl are situaţia dezavantajoasă în care se găsesc imigranţii sau persoanele provenite din familii de imigranţi asupra domeniului educaţiei pentru adulţi. Aceste persoane participă într-o măsură mai redusă la activităţile de formare continuă, iar cursurile care le sunt oferite se limitează la dobândirea de competenţe lingvistice. Pentru a se mări gradul de integrare, ar trebui să se extindă oferta de formare continuă la toată populaţia, insistându-se asupra egalităţii de acces a persoanelor care provin din familii de imigranţi.

5.2.7   În programele de educaţie şi de formare din Europa trebuie incluse programe de transmitere a obiceiurilor, istoriei, valorilor şi principiilor democraţiilor europene, precum şi programe care urmăresc cunoaşterea culturii şi a valorilor societăţilor de origine ale populaţiei imigrante (atunci când numărul acestora permite acest lucru).

5.3   Ocuparea forţei de muncă

5.3.1   CESE elaborează în prezent un aviz exploratoriu (17), la solicitarea Preşedinţiei spaniole, privind „Integrarea lucrătorilor imigranţi”, care conţine şi propuneri pentru agenda socială europeană.

5.3.2   Accesul la piaţa forţei de muncă este esenţial şi reprezintă un aspect fundamental al procesului de integrare, dat fiind că munca în condiţii decente constituie cheia autosuficienţei economice a imigranţilor şi favorizează relaţiile sociale şi cunoaşterea reciprocă între societatea-gazdă şi imigranţi.

5.3.3   Cu toate acestea, în numeroase ocazii, lucrătorii imigranţi se află într-o situaţie defavorizată şi fac obiectul discriminării directe sau indirecte. Aceştia întâmpină, de asemenea, dificultăţi juridice în ceea ce priveşte recunoaşterea diplomelor lor, iar anumite legislaţii în materie de imigraţie limitează promovarea profesională şi schimbarea activităţii profesionale.

5.3.4   Prin urmare, în numeroase cazuri, lucrătorii imigranţi ocupă locuri de muncă de proastă calitate, slab remunerate şi care oferă condiţii precare. În special femeile se confruntă cu această situaţie dificilă.

5.3.5   Persoanele fără forme legale şi care se află într-o situaţie nereglementată se confruntă cu condiţiile cele mai precare: ocupă locuri de muncă nedeclarate şi, uneori, sunt exploatate la locul de muncă.

5.3.6   Noua generaţie de politici în domeniul ocupării forţei de muncă, precum şi măsurile din cadrul Fondului social european şi al programului Progress ar trebui să integreze criterii şi indicatori specifici pentru a îmbunătăţi accesul imigranţilor la oferta de parcursuri integrate de inserţie socioprofesională, inclusiv prin intermediul activităţii independente. Aceste parcursuri ar putea include, printre altele şi alături de formarea lingvistică şi culturală, măsuri în vederea consolidării formării imigranţilor în materie de noi tehnologii şi de prevenire a riscurilor la locul de muncă.

5.3.7   CESE consideră că legislaţia şi politicile publice trebuie să fie însoţite de colaborarea partenerilor sociali, dat fiind că integrarea profesională este, de asemenea, o chestiune de atitudine socială şi de angajamente sindicale şi patronale.

5.3.8   Lucrătorii imigranţi sunt mai disponibili în ceea ce priveşte mobilitatea, cu toate că anumite legislaţii naţionale împiedică şi limitează această mobilitate. Directiva privind statutul de rezident pe termen lung (18) (transpusă incorect în anumite legislaţii naţionale) poate promova mobilitatea. De asemenea, reţeaua EURES poate fi utilizată în mod mai eficient pentru a favoriza mobilitatea lucrătorilor imigranţi în interiorul UE.

5.4   Spiritul antreprenorial al imigranţilor

5.4.1   Numeroase persoane imigrante îşi realizează aspiraţiile profesionale prin intermediul activităţii independente sau al înfiinţării de întreprinderi. Sunt tot mai numeroase întreprinderile create de persoane de origine imigrantă.

5.4.2   CESE consideră că spiritul antreprenorial al imigranţilor trebuie sprijinit de UE. Prin urmare, instrumentele FSE care urmăresc promovarea spiritului antreprenorial trebuie să ţină seama de populaţia de origine imigrantă.

5.4.3   La rândul lor, organizaţiile patronale şi camerele de comerţ ar trebui să le deschidă porţile întreprinzătorilor de origine imigrantă şi să promoveze în mod activ accesul acestora la posturi de conducere.

5.4.4   De asemenea, numeroase iniţiative antreprenoriale ale imigranţilor se desfăşoară în domeniul economiei sociale; prin urmare, CESE consideră că acestea trebuie sprijinite de instrumentele FSE şi de autorităţile naţionale.

5.5   Protecţia socială

5.5.1   În Europa există diverse sisteme naţionale de pensii. Trebuie să se garanteze faptul că lucrătorii imigranţi cotizează la sistemele de pensii şi au dreptul la prestaţiile corespunzătoare fără discriminare.

5.5.2   Trebuie să se asigure portabilitatea drepturilor de pensie, pentru a se îmbunătăţi mobilitatea, şi să se vegheze ca procedurile de repatriere să respecte drepturile de pensie ale persoanelor respective.

5.5.3   Metoda deschisă de coordonare trebuie să includă indicatori care să evalueze dacă lucrătorii imigranţi participă la sistemul de pensii fără excluziune şi fără discriminare.

5.6   Locuinţele

5.6.1   Ca urmare a crizei economice, în numeroase oraşe creşte numărul persoanelor fără adăpost, o mare parte a acestora fiind de origine imigrantă.

5.6.2   În prezent, numeroase persoane, în special tinerii, întâmpină probleme în ceea ce priveşte accesul la locuinţe.

5.6.3   Imigranţii şi minorităţile întâmpină, de asemenea, numeroase dificultăţi specifice în a găsi o locuinţă decentă. De aceea, CESE consideră că politica în materie de locuinţe a statelor membre trebuie să facă parte din politicile de integrare, de combatere a sărăciei şi a excluziunii sociale.

5.6.4   Oraşul şi cartierul sunt locurile unde trăiesc majoritatea europenilor şi, de asemenea, imigranţii şi minorităţile. Într-un aviz anterior (7), CESE a subliniat rolul autorităţilor locale şi regionale în politicile de integrare. O bună politică urbană poate favoriza integrarea şi evita ghetourile urbane degradate care se formează în anumite oraşe.

5.6.5   Prin urmare, politicile în materie de locuinţe ar trebui să includă criterii, măsuri şi indicatori care să elimine obstacolele existente, obiectiv pentru realizarea căruia ar trebui să se adopte o abordare proactivă, care să implice toată societatea, alături de autorităţile publice şi actorii sociali.

5.7   Sănătate şi alte servicii

5.7.1   În anumite state membre, numeroşi imigranţi nu au acces la sistemele de sănătate în cadrul legislaţiilor naţionale, şi, prin urmare, sunt extrem de slab protejaţi.

5.7.2   Sistemul de coordonare în materie de asistenţă medicală şi legislaţia europeană în domeniul imigraţiei trebuie să garanteze accesul populaţiei imigrante la prestaţiile sistemului public de sănătate şi la asistenţă medicală de calitate în condiţii egale. Sistemele de sănătate trebuie să se adapteze la diversitatea socială.

5.7.3   Comitetul subliniază faptul că, în anumite state membre, o mare parte a personalului sanitar şi a celor care îngrijesc persoanele dependente este de origine imigrantă.

5.7.4   Este, de asemenea, necesară consolidarea eforturilor în domeniul sănătăţii la locul de muncă, dat fiind că, în numeroase ocazii, lucrătorii imigranţi sunt expuşi la riscuri mai mari şi nu cunosc bine legile şi programele de prevenţie.

5.7.5   În anumite state membre, imigranţii nu au acces deplin la serviciile sociale, iar aceste servicii nu sunt pregătite pentru diversitatea demografică. Comitetul propune Comisiei să evalueze calitatea serviciilor publice din perspectiva integrării, a diversităţii şi a nediscriminării.

5.7.6   CESE consideră că imigranţii nu trebuie să facă obiectul discriminării în contextul politicilor de sănătate şi sociale, dat fiind că aceştia plătesc impozite şi contribuţii sociale egale cu cele pe care le plăteşte restul populaţiei. În contextul actual de criză economică şi greutăţi financiare, este important ca toate persoanele să plătească impozitele şi contribuţiile sociale, pentru a se garanta viabilitatea serviciilor publice.

5.8   Sărăcia şi excluziunea socială

5.8.1   Numeroase persoane de origine imigrantă se confruntă cu riscul sărăciei sau se află în situaţie de sărăcie. Criza economică actuală, creşterea şomajului şi a nivelului de subocupare a forţei de muncă accentuează aceste situaţii. Este indispensabil ca persoanele de origine imigrantă şi minorităţile să aibă acces la programele de reconversie profesională, la măsurile de protecţie împotriva şomajului, la locuinţe şi la celelalte servicii sociale publice.

5.8.2   În 2010, se va sărbători Anul european de luptă împotriva sărăciei şi excluziunii sociale. Comitetul consideră că este necesar să se sporească incluziunea activă cu privire la imigranţi şi la minorităţi, pentru a li se garanta venituri minime şi pentru a favoriza accesul acestora atât la resurse şi servicii publice, cât şi la piaţa forţei de muncă.

5.8.3   CESE atrage atenţia asupra atitudinii anumitor reţele criminale, care exploatează din punct de vedere profesional imigranţii fără forme legale, în special în ceea ce priveşte traficul de minori şi de femei şi prostituarea acestora. Lupta sistemului poliţienesc şi judiciar împotriva acestor mafii trebuie însoţită de politici de sprijin şi de protecţie a victimelor.

5.9   Lupta împotriva discriminării

5.9.1   Parlamentul (19) a aprobat recent o rezoluţie cu privire la noua directivă împotriva discriminării, care vine în completarea celor trei directive (20) deja existente. La rândul său, CESE a elaborat un aviz (21) pe această temă, prin care sprijină propunerea Comisiei şi sugerează să se ţină seama de discriminarea multiplă.

5.9.2   Atunci când va fi în sfârşit adoptată, în temeiul articolului 19 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, această nouă directivă va extinde principiul nediscriminării la domenii cum ar fi educaţia, sănătatea, protecţia socială şi locuinţele. CESE solicită Consiliului să adopte această directivă, ţinând seama de avizul său.

5.9.3   Adesea, persoanele de origine imigrantă, femei, bărbaţi, adulţi sau minori se confruntă cu situaţii de discriminare care se accentuează, întrucât, fiind resortisanţi ai unor ţări terţe, statutul lor juridic le oferă mai puţină protecţie. Numeroase persoane se confruntă cu situaţii de discriminare multiplă.

5.9.4   CESE propune Comisiei Europene să elaboreze un Plan de acţiune împotriva discriminării multiple, şi se oferă să colaboreze la elaborarea acestuia.

5.9.5   Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (22) trebuie să continue să-şi întocmească rapoartele cu privire la cazurile de discriminare directă sau indirectă cu care se confruntă numeroşi imigranţi.

5.10   Egalitatea între femei şi bărbaţi

5.10.1   Femeile de origine imigrantă întâmpină dificultăţi specifice, având în vedere condiţia lor de femei. De aceea, este necesar ca politicile de integrare să ţină seama în mod corespunzător de principiului egalităţii între femei şi bărbaţi.

5.10.2   CESE consideră că trebuie consolidată o abordare care să ţină seama de egalitatea de gen atât în principiile fundamentale comune, cât şi în agenda socială, astfel încât femeile imigrante şi cele care fac parte din minorităţile etnice să dispună de şanse egale şi să nu facă obiectul discriminărilor.

5.11   Imigraţie şi dezvoltare

5.11.1   CESE a propus în alte avize (23) ca politica în domeniul imigraţiei să poată contribui la dezvoltarea economică şi socială a ţărilor de origine, motiv pentru care legislaţia UE privind imigraţia ar trebui să devină mai flexibilă.

5.11.2   În domeniul politicii externe, Uniunea Europeană trebuie să promoveze, în contextul Naţiunilor Unite, un cadru de reglementare internaţional pentru migraţii şi să semneze Convenţia (24) aflată în vigoare în prezent.

6.   Instrumentele agendei sociale

6.1   Integrarea diversităţii („mainstreaming”)

6.1.1   Integrarea diversităţii va implica organizarea (reorganizarea), dezvoltarea şi evaluarea proceselor politice, astfel încât toţi actorii implicaţi în adoptarea agendei sociale să ţină seama de perspectiva integrării, a egalităţii de şanse şi a tratamentului egal, precum şi de nediscriminarea imigranţilor, în toate obiectivele, acţiunile şi instrumentele acestei agende, la toate nivelurile şi în toate etapele.

6.1.2   Având în vedere că modelele culturale sunt diferite în Uniunea Europeană, acest proces de integrare („mainstreaming”) va trebui să garanteze, într-un cadru global, că se va ţine seama de experienţele, competenţele, interesele şi necesităţile persoanelor, din perspectiva integrării şi a diversităţii, în toate iniţiativele, indiferent de tipul acestora şi de amploarea lor socială, precum şi în evaluarea acţiunilor întreprinse.

6.1.3   Acest proces ar trebui să înceapă cu o evaluare a impactului care să permită anticiparea necesităţilor, pentru a garanta integrarea adecvată a diversităţii sociale în toate domeniile prevăzute. În acest scop, ar trebui să se accelereze procesul de definire a indicatorilor de integrare, care vor veni în completarea celor luaţi în considerare în cadrul metodei deschise de coordonare pentru incluziunea socială. Forumul european pentru integrare poate colabora la elaborarea indicatorilor.

6.1.4   Principiile esenţiale ale punerii în aplicare a integrării diversităţii sunt rolul de lideri al responsabililor politici şi participarea tuturor actorilor publici şi privaţi implicaţi. În acest scop, va trebui elaborat un cadru de cooperare în care să se înscrie procesele de luare a deciziilor, în vederea realizării schimbării.

6.2   Legislaţia

6.2.1   Comitetul consideră că este necesară îmbunătăţirea calităţii legislaţiei comune europene în domeniul imigraţiei şi că directivele trebuie să îi protejeze în mod adecvat pe imigranţi. În acest sens, a elaborat un aviz din proprie iniţiativă (25), în care propune ca legislaţia şi politicile europene în materie de imigraţie să garanteze respectarea adecvată a drepturilor omului.

6.2.2   CESE consideră că, odată cu adoptarea Programului de la Stockholm, va fi mai uşor să se realizeze progrese pe planul armonizării legislative în materie de imigraţie şi azil.

6.2.3   La elaborarea legislaţiei europene în domeniul imigraţiei va trebui să se ţină seama de noua legislaţie împotriva discriminării, care este în curs de elaborare şi care se întemeiază pe articolul 13 din Tratat.

6.3   Dialogul social

6.3.1   Partenerii sociali, prin intermediul dialogului şi al negocierii, au responsabilitatea de a promova tratamentul egal în întreprinderi. CESE şi Fundaţia de la Dublin au organizat o audiere în cadrul elaborării unui aviz (7). Concluziile acestei audieri, care figurează în ANEXA 3, pot fi foarte utile pentru partenerii sociali şi pentru Comisie, astfel încât integrarea profesională să se realizeze în condiţii de tratament egal şi fără discriminare între lucrătorii autohtoni şi imigranţi.

6.3.2   Dialogul social în diferite domenii poate favoriza incluziunea activă a lucrătorilor imigranţi şi a minorităţilor. La nivel de întreprindere, este mai uşor să se obţină participarea activă a lucrătorilor de origine imigrantă.

6.3.3   La elaborarea noii agende sociale, partenerii sociali europeni trebuie consultaţi aşa cum se cuvine, iar aceştia trebuie să îşi exprime punctul de vedere.

6.3.4   Preşedinţia spaniolă a UE a solicitat CESE elaborarea unui aviz exploratoriu (26) privind „Integrarea lucrătorilor imigranţi”. În acest aviz, Comitetul a propus numeroase iniţiative pentru a îmbunătăţi integrarea din punct de vedere profesional.

6.4   Dialogul civil

6.4.1   Alături de dialogul social, dialogul civil este o excelentă procedură de guvernanţă care face parte din modelul social european şi care, în opinia CESE, reprezintă un instrument indispensabil pentru dezvoltarea agendei sociale europene şi pentru integrare.

6.4.2   La nivel european, în politica de integrare şi în agenda socială, este necesară o mai mare participare a organizaţiilor societăţii civile specializate în drepturile omului şi în acordarea de asistenţă imigranţilor şi minorităţilor.

6.4.3   Forumul european pentru integrare trebuie să fie consultat şi să participe activ la elaborarea noii agende sociale a UE.

6.4.4   Uniunea Europeană trebuie să continue să încurajeze dialogul intercultural, care vine în completarea integrării şi a obiectivelor de politică socială.

6.5   Metoda deschisă de coordonare

6.5.1   Trebuie pusă în aplicare o metodă deschisă de coordonare în materie de integrare, aşa cum au propus Comisia şi CESE, în domeniul politicii de imigraţie.

6.5.2   Consiliul a hotărât să amelioreze coordonarea actuală şi să acorde Comisiei un rol mai important. Comitetul sprijină această decizie, însă consideră că ar trebui să fie mai ambiţioasă.

6.5.3   Această metodă de coordonare ar trebui să dispună de indicatori calitativi şi cantitativi specifici, la elaborarea cărora ar putea colabora CESE şi Forumul european pentru integrare.

6.5.4   Diversele metode deschise de coordonare care există în politica socială trebuie să îmbunătăţească obiectivele şi indicatorii integrării în ceea ce priveşte politicile de ocupare a forţei de muncă, protecţia socială, asistenţa medicală şi combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale.

6.6   Finanţarea

6.6.1   Comitetul consideră că trebuie îmbunătăţite sinergiile şi complementaritatea dintre Fondul social şi Fondul de integrare.

6.6.2   Fondul social european se adresează persoanelor care întâmpină dificultăţi speciale în a găsi un loc de muncă, cum ar fi femeile, tinerii şi lucrătorii în vârstă. De asemenea, acesta ajută întreprinderile şi lucrătorii să se adapteze la schimbările impuse de noile tehnologii şi de îmbătrânirea societăţii. Atât în cadrul programării sale actuale (2007-2013), cât şi pe viitor, FSE trebuie să integreze într-o mai mare măsură în obiectivele şi programele sale perspectiva diversităţii care decurge din imigraţie.

6.6.3   După 2013, va fi necesar să se mărească resursele financiare ale Fondului de integrare şi să i se acorde Comisiei o capacitate sporită de gestionare.

6.6.4   Programul Progress, care urmăreşte să aducă un sprijin financiar realizării obiectivelor Uniunii Europene în domeniul ocupării forţei de muncă şi al afacerilor sociale, trebuie, de asemenea, să consolideze integrarea şi diversitatea printre cele cinci principale domenii de acţiune ale sale: ocuparea forţei de muncă, protecţia şi integrarea socială, condiţiile de lucru, nediscriminarea şi diversitatea şi egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi.

7.   O cetăţenie europeană mai incluzivă

7.1   Democraţiile europene sunt societăţi libere şi deschise, care trebuie să aibă la bază principiul incluziunii tuturor persoanelor. Politicile de integrare şi legislaţia în domeniul imigraţiei nu trebuie să servească niciodată drept pretext politic pentru a exclude imigranţii şi minorităţile de la dreptul la cetăţenie.

7.2   CESE consideră că baza democraţiilor noastre trebuie să fie extinsă, astfel încât să fie incluşi noi cetăţeni cu drepturi şi obligaţii egale. Drepturile de cetăţenie naţională şi europeană trebuie să includă toate formele de diversitate, fără discriminare.

7.3   CESE reaminteşte propunerea pe care a formulat-o într-un alt aviz (27), şi anume acordarea cetăţeniei europene acelor resortisanţi ai ţărilor terţe care beneficiază de statutul de rezidenţi pe o durată lungă de timp. Comitetul propune Comisiei, Parlamentului European şi Consiliului să includă această propunere printre obiectivele noii legislaturi.

7.4   Comisia Europeană trebuie să adopte o nouă iniţiativă pentru promovarea cetăţeniei civice a resortisanţilor ţărilor terţe şi să încurajeze participarea socială şi politică a acestora.

8.   Noua Comisie Europeană

8.1   Având în vedere obiectivul integrării, CESE consideră că nu este de dorit ca, în cadrul noului colegiu al comisarilor, chestiunile privind imigraţia să fie incluse în acelaşi portofoliu cusecuritatea, de vreme ce s-a creat un alt portofoliu pentru justiţie şi drepturi fundamentale.

8.2   A lega imigraţia de securitate presupune a trimite societăţii europene şi imigranţilor un mesaj negativ, care nu corespunde primului principiu de bază comun pentru integrare, şi anume caracterul bidirecţional. În Europa, mesajele care incriminează imigraţia sunt prea numeroase!

8.3   Pentru a trimite un mesaj integrator, chestiunile legate de imigraţie şi de azil ar trebui să depindă de portofoliul justiţiei şi al drepturilor fundamentale, aşa cum propune Comitetul.

8.4   În acest context, este deosebit de necesar să se consolideze includerea integrării în agenda socială şi în celelalte politici comunitare, în special pentru apărarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale imigranţilor.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  COM(2008) 758 final.

(2)  JO C 125, 27.5.2002.

(3)  Chestiunile legate de integrare şi cele privind agenda socială intră în competenţele unor comisari şi direcţii generale diferite.

(4)  Eurostat.

(5)  A se vedea următoarele avize CESE:

JO C 44, 16.2.2008, p. 91.

JO C 120, 16.5.2008, p. 82.

(6)  A se vedea următoarele avize CESE:

JO C 27, 3.2.2009, p. 95.

JO C 125, 27.5.2002, p. 112.

JO C 80, 30.3.2004, p. 92.

JO C 318, 23.12.2006, p. 128.

(7)  JO C 318, 23.12.2006, p. 128.

(8)  JO C 125, 27.5.2002, punctul 1.4 (Raportor: dl PARIZA CASTAÑOS).

(9)  Conferinţa pe tema „Imigraţia: rolul societăţii civile în integrare”, Bruxelles, 9 şi 10 septembrie 2002.

(10)  Documentul 14615/04 din 19 noiembrie 2004.

(11)  COM(2008) 412 final.

(12)  JO C 182, 4.8.2009, p. 65.

(13)  JO C 27, 3.2.2009, p. 99.

(14)  2008/2330 (INI).

(15)  JO C 161, 13.7.2007, p. 66 şi JO C 120, 16.5.2008, p. 66.

(16)  JO C 218, 11.9.2009, p. 85.

(17)  Avizul exploratoriu al CESE privind „Integrarea lucrătorilor imigranţi”.

(18)  Directiva 2003/109/CE.

(19)  Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 2 aprilie 2009 privind propunerea de directivă a Consiliului cu privire la punerea în aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor, indiferent de religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

(20)  Directiva 2000/43/CE; Directiva 2004/113/CE; Directiva 2000/78/CE.

(21)  JO C 182, 4.8.2009, p. 19, şi JO C 77, 31.3.2009, p. 102.

(22)  Sondajul UE-MIDIS („Studiul Uniunii Europene privind minorităţile şi discriminarea”), efectuat pe 23 000 de persoane care aparţin unor minorităţi etnice şi grupuri de imigranţi cu privire la experienţele lor în materie de discriminare, infracţiuni pe motive rasiale şi acţiuni ale forţelor de ordine pe care le-au suferit în UE.

(23)  JO C 44, 16.2.2008, p. 91.

(24)  Convenţia ONU privind protecţia drepturilor lucrătorilor migranţi.

(25)  JO C 128, 18.5.2010, p. 29.

(26)  Avizul exploratoriu al CESE privind „Integrarea lucrătorilor imigranţi”. Raportor: dl Pariza CASTAÑOS.

(27)  Aviz din proprie iniţiativă, JO C 208, 3.9.2003.


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/28


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind influenţa acordurilor economice de parteneriat asupra regiunilor ultraperiferice (zona Caraibilor)

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 347/04)

Raportor: dl COUPEAU

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă privind

Influenţa acordurilor economice de parteneriat asupra regiunilor ultraperiferice (zona Caraibilor).

Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 2 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz în unanimitate.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   Domeniul de aplicare al Acordului de parteneriat economic (APE), semnat la 15 octombrie 2008 între cele 15 state membre ale Forumului statelor din Caraibe (1) din cadrul ACP (2) (Cariforum) şi UE, este foarte vast. Cu toate acestea, anumiţi factori, deşi menţionaţi de APE, stau în calea îndeplinirii obiectivelor de integrare regională, dezvoltare durabilă şi de cooperare între statele Cariforum şi Regiunile ultraperiferice (numite, în continuare, RUP). Chiar dacă RUP se înscriu într-o lungă tradiţie europeană, ele sunt legate din punct de vedere geografic, istoric, cultural şi economic de statele Cariforum. Poziţia strategică a acestora permite stabilirea unor relaţii comerciale durabile cu insulele vecine, ele fiind prin urmare primele regiuni europene influenţate de APE.

1.2   CESE ţine seama de complexitatea negocierilor, de riscurile potenţiale şi de şansa pe care APE o reprezintă atât pentru statele Cariforum, cât şi pentru RUP şi, în general, pentru UE.

1.3   CESE recomandă cu hotărâre consultarea autorităţilor locale ale RUP în cadrul discuţiilor pentru încheierea APE între UE şi ţările Cariforum. Deşi aceste RUP sunt şi Departamente franceze din America (DFA), fapt care le deosebeşte de statele Cariforum, ele pot contribui la edificarea unei veritabile integrări regionale.

1.4   CESE consideră că trebuie sporită participarea societăţii civile şi a autorităţilor locale din RUP la dezbateri şi în cadrul diferitelor Comitete de monitorizare a punerii în aplicare a Acordului, ceea ce ar permite atingerea obiectivului de integrare regională, care stă la temelia APE.

1.5   Integrarea progresivă a statelor Cariforum în economia mondială nu va putea fi realizată atâta timp cât dificultăţile legate de transport (infrastructură şi mijloace de transport) nu vor fi depăşite. CESE recomandă Comisiei să integreze problema transportului într-o abordare mai largă şi să analizeze cu mai mare atenţie soluţiile concrete propuse în comun de statele Cariforum şi RUP.

1.6   În vederea promovării relaţiilor comerciale în zona Caraibilor, CESE recomandă părţilor interesate să ia în considerare reduceri anticipate ale taxelor vamale între RUP şi statele Cariforum.

1.7   CESE salută faptul că APE a luat în considerare cu seriozitate necesitatea stabilirii unei proceduri clare privind măsurile sanitare şi fitosanitare (SFS). Cu toate acestea, CESE recomandă ca RUP să facă parte din autoritatea competentă pentru implementarea măsurilor SFS care vizează favorizarea comerţului intraregional şi să participe la negocierile privind acordurile bilaterale. De asemenea, CESE preconizează ca acestor regiuni ultraperiferice să le fie atribuită denumirea de origine RUP, care ar permite distingerea produselor lor prin calitate şi respectarea legislaţiei CE.

1.8   CESE recomandă în mod expres ca sectoarele pescuitului şi acvaculturii din RUP să fie gestionate de comun acord cu ţările Cariforum.

1.9   În sfârşit, CESE preconizează o mai bună structurare a serviciilor, astfel încât să poată fi creat un veritabil sector turistic în Caraibe.

1.10   CESE este vigilent cu privire la includerea conceptelor de protecţie a mediului şi de protecţie socială în Acordul care trebuie să poată oferi o viziune prospectivă pentru întreaga regiune.

2.   Introducere şi observaţii generale

2.1   La articolele 349 şi 355 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se recunoaşte specificul regiunilor ultraperiferice. În 1986, Comisia Europeană a înfiinţat un Grup interdepartamental pentru RUP, însărcinat cu coordonarea acţiunilor comunitare în favoarea acestor regiuni, care să servească drept intermediar în relaţiile cu administraţiile naţionale şi regionale respective. Începând cu 1989, aceste regiuni beneficiază de un program specific de promovare a măsurilor socioeconomice, în vederea unei mai bune convergenţe cu restul UE.

Articolul 239 din Acordul APE UE-Cariforum ţine seama de proximitatea geografică a RUP din zona Caraibilor (Martinica şi Guadelupa) cu statele Cariforum: „în scopul întăririi legăturilor economice şi sociale dintre aceste regiuni şi statele CARIFORUM, părţile depun eforturi în sensul favorizării cu precădere a cooperării în toate domeniile vizate de prezentul acord, a schimburilor comerciale cu bunuri şi servicii, precum şi în sensul promovării investiţiilor şi încurajării legăturilor de transport şi de comunicaţii dintre regiunile ultraperiferice şi statele CARIFORUM”. Participarea comună a statelor Cariforum şi a RUP la programele-cadru şi la acţiunile specifice din domeniile acoperite de APE este, de asemenea, stipulată în acest articol.

2.2.1   CESE ţine să sublinieze importanţa Teritoriilor olandeze de peste mări, care cuprind insulele Bonaire, Curaçao, Saba, St. Eustatius, St. Maarten şi Aruba, situate în regiunea Caraibilor. Din punct de vedere european însă, aceste insule sunt Ţări şi teritorii de peste mări, ceea ce le deosebeşte din punct de vedere juridic de RUP din zona Caraibilor. Cu toate acestea, CESE doreşte să sublinieze că integrarea regională – aşa cum a fost concepută de APE – nu poate fi realizată fără luarea în considerare a teritoriilor legate de statele membre ale UE (Ţările de Jos, Regatul Unit, Franţa).

2.3   CESE a considerat importantă analizarea efectelor economice şi sociale ale acestui acord în zona Caraibilor şi, în special, asupra RUP. Astfel, se poate determina eficienţa, pe termen scurt şi lung, a eforturilor de integrare regională la nivelul mărfurilor, al serviciilor, al cooperării şi bunei guvernanţe economice, prin intermediul unor domenii legate de comerţ (concurenţă, investiţii, proprietate intelectuală etc.).

Integrarea regională în sensul „larg” al termenului (Strategia europeană pentru RUP) reprezintă unul din obiectivele majore ale APE, dar şi un obiectiv consacrat în ce priveşte RUP, din punctul de vedere al inserţiei regionale. Cu toate acestea, un anumit număr de factori cuprinşi în acord dăunează, pe de o parte, integrării regionale şi, pe de altă parte, eficacităţii APE.

2.4.1   Absenţa consultării consiliilor regionale şi a consiliilor generale ale RUP din cadrul negocierilor APE a redus la minimum rolul lor în zona Caraibilor. Aceste consilii au o anumită expertiză în sectoarele ofensive şi defensive (3) ale RUP şi, datorită Comitetelor regionale de pilotaj, ele pot face cunoscute în orice moment rezultatele propriilor studii; de altfel, la iniţiativa guvernului francez, Stările Generale ale teritoriilor de peste mări (les Etats généraux de l’outre-mer) aduc multe soluţii la obstacolele cu care se confruntă APE. În plus, dată fiind proximitatea lor geografică şi culturală, aceste instituţii au deja un anumit număr de relaţii cu statele Cariforum.

2.4.2   Absenţa RUP din Comitetul Cariforum-CE pentru comerţ şi dezvoltare, Comitetul parlamentar Cariforum-CE şi, mai ales, Comitetul consultativ Cariforum-CE reduce influenţa acestora în cadrul Uniunii Europene. CESE recomandă prin urmare integrarea, în diversele Comitete de monitorizare mai sus-menţionate, de la caz la caz, a unor parlamentari, membri ai societăţii civile sau reprezentanţi ai autorităţilor locale proveniţi din RUP.

2.4.3   Neconsultarea societăţii civile a RUP, confruntată zi de zi cu probleme legate de dificultatea de a desfăşura activităţi comerciale cu statele din zona Caraibilor (infrastructură, cote, „liste negative”) dăunează schimburilor directe cu societatea civilă a statelor Cariforum.

2.4.4   CESE încurajează părţile interesate să favorizeze includerea RUP în cadrul instituţiilor regionale ale zonei Caraibilor, precum Cariforum sau OECS (4), în calitate de observatori. Într-adevăr, unele decizii privind zona Caraibilor sunt luate în aceste instanţe şi, atâta timp cât RUP vor fi absente, chiar şi ca observatori, nu va putea fi vorba de o adevărată inserţie regională.

2.5   Transporturile

2.5.1   CESE subliniază că liberalizarea bunurilor şi serviciilor nu se poate face decât dacă există mijloace de transport şi infrastructuri corespunzătoare. Zona Caraibilor nu dispune de suficiente mijloace de transport. Este drept că există două companii aeriene şi două companii maritime care asigură transportul pasagerilor între insule. Cu toate acestea, nu este vorba de un serviciu regulat, iar transportul de mărfuri nu este asigurat. În ciuda alocării unui fond special de 275,6 de milioane de euro, atribuit RUP (Guadelupa, Martinica şi Guyana) pentru compensarea costurilor suplimentare determinate de situaţia lor geografică, RUP din zona Caraibilor suferă din cauza costurilor de transport foarte ridicate, iar legislaţia europeană referitoare la cabotaj este neadaptată regiunilor insulare.

2.5.2   Pentru a atenua aceste probleme, RUP şi statele Cariforum au conceput un sistem de cargo sau de feribot. Din lipsa fondurilor necesare, aceste proiecte nu au putut fi însă finalizate.

2.5.3   În articolul 37 din APE, în capitolul rezervat agriculturii şi pescuitului, se face referire la transporturi fără a se da soluţii clare, în vreme ce RUP şi statele Cariforum oferiseră deja soluţii comune.

2.5.4   În cadrul următorului program FED, ar trebui realizată o politică structurală ambiţioasă, care să doteze regiunea Caraibilor cu un sistem de transport adaptat regiunilor insulare.

2.6   Rezolvarea diferendelor civile şi comerciale nu a făcut obiectul niciunei menţiuni în APE. În caz de litigiu între o întreprindere din ţările Cariforum şi una din RUP, nu există nicio dispoziţie prin care să se rezolve conflictele de jurisdicţie, conflictele juridice sau procedura de exequatur. Acordul nu prevede decât soluţii de reglementare a diferendelor apărute din interpretarea şi aplicarea APE. Cu toate acestea, în cadrul unui APE, ar trebui luate în considerare anumite opţiuni juridice, care să corespundă acestui tip de acord.

3.   Observaţii specifice – Analiza zonei Caraibilor

3.1   Agricultura

Banana este un fruct produs în mari cantităţi în această zonă şi constituie una din principalele resurse economice ale RUP. Cu mai mult de 10 000 de angajaţi, exporturile de banane reprezintă 14 % şi, respectiv, 24 % din totalul exporturilor către Uniunea Europeană ale insulelor Guadelupa şi Martinica. Producţia de banane îndeplineşte un rol economic şi social predominant în RUP. Uniunea Europeană a fost totdeauna conştientă de miza strategică a producţiei de banane: prin programul de asistenţă POSEI, aprobat de Comisia Europeană la 22 august 2007, a fost acordată acestor RUP o sumă anuală de 129,1 milioane de euro. Totuşi, acest ajutor nu pare a fi deloc suficient, deoarece, în afara problemelor legate de condiţiile meteorologice, producţia de banane a RUP este ameninţată de furnizorii de „banane dolari”, a căror cotă de piaţă în interiorul UE atinge 73,4 % după liberalizarea pieţei (conform ODEADOM (5)). Mai mult, la 15 decembrie 2009, UE a încheiat un acord cu ţările producătoare din America Latină, în vederea reducerii, până în 2017, a taxelor vamale la banane, de la 176 de euro/tonă la 114 euro/tonă, ceea ce va agrava situaţia precară a RUP şi a anumitor state Cariforum.

3.1.1.1   Producţia de banane prezintă, de asemenea, un interes foarte special pentru celelalte state Cariforum. De pildă, numai producţia de banane din Dominica reprezintă 18 % din PIB şi 28 % din forţa de muncă. Criza din sectorul bananei nu afectează doar RUP, astfel încât în Santa-Lucia nu se mai înregistrează decât 2 000 de plantaţii de banane în prezent, faţă de 10 000, în 1990.

3.1.1.2   CESE consideră că ar fi oportun să se înfiinţeze o organizaţie profesională în zona Caraibilor, care să acorde UE o mai mare importanţă în distribuirea producţiei de banane din Caraibe, cu atât mai mult cu cât unele state Cariforum (Santa Lucia, Dominica) livrează banane altor ţări (de exemplu, Canada) care au norme sanitare şi de trasabilitate similare celor din UE.

3.1.2   Trestie de zahăr – zahăr – rom: sectorul trestiei de zahăr îndeplineşte, de asemenea, un rol foarte important în RUP, reprezentând 32 % şi, respectiv, 13 % din suprafaţa agricolă utilizată (SAU) în Guadelupa şi Martinica şi mai bine de 6 500 de locuri de muncă cu normă întreagă. Producţia de zahăr se ridică, în ce priveşte recolta 2006-2007, la 5 849 de tone în Martinica şi la 80 210 tone în Guadelupa. Producţia de rom (79 352 HAP (6) în Martinica şi 74 524 HAP în Guadelupa) se dovedeşte de o importanţă strategică semnificativă în comercializarea din afara RUP.

Legumele şi fructele sunt resurse insuficient exploatate, în condiţiile în care aceste RUP dispun de soluri bogate. Cu toate acestea, trebuie notat că RUP au optat pentru diversificarea producţiei lor agricole. În anul 2006, Guadelupa a produs 17 218 tone de fructe, iar Martinica – 8 666 de tone. În acelaşi an, Guadelupa a produs 43 950 de tone de legume, iar Martinica – 37 892 de tone. De asemenea, Guadelupa produce plante aromatice şi parfumate (vanilie), cafea, cacao, condimente, plante medicinale (activitatea horticolă reprezintă 179 ha), iar Martinica produce în special ananas şi anumite condimente (activitatea horticolă se desfăşoară pe 105 ha). Prin urmare, este vorba de un sector agricol de viitor, cu atât mai mult cu cât aceste RUP doresc să-şi extindă schimburile cu celelalte ţări din Caraibe atât în ce priveşte comerţul regional şi internaţional de produse, cât şi cercetarea şi dezvoltarea.

3.1.3.1   Obiectivul acestei diversificări este satisfacerea deplină a nevoii alimentare interne (autonomie alimentară), pentru că agricultura RUP era caracterizată de predominanţa producţiei de banane şi de trestie de zahăr, destinate exportului. Pentru a da un exemplu, importurile de carne de porc au cunoscut în 2008 o creştere de 10 % în Martinica şi de 68,2 % în Guadelupa. Mai mult, legumele reprezintă 67 % din importurile totale de produse proaspete în Guadelupa. Pentru a ajunge la această autonomie, agricultorii din RUP au optat recent pentru organizaţii interprofesionale, care permit regruparea actorilor din sectoarele de producţie, de procesare a produselor agricole şi de aprovizionare şi, în final, de distribuţie. În acest fel, întregul lanţ este reprezentat şi fiecare membru are un rol important în procesul decizional interprofesional (7). Acest sistem juridic nu există însă în insulele vecine, care suferă din pricina lipsei de organizare, ceea ce le împiedică să practice comerţul agricol cu RUP.

3.1.4   Obstacole în calea comerţului cu produse agricole între RUP şi statele Cariforum

3.1.4.1   Agricultura este un element central, ca mijloc de subzistenţă şi de dezvoltare a regiunii şi, ca atare, un sector defensiv al RUP. Preocupările majore ale regiunii se referă în special la siguranţa alimentară, lipsa infrastructurii şi la taxele vamale care îngrădesc comerţul regional şi protecţia socială.

3.1.4.2   Din punctul de vedere al securităţii alimentare, statele Cariforum au o producţie de fructe şi legume ce nu răspunde pe deplin standardelor europene. Deşi utilizează metodele HACCP (8) (analiza riscurilor şi punctul critic de control), producţia acestora nu răspunde standardelor legislaţiei europene. Acest aspect este cu atât mai complicat, cu cât RUP nu dispun de anumite produse care se găsesc însă în mare cantitate în ţările Cariforum.

3.1.4.3   În materie de siguranţă alimentară, APE prevede la articolul 40 că, în situaţii care dau naştere sau ar putea „da naştere unor grave dificultăţi”, părţile pot recurge la clauza de salvgardare. Cu toate acestea, accesul, pe termen scurt, la această posibilitate este dificil pentru RUP. În plus, măsurile sanitare şi fitosanitare din acord (SFS) (9) preconizează anumite norme SFS intraregionale, în conformitate cu standardele OMC, astfel încât să se ajungă la măsuri armonizate cu cele din UE, prin intermediul unor aranjamente bilaterale privind recunoaşterea echivalenţei măsurilor SFS. Cu toate acestea, RUP care se supun legislaţiei europene nu pot beneficia de denumirea RUP pentru produsele lor agricole şi marine, aşa cum au cerut CESE (10), autorităţile locale (11) şi parlamentarii europeni (12) în dese rânduri. În sfârşit, RUP nu fac parte din autoritatea competentă pentru implementarea măsurilor SFS care vizează favorizarea comerţului intraregional şi nu sunt parte nici în negocierile privind acordurile bilaterale.

3.1.4.4   Prin urmare, CESE împărtăşeşte dorinţa APE de dezvoltare a capacităţilor de comercializare pentru „schimburile comerciale între statele Cariforum şi între părţi, precum şi identificarea alternativelor de îmbunătăţire a infrastructurii de comercializare şi a transporturilor” [articolul 43 alineatul (2) litera (b)]. De asemenea, acordul precizează că identificarea opţiunilor de finanţare şi de cooperare pentru producători şi comercianţi face parte dintre obiectivele majore ale sectoarelor agricol şi al pescuitului.

3.1.4.5   Un anumit număr de produse procesate (dulceţuri, cafea etc.) din RUP sunt penalizate la aplicarea taxelor vamale în anumite ţări din Caraibe prin intermediul listelor negative, ceea ce le îngreunează comercializarea pe pieţele acestor ţări. În ciuda dispoziţiilor articolului 9 şi ale celor care urmează din APE privind taxele vamale, dată fiind situaţia specială a RUP în interiorul zonei Caraibilor şi trăsăturile lor specifice, recunoscute de articolele 349 şi 355 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, CESE recomandă părţilor interesate să prevadă reducerea anticipată a taxelor vamale între RUP şi statele Cariforum, pentru a favoriza relaţiile lor comerciale în zona Caraibilor.

3.2   Pescuitul

3.2.1   În domeniul pescuitului mai trebuie făcute mari progrese, dat fiind dezacordul iniţial cu privire la răspunsul la întrebarea dacă pescuitul ar trebui să reprezinte parte integrantă a APE sau să facă obiectul unui acord separat. Comunitatea Europeană a refuzat să trateze problemele de pescuit regional ca pe un acord separat, preferând să încheie acorduri bilaterale privind accesul la pescuit.

3.2.2   La articolul 43 alineatul (2) litera (e), APE prevede acordarea de asistenţă agenţilor economici din ţările Cariforum, pentru a-i ajuta să se conformeze standardelor tehnice, sanitare şi de calitate de la nivel naţional, regional sau internaţional în vigoare pentru peşte şi produse din peşte.

3.2.3   Obiectivul Uniunii Europene, prin intermediul Politicii comune în domeniul pescuitului (PCP), este alegerea unei viziuni pe termen lung a gestionării pescuitului. Principiul precauţiei guvernează PCP, asigurându-se astfel protecţia şi păstrarea resurselor bioacvatice şi, pe cât posibil, reducerea efectelor activităţilor de pescuit asupra ecosistemelor marine. Cu toate acestea, zona Caraibilor, în ansamblul său, nu se află în aceeaşi situaţie, dat fiind că RUP sunt supuse unei legislaţii foarte rigide (zone de interdicţie totală a pescuitului, reglementarea pescuitului langustei, strombului gigant şi ariciului de mare, dispozitive de atragere a peştilor etc. (13)), problemă cu care nu se confruntă celelalte state Cariforum. Gestionarea pescuitului revine fiecărui stat membru, dar nu ţine cont de trăsăturile specifice zonei Caraibilor, ceea ce penalizează pescuitul în mare liberă din această regiune.

3.2.4   Prin urmare, CESE recomandă gestionarea pescuitului din bazinul Caraibilor în acord cu statele Cariforum.

3.3   Acvacultura

3.3.1   Pescuitul în Caraibe se referă mai ales la speciile care trăiesc în zona de coastă: strombul (gasteropod marin de mare dimensiune, a cărui carne este utilizată în numeroase reţete locale), bibanul de epavă, langusta, bibanul de mare şi numeroase alte specii care trăiesc în preajma recifelor de corali. Exploatarea resurselor marine pelagice se află doar la început, din cauza lipsei de nave de pescuit în larg şi a deficienţelor legate de apele tropicale.

3.3.2   În ultimii ani, cererea pieţelor locale a luat avânt datorită industriei turismului. La aceasta se adaugă stimulentele acordate exportului pe pieţele americană şi europeană, rezultatul fiind supraexploatarea care, în timp, va determina reducerea semnificativă a resurselor halieutice în întreaga regiune.

3.3.3   În prezent, aproape toate ţările din zona Caraibilor importă produse marine. Înainte, abundenţa resurselor determina lipsa oricărui interes pentru acvacultură, iar cele mai multe ţări din regiune nu au decât o scurtă tradiţie în acest sens. De aceea, în pofida dezvoltării acvaculturii pe plan internaţional, regiunea Caraibilor nu a cunoscut decât o creştere modestă a producţiei sale din acvacultură.

3.3.4   Doar începând cu anul 2000 se poate constata o îmbunătăţire evidentă a acvaculturii. Astfel, în 2004, acvacultura producea 97 de tone în Martinica (10 tone de homari de apă dulce, 12 tone de peşte dulgher şi 75 de tone de milacop pătat).

3.3.5   Ajutoarele acordate RUP pentru acvacultură sunt în principal cele provenind de la consiliile regionale şi de la IFOP (14). Totuşi, această asistenţă pare insuficientă, dacă se ia în considerare avansul considerabil luat de unele state din Caraibe (conform FAO, în Jamaica, producţia este estimată la 6 000 de tone în 2002), dar şi pentru că ajutorul nu elimină nevoia RUP de a importa produse marine din Venezuela, din Uniunea Europeană şi din unele ţări din Asia.

3.3.6   CESE recomandă cu hotărâre să se aibă în vedere dezvoltarea unui sector comun de acvacultură în zona Caraibilor, prin intermediul FED şi FEADER.

3.4   Turismul

3.4.1   Turismul este o sursă importantă de venituri pentru RUP. Zona Caraibilor dispune de un avantaj intrinsec: pentru turism, mediul său natural nu poate fi comparat cu nicio altă regiune din lume. Poziţia sa geografică este unică, situându-se printre pieţele turistice cele mai importante pe plan internaţional. În plus, luând în considerare piaţa turistică mondială, produsele turistice de pe cele două maluri ale Atlanticului determină apariţia unor noi standarde, mai exigente, pentru a răspunde aşteptărilor turiştilor care vizitează zona Caraibilor.

3.4.2   Cu toate acestea, CESE este nevoit să sublinieze disparităţile dintre infrastructurile turistice ale RUP şi cele ale celorlalte state din Caraibe, care pun accentul pe turismul de masă şi mai diversificat (turismul de croazieră, turismul nautic şi, în mai mică măsură, turismul ecologic), în timp ce RUP sunt constrânse să se limiteze la a oferi un turism de nişă, legat mai mult de sezon şi preponderent francofon. Această diferenţă este posibilă din cauza unei anumite precarităţi de ordin social, care îi afectează pe lucrătorii din statele Cariforum.

3.4.3   CESE doreşte să sublinieze şi faptul că turismul între insule este destul de îngrădit. Într-adevăr, cu excepţia turismului de croazieră, se observă că există doar două companii aeriene şi două companii maritime care asigură legătura între insulele din Caraibe. De asemenea, atunci când locuitorii unui stat Cariforum doresc să se deplaseze în RUP vecine, ei trebuie să depună o cerere de viză, procedurile putând să dureze câteva luni. Împreună, aceşti doi factori îngrădesc turismul, dar şi relaţiile comerciale regionale.

3.4.4   CESE salută faptul că APE a acordat atenţie serviciilor turistice, concretizată printr-un anumit număr de dispoziţii în materie de prevenire a practicilor anticoncurenţiale, de IMM-uri, de standarde de calitate şi de mediu, de cooperare şi asistenţă tehnică. Cu toate acestea, nicio dispoziţie nu menţionează turismul din regiunea Caraibe, mai ales cu RUP, doar simpla prezenţă temporară în scopuri profesionale a persoanelor fizice fiind luată în considerare în cadrul APE.

3.4.5   Spaţiul Caraibilor, aşa cum a fost definit de Secretariatul Naţiunilor Unite (15), numără 250 de milioane de locuitori, numai în insulele Caraibe locuind 41 de milioane de persoane. Cu toate acestea, acest spaţiu este cunoscut de asemenea drept o zonă ce suferă din cauza legăturilor greoaie între insule, lucru care nu favorizează un turism regional. Prin urmare, ar fi în detrimentul RUP şi al statelor Cariforum să se rateze ocazia unei pieţe turistice a zonei Caraibilor în sens larg.

3.4.6   CESE consideră că ar fi profitabilă crearea unei zone turistice a regiunii Caraibilor prin îmbunătăţirea structurii serviciilor.

3.5   Serviciile

3.5.1   Comerţul cu servicii este în plină expansiune: succesul acestui sector este real, este deci un sector ofensiv pentru RUP. În timp ce exportul de mărfuri a scăzut ca pondere în economia zonei Caraibilor, exportul de servicii a crescut, în mare parte datorită turismului. Regiunea este pe deplin conştientă de potenţialul reprezentat de comerţul cu servicii. Turismul, asigurările, construcţiile, serviciile privind mediul înconjurător, energiile regenerabile, consultanţa (calitate şi marketing), mentenanţa calificată, comunicaţiile sau transporturile sunt câteva sectoare care favorizează comerţul şi creşterea economică a regiunii.

3.5.2   CESE consideră că RUP au un rol important în exportul de servicii în cadrul zonei Caraibilor, de vreme ce ţări precum Haiti şi Republica Dominicană, care singure reprezintă aproape 20 de milioane de locuitori, sunt dornice să aibă servicii medicale sau servicii pentru întreprinderi după modelul RUP. Mai mult, în domeniul telefoniei mobile, anumiţi operatori sunt deja prezenţi în unele state din Caraibe (Republica Dominicană), ei putând însă şi dorind să deţină o poziţie mai importantă.

3.5.3   În pofida articolului 75 şi a celor care urmează din APE, care nu acordă atenţie decât comerţului dintre statele Cariforum şi UE continentală, liberalizarea accelerată a serviciilor din Caraibe (Republica Dominicană), inclusiv RUP, ar permite exploatarea anumitor ocazii pentru fiecare parte a acordului, într-o logică reciproc avantajoasă.

3.6   IMM-urile şi industriile mici şi mijlocii

3.6.1   IMM-urile şi industriile mici şi mijlocii au nevoie de un mediu stabil, cu reguli transparente şi acces la procesele cele mai avansate. Începând cu anul 2000, trei sferturi din întreprinderile care formează ţesutul economic al RUP sunt societăţi mici, fără niciun salariat (INSEE (16)). În 2007, înfiinţarea de întreprinderi a cunoscut o creştere semnificativă. Industria (18 %), comerţul cu ridicata şi cu amănuntul (12,8 %), dar mai ales serviciile (puţin mai mult de jumătate din întreprinderile înfiinţate) au cunoscut un avânt important.

3.6.2   IMM-urile şi industriile mici şi mijlocii din departamentele de peste mări prezintă, desigur, costuri şi preţuri superioare celor din ţările vecine, dar ele reprezintă totodată garanţia calităţii la standardele CE. Aceste garanţii, impuse RUP şi necunoscute în statele Cariforum, trebuie să facă obiectul unei denumiri RUP (cf., de asemenea, punctul 3.1.4.3).

3.6.3   În cadrul unei abordări globale, CESE consideră că ar prezenta un mare interes îmbunătăţirea accesului la acest tip de structuri pentru buna funcţionare a pieţei din zona Caraibilor. De aceea, pe baza comună a lucrărilor lansate în interiorul UE de Comisie (17) şi CESE (18), s-ar cuveni să fie propuse soluţii concrete în favoarea creării unor unităţi de producţie mici şi medii. Astfel, stabilirea unor termene de plată, reducerea sarcinilor administrative, integrarea în reţea, investiţiile sau formarea pe tot parcursul vieţii în întreprinderile mici şi mijlocii ar constitui tot atâtea instrumente care ar permite zonei Caraibilor să fie competitivă pe termen lung.

3.6.4   Ca atare, în cadrul programului de dezvoltare regională şi/sau a viitorului FED, ar fi potrivită implementarea unei politici îndrăzneţe, care să favorizeze crearea de IMM-uri/industrii mici şi mijlocii aflate în reţea cu întreaga zonă a Caraibilor.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  La 11 decembrie 2009, Haiti a devenit parte a acestui acord.

(2)  Ţările ACP sunt cele 79 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific care au semnat Acordul de la Lomé în 1975 şi apoi Acordul de la Cotonou în 2000.

(3)  Comitetele consultative ale RUP au stabilit un anumit număr de sectoare în care ele deţin cote de piaţă importante şi care sunt determinante pentru economiile lor (sectoare sensibile) şi alte sectoare, care comportă mai multe riscuri şi care, fără ajutorul UE, ar putea dispărea rapid (sectoare defensive).

(4)  Organizaţia Statelor Est-Caraibiene: o organizaţie regională ce regrupează nouă state din zona Caraibilor.

(5)  Oficiul de dezvoltare a economiei agricole din Departamentele de peste mări (Office de développement de l'économie agricole des Départements d'Outre-Mer)

(6)  Hectolitri de alcool pur.

(7)  IGUAFLHOR (Interprofession Guadeloupéenne de Fruits et Légumes et de l’Horticulture – Organismul interprofesional din Guadelupa pentru fructe, legume şi horticultură).

(8)  Hazard Analysis and Critical Control Point (analiza riscurilor şi punctul critic de control): un sistem de autocontrol de origine americană, utilizat în sectorul agroalimentar şi bazat pe şapte principii fundamentale. Este vorba de un sistem de identificare, evaluare şi gestionare a riscurilor majore în ce priveşte siguranţa alimentelor, un sistem integrat în anumite acte europene (Directiva 93/43 privind igiena alimentelor) şi absent din altele (Regulamentul 178/2002).

(9)  Articolul 52 şi următoarele din APE.

(10)  JO C 211, 19.8.2008, p. 72.

(11)  Stările Generale ale teritoriilor de peste mări (Etats généraux de l’outre-mer).

(12)  De exemplu, dna Madeleine DEGRANDMAISON, membru al PE.

(13)  Nota Direcţiei Generale pentru politici interne ale Uniunii, Pescuitul în Martinica, ianuarie 2007.

(14)  Instrument structural de orientare a pescuitului de care dispune Comisia şi care urmăreşte adaptarea şi modernizarea echipamentelor din domeniu.

(15)  Spaţiul Caraibilor cuprinde Arcul Antilelor (Antilele Mari şi Antilele Mici), peninsula Yucatan, coasta dinspre insulele Caraibilor a Americii Centrale, precum şi câmpiile costiere ale Columbiei, Venezuelei şi platoul Guyanei.

(16)  Institut National de la Statistique et des Etudes Economiques (Institutul naţional de statistică şi studii economice).

(17)  COM (2007) 724 final şi COM (2008) 394 final.

(18)  Avizul Comitetului Economic şi Social European privind diferitele măsuri politice, altele decât finanţarea adecvată, care ar putea contribui la creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (JO C 27, 3.2.2009, p. 7), Avizul privind pieţele publice internaţionale (JO C 224, 30.8.2008, p. 32), Avizul privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor – „Gândiţi mai întâi la scară mică”: Prioritate pentru IMM-uri. UnSmall Business Actpentru Europa (JO C 182, 4.8.2009, p. 30).


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/34


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind viitoarea strategie pentru sectorul european al laptelui pentru perioada 2010-2015 şi după aceea

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 347/05)

Raportor: dl Frank ALLEN

La 16 iulie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Viitoarea strategie pentru sectorul european al laptelui pentru perioada 2010-2015 şi după aceea(aviz din proprie iniţiativă).

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 28 ianuarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 152 de voturi pentru, 6 voturi împotrivă şi 6 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   Sectorul european al laptelui este de o importanţă strategică pe termen lung, dat fiind rolul său de aprovizionare a cetăţenilor UE cu produse lactate sigure şi de calitate superioară. UE nu trebuie să devină niciodată dependentă de surse de aprovizionare cu lapte din afara UE. Aceasta trebuie să menţină în continuare cele mai înalte standarde de bunăstare animală, igienă, trasabilitate, medicină veterinară, protecţie a mediului şi producţie durabilă.

1.2   Agricultorii vor continua să producă lapte de bună calitate, dacă acest lucru va fi profitabil (dar nu pe termen lung, dacă acest lucru nu va fi profitabil). Producţia europeană de lapte va descreşte şi va dispărea complet din anumite zone, dacă nu stabilizăm preţurile şi dacă acestea nu aduc profit. Trebuie să se acorde o atenţie specială zonelor defavorizate. Producătorii de lapte trebuie să obţină şi un câştig financiar din agricultura multifuncţională, care furnizează „bunuri nemateriale sub formă de servicii publice”, cum ar fi conservarea şi dezvoltarea peisajului rural, a biodiversităţii, a habitatelor naturale, a artei şi a culturii rurale. În noile state membre, ar trebui luată în considerare posibilitatea plăţilor directe cuplate către producătorii de lapte.

1.3   Este necesar să se dedice resurse importante inovării, cercetării şi dezvoltării, precum şi zootehniei, pentru a se asigura o eficienţă sporită în industria laptelui, la nivelul fermelor şi al procesării. Aceasta trebuie să includă utilizarea mai bună a ierbii şi altor tipuri de hrană pentru animale la nivelul fermelor, precum şi noi produse la nivelul procesării. Este, de asemenea, necesară o tehnologie nouă şi mai bună la nivelul fermelor şi al procesării. Investiţiile majore pentru dezvoltarea sectorului sunt vitale. Trebuie să devenim lideri mondiali în acest sector.

1.4   Este esenţial să se evite ca preţurile să cunoască din nou o volatilitate, precum cea survenită în 2007 şi 2008. Acest lucru trebuie realizat prin utilizarea unor măsuri de sprijin adecvate şi printr-o monitorizare adecvată a pieţei, pentru a se asigura un echilibru rezonabil între cerere şi ofertă.

1.5   UE are posibilitatea de a reacţiona la situaţia de pe piaţă prin utilizarea sistemului de cote şi a altor instrumente de organizare a pieţei (cel puţin până în 2015).

1.6   În conformitate cu comunicarea Comisiei din iulie 2009, trebuie elaborată şi pusă în aplicare o foaie de parcurs prin care să se răspundă la întrebarea de ce preţurile de consum au rămas mai ridicate cu 14 % decât înainte de a se produce creşterea preţurilor la produsele lactate. Trebuie să existe transparenţă de-a lungul întregului lanţ alimentar.

1.7   Pentru a asigura viabilitatea sectorului european al laptelui după 2015, vor fi necesare totuşi diverse măsuri de politică agricolă, combinate cu un sistem de tipul „plasă de siguranţă”, care să susţină şi să stabilizeze preţurile, să prevină scăderea acestora sub un anumit nivel, să limiteze fluctuaţiile de preţ excesive şi să furnizeze, de asemenea, suficiente stocuri de rezervă pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute de penurie sau dezastrelor naturale. Un sistem orientat spre cerere şi ofertă este esenţial pentru asigurarea, în perioada de după 2015, a unui sector al laptelui durabil şi ecologic. Alimentele în general şi laptele în special sunt prea importante pentru bunăstarea cetăţenilor pentru a fi supuse capriciilor unui sistem de piaţă liber, nereglementat.

2.   Introducere

2.1   Producţia de lapte este una dintre principalele activităţi agricole din UE. În 2008, un milion de agricultori au produs 150 de milioane de tone de lapte, în valoare de peste 40 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă 14 % din valoarea producţiei agricole a UE. Peste 60 % din carnea de vită produsă în UE provine de la şeptelurile de vaci de lapte. Conform cifrelor Federaţiei Internaţionale a Producătorilor de Lapte (IDF), UE este cel mai mare producător de lapte din lume, cu 27 % din producţia mondială, urmat de India, cu 20 %, şi SUA, cu 16 %.

2.2   În sectorul produselor lactate din UE, începând cu faza de colectare şi terminând cu cea de procesare, lucrează aproximativ 400 000 de persoane.

2.3   Producţia laptelui joacă un rol foarte important în menţinerea structurii economice şi sociale a zonelor defavorizate. De fapt, 60 % dintre fermele de lapte din UE se găsesc în zone defavorizate. Producţia de lapte este una dintre activităţile cele mai potrivite pentru a menţine familiile de agricultori în zonele defavorizate şi, împreună cu creşterea bovinelor şi a ovinelor, joacă un rol major în conservarea şi dezvoltarea peisajului şi a mediului.

3.   Context

3.1   Pieţele globale ale produselor lactate au înregistrat fluctuaţii majore de preţuri în ultimii doi ani. În 2007 şi la începutul lui 2008, a avut loc o creştere record la preţurile mondiale ale produselor lactate de bază, ceea ce a generat creşteri substanţiale ale preţurilor laptelui şi produselor lactate. Aceasta a fost urmată, în a doua jumătate a anului 2008, de o scădere şi mai dramatică a preţurilor mondiale la aceste produse.

3.2   Cele mai multe produse lactate sunt consumate în regiunea în care sunt produse. Aproximativ 8 % din producţia globală de produse lactate este comercializată pe piaţa mondială şi, în consecinţă, o fluctuaţie minoră în producţia globală poate avea o influenţă considerabilă pe piaţa mondială. De exemplu, o diferenţă de 2 % între producţia globală şi consumul global reprezintă echivalentul a 25 % din comerţul de lapte pe piaţa mondială.

3.3   Deşi UE este cel mai mare exportator de brânză, produsele de bază, adică laptele praf şi untul, constituie majoritatea exporturilor de produse lactate în afara UE. Piaţa internaţională a produselor lactate poate fi descrisă ca fiind în principal o piaţă a produselor lactate de bază.

3.4   Deoarece gradul de autosuficienţă al UE în materie de produse lactate se ridică la 109 %, surplusul de 9 % este disponibil pentru exportul pe piaţa mondială. Exporturile principale ale UE sunt cele de unt/ulei de unt, lapte praf degresat, brânzeturi, lapte praf integral şi lapte condensat.

3.5   Din 2000, consumul global de produse lactate a crescut în medie cu 2,5 % în fiecare an. Această creştere s-a redus acum la 1 % pe an.

3.6   Între 2004 şi 2006, consumul mondial de produse lactate a depăşit producţia şi, în consecinţă, au fost utilizate toate rezervele. Acesta a fost motivul principal al creşterii bruşte a preţurilor mondiale ale produselor lactate de bază. Din 2008, relaţia s-a schimbat, rezultatul fiind că producţia depăşeşte acum cererea.

3.7   Creşterea bruscă a preţurilor laptelui a cauzat în cele din urmă o scădere a cotei de piaţă, întrucât consumatorii au trecut la substitute mai ieftine şi, mai ales, întrucât ingredientele din lapte au fost înlocuite cu alternative mai ieftine. Recesiunea globală şi scăderea preţurilor petrolului au generat o diminuare suplimentară a vânzărilor de produse lactate. Ţările producătoare de petrol sunt mari importatori de produse lactate, iar o scădere a preţurilor petrolului înseamnă că îşi reduc importurile de produse lactate, aceasta putând duce la o scădere a preţurilor mondiale ale produselor lactate de bază.

3.8   În timp ce variaţiile preţurilor la produsele lactate de valoare superioară sunt mai greu de urmărit decât la produsele de bază, este evident că vânzările de produse lactate cu valoare adăugată au scăzut, întrucât consumatorii s-au orientat către produse mai ieftine.

3.9   În comunicarea sa din iulie 2009 către Consiliu, Comisia a afirmat că majorarea preţurilor din a doua jumătate a anului 2007 a generat o creştere rapidă a preţurilor la lapte şi o creştere puternică a preţurilor de consum. În schimb, scăderea preţurilor din a doua jumătate a anului 2008, care a continuat în 2009, s-a manifestat prin scăderea preţului untului cu 39 %, al laptelui praf degresat cu 49 %, al brânzei, cu 18 % şi al laptelui, cu 31 %, provocând o scădere a preţurilor de consum de numai aproximativ 2 % (media UE). De fapt, preţurile de consum au rămas în medie cu 14 % mai ridicate decât înainte de creşterea preţurilor. Cu toate acestea, acele ţări care înregistrează vânzări ridicate de produse lactate prin intermediul magazinelor cu preţuri mici au înregistrat un „război al preţurilor” în 2009, întrucât produsele lactate sunt utilizate pentru a submina alţi vânzători cu amănuntul (1).

3.10   Raţionalizarea şi concentrarea în creştere din cadrul sectorului vânzării cu amânuntul din UE au oferit acestui sector o putere de negociere care este neegalată de restul lanţului de aprovizionare cu alimente. Agricultorii s-au văzut puşi în situaţia de a accepta preţurile, mai degrabă decât de a le stabili, mai ales atunci când oferta de lapte depăşeşte cererea. Pe ansamblu, se pare că autorităţile din domeniul concurenţei şi reglementările din acest domeniu au adus beneficii mai importante marilor lanţuri de vânzare cu amănuntul decât unui milion de producători de lapte. Agricultorii au nevoie de o poziţie de negociere mai puternică cu privire la preţul laptelui la poarta fermei, astfel încât să fie restabilit echilibrul în lanţul alimentar.

3.11   În cadrul Agendei 2000, urmate de revizuirea intermediară şi de bilanţul de sănătate, concepute pentru a pregăti agricultura UE pentru un posibil viitor acord în cadrul OMC, preţul de intervenţie a fost redus, ceea ce, împreună cu restricţiile cantitative aplicabile intervenţiei, a slăbit mecanismul de sprijinire a preţurilor, preţurile laptelui la poarta fermei scăzând astfel la un nivel inferior nivelului înregistrat anterior momentului în care mecanismele de sprijin, precum intervenţia, au devenit operaţionale.

4.   Perspectivele pieţei

4.1   Uniunea Europeană

4.1.1   Pe piaţa europeană a produselor lactate, producţia depăşeşte consumul cu 9 %.

4.1.2   Produsele lactate sunt, de asemenea, importate în UE din ţări terţe, cu taxe vamale reduse. Aceste importuri sunt mici în comparaţie cu consumul total al UE. În 2007 şi 2008, UE a importat aproximativ 330 000 şi, respectiv, 300 000 de tone de produse lactate. Printre produsele lactate importate în UE se numără brânza (1,1 % din producţia UE), untul (4,3 % din producţia UE) şi laptele praf degresat (2,4 % din producţia UE). Importurile de produse lactate se ridică la un echivalent în lapte de circa 2-3 % din producţia de lapte a UE.

4.1.3   Până la 40 % din laptele din UE este transformat în brânză, iar aproximativ 30 % este utilizat pentru produse lactate proaspete. Aceste două tipuri de produse au reprezentat principalii factori de creştere a consumului în UE, în ultimul deceniu. Restul de 30 % este transformat în unt, lapte praf şi cazeină.

4.1.4   Rezervele de intervenţie de unt şi lapte praf degresat au crescut ca urmare a scăderii consumului în UE, a scăderii preţurilor de pe piaţa mondială şi a recesiunii globale. Cota UE a crescut cu 2 % în 2008 şi cu 1 % în 2009, ceea ce, împreună cu viitoarele creşteri ale cotelor deja convenite, ar putea duce în cele din urmă la o producţie de lapte sporită în UE.

4.1.5   Utilizarea restituirilor la export a împiedicat intrarea unor cantităţi şi mai mari în stocurile de intervenţie, în perioada de intervenţie.

4.1.6   Acţiunile întreprinse de Comisie au împiedicat scăderea preţurilor la lapte în UE la nivelul preţurilor de pe piaţa mondială, de 14-15 eurocenţi pe litru. Preţurile UE au fost menţinute la un nivel superior preţurilor mondiale. Preţurile variază între statele membre între un nivel inferior, de 16 cenţi, în Letonia şi 25-27 de eurocenţi pe litru în multe alte state membre, ceea ce este încă sub costul de producţie. Ce alt segment al societăţii lucrează pentru un venit zero sau chiar sub salariul minim legal?

4.1.7   Producţia de lapte se află în prezent cu 4,2 % sub cotă şi este de aşteptat să rămână astfel şi în perioada 2009-2010.

4.1.8   Redresarea preţurilor în UE (care a început deja) va fi probabil foarte lentă. Existenţa unor stocuri de intervenţie substanţiale, care ameninţă piaţa, ar putea să întârzie redresarea în funcţie de momentul în care Comisia decide să scoată stocurile de intervenţie pe piaţă.

4.1.9   Conform datelor UE, a crescut numărul de vaci sacrificate. Probabil că se sacrifică un număr sporit de vaci de lapte, ceea ce va reduce producţia de lactate în viitorul apropiat. Cu toate acestea, creşterea treptată a preţurilor la lapte va duce, pe termen scurt, la o producţie crescută într-un mic număr de ţări.

4.1.10   Întrucât preţurile la lapte se vor redresa pe termen mediu, producţia de lapte va creşte până în 2015 şi, probabil, va ţine pasul cu majorările cotei convenite în cadrul „bilanţului de sănătate”.

4.1.11   Va continua probabil tendinţa de scădere a producţiei de lapte în Europa de Sud şi în anumite state membre nordice.

4.1.12   În UE, consumul de brânză şi produse lactate proaspete va rămâne probabil redus, din cauza perspectivelor limitate de creştere a veniturilor.

4.1.13   Comisia prevede o scădere a surplusului de unt până în 2015, din cauza unei producţii reduse de unt şi a unei producţii sporite de brânză. Aceasta ar uşura reducerea solicitată a restituirilor la export, care fac obiectul negocierilor în curs din cadrul OMC.

4.1.14   Anumiţi experţi în materie de piaţă consideră că ar putea să persiste un surplus de unt, din cauza unei producţii sporite de produse lactate cu conţinut scăzut de grăsime şi a absenţei creşterii consumului de brânză.

4.1.15   În UE, perspectivele pieţei până în 2015 rămân incerte, însă este improbabil să indice o creştere echivalentă cu cea înregistrată în cursul ultimului deceniu.

4.1.16   În ultimii ani, volatilitatea accentuată a preţurilor a reprezentat o problemă deosebită pentru sectorul european al laptelui. Aceasta cauzează mari probleme fermelor agricole şi creează un climat de nesiguranţă pentru consumatori, ca urmare a fluctuaţiilor frecvente ale preţurilor. Prin urmare, trebuie să se urmărească reducerea acestei volatilităţi crescute de pe pieţe, prin măsuri corespunzătoare.

4.2   SUA

4.2.1   În SUA, în cursul unei perioade de cinci ani până în 2008, producţia de lactate a crescut cu 2,5 % pe an, în timp ce consumul a crescut cu aproximativ 1 % pe an. În SUA s-a înregistrat un surplus anual exportabil de până la 5 milioane de tone. Slăbiciunea dolarului american a ajutat exporturile.

4.2.2   Perspectivele pe termen scurt ale industriei laptelui din SUA nu sunt bune. A avut loc o reducere de 1 % a producţiei în 2009 şi se aşteaptă o reducere suplimentară de 1 % în 2010. Pe termen mediu, este probabil să se înregistreze o anumită creştere a producţiei, ca urmare a redresării preţurilor la lapte şi a costurilor accesibile ale furajelor. Orice astfel de creştere a producţiei se va reflecta probabil în producţia de brânză şi se va reflecta în consumul intern.

4.2.3   Conform previziunilor Serviciului de cercetare economică al Departamentului pentru Agricultură al SUA (USDA), preţul laptelui în SUA va creşte în 2010 ca urmare a creşterii numărului de vaci sacrificate şi a creşterii exporturilor de produse lactate.

4.3   Noua Zeelandă

4.3.1   Noua Zeelandă este cel mai mare exportator de produse lactate din lume. Producţia a scăzut cu aproximativ 3 % în perioada 2007-2008, provocând astfel reducerea exporturilor, însă a crescut cu 8 % în perioada 2008-2009. Comentatorii se aşteaptă la o creştere medie de 3 % pe an, dar, până în 2015, ar trebui să survină din nou o descreştere. Deoarece producţia din Noua Zeelandă este bazată pe păşunat, condiţiile meteorologice pot avea un impact major asupra nivelurilor producţiei.

4.3.2   Preţurile scăzute nu au cauzat până acum o scădere a producţiei în Noua Zeelandă. În viitor, din cauza utilizării sporite a furajelor concentrate şi a îngrăşămintelor, o nouă scădere a preţurilor ar putea să ducă la o creştere redusă a producţiei de lapte.

4.3.3   Chestiunile de mediu devin mai importante în Noua Zeelandă şi aceasta ar putea împiedica, de asemenea, creşterea pe termen lung.

4.3.4   Probabil că în Noua Zeelandă va continua creşterea exporturilor de produse lactate.

4.4   America de Sud

4.4.1   America de Sud dobândeşte din ce în ce mai multă importanţă ca exportator de produse lactate şi va concura probabil mai degrabă cu UE pe pieţele africane, decât cu Noua Zeelandă, pentru pieţele asiatice. În special, surplusul exportabil al Braziliei va persista probabil până în 2015.

4.5   China

4.5.1   Creşterea producţiei de lactate din China în cursul ultimului deceniu a fost extrem de rapidă, însă rata creşterii va încetini probabil în următorul deceniu. Producţia chineză nu a corespuns consumului, însă importurile de produse lactate în China nu sunt atât de mari pe cât s-a anticipat iniţial.

4.5.2   Pe termen mediu, se aşteaptă ca importurile chinezeşti de brânză şi lapte praf degresat să crească, în timp ce exporturile chinezeşti de lapte praf integral vor creşte la rândul lor.

4.5.3   Două noi cazuri de lapte contaminat cu melamină au fost descoperite în decembrie 2009 şi aceasta ar putea dăuna considerabil exporturilor de produse lactate din China.

4.6   Rusia

4.6.1   Producţia de lapte din Rusia îşi va reveni probabil în următorii cinci ani, deoarece vacile cu randament scăzut sunt înlocuite cu vaci importate, cu randament superior. Din motive de securitate alimentară, Rusia doreşte să-şi sporească gradul de autosuficienţă în ceea ce priveşte produsele lactate, de la 70 % la 95 %. Pentru 2012, a fost stabilit un obiectiv de producţie de lapte de 37 de milioane de tone. Prin urmare, este posibil ca importurile ruseşti de unt să scadă pe termen lung, în timp ce importurile de brânză vor creşte probabil.

4.7   Perspectiva de ansamblu a pieţei mondiale este una de creştere lentă şi, în funcţie de amploarea redresării economice globale, aceasta va determina creşterea consumului, în special în ţările din lumea a treia.

4.8   În următorii 30 de ani, populaţia va creşte cel mai mult în ţările din lumea a treia, ceea ce ar trebui să conducă la o cerere sporită de produse lactate. Cu toate acestea, în absenţa unei creşteri economice adecvate, aceste ţări vor fi incapabile să achiziţioneze cantităţi sporite de produse lactate. Produsele lactate nu fac parte din alimentaţia tradiţională de bază în Asia şi în anumite ţări din lumea a treia.

4.9   Aspecte precum nutriţia şi efectele pozitive asupra sănătăţii ale produselor lactate vor constitui modalităţi centrale de menţinere şi dezvoltare a cotei de piaţă a produselor lactate. Cercetarea şi inovarea în aceste domenii sunt esenţiale.

4.10   Este important ca eticheta să indice faptul că produsul este un produs lactat autentic şi să explice în mod corespunzător calităţile nutritive şi beneficiile pentru sănătate ale produsului. În viitor, respectarea standardelor ecologice va avea o mai mare importanţă pentru producţia de lapte.

5.   Grupul la nivel înalt

5.1   Comisarul Fischer Boel a înfiinţat un grup la nivel înalt privind laptele, care îşi va prezenta raportul final până la sfârşitul lui iunie 2010.

5.2   Grupul la nivel înalt va discuta următoarele chestiuni:

relaţiile contractuale dintre producătorii de lapte şi fabricile de produse lactate, pentru a asigura un echilibru mai eficient între cerere şi ofertă pe piaţa produselor lactate;

ce se poate face pentru a întări puterea de negociere a producătorilor de lapte?

transparenţă şi informarea consumatorilor, calitate, chestiuni de sănătate şi etichetare;

inovare şi cercetare, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii sectorului;

o posibilă piaţă la termen pentru produsele lactate.

6.   Iniţiativa franco-germană

6.1   Ministrul francez al agriculturii, dl Le Maire, a definit trei obiective principale pentru agricultura europeană:

garantarea unor venituri stabile şi decente pentru agricultori, cu ajutorul unor instrumente de reglementare puternice;

asigurarea unei mai mari transparenţe a preţurilor în întregul lanţ de aprovizionare cu alimente, cu posibila numire a unui „gardian” european;

plasarea inovaţiei şi a investiţiilor în sectorul agroalimentar în centrul Agendei de la Lisabona.

6.2   Iniţiativa franco-germană solicită mai multă acţiune din partea UE pentru a-i proteja pe producătorii de lapte. Aceasta propune mărirea temporară a preţului minim de intervenţie al UE, preţ la care UE se angajează să cumpere surplusurile de la agricultori.

7.   Politica până în 2015

7.1   Comisia se opune ferm oricăror modificări ale creşterii cotelor, aşa cum s-a decis în cadrul „bilanţului de sănătate”. În prezent, aceste creşteri au un impact minor, deoarece UE se situează cu 4,5 % sub cotă şi, probabil, se va afla sub cotă şi anul viitor. Cu toate acestea, întrucât preţul laptelui se îmbunătăţeşte pe termen mediu, producţia va creşte, mărind discrepanţa dintre producţia şi consumul de lapte, ceea ce va tinde să tragă în jos preţurile la poarta fermei, în funcţie de situaţia de pe piaţa mondială.

7.2   Preţurile mondiale ale produselor lactate de bază se află de obicei sub preţul UE. Aceasta este consecinţa unor standarde diferite (şi, prin urmare, a unor costuri de producţie diferite) în interiorul şi în afara UE. Modelul producţiei de lapte al UE nu va fi niciodată capabil să concureze cu Noua Zeelandă şi câteva alte ţări, din cauza unei structuri cu totul diferite a costurilor de producţie şi a mărimii fermelor de lapte.

7.3   Exporturile de brânză din UE sunt în general competitive, dar o creştere a consumului în afara UE depinde de creşterea economică globală susţinută pe o anumită perioadă de timp.

7.4   Ideea creşterii cotelor indiferent de nivelul cererii pentru a se obţine o aşa-zisă „aterizare lină”, fără adoptarea măsurilor de sprijin, este contradictorie, dacă se doreşte dezvoltarea modelului european de agricultură şi asigurarea continuării producţiei de lapte în zonele defavorizate. Avem nevoie de un mediu rural dinamic şi, în anumite zone, producţia de lapte este o forţă motrice centrală pentru viitorul social, economic şi cultural al unor astfel de zone. Cealaltă posibilitate este abandonarea pământului cu grave consecinţe sociale şi asupra mediului.

7.5   Creşterea cotelor de lapte, indiferent de condiţiile de piaţă, şi, în cele din urmă, dereglementarea completă a sectorului laptelui ar fi logice dacă UE ar dori să preia modelul de agricultură al Noii Zeelande sau al SUA. Apariţia în SUA a unor sisteme foarte mari de creştere a animalelor, cu peste 2 000 de vaci, este considerată în această ţară drept un pas înainte. În ritmul actual al schimbărilor, doar 500 de ferme vor produce în curând 1/3 din producţia de lapte a SUA. O astfel de politică ar prezenta pericole semnificative pentru patrimoniul cultural, peisajul şi dezvoltarea zonelor rurale din UE, dăunând mediului şi biodiversităţii din UE, şi, în plus, ar provoca abandonarea regiunilor înalte şi a zonelor umede. Am asista aşadar la respingerea modelului european al agriculturii multifuncţionale.

7.6   Conceptul de agricultură multifuncţională înseamnă că, pe lângă producţia de alimente, agricultura are alte funcţii, cum ar fi dezvoltarea peisajelor rurale, extinderea patrimoniului natural şi cultural, sprijinirea economiei rurale şi consolidarea securităţii alimentare. Perspectiva OCDE asupra multifuncţionalităţii se referă la o agricultură care produce simultan o serie de bunuri de larg consum (alimente şi fibră), precum şi o serie de bunuri nemateriale, inclusiv produse şi servicii sociale şi de mediu.

7.7   Producţia de lapte bazată pe ferme de mari dimensiuni în care nu se respectă anumite reglementări, cum sunt, de exemplu, cele referitoare la administrarea azotului în sol, are implicaţii majore pentru mediu.

7.8   În prezent, 50 % din producţia de lapte a UE este concentrată pe 11 % din teritoriul UE. Indiferent de deciziile politice luate, mărimea medie a şeptelului va continua să crească în viitor. Cu toate acestea, există puţine motive pentru a se dori adoptarea unor opţiuni politice care vor încuraja producţia intensivă de lapte şi la scară foarte mare în zone care au un avantaj special în ceea ce priveşte preţurile de producţie. O astfel de politică ar putea prezenta riscuri considerabile pentru mediu.

7.9   Producătorii de lapte sunt participanţi la modelul UE al agriculturii multifuncţionale. Chiar dacă o fermă multifuncţională poate depăşi dificultăţile temporare, un astfel de model nu este durabil atunci când volatilitatea preţurilor la poarta fermei devine un eveniment recurent pentru producătorii de lapte. Stabilitatea preţurilor la poarta fermei, care le asigură agricultorilor un venit rezonabil, este benefică pentru agricultori şi consumatori.

8.   După 2015

8.1   Dacă se doreşte menţinerea şi dezvoltarea producţiei de lapte ca un sector viabil în UE, producătorii de lapte trebuie să obţină un venit echitabil, care să le permită să ducă o viaţă normală şi, de asemenea, să investească în viitorul lor ca producători de lapte. Un venit echitabil înseamnă un venit comparabil cu venitul mediu neagricol.

8.2   Articolul 33 din Tratatul CE stabileşte obiectivele PAC, printre care: (a) asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, (b) stabilizarea pieţelor, (c) garantarea siguranţei aprovizionării şi (d) asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către consumatori.

8.3   Este esenţial să se dedice mult mai multe resurse zootehniei, prevenirii bolilor animale, precum şi cercetării şi inovării la nivelul fermelor pentru a se permite dezvoltarea unei industrii mai eficiente. O industrie a laptelui mai competitivă poate fi obţinută printr-o mai bună utilizare a ierbii şi a altor tipuri de hrană pentru animale. Este nevoie de mai multă cercetare şi inovare la nivelul procesării pentru a se dezvolta noi produse, în vederea creşterii cotei de piaţă. Instituţiile din domeniul educaţiei şi din cel al sănătăţii, precum şi organizaţiile societăţii civile ar trebui să încurajeze consumul de produse lactate întrucât laptele este atât aliment, cât şi medicament şi, în acelaşi timp, o băutură răcoritoare. Trebuie să aibă loc transformări radicale în aceste sectoare. UE trebuie să menţină securitatea şi autosuficienţa aprovizionării cu lapte în UE. Ar fi o greşeală majoră ca UE să devină dependentă de importuri de produse lactate aşa cum s-a întâmplat cu producţia de carne de vită europeană, ca rezultat al unor preţuri scăzute la poarta fermei.

8.4   În raportul special al Curţii de Conturi 14/2009, la recomandarea nr. 1, se afirmă: „Comisia trebuie să supravegheze în continuare evoluţia pieţei laptelui şi produselor lactate, aplicând măsurile necesare pentru a se evita ca dereglementarea sectorului să ducă din nou la o situaţie de producţie excedentară. În caz contrar, obiectivul Comisiei de a menţine un nivel minim de reglementare, de tip plasă de siguranţă, ar putea să se dovedească rapid imposibil de respectat.” CESE este convins că intervenţia cu rol de „plasă de siguranţă” şi depozitarea impun, de asemenea, diferite măsuri privind oferta şi cererea, în vederea stabilizării pieţei.

8.5   CESE consideră că este esenţial să se stabilească condiţii care să garanteze viitorul unui sector al laptelui viabil în întreaga UE.

8.6   Un sistem de măsuri de piaţă orientate spre cerere şi ofertă, precum şi sisteme adecvate de sprijin direct sunt esenţiale pentru se a asigura existenţa unui sector al laptelui în UE care să satisfacă nevoile sociale, economice şi de mediu ale societăţii şi să devină un sistem agricol cu adevărat multifuncţional, care ar trebui să aducă un nou dinamism în zonele rurale ale UE. O astfel de evoluţie ar aduce beneficii sociale, culturale şi economice pentru dezvoltarea UE în ansamblul său.

9.   Observaţii specifice

9.1   Utilizarea unei pieţe „la termen” în sectorul laptelui trebuie analizată cu mare atenţie. Cu toate acestea, trebuie să ţinem seama în mod serios de turbulenţele financiare globale, care provin din utilizarea inadecvată a produselor financiare. Comitetul a afirmat anterior că „din acest motiv, produsele alimentare trebuie privite în cu totul alt mod decât produsele industriale, de exemplu, al căror loc de producţie se stabileşte în primul rând în funcţie de consideraţii legate de costuri.”

9.2   Majoritatea producătorilor de lapte s-au organizat în cooperative. Astfel, aceştia pot influenţa într-o anumită măsură comercializarea produselor lor. Acei producători de lapte care sunt membri ai unei cooperative şi îşi vând laptele acestei cooperative beneficiază de garanţii mai bune decât un producător de lapte care vinde unei fabrici private de lapte. Cu toate că există deja contracte voluntare între producători individuali şi cumpărători, în cazul unei fabrici de lapte private, agricultorul are posibilităţi reduse de a negocia un astfel de contract. Aceste contracte permit stabilirea condiţiilor de livrare, însă nu pot avea nicio influenţă asupra evoluţiei generale a pieţei la nivelul UE. Experienţa arată că poziţia agricultorilor pe piaţă şi a cooperativelor care îi reprezintă trebuie îmbunătăţită în cadrul lanţului alimentar. De aceea, trebuie analizate posibilităţile de cooperare din perspectiva dreptului concurenţei.

9.3   Cu toate acestea, în noile state membre, mulţi agricultori vând laptele direct fabricilor private. Având în vedere că sectorul laptelui este din ce în ce mai restrâns, nu există aproape nicio posibilitate de alegere, iar preţurile la poarta fermei scad. Pentru a menţine concurenţa în domeniul laptelui brut, agricultorilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a se organiza în cooperative care să vândă apoi laptele mai departe, în cadrul sectorului.

9.4   Majoritatea producătorilor de lapte din statele membre mai noi (Bulgaria şi România) primesc foarte puţin sprijin prin intermediul plăţilor directe, care sunt decuplate în totalitate, folosind principiul plăţii la hectar. Confruntaţi cu acest sprijin atât de redus, în corelaţie cu productivitatea scăzută, cu lipsa veniturilor din partea pieţei şi cu accesul dificil la credite, agricultorii nu pot face investiţii pentru a respecta standardele de igienă ale UE.

9.5   Toate importurile de produse lactate în UE trebuie să respecte standardele UE în special în domeniile trasabilităţii, bunăstării animale, igienei, medicinei veterinare, siguranţei alimentare şi metodelor de producţie durabile. Conţinutul de carbon este o chestiune din ce în ce mai importantă.

9.6   Trebuie să avem certitudinea că organismele existente, cum ar fi comitele consultative şi de gestionare, au suficiente resurse pentru a analiza situaţia cererii şi ofertei pe piaţa de lapte. Trebuie puse la dispoziţie instrumentele necesare pentru a se garanta că agricultorii obţin un preţ adecvat la lapte, care să le acopere costurile şi să le aducă un profit. UE trebuie să îşi menţină capacitatea de a produce cantităţi adecvate de lapte. Nu ne puteam permite să devenim dependenţi de aprovizionarea cu lapte din afara UE. Dacă se urmează politici greşite, acest lucru s-ar putea întâmpla în viitorul îndepărtat.

9.7   Menţinerea şi crearea în continuare a unor locuri de muncă cu normă întreagă şi parţială în sectorul laptelui trebuie să constituie o prioritate, în special în zonele rurale.

9.8   Nu putem ignora problemele reprezentate de foamete şi de absenţa unor resurse alimentare adecvate în lumea a treia. Schimbările climatice, preţurile globale la alimente şi oferta globală de alimente sunt chestiuni strâns legate între ele. Avem responsabilitatea de a ajuta ţările subdezvoltate.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  JO C 128, 18.5.2010, p. 111 şi JO C 255, 14.10.2005, p. 44.


ANEXĂ

Următorul amendament a fost respins, dar a întrunit o pătrime din voturile exprimate:

Punctul 7.7

Se elimină punctul:

„Producţia de lapte bazată pe ferme de mari dimensiuni în care nu se respectă anumite reglementări, cum este, de exemplu, cea referitoare la administrarea azotului în sol, are implicaţii majore pentru mediu.”

Rezultatul votului

Voturi pentru: 56

Voturi împotrivă: 76

Abţineri: 25


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/41


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind agricultura în Euromed (inclusiv importanţa muncii femeilor în sectorul agricol şi rolul cooperativelor)

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 347/06)

Raportor: dl Pedro NARRO

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Agricultura în Euromed (inclusiv importanţa muncii femeilor în sectorul agricol şi rolul cooperativelor).

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 3 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 18 februarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 156 voturi pentru şi 7 abţineri.

1.   Concluzii

1.1   Agricultura mediteraneeană prezintă o mare eterogeneitate. Diferenţelor dintre sistemele de producţie li se adaugă diferenţele legate de dezvoltare, de sprijinul public pentru agricultură sau de structurile economice. Totuşi, în toate ţările din bazinul mediteraneean, agricultura reprezintă coloana vertebrală a zonelor rurale şi dinamizează economia acestora.

1.2   Procesul inevitabil de liberalizare comercială a sectorului agricol, aflat în curs de desfăşurare, va condiţiona durabilitatea agriculturii din zona mediteraneeană. Liberalizarea nu trebuie să constituie un obiectiv al Euromed în sine, ci trebuie considerată un instrument pentru îndeplinirea obiectivului prioritar al dezvoltării economice, sociale şi regionale de ambele părţi ale Mediteranei.

1.3   CESE mizează pe o etapă de tranziţie, care să permită introducerea schimbărilor oportune în agricultura ţărilor în cauză, permiţându-le să facă faţă, cu garanţiile necesare, problemelor pe care le ridică aspectul agrar al globalizării economiei, comerţului şi cunoaşterii.

1.4   Studiile de impact elaborate de Comisia Europeană privind consecinţele unei zone de liber schimb în spaţiul mediteraneean asupra agriculturii arată cu claritate cine vor fi „marii perdanţi” în acest proces. Regiunile din sudul Europei, specializate în producţia de fructe şi legume, nu vor putea face faţă concurenţei din partea vecinilor mediteraneeni; la rândul lor, ţările din sudul Mediteranei îşi vor abandona progresiv producţia „continentală” (cereale, lapte, carne etc.). În cadrul procesului actual de liberalizare, trebuie asigurată protecţia produselor sensibile.

1.5   Această etapă de transformare a agriculturii din zona Mediteranei, marcată de criza alimentară şi de liberalizare, necesită, din partea autorităţilor publice, o strategie solidă şi pe termen lung, care să permită menţinerea agriculturii ca activitate viabilă. Această strategie trebuie să se bazeze pe trei factori – formare, tehnologie şi cercetare – în scopul de a facilita tranziţia către o agricultură care să acorde prioritate calităţii, valorii adăugate şi îmbunătăţirii procesului de comercializare.

1.6   Politicile publice din zona Mediteranei trebuie să se orienteze către gestionarea eficientă a consecinţelor liberalizării. În opinia CESE, sunt necesare politici pe termen scurt şi mediu care să instituie compensaţii reale, prin intermediul liniilor bugetare de sprijin suplimentar, pentru producătorii din UE din sectoarele cele mai afectate de liberalizarea comerţului. Pe de altă parte, trebuie instituite politici de diversificare a activităţii din mediul rural şi de sprijinire a agricultorilor şi a întreprinderilor acestora, facilitându-se astfel adaptarea la noul context de producţie.

1.7   Ţările din zona Mediteranei trebuie să pună în aplicare politici de formare destinate sectorului agricol, pentru a favoriza crearea de locuri de muncă de calitate, a adapta mâna de lucru la necesităţile noului model de producţie şi a limita efectele negative ale exodului rural asupra ocupării forţei de muncă şi a fluxurilor de migraţie.

1.8   În scopul sprijinirii procesului de dezvoltare agricolă în bazinul mediteraneean, CESE consideră prioritară întărirea rolului organizaţiilor agricole locale, prin proiecte de dezvoltare menite să consolideze capacitatea de reprezentare a agricultorilor şi participarea acestora la procesul decizional.

1.9   Pentru îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol în zona Mediteranei, este necesară punerea în aplicare a unei strategii de comercializare mai dinamice. Unul dintre pilonii noii strategii îl vor constitui cooperativele şi alte forme de organizare a producătorilor, care ar trebui să servească drept instrumente care să le permită agricultorilor să-şi concentreze oferta şi să-şi îmbunătăţească poziţia pe pieţe. CESE susţine iniţiativele care urmăresc îmbunătăţirea funcţionării lanţului alimentar şi distribuirea profitului între toate verigile acestuia.

1.10   CESE consideră fundamentală valorificarea rolului femeilor şi tinerilor pe exploataţiile agricole şi în mediul rural. În ţările din sudul Mediteranei, contribuţia femeilor la agricultură este foarte semnificativă, deşi, în majoritatea cazurilor, munca depusă de acestea este nerecunoscută, neremunerată şi condiţionată de puternici factori sociali. Sunt necesare noi politici structurale şi stimulente care să valorifice munca femeilor, să le permită să iasă din economia informală şi să sprijine crearea de asociaţii ca instrument de dezvoltare a spiritului antreprenorial, necesar şi în domeniul agriculturii.

1.11   Un factor determinant în dezvoltarea agriculturii mediteraneene este gestionarea apei. Unul dintre cele mai nocive efecte ale schimbărilor climatice în regiunea mediteraneeană va fi diminuarea resurselor de apă disponibile pentru agricultură. CESE recunoaşte necesitatea de a pune în aplicare noi politici de control şi de modernizare care să permită nu numai economisirea apei, ci şi optimizarea utilizării acestei preţioase resurse. Toate aceste politici ar trebui să se bazeze pe aplicarea unor noi tehnologii care să asigure viabilitatea socială, economică şi de mediu a irigaţiilor.

1.12   Cooperarea instituţională trebuie însoţită de o cooperare mai strânsă între componentele societăţii civile. Este, aşadar, esenţial ca UE să faciliteze cooperarea regională şi implicarea sporită a reprezentanţilor societăţii civile, pentru a împărtăşi experienţe şi a elabora proiecte concrete care să ajute organizaţiile agricole din zona Mediteranei să promoveze un model agricol multifuncţional. În orice caz, trebuie consolidat aspectul agricol al Uniunii pentru Mediterana şi trebuie făcute progrese către înfiinţarea Băncii Mediteraneene.

2.   Introducere

2.1   Lansarea Procesului de la Barcelona în 1995 a dat avânt relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi mediteraneeni (1) şi a stabilit jaloanele pentru crearea în regiune a unei zone de pace şi prosperitate economică. Cu toate acestea, după scurgerea a 15 ani de la Declaraţia de la Barcelona, se pot constata progrese moderate şi o oarecare dezamăgire în rândurile partenerilor noştri din sudul Mediteranei.

2.2   Recenta iniţiativă politică a Uniunii pentru Mediterana (2008), realizată sub egida Franţei şi a Germaniei, reprezintă o dovadă a faptului că, după câţiva ani de stagnare, tematica mediteraneeană ocupă din nou un loc prioritar pe agenda comunitară, având ca rezultat reluarea dezbaterii despre agricultură, un sector strategic în secolul XXI.

2.3   CESE a hotărât să elaboreze prezentul aviz din proprie iniţiativă pentru a contribui la dezbaterea necesară privind rolul pe care trebuie să îl joace sectorul agricol în bazinul mediteraneean. Ne aflăm într-o etapă decisivă pentru viitorul acestuia, etapă care va fi marcată de importante provocări comune la nivel mondial.

2.4   Uriaşa complexitate a tematicii agricole în zona Mediteranei împiedică abordarea în profunzime a problemelor sectoriale de zi cu zi. Cu toate acestea, Comitetul doreşte să lanseze un proces de reflecţie strategică privind viitorul agriculturii mediteraneene, pornind de la consecinţele pe care le-ar putea avea, asupra ambelor părţi ale bazinului mediteraneean, crearea unei zone de liber schimb pentru produsele agricole. Consecinţele liberalizării nu se limitează numai la domeniul comercial, ci se fac simţite, în mod semnificativ, şi în dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unei ţări.

2.5   În trecut, ţările din sudul Mediteranei au formulat critici dure la adresa UE pentru protecţionismul său agricol excesiv; la rândul său, UE şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la impactul negativ pe care îl are, în multe regiuni europene, importul anumitor produse (în special fructe şi legume) provenite din Maroc, care, prin potenţialul său agricol şi apropierea geografică şi culturală de Europa, este un portdrapel al agriculturii mediteraneene. Celălalt reprezentant major al agriculturii din zona mediteraneeană este Turcia, ţară candidată la UE, în care agricultura este cel mai important sector al economiei şi care prezintă un imens potenţial agricol ca rezervă verde a Europei. În ultimii ani, şi Egiptul a devenit unul dintre statele cu cel mai mare potenţial agricol din bazinul mediteraneean.

2.6   Dincolo de viziunea tradiţională asupra relaţiilor agricole din zonă, este necesară o viziune strategică aprofundată, pe termen lung, asupra agriculturii mediteraneene, care să permită căutarea de sinergii şi să faciliteze viabilitatea economică şi socială a sectorului agricol de pe ambele ţărmuri ale Mediteranei.

2.7   Experienţa Uniunii Europene, ce mizează pe producţia de calitate, pe valorificarea originii produselor, pe modernizarea infrastructurilor şi pe formare, trebuie să servească drept exemplu, oferind orientări utile pentru abordarea schimbărilor ce se întrevăd în sudul Mediteranei. Cu toate acestea, învăţămintele importante nu se desprind numai din experienţele pozitive. Din nefericire, în Europa, lipsa de coerenţă a politicilor de sprijin pentru agricultură, absenţa unei planificări pe termen lung şi dezechilibrele din lanţul alimentar, caracterizat printr-o ofertă fragmentată, de pe urma căreia obţin profit marii distribuitori, atrag atenţia asupra unor riscuri care trebuie luate în considerare în aşa-numita „mare etapă de tranziţie a agriculturii mediteraneene”.

2.8   În ţările din sud există o clară diviziune a agriculturii: pe de o parte, un sector dinamic, orientat către export şi finanţat de marii operatori comerciali şi, pe de altă parte, o agricultură orientată către pieţele locale şi practicată de micii agricultori, cu o organizare economică deficientă.

3.   Procesul de liberalizare comercială

3.1   În conformitate cu foaia de parcurs stabilită la lansarea Procesului de la Barcelona (1995), produsele agricole trebuie să beneficieze de un tratament preferenţial. Liberalizarea progresivă a comerţului cu produse agricole, printr-un regim de acces preferenţial şi reciproc între părţi, ţine seama de fluxurile comerciale tradiţionale şi de politicile agricole respective (2). Începând cu anul 2005, obiectivul prioritar a fost stabilirea unei zone de liber schimb în 2010. Această dată trebuie considerată indicativă, şi nicidecum un termen fix; în fapt, ţările progresează în ritmuri diferite către realizarea acestei zone de liber schimb.

3.2   În ultimii ani, Uniunea Europeană a încheiat noi şi ambiţioase acorduri agricole cu Israel, Iordania şi Egipt. Negocierile complexe şi îndelungate cu Marocul continuă şi, în ciuda puţinelor informaţii furnizate de negociatorii europeni, pare foarte probabil ca, după recenta încheiere a negocierilor, acordul să fie semnat în cursul anului 2010. Dintre celelalte ţări din zona Mediteranei, numai Tunisia şi, de curând, Algeria au iniţiat noi runde de negocieri.

Negocierile agricole dintre UE şi ţările mediteraneene

3.3   În Uniunea Europeană, protecţia produselor agricole implică multe instrumente, adeseori combinate, şi anume contingente, taxe vamale, calendare, licenţe de import, preţuri de intrare etc. Aşadar, se poate desprinde concluzia că UE a acordat, în mod tradiţional, sprijin agricultorilor săi prin intermediul măsurilor tarifare, dat fiind că ajutoarele tradiţionale din cadrul PAC au un rol minor în cazul producţiei mediteraneene (3). Pe lângă această protecţie tarifară din ce în ce mai marginală, în comerţul cu produse agroalimentare sunt determinanţi factori precum distanţa, costurile de producţie şi infrastructurile.

3.4   Organizaţia europeană COPA-COGECA, care reuneşte principalele organizaţii agricole şi cooperative din UE, a semnalat, în poziţia sa privind acordurile euro-mediteraneene, necesitatea ca UE să respecte nişte principii de bază în cadrul negocierilor. Printre aceste principii se numără menţinerea conceptului de produs sensibil şi a preţului de intrare pentru fructe şi legume, consolidarea controalelor vamale în scopul prevenirii fraudelor, stabilirea unui sistem eficient de control fitosanitar şi respectarea caracterului sezonier al producţiei, facilitându-se gestionarea comună a calendarelor de producţie şi comercializare (4).

3.5   Producătorii din sudul Mediteranei întâmpină dificultăţi atunci când trebuie să aplice normele sanitare europene. În realitate, exigenţele impuse produselor agricole importate din această regiune sunt inferioare condiţiilor aplicate produselor comunitare în ceea ce priveşte bunăstarea animalelor, trasabilitatea şi standardele de mediu. CESE îndeamnă UE să le ofere partenerilor noştri din sudul Mediteranei asistenţa tehnică necesară pentru comerţ, să faciliteze transferul de tehnologie şi să le acorde sprijin pentru stabilirea sistemelor de trasabilitate şi de alertă rapidă.

3.6   CESE a semnalat, în repetate rânduri, importanţa trasabilităţii şi a certificării calităţii, ca piloni de bază ai modelului agricol comunitar. Acest sistem stabilit în UE face posibilă obţinerea de informaţii despre un aliment „de la fermă la consumator”, precum şi detectarea şi urmărirea traseului unui aliment prin toate etapele de producţie, prelucrare şi distribuţie. Trasabilitatea ar trebui abordată cu prioritate în cadrul negocierilor agricole cu ţările din bazinul mediteraneean.

3.7   În prezent, liberalizarea agricolă din zona Mediteranei, deşi incompletă, acoperă deja 90 % din schimburile comerciale. UE este principalul importator mondial de alimente şi trece, în prezent, printr-un proces de deschidere comercială fără precedent. În ciuda acestei remarcabile deschideri, există o serie de produse sensibile pentru care au fost prevăzute dispoziţii specifice, pentru a nu se crea dezavantaje pentru anumiţi producători, care ar putea fi grav afectaţi ca urmare a creşterii semnificative a importurilor de produse agricole, în special de fructe şi legume.

3.8   Sectorul fructelor şi legumelor joacă un rol predominant în acest proces de liberalizare; de fapt, aproape jumătate din exporturile agroalimentare din ţările terţe mediteraneene către Europa fac parte din acest sector. Multe regiuni din sudul Europei s-au specializat pe producţia de fructe şi legume, iar economia lor regională depinde, în mare parte, de această producţie. În 20 de regiuni din UE, peste jumătate din producţia agricolă finală provine din cultivarea fructelor şi legumelor. La încheierea acordurilor agricole cu ţările din sudul Mediteranei, UE ar trebui să asigure protecţia producţiilor considerate „sensibile”, care ar fi cel mai grav afectate de acordurile menţionate.

3.9   Studiile de impact privind liberalizarea comercială în zona Mediteranei, comandate de Comisia Europeană (5), arată cu claritate că, într-un scenariu de liberalizare parţială sau totală, UE şi-ar multiplica exporturile aşa-numitelor produse „continentale”: cereale, produse lactate şi carne. Pe de altă parte, producţia în aceste sectoare ar suferi o scădere puternică în ţări precum Marocul, unde, într-o perioadă de 14 ani, producţia de lapte ar scădea cu 55 %, cea de carne cu 22 %, iar cea de grâu cu 20 % (6). Riscul monoculturilor s-ar putea traduce prin lipsa aprovizionării şi prin dependenţa de importuri.

3.10   CESE consideră că ar trebui introduse, în respectivele acorduri de asociere, criterii şi clauze care să permită evaluarea impactului pe care îl are deschiderea comercială asupra ambelor părţi, în special cu scopul de a verifica îndeplinirea scopului final al politicii externe comunitare, acela de a realiza progrese în materie de protecţia mediului, în dreptul muncii şi - cel mai important - în dezvoltarea economică şi socială a populaţiei locale, aşadar nu numai în dezvoltarea marilor trusturi naţionale sau străine. În acest sens, este indispensabilă condiţionarea deschiderii pieţelor europene de respectarea unor standarde minime în domeniile socioprofesional, de mediu şi sanitar, în beneficiul securităţii alimentare şi al consumatorilor europeni, dar şi pentru a obţine îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă în ţările din sudul Mediteranei.

3.11   CESE consideră că trebuie instituite mecanisme adecvate şi îmbunătăţite cele existente, astfel încât să se asigure respectarea clauzelor acceptate de ambele părţi în ceea ce priveşte chestiunile legate de liberalizarea comercială a acordurilor de asociere, din perspectiva respectării cantităţilor scutite de taxe vamale fixate şi a contingentelor.

Rolul autorităţilor publice în ceea ce priveşte liberalizarea

3.12   În prezent, sudul Mediteranei se confruntă cu câteva dileme importante, care au existat şi în cadrul UE. Ce rol ar trebui să joace autorităţile publice în procesul de liberalizare şi de dereglementare a pieţelor? În acest domeniu, UE (şi, mai concret, evoluţia PAC) a suferit schimbări de direcţie surprinzătoare, care ar trebui să le servească drept exemplu ţărilor din sudul Mediteranei, pentru ca, învăţând din greşelile şi reuşitele vecinului european, acestea să pună în aplicare politici publice eficiente şi coerente, pe termen mediu şi lung, care să le permită să facă faţă, cu garanţiile necesare, unei globalizări care, în unele cazuri, provoacă distorsiuni nocive în sectorul agriculturii. În negocierile internaţionale, acest sector nu poate fi tratat, în niciun caz, ca un sector economic oarecare, în funcţie de contribuţia sa la produsul intern brut al unei ţări.

3.13   Până de curând, agricultura nu reprezenta o prioritate pentru politicile ţărilor terţe mediteraneene; fondurile de cooperare provenite de la UE şi de la organismele internaţionale au fost canalizate către alte sectoare (7), făcându-se astfel dovada unei viziuni pe termen scurt, care a împiedicat dezvoltarea agricolă a acestor ţări. În ultimii ani, mentalitatea politicienilor a început să se schimbe.

3.14   Criza alimentară din 2008, împreună cu creşterea preţurilor materiilor prime de bază şi cu temerile legate de procesul de liberalizare au trezit din letargie autorităţile naţionale şi regionale, care încep să dea o nouă orientare abordării lor tradiţionale a agriculturii, bazate pe creşterea producţiei şi pe concentrarea eforturilor asupra exportului de produse agricole.

3.15   Strategia agricolă a guvernelor din zona Mediteranei trebuie să încurajeze o agricultură care să acorde prioritate calităţii, valorii adăugate şi îmbunătăţirii procesului de comercializare. Această idee este clară şi pe deplin împărtăşită de toţi actorii din zona Mediteranei; totuşi, cruda realitate demonstrează că lipsa resurselor economice reprezintă un obstacol foarte greu de depăşit.

3.16   Formarea, sprijinul tehnologic şi cercetarea sunt componentele de bază care trebuie să fie prezente în viitoarele politici agricole care ar putea fi aplicate în ţările mediteraneene. Combinaţia acestor factori ar trebui să contribuie la îmbunătăţirea poziţiei şi viabilităţii agriculturii mediteraneene, pentru a se garanta securitatea alimentară şi combaterea sărăciei şi a exodului rural.

3.17   În ciuda declaraţiilor răsunătoare în favoarea cercetării agronomice, multe ţări mediteraneene nu au arătat voinţa politică necesară pentru crearea unui cadru juridic favorabil. Eforturile de cercetare trebuie intensificate, pentru a se îmbunătăţi tehnicile de cultivare şi pentru a se găsi noi nişe de piaţă, printr-un salt calitativ. În prezent, având în vedere creşterea demografică, un hectar trebuie să hrănească un număr de persoane de trei ori mai mare decât în urmă cu 40 de ani. Progresele tehnologice trebuie să fie disponibile pentru creşterea productivităţii, iar biotehnologia poate contribui în mod decisiv la o agricultură mai productivă şi mai ecologică (8). În viitor, cercetarea va trebui să consolideze cooperarea dintre iniţiativa publică şi cea privată şi să îmbunătăţească coordonarea dintre diferite organisme, contribuind astfel la satisfacerea necesităţilor reale şi de bază ale agriculturii şi ale agricultorilor.

Un instrument pentru a face faţă provocării agricole: Planul verde marocan

3.18   Un exemplu elocvent pentru această schimbare de mentalitate îl constituie Planul verde prezentat de Maroc în aprilie 2008, care conţine o nouă şi interesantă strategie agricolă pentru Maghreb. Acest plan vizează transformarea agriculturii, în termen de 10 până la 15 ani, în principalul motor al economiei naţionale, prin investiţii substanţiale din fondurile publice (9), în scopul îndeplinirii a două obiective principale: crearea unei agriculturi moderne, cu o mare valoare adăugată, şi creşterea veniturilor micilor agricultori.

3.19   În vederea îndeplinirii acestor ambiţioase obiective, guvernul marocan a prevăzut elaborarea unor planuri la nivel regional, care să se axeze pe trei tipuri de proiecte. Primul dintre acestea va urmări facilitarea tranziţiei de la o agricultură bazată pe cereale către culturi cu o mai mare valoare adăugată şi cu o dependenţă de apă mai redusă. În al doilea rând, se prevede un proces de îmbunătăţire a agriculturii intensive, care ar trebui să pună la dispoziţia agricultorilor noi tehnici de producţie. În final, planurile regionale vor contribui la diversificarea producţiei şi la valorificarea produselor regionale şi locale.

Perdanţii procesului de liberalizare de pe ambele ţărmuri ale Mediteranei

3.20   La nivel regional, efectele negative ale liberalizării vor fi deosebit de dure pentru regiunile europene specializate în producţia de fructe şi legume. În toate cazurile, este vorba despre unele dintre cele mai puţin avansate şi cele mai defavorizate regiuni din UE, printre care se pot cita, ca exemple: Andaluzia (Spania), Tesalia (Grecia), Calabria (Italia) şi Norte-Douro (Portugalia). Studiul de impact solicitat de Comisia Europeană în 2007 şi elaborat de CIHEAM (10) ajunge la concluzia că „efectele negative ale procesului nu se vor simţi în întreaga Europă, ci se vor concentra în anumite regiuni bine determinate, care vor fi adevăraţii perdanţi ai liberalizării”.

3.21   Micii producători din ţările din sudul Mediteranei vor suferi direct de pe urma procesului de deschidere a frontierelor, fiind obligaţi să-şi abandoneze producţia din cauza lipsei de competitivitate în raport cu produsele continentale ale vecinilor lor din nordul Mediteranei. În acest context al liberalizării, trebuie prevăzute instrumentele necesare pentru ca micii producători, care sunt cei mai vulnerabili, să poată beneficia de noile acorduri. Politicile de sprijinire a veniturilor, de organizare şi de modernizare a agriculturii trebuie să fie prioritare.

3.22   Autorităţile publice trebuie să se angajeze în vederea inversării periculoasei tendinţe actuale, prin care principalii beneficiari ai acestui proces se dovedesc a fi marile exploataţii, companiile multinaţionale şi investitorii de capital străin. Efectele benefice ale deschiderii pieţelor trebuie să se repartizeze în mod echilibrat şi echitabil de-a lungul întregului lanţ de producţie.

Organizarea sectorului de producţie în perspectiva noilor structuri de comercializare

3.23   În UE, dezechilibrul dintre diferiţii operatori din cadrul lanţului alimentar cauzează grave prejudicii sectorului de producţie, care nu poate face faţă poziţiei dominante pe care au obţinut-o marii distribuitori. Acest risc al concentrării marilor operatori va apărea şi în dezvoltarea agriculturii din cealaltă parte a bazinului mediteranean. Agricultorii şi-ar putea pierde legăturile cu piaţa naţională şi s-ar putea vedea supuşi condiţiilor impuse de marii distribuitori.

3.24   Competitivitatea sectorului agricol nu îşi are originea numai în îmbunătăţirea producţiei din punctul de vedere al preţului şi al calităţii. Pentru a da un conţinut conceptului de „competitivitate”, strategia de marketing şi de comercializare este deosebit de importantă. Dată fiind puternica fragmentare a sectorului de producţie, unul dintre pilonii noii strategii ar trebui să-l constituie, fără îndoială, consolidarea şi dezvoltarea formelor de concentrare a ofertei, precum grupările de producători, cooperativele şi alte forme de asociere.

3.25   Organizarea producătorilor în mişcări cooperatiste nu este uşoară. În sudul Mediteranei mai există încă multe obstacole în calea dezvoltării cooperativelor agricole, în ciuda unei legislaţii incipiente care vizează crearea condiţiilor adecvate pentru dezvoltarea acestora. Printre principalele probleme cu care se confruntă cooperativele în zona Mediteranei se numără: lipsa personalului adecvat pentru gestionarea cooperativelor, precaritatea resurselor economice, dependenţa excesivă de sprijinul statului, rigiditatea legislaţiei şi accesul dificil pe pieţe. Cheia succesului mişcării cooperatiste se află în depăşirea problemelor menţionate şi în adoptarea unei noi filosofii, bazată pe o abordare colectivă. Cu toate acestea, în întreaga zonă mediteraneeană, prima condiţie care trebuie îndeplinită este ca agricultorii să-şi poată continua activitatea agricolă şi să nu se vadă obligaţi să abandoneze acest sector.

3.26   Prin cooperare şi organizare, agricultorii îşi pot îmbunătăţi poziţia, pentru a depăşi importantul handicap pe care îl reprezintă fragmentarea. Succesul cooperativei marocane de producţie a laptelui, COPAG, care produce anual 170 de milioane de litri, reprezentând 11 % din producţia naţională, a devenit un model demn de urmat pentru celelalte sectoare. Această cooperativă generează valoare adăugată, distribuie subvenţiile şi garantează un preţ minim pentru membrii săi. Cu toate acestea, în ţări precum Libanul se înfiinţează numeroase cooperative numai pentru că acestea reprezintă o condiţie prealabilă pentru accesul la programele de dezvoltare lansate de ONG-uri; din nefericire, când se opreşte injectarea fondurilor, aceste cooperative se dizolvă şi dispar.

3.27   În sudul Mediteranei, dezvoltarea structurilor asociative şi încurajarea mişcărilor de asociere au nevoie de un sprijin ferm din partea autorităţilor publice. Trebuie stimulată participarea la cooperative, pentru ca acestea să devină un instrument util şi rentabil pentru agricultori. Simpla creare de cooperative nu este garanţia succesului; acestea trebuie să fie dinamice şi să dovedească spirit antreprenorial pentru a concura pe o piaţă globalizată, consolidând veniturile partenerilor lor şi îmbunătăţindu-şi capacitatea de acces la investiţii, servicii şi pieţe.

4.   Transformarea socială în agricultura mediteraneeană

4.1   Comerţul liber cu produse agricole trebuie să încurajeze dezvoltarea socială şi particularităţile regionale şi să fie pe deplin compatibil cu acestea. Comitetul consideră că ar trebui analizat în mod detaliat costul social al integrării în fluxurile comerciale mondiale, pentru a se putea cuantifica impactul acestui proces inevitabil şi a se pregăti adaptarea comunităţilor celor mai vulnerabile la acesta. Chiar dacă datele macroeconomice brute arată că agricultura are o pondere modestă în comerţul ţărilor mediteraneene (7 % din exporturi şi 9 % din importurile totale), realitatea demonstrează că ponderea politică şi socială a acestor produse este mult mai importantă.

4.2   Vulnerabilitatea socială din zonele rurale mediteraneene se traduce prin sărăcie, şomaj, lipsa infrastructurilor, degradarea teritoriului şi un continuu exod rural. La fel cum s-a întâmplat şi în statele UE, adaptarea la globalizare va presupune, în ţările mediteraneene, pierderea activelor agricole, depopularea zonelor rurale mai defavorizate şi creşterea presiunii asupra fluxurilor de migraţie.

4.3   Pentru a atenua consecinţele negative ale liberalizării asupra mediului rural, autorităţile naţionale şi regionale trebuie să implementeze politici solide de dezvoltare rurală, care să sporească competitivitatea micilor exploataţii, să creeze alternative reale de angajare pentru agricultorii care sunt nevoiţi să-şi abandoneze meseria, precum şi să le permită zonelor rurale să facă faţă, cu garanţiile necesare, reconversiei unui sector fundamental pentru structura lor socioeconomică. Această periculoasă tendinţă către depopularea rurală nu va putea fi inversată decât dacă femeile şi tinerii reuşesc să se integreze cu succes în sectorul agricol.

Femeile şi tinerii, factori ai schimbării

4.4   Femeile şi tinerii vor deveni, în curând, adevăraţii artizani ai schimbării în agricultura din sudul Mediteranei. În strategia mediteraneeană de dezvoltare durabilă se pledează pentru elaborarea de programe care să contribuie la consolidarea rolului femeilor în procesele decizionale şi în formarea noilor lideri agricoli şi rurali care să poată deveni factori ai schimbării, prin capacitatea lor de inovare şi de pregătire.

4.5   Femeile sunt din ce în ce mai implicate în sectorul agricol din zona mediteraneeană. Rolul jucat de acestea în agricultură creşte progresiv, iar potenţialul lor este uriaş, având în vedere creşterea semnificativă a populaţiei, schimbările climatice şi migraţia bărbaţilor din regiune către centrele urbane sau către alte teritorii mai prospere (11). Din păcate, statisticile oficiale sunt rare şi nu includ decât marginal adevărata contribuţie a femeilor la agricultură.

4.6   În zona mediteraneeană au fost puse în aplicare iniţiative interesante pentru îmbunătăţirea situaţiei femeilor în mediul rural. În Maroc, fondurile obţinute prin programul MEDA au permis finanţarea unor cooperative de ulei de argan, alcătuite în întregime din femei, al căror model s-a extins şi în alte teritorii mediteraneene. În Liban, crearea în 2008 a Observatorului naţional al femeilor în mediul rural (NOWARA) (12) a contribuit la punerea în practică a unor numeroase iniţiative de promovare a egalităţii de gen în sectorul agricol, identificând programe şi activităţi pentru îmbunătăţirea accesului femeilor la resursele de producţie.

4.7   Modul în care sunt tratate femeile care lucrează în agricultură diferă considerabil în funcţie de diversele contexte naţionale. În Liban, numai 3,4 % dintre femei lucrează în agricultură, iar în Algeria situaţia este asemănătoare, cu o participare foarte redusă a femeilor la activităţile economice. În schimb, în Egipt, femeile reprezintă 50 % din forţa de muncă din agricultură, deşi nu li se permite să administreze bunurile agricole pe care le-au moştenit. În cazul Siriei, situaţia este şi mai rea, deoarece, în practică, convenţiile sociale le obligă pe femei să renunţe la drepturile de proprietate asupra pământurilor. Marocul se remarcă prin puternica implicare a femeilor în activităţile agricole (aproximativ 60 %), iar în Turcia procentul atinge 70 %. În aceste ţări, femeile se ocupă, în principal, cu activităţile nemecanizate, cu utilizare intensivă a forţei de muncă. Femeile sunt responsabile cu recoltarea şi stocarea produselor alimentare, participând substanţial la semănat, irigat, controlul dăunătorilor şi fertilizare.

4.8   Femeile care desfăşoară o activitate agricolă în ţările din sudul Mediteranei se confruntă cu o serie de handicapuri importante, care influenţează dezvoltarea muncii lor: rata ridicată a analfabetismului şi lipsa educaţiei, munca neremunerată, accesul restrâns la proprietate, neparticiparea la procesul decizional, condiţiile de muncă mai rele decât în cazul bărbaţilor, accesul dificil la credite şi, bineînţeles, factorii religioşi şi sociali care le privează pe femei de dreptul de decizie. Din nefericire, mai este încă un drum lung de parcurs pentru a se atinge egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei în sectorul agriculturii şi în mediul rural. De aceea, este necesar ca guvernele din zona Mediteranei să facă din această sarcină o prioritate (13).

5.   Agricultura mediteraneeană în faţa schimbărilor climatice

5.1   Toate studiile ştiinţifice elaborate până în prezent semnalează că zona mediteraneeană va fi cea mai afectată de schimbările climatice. Condiţiile geografice şi climatice necesare pentru practicarea agriculturii în aceste teritorii fac din agricultura mediteraneeană o activitate deosebit de vulnerabilă la efectele negative ale schimbărilor climatice, mai ales dacă se ia în considerare creşterea demografică din regiune şi necesitatea – subliniată de FAO – de a se multiplica producţia de alimente. Printre aceste efecte se numără următoarele:

dispariţia culturilor şi pierderea biodiversităţii;

înaintarea deşertificării şi extinderea zonelor aride;

apariţia unor noi boli şi dăunători;

scăderea recoltelor şi o mare volatilitate a producţiei;

diminuarea resurselor de apă.

5.2   Adaptarea la schimbările climatice necesită măsuri urgente şi instrumente adecvate care să permită o mai bună gestionare a riscurilor în agricultură, dezvoltarea unor noi varietăţi mai rezistente, acordarea de asistenţă tehnică agricultorilor în munca lor cotidiană şi care, în mod prioritar, să pună la dispoziţia sectorului agricol cercetarea şi noile tehnologii.

Relaţia dintre apă şi agricultură

5.3   Fără îndoială, elementul cel mai afectat de schimbările climatice şi factorul determinant în dezvoltarea agriculturii mediteraneene va fi apa. CESE a examinat deja, cu alte ocazii, impactul reducerii resurselor de apă asupra agriculturii (14) şi continuă să atragă atenţia asupra necesităţii de a orienta politicile publice către o utilizare mai durabilă a acestor resurse. Provocarea constă în a se continua producerea bogăţiei sub formă de producţie agricolă, valoare adăugată, locuri de muncă etc., însă având la dispoziţie o cantitate redusă de apă.

5.4   Plan Bleu  (15) a anunţat deja o creştere cu 25 % a cererii de apă în sudul şi estul Mediteranei în 2025. Această creştere a cererii va trebui gestionată într-un context caracterizat prin penuria şi diminuarea disponibilităţii acestei preţioase resurse. CESE consideră că gestionarea durabilă a apei nu se poate baza, în mod exclusiv, pe reducerea irigaţiilor, ci trebuie realizată prin politici mai bune de control şi modernizare.

5.5   În agricultura mediteraneeană, irigaţiile joacă un rol strategic. Suprafaţa agricolă a Egiptului este irigată în totalitate, Marocul urmăreşte să-şi extindă suprafaţa irigată cu 450 000 de hectare până în 2025, Israelul este ţara cu cea mai mare capacitate tehnologică din lume pentru gestionarea apei destinate agriculturii, iar Tunisia a reuşit să implementeze cu succes un program de gestionare a apei pentru irigaţii care a fost elogiat de FAO şi Banca Mondială.

5.6   Guvernul Tunisiei a mizat pe încurajarea parteneriatelor public-privat pentru a-şi pune în aplicare planul strategic. Această strategie s-a materializat prin încheierea de contracte de exploatare cu stimulente pentru agricultori, prin programe de îmbunătăţire a suprafeţelor irigate, facilitându-se tranziţia către culturi cu înaltă valoare adăugată şi care necesită cantităţi mai mici de apă, prin distribuirea cotelor acordate pentru bazin, precum şi printr-un sistem de tarifare care a permis recuperarea costurilor. Regiunea spaniolă Andaluzia constituie un exemplu pentru modernizarea sistemelor de irigaţie, dat fiind că, în numai 30 de ani, a reuşit să reducă cu 50 % cantitatea de apă necesară la hectar.

5.7   CESE recunoaşte necesitatea de a pune în aplicare noi tehnologii care să permită nu numai economisirea apei, ci şi optimizarea utilizării acestei resurse. În gestionarea apei în agricultură trebuie explorate diverse posibilităţi, cum ar fi sistemele de irigaţie localizată, epurarea şi desalinizarea apei, noi infrastructuri, varietăţi mai bine adaptate genetic la stresul hidric, exploatarea surselor de apă neconvenţionale etc.

Bruxelles, 18 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  În prezent, Uniunea pentru Mediterana cuprinde cele 27 de state membre ale UE şi următoarele state mediteraneene: Algeria, Maroc, Tunisia, Turcia, Egipt, Israel, Palestina, Siria, Liban, Iordania, Croaţia, Albania, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Monaco, Mauritania şi Libia (în calitate de observator).

(2)  Conferinţelor periodice ale miniştrilor comerţului din zona euro-mediteraneeană le revine sarcina de a da impulsul politic necesar aspectelor comerciale ale procesului de liberalizare. Ultima conferinţă ministerială a avut loc în noiembrie 2009, la Bruxelles, la sediul CESE.

(3)  Sectorul fructelor şi legumelor este responsabil pentru 16 % din producţia agricolă finală a UE, însă totalul ajutoarelor nu depăşeşte 4,5 % din fondurile vărsate de FEOGA.

(4)  Avizul CESE privind siguranţa alimentară a importurilor agricole şi alimentare (JO C 100, 30.4.2009, p. 60).

(5)  Sustainability impact asessment (Evaluarea impactului asupra dezvoltării durabile), Eu-Med Ag Pol.

(6)  Aceste date se găsesc în studiul „Defining a trade strategy for Southern Mediterranean Countries” (Definirea unei strategii comerciale pentru ţările din sudul Mediteranei), Antoine Bouet, Institutul internaţional de cercetare în domeniul politicii alimentare, 2006.

(7)  Din ansamblul fondurilor MEDA acordate ţărilor partenere din zona Mediteranei, numai 5 % au fost alocate agriculturii şi dezvoltării rurale.

(8)  Avizul CESE privind provocarea alimentară în UE (JO C 100, 30.4.2009, p. 44).

(9)  În următorii zece ani, Marocul va canaliza, prin intermediul Agenţiei pentru Dezvoltare Agricolă, aproximativ 150 de milioane de dirhami către punerea în aplicare a măsurilor incluse în Planul verde.

(10)  Studiu privind impactul liberalizării comerţului între UE şi ţările mediteraneene, EU-MED AGPOL, elaborat de CIHEAM-IAM Montpellier.

(11)  Contribuţia femeilor la producţia agricolă dobândeşte o importanţă deosebită în zonele caracterizate printr-o puternică migraţie către zonele urbane.

(12)  Pentru informaţii suplimentare: www.nowaralebanon.org

(13)  A se vedea Avizul CESE privind promovarea spiritului antreprenorial al femeilor în regiunea Euromed, CESE 1004/2007, 12.6.2007. Aceste aspecte au fost discutate şi în cadrul celei de-a doua Conferinţe ministeriale privind consolidarea rolului femeilor în societate, desfăşurată la Marrakech, la 11 şi 12 noiembrie 2009.

(14)  A se vedea avizele CESE – „Schimbările climatice şi agricultura în Europa”, JO C 27, 3.2.2009, p. 59 – „Rezolvarea problemei deficitului de apă şi a secetei în Uniunea Europeană”JO C 224, 30.8.2008, p. 67.

(15)  Plan Bleu este un centru de cooperare în materie de mediu şi de dezvoltare în zona mediteraneeană, care se înscrie în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Mediterana (PNUE/PAM).


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/48


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind promovarea aspectelor socioeconomice în relaţiile UE-America Latină

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 347/07)

Raportor: dl José María ZUFIAUR NARVAIZA

În cadrul sesiunii plenare din 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Promovarea aspectelor socioeconomice în relaţiile UE-America Latină.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 3 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 110 voturi pentru, 0 voturi împotrivă şi 2 abţineri.

1.   Recomandări

1.1   Realizarea unui salt calitativ în parteneriatul strategic biregional. În opinia CESE, în noul context mondial se impune intensificarea dialogului politic şi stabilirea unei agende consolidate, orientate atât către interdependenţele comune, cât şi către domeniile în care este necesară o mai bună reglementare internaţională, precum protecţia mediului, reducerea inegalităţilor, migraţia sau pacea şi securitatea. La nivel biregional, concluziile reuniunilor la nivel înalt ar trebui să devină mai operative.

1.2   Un nou impuls pentru politicile tradiţionale. Aceasta implică includerea migraţiei printre temele centrale ale agendei biregionale, abordarea coeziunii sociale dintr-o perspectivă globală, care să acorde mai multă importanţă cooperării, în vederea îndeplinirii acestui obiectiv, crearea unor mecanisme de convergenţă structurală, sprijinirea politicilor sectoriale şi crearea condiţiilor necesare pentru munca decentă. În acordurile de asociere ar trebui luate în considerare în mod adecvat asimetriile existente, utilizându-se în acest scop instrumente precum evaluarea durabilităţii, recunoaşterea efectivă a principiului tratamentului special şi diferenţiat pentru ţările mai puţin dezvoltate, stabilirea de excepţii şi de perioade tranzitorii în sectoarele în care este necesar şi abordarea diferenţiată a cooperării pentru dezvoltare. Cooperarea cu ţările latinoamericane cu venituri medii ar trebui să se orienteze către obiective precum stabilitatea macroeconomică, consolidarea instituţiilor, îmbunătăţirea competitivităţii şi a capacităţilor comerciale, reformele fiscale, inovarea şi cooperarea în domeniile educaţiei, ştiinţei şi tehnologiei.

1.3   Elaborarea unei agende de inovare, ca factor de dezvoltare şi de transformare a structurilor de producţie, care să abordeze aspectele sociale ale inovării. CESE solicită să se ţină seama de dimensiunea socială a inovării, sub diferitele sale aspecte: importanţa contextelor sociale şi culturale în procesele de inovare tehnologică; barierele sociale, cum ar fi sărăcia, care îngreunează inovarea; repercusiunile sociale ale politicilor de inovare; capacitatea inovării de a genera ţesut social; necesitatea de a lua în considerare şi de a transforma într-o politică publică inovarea socială realizată de însăşi societatea respectivă, provenită din cunoştinţe ancestrale, colective sau practice care se manifestă, printre altele, în domeniile social şi al protecţiei mediului; importanţa participării societăţii civile pentru acceptarea şi integrarea activităţilor şi politicilor de inovare.

1.4   Situarea participării societăţii civile organizate în centrul Parteneriatului strategic UE-America Latină. În acest scop, CESE solicită ca politica de cooperare a UE şi noua etapă a Programului EurosociAL să includă, printre priorităţile lor, următoarele: consolidarea organizaţiilor societăţii civile şi a organismelor reprezentative ale acesteia la nivel regional în America Latină; crearea unui mecanism de coordonare biregională pentru organismele reprezentative ale societăţii civile organizate din ambele regiuni; includerea CESE în consiliul de administraţie al viitoarei Fundaţii UE-America Latină; participarea societăţii civile organizate la acordurile de asociere UE-America Latină, prin crearea de comitete consultative mixte, şi includerea în aceste acorduri a unor capitole specifice cu conţinut social, legat de ocuparea forţei de muncă şi de mediu; instituţionalizarea participării societăţii civile la Parteneriatul strategic UE-Mexic; participarea organizaţiilor societăţii civile organizate la definirea şi desfăşurarea Programului EurosociAL, precum şi la Forumurile UE-America Latină pe tema coeziunii sociale.

1.5   Referitor la acordurile de asociere şi de liber schimb pe care UE le negociază cu regiunile şi ţările din America Latină, CESE subliniază că respectarea drepturilor omului şi a drepturilor sociale şi de muncă fundamentale trebuie să constituie o condiţie necesară pentru semnarea acestor acorduri de către instituţiile europene. Comitetul consideră că trebuie stabilite mecanisme de monitorizare, evaluare şi consultare în ceea ce priveşte aceste acorduri, cu participarea societăţii civile organizate. CESE solicită Comisiei Europene în special să asigure includerea acestor principii în negocierile în curs pentru încheierea acordurilor de liber schimb cu Columbia şi Peru. Comitetul insistă asupra organizării de dezbateri aprofundate în cadrul instituţiilor înainte de iniţierea – şi, cu atât mai mult, înainte de ratificarea – oricărui acord, conform promisiunii comisarului De Gucht, solicitând ca la aceste dezbateri să participe şi CESE şi organizaţiile reprezentative ale societăţii civile.

2.   Un bilanţ pozitiv al relaţiilor UE-America Latină

2.1   Cea de-a şasea reuniune la nivel înalt a şefilor de stat şi de guvern UE-America Latină şi Caraibe se va desfăşura într-un context mondial, european şi latinoamerican foarte diferit de cel de acum zece ani, când s-au făcut primii paşi în vederea instituirii Parteneriatului strategic euro-latinoamerican, la reuniunea la nivel înalt de la Rio din 1999 (1).

2.2   Relaţiile dintre UE şi America Latină au deja o lungă tradiţie, de peste 30 de ani, începând cu lansarea dialogului parlamentar PE-Parlatino în anii '70, Procesul de la San José sau dialogul dintre CE şi Grupul de la Rio. Cu toate că organizaţiile societăţii civile şi-ar fi dorit ca aceste relaţii să fi avansat mai mult, ca unele acorduri de asociere să se fi semnat deja cu mai mulţi ani în urmă şi ca operativitatea concluziilor reuniunilor la nivel înalt să fi fost mult mai mare, nu este mai puţin adevărat că bilanţul realizărilor de până în prezent este pozitiv. În anii '80, această relaţie a răspuns necesităţii de pace şi democraţie, materializându-se în importanta contribuţie a Comunităţii Europene la procesele de pace din America Centrală. Mai târziu, UE a impulsionat regionalismul şi parteneriatul strategic biregional, cu o abordare diferenţiată pentru fiecare subregiune, precum şi gestionarea provocărilor comune rezultate în urma globalizării, cum ar fi riscurile de mediu, energia, siguranţa alimentară, migraţia sau răspunsul la criza financiară şi economică. Pe agenda biregională a fost inclus obiectivul coeziunii sociale şi al aprovizionării cu bunuri publice globale şi regionale. De asemenea, relaţia biregională a avut impact asupra guvernanţei globale, prin apărarea multilateralismului eficient. După cum semnalează ultima comunicare a Comisiei Europene (2), au fost puse în aplicare instrumente concrete, începând cu reuniunile la nivel înalt propriu-zise şi cu un proces de stabilire a unei reţele de acorduri de asociere care a condus la semnarea unor acorduri de acest tip cu Chile şi Mexic. De asemenea, au fost semnate parteneriate strategice cu Brazilia şi Mexic. În sprijinul politicilor sectoriale au fost create instrumente precum Programul EurosociAL, EurocLima şi altele referitoare la învăţământ. În plus, a fost înfiinţată Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană (EuroLat). Uniunea este în continuare primul investitor din regiune, cel de-al doilea partener comercial şi primul donator în materie de ajutoare pentru dezvoltare.

2.3   În ceea ce priveşte societatea civilă, a fost creată o reţea de relaţii cu instituţiile reprezentative ale societăţii civile organizate (SCO) în subregiunile Americii Latine, a fost adusă o contribuţie eficientă la sporirea coordonării dintre diferitele sectoare – antreprenorial, sindical, sectorul terţiar – de pe ambele continente, a fost îmbunătăţită colaborarea cu parlamentele regionale, iar CESE are statut de observator în cadrul EuroLat, cu care a semnat un protocol de cooperare, deschis participării instituţiilor omologe din America Latină. În cadrul Parteneriatului strategic UE-Brazilia a fost înfiinţată Masa rotundă UE-Brazilia între CESE şi Consiliul brazilian pentru Dezvoltare Economică şi Socială (CDES). La rândul său, CESE a contribuit la consolidarea organismelor de participare a societăţii civile la procesele de integrare subregională din America Latină şi s-au realizat progrese, încă nesatisfăcătoare, în direcţia participării SCO la procesele de negociere, recunoscându-se principiul instituţionalizării mecanismelor de monitorizare şi de consultare în cadrul acordurilor de asociere, precum şi necesitatea ca aceste acorduri să includă o dimensiune socială, de ocupare a forţei de muncă şi de mediu.

3.   Către un salt calitativ în parteneriatul strategic biregional

3.1   În prezent, noul context politic este marcat de criza economică globală, provocarea legată de mediu, dezvoltarea economică a Asiei, paralizarea negocierilor OMC, creşterea fluxurilor de migraţie, intensificarea – din toate punctele de vedere – a relaţiilor sud-sud şi apariţia unor noi grupări de guvernanţă la nivel mondial (G-20 sau BRIC). Este vorba despre un context în care ţările în curs de dezvoltare dobândesc un rol din ce în ce mai important, care va trebui extins la alte organisme, precum instituţiile financiare internaţionale (3) sau organizaţiile din sistemul ONU. Toate acestea reclamă actualizarea agendei relaţiilor UE-America Latină şi stabilirea unor mecanisme mai specializate şi mai funcţionale pentru aprofundarea concluziilor reuniunilor la nivel înalt şi a tuturor domeniilor în care există relaţii bilaterale.

3.2   În acelaşi timp, în America Latină apar noi proiecte de integrare, cum ar fi Uniunea Naţiunilor Sud-Americane (UNASUR), care pun un accent mai puternic pe dimensiunea politică, pe securitate şi apărare, pe infrastructuri sau pe coordonarea politicilor energetice sau financiare. Alături de acestea, necesitatea crescândă a unei politici de cooperare la nivel internaţional, pe care criza a pus-o în evidenţă în mod deosebit, sporeşte importanţa aspectelor necomerciale pe agenda biregională, şi anume riscurile legate de mediu, energia, siguranţa şi securitatea alimentară, migraţia, sărăcia şi inegalitatea, stabilitatea financiară internaţională.

3.3   CESE consideră că această nouă etapă necesită o consolidare a dialogului politic şi o agendă reînnoită, concentrată atât asupra interdependenţelor comune, cât şi asupra aspectelor în care este nevoie de o mai mare şi mai bună reglementare internaţională, precum protecţia mediului, migraţia, accentuarea inegalităţilor sau pacea şi securitatea. Toate acestea ar trebui să presupună stabilirea de planuri comune, pentru a face faţă consecinţelor sociale ale crizei economice şi financiare şi consolidarea cooperării privind schimbările climatice şi efectele negative ale acestora, schimbarea modelului energetic, cercetarea şi dezvoltarea, precum şi guvernanţa globală. Totodată, este în continuare necesară menţinerea obiectivelor tradiţionale ale relaţiei biregionale: promovarea coeziunii sociale, integrarea regională, intensificarea şi adecvarea programelor de cooperare, precum şi un nou impuls pentru încheierea acordurilor de asociere aflate în curs de desfăşurare, încorporându-se, în acest scop, formule care să ţină seama în mai mare măsură de asimetriile existente şi să garanteze mai bine coeziunea socială. În acest sens, CESE salută – deşi, în mod clar, este loc de îmbunătăţiri – anunţul Comisiei privind crearea unui mecanism de investiţii pentru America Latină, care va favoriza integrarea şi interconectivitatea regională şi dezvoltarea politicilor sectoriale, va consolida aspectul coeziunii sociale în cadrul acordurilor – alături de alte măsuri cu caracter economic şi social – şi va încuraja iniţiativele de creare de fonduri de coeziune, precum Fondul de convergenţă structurală al Mercosur (FOCEM), aflat în vigoare, sau viitorul Fond de coeziune din cadrul Convenţiei privind uniunea vamală, adoptată de ţările din America Centrală în 2007.

4.   Către o mai mare implicare a societăţii civile organizate în obiectivele şi programele parteneriatului strategic

4.1   Din perspectiva experienţei sale în integrare europeană, CESE consideră că întărirea parteneriatului strategic biregional şi a obiectivelor politice, economice şi sociale ale acestuia necesită implicarea societăţii civile organizate în toate etapele acestui proces, într-un mod mult mai hotărât, structurat şi eficient. Participarea socială este esenţială pentru a face relaţiile mai deschise, mai cunoscute şi mai transparente, pentru promovarea unui mai puternic simţ al implicării societăţilor respective în aceste relaţii şi pentru a pune în aplicare măsurile convenite. Relaţiile UE-America Latină şi Caraibe au luat naştere cu mai mult de trei decenii în urmă, din legăturile stabilite de formaţiunile politice şi organizaţiile sociale. De aceea, revigorarea dialogului biregional nu depinde numai de includerea noilor teme pe agendă sau de sporirea flexibilităţii şi eficienţei acestei agende, ci şi de posibilitatea acordată diferiţilor actori şi sectoare de a participa la acesta.

4.2   Pentru a impulsiona şi a legitima procesele de integrare regională, este fundamentală implicarea de jos în sus a organizaţiilor societăţii civile organizate. În acelaşi mod, punerea în aplicare a unor politici publice de coeziune socială face necesară crearea şi consolidarea unor instituţii sociale participative. În acest sens, CESE solicită Comisiei ca, în cadrul reînnoirii Programului EurosociAL, să se aibă în vedere un program de consolidare a organizaţiilor societăţii civile şi a organismelor reprezentative ale acesteia la nivel regional.

4.3   CESE este pe deplin de acord cu scopul parteneriatului strategic biregional de a se dota cu un program de acţiune mai precis şi mai operativ, care să poată fi monitorizat şi evaluat. Pentru o cât mai mare eficienţă, ar fi nevoie, printre altele, de participarea structurată a diferitelor organisme reprezentative ale societăţii civile organizate din America Latină şi UE, şi anume Forumul consultativ economic şi social al Mercosur, Comitetul consultativ al SICA, consiliile consultative andine pentru muncă şi afaceri, Consiliul consultativ andin al populaţiilor indigene şi Biroul andin al consumatorilor, alte organisme care ar putea adera în Chile şi Mexic şi însuşi CESE. Toate aceste organisme ar putea aduce o contribuţie pozitivă la dezvoltarea politicilor, precum cele din domeniile coeziunii sociale, schimbărilor climatice, inovaţiei, migraţiei şi locurilor de muncă decente, care ar putea fi adoptate în cadrul reuniunilor la nivel înalt şi incluse pe agenda biregională. În acest scop, CESE se oferă să sprijine crearea unui mecanism de coordonare biregională pentru organismele reprezentative ale societăţii civile organizate din ambele regiuni, care să servească la canalizarea acestor contribuţii în perioadele dintre reuniunile la nivel înalt UE-America Latină.

4.4   CESE salută anunţul de creare a unei Fundaţii UE-America Latină şi Caraibe, care să pregătească, să monitorizeze şi, dacă este cazul, să pună în aplicare mandatele reuniunilor la nivel înalt, şi consideră că funcţia de a asigura organizarea şi participarea diferiţilor actori pe care ar putea-o exercita această fundaţie poate fi foarte benefică în acest sens. CESE, în calitatea sa de cel mai reprezentativ organism al societăţii civile organizate din Europa, solicită să fie inclus în consiliul de administraţie al viitoarei Fundaţii UE-America Latină şi Caraibe.

4.5   Aşa cum s-a susţinut cu ocazia tuturor celorlalte reuniuni la nivel înalt, această participare a societăţii civile organizate ar trebui să se reflecte, la rândul său, în acordurile de asociere, prin crearea de comitete consultative mixte în cadrul acestora, prin includerea în aceste acorduri a unei dimensiuni sociale, de ocupare a forţei de muncă şi de mediu, precum şi prin implicarea şi consultarea societăţii civile în analizarea impactului acestor acorduri.

4.6   De asemenea, după modelul participării recunoscute a societăţii civile din ambele părţi la Parteneriatul strategic UE-Brazilia, prin constituirea unei mese rotunde care reuneşte instituţiile sale reprezentative, CESE solicită o participare similară la Parteneriatul strategic dintre Mexic şi UE.

4.7   CESE consideră că integrarea efectivă a societăţii civile organizate în parteneriatul strategic biregional necesită aprofundarea colaborării sale cu Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană. În acest scop, Comitetul va crea un sistem eficient de comunicare cu aceasta şi va face cunoscute, în calitatea sa de instituţie cu statut de observator în cadrul EuroLat, contribuţiile organizaţiilor societăţii civile pe temele supuse dezbaterii şi asupra cărora se cade de acord în această instituţie. Crearea mecanismului de coordonare biregională menţionat la punctul 4.3 ar contribui substanţial la realizarea acestui obiectiv.

4.8   La rândul său, CESE solicită o participare sporită a organizaţiilor socio-profesionale la definirea şi desfăşurarea celei de-a doua etape a Programului EurosociAL. De asemenea, Comitetul consideră că ar putea contribui în mod mai eficient la Forumul de coeziune socială dacă ar fi mai implicat în pregătirea şi desfăşurarea acestuia.

5.   Aspecte socioeconomice ale relaţiilor UE-America Latină

5.1   Politica în domeniul imigraţiei UE-America Latină

5.1.1   Fluxurile crescânde de migraţie dinspre America Latină către Europa reclamă situarea dialogului euro-latinoamerican pe tema migraţiei printre temele centrale ale agendei biregionale. În urma acestui dialog ar trebui să rezulte un consens care să acorde prioritate elaborării de politici preventive în domeniul migraţiei, prin care să se ofere căi legale de migraţie, şi promovării de politici adecvate de integrare. În acest scop, ar trebui să se garanteze drepturile fundamentale ale migranţilor, în special cele sociale şi de muncă; ar trebui încheiate convenţii pentru recunoaşterea calificărilor profesionale ale imigranţilor; ar trebui facilitate procedurile de migraţie temporară şi de reîntregire a familiei pentru lucrătorii imigranţi stabiliţi pe teritoriul Uniunii şi ar trebui încheiate acorduri pentru promovarea dreptului imigranţilor la participare politică. Totodată, ar trebui asigurată reciprocitatea în tratamentul migranţilor din UE către America Latină şi Caraibe.

5.1.2   În ce priveşte fluxurile de migraţie temporare (lucrători detaşaţi) sau permanente (emigraţia tradiţională), ar trebui găsite soluţii pentru a se evita ca, în cazul prestării de servicii sau al investiţiilor antreprenoriale, lucrătorii detaşaţi temporar din UE în America Latină şi viceversa să fie supuşi unei duble contribuţii sociale, atât în ţara de origine, cât şi în cea în care lucrează. Această contribuţie dublă la asigurările sociale ar putea fi evitată prin intermediul unor instrumente bilaterale care să reglementeze aplicarea unei singure legislaţii.

5.1.3   În ceea ce priveşte emigraţia tradiţională, este indispensabil să se reglementeze posibilitatea de transferare a prestaţiilor sociale, în special a pensiilor. Acceptarea sau punerea în aplicare a unor asemenea mecanisme, echivalente celor deja existente în alte domenii, atât de către UE, cât şi de către America Latină, ar îmbogăţi relaţiile instituţionale şi ar simplifica situaţia lucrătorilor emigranţi care, odată ce îşi vor fi încheiat cariera profesională, s-ar putea întoarce în ţările de origine cu pensiile dobândite prin munca şi cotizaţiile lor.

5.1.4   Pentru a nu obliga lucrătorii migranţi să recurgă la reîntregirea de scurtă durată a familiei – ce are drept consecinţă dezrădăcinarea din ţara de origine – s-ar putea prevedea recunoaşterea prestaţiilor familiale în situaţia în care un lucrător îşi desfăşoară activitatea profesională într-un stat, iar membrii familiei sale locuiesc în altul. Aceasta ar permite transferarea drepturilor, în loc de deplasarea familiilor, aducând beneficii tuturor părţilor implicate. În acest sens şi ca primă direcţie de acţiune, în acordurile de asociere UE-America Latină şi Caraibe deja existente sau aflate în curs de negociere, s-ar putea introduce clauze privind asigurările sociale, similare celor cuprinse în acordurile euro-mediteraneene (4). În cele din urmă, având în vedere existenţa Acordului multilateral latino-american privind asigurările sociale (5)şi Regulamentul (CE) nr. 883/2004, ar putea fi explorată posibilitatea unei coordonări între aceste două instrumente, care ar fi utilă atât pentru lucrători, cât şi pentru întreprinderi. Aceasta ar contribui la îmbunătăţirea relaţiilor economice şi sociale dintre UE şi America Latină.

5.1.5   CESE consideră esenţial ca următorul Program EurosociAL II să includă, printre priorităţile sale de acţiune, tema migraţiei între UE şi America Latină. De asemenea, pledează pentru punerea în aplicare a propunerii Parlamentului European privind crearea unui observator biregional al migraţiei.

5.2   Coeziunea socială

5.2.1   Potrivit experienţei europene, politica de coeziune, dincolo de existenţa fondurilor structurale, necesită o abordare globală şi coerentă, care să integreze o serie de politici, de la stabilitatea macroeconomică până la combaterea discriminării. Coeziunea depinde, în principal, de politicile şi resursele naţionale, motiv pentru care America Latină ar trebui să pună un accent mai puternic pe politicile interne: politica fiscală, protecţia socială, politici active care să promoveze competitivitatea şi munca în condiţii decente.

5.2.2   Promovarea coeziunii sociale în procesele de integrare regională implică, la rândul său, abordarea unei serii de măsuri, de la recunoaşterea asimetriilor dintre ţări şi regiuni până la alte acţiuni care să includă infrastructurile, fondurile de coeziune, armonizarea legislaţiilor, politici de reglementare, mecanisme eficiente de soluţionare a diferendelor, politici de armonizare a legislaţiei muncii, gestionarea comună a migraţiei, politici industriale şi referitoare la cadrul de operare al sectoarelor de producţie. Dincolo de abordările exclusiv instituţionale, parteneriatul biregional ar avea nevoie, în opinia CESE, de realizarea de progrese în cadrul dialogurilor sectoriale, astfel încât să se elaboreze un plan de acţiune biregional care să genereze o dinamică integraţionistă şi să contribuie la convergenţa economică şi socială din regiune, prin abordarea asimetriilor interne dintre ţări şi regiuni.

5.2.3   CESE consideră că impulsul puternic dat de un cadru democratic al relaţiilor de muncă, extinderea muncii în condiţii decente, reglementarea economiei subterane, protecţia socială, negocierea colectivă şi dialogul social sunt factori esenţiali pentru coeziunea socială. În acest sens, Comitetul solicită ca EurosociAL II să includă partenerii sociali în evaluarea a ceea ce a presupus în acest domeniu prima experienţă EurosociAL şi în elaborarea şi gestionarea programului următor.

5.2.4   CESE consideră că recunoaşterea drepturilor populaţiilor indigene, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei nr. 169 a OIM din 1989 privind populaţiile indigene şi tribale din ţările independente, este esenţială pentru coeziunea socială.

5.3   Acordurile de asociere

5.3.1   În opinia CESE, atât pentru a facilita negocierile acordurilor de asociere aflate în desfăşurare, cât şi pentru a contribui la realizarea obiectivelor biregionale de coeziune socială, este necesar ca aceste acorduri - care implică procese profunde de liberalizare economică - să ia în considerare în mod adecvat asimetriile existente între UE şi subregiunile în cauză ale Americii Latine. În acest scop, ar trebui utilizate instrumente precum evaluarea durabilităţii (asigurându-se participarea continuă a societăţii civile organizate la elaborarea studiilor de impact), recunoaşterea principiului tratamentului special şi diferenţiat pentru ţările mai puţin dezvoltate, stabilirea de excepţii şi de perioade tranzitorii în sectoarele în care este necesar, abordarea diferenţiată a cooperării pentru dezvoltare şi impulsul dat de fondurile de convergenţă.

5.3.2   Pe de altă parte, CESE consideră esenţial ca UE să-şi menţină politica de sprijinire a proceselor de integrare regională din America Latină şi este de părere că atât negocierile pluripartite iniţiate cu unele ţări, cât şi parteneriatele strategice încheiate cu altele trebuie să contribuie la încheierea de acorduri regionale şi la consolidarea proceselor de integrare. În acest scop, ar trebui utilizate o strategie şi măsuri după modelul celor menţionate la punctul 5.2.2. Pentru CESE, acesta este un aspect de bază al parteneriatului strategic biregional şi o condiţie esenţială pentru ca Europa şi America Latină să devină parteneri globali în guvernanţa multilaterală.

5.3.3   CESE solicită dezvoltarea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor Acordului de asociere UE-Chile referitoare la participarea societăţii civile. În acest scop, recomandă consultarea CESE şi a organizaţiilor reprezentative ale societăţii civile chiliene. De asemenea, CESE solicită Consiliului de asociere al Acordului UE-Mexic să includă în acord înfiinţarea unui comitet consultativ mixt, ca organism de monitorizare şi consultare a societăţii civile organizate.

5.4   Cooperarea

5.4.1   În ultimii ani, UE a depus eforturi considerabile pentru a-şi adapta cooperarea pentru dezvoltare la schimbările apărute pe agenda de dezvoltare, inclusiv la aspectele care afectează ţările cu venituri medii. Fără a aduce atingere orientării prioritare a resurselor UE către ţările cu venituri mici din regiune, CESE consideră că trebuie continuată cooperarea cu ţările cu venituri medii, în vederea atingerii unor obiective strategice precum stabilitatea macroeconomică şi a sistemului financiar, consolidarea capacităţilor instituţionale, eficienţa şi eficacitatea politicilor publice, reformele fiscale, capacitatea de producţie şi investiţia în capitalul uman, inovarea, precum şi sprijinirea actorilor sociali ca promotori ai schimbărilor instituţionale şi legislative.

5.4.2   Încheierea de acorduri de asociere ar necesita o mai mare adaptare a programelor de cooperare, astfel încât să sprijine politicile de transformare a structurilor de producţie şi de îmbunătăţire a competitivităţii, cu un accent special pe capacităţile IMM-urilor, facilitarea comerţului şi conectarea fizică a pieţelor.

5.4.3   De asemenea, ar trebui consolidate capacităţile comerciale şi ar trebui sprijinită adoptarea de politici comune în cadrul proceselor de integrare regională, în vederea realizării coeziunii sociale şi teritoriale şi a reducerii asimetriilor interne. La rândul său, cooperarea în domeniile educaţiei, ştiinţei şi tehnologiei poate sprijini transformarea structurilor de producţie şi politicile naţionale de cercetare, dezvoltare şi inovare, atât prin intermediul instituţiilor publice, cât şi al programelor de stimulare pentru sectorul privat.

6.   Inovarea, transformarea structurilor de producţie şi dezvoltarea

6.1   Înaintea celei de-a şasea reuniuni la nivel înalt UE-America Latină şi Caraibe, guvernele au decis să îşi centreze dezbaterile asupra inovării. Inovarea este unul dintre principalele motoare ale dezvoltării – dacă nu cel mai important dintre acestea –, fundamental pentru ciclurile prelungite şi susţinute de creştere şi bunăstare. Chiar dacă industria rămâne în continuare sectorul central în care se produce progresul tehnic, în prezent inovarea este proprie şi altor sectoare de producţie: serviciile, agricultura, sectorul energetic; în consecinţă, este esenţială pentru creşterea productivităţii în multe alte domenii.

6.2   De asemenea, inovarea constituie un factor determinant în cele două tendinţe importante care caracterizează globalizarea economiei, şi anume dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi trecerea la o economie durabilă. În aceste domenii, interacţiunea dintre dimensiunile globală şi locală ale inovării reprezintă o condiţie indispensabilă.

6.3   CESE le va propune organizaţiilor sale omoloage din America Latină ca, la cea de-a şasea reuniune a societăţii civile organizate UE-America Latină, să se recunoască importanţa inovării pentru transformarea structurilor de producţie, dezvoltare şi coeziunea socială şi pentru dimensiunea socială pe care o implică aceasta, sub diferite aspecte. Acest lucru este deosebit de important pentru relaţiile biregionale, într-un moment în care acestea au ca obiectiv crearea unei „reţele” de acorduri de asociere, incluzând zonele de liber schimb. Ambiţioasele obiective de liberalizare economică ale acestor acorduri, considerate a fi de tip „OMC plus” (deoarece merg dincolo de negocierile din cadrul acestei organizaţii), pot presupune importante costuri de ajustare, care trebuie abordate prin politici active de transformare şi modernizare a structurilor de producţie şi prin strategii de îmbunătăţire a competitivităţii, în cadrul cărora trebuie să joace un rol foarte important înfiinţarea unor sisteme naţionale de cercetare, inovare şi dezvoltare.

6.4   Transferul de tehnologie reprezintă un aspect deosebit de important, dat fiind rolul său cheie în procesele de inovare. Cerinţele ridicate ale acordurilor de asociere în materie de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală pot constitui un stimulent sau o garanţie pentru transferul de tehnologie din partea investitorilor europeni, însă, în acelaşi timp, pot reprezenta un obstacol important pentru generarea sau transferul de tehnologie şi inovaţie, după cum au semnalat unele guverne din regiune. De aceea este deosebit de important ca aceste acorduri să ofere o mai mare flexibilitate şi formule care să recunoască asimetriile semnificative dintre ambele regiuni în acest domeniu, incluzând în acest scop, după cum s-a specificat mai sus, cooperarea pentru dezvoltare a UE.

6.5   UE dispune de un număr ridicat de instrumente pentru cooperarea în materie de cercetare, dezvoltare şi inovare cu America Latină. Merită menţionate, în special, cele derivate din cel de-al şaptelea Program-cadru şi din acordurile de cooperare tehnologică încheiate cu ţările cele mai dezvoltate din regiune, precum şi programele de burse şi de cooperare academică biregională (Albán, ALFA) şi cele gestionate de Direcţia Generală Educaţie a Comisiei Europene. Totuşi, până în prezent, nu există o strategie integrată care să grupeze toate aceste instrumente şi să le pună în raport cu obiectivele parteneriatului biregional. Este imperios necesar să se depăşească dispersia actuală a instrumentelor, în special în cadrul Comisiei, şi să se garanteze că acestea contribuie la consolidarea capacităţilor naţionale de cercetare, dezvoltare şi inovare. În acest context, trebuie amintită importanţa creării unui spaţiu de învăţământ superior şi de cercetare UE-America Latină şi Caraibe, ca parte a „parteneriatului strategic” biregional şi a stabilirii unei agende de inovare şi dezvoltare pentru ambele regiuni. Cooperarea în domeniile educaţiei, ştiinţei şi tehnologiei poate sprijini transformarea structurilor de producţie şi politicile naţionale de cercetare, dezvoltare şi inovare.

6.6   De asemenea, inovarea este prezentă în multe alte domenii importante pentru parteneriatul biregional, cum ar fi îmbunătăţirea nivelului şi calităţii vieţii populaţiei, prin impactul pe care îl are, de exemplu, asupra creşterii productivităţii în producţia de alimente, contribuind astfel la suficienţa alimentară, sau prin aplicarea metodelor, tehnicilor, produselor şi serviciilor inovatoare în domenii precum sănătatea, educaţia şi asigurările sociale. În acest mod, se facilitează accesul anumitor segmente ale populaţiei la astfel de servicii şi se elimină discriminările, cum ar fi cele care apar la utilizarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor. De asemenea, noile tehnologii pentru producerea energiei din surse regenerabile, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi reducerea poluării cauzate de energia din surse fosile, precum şi cele legate de soluţionarea problemelor de acces la apa potabilă şi de deşertificarea solurilor sunt alte exemple ce ilustrează importanţa inovării pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor.

6.7   Există un consens asupra faptului că cei trei piloni care stau la baza inovării sunt cunoaşterea, instituţiile şi întreprinderile. De aici rezultă că principalii actori în procesul de inovare sunt, în linii mari, universităţile, instituţiile publice şi centrele de producţie. Cu toate acestea, inovaţia poate proveni din diferite tipuri de cunoaştere: ştiinţifică, tehnologică, ancestrală sau acumulată (localnicii care cunosc proprietăţile plantelor sau lucrătorii calificaţi dintr-o întreprindere, de exemplu). În mod similar, atunci când se vorbeşte despre instituţii (altele decât cele de piaţă), se face referire la agenţii şi alte instituţii publice, însă pentru stimularea inovării sunt importante şi alte tipuri de instituţii, cum ar fi cele care reglementează relaţiile de muncă. În final, inovarea nu are de-a face numai cu sectorul de producţie şi cu întreprinderile, ci şi cu sectorul social (sănătate, educaţie, locuinţe, apărare, justiţie, securitate) sau cu cel al mediului (apă, sol, biodiversitate, despădurire etc.).

6.8   Din punctul de vedere al analizei teoretice, este recunoscută necesitatea de a privi inovarea dintr-o perspectivă socială integrală, considerând-o a fi un întreg sistemic, ce afectează societatea în ansamblu, traversând toate sectoarele acesteia şi implicând o întreagă serie de aspecte, de la cele pur ştiinţifice sau tehnologice până la cele sociale şi instituţionale. Astfel, începând cu anii '90, au început să fie incluse aspectele socioculturale şi organizaţionale ale fenomenului inovării, prea puţin luate în considerare anterior. Din perspectivă istorică, inovarea tehnologică merge mână în mână cu inovarea socială sau cu dimensiunea socială a inovării şi viceversa. Relaţia dintre inovarea socială şi dezvoltarea economică este evidentă, motiv pentru care dimensiunea socială a inovării ar putea fi considerată ca fiind de importanţă vitală, îndeosebi în contextele de dezvoltare structurală incipientă.

6.9   O altă caracteristică esenţială a inovării este capacitatea sa de a genera ţesut social, prin crearea de legături sociale între indivizi, grupuri, colective şi instituţii, pornind de la acorduri de bază (binele comun, interesul comun, viitorul comun etc.), legături capabile să creeze contexte sociale favorabile introducerii, asimilării şi difuzării inovaţiilor.

6.10   Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere faptul că existenţa barierelor sociale, cum ar fi sărăcia, reprezintă o piedică obiectivă pentru procesele de inovare, pe de o parte, pentru că restricţionează asimilarea creşterii producţiei rezultate din inovare, dată fiind lipsa cererii solvabile, iar pe de alta, din cauza lipsei capitalului uman capabil să promoveze şi să dezvolte procesele de inovare.

6.11   Pe lângă toate acestea, inovarea este rezultatul unei complexe serii de relaţii între agenţii care produc, distribuie şi aplică diferitele tipuri de cunoaştere. Inovarea are nevoie, în multe cazuri – de exemplu, în centrele şi grupurile industriale şi de dezvoltare –, de un puternic dinamism regional şi local, care nu este posibil fără participarea organizaţiilor societăţii civile. Inovarea implică o profundă schimbare culturală, pentru a putea fi situată în centrul strategiilor economice şi sociale. La nivelul întreprinderilor, inovarea necesită investiţii costisitoare, pe termen lung. În acest scop, sunt necesare acceptarea socială a schimbărilor şi a sistemelor de relaţii de muncă bazate pe negociere şi pe consens şi o politică de formare a capitalului uman în momente şi la niveluri diferite, cum ar fi formarea profesională şi învăţarea de-a lungul vieţii.

6.12   Din perspectiva prezentului aviz, din cele expuse mai sus se desprinde o concluzie: importanţa dimensiunii sociale a inovării. Pentru a se evita riscul pe care l-ar presupune o abordare tehnocratică a inovării, trebuie subliniată importanţa pe care o au, în aceste procese, participarea socială şi cadrele instituţionale care o stimulează şi o fac posibilă. CESE acordă o importanţă deosebită acestor aspecte şi solicită participarea reală a actorilor sociali şi a organismelor reprezentative ale acestora la elaborarea propunerilor legate de capitalul uman şi, în general, de includerea dimensiunii sociale în planul de acţiune pentru inovare ce urmează a fi elaborat în cadrul reuniunii la nivel înalt.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  Reuniunile la nivel înalt organizate până în prezent au fost următoarele: Rio de Janeiro - 1999, Madrid - 2002, Mexic - 2004, Viena - 2006, Lima - 2008.

(2)  Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu - Uniunea Europeană şi America Latină: un parteneriat între actori globali. COM(2009) 495/3.

(3)  A se vedea, în acest sens, recomandările formulate de CESE în documentul „Un program pentru Europa”: Uniunea Europeană ar trebui să realizeze „„acţiuni în favoarea unei influenţe sporite a ţărilor în curs de dezvoltare în cadrul instituţiilor internaţionale, în special FMI şi Banca Mondială” (18.3).

(4)  Decizia Consiliului şi a Comisiei din 24 ianuarie 2000 privind încheierea Acordului euro-mediteranean de constituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele lor membre, pe de o parte, și Regatul Maroc, pe de altă parte(2000/204/CE, CECO) - JO CE L 70, 18.3.2000, p. 1 – a se vedea, concret, articolele 64-68.

(5)  http://www.oiss.org/IMG/pdf/Convenio_2007_esp.pdf.


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/55


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Maroc

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 347/08)

Raportor: dna LÓPEZ ALMENDÁRIZ

La 16 iulie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Maroc.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 7 ianuarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie (şedinţa din 17 februarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 187 voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 8 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   CESE consideră extrem de important angajamentul Marocului de a institui un consiliu economic şi social şi speră ca această iniţiativă să poată fi pusă în practică în termenele prevăzute, întrucât se află deja într-un stadiu avansat, având în vedere că, în luna octombrie, Consiliul de Miniştri a adoptat proiectul de lege organică a acestei noi instituţii, care va fi transmis Parlamentului marocan spre adoptare. Se speră ca acest consiliu economic şi social să intre în funcţiune în lunile următoare, fiind alcătuit din reprezentanţi ai forţelor vitale şi productive ale ţării, în principal organizaţiile socioeconomice şi de afaceri şi structurile asociative relevante. În orice caz, CESE îşi oferă cunoştinţele şi consultanţa pentru a facilita îndeplinirea acestui obiectiv.

1.2   CESE le recomandă şefilor de stat reuniţi în cadrul primului summit UE-Maroc, care va avea loc în timpul Preşedinţiei spaniole, în cursul primului semestru al anului 2010, să acorde CESE şi viitorului CES al Marocului un mandat pentru a stabili o cooperare structurată care să asigure participarea activă a societăţii civile organizate.

1.3   CESE salută angajamentul guvernului marocan de a integra acquis-ul comunitar în legislaţia sa, chiar dacă Marocul nu face parte din UE. În viitor, acest demers va facilita participarea mai intensă a Marocului pe piaţa unică europeană în ansamblul său. Integrarea acquis-ului comunitar ar trebui să consolideze eficienţa organismelor de consultare şi negociere, care se bazează pe principiile reprezentativităţii şi independenţei. Aceste organisme ar trebui dotate cu mijloace adecvate şi suficiente pentru a-şi putea desfăşura activitatea, recunoscându-li-se dreptul de acces la informaţiile şi documentele administrative necesare în acest scop.

1.4   În cadrul procesului desfăşurat de Regatul Maroc pentru dobândirea statutului avansat – acordat prin decizia Consiliului de asociere reunit la Luxemburg, la 13 octombrie 2008 –, CESE apreciază eforturile depuse de acest stat pentru a rămâne unul dintre cei mai importanţi parteneri ai UE din această regiune. La fel cum s-a întâmplat deja în cazul altor ţări – de exemplu, statele membre ale Spaţiului Economic European – dobândirea statutului avansat, pe măsură ce se aprofundează îndeplinirea angajamentelor luate faţă de UE şi recunoaşterea acquis-ului comunitar în toate domeniile, inclusiv în cel social şi al drepturilor omului, ar putea constitui un stimulent pentru autorităţile marocane.

1.5   Cu toate că schimbările care se produc în Maroc sunt primite favorabil, este cert că mai rămân încă multe reforme de înfăptuit până când Marocul va putea fi considerat un stat dezvoltat, cu garanţii depline.

1.6   CESE consideră că nu s-au valorificat suficient toate posibilităţile relaţiei cu Marocul, sub toate aspectele sale. În primul rând, trebuie să se ţină seama de beneficiile care pot fi aduse societăţii marocane. Astfel, consideră că trebuie încurajate reformele pentru a deschide noi sectoare către comerţul cu servicii şi către investiţii. Trebuie stimulată înfiinţarea de întreprinderi de ambele părţi, facilitându-se relaţiile instituţionale, creându-se un mediu favorabil activităţilor comerciale şi promovându-se forurile de întâlnire. Trebuie intensificată cooperarea bilaterală în cadrul iniţiativelor externe de interes comun, în principal cu celelalte ţări din zona mediteraneeană, în vederea unei mai bune integrări regionale, atât din punct de vedere economic, cât şi social şi ecologic.

1.7   De asemenea, este esenţial să se asigure participarea societăţii civile la îndeplinirea acestor sarcini. În acest context, după cum s-a menţionat mai sus, CESE este un ferm susţinător al înfiinţării unui consiliu economic şi social consultativ în Maroc şi invită autorităţile marocane să realizeze consultări publice în acest sens. Acestea ar trebui să pornească de la premisele reprezentativităţii, independenţei şi legitimităţii. Experienţa noastră arată că, pentru a se ajunge la crearea unei instituţii cu aceste caracteristici, sunt esenţiale eforturile consensuale realizate de diferitele sectoare implicate din cadrul societăţii civile şi de administraţia marocană, precum şi utilizarea de criterii echitabile în definirea reprezentativităţii organizaţiilor care vor fi reprezentate de această instituţie. Aceste organizaţii ar trebui să-şi desemneze reprezentanţii în mod liber. Crearea unui consiliu economic şi social în Maroc nu ar trebui să legitimeze, sub nicio formă, eliminarea altor organisme consultative deja existente, care participă deja la consultarea societăţii civile şi care contribuie la maturizarea acesteia. În principiu, competenţele acestui consiliu nu ar trebui să excludă niciun subiect asupra căruia s-ar putea pronunţa guvernul, inclusiv temele financiare.

1.8   Pentru UE, obiectivul final trebuie să fie transformarea Marocului într-o referinţă strategică fundamentală, sub toate aspectele prezente şi viitoare, pentru relaţiile sale cu zona Euromed.

1.9   În acest sens, CESE recomandă crearea unui observator al pieţei forţei de muncă, a unui sistem de formare profesională, a unui sistem de asigurări sociale care să nu discrimineze femeile şi care să consolideze combaterea exploatării prin muncă a copiilor. De asemenea, Comitetul recomandă Comisiei să sprijine părţile implicate în dialogul social, şi anume partenerii sociali, pentru a consolida dialogul social şi a-l face mai productiv.

1.10   Comitetul deplânge încheierea Acordului de asociere UE-Maroc fără consultarea prealabilă a partenerilor sociali de ambele părţi în ceea ce priveşte cooperarea în materie de ocupare a forţei de muncă şi de dezvoltare socială.

1.11   În acest context, CESE elaborează prezentul aviz, dedicat în mod specific Marocului, pentru a garanta că societatea civilă organizată este luată în considerare în relaţiile bilaterale, propunând o nouă structură pentru dialogul dintre societăţile civile din ambele părţi.

2.   Expunere de motive

2.1   Marocul este un partener privilegiat al Uniunii Europene, care împărtăşeşte obiectivele politicii externe europene, orientate către promovarea democraţiei şi a dezvoltării economice şi sociale. Pentru a contribui la îndeplinirea acestor obiective, Guvernul Regatului Maroc acţionează în direcţia aprofundării procesului de democratizare şi a consolidării statului de drept, Marocul fiind cea mai avansată ţară din regiune din acest punct de vedere.

2.2   Strategia UE în Maroc constă în abordarea celor două preocupări principale ale acestei ţări, care domină agenda sa politică, economică şi socială. În primul rând, se urmăreşte continuarea creşterii economice şi combaterea şomajului, a sărăciei şi a emigrării. În cel de-al doilea rând, pe plan extern se încearcă punerea completă în aplicare a Acordului de asociere, a politicii europene de vecinătate şi a planurilor de acţiune.

2.3   Grupul de lucru ad-hoc UE-Maroc a recomandat aprofundarea relaţiilor dintre noile părţi implicate în parteneriatul UE-Maroc, în special a celor dintre Parlamentul European şi Parlamentul Marocului (1), precum şi a celor dintre Comitetul Economic şi Social European şi Consiliul Economic şi Social din Maroc, care va fi înfiinţat în curând.

3.   Situaţia politică

3.1   Marocul este o monarhie constituţională, instituţia regală deţinând puteri foarte importante în guvernarea ţării. Constituţia actuală, din 1970, revizuită în 1991 şi 1996, prevede un sistem parlamentar bicameral, care interzice în mod explicit existenţa unui partid unic şi garantează libertatea de asociere.

3.2   În ultimii ani, Regatul Maroc trece printr-un proces de modernizare şi democratizare a sistemului său politic. S-a introdus un nou Cod civil al familiei –, legea partidelor politice, consolidarea democraţiei locale, reforma justiţiei şi a sistemului penitenciar, precum şi un proiect al noii legi electorale. În ciuda realizărilor, CESE consideră că provocările sociale rămân însemnate şi că vor necesita o acţiune de redistribuire socială continuă şi coerentă pe termen lung, pentru a permite o reajustare din perspectiva indicatorilor de dezvoltare umană.

4.   Situaţia economică

4.1   Cadrul macroeconomic al Marocului s-a consolidat treptat, într-un context puţin favorabil. Cu toate acestea, în ultimii ani sectorul turismului este în plină dezvoltare, bucurându-se de investiţii substanţiale, mai ales în zona de nord a ţării, printre altele. A fost iniţiată o importantă reformă agricolă, în scopul îmbunătăţirii productivităţii şi al consolidării rolului pe care îl joacă acest sector în combaterea sărăciei.

4.2   Cu toate că este loc de multe îmbunătăţiri în ceea ce priveşte competitivitatea şi atragerea de investiţii, investiţiile străine directe au crescut substanţial, atingând nivelul de 29 250 de milioane USD în anul 2006 (2), fapt datorat, în principal, operaţiunilor de privatizare. Din anul 2006, fluxurile de investiţii străine au început să se desprindă treptat de procesul de privatizare, realizându-se operaţiuni importante în sectoare precum turismul, sectorul imobiliar, telecomunicaţiile, asigurările, sectorul bancar, industria şi transporturile.

4.3   Economia Marocului este relativ diversificată, sectorul serviciilor aducând o contribuţie importantă şi din ce în ce mai substanţială la PIB (3). Industria prelucrătoare este pe locul doi în ceea ce priveşte contribuţia la PIB, urmată de sectorul agricol (4), a cărui contribuţie înregistrează o tendinţă de scădere. Contribuţia la PIB a sectorului minier şi a celui energetic este în continuare modestă.

4.4   La rândul său, turismul constituie principala sursă de valută în Maroc, urmat de sumele de bani trimise de cetăţenii marocani care îşi au reşedinţa în străinătate şi de exporturile de fosfat. Veniturile rezultate din exporturile de servicii (5) sunt echivalente cu peste 80 % din veniturile provenite din exporturile de mărfuri. Un număr din ce în ce mai mare de europeni aleg Marocul ca destinaţie de vacanţă şi chiar ca loc de reşedinţă.

4.5   Reformele macroeconomice şi structurale realizate în ultimii ani au contribuit la diversificarea din ce în ce mai mare a economiei ţării şi la buna sa performanţă generală. Consolidarea acestor reforme pe termen mediu şi lung se va realiza printr-o mai bună guvernanţă, prin aplicarea unor reguli transparente privind concurenţa şi prin punerea în aplicare a unei politici eficiente de protecţie a consumatorilor şi utilizatorilor. Coeficientul mediu anual de creştere a PIB-ului real al Marocului în perioada 2002-2007 a fost de 4,5 % (6), susţinut de o cerere internă dinamică şi de o creştere semnificativă a ratei investiţiilor. În anul 2008, creşterea economiei marocane a atins 5,8 %, în ciuda unei anumite încetiniri cauzate de scăderea cererii externe ca urmare a crizei financiare şi economice internaţionale, precum şi de creşterea preţurilor, în special a preţului petrolului.

4.6   Sectorul agricol deţine un rol determinant în evoluţia economică şi socială a Marocului, rol care este superior proporţiei reale din PIB (7). Acest procent variază, în funcţie de condiţiile climatice ale anului, între 11 % şi 20 %. În acest sector lucrează 44 % (8) din populaţia activă, procent care ajunge până la 80 % dacă ne referim la populaţia activă rurală, având în vedere lipsa diversificării economice din mediul rural.

Agricultura este, în continuare, un sector foarte dependent de factorii climatici, din cauza insuficientei dezvoltări a infrastructurilor hidraulice; modernizat în mică măsură, acest sector îşi menţine structura arhaică, alcătuită, în mare parte, din mici exploataţii (75 % dintre exploataţii sunt deţinute de micii proprietari), cu echipamente limitate, cu tehnici de producţie învechite şi cu mână de lucru slab calificată. În ciuda tuturor acestor aspecte şi datorită, în parte, eforturilor depuse de guvern şi contribuţiei investitorilor străini, în ultimii ani se observă o oarecare schimbare: în prezent, restul de 25 % îl constituie marile exploataţii agricole irigate, moderne, orientate în mod clar către export, care produc 80 % din citrice, 35 % din legume şi 15 % din cereale. În principal, există 400-500 de producători majori: marii producători-exportatori, guvernul marocan şi unele cooperative. Formarea, sprijinul tehnologic şi cercetarea reprezintă aspecte fundamentale care trebuie să fie prezente în viitoarele politici agricole marocane. În vederea îmbunătăţirii competitivităţii sectorului agricol în Maroc, este necesară elaborarea unei strategii de comercializare mai dinamice.

De asemenea, sunt necesare noi politici structurale şi stimulente care să valorifice munca femeilor şi să încurajeze formarea de asociaţii, ca instrument de dezvoltare a spiritului antreprenorial, de care este nevoie şi în domeniul agriculturii.

4.7   O parte a acestei noi strategii ar putea consta în cooperative şi alte forme de organizare a producătorilor, care ar urma să devină instrumente ce le-ar permite producătorilor să concentreze oferta şi să-şi îmbunătăţească poziţia pe pieţe. Cooperativa producătorilor marocani de lapte (COPAG) este un bun exemplu pentru modul în care reunirea producătorilor într-o cooperativă poate genera valoare adăugată şi promova spiritul antreprenorial în sectorul producţiei, cea mai slabă verigă a lanţului.

4.8   Pe de altă parte, Planul verde prezentat de Maroc în aprilie 2008 urmăreşte să dezvolte agricultura ţării cu sprijinul investiţiilor private străine, ceea ce reprezintă o nouă şi interesantă strategie agricolă pentru Maghreb şi constituie un exemplu de schimbare de mentalitate. Având o perspectivă de 10 până la 15 ani, acest plan vizează transformarea agriculturii în principalul motor al economiei naţionale, prin investiţii substanţiale din fondurile publice, în scopul îndeplinirii a două obiective principale: crearea unei agriculturi moderne, cu o mare valoare adăugată, şi creşterea veniturilor micilor agricultori. Planul prevede privatizarea a 700 000 de hectare, cultivate în prezent cu cereale, pentru a fi destinate culturilor mai intensive de fructe şi legume, încurajându-se irigarea. În următorul deceniu, Marocul va canaliza, prin intermediul Agenţiei pentru Dezvoltare Agricolă, aproximativ 150 de milioane de dirhami către punerea în aplicare a măsurilor incluse în Planul verde. În acest scop, vor fi propuse între 700 şi 900 de proiecte, cu un cost anual de 10 până la 15 milioane de dirhami.

4.9   Marocul este o ţară cu venituri medii, în care PIB-ul pe cap de locuitor atingea 2 580 USD în 2008 (9), o sumă aproape dublă faţă de cea din anul 2002.

4.10   Populaţia Marocului depăşea 31 650 000 de locuitori în noiembrie 2009, înregistrându-se o rată medie anuală a creşterii demografice de 1,2 % (9). Populaţia urbană este în continuă creştere şi reprezintă 56,4 % din totalul populaţiei. În cursul anului 2008, populaţia activă a atins 11,5 milioane de persoane (10), cu 0,7 % mai mult decât în anul anterior, în vreme ce rata de ocupare a scăzut uşor, ajungând la 36,8 %, faţă de 36,9 % în 2007.

4.11   Şomajul constituie, în continuare, una dintre principalele surse de îngrijorare pentru această ţară. În mediul urban, rata şomajului se ridică la 14,1 %, în vreme ce în zonele rurale este de 4,7 %. În ansamblu, rata şomajului era de 9,4 % în 2008 (11), ceea ce înseamnă un total de 1 077 800 de lucrători cu vârsta de 15 ani sau mai mult. Salariul mediu în Maroc se situează între 0,55 şi 0,65 de euro/oră pentru 9 ore de muncă (12), lucrătorii sezonieri nu beneficiază de niciun fel de drepturi profesionale, iar utilizarea copiilor drept mână de lucru este răspândită în serele marocane.

4.12   Până în prezent, criza financiară internaţională nu a afectat substanţial economia Marocului, mai ales datorită faptului că sectorul financiar intern nu era foarte integrat în sectorul financiar internaţional. Totuşi, este evident că criza economică internaţională afectează deja anumite sectoare economice cheie ale ţării, precum cel imobiliar, turismul, industria textilă, sectorul autovehiculelor şi exporturile. De asemenea, au fost afectate fluxurile de investiţii străine şi sumele de bani trimise din străinătate, care ajung în Maroc în cantităţi mai mici decât înainte, ceea ce ar putea însemna că ţara va fi afectată de criză pentru o perioadă mai lungă de timp.

4.13   Marocul a fost clasificat ca fiind cea de-a treia destinaţie a investiţiilor străine directe din Africa în perioada 2009-2010, după Africa de Sud şi Egipt (13). Studiul arată că Marocul a obţinut rezultate bune în diverse domenii, precum infrastructurile, strategia în materie de investiţii străine directe şi potenţialul economic. Însă, chiar dacă tendinţa fluxurilor de investiţii este pozitivă, climatul de afaceri este supus în continuare unei evaluări critice. Cu toate acestea, în cursul anului trecut s-au adoptat un cod general privind guvernanţa corporativă şi un cod specific pentru IMM-uri, precum şi decretele de aplicare a diferitelor amendamente la legea societăţilor anonime. În octombrie 2008 a fost adoptat proiectul de lege privind crearea Agenţiei marocane pentru dezvoltarea investiţiilor (AMDI).

4.14   Autorităţile marocane au depus eforturi pentru a pune în aplicare Carta euromediteraneeană pentru întreprinderi, în care se promovează consultarea, consensul şi calitatea. Există diverse instituţii care încurajează investiţiile din partea întreprinderilor private, în special a IMM-urilor, iar accesul la credite este facilitat prin intermediul Casei centrale de garantare (CCG).

4.15   În ciuda tuturor greutăţilor, perspectivele (14) economiei marocane rămân încurajatoare. În prezent, Marocul este, într-o oarecare măsură, ferit de turbulenţele financiare mondiale, graţie datoriei sale externe reduse şi pe termen lung, precum şi consolidării politicilor sale macroeconomice. Creşterea economică ar trebui să rămână relativ puternică pe termen mediu, cu un sold al contului curent extern pozitiv, chiar dacă s-ar putea înregistra un uşor deficit pe termen mediu. La rândul său, guvernul marocan (15) prevede o creştere a PIB-ului real de 5,8 % în 2009, cu o creştere de 15 % în sectorul agricol (16) şi de 4,1 % în sectorul neagricol. Autorităţile economice ale ţării sunt hotărâte să îşi continue eforturile de consolidare bugetară din ultimii ani, pentru a atinge obiectivul menţinerii deficitului bugetar primar sub 3 % din PIB pe termen mediu.

5.   Situaţia socială

5.1   Rata şomajului era de 9,4 % în anul 2008 (11), în ciuda creării a 310 000 de locuri de muncă în cursul anului trecut, în principal în sectorul construcţiilor şi în cel al serviciilor. În primele trei luni ale anului 2009, au fost create 40 000 de locuri de muncă nete, ca rezultat al creării a 76 000 de noi locuri de muncă în mediul urban şi al pierderii a 36 000 de locuri de muncă în mediul rural. Din punct de vedere sectorial, crearea de locuri de muncă s-a limitat la servicii şi la lucrările publice, unde s-au înregistrat creşteri de câte 5,9 %, în vreme ce în restul sectoarelor s-au înregistrat pierderi care variază de la 4,5 % în sectorul industrial până la 1,4 % în sectoarele agricol şi piscicol.

5.2   Cea mai gravă problemă în acest context o reprezintă şomajul în rândul tinerilor (17), inclusiv al absolvenţilor de studii superioare, care conduce la exodul creierelor. De asemenea, piaţa forţei de muncă este dominată de sectorul agricol, existând şi o proporţie importantă de ocupare informală a forţei de muncă. În acelaşi timp, o parte a economiei subterane se bazează pe munca fără forme legale. În plus, ca urmare a exploziei demografice anterioare, Marocul întâmpină dificultăţi majore în absorbţia forţei de muncă pe piaţa sa naţională.

5.3   Acest nivel al şomajului are un impact direct asupra economiei gospodăriilor private, din cauza deficienţelor încă existente în sistemele de protecţie socială (asigurările de şomaj, sănătate, pensii etc.).

5.4   Fluxurile de migraţie scad din cauza crizei economice, UE constituind destinaţia principală a lucrătorilor marocani emigranţi. Trebuie subliniate diferenţele existente între emigraţia legală şi cea ilegală. Persoanele care emigrează ilegal se confruntă cu condiţii de primire mult mai dificile. De asemenea, schimburile profesionale între cele două zone geografice sunt în continuă creştere.

5.5   Rata de ocupare a forţei de muncă în rândul femeilor se menţine la un nivel scăzut. În vreme ce rata ocupării forţei de muncă în rândul bărbaţilor este de aproximativ 80 %, rata ocupării femeilor este de 21 % în mediul urban şi de 33 % în mediul rural (18). Cu excepţia speranţei de viaţă, indicatorii de dezvoltare socială a femeilor sunt inferiori celor referitori la bărbaţi în toate celelalte domenii, precum tipul de activitate, statutul profesional, nivelul de responsabilitate, salariul în sectorul privat, rata şomajului şi nivelul de protecţie socială.

5.6   Este necesar să se depună mai multe eforturi în materie de ocupare a forţei de muncă şi de afaceri sociale, pentru a se realiza un cadru instituţional care să permită dezvoltarea de măsuri active şi de servicii publice pentru ocuparea forţei de muncă, monitorizarea pieţei forţei de muncă în vederea combaterii economiei subterane, a muncii informale şi a muncii nedeclarate, îmbunătăţirea investiţiilor în capitalul uman şi a integrării profesionale, sporirea protecţiei şi a incluziunii sociale, precum şi aplicarea de mecanisme care să evite discriminarea la angajare.

5.7   Acoperirea asigurărilor sociale, pentru marea majoritate a lucrătorilor marocani, nu este adecvată. Această situaţie creează adevărate drame pentru multe familii. Guvernul marocan este conştient de aceasta şi are voinţa politică pentru a căuta o soluţie. Autorităţile marocane s-au angajat să sporească controalele, pentru a se asigura că toţi lucrătorii angajaţi sunt incluşi în sistemul de asigurări sociale. În acest sens, Inspecţia Muncii şi Casa Naţională de Asigurări Sociale depun eforturi sporite pentru a îmbunătăţi acoperirea lucrătorilor. Cu toate acestea, guvernul marocan trebuie să sporească investiţiile în sănătate şi în asigurările medicale, pentru a facilita accesul cetăţenilor marocani la sistemul public de sănătate.

5.8   În prezent, se elaborează un plan de „punere în conformitate socială” cu caracter tripartit, prin care se va determina măsura în care întreprinderile marocane se adaptează şi respectă legislaţia naţională a muncii. De asemenea, în cadrul noii legislaţii sociale a Marocului, se fac progrese în ceea ce priveşte certificarea întreprinderilor care respectă efectiv normele din domeniul muncii.

5.9   Cu ceva timp în urmă, s-au făcut primii paşi în direcţia instituirii unui forum centralizat al societăţii civile, deşi acesta nu era cu adevărat reprezentativ. În prezent, Guvernul Marocului s-a angajat să înfiinţeze un consiliu economic şi social înainte de sfârşitul anului 2009, însă acesta nu a fost constituit oficial până la ora actuală, în ciuda faptului că figurează în Constituţia marocană încă din anul 1997. CESE îşi exprimă speranţa ca pluralismul asociaţiilor societăţii civile să se reflecte în componenţa CES din Maroc, dat fiind că reprezentativitatea consiliilor economice şi sociale, garantată de criterii clare şi echitabile, este o condiţie indispensabilă pentru eficienţa acestora, la fel ca şi independenţa funcţionării şi alocarea resurselor necesare în acest scop. Existenţa unui consiliu economic şi social nu intră în contradicţie cu rolul celorlalte organisme consultative existente în prezent în Maroc, ci, dimpotrivă, îl completează.

5.10   În mediul de afaceri, organizaţia de afaceri cea mai reprezentativă este Confederaţia Generală a Întreprinderilor din Maroc (CGIM). Camera de Comerţ şi Industrie joacă, de asemenea, un rol important în sprijinirea întreprinderilor, educaţiei, formării, serviciilor pentru întreprinderi şi internaţionalizării. Asociaţia femeilor-antreprenor din Maroc (AFAM), care numără peste 350 de asociaţi la nivel naţional, urmăreşte promovarea rolului femeii în afaceri şi dispune, de asemenea, de organizaţii regionale. Asociaţia Maroc Entrepreneurs se ocupă cu încurajarea, în rândul tinerilor, a formării profesionale şi a înfiinţării de întreprinderi.

5.11   Principalele organizaţii sindicale sunt Uniunea Lucrătorilor Marocani (ULM), Confederaţia Democratică a Muncii (CDM), Uniunea Generală a Lucrătorilor din Maroc (UGLM), Federaţia Democratică a Muncii (FDM) şi Uniunea Naţională a Lucrătorilor Marocani (UNLM). De asemenea, se distinge Uniunea Naţională a Cooperativelor Agricole Marocane (UNCAM).

5.12   Deşi Guvernul Marocului a realizat reforme în domeniul dreptului muncii, este necesar să se continue eforturile în vederea îmbunătăţirii respectării drepturilor lucrătorilor şi să se ratifice convenţiile OIM relevante, în special Convenţia nr. 87 privind libertatea sindicală.

5.13   Îmbunătăţirea sistemului de învăţământ şi alfabetizarea constituie în continuare unele dintre cele mai importante provocări pentru dezvoltarea ţării. În septembrie 2008, Ministerul Educaţiei din Maroc a prezentat un plan de urgenţă destinat şcolarizării fetelor din mediul rural şi asigurării accesului egal şi efectiv al copiilor la învăţământul obligatoriu. Lipsa mâinii de lucru calificate constituie unul dintre principalele obstacole în momentul înfiinţării unei întreprinderi în Maroc, posturile tehnice intermediare fiind cel mai greu de acoperit.

5.14   Se depun eforturi pentru a se realiza o mai mare apropiere a sistemelor de învăţământ superior, de cercetare şi de formare profesională din Maroc de Spaţiul european al învăţământului superior, de cercetare şi de formare profesională. Acest obiectiv va facilita îmbunătăţirea calificărilor studenţilor marocani şi a capacităţilor profesionale ale acestora în vederea accesului pe piaţa forţei de muncă. Este nevoie de o mai bună corespondenţă între calificările profesionale şi necesităţile de angajare ale întreprinderilor. Ar fi util să se înlesnească efectuarea de stagii în întreprinderi, prin intermediul unor convenţii între universităţi şi organizaţiile de afaceri, cum ar fi CGEM şi camerele de comerţ.

5.15   CESE anticipează necesitatea punerii în practică a unor sisteme de recunoaştere reciprocă a diplomelor universitare între UE şi Maroc, ţinând seama de statutul avansat al Marocului. Una dintre principalele probleme cu care se confruntă această ţară este numărul ridicat de absolvenţi de studii superioare aflaţi în şomaj.

5.16   În cadrul cooperării cu UE, este prevăzută înfiinţarea unui grup de lucru (19) format din reprezentanţi ai organizaţiilor de afaceri şi ai întreprinzătorilor din Europa şi din Maroc, care va avea ca scop informarea periodică a Consiliului de Asociere cu privire la obstacolele din calea comerţului şi a investiţiilor. La acest grup pot participa şi reprezentanţii sindicatelor.

5.17   În ceea ce priveşte consolidarea democratică, reformele aplicate au condus la progrese precum adoptarea noii legi electorale care sprijină participarea femeilor, măsurile de combatere a corupţiei şi adoptarea unui plan de acţiune strategic pentru instituţionalizarea egalităţii între sexe. În acest sens, deşi guvernul marocan a anunţat că şi-a retras rezervele în ceea ce priveşte Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor, încă nu a depus instrumentele corespunzătoare la Organizaţia Naţiunilor Unite (20).

5.18   În noiembrie 2008, Ministerul Dezvoltării Sociale, Familiei şi Solidarităţii a lansat ce-a de-a şasea campanie de combatere a violenţei de gen, care a contribuit la creşterea numărului de denunţuri privind actele de violenţă împotriva femeilor la numărul de telefon special alocat, deşi este încă nevoie de mai multe centre de primire pentru victime. În plus, nu a fost încă adoptat proiectul de lege care sancţionează violenţa de gen (21), date fiind problemele care persistă în aplicarea Codului civil al familiei.

5.19   Indicele de sărăcie a scăzut la 9 % (6), ceea ce înseamnă o populaţie săracă de peste 2 milioane de persoane; această situaţie socială este în continuare îngrijorătoare şi face din combaterea sărăciei una dintre cele mai importante provocări cu care se confruntă ţara. Creşterea PIB-ului pe cap de locuitor, menţionată mai sus, rămâne insuficientă pentru combaterea sărăciei, deoarece nu determină creşterea scontată a nivelului de trai, fiind repartizată în mod inegal. Principalul instrument pentru combaterea cu succes a sărăciei trebuie să îl constituie accentuarea creşterii economice şi îmbunătăţirea productivităţii, în paralel cu drepturile indisociabile ale omului (economice, sociale, culturale şi de protecţie a mediului), fără de care nu se poate garanta o mai bună distribuţie a bogăţiei. Este necesară o mai bună coordonare între diferitele programe de reducere a sărăciei care sunt desfăşurate în Maroc de instituţii internaţionale precum Organizaţia Naţiunilor Unite şi Banca Mondială.

5.20   Emigraţia ilegală către UE se numără, de asemenea, printre principalele surse de îngrijorare. Pe lângă cele două milioane de marocani cu şedere legală în statele UE, se estimează că există încă un milion de persoane care locuiesc ilegal în aceste state. În plus, Marocul este una dintre ţările de tranzit pentru emigranţii clandestini proveniţi din ţările subsahariene care se îndreaptă spre teritoriul Uniunii. Este în curs de negociere un acord de readmisie între UE şi Maroc.

6.   Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Maroc

6.1   Primele acorduri semnate între Uniunea Europeană şi Maroc datează din 1969 şi 1976. Ulterior, în cadrul Procesului de la Barcelona, început în 1995, a fost încheiat Acordul de asociere UE-Maroc, care a intrat în vigoare în anul 2000. Mai recent, în iulie 2005, a fost adoptat Planul de acţiune UE-Maroc, în cadrul politicii europene de vecinătate (PEV), pentru o perioadă de cinci ani (22). Relaţiile actuale cu Marocul se desfăşoară în cadrul Uniunii pentru Mediterana.

6.2   Acordul de asociere stabileşte cadrul juridic pentru relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Maroc, care vizează crearea unei zone de liber schimb, pe lângă stabilirea unei cooperări privilegiate în alte domenii precum cel politic, economic, social, ştiinţific şi cultural.

6.3   Documentul de strategie de ţară stabileşte cadrul strategic pentru asistenţa acordată de UE Marocului în perioada 2007-2013, cuprinzând domeniile prioritare de cooperare, printre care se numără următoarele:

dezvoltarea politicilor sociale;

modernizarea economică;

ajutorul instituţional;

buna guvernanţă şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

protecţia mediului.

6.4   În cadrul cooperării strategice dintre Africa şi UE, Marocul joacă un rol activ în dialogul politic dintre UE şi Africa, dat fiind că este principalul responsabil de iniţierea colaborării în domeniul schimbărilor climatice.

6.5   În octombrie 2008, în cadrul Acordului de asociere, a fost semnat un document comun între UE şi Maroc, care are ca obiectiv consolidarea relaţiilor bilaterale în vederea dobândirii statutului avansat, care vizează aprofundarea relaţiilor politice, integrarea pieţei interne, cooperarea sectorială şi dimensiunea umană.

6.6   UE rămâne principalul partener comercial al Marocului, dat fiind că mai mult de jumătate din achiziţiile externe (23) ale ţării provin din statele europene şi aproape trei sferturi din vânzările sale (24) se îndreaptă către UE. În ceea ce priveşte distribuţia pe ţări, Franţa este principalul furnizor, urmată de Spania, Regatul Unit, Italia şi Germania. În ceea ce priveşte importatorii, datele sunt similare.

6.7   Cât priveşte distribuţia pe produse în comerţul dintre UE şi Maroc, se remarcă o diversificare treptată a importurilor marocane. De-a lungul acestui deceniu, numărul diferitelor produse europene achiziţionate de Maroc a sporit considerabil. Principalele produse pe care le importă Marocul din UE sunt materialele textile, gazul de sondă şi alte hidrocarburi, diverse echipamente şi aparate, precum şi produsele chimice.

6.8   La rândul lor, exporturile marocane către UE sunt mai concentrate, dat fiind că mai mult de jumătate constau în confecţii şi tricotaje (peste o treime din total), componente electronice, crustacee, moluşte şi scoici, precum şi fire şi cabluri electrice.

6.9   Negocierile actuale ţin seama de situaţia anumitor sectoare sensibile, prevăzându-se asimetria angajamentelor şi aplicarea progresivă a acestora. Este vorba, în special, de liberalizarea comerţului cu servicii şi de dreptul de stabilire, precum şi de liberalizarea comerţului cu produse agricole, produse agricole prelucrate şi produse pescăreşti.

6.10   Sectorul agricol european a fost grav afectat de criza economică actuală, iar veniturile agricultorilor s-au diminuat (cu 12,2 % în 2009, potrivit EUROSTAT). În acest context, noile concesii comerciale acordate Marocului pentru produse atât de sensibile cum sunt fructele şi legumele, practic neprotejate prin ajutoare comunitare, agravează şi mai mult situaţia economică dificilă a multor exploataţii agricole europene. Utilizarea producţiei de fructe şi legume ca monedă de schimb în deschiderea comercială UE-Maroc, în beneficiul altor activităţi economice, are consecinţe nefaste şi pune în pericol viitorul producătorilor şi dezvoltarea unor vaste zone europene. De aceea, ar trebui stabilite compensaţii reale, prin linii de sprijin suplimentare, care să permită îmbunătăţirea competitivităţii în aceste zone.

CESE observă cu îngrijorare că Uniunea Europeană şi Marocul au încheiat, de curând, revizuirea relaţiilor comerciale agricole în cadrul Acordului de asociere, în condiţiile în care prevederile acordului în vigoare sunt încălcate în mod sistematic – prin neplata taxelor vamale stabilite şi prin nerespectarea contingentelor – şi fără a se fi creat noi mecanisme sau a se fi îmbunătăţit substanţial mecanismele existente pentru a se garanta respectarea clauzelor acceptate de ambele părţi.

6.11   În ceea ce priveşte investiţiile directe provenite din UE (25), trebuie subliniat că Franţa (26) este principalul investitor în Maroc, urmată de Spania, Regatul Unit şi Germania (27). Principalele sectoare în care se concentrează investiţiile sunt turismul, sectorul imobiliar, telecomunicaţiile, asigurările, sectorul bancar, industria şi transporturile.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  Consolidarea cooperării parlamentare se va realiza, printre altele, prin constituirea unei comisii parlamentare mixte între Parlamentul European şi Parlamentul marocan, cu participarea ambelor camere ale acestuia din urmă, şi nu doar a Camerei Reprezentanţilor.

(2)  Sursa: Baza de date UNCTAD-FDI/INC.

(3)  Aproximativ două treimi.

(4)  Inclusiv creşterea animalelor, silvicultura şi pescuitul.

(5)  Acestea s-au dublat între anii 2002 şi 2006.

(6)  Sursa: Fondul Monetar Internaţional (FMI).

(7)  Reprezenta 13 % din PIB în 2008. Sursa: FAO.

(8)  13 734 506 de persoane (incluzând agricultura, silvicultura şi pescuitul). Sursa: FAO.

(9)  Sursa: Banca Mondială – Indicatori de dezvoltare mondială.

(10)  Sursa: OIM – LABORSTA (baza de date statistice privind ocuparea forţei de muncă), conform sondajului privind forţa de muncă.

(11)  Sursa: OIM – LABORSTA (baza de date statistice privind ocuparea forţei de muncă).

(12)  Sursa: Federaţia Naţională a Sectorului Agricol din Maroc (UMT).

(13)  Conform unui studiu publicat de FDI Intelligence, organism aflat în subordinea grupului de presă britanic The Financial Times.

(14)  Conform datelor Fondului Monetar Internaţional (FMI).

(15)  Previziunile Ministerului Economiei şi Finanţelor din Maroc.

(16)  Inclusiv pescuitul şi silvicultura.

(17)  Conform datelor Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), rata şomajului în rândul tinerilor este cu 7 puncte procentuale mai mare decât rata medie a şomajului în rândul populaţiei active. Tinerii reprezintă 39 % din numărul total de şomeri.

(18)  Sursa: Raportul de monitorizare a Marocului – Documentul SEC(2009) 520/2 din 23 aprilie 2009.

(19)  Menţionat în „Documentul comun UE-Maroc privind consolidarea relaţiilor bilaterale/Statutul avansat” - DG E V Doc. 13653/08, p. 6.

(20)  Conform Raportului de monitorizare a Marocului – Documentul SEC(2009) 520/2 din 23 aprilie 2009.

(21)  Care este în pregătire din anul 2006.

(22)  Până în prezent au fost elaborate trei rapoarte de monitorizare: în decembrie 2006, în aprilie 2008 şi în aprilie 2009.

(23)  51,4 % din importurile Marocului provin din UE.

(24)  71,9 % din exporturile Marocului se îndreaptă către UE.

(25)  Sursa: Office des Changes – Flux financiers – Guvernul Marocului.

(26)  Între 2002 şi 2008, investiţiile Franţei în Maroc au depăşit 53 000 de milioane de dirhami.

(27)  În aceeaşi perioadă, investiţiile Spaniei au depăşit 35 000 de milioane de dirhami, iar cele ale Regatului Unit şi Germaniei s-au ridicat la peste 6 000 de milioane de dirhami fiecare.


III Acte pregătitoare

Comitetul Economic și Social European

A 460-a sesiune plenară din 17 și 18 februarie 2010

18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/62


A 460-a SESIUNE PLENARĂ DIN 17 ŞI 18 FEBRUARIE 2010

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind introducerea pe piaţă şi utilizarea produselor biocide

COM(2009) 267 final – 2009/0076 (COD)

(2010/C 347/09)

Raportor: dl Jean-Marie BIOT

La 17 iulie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social cu privire la

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind introducerea pe piaţă şi utilizarea produselor biocide

COM(2009) 267 final – 2009/0076(COD).

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 1 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 180 de voturi pentru şi 2 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   CESE este de acord cu înlocuirea directivei actuale printr-un regulament care permite armonizarea condiţiilor de introducere pe piaţă a produselor biocide şi care să fie direct aplicabil în legislaţia statelor membre.

1.2   CESE ia notă de eforturile depuse de Comisie în vederea alinierii legislaţiei europene privind produsele biocide la Regulamentul privind produsele chimice (REACH – Regulamentul privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice) şi consideră esenţială introducerea în noul regulament a uniformizării cerinţelor privind informaţiile, în conformitate cu Directiva 88/379/EEC şi articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul REACH.

1.3   CESE întâmpină favorabil schimbările formulelor-cadru, care trebuie să contribuie la facilitarea elaborării şi introducerii pe piaţă a unor variaţii de compoziţie, în cadrul aceluiaşi grup de produse biocide. Cu toate acestea, sunt necesare clarificări cu privire la gradul de flexibilitate a compoziţiei, atât la nivelul substanţelor biocide, cât şi la nivelul materiilor inerte care intră în componenţa acestora.

1.4   CESE constată că Agenţiei Europene pentru Produse Chimice (ECHA) Comisia nu i-a atribuit decât un rol de coordonare. Ea ar putea să joace un rol mai important, pentru a contribui la o procedură eficientă în procesul de autorizare a produselor biocide atât la nivel comunitar, cât şi la nivelul statelor membre. CESE îşi pune totuşi întrebarea dacă agenţia va dispune, în timp util, de mijloace suficiente pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit, ţinând cont de extinderea atribuţiilor sale la produsele biocide.

1.5   CESE propune menţinerea principiului evaluării riscurilor de la caz la caz în ceea ce priveşte decizia de includere a substanţelor active în anexa I a propunerii, pe „Lista substanţelor active şi a cerinţelor privind includerea acestora în categoria produselor biocide”. Cu toate acestea, Comitetul consideră că se face o discriminare arbitrară în cazul anumitor produse dezinfectante folosite la alimentele destinate consumului uman şi la hrana animalelor şi care nu pot beneficia de condiţiile formulate la articolul 5 litera (c).

CESE îşi exprimă satisfacţia pentru faptul că propunerea prevede obligativitatea punerii în comun a datelor, în special a celor rezultate din cercetări asupra animalelor.

1.6.1   CESE este de acord cu propunerea Comisiei referitoare la tratarea tuturor materialelor şi articolelor cu produse biocide autorizate. Aceasta este o dispoziţie echitabilă şi obligatorie pe teritoriul Uniunii.

CESE este de acord cu extinderea acestei dispoziţii la materialele şi articolele provenite din ţări terţe, pentru a garanta egalitatea condiţiilor de piaţă.

1.7.1   CESE subliniază necesitatea ca toate materialele şi produsele tratate să fie etichetate, pentru a garanta informarea corespunzătoare şi eficace a utilizatorului. Cu toate acestea, CESE invită Comisia să reflecteze asupra acestui subiect, pentru a limita utilizarea unei etichetări exhaustive doar la cazurile în care aceasta se dovedeşte utilă pentru consumatori. CESE propune două niveluri de informare. Primul trebuie să furnizeze informaţiile esenţiale, în funcţie de utilizarea produsului şi de protecţia consumatorului. Al doilea trebuie să cuprindă toate datele cunoscute şi să fie disponibil în cazul în care consumatorii se adresează actorilor profesionali (centre toxicologice, medici etc.). Aceste informaţii ar putea fi disponibile prin intermediul bazelor de date şi al site-urilor internet.

1.8   CESE susţine armonizarea structurilor de retribuire atât în ceea ce priveşte statele membre, cât şi agenţia. CESE este însă împotriva unei retribuţii anuale nejustificate.

Urmând exemplul noului Regulament privind introducerea pe piaţă a produselor fitosanitare, CESE consideră că, în cadrul liberei circulaţii a bunurilor, procedurile comerţului paralel ar trebui restrânse la produse identice, bazate pe aceleaşi surse de substanţe active şi de ingrediente.

1.9.1   CESE apreciază recunoaşterea de către Comisie a fenomenului „pasagerului clandestin” şi recomandă ca articolul 83 să fie mai detaliat.

1.10   CESE solicită Comisiei să definească modul în care va sprijini statele membre pentru efectuarea unor controale eficiente ale produselor biocide de pe piaţă.

1.11   În conformitate cu Directiva-cadru privind utilizarea durabilă a pesticidelor (1) şi în contextul utilizării durabile a produselor biocide, CESE propune Comisiei să aibă în vedere, pentru viitor, folosirea mai raţională a acestor produse.

2.   Introducere

2.1   Sintagma „produse biocide” desemnează substanţele active sau amestecurile care conţin una sau mai multe substanţe active, prezentate sub forma în care sunt livrate utilizatorului, destinate distrugerii, inhibării, anihilării organismelor dăunătoare sau prevenirii acţiunilor acestora sau combaterii lor în orice mod, printr-o acţiune chimică sau biologică. Toate substanţele, amestecurile şi dispozitivele introduse pe piaţă cu intenţia de a genera substanţe active vor fi, de asemenea, considerate drept produse biocide (2).

2.2   Produsele biocide, utilizate judicios, fac parte din viaţa de zi cu zi a unei societăţi civilizate. Ele previn răspândirea bolilor şi contribuie la un nivel ridicat de igienă în mediile cu densitate mare a populaţiei. Produsele biocide sunt utilizate în toate domeniile vieţii de zi cu zi. Unele dintre aceste produse pot fi periculoase prin natura lor, însă, în acelaşi timp, protejează în mod durabil atât sănătatea şi igiena oamenilor şi a animalelor, cât şi mediul.

2.3   Directiva 98/8/CE (3) în vigoare, stabileşte un cadru legislativ armonizat pentru autorizarea şi introducerea pe piaţă a produselor biocide cu risc scăzut şi a substanţelor de bază.

2.4   În acest scop, CESE a elaborat un aviz (4) prin care s-a declarat de acord cu propunerea Comisiei, în măsura în care aceasta urmărea protecţia sănătăţii oamenilor şi animalelor, precum şi a mediului.

2.5   Directiva 98/8/CE prevede întocmirea unui raport de către Comisie, la şapte ani de la intrarea sa în vigoare, şi transmiterea acestuia Consiliului. Raportul se referă la punerea în aplicare a directivei şi la funcţionarea procedurilor simplificate (formule-cadru, produse biocide cu risc scăzut şi substanţe de bază).

2.6   Au avut loc diferite consultări cu părţile implicate, urmate de o evaluare a impactului şi de o consultare generală on-line.

2.7   La baza propunerii au stat mai multe studii, printre care şi studiul de evaluare a impactului revizuirii Directivei 98/8/CE, care a încercat să analizeze efectele diverselor opţiuni de politică la nivel economic, social şi asupra mediului. Concluziile acestui studiu sunt reflectate direct în evaluarea impactului.

2.8   Regulamentul propus de Comisie are drept scop înlocuirea directivei sus-menţionate.

3.   Rezumatul propunerii

3.1   Prezenta propunere, de înlocuire a Directivei 98/8/CE, are ca obiectiv consolidarea liberei circulaţii a produselor biocide pe teritoriul Comunităţii. Ea urmăreşte să abordeze punctele slabe ale cadrului legislativ, identificate în primii opt ani de aplicare a directivei, să îmbunătăţească şi să actualizeze anumite elemente ale sistemului şi să evite problemele anticipate. Propunerea de regulament păstrează structura Directivei 98/8/CE.

3.2   Simplificarea procedurilor privind autorizarea produselor biocide în statele membre ar putea contribui la reducerea costurilor şi a sarcinilor administrative pentru actorii din economie, fără a reduce nivelul de siguranţă.

3.3   Propunerea se doreşte a fi coerentă cu celelalte politici şi obiective ale Uniunii. Ea ţine seama de:

legislaţia comunitară recentă privind produsele chimice (5);

Regulamentul 1272/2008 (6);

legislaţia comunitară orizontală în acest domeniu;

normele generale şi obligaţiile care revin statelor membre;

o perioadă de tranziţie.

3.4   Propunerea urmăreşte:

simplificarea normelor de protecţie a datelor;

evitarea repetării inutile a studiilor cu privire la vertebrate  (7) prin introducerea obligaţiei de a pune în comun datele;

o mai bună armonizare a sistemelor de taxe în statele membre şi la nivel comunitar;

stabilirea unor reguli privind comerţul paralel;

luarea în considerare a articolelor sau materialelor tratate cu produse biocide.

3.5   În diferite articole, propunerea îndeamnă la cercetare şi inovare.

4.   Observaţii generale

4.1   Propunere pentru un nou act legislativ

4.1.1   Directiva privind produsele biocide 98/8/CE va fi înlocuită cu un regulament.

4.1.2   Propunerea de regulament se înscrie în logica directivei privind produsele biocide. Ea a fost precedată de o evaluare a impactului axată pe: domeniul de aplicare, autorizarea produselor, punerea în comun a datelor, cerinţele privind datele şi taxele practicate de statele membre.

4.1.3   Comisia a depus eforturi de aliniere a legislaţiei europene privind produsele biocide la Regulamentul privind produsele chimice (REACH).

4.2   Reguli de autorizare

4.2.1   Introducerea conceptului de autorizaţie comunitară, cu desemnarea ECHA drept centru de reglementare, este un element care, în principiu, facilitează punerea în aplicare armonizată în toate ţările Uniunii. Comisia susţine că sistemul acesta este cel mai eficace şi mai adecvat pentru o mai mare disponibilitate a produselor, pentru a stimula inovarea şi, implicit, pentru o contribuţie sporită la protecţia sănătăţii persoanelor şi la protecţia mediului. Fragmentarea pieţei produselor biocide la nivelul producătorilor (puţine întreprinderi de talie mondială, multe IMM-uri) şi la cel al produselor şi aplicaţiilor îndeamnă totuşi la relativizarea acestui punct de vedere. Într-adevăr, nefiind active decât într-un număr restrâns de ţări, multe întreprinderi din acest sector cer o autorizaţie locală. În cazul extinderii volumului de activitate la alte state membre, se solicită recunoaşterea reciprocă.

4.2.2   Există riscul ca noua abordare a Comisiei cu privire la autorizaţia comunitară a produselor biocide cu risc scăzut şi a substanţelor noi să nu aibă un impact semnificativ, datorită faptului că se referă la un număr limitat de substanţe biocide şi, prin urmare, ar duce la o simplificare administrativă nesemnificativă atât pentru întreprinderi, cât şi pentru autorităţi. În concluzie, această abordare nu ar încuraja întreprinderile să inoveze mai mult.

4.2.3   Însuşi conceptul de produse biocide cu risc scăzut este răspândit pretutindeni în propunerea de regulament. Ar fi de dorit o definiţie mai bună a produselor biocide cu risc scăzut.

4.3   Cerinţe privind informaţiile

4.3.1   Anumite criterii de definire a produselor cu risc scăzut s-ar putea dovedi prea restrictive. Înainte de a fi introduse în forma finală a regulamentului, criteriile acestea ar trebui evaluate în funcţie de impactul lor. Într-adevăr, studiul trebuie să se bazeze pe riscuri, ţinând seama şi de expunere, nu doar de pericolele intrinseci. Această măsură ar fi un stimulent pentru inovarea unor produse mai sigure, prin utilizarea substanţelor existente. Prin urmare, produsele care îndeplinesc aceste criterii ar trebui să poată beneficia de statutul de „produs cu risc scăzut”. Interdicţia de a promova aceste produse în calitate de produse cu risc scăzut ar fi contraproductivă.

4.3.2   Propunerea Comisiei de a nu introduce produsele cu risc scăzut în anexa I reprezintă un stimulent pentru dezvoltare şi marketing. Cu toate acestea, ar trebui lămurite şi analizate mai multe aspecte, fiind necesare în special linii directoare cu privire la informaţiile despre substanţele active şi la formatul în care ar trebui furnizate.

4.3.3   Normele generale de adaptare a cerinţelor privind datele din anexa IV sunt considerate, în general, pozitive. Ele constituie linii directoare referitoare la testele care trebuie efectuate.

4.3.4   Cerinţele privind datele referitoare la substanţele active sunt cuprinse în anexa II a propunerii şi sunt structurate pe două niveluri, nivelul I fiind definit ca nivel standard. Prezentarea datelor de nivel II se poate dovedi necesară în funcţie de caracteristicile şi de utilizarea preconizată a substanţei active, mai ales atunci când se constată că există un pericol pentru sănătate sau mediu.

4.3.5   Unele studii toxicologice nu mai sunt necesare la nivelul I, însă pot fi necesare la nivelul II. Cu toate acestea, deoarece statele membre stabilesc spectrul de date necesare pe baza evaluării proprii, există riscul de a se cere date care nu sunt necesare din punct de vedere ştiinţific.

4.3.6   Din motive de concurenţă, cerinţele cu privire la datele pentru sursele alternative de substanţe active nu pot fi reduse atâta timp cât substanţele respective se găsesc în anexa I, iar perioada de protecţie a datelor nu a expirat.

4.3.7   Nivelul înalt al cerinţelor privind datele pentru produsele biocide de la articolul 18, care se referă la cerinţele privind datele care trebuie furnizate la depunerea unei cereri de autorizare, şi din anexa III a propunerii rămâne neschimbat în comparaţie cu directiva actuală. Nu există testări pe mai multe niveluri, iar exigenţele nu se rezumă la strictul necesar. În aceste condiţii, este dificil pentru producători să pună la punct produse inovatoare pentru scopuri specifice.

4.4   Punerea în comun a datelor

4.4.1   Există o obligaţie de punere în comun a datelor referitoare la testele efectuate pe animale, precum şi o repartizare echitabilă a costurilor legate de elaborarea şi utilizarea datelor, pentru a se demonstra siguranţa produselor în cadrul directivei actuale.

4.4.2   Deşi conceptul de punere în comun a datelor este în concordanţă cu REACH, nu se poate spune acelaşi lucru despre propunere în ceea ce priveşte protecţia datelor şi perioada de protecţie.

4.5   Măsuri de simplificare

4.5.1   Se anunţă modificări pozitive în formulele-cadru, care trebuie să contribuie la facilitarea efectuării unor variaţii de compoziţie în interiorul unui grup de produse biocide. Cu toate acestea, sunt necesare clarificări cu privire la gradul de flexibilitate al compoziţiei, atât la nivelul substanţelor biocide, cât şi al materiilor inerte care intră în alcătuirea acestora.

4.6   Rolul ECHA

4.6.1   ECHA va avea doar un rol de coordonare şi de validare a autorizaţiei comunitare pentru produsele biocide cu risc scăzut şi pentru substanţele noi.

4.6.2   CESE este de părere că ECHA ar putea să preia rolul de „centru de triere”, prin care s-ar regrupa dosarele asemănătoare. Evaluarea acestora ar putea fi făcută mai apoi de o singură autoritate, inclusiv în cazul în care dosarul a fost depus în mai multe state membre.

4.7   Comerţul paralel – protecţia datelor

4.7.1   Urmând exemplul noului Regulament privind introducerea pe piaţă a produselor fitosanitare, CESE consideră că, în cadrul liberei circulaţii a bunurilor, procedurile privind comerţul paralel ar trebui restrânse la produse identice, bazate pe aceleaşi surse de substanţe active şi de ingrediente.

4.7.2   În cadrul comerţului paralel, protecţia datelor trebuie sporită, cel puţin pentru substanţele biocide care urmează a fi incluse în anexa I.

4.7.3   Pentru a se evita fenomenul „pasagerului clandestin”, industria a solicitat ca relaţia cu întreprinderea a substanţelor active introduse în anexa I să fie inclusă ca premisă a proprietăţii şi protecţiei datelor. Sectorul produselor biocide apreciază că Comisia recunoaşte acest fenomen. Articolul 83 merită să fie mai detaliat, pentru a se face faţă mai eficient acestui fenomen.

4.8   Materiale şi articole tratate

4.8.1   Propunerea stipulează că pentru toate materialele şi articolele tratate trebuie utilizate exclusiv produse biocide autorizate în acest scop cel puţin într-un stat membru. Ea susţine şi extinderea acestei măsuri la materialele şi articolele provenite din ţări terţe, pentru a se garanta o piaţă echitabilă şi justă pentru toţi.

4.8.2   CESE subliniază necesitatea ca toate materialele şi produsele tratate să fie etichetate, pentru a se garanta informarea corespunzătoare şi eficace a utilizatorului. CESE invită Comisia să reflecteze asupra acestui subiect, pentru a limita utilizarea unei etichetări exhaustive doar la cazurile în care aceasta se dovedeşte utilă pentru consumatori. CESE propune două niveluri de informare. Primul trebuie să furnizeze informaţiile esenţiale, în funcţie de utilizarea produsului şi de protecţia consumatorului. Al doilea trebuie să cuprindă toate datele cunoscute şi să fie disponibil în cazul în care consumatorii se adresează actorilor profesionali. Aceste informaţii ar putea fi disponibile prin intermediul bazelor de date şi al site-urilor internet.

4.9   Termene şi punere în aplicare

4.9.1   Nerespectarea termenelor de evaluare stabilite de directivă reprezintă un motiv serios de îngrijorare. Termenele acestea au fost prelungite când a avut loc o mini-revizuire a directivei, dar se pare că s-au făcut puţine pentru retragerea de pe piaţă a substanţelor care nu au făcut obiectul revizuirii, potenţial dăunătoare. O aplicare uniformă a definiţiilor şi a termenelor trebuie să ducă la o mai bună funcţionare a procedurii între statele membre.

4.9.2   O punere în aplicare neuniformă şi ineficace a legislaţiei Uniunii la nivelul statelor membre dăunează legislaţiei comunitare.

4.10   Proceduri de retribuire

4.10.1   Comisia propune armonizarea structurii taxelor atât pentru statele membre, cât şi pentru ECHA. Utilizatorii se confruntă cu mari discrepanţe între statele membre în privinţa retribuţiilor pentru evaluare. De multe ori, nu există nicio concordanţă între resursele cerute şi cele utilizate efectiv.

4.10.2   Taxele ar trebui să reflecte o mai mare transparenţă, indicând diferitele etape şi proceduri care duc la evaluare. Ele trebuie să depindă de volumul de muncă în mod rezonabil şi nu pot fi solicitate decât în caz de necesitate.

4.10.3   În niciun caz nu poate fi percepută o taxă anuală nejustificată.

5.   Observaţii specifice

5.1   Excluderea substanţelor biocide din anexa I

5.1.1   Articolul 5 litera (2) din propunere exclude din anexa I substanţele active clasificate drept cancerigene, mutagene, toxice pentru reproducere, ca şi pe cele cu efecte nocive asupra sistemului endocrin.

5.1.2   La articolul 5 alineatul (1) din propunere sunt prevăzute trei cazuri de derogare, care permit totuşi includerea în anexa I a unor astfel de substanţe:

în caz de expunere neglijabilă a utilizatorilor;

pentru substanţe necesare sănătăţii publice;

pentru substanţe în cazul cărora balanţa beneficiu/risc este pozitivă.

Ultimul alineat al aceluiaşi articol interzice totuşi aplicarea acestei din urmă derogări la substanţele active destinate tipurilor de produse 4 şi 14-19 (8).

5.1.3   Anumite substanţe biocide pot fi periculoase prin însăşi natura lor, aceasta fiind o consecinţă a finalităţii lor, aşa cum se desprinde din definiţia substanţei active: „o substanţă sau un microorganism care exercită o acţiune împotriva organismelor dăunătoare”. Beneficiile folosirii lor şi măsurile de minimizare a expunerii oamenilor şi mediului la aceste substanţe pot contribui la utilizarea lor ca biocide.

5.1.4   Deşi expunerea ocazională nu dă naştere unor motive serioase de îngrijorare, CESE trage un semnal de alarmă cu privire la expunerile prelungite la produsele biocide, fără protecţie corespunzătoare.

5.1.5   Cu toate acestea, CESE consideră că se face o discriminare arbitrară în privinţa tipurilor de produse sus-menţionate (4 şi 14-19), care nu pot beneficia de condiţiile formulate la articolul 5 alineatul (1) litera (c). Această măsură este contraproductivă pentru inovare şi reduce gama de substanţe care în viitor ar putea fi eventual utilizate ca produse biocide.

5.2   Extinderea rolului ECHA

5.2.1   CESE este pentru extinderea domeniului de competenţă a ECHA. Aceasta ar trebui să poată gestiona activ toate procedurile de autorizare a produselor biocide atât la nivel comunitar, cât şi la nivel naţional.

5.2.2   Avantajele unei evaluări centralizate ar fi următoarele:

ECHA ar dispune de toate procedurile necesare validării dosarului pentru obţinerea autorizaţiei comunitare;

validarea dosarelor de către unul şi acelaşi organism ar contribui la o mai mare coerenţă şi la o legislaţie mai armonioasă şi mai simplă privind produsele biocide;

statele membre ar putea să-şi concentreze resursele asupra evaluării actuale a dosarului;

validarea de către ECHA nu exclude posibilitatea introducerii de date noi, descoperite în cursul unui proces de evaluare. Acesta ar rămâne în continuare de resortul statelor membre.

5.2.3   Mai mult decât atât, preluând rolul de „centru de triere” şi asumându-şi gestionarea dosarelor privind produsele biocide,

Registrul comunitar al produselor biocide, administrat de ECHA, s-ar dovedi un instrument excelent de gestionare a unor astfel de grupări de produse biocide;

produsele biocide bazate pe aceeaşi substanţă activă sau folosite în aceleaşi tipuri de produse ar avea acelaşi termen-limită de depunere a dosarelor;

prin evaluarea aspectelor principale ale acestor dosare de către o singură autoritate competentă, legislaţia referitoare la produsele biocide ar deveni mai coerentă şi mai armonioasă;

o gestionare eficace a procedurii de evaluare ar încuraja mai mult utilizatorii la o pregătire proactivă a dosarelor şi ar reduce pragul pentru industrie.

Bruxelles, 17 februarie 2010.

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  Directiva 2009/128/CE – JO L 309, 24.11.2009, p. 71.

(2)  Directiva 98/8/CE.

(3)  JO L 123, 24.4.1998, p. 1.

(4)  JO C 195, 18.7.1994, p. 70.

(5)  Regulamentul CE 1907/2006 (REACH) – JO L 396, 30.12.2006, p. 1.

(6)  JO L 353, 31.12.2008, p. 1.

(7)  JO C 94, 18.4.2002, p. 5 şi JO C 277, 17.11.2009, p. 51.

(8)  Tipul de produs 4: Dezinfectanți pentru suprafețele aflate în contact cu produsele alimentare sau cu hrana pentru animale.

Tipul de produs 14: Rodenticide.

Tipul de produs 15: Avicide.

Tipul de produs 16: Moluscocide.

Tipul de produs 17: Piscicide.

Tipul de produs 18: Insecticide, acaricide și produse pentru combaterea altor artropode.

Tipul de produs 19: Repulsive și momeli.

TP 14-19 constituie GRUPA 3: Produse de combatere a dăunătorilor.


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/68


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind echipamentele sub presiune transportabile

COM(2009) 482 final – 2009/0131 (COD)

(2010/C 347/10)

Raportor: dl PEZZINI

La 29 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Consiliul Uniunii Europene a hotărât să consulte Comitetul Economic și Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind echipamentele sub presiune transportabile

COM(2009) 482 final – 2009-0131 (COD).

Secțiunea pentru piața unică, producție și consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, și-a adoptat avizul la 1 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (ședința din 17 februarie), Comitetul Economic și Social European a adoptat prezentul aviz cu 190 de voturi pentru și 2 abțineri.

1.   Concluzii și recomandări

1.1   Comitetul apreciază munca depusă de Comisie în vederea adaptării legislației europene privind echipamentele sub presiune transportabile, pentru a ține seama de evoluțiile internaționale și de dispozițiile adoptate recent, în vederea consolidării pieței interne și a simplificării procedurilor.

1.2   Propunerea Comisiei este foarte importantă pentru că permite extinderea aplicării acordurilor internaționale ADR, RID și ADN, deja preluate de Directiva 2008/68/CE, la transportul național.

1.3   În plus, CESE consideră că aprobarea directivei va permite transformarea valorii de recomandare [exprimată de Comisia Economică pentru Europa a Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite (UNECE) și de Organizația Interguvernamentală pentru Transporturile Internaționale Feroviare (OTIF)] în act legislativ pentru statele membre, cu avantaje indiscutabile pentru piața internă.

1.4   CESE recomandă cu multă hotărâre ca toate procedurile prevăzute să aibă întotdeauna ca obiectiv principal siguranța operatorilor și a cetățenilor, în fazele de producție, transport, vânzare și reciclare a echipamentelor.

1.5   Comitetul subliniază că siguranța este factorul-cheie al celor două reglementări, cea actuală și cea privind punerea în aplicare a Directivei 2008/68/CE.

1.6   CESE subliniază necesitatea formării unui personal calificat și certificat în domeniul gestionării riscurilor, propunând definirea clară a responsabilităţilor diferiților actori, prevederea unor sancțiuni în cazul încălcării consemnelor de securitate și plata unor eventuale despăgubiri, acordând operatorilor posibilitatea de a recurge la asigurări împotriva riscurilor.

1.7   Comitetul subliniază că alegerile făcute de Comisie pentru a conferi propunerii o structură legislativă coerentă au fost inspirate, aceasta prevăzând:

gruparea normelor tehnice într-un singur text;

preluarea dispozițiilor legislative adoptate pentru consolidarea pieței interne, conferind organismelor notificate un rol mai bine definit;

extinderea legislației UE la alte state nemembre;

întărirea controlului pe piață.

1.8   În opinia CESE, unele articole ale propunerii ar putea fi mai elaborate, pentru a îmbunătăţi transpunerea la nivelul statelor membre și pentru a evita eventualele interpretări divergente.

1.9   Comitetul consideră că ar trebui îmbunătățite relațiile cu țările terțe, în special cu țările vecine și cu „enclavele” comunitare, în vederea încheierii unor acorduri cu acele ţări ale căror echipamente sub presiune tranzitează teritoriul UE, astfel încât să se respecte cerinţele directivei.

1.10   CESE este convins că adoptarea unor norme precise privind trasabilitatea fazelor de montaj, întreținere și control, în cazul echipamentelor sub presiune transportabile, ar permite ameliorarea culturii responsabilității în cadrul operațiilor și mai multă claritate în eventualele litigii care ar putea apărea în urma daunelor suferite de operatori, persoane sau bunuri. Organismelor notificate ar trebui, şi în cazul accidentelor, să le revină răspunderea faţă de operatori şi terţi, de a cerceta şi analiza cele întâmplate.

1.11   Comitetul recomandă elaborarea unor noi orientări, care să actualizeze, pe baza noilor reglementări, vechile dispoziții cuprinse în Directiva 1999/36/CE, care trebuie abrogată.

2.   Context

2.1   Comitetul Economic și Social European (CESE) este profund convins că îmbunătățirea siguranței echipamentelor sub presiune transportabile în transportul intern de mărfuri periculoase și asigurarea liberei circulații în interiorul Comunității sunt esențiale pentru deplina realizare a pieței unice europene și pentru protejarea industriei, a comerțului internațional, a consumatorilor, a mediului și a cetățenilor, în general.

2.2   Comitetul este pe deplin de acord cu necesitatea:

certificării și evaluării conformității noilor echipamente sub presiune transportabile;

efectuării unor controale periodice, privind reevaluarea conformității;

inspectării periodice a echipamentelor sub presiune transportabile existente;

aplicării pe echipamente a unor etichete de conformitate, de către organismele notificate, ca dovadă de certificare;

consolidării sistemelor de supraveghere a pieței, așa cum a solicitat CESE în Avizul său (1) privind noul cadru legislativ, definit în Regulamentul (CE) nr. 765/2008 și în Decizia nr. 768/2008/CE.

2.3   ONU elaborează regulat recomandări specifice, chiar dacă nu obligatorii din punct de vedere juridic, privind noile standarde ISO incluse în așa-numita Carte portocalie, care conferă recunoaștere internațională standardelor voluntare ISO din domeniu, pentru a ține seama de evoluția tehnică, de noile materiale și de constrângerile din transporturi, în vederea asigurării protecției persoanelor, bunurilor și mediului.

2.4   Comitetul de experți ai ONU a hotărât recent să introducă, într-un capitol special, o referință la numeroasele standarde ISO, dând mărcilor ONU putere de lege.

2.5   Comisia Economică pentru Europa a Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite (UNECE) și-a exprimat poziția în cadrul:

Acordului european privind transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase (ADR) (2);

Regulamentului privind transportul internațional feroviar al mărfurilor periculoase (RID) (3), document reluat în Directivele 94/55/CE și 96/49/CE;

Acordului european privind transportul internațional al mărfurilor periculoase pe căi navigabile interioare (ADN) (4).

2.6   În linia acestor acorduri, Comisia Economică pentru Europa a Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite (UNECE) a publicat, la 18 august 2009, cea de-a XVI-a revizuire a recomandărilor privind transportul de mărfuri periculoase.

2.7   Revizuirea cuprinde:

clasificarea și definiția diferitelor clase;

lista principalelor mărfuri periculoase;

cerințele generale în ce privește ambalajul;

procedurile de testare;

marcarea, etichetarea, omologarea și aprobarea ambalajelor și cisternelor mobile;

procedurile de expediere.

2.8   Revizuirea ar trebui să determine simplificarea operațiunilor de transport, handling și control, reducerea formalităților și, în general, a barierelor care stau în calea transportului internațional de mărfuri clasificate ca „periculoase”, acordând însă întotdeauna atenție standardelor și sistemelor de siguranță pentru operatori și cetățeni.

2.9   La 24 septembrie 2008, Parlamentul European și Consiliul au adoptat Directiva 2008/68/CE privind transportul intern de mărfuri periculoase, pe care CESE a salutat-o (5). Această directivă a abrogat Directivele 94/55/CE, 96/49/CE, 96/35/CE și 2000/18/CE (6).

2.10   În cazul Directivei 2008/68/CE a fost aleasă calea simplificării cadrului legislativ, printr-un „singur act legislativ (cele trei tipuri de transport vor fi acoperite de un singur act legislativ)”, precum și „includerea în anexe a trimiterilor la acordurile și tratatele internaționale privind transportul de mărfuri periculoase” (5).

2.11   La nivel european, problematica este acoperită în prezent, în afară de Directiva 2008/68/CE, care a preluat ADR, RID și ADN (7), de Directiva 1999/36/CE privind echipamentele sub presiune transportabile, în legătură cu care Comitetul a avut ocazia să se exprime (8), și de o reglementare inclusă în cadrul noii abordări și modificată în repetate rânduri (9), pentru a adapta anexele la progresele tehnologice.

2.12   Exigențele în domeniul standardizării sunt foarte importante în domeniul echipamentelor sub presiune transportabile, de aceea este neapărată nevoie să se recurgă la standardizare, care sprijină şi include reglementarea, pentru asigurarea unei politici de calitate și siguranță. Accesoriile trebuie de asemenea luate în considerare, așa cum prevăd acordurile ADR, RID și ADN.

2.13   La 9 septembrie 2005, Comisia a publicat un raport privind aplicarea Directivei 99/36/CE (10) de către statele membre, în care se subliniază că „majoritatea statelor membre a hotărât să nu autorizeze organisme agreate pentru a face evaluări de conformitate pentru introducerea pe piața națională de noi echipamente sub presiune transportabile” (neutilizarea posibilității oferite de fostul articol 4). Se cuvine subliniat că utilizarea organismelor agreate este facultativă, utilizarea organismelor notificate fiind însă obligatorie.

2.14   Pe de altă parte, Comisia însăși amânase data intrării în vigoare a Directivei 1999/36/CE pentru 1 iulie 2005, în cazul butoaielor sub presiune, seturilor de butelii și cisternelor, considerând că „nu există specificații tehnice detaliate, iar anexelor la Directiva 94/55/CE a Consiliului […] de apropiere a legislațiilor statelor membre privind transportul rutier de mărfuri periculoase, […] precum și anexelor la Directiva 96/49/CE […] de apropiere a legislațiilor statelor membre privind transportul feroviar de mărfuri periculoase […] nu le-au fost adăugate trimiteri corespunzătoare la standardele europene relevante”, în conformitate cu Avizul Comitetului privind transportul de mărfuri periculoase (11).

2.15   Într-adevăr, implementarea Directivei 1999/36/CE a suscitat numeroase nedumeriri din partea fabricanților, a organismelor însărcinate cu controlul conformităţii produselor, a utilizatorilor, a organizațiilor profesionale și a comitetelor de standardizare, care erau responsabile pentru elaborarea principalelor cerințe.

2.16   CESE își reiterează cele afirmate în legătură cu acest subiect, și anume că „nu se pot asigura cele mai bune condiții de siguranță în domeniul transportului de mărfuri periculoase dacă nu există o legislație comunitară unică care să acopere toate tipurile de transport intern (rutier, feroviar și pe căile navigabile interioare)” (12), în concordanță cu reglementările internaționale.

3.   Propunerea Comisiei

3.1   Propunerea de directivă, care ar trebui extinsă la Spațiul Economic European (SEE), ar trebui să vizeze următoarele patru obiective principale:

abrogarea Directivei 1999/36/CE și a Directivelor 76/767/CEE, 84/525/CEE, 84/526/CEE și 84/527/CEE privind buteliile sub presiune;

simplificarea, pe cât posibil, a normelor, optimizarea și armonizarea acestora cu reglementările internaționale aflate în prezent în vigoare;

actualizarea normelor, pentru a asigura libera circulație și utilizarea echipamentelor sub presiune transportabile, în domeniul comercializării produselor pe piața internă, prin modificarea Regulamentului (CE) nr. 765/2008 și a Deciziei nr. 768/2008/CE;

eliminarea inadvertențelor dintre reglementările privind echipamentele sub presiune transportabile (Directiva 1999/36/CE) și legislația internațională privind transportul mărfurilor periculoase, prin simplificarea dispozițiilor existente, în special a celor privind procedurile de evaluare a conformității.

3.2   Din rațiuni de securitate a transportului și de liberă circulație a echipamentelor sub presiune transportabile, propunerea Comisiei dorește să definească precis obligațiile diverșilor operatori economici, ale operatorilor responsabili de întreținerea cotidiană, inclusiv ale proprietarilor și operatorilor care utilizează echipamentele sub presiune transportabile, explicând în mod clar responsabilitățile fiecăruia.

3.3   Propunerea stabilește cerințe și responsabilități pentru autoritățile responsabile cu evaluarea, notificarea și cu supravegherea organismelor notificate și a celor însărcinate cu inspecția, după cum prevede și recunoașterea reciprocă a organismelor notificate.

3.4   Comisia își rezervă dreptul de a adapta anexele la progresul științific și tehnic, în conformitate cu procedura de reglementare cu control din sistemul de comitologie (13).

4.   Observații generale

Comitetul este de acord cu obiectivele propunerii în ceea ce privește siguranța, obligațiile și responsabilitățile operatorilor și autorităților publice, procedurile și controalele bine definite, condițiile de introducere în comerț, punere la dispoziție și utilizare a echipamentelor sub presiune transportabile, conform cadrului comun de comercializare a produselor, stabilit de Decizia nr. 768/2008/CE și sistemului de supraveghere a pieței, definit de Regulamentul (CE) nr. 765/2008.

4.1.1   Comitetul consideră că rolul operatorilor este esențial în toate procedurile referitoare la echipamentele sub presiune transportabile (solicitarea de reevaluare a conformității, producția, transportul, întreținerea tehnică, reciclarea) și, ca atare, solicită ca măsurile de punere în aplicare a Directivei să țină seama de aceste funcții sensibile. Ar trebui prevăzute acțiuni de formare a personalului, regulate, adecvate și destinate gestionării atente a riscurilor. Asigurarea împotriva riscurilor, prevăzută pentru operatori, s-ar putea dovedi utilă.

4.2   CESE a considerat potrivit să sublinieze cu hotărâre că „libera circulație a mărfurilor reprezintă unul dintre motoarele principale ale competitivității și dezvoltării economice și sociale a pieței unice europene și că modernizarea și consolidarea condițiilor de comercializare a produselor sigure și de calitate constituie chestiuni fundamentale pentru consumatori, întreprinderi și cetățenii europeni (14)”.

4.3   Comitetul consideră că ar trebui ca noua legislație să fie racordată la legislația internațională, prevăzând posibilitatea inserării unor referințe la convențiile și acordurile internaționale relevante, aceasta și pentru îndeplinirea obiectivelor de simplificare a normelor și dispozițiilor tehnice (15).

4.4   Deși Comitetul a luat notă de „consultările ample cu statele membre și cu alte părți interesate” efectuate de Comisie, ar fi preferat ca noua directivă propusă să fi făcut obiectul unei evaluări de impact, și din cauza complexității dispozițiilor și a specificațiilor tehnice ce trebuie respectate.

4.5   Perspectiva neaplicării dispozițiilor directivei propuse în cazul echipamentelor folosite exclusiv pentru transportul mărfurilor periculoase între teritoriul SEE și cel al țărilor terțe trezește nedumeriri. În plus, Comitetul consideră că ar trebui îmbunătățite relațiile cu țările terțe, în special cu cele învecinate și cu „enclavele” comunitare.

4.6   CESE consideră că este esențial să fie adoptate dispoziții precise cu privire la trasabilitatea echipamentelor sub presiune transportabile, care ar putea facilita identificarea responsabilităților. Recentul incident tragic al exploziei unei cisterne în gara din Viareggio a demonstrat în mod clar limitele posibilității de a stabili responsabilitatea.

4.7   De asemenea, CESE își pune întrebări cu privire la absența unor dispoziții de sancționare în cazurile de încălcare a obligațiilor prevăzute de directivă, în special în domeniul siguranței, având în vedere mai ales necesitatea protejării siguranței operatorilor și cetățenilor.

4.8   În ce privește recursul la procedura de reglementare cu control din sistemul comitologiei, CESE a considerat potrivit să sublinieze că „procedurile de comitologie […] ar trebui să fie mai transparente și mai inteligibile pentru persoanele rezidente pe teritoriul european, în special pentru cele la care se referă aceste acte” și a reamintit că „se cuvine să fie aplicat pe deplin articolul 8A din Tratatul de la Lisabona, care prevede ca deciziile să fie luate la nivelul cel mai apropiat de cetățeni, garantând astfel transparența maximă a actelor comunitare pentru toți cetățenii și pentru ansamblul societății civile, precum și accesibilitatea acestora (16)”.

5.   Observații specifice

5.1   În ce privește articolul 2 alineatul (14), CESE sugerează ca propunerea să explice mai bine faptul că distincția „fie contra unei plăți, fie în mod gratuit” se referă la cazuri speciale, care nu cad sub incidența organismelor notificate.

5.2   Articolul 6 alineatul (6): în opinia CESE, ar trebui să se prevadă cui ar trebui încredințată documentația pentru anii care mai rămân până la terminarea perioadei de 20 de ani, în cazul încetării activității importatorului. Dat fiind că o astfel de eventualitate este prevăzută de anexele la Directiva 2008/68/CE (punctul 1.8.7.1.6), s-ar cuveni ca propunerea să reia în mod explicit referința.

5.3   Articolul 18 alineatul (5): CESE consideră că, în ce privește necesitatea confidențialității informațiilor sensibile, este necesar ca măsurile luate să fie făcute publice, pentru a fi evitate erorile și omisiunile.

5.4   Articolul 29: ar fi util, în opinia Comitetului, să se precizeze mai bine obligațiile, sarcinile și responsabilitatea pe care organismele notificate ar trebui să și le asume, pentru a asigura uniformitatea și rigoarea procedurală într-un domeniu sensibil, cum este cel al echipamentelor sub presiune transportabile.

5.5   CESE consideră că ar trebui ca directiva să indice mai clar cine, la nivelul statelor membre, are responsabilitatea de a evalua eficiența și obsolescența echipamentelor și aparaturii, pentru a evita mai ales eventualele daune aduse persoanelor. Această informație este deja cuprinsă în Directiva 2008/68/CE, dar ar fi util ca propunerea de față să o semnaleze în mod explicit.

5.6   În ce privește echipamentele sub presiune, CESE subliniază că există echipamente care devin „sub presiune” în urma unor anumite acțiuni. În ce privește aceste echipamente, ar trebui formulate câteva considerații. De asemenea, ar trebui prevăzute norme de siguranță pentru stocarea pe termen mediu (cf. Directiva 2008/68/CE) și lung.

5.7   CESE consideră că ar putea fi prevăzut modul de rezolvare a unor eventuale diferende (prin sistemul judiciar, arbitraj etc.), care ar putea surveni între proprietari, importatori, reprezentanți, operatori.

5.8   În sfârșit, CESE recomandă redactarea unor orientări explicative, elaborate în comun atât pentru noua directivă propusă, cât și pentru Directiva 2008/68/CE, așa cum s-a procedat pentru Directiva 1999/36/CE, care urmează a fi abrogată.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  JO C 120, 16.5.2008, p. 1.

(2)  Încheiat la 30 septembrie 1957, la Geneva. Până la 31 martie 2009, acordul ADR fusese ratificat de 45 de state: Albania, Germania, Andorra, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Belgia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Cipru, Croaţia, Danemarca, Spania, Estonia, Macedonia, Federaţia Rusă, Finlanda, Franţa, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Kazahstan, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Maroc, Moldova, Muntenegru, Norvegia, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Marea Britanie, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia, Tunisia, Ucraina.

(3)  Regulamentul RID este inclus în anexa la Convenția privind transporturile feroviare internaționale (COTIF), adoptată la 3 iunie 1999, la Vilnius.

(4)  Acordul european încheiat la 26 mai 2000 la Geneva şi modificat ulterior.

(5)  JO C 256, 27.10.2007, p. 44.

(6)  Directiva 2000/18/CE (JO L 118, 19.5.2000, p. 41-43).

(7)  Cf. notele de subsol 2, 3, 4.

(8)  CESE a adoptat un aviz în acest sens la 10 iulie 1997 (JO C 296, 29.9.1997, p. 6).

(9)  Prin Directivele Comisiei 2001/2/CE, din 4 ianuarie 2001 (JO L 5, 10.1.2001, p. 4), şi 2002/50/CE, din 6 iunie 2002 (JO L 149, 7.6.2002, p. 28)

(10)  COM(2005) 415 final, 9 septembrie 2005.

(11)  Decizia 2003/525/CE a Comisiei (JO L 183, 22.7.2003, p. 45).

(12)  Cf. nota de subsol 7.

(13)  Decizia 1999/468/CE (JO L 184, 17.7.1999, p. 23).

(14)  JO C 120, 16.5.2008, p. 1.

(15)  De reţinut că Statele Unite ale Americii nu acceptă buteliile care poată marca UN, ci doar pe cele omologate de propriul organism, DOT.

(16)  JO C 224, 30.8.2008, p. 35.


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/73


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Consiliului privind cooperarea administrativă şi combaterea fraudei în domeniul taxei pe valoarea adăugată (reformare)

COM(2009) 427 final – 2009/0118 (CNS)

(2010/C 347/11)

Raportor: dl BURANI

La 23 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 93 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Consiliului privind cooperarea administrativă şi combaterea fraudei în domeniul taxei pe valoarea adăugată (reformare)

COM(2009) 427 final – 2009/0118 (CNS).

Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 2 februarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 203 voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 5 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   Regulamentul (CE) nr. 1798/2003 al Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Comisia trebuie să prezinte o dată la trei ani un raport privind aplicarea acestuia. Pe lângă raportul din 2009, prin care s-a achitat de această obligaţie, Comisia a prezentat şi o nouă propunere de regulament (reformare). Prin aceasta, Comisia efectuează câteva ajustări ale cadrului juridic reprezentat de regulamentul în vigoare, prin valorificarea experienţei primilor ani de funcţionare. Scopul său principal – şi declarat – este de a furniza statelor membre un instrument mai eficient de combatere a fraudei, printr-o mai bună cooperare administrativă.

1.2   Un filtru foarte bun de interpretare a propunerii este oferit de raportul Comisiei: aplicarea regulamentului este considerată insuficientă din numeroase motive. Pe scurt, „cooperarea administrativă dintre statele membre în ceea ce priveşte TVA nu este suficient de intensă pentru a combate în mod adecvat fenomenele de evaziune şi fraudă la nivel comunitar”. Curtea de Conturi s-a exprimat în aceşti de termeni, pe care Comisia i-a reprodus textual în raportul său.

1.3   CESE evidenţiază că rezistenţa la schimbare are efecte nefaste aspra finanţelor statelor membre şi ale UE; deşi e adevărat că există şi motive practice, cauza principală o constituie dorinţa nemărturisită de protejare a unor interese particulare, care prevalează asupra interesului comun.

1.4   În plan concret, există, obiectiv vorbind, diferite viziuni asupra modalităţilor de a asigura desfăşurarea corectă a tranzacţiilor transfrontaliere: pe de o parte se doreşte punerea accentului pe cooperarea administrativă efectivă, iar pe de alta există tendinţa de privilegiere a aspectului legat de combaterea fraudei. Comisia dispune de câte un organ consultativ în privinţa fiecărui aspect, şi anume Grupul ATFS (1) şi comitetul SCAC (2) (a se vedea punctul 2.3): o fuzionare a acestora sau o structură comună şi coordonată ar putea contribui eventual la reducerea conflictului latent dintre cele două abordări.

1.5   Problema principală rămâne totuşi rezistenţa la nivel politic, care s-a concretizat în contestarea competenţei Curţii de Conturi de a verifica aplicarea corectă a regulamentului: un stat membru a adus această chestiune în faţa Curţii de Justiţie.

1.6   Noua propunere introduce o serie de elemente noi, prea numeroase pentru a fi rezumate în totalitate. Printre cele mai importante se numără obligaţia statelor membre de a aplica regulamentul în toate elementele sale şi la termenul stabilit. Dacă va fi aprobat, textul va conferi Comisiei dreptul absolut necesar de a recurge la sancţiuni.

1.7   Instituirea unui birou central unic de legătură în fiecare stat membru ar trebui să simplifice şi să raţionalizeze sistemul de cooperare; este confirmată obligaţia transmiterii de informaţii referitoare la persoanele impozabile de pe teritoriul propriu, iar posibilitatea de a refuza efectuarea unei anchete în numele unei alte administraţii este limitată la câteva cazuri specifice. Aceste reguli sunt extrem de importante în cazul vânzărilor la distanţă; de asemenea, CESE consideră că eficienţa lor depinde de adoptarea generalizată a sistemelor informatizate: ar fi aşadar prudent să se prevadă obligativitatea acestora începând cu 2015, la sfârşitul perioadei de tranziţie.

1.8   Mai multe articole prevăd desfăşurarea automată a anumitor procese: transmiterea automată şi din proprie iniţiativă a informaţiilor utile către alte administraţii, feedback-ul obligatoriu în cazul primirii de informaţii, accesul automat la băncile de date. În plus, toate acestea presupun instituirea de proceduri comune, chestiune de care Comisia va trebui să se ocupe fără întârziere.

1.9   Prevederea referitoare la prezenţa, şi în alte locuri decât birourile în care își desfășoară activitatea autoritățile administrative ale statului gazdă, a funcționarilor din statele membre interesate în anumite anchete, stârneşte o oarecare preocupare. CESE nu consideră oportună o astfel de normă, din motive evidente de protecţie a informaţiilor confidenţiale şi sensibile.

1.10   Instituirea unei structuri comune de luptă împotriva fraudei în domeniul TVA (Eurofisc), însărcinată cu organizarea unor schimburi rapide şi multilaterale de informaţii, reprezintă probabil noutatea cea mai importantă. CESE sprijină în mod necondiţionat iniţiativa, dar atrage în acelaşi timp atenţia asupra unui aspect aflat de multă vreme în discuţie: necesitatea stabilirii unei legături şi unei cooperări cu celelalte organisme însărcinate cu combaterea criminalităţii organizate şi spălării banilor.

2.   Context

2.1   La 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Regulamentul (CE) nr. 1798/2003 al Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA). Regulamentul a fost întâmpinat favorabil de majoritatea statelor membre (SM), care au aprobat intenţia Comisiei, de îmbunătăţire a cadrului juridic de cooperare administrativă şi de creare a unui instrument de combatere a fraudei  (3). În conformitate cu articolul 45, Comisia trebuia să prezinte la fiecare trei ani Parlamentului European şi Consiliului un raport privind aplicarea regulamentului. Raportul din 18 august 2009  (4) a fost prezentat în contextul acestei obligaţii.

2.2   Între timp, a apărut o sensibilitate mai accentuată la problemele legate de frauda fiscală; într-adevăr, în materie de TVA, Comunicarea Comisiei privind necesitatea elaborării unei strategii coordonate în vederea îmbunătăţirii combaterii fraudei fiscale  (5), din 31 mai 2006, menţiona nevoia dezvoltării unei strategii coordonate de combatere a fraudei, mai ales a celei de tip carusel (6)  (7). O comunicare ulterioară (8) a inclus un program de acţiune pe termen scurt.

2.3   Comisia a prezentat acum o propunere de regulament  (9), care vizează „reformarea” celui precedent. El este rezultatul analizelor Comisiei, unele proprii iar altele rezultate dintr-o serie de contribuţii externe, cum ar fi rapoartele statelor membre privind funcţionarea regulamentului din 2004, răspunsurile acestora la chestionare specifice, raportul special al Curţii Europene de Conturi nr. 8/2007 şi rezoluţia 2008/2033(INI) a Parlamentului European, din 2 septembrie 2008. La acestea se adaugă contribuţia Grupului de experţi pentru strategia de combatere a fraudei fiscale („Grupul ATFS”) şi cea a Comitetului permanent pentru cooperare administrativă (Standing Committee on Administrative Cooperation - SCAC).

3.   Observaţii generale

3.1   Raportul COM(2009) 428 final menţionat mai sus oferă o importantă cheie de lectură a noului regulament: în raport Comisia îşi exprimă nemulţumirea în privinţa aplicării regulamentului în vigoare, nemulţumire care poate fi rezumată de afirmaţia Curţii Europene de Conturi, citată de Comisia însăşi, şi care precizează că „în ciuda noilor mecanisme, … cooperarea administrativă în domeniul TVA dintre statele membre nu este încă suficient de intensă pentru a face faţă evaziunii şi fraudei intracomunitare …”. Comisia a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a îmbunătăţi regulile şi a face aplicarea acestora mai uşoară, dar motivul esenţial al eşecului l-a constituit rezistenţa la schimbare din partea unor – de fapt mai multor – administraţii naţionale. Pe lângă dificultăţile obiective, cu caracter organizatoric sau tehnic, nu trebuie ignorat faptul că intenţia de a colabora pe deplin este şi astăzi stânjenită de urmărirea anumitor interese, reale sau închipuite. În domeniul fiscal, ideea europeană întâmpină mai multe dificultăţi în a se afirma decât în oricare alt domeniu.

3.2   O bună cooperare administrativă reprezintă condiţia esenţială a desfăşurării corecte a tranzacţiilor transfrontaliere, ea fiind cu siguranţă în interesul administraţiilor naţionale şi al cetăţenilor; conceptul de „desfăşurare corectă” presupune însă desfăşurarea acestor operaţiuni şi cu respectarea regulilor fiscale. Cele două concepte se contopesc, cooperarea administrativă şi combaterea fraudei fiscale reprezentând un ansamblu unitar. Comisia concretizează această idee, propunând instituirea unei structuri comune (Eurofisc).

3.3   Comisia dispune de două organisme consultative care garantează contribuţia experţilor la cel mai înalt nivel: grupul ATFS şi comitetul SCAC (cf. punctul 2.3): reorganizarea acestora într-un organism unic (sau crearea a două grupuri coordonate de o structură unică de decizie) ar putea să contribuie poate la reducerea încă din etapa iniţială a unui „conflict de intereselatent între cele două domenii, administrativ şi fiscal. Nu întotdeauna regulile de combatere a fraudei fiscale se împacă pe deplin cu reducerea procedurilor administrative, şi invers: rezistenţa la schimbare se datorează, cel puţin în parte, unor cerinţe diferite privitoare la aceeaşi problemă.

3.4   Se pare totuşi că cele mai mari probleme se întâlnesc la nivel politic: în raportul citat la punctul 2.1 se arată că, în urma răspunsurilor primite la chestionar (cf. punctul 2.3), Comisia a oferit statelor membre posibilitatea „de a-şi exprima punctul de vedere asupra modului în care funcţionează cooperarea administrativă”. Este extrem de surprinzător că „doar două state membre şi-au exprimat interesul de a participa la o discuţie deschisă cu Comisia …”. La aceasta se adaugă un fapt semnificativ: un stat membru a contestat competenţa Curţii de Conturi de a efectua un audit în privinţa aplicării regulamentului în materie de cooperare administrativă, chestiunea fiind în prezent în curs de examinare la Curtea de Justiţie. Aceste realităţi vorbesc de la sine şi nu lasă loc de prea mult optimism în privinţa viitorului.

3.5   Un alt aspect cu caracter politic se referă la cooperarea administrativă dintre autorităţile fiscale şi cele însărcinate cu combaterea spălării banilor proveniţi din activităţi de criminalitate organizată şi terorism. Este vorba despre o cerinţă asupra căreia CESE insistă de ceva timp şi în privinţa căreia se pare că – pentru moment – nu s-a ajuns la o înţelegere (10).

4.   Observaţii specifice

Modificările cele mai importante introduse de noul regulament se referă la creşterea responsabilităţii statelor membre în materie de cooperare administrativă, definirea precisă a informaţiilor care trebuie furnizate şi primite, precum şi stabilirea drepturilor de acces la aceste informaţii. Sunt de asemenea definite principiile unui cadru normativ de garantare a calităţii informaţiilor şi sunt stabilite responsabilităţile statelor membre în furnizarea de informaţii corecte şi actualizate. În cele din urmă, se creează un temei legal pentru instituirea unei structuri de cooperare administrativă care să aibă drept misiune combaterea fraudei (Eurofisc).

4.1.1   CESE îşi exprimă aprecierea şi sprijinul faţă de Comisie, noul regulament constituind într-adevăr un decisiv pas înainte în reglementarea sectorului. Aplicarea regulilor va determina, dacă statele membre vor dori acest lucru, îmbunătăţirea sistemului finanţelor publice, atât sub aspectul simplificării procedurilor, cât şi sub cel al combaterii fraudei.

4.2   CESE prezintă mai jos câteva observaţii privind principalele propuneri inovatoare introduse de noul regulament. Pe de o parte, aceste observaţii derivă din nevoia de colaborare, dar, pe de altă parte, ele sunt şi rezultatul unei evaluări obiective a problemelor care stânjenesc încă realizarea unei bune cooperări administrative.

Articolul 1 prevede în mod explicit, la alineatul (1), faptul că unul dintre principalele obiective ale regulamentului reformat este „combaterea fraudei în domeniul TVA”, în vreme ce alineatul (2) stabileşte condiţiile pe care statele membre trebuie să le respecte pentru a-şi îndeplini obligaţia „asigurării protecţiei veniturilor din TVA pentru toate statele membre”. Textul regulamentului în vigoare este mai puţin strict şi mai imprecis, el limitându-se la stabilirea unor „norme şi proceduri pentru schimbul anumitor informaţii”.

4.3.1   Noutatea nu este lipsită de importanţă: obligaţia de a acţiona în vederea cooperării înseamnă că statele membre vor trebui să aplice regulamentul sub toate aspectele şi în termenele stabilite. CESE nu poate fi decât de acord, dar se întreabă dacă în practică statele membre vor putea sau vor vrea să se adapteze la noile reguli, ţinând cont de întârzierile şi excepţiile prilejuite de cele în vigoare. În plus, obligativitatea respectării regulilor implică dreptul Comisiei de a impune sancţiuni, precum şi cel al Curţii de Conturi de a desfăşura un audit cu privire la adoptarea lor în mod corect, punct de vedere neîmpărtăşit de toată lumea. În raportul menţionat la punctul 2.1, Comisia prezintă cazul Germaniei, care a contestat o procedură pentru încălcarea dreptului comunitar, precum şi competenţa Curţii de Conturi de a efectua audituri. Hotărârea care va fi adoptată de Curtea de Justiţie în privinţa acestui recurs aflat în prezent în examinare va avea o influenţă decisivă asupra viitorului cooperării administrative în materie de TVA.

4.3.2   Noua formulare a articolului arată deci că, şi în domeniul fiscal, se manifestă diferitele tendinţe existente în politica europeană, interpretarea tratatelor din diverse perspective determinând adesea Comisia să îşi apere competenţele şi puterile, iar statele membre să îşi menţină prerogativele naţionale. CESE nu consideră că trebuie să ia poziţie în această privinţă, limitându-se la a spera că aprobarea noului Tratat va conduce la apariţia unei noi Europe, caracterizate de adeziunea fermă a statelor membre la principiile consacrate de acesta.

4.4   Articolul 4 obligă fiecare stat membru să desemneze un singur birou central de legătură, responsabil pentru contactele cu celelalte state membre. CESE îşi exprimă satisfacţia faţă de această decizie, dar aminteşte că buna funcţionare a unui birou central depinde de eficienţa structurilor periferice naţionale, cerinţă care în prezent nu pare a fi îndeplinită pretutindeni.

Articolul 7 (fostul articol 5) confirmă obligaţia unui stat membru de a comunica, la cererea unui alt stat membru, informaţii privitoare la o persoană impozabilă stabilită pe teritoriul său. În anumite cazuri (11), autoritatea solicitată poate refuza efectuarea unei anchete, însă numai dacă a furnizat informaţii deja autorităţii solicitante cu maximum doi ani înainte. Autoritatea solicitată rămâne totuşi obligată să comunice detaliile tranzacţiilor efectuate în cursul ultimilor doi ani de către persoana impozabilă.

4.5.1   Noile reguli prezintă o importanţă deosebită pentru vânzările la distanţă şi se bazează pe o politică adecvată de cooperare administrativă. Totuşi, nici în forma lor actuală ele nu sunt decât parţial adoptate, mai ales din cauza structurii informatice încă deficitare. CESE consideră aşadar că s-ar impune aplicarea şi la aceste reguli a perioadei de tranziţie prevăzute în cazul altor prevederi, astfel încât ele să devină obligatorii în 2015, la momentul intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 143/2008 al Consiliului (12).

4.6   Articolul 15 clarifică sensul „schimbului automat” de informaţii, prevăzut deja la articolul 17 al regulamentului în vigoare: fiecare stat membru trebuie să comunice automat şi spontan unui alt stat membru informaţiile care pot fi utile pentru ca acesta să îşi protejeze veniturile fiscale. Efectul acestei clarificări este important: dacă şi când se va efectua în mod sistematic, transmiterea spontană de informaţii utile altor administraţii va dovedi că noţiunea de cooperare administrativă a fost pe deplin însuşită.

4.7   Articolul 17 este legat de articolul 15, deoarece stabileşte că autorităţile care primesc informaţii trebuie să dea un feedback celor care le-au furnizat. Astfel, cooperarea nu constă doar în transmiterea de informaţii, ci şi în ţinerea la curent a autorităţii care a furnizat informaţiile, cu privire la consecinţele acţiunilor ce au decurs de aici.

4.8   Articolul 18 (fostul articol 22) precizează ce tip de informaţii trebuie stocate de fiecare stat membru în baza sa de date. CESE consideră că aceste prevederi vor avea un dublu efect benefic: pe de o parte, ele vor contribui la îmbunătăţirea funcţionării sistemului VIES (13) iar, pe de altă parte, vor atrage atenţia statelor membre asupra aplicării Directivei 2006/112/CE sub aspectul atribuirii, schimbării sau anulării numărului de identificare în scopuri de TVA; importanţa unei aplicări corecte a prevederilor corespunzătoare este evidenţiată de faptul că numeroase fraude sunt legate de numărul TVA. Şi utilizatorii vor profita într-un mod semnificativ de aceste prevederi, în special datorită noutăţilor în materie de standarde minime ale bazelor de date, introduse prin articolele 23 şi 24.

4.9   O oarecare nedumerire trezeşte articolul 22, care stabileşte că fiecare stat membru acordă autorităţilor competente din orice alt stat membru acces automat la propriile baze de date. CESE remarcă faptul că, şi în condiţiile existenţei unui acord preliminar din partea autorităţii solicitate  (14), accesul direct pune probleme de înţelegere a limbii şi de interpretare şi utilizare corectă a informaţiilor. Comisia însăşi recunoaşte că aceasta reprezintă o problemă: astfel, la considerentul 23 se afirmă că „trebuie instituite proceduri comune care să vizeze asigurarea comparabilităţii acestor informaţii”, aceeaşi idee fiind reluată, dar într-un alt context, la considerentul 27. CESE este de părere că prevederea privind accesul automat ar trebui lăsată pe mai târziu, atunci când procedurile comune, administrative şi electronice, vor fi fost adoptate de toate statele membre.

Articolul 29, care se referă la participarea funcţionarilor statelor membre solicitante la anchetele administrative, prevede într-adevăr, la alineatul (1), că aceşti funcţionari pot fi prezenţi nu numai în birouri, ci şi „în orice alt loc” (cu alte cuvinte, în birourile persoanelor impozabile anchetate). În acelaşi timp, alineatul (2) elimină prevederea conform căreia statul membru solicitat poate stabili modalităţile de participare la anchete a funcţionarilor statului membru solicitant, confirmând că ultimii, chiar dacă „nu exercită competenţele de control conferite funcţionarilor autorităţii solicitate”, pot „avea acces în aceleaşi clădiri şi la aceleaşi documente ca şi aceştia din urmă …”.

4.10.1   O gamă atât de largă de puteri şi prerogative nu pare nici prudentă, nici justificată. CESE solicită ca ea să fie revizuită, după o examinare mai aprofundată. Prezenţa unui funcţionar dintr-un alt stat membru în birourile unei persoane impozabile poate conduce la „divulgarea unui secret comercial, industrial sau profesional ori a unor informaţii a căror divulgare ar fi contrară ordinii publice”. Fraza din urmă reia textual alineatul (4) al articolului 56, care stabileşte situaţiile în care furnizarea de informaţii poate fi refuzată. Cu atât mai puţin se poate accepta ca o astfel de informaţie să ajungă la cunoştinţa unui funcţionar dintr-un alt stat membru, datorită prezenţei sale în birourile unei persoane impozabile.

Articolele 34-39 se referă la o noutate, şi anume la instituirea unei structuri comune de combatere a fraudei şi a evaziunii în domeniul TVA. Această structură, denumită în raport (15)Eurofisc”, va avea ca sarcină esenţială organizarea de schimburi rapide şi multilaterale de informaţii, culegând şi distribuind informaţii utile în cadrul cooperării administrative. Articolele menţionate se ocupă de diversele aspecte ale funcţionării noului organism. Totuşi, nu este încă limpede dacă structura va fi centralizată sau descentralizată.

4.11.1   CESE salută instituirea unui organism de centralizare şi distribuire a informaţiilor. Cu toate acestea, la momentul intrării în funcţiune a acestuia, ar putea fi necesară revizuirea acelor părţi ale regulamentului care vor trebui să corespundă sau să se adapteze actualului regim de colaborare bilaterală.

4.11.2   Există însă şi un alt aspect legat de instituirea Eurofisc, dar care nu este abordat nicăieri în regulament şi nici în expunerea de motive: colaborarea şi relaţiile cu alte organisme însărcinate cu combaterea criminalităţii organizate şi a spălării banilor. În numeroase situaţii, în orice caz în cele mai grave, evaziunea fiscală în domeniul TVA nu reprezintă o infracţiune izolată, ea fiind legată de contrabanda cu mărfuri contrafăcute, de traficul de droguri şi de arme, precum şi de orice gen de activitate desfăşurată şi controlată de crima organizată şi de terorişti. Nu există, nici la nivelul regulilor şi nici în practică, o cooperare structurată între organismele care se ocupă de diversele aspecte ale aceluiaşi fenomen, sau de fenomene diverse, dar patronate de aceleaşi organizaţii, de aici rezultând suprapunerea activităţilor, ineficienţă şi foarte adesea conflicte de competenţă.

4.11.3   CESE tratează mai în detaliu chestiunile legate de cooperarea între autorităţile fiscale şi autorităţile poliţieneşti însărcinate cu combaterea criminalităţii şi terorismului într-un alt aviz, referitor la buna guvernanţă fiscală (16). În esenţă, problema se reduce la nevoia unei mai bune coordonări între directivele referitoare la problemele fiscale şi cele privind spălarea banilor. Este inacceptabil să existe organisme diferite, cum sunt administraţiile însărcinate cu impozitarea directă sau indirectă, vămile, poliţia, serviciile secrete, toate având scopuri comune sau înrudite, dar între care nu există legături sau acorduri de colaborare.

4.11.4   CESE este conştient de problemele practice sau de natură administrativă pe care le implică o asemenea soluţie, precum şi de timpul pe care îl reclamă punerea ei în practică, dar aminteşte că obstacolul principal îl constituie cu siguranţă voinţa politică a statelor membre, în prezent inexistentă. Comisia ar trebui să ofere stimulente, incluzând cooperarea administrativă dintre organismele de anchetă în programele sale pe termen mediu-lung.

4.12   Propunerea de regulament nu menţionează data intrării în vigoare, mulţumindu-se să prevadă că aceasta va avea loc în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial. Pe de altă parte, articolul 45 stabileşte că o serie de proceduri de cooperare pe cale electronică vor fi aplicabile începând cu 1 ianuarie 2015. Această dată pare a fi realistă, în măsura în care toate statele membre vor dori şi vor putea să o respecte.

4.13   Articolul 51 prevede ca fiecare stat membru să organizeze audituri (interne) privind funcţionarea sistemului de cooperare administrativă: aceasta este o măsură necesară, inspirată probabil de experienţa în materie de audituri externe (cf. punctele 3.4 şi 4.3.1), în această privinţă fiind aşteptată o hotărâre a Curţii de Justiţie. Cu toate acestea, CESE îşi pune întrebări cu privire la eficienţa efectivă a unei măsuri care lasă statele membre să se controleze singure.

4.14   Articolul 56 (fostul articol 40) rămâne neschimbat. Acesta dă statelor membre posibilitatea de nu furniza informaţii şi de a nu efectua anchete, din motive de legislaţie internă sau în cazul în care aceasta priveşte aspecte protejate de secretul industrial sau profesional. Se introduce însă un alineat care precizează că această posibilitate nu există în situaţiile protejate de secretul bancar. Problema ar trebui privită în contextul mai larg al eliminării secretului bancar şi al legislaţiei privind combaterea spălării banilor. Persistă însă un dubiu în privinţa apartenenţei la secretul bancar sau la cel profesional a informaţiilor deţinute de o persoană „desemnată sau acţionând în capacitate de agent sau fiduciar”. CESE consideră necesară o clarificare în această privinţă.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  Anti Tax Fraud Strategy Expert Group (Grupul de experţi pentru strategia de combatere a fraudei fiscale).

(2)  Standing Committee on Administrative Cooperation (Comitetul permanent pentru cooperare administrativă).

(3)  Regulamentul a făcut obiectul unui aviz al CESE, JO C 267, 27.10.2005, p. 45.

(4)  COM(2009) 428 final. Acest raport nu este analizat în detaliu în prezentul document al CESE, însă informaţiile şi opiniile exprimate de Comisie constituie un ajutor preţios în înţelegerea semnificaţiei măsurilor propuse în noul regulament.

(5)  COM(2006) 254 final..

(6)  În unele cazuri, acest tip de fraudă s-a transformat într-un sistem de fraudă intracomunitară, numit fraudă intracomunitară cu firme-fantomă, COM(2009) 511 final, p. 3.

(7)  Şi această comunicare a fost analizată de CESE, în avizul său privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European privind necesitatea elaborării unei strategii coordonate pentru intensificarea luptei împotriva fraudei fiscale, JO C 161, 13.7.2007, p. 8

(8)  COM(2008) 807 final.

(9)  COM(2009) 427 final.

(10)  A se vedea Avizul CESE privind promovarea bunei guvernanţe în chestiuni fiscale.

(11)  Situaţiile în care poate fi avut în vedere un refuz sunt prezentate în anexa (nouă) la regulament şi se referă la o serie de servicii, printre care vânzările la distanță, serviciile legate de bunuri imobile şi bunuri mobile corporale, activitățile auxiliare transportului şi serviciile de telecomunicații, de televiziune și de radiodifuziune.

(12)  Regulamentul (CE) nr. 143/2008 al Consiliului, din 12 februarie 2008, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1798/2003 în ceea ce privește instituirea cooperării administrative și a schimbului de informații referitoare la normele privind locul de prestare a serviciilor, regimurile speciale și procedura de rambursare a taxei pe valoare adăugată, JO L 44, 20.2.2008, p. 1.

(13)  VIES: sistemul de schimb de informații privind TVA.

(14)  Articolul 7 prevede că „la cererea unei autorități solicitante, autoritatea solicitată comunică informațiile …”.

(15)  COM(2009) 428 final, punctul 2.1.

(16)  Comunicarea Comisiei privind promovarea bunei guvernanţe în chestiuni fiscale, COM(2009) 201 final.


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/79


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivelor 2003/71/CE privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacţionare şi 2004/109/CE privind armonizarea obligaţiilor de transparenţă în ceea ce priveşte informaţia referitoare la emitenţii ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată

COM(2009) 491 final – 2009/0132 (COD)

(2010/C 347/12)

Raportor general: dl Angelo GRASSO

La 14 octombrie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivelor 2003/71/CE privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacţionare şi 2004/109/CE privind armonizarea obligaţiilor de transparenţă în ceea ce priveşte informaţia referitoare la emitenţii ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată

COM(2009)491 final – 2009/0132 (COD).

La 3 noiembrie 2009, Biroul Comitetului a însărcinat Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 18 februarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 156 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 4 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   Propunerea de directivă urmăreşte integrarea în actuala legislaţie comunitară a două principii considerate acceptabile prin esenţa lor: a) calitatea informaţiilor este un element determinant pentru capacitatea concretă de sprijinire a opţiunilor de investiţii ale operatorilor, în special ale celor mici; b) creşterea eficienţei gestionării informaţiilor poate fi realizată prin eliminarea redundanţei lor şi, ca atare, a costului lor de producţie.

1.2   Aplicarea concretă a acestor două principii întâmpină obstacole obiective, dată fiind dificultatea de a măsura calitatea, mai ales atunci când este vorba de informaţii. În plus, trebuie observat că mecanismele specifice de diseminare a informaţiilor pe pieţele financiare (ce pot fi definite drept osmotice) şi efectele transversale pe care acestea le generează între diverşii agenţi economici interesaţi de o investiţie (aşa numitul efect semnal) asigură apariţia unor diferenţe adesea semnificative între costul de producţie al informaţiei şi beneficiile (inclusiv economice) care rezultă de aici.

1.3   De aceea, rezolvarea problemelor de calitate şi de eficienţă financiară ale furnizării informaţiilor trebuie abordată în comun, ţinând seama de faptul că cel mai bun stimul pentru producerea unei informaţii de calitate de către emitentul de valori mobiliare este să poată conta pe nişte beneficii economice cel puţin egale cu costurile pentru producerea informaţiilor. Evaluarea economică a informaţiei trebuie să ţină seama de faptul că dacă informaţiile sunt transparente, costul colectării de capital scade; dacă informaţiile nu sunt transparente, costul colectării creşte (aşa-numita primă pentru riscul divulgării informaţiilor). Ca atare, CESE speră că se va găsi o soluţie la asimetriile de informaţie, astfel încât să se reducă costul colectării capitalurilor, prin reducerea primei legate de riscul divulgării informaţiilor, îmbunătăţind astfel eficienţa întreprinderilor europene în privinţa colectării capitalurilor.

1.4   O parte considerabilă (circa 3/4) din diferenţa dintre costurile şi beneficiile informării depinde de mecanismele structurale prin care sunt difuzate informaţiile către operatorii de pe piaţă, în timp ce doar o parte mai mică (circa 1/4) depinde de informaţiile netransmise de instituţia emitentă. Propunerea de directivă prezintă soluţii destinate reducerii primeia din cele două părţi ale riscului informativ şi trebuie salutată ca o evoluţie pozitivă. CESE doreşte doar să sublinieze că economiile considerabile care ar trebui să rezulte de aici nu ar trebui să dăuneze calităţii informaţiilor transmise, în caz contrar intervenţia fiind contraproductivă.

1.5   Conţinutul propunerii evidenţiază de asemenea un aspect al problemei care rămâne nerezolvat. Cerinţa de a face ca informaţiile să fie accesibile investitorilor nespecializaţi se află în contradicţie cu cerinţa ca aceştia să primească toate elementele necesare pentru a selecta investiţiile, aspect ce presupune utilizarea inevitabilă a detaliilor tehnice. O soluţie preferată de CESE constă în crearea unei pieţe a „intermediarilor de informaţii”, alta decât cea a intermediarilor mai tradiţionali de capitaluri şi de riscuri (în mod normal, bănci, societăţi de gestiune, intermediari specializaţi în produse derivate etc.). După modelul unor experienţe realizate în alte ţări şi alte situaţii, CESE sugerează, inclusiv pentru fazele de plasare şi în completarea propunerilor cuprinse în documentul la care se referă prezentul aviz, introducerea unor forme juridice specifice de delegare (asemănătoare cu sistemul de vot prin procură) şi recunoaşterea specialiştilor în informaţii financiare (după modelul family office de gestionare a patrimoniului), printr-o reglementare specifică.

2.   Evoluţia reglementărilor şi relevanţa temei

2.1   Comisia Europeană acordă o mare importanţă chestiunii transparenţei informaţiilor de pe pieţele financiare, aşa cum o dovedesc intervenţiile sale constante în domeniul normativ. Într-adevăr, propunerea COM(2000) 126 reprezintă începutul unui deceniu în care se urmăreşte asigurarea unei reglementări clare şi transparente în interiorul Uniunii în ceea ce priveşte codificarea proceselor de admitere a valorilor mobiliare la cota oficială şi a informaţiilor ce trebuie publicate. Cu propunerea de directivă care face obiectul prezentului aviz, acest proces intră într-o nouă fază evolutivă, care vizează îmbunătăţirea aplicării regulilor de transparenţă a informaţiilor prin reducerea şi simplificarea anumitor aspecte ale publicării prospectelor informative.

Orientarea reglementărilor comunitare a suferit mutaţii progresive în cursul deceniului 2000-2010.

2.2.1   În Directiva 2001/34, interesul prioritar era concentrat pe cantitatea de informaţii pe care emitenţii de valori mobiliare sunt obligaţi să le transmită investitorilor, plecând de la premisa că eficienţa plasamentelor pe pieţele financiare se află în corelaţie directă cu acest aspect. Această abordare a fost în general împărtăşită de CESE în avizul său din 29 noiembrie 2000 (raportor: dl LEHNHOFF, votat cu 112 voturi pentru, niciun vot împotrivă şi nicio abţinere), în care sublinia totuşi necesitatea ca informaţiile destinate investitorilor să fie prezentate în mod simplu şi clar.

2.2.2   În cursul anului 2003, interesul se deplasează către utilizarea informaţiilor de către operatori, cu iniţiative legislative destinate completării textului original al Directivei 2001/34. Directiva 2003/6 a reglementat cazurile de utilizare abuzivă a informaţiilor confidenţiale (aşa-numitul insider dealing), în special cele care ar putea duce la manipularea echilibrelor pieţelor financiare şi, ca atare, la reducerea încrederii consumatorilor. Trebuie însă precizat că această reglementare se referă la emitenţi şi la autorităţile de control, acordând mai puţină importanţă impactului pe care utilizarea informaţiilor îl poate avea asupra comportamentului investitorilor. În consonanţă cu această abordare, Directiva 2003/71 urmărea să definească criteriile de redactare a prospectului care trebuie publicat în caz de ofertă publică sau de admitere a valorilor mobiliare la negocierea instrumentelor financiare.

2.2.3   Directiva 2004/109 modifică textul Directivei 2001/34 în ce priveşte modalităţile tehnice de informare a investitorilor de către emitenţii ale căror valori mobiliare sunt admise la negocierea pe o piaţă reglementată, în scopul armonizării şi integrării pieţelor financiare europene şi a serviciilor financiare aferente. Avizul CESE care a precedat această directivă, adoptat la 10 decembrie 2003 (raportor: dl SIMON, 110 voturi pentru şi o abţinere) salută propunerile tehnice ale documentului, subliniind însă posibilitatea ca mecanismele excesiv de rigide să ridice în mod exagerat costul de producţie al informaţiilor obligatorii, inducând astfel riscul ca emitenţii mai mici să renunţe din motive economice la deplina transparenţă a informaţiilor.

2.2.4   În 2005, în schimb, completarea reglementării s-a concentrat asupra organismelor de reglementare a informaţiei privind pieţele, prin intervenţii referitoare la organizarea comitetelor competente pentru serviciile financiare. Obiectivul era ca legiuitorii şi autorităţile de reglementare din Europa să capete mijloacele de a reacţiona mai eficient şi mai repede la evoluţiile pieţelor financiare (în special cele legate de schimbările tehnologice). CESE a adoptat la 31 martie 2004 un aviz favorabil pe marginea acestui document al Comisiei (raportor: dna FUSCO, 95 de voturi pentru şi 2 abţineri).

2.3   Propunerea de directivă care face obiectul prezentului aviz are drept obiectiv principal îmbunătăţirea aplicării celor două Directive, 2003/71 şi 2004/109, aducând câteva simplificări procedurale, pentru ca informaţiile financiare să fie mai compatibile cu nevoile aşa-numitului investitor de retail şi pentru ca eficienţa şi competitivitatea internaţională a emitenţilor rezidenţi în Uniune să crească. Prin urmare, spre deosebire de intervenţiile de până acum, propunerea de directivă prezentă urmăreşte să se concentreze pe aspectul calităţii informaţiilor financiare.

2.4   CESE consideră că producerea unei mari cantităţi de informaţii nu este întotdeauna compatibilă cu calitatea acestor informaţii. Acest lucru creează probleme de natură economică, pentru că se presupune că există o legătură mai mare între costurile informaţiei financiare şi cantitatea de prospecte informative ce trebuie produse, decât între cele dintâi şi calitatea conţinutului acestor prospecte. Această propunere de directivă ar putea determina economisirea a peste 300 de milioane de euro pe an, intervenind asupra unui ansamblu de mecanisme care provoacă suprapunerea unor faze ale proceselor de difuzare a informaţiei.

2.5   Un aspect de mare interes este reprezentat de necesitatea de a dispune de pieţe capabile de vehicularea unor doze de informaţii potrivite din punct de vedere cantitativ şi calitativ, la un cost acceptabil pentru investitori. Recente studii empirice efectuate de Universitatea Ca' Foscari din Veneţia au demonstrat că riscul de a dispune de o informaţie greşită (aşa-numitul risc informativ) a contribuit într-o proporţie de 37 % la volatilitatea pieţelor bursiere europene în ultimii 15 ani, fără deosebire semnificativă între diferitele sectoare de piaţă. Aceleaşi studii arată în mod surprinzător că mai bine de 3/4 din riscurile informative se datorează mecanismelor de difuzare a informaţiilor între operatorii de pe piaţă, în timp ce doar restul de 1/4 este datorat distorsiunilor în procesele de comunicare ale emitenţilor. Această constatare este legată de trăsăturile economice ale informaţiei financiare, caracterizate de costuri de producţie ridicate şi de preţuri scăzute pentru transmiterea către terţi, o consecinţă directă a absenţei unei clauze de exclusivitate mutuală în modul de utilizare. Acest fenomen ar putea duce în mod inerent la scăderea calităţii informaţiei şi a mecanismelor de difuzare a acesteia, sporind totodată cantitatea de informaţii, adesea redundante.

2.6   Ca atare, CESE consideră oportună orice intervenţie care urmăreşte reglementarea proceselor economice de producere şi de difuzare a informaţiilor, cu condiţia ca aceasta să poată contribui într-adevăr la îmbunătăţirea calităţii informaţiilor disponibile pe pieţele financiare, astfel încât investitorii să poată selecta mai uşor investiţiile, ceea ce ar putea contribui la reducerea costului aprovizionării cu resurse financiare a emitenţilor de valori mobiliare admise la tranzacţionare.

3.   Principalele dispoziţii ale propunerii de directivă

3.1   Propunerea de directivă este alcătuită din cinci articole, dintre care primele două se referă la modificarea Directivei 2003/71/CE (articolul 1 din propunere, care aduce o modificare mai importantă) şi a Directivei 2004/109/CE (articolul 2 din propunere, mai succint). Celelalte trei articole sunt de sprijin, dat fiind că se referă la: transpunere (art. 3), intrarea în vigoare (art. 4) şi destinatari (art. 5).

3.2   Analize şi observaţii privind conţinutul articolului 1 din propunerea de modificare a Directivei 2003/71/CE

3.2.1   Propunere de modificare a art. 1 alineatul (2) literele (h) şi (e) şi a art. 3 alineatul (2) litera e). Adăugarea alineatului (4) la articolul 1

3.2.1.1   Noul text precizează înainte de toate că plafoanele stabilite pentru aplicarea reglementării se referă la ansamblul investiţiilor efectuate pe tot teritoriul Uniunii Europene. Precizarea este binevenită, mai întâi pentru a evita fenomenele de eludare prin descompunerea unei operaţii economice unice în mai multe operaţii independente din punct de vedere juridic şi aparţinând unor contexte juridice diferite. CESE subliniază de asemenea că această precizare este necesară pentru a putea împiedica eventualele abateri în distribuirea informaţiilor la nivelul diverselor teritorii şi înmulţirea costurilor care ar putea rezulta de aici, cu consecinţe foarte mari asupra operaţiilor de valoare mai mică.

3.2.1.2   În continuare sunt indicate noile limite de aplicare ale directivei, pentru a ţine seama de contextul actual al pieţelor financiare. Pentru a evita ieşirea din actualitate a limitelor, se propune să se delege în mod direct Comisiei competenţa de a le adapta la condiţiile pro tempore care ar putea fi necesare pentru a asigura difuzarea informaţiilor pe pieţele financiare. CESE este de acord cu necesitatea de a facilita adaptarea limitelor la condiţiile de pe piaţă, dar sugerează ca modificările adoptate de Comisie să se bazeze pe propunerile autorităţilor de control şi de supraveghere a pieţelor şi ale intermediarilor financiari, dat fiind că activitatea acestora din urmă poate asigura o monitorizare constantă a nevoilor efective de pe pieţe.

3.2.2   Propunere de modificare a art. 2 alineatul (1) litera (e) şi litera (m) punctul (ii)

3.2.2.1   Propunerea urmăreşte să alinieze definiţia investitorilor calificaţi la cea din Directiva 2004/39/CE privind pieţele instrumentelor financiare (MiFID). CESE este favorabil acestei propuneri, în măsura în care contribuie la o mai mare omogenitate a cadrului normativ al Uniunii Europene.

3.2.2.2   În cazul instrumentelor financiare (altele decât cele de capital) cu o valoare nominală mai mică de 1 000 EUR, propunerea stabileşte criteriile de definire a cadrului teritorial, restrângându-l la statele membre în care emitentul îşi are sediul social, la cele în care creanţa a fost admisă la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sau la cele în care creanţa este oferită publicului. CESE aprobă intenţia Comisiei de a simplifica procedurile, evitând multiplicarea costurilor legate de elaborarea mai multor prospecte în acelaşi timp. În acest sens, trebuie observat că valoarea de piaţă a titlurilor mobiliare diferă semnificativ de valoarea lor nominală, care are adesea doar o funcţie juridică, destinată să determine proporţia de participare la o iniţiativă. În consecinţă, nu toate titlurile au o valoare nominală, anumite sisteme juridice autorizând emisia de titluri fără valoare nominală, mai ales în cazul titlurilor altele decât cele de capital. Ca atare, CESE sugerează completarea propunerii prin înlocuirea tuturor referinţelor la valoarea nominală prin sintagma valoare de piaţă (sau de investiţie), pentru titlurile de capital, şi prin valoare subiacentă, pentru titlurile altele decât cele de capital.

3.2.3   Propunere de modificare a articolului 3 alineatul (2)

3.2.3.1   Propunerea prevede posibilitatea ca intermediarii însărcinaţi cu plasamentul să utilizeze prospectul informativ original al emitentului, dacă este conform reglementărilor europene, evitând astfel costurile legate de redactarea unor documente suplimentare. În principiu, CESE este de acord cu această propunere şi cu motivaţiile acesteia, dar sugerează o mai bună explicare a modului în care noul text normativ se aplică, în special în cazul în care un intermediar îşi are sediul într-o ţară terţă şi face un plasament într-o ţară alta decât cea a emitentului.

3.2.3.2   De asemenea, CESE avertizează că eventuala utilizare de către un lanţ la nivel de retail (retail cascade) a posibilităţilor discutate la punctul 2.2.3.2 nu trebuie să intre în contradicţie cu uzura morală rapidă a informaţiilor financiare. În consecinţă, se propune ca, la publicarea unui prospect, autorităţile de control şi supraveghere a pieţelor de care aparţine emitentul (sau, în caz alternativ, intermediarii) să stabilească un termen de valabilitate a prospectului, dincolo de care este obligatorie actualizarea sa, în ipoteza în care operaţia care a justificat publicarea prospectului mai este de actualitate.

3.2.4   Propunere de modificare a articolului 4 alineatul (1) litera (e)

3.2.4.1   Propunerea constă în extinderea exceptării prevăzute de textul aflat în prezent în vigoare la sistemele de acţionariat pentru angajaţii societăţilor necotate pe o piaţă reglementată (deci inclusiv cele ale căror valori sunt cotate pe pieţele din afara UE). Obiectivul acestei propuneri este eliminarea diferenţelor de tratament dintre diferitele categorii de societăţi (cele cotate în UE în raport cu cele necotate sau cu cele cotate în afara UE) şi limitarea costurilor legate de plasamentele rezervate agenţilor care, în calitatea lor de angajaţi, sunt deja informaţi în legătură cu riscul investiţiei.

3.2.4.2   CESE este de acord cu intenţia de reducere a costurilor, dar subliniază că operaţiile de plasare a titlurilor destinate angajaţilor ar putea să reprezinte în sine o informaţie relevantă pentru investitorii care operează pe aşa-zisa piaţă secundară, mai ales când sunt luate în considerare grupurile internaţionale. Prin urmare, CESE doreşte ca extinderea exceptării să fie însoţită de revizuirea reglementării privind transparenţa pieţelor. Revizuirea directivei privind transparenţa ar putea fi propusă de CESE într-un aviz din proprie iniţiativă specific.

3.2.5   Propunere de modificare a art. 5 alineatul (2), a art. 6 alineatul (2) şi a art. 7

3.2.5.1   Propunerea de directivă sugerează să se acorde mai multă importanţă rezumatului documentului, ţinând seama de marea atenţie acordată în special de aşa-zişii investitori de retail. În cazul unei redactări greşite a rezumatului, redactorul poate fi făcut responsabil din punct de vedere juridic; cu toate acestea, propunerea precizează că numărul de cuvinte utilizate în acest document nu este un indicator fiabil al valorii sale informative, mai importantă fiind includerea informaţiilor-cheie.

3.2.5.2   CESE împărtăşeşte ideea că numărul de cuvinte nu poate fi un indicator suficient al valorii informative a rezumatelor prospectelor, însă consideră că propunerea de directivă ar trebui să fie mai clară în a stabili criteriile de clasificare a celor mai importante informaţii. Dat fiind că este necesar ca investitorii să evalueze o investiţie pe baza raportului dintre nivelurile de risc şi de randament prognozate, informaţiile-cheie ar trebui să fie cele care ar avea cel mai mare efect asupra profilului de risc al investiţiei, ceea ce este în sine greu de apreciat. De aceea, se propune ca informaţiile-cheie să fie identificate pe baza impactului lor potenţial, măsurat prin indicatorii-standard deja prevăzuţi de alte reglementări comunitare, precum valoarea la risc (VAR – value-at-risk). Soluţia tehnică alternativă şi simplificatoare recomandată de CESE este obligaţia indicării valorii la risc în rezumatul prospectului.

3.2.6   Propunere de modificare a art. 7 alineatul (2)

Propunerea de modificare urmăreşte să adapteze costurile de redactare a prospectului informativ la dimensiunea emisiunii şi în cazul emisiunii de drepturi. Aşa cum se ştie, costurile de producere a prospectului nu sunt adaptate perfect la dimensiunea operaţiei financiare, de aceea operaţiile mai mici suportă o sarcină disproporţionată. În schimb, în cazul emisiunilor de drepturi, poate fi justificată reducerea obligaţiilor în virtutea faptului că „acţionarii existenţi au luat deja decizia iniţială de a investi în societate, pe care ar trebui să o cunoască destul de bine”.

CESE salută intenţia de a reduce incidenţa cheltuielilor fixe ale prospectului în raport cu dimensiunea operaţiei financiare, dat fiind că este un criteriu care poate fi măsurat în mod obiectiv. În schimb, CESE consideră restrictiv argumentul care justifică reducerea obligaţiilor privind emisiunea de drepturi, pentru că emisiunea are loc adesea înaintea negocierii drepturilor cu operatorii care, nefăcând parte din acţionariatul societăţii în momentul emisiunii, ar putea să aibă doar un acces asimetric la informaţii. În ambele cazuri, aşa cum s-a văzut mai sus, introducerea obligatorie a unei menţiuni VAR pentru investiţie ar permite reducerea costurilor de redactare a prospectului fără a influenţa în mod semnificativ valoarea informativă a versiunii rezumate a documentului.

3.2.7   Propunere de modificare a art. 8

În articolul 8 se propune omiterea informaţiei privind garantul emisiunii în cazul în care acesta este un stat, pentru a se reduce costurile totale ale tranzacţiei. În principiu, CESE aprobă această propunere, dar sugerează ca prospectul să menţioneze cel puţin ultima notare a garantului, dat fiind că această informaţie diferă de la ţară la ţară, chiar şi în echivalent valutar, şi că garanţia poate fi asigurată de organe de stat cu credibilitate financiară autonomă şi, eventual, de societăţi de securitizare publice, special constituite.

3.2.8   Propunere de modificare a art. 9 şi a art. 14 alineatul (4)

Propunerea constă în prelungirea la 24 de luni a valabilităţii prospectului (faţă de 12 luni, cât este acum). CESE confirmă cele spuse mai sus şi anume că natura informaţiei financiare nu permite codificarea rigidă a duratei valabilităţii unei informaţii; de aceea, Comitetul sugerează păstrarea duratei actuale de 12 luni, acordându-se însă autorităţilor de supraveghere a pieţelor financiare posibilitatea de a o prelungi cu 12 luni la cererea motivată a emitentului.

3.2.9   Propunere de modificare a art. 10, a art. 11 alineatul (1), a art. 12 alineatul (2) şi a art. 14 alineatul (4)

3.2.9.1   CESE aprobă propunerea de eliminare a art. 10 din directivă, în măsura în care obligaţia în vigoare de publicare a tuturor informaţiilor deja făcute publice în ultimele 12 luni generează o creştere inutilă a costurilor pentru emitent, fără niciun avantaj pentru investitorul care, având la dispoziţie mijloacelor moderne de informare, poate consulta uşor prospectele anterioare (ţinând seama de modificarea prevăzută la art. 14, care propune extinderea obligaţiei de publicare pe internet în termenele normale de prescriere).

3.2.9.2   Propunerile de modificare a articolelor 11 şi 12 rezultă din abrogarea articolului 10 şi nu suscită obiecţii, cu excepţia observaţiilor de la punctul precedent.

3.2.10   Propunere de modificare a art. 16

3.2.10.1   Propunerea urmăreşte, înainte de toate, să stabilească momentul în care încetează obligaţia de informare, în special din cauză că momentul încheierii ofertei nu coincide întotdeauna cu începutul negocierii: propunerea sugerează să se aleagă primul din cele două momente, cel care a avut loc mai întâi. CESE consideră că propunerea ar trebui completată cu obligaţia intermediarilor însărcinaţi cu plasamentul de a publica volumul de titluri negociate în perioada dintre încheierea ofertei şi începutul tranzacţiei. Datele privind volumul tranzacţiilor efectuate în acest răstimp (practică denumită un timp drept „piaţă gri”) vor trebui să fie atestate de o autoritate de supraveghere şi control şi să indice volumul total al tranzacţiilor dintre participanţii la operaţiunea de plasare.

3.2.10.2   În plus, propunerea prevede aceeaşi perioadă pentru exercitarea dreptului de retragere a angajamentului investitorilor, care este de două zile de la publicarea suplimentului de informaţie. CESE salută propunerea de armonizare a termenelor de exercitare a dreptului de retragere, dar propune introducerea obligaţiei de notificare a investitorilor care şi-au făcut cunoscut acceptul, printr-o adresă e-mail comunicată în acest scop.

3.2.11   Propunere de modificare a art. 18

Modificarea propusă pentru art. 18 al directivei aflate în vigoare, cu un conţinut foarte tehnic, permite notificarea mai rapidă a certificatului de aprobare a prospectului. Aceasta permite, în momentul publicării prospectelor, reducerea costurilor şi a riscurilor legate de erori tehnice, în special în statele în care mecanismul aşa-numitului „paşaport” nu funcţionează în totalitate. CESE aprobă această propunere de modificare.

3.3   Analize şi observaţii privind conţinutul articolului 2 din propunerea privind Directiva 2004/109/CE

Modificările propuse la articolul 2 urmăresc să coreleze dispoziţiile abordate la punctele precedente cu textul directivei analizate. CESE aprobă aceste modificări, sub rezerva observaţiilor menţionate la punctele precedente.

Bruxelles, 18 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


18.12.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 347/84


Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Evaluarea politicii de mediu 2008

COM(2009) 304 final

(2010/C 347/13)

Raportor: dl RETUREAU

La 24 iunie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European - Evaluarea politicii de mediu 2008

COM(2009) 304 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 28 ianuarie 2010.

În cea de-a 460-a sesiune plenară, care a avut loc la 17 şi 18 februarie 2010 (şedinţa din 17 februarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 118 voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi 10 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1   În concluzie, Comitetul consideră că instituţiile comunitare şi statele membre acordă o foarte mare atenţie chestiunilor privind schimbările climatice şi dezvoltarea durabilă. Cu toate acestea, mai rămân multe de făcut pentru a ajunge la o poziţie comună şi pentru a acţiona în scopul asumării unor angajamente concrete şi progresive pe plan internaţional, prin reexaminarea politicilor de asistenţă acordată ţărilor ACP şi – mai în general – ţărilor în curs de dezvoltare. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi în legătură cu principalii parteneri comerciali, SUA înainte de toate.

1.2   Amprenta ecologică totală a produselor ar trebui să facă obiectul unor norme minimale. Politica europeană ar trebui să combine în continuare legislaţia cu instrumentele şi iniţiativele voluntare, pentru a schimba comportamentele şi a determina progrese în conştientizarea noilor probleme de înfruntat în viitor de specia umană; dimensiunile „informare” şi „educaţie” trebuie dezvoltate în cadrul societăţii civile.

1.3   Politica integrată climă-energie începe să-şi dovedească eficienţa; se cuvine ca ea să fie continuată, extinzând-o la alte gaze cu efect de seră, la alte sectoare (în primul rând, la transporturi sub toate formele) şi favorizând cooperarea internaţională.

1.4   Legislaţia – cum este cea din domeniul substanţelor chimice (REACH) sau legislaţia din domeniul mediului – va continua să joace un rol major, fiind completată prin iniţiative ale industriei, ale cetăţenilor şi consumatorilor.

1.5   Multe dintre directivele adoptate în ultimii ani au nevoie de o monitorizare atentă, pentru a asigura buna transpunere a legislaţiei comunitare şi eficienţa dispoziţiilor din dreptul naţional puse efectiv în aplicare, mai ales în ce priveşte controlul aplicării lor.

1.6   Raportul este foarte cuprinzător şi util, dar Comitetul se întreabă cât de bine este cunoscut acesta în rândul cetăţenilor.

2.   Sinteza documentului Comisiei

2.1   Anul 2008 a fost marcat de un proces de conştientizare fără precedent pentru cetăţenii europeni în legătură cu criza globală a schimbărilor climatice, aceasta constituind de acum înainte o prioritate politică esenţială pentru ei.

2.2   Aceasta subliniază că este necesar să se evolueze către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon şi către economisirea resurselor. Pentru a răspunde acestor provocări, vor trebui depuse eforturi suplimentare.

2.3   Economia a fost puternic afectată de o criză fără precedent; criza financiară care a înăbuşit investiţiile din economia reală, provocând un şomaj important şi creşterea enormă a deficitelor publice, din cauza împrumuturilor publice şi a participaţiilor la bănci şi instituţii de credit.

2.4   Raportul Comisiei cuprinde o comunicare adresată Consiliului şi Parlamentului. În mod formal, CESE nu este consultat în legătură cu rapoartele intermediare periodice, dar solicită în general aceste raporturi, pentru că permit monitorizarea punerii în aplicare efective a legislaţiei şi a orientărilor comunitare.

2.5   Raportul pe anul 2008 privind politica de mediu are meritul de a face bilanţul iniţiativelor comunitare şi a eficienţei lor, mai ales cu privire la angajamentele de a reduce gazele cu efect de seră, luate la Kyoto, şi la noile angajamente aşteptate în urma Conferinţei de la Copenhaga. În legătură cu acest raport, Comitetul a adoptat un aviz (1).

2.6   În opinia Comisiei şi pe baza prognozelor, UE este pe cale să-şi îndeplinească angajamentele de reducere a emisiilor, asumate prin Protocolul de la Kyoto cu privire la combaterea schimbărilor climatice. UE şi statele membre sau cel puţin cele mai multe dintre ele sunt pe cale să-şi respecte angajamentele de reducere a emisiilor, fiind posibilă chiar depăşirea obiectivului, datorită eforturilor unilaterale ale anumitor state membre care iau în calcul adoptarea unor măsuri suplimentare.

2.7   Raportul trece în revistă diversele domenii cărora li se aplică politica de mediu a UE, dar comunicarea nu este decât un rezumat, raportul complet fiind un volum gros de peste 200 de pagini, prezentat ca anexă la comunicare.

2.8   În iunie 2008, pe baza cifrelor complete pentru anul 2006, emisiile de gaze cu efect de seră ale UE-15 erau mai mici cu 2,7 % în raport cu nivelul anului de referinţă (1990), pentru o creştere economică de aproximativ 40 % în cursul aceleiaşi perioade. Politicile şi măsurile existente ar trebui să permită, în raport cu anul de referinţă, o reducere totală de 3,6 % în 2010, anul aflat la mijlocul perioadei 2008-2012, pentru care s-a asumat un angajament de reducere a emisiilor cu 8 %. Este prevăzută o reducere suplimentară de 3 % rezultând din achiziţia de credite provenite din proiectele de reducere a emisiilor în ţările terţe, în conformitate cu mecanismele Protocolului de la Kyoto, ceea ce ar însemna o reducere cumulată de 6,6 %. O reducere suplimentară de 1,4 % este aşteptată din drenarea carbonului.

2.9   Ansamblu măsurilor de mai sus ar permite îndeplinirea obiectivului de la Kyoto şi chiar depăşirea acestuia, dat fiind că statele membre nu au integrat în propriile previziuni plafoanele fixate pentru alocarea cotelor de emisie pentru perioada de comercializare 2008-2012 a cotelor comunitare de emisii, care ar trebui să cuprindă o reducere ulterioară de 3,3 % a emisiilor în raport cu nivelul anului de referinţă.

3.   Observaţii

3.1   Prognozele Comisiei în raportul pentru anul 2008 se bazează pe nişte date complete relativ vechi şi pe unele date incomplete din perioada de după 2006. Acestea erau însă singurele date disponibile în 2008, iar Comisia a ţinut cont de toate rezultatele relevante strânse până la momentul publicării. În ciuda rezultatelor decepţionante ale conferinţei de la Copenhaga privind clima, Comitetul consideră că UE trebuie să-şi respecte ţinta de reducere a emisiilor pe care şi-a fixat-o pentru 2012 şi ar trebui să insiste pentru reducerea suplimentară adoptată pentru 2020.

3.2   Multe directive adoptate în ultimii ani necesită o monitorizare atentă, pentru a asigura buna transpunere şi eficienţa dreptului naţional efectiv aplicat, în special în ce priveşte controlul aplicării acestuia. Anumite state membre nu au reuşit să îndeplinească obiectivele care le fuseseră atribuite. Raportul evidenţiază problemele şi piedicile încă existente, precum şi progresele înregistrate, fiind complet, amănunţit şi prezentând noi indicatori care stabilesc amprenta ecologică totală a produselor şi activităţilor; acest raport ar trebui să fie larg difuzat, iar rapoartele viitoare ar trebui să fie la rândul lor bine popularizate şi să încurajeze schimbări de mentalitate în sectoarele de producţie, distribuţie şi consum.

3.3   Comitetul nu este pe deplin convins de argumentul conform căruia criza în sine reprezintă ocazia readaptării modurilor de producţie şi consum în sensul unor soluţii mai durabile. Din ce în ce mai multe familii au resimţit că puterea lor de cumpărare este afectată de şomaj şi de închiderea întreprinderilor, unele dintre ele delocalizându-şi producţia în ţări terţe. În special pentru tineri, locul de muncă şi locuinţa rămân preocupările prioritare pe scurt termen, cărora se cuvine să li se răspundă în mod pozitiv.

3.4   Locurile de muncă precare, cele pe durată determinată sau cele cu normă redusă tind să se înmulţească, ceea ce induce o instabilitate care nu este propice schimbărilor în modurile de consum ale gospodăriilor şi ale întreprinderilor. Acestea din urmă încearcă adesea să-şi exporte în afara UE produsele cele mai poluante în loc să investească în alte modele de producţie, ceea ce este cu atât mai greu cu cât creditele se răresc, mai ales în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.

3.5   Raportul nu face decât să atingă în treacăt consecinţele crizei, încă departe de a fi rezolvate într-un mod favorabil mediului. Criza a avut repercusiuni considerabile asupra ţărilor din afara UE-27, mai ales asupra ţărilor în curs de dezvoltare. În următorul interval de timp este dificilă elaborarea unor politici eficiente la adresa acestor ţări, din moment ce asistenţa pentru dezvoltare din surse publice şi diversele ajutoare se reduc în ritm rapid. Este necesară o schimbare rapidă şi profundă a comportamentului, pentru a ajuta aceste ţări care nu au nici mijloacele, nici tehnologiile de combatere a schimbărilor climatice.

3.6   Simpla întoarcere la modul business as usual, cu aceeaşi organizare economică, nu va duce la nici un progres în direcţia unui mediu mai sigur şi mai bun, dar semnalele emise de pieţele financiare şi de industrie sunt departe de a fi încurajatoare; este esenţial să existe o voinţă politică fermă, o mai mare mobilizare a cetăţenilor europeni şi informarea obiectivă şi nu inutil panicardă din partea mijloacelor de informare.

Pentru ţările în curs de industrializare (China, Brazilia, India etc.), vechile modele de consum ale ţărilor industrializate cu economie de piaţă constituie încă un obiectiv urmărit, iar guvernele şi cetăţenii acestor ţări nu prea înţeleg îngrădirile care le sunt impuse în ce priveşte poluarea şi schimbarea modurilor de viaţă şi de consum. Ele percep obligaţiile impuse de combaterea schimbărilor climatice ca un fel de nedreptate istorică la adresa lor, în momentul în care încearcă să îşi scoată populaţia din sărăcie, să favorizeze educaţia şi asistenţa medicală prin subcontractare la scară industrială de către întreprinderile transnaţionale.

3.7.1   Ţările în curs de industrializare solicită ajutoare şi transferuri tehnologice, care vor trebui să fie luate serios în considerare dacă se doreşte continuarea în direcţia indicată de acordurile climatice.

3.8   Problema transportării bunurilor de la un capăt la celălalt al pământului în lanţuri de producţie fragmentate şi către locuri de consum foarte îndepărtate unele de altele trebuie să devină temă de reflecţie şi obiectul unor măsuri corespunzătoare. Reinternalizarea costurilor actuale pentru mediu şi climă cade în prezent pe umerii consumatorilor, atât în termeni strict financiari, cât şi sub aspectul poluării. Ca atare, Comitetul sprijină eforturile de revizuire a Convenţiei MARPOL şi de reducere a poluării provocate de nave, dar ar trebui introduse şi reglementări globale ale pieţelor financiare, precum şi de îmbunătăţire a logisticii de transport şi de favorizare a producţiei durabile.

3.9   Comitetul împărtăşeşte opinia Comisiei, conform căreia guvernele ar trebui să-şi folosească planurile de redresare economică pentru a îmbunătăţi eficienţa energetică, urmărind dezvoltarea infrastructurii de mediu şi favorizând inovarea ecologică.

3.10   O politică de mediu puternică poate contribui la stimularea unei redresări mai ecologice, caracterizată de reducerea amprentei de carbon şi de reorientarea consumului întreprinderilor şi gospodăriilor.

3.11   Reducerea rapidă a biodiversităţii în lume (dispariţia a numeroase specii animale şi vegetale, dintre care unele, cum sunt păsările şi albinele, vitale pentru o agricultură productivă, sunt foarte afectate) subliniază necesitatea implementării unor strategii care să încetinească dispariţia speciilor. Aceasta se referă mai ales la:

gestionarea resurselor forestiere şi stoparea tăierii totale în pădurile virgine şi în pădurile tropicale;

metodele utilizate în agricultură (s-a constatat că produsele fitosanitare actuale afectează sănătatea albinelor şi alimentaţia păsărilor).

3.12   Comitetul salută crearea noilor indicatori introduşi pentru Eurostat în sectoarele prioritare ale celui de-al şaselea Program de acţiune pentru mediu, care iau în considerare biodiversitatea şi clima.

3.13   CO2 nu este singurul gaz cu efect de seră, în acest sens meritând să se acorde multă atenţie noxelor (oxizilor de azot – NOx) şi tuturor elementelor care pot afecta stratul de ozon şi pot provoca încălzirea atmosferei.

3.14   Comitetul subliniază că cetăţenii trebuie să fie sensibilizaţi şi determinaţi să participe activ la utilizarea bunelor practici în legătură cu produsele consumate, cu reducerea şi sortarea deşeurilor menajere; de asemenea, este indispensabil să fie sensibilizate întreprinderile, incluzând combaterea schimbărilor climatice printre angajamentele asumate de acestea în materie de responsabilitate socială.

3.15   Cele mai multe din programele şi normele menţionate în raport au făcut obiectul unor avize ale CESE la timpul potrivit (2), iar CESE a înfiinţat un Observator permanent al dezvoltării durabile, pentru a contribui mai eficient la elaborarea unor strategii de combatere a schimbărilor climatice, la monitorizarea politicilor şi normelor comunitare şi a eficienţei acestora.

Bruxelles, 17 februarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI


(1)  JO C 128, 18.5.2010, p. 116.

(2)  Avizele JO C 128, 18.5.2010, p. 122; JO C 318, 23.12.2009, p. 97; JO C 317, 23.12.2009, p. 75; JO C 318, 23.12.2009, p. 92; JO C 306, 16.12.2009, p. 42; JO C 277, 17.11.2009, p. 67; JO C 277, 17.11.2009, p. 62; JO C 318, 23.12.2009, p. 88; JO C 218, 11.9.2009, p. 55; JO C 218, 11.9.2009, p. 50; JO C 218, 11.9.2009, p. 46; JO C 175, 28.7.2009, p. 34; JO C 218, 11.9.2009, p. 59; JO C 306, 16.12.2009, p. 39; JO C 204, 9.8.2008, p. 66