22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/1

A 458-A SESIUNE PLENARĂ DIN 16 ŞI 17 DECEMBRIE 2009

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind comerţul şi siguranţa alimentară

(aviz exploratoriu)

(2010/C 255/01)

Raportor: dl Mario CAMPLI

Coraportor: dl Jonathan PEEL

Prin scrisoarea din 21 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, dna Margot WALLSTRÖM, vicepreşedinte al Comisiei Europene, a solicitat Comitetului Economic şi Social European elaborarea unui aviz exploratoriu cu privire la

Comerţ şi siguranţă alimentară.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 19 noiembrie 2009. Raportor: dl Mario CAMPLI. Coraportor: dl Jonathan PEEL.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 191 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 6 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Concluzii

1.1.1 CESE consideră că dreptul la hrană şi dreptul de intervenţie al societăţii civile cu privire la acesta, sub orice aspect, se numără printre drepturile civice fundamentale şi că siguranţa alimentară globală este, de asemenea, unul dintre drepturile fundamentale ale omului.

1.1.2 Într-o lume în care se produce o cantitate de hrană suficientă pentru toată populaţia, peste un miliard de persoane nu dispun de o cantitate suficientă de hrană. Principala cauză a acestei situaţii de nesiguranţă alimentară este sărăcia, în contextul destructurării economiilor, a tradiţiilor alimentare şi a infrastructurii pieţelor locale, prin strategii internaţionale iniţiate în anii '80.

1.1.3 CESE este conştient de faptul că, în contextul politicilor complementare de dezvoltare, care urmăresc reducerea sărăciei şi creşterea veniturilor, comerţul reglementat poate ajuta unele persoane şi categorii să iasă din situaţia de nesiguranţă alimentară, mai ales prin dezvoltarea pieţelor regionale.

1.1.4 Răspândirea măsurilor protecţioniste nu contribuie la realizarea siguranţei alimentare globale, căci nu garantează flexibilitatea necesară şi împiedică, în special în Africa, orice formă de integrare regională concretă.

1.1.5 CESE consideră că un comerţ reglementat trebuie să includă principiile dreptului la hrană în procesul decizional şi de punere în aplicare a deciziilor adoptate şi că statele nu trebuie să-şi asume obligaţii internaţionale care intră în contradicţie cu aceste principii.

1.1.6 CESE este conştient că politicile care vizează dobândirea independenţei alimentare sunt costisitoare din punct de vedere economic şi nu sunt compatibile cu principiul guvernanţei globale. Comitetul recunoaşte totodată principiul suveranităţii alimentare ca pe un drept legitim al unui popor de a-şi defini în mod autonom politicile menite să-i garanteze siguranţa alimentară şi să asigure în mod durabil hrana populaţiei, cu respectarea suveranităţii alimentare a celorlalte popoare.

1.1.7 CESE susţine necesitatea reformării instrumentelor, organismelor şi politicilor guvernanţei globale în domeniul siguranţei alimentare şi al comerţului, conform principiului şi practicilor coerenţei politicilor în favoarea dezvoltării.

1.1.8 CESE consideră că toate strategiile posibile şi utile de luptă împotriva sărăciei şi de creştere a siguranţei alimentare pot da rezultate pozitive şi de durată dacă, în paralel, avansează şi procesele democratice şi se consolidează statul de drept în ţările care se confruntă cu nesiguranţa alimentară.

1.2 Recomandări

1.2.1 În cadrul unei abordări politice globale, CESE formulează următoarele recomandări generale:

1.2.1.1 Uniunea Europeană ar trebui să implementeze Consensul european privind dezvoltarea pentru a dispune de o strategie politică unică, recunoscută de partenerii mondiali, şi pentru a juca un rol mai activ în procesul de reformă profundă a sistemului FAO-PAM-FIDA (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură – Programul alimentar mondial – Fondul internaţional pentru dezvoltare agricolă);

1.2.1.2 Uniunea Europeană ar trebui să treacă la integrarea structurală a principiilor dreptului la hrană în politicile sale comerciale şi să lanseze o acţiune adecvată de concertare cu celelalte state membre ale OMC, astfel încât aceste principii să fie încorporate organic în negocierile multilaterale;

1.2.1.3 Uniunea Europeană ar trebui să studieze modul în care pot fi monitorizate activităţile economice şi comerciale ale întreprinderilor europene sau cu sediul în UE, în contextul politicilor privind responsabilitatea socială a întreprinderilor (RSI), pentru a se determina influenţa acestora asupra siguranţei alimentare mondiale; în această privinţă, CESE se angajează să pregătească un aviz din proprie iniţiativă intitulat „Industria agroalimentară europeană în context mondial: strategii, provocări şi bune practici”;

1.2.1.4 Uniunea Europeană ar trebui să prevadă în viitoarele acorduri de parteneriat economic şi în alte acorduri de liber schimb un rol instituţional pentru societatea civilă, conform prevederilor acordului Cariforum-CE;

1.2.1.5 organismele financiare internaţionale ar trebui să elaboreze o reglementare adecvată a pieţelor financiare, care să împiedice speculaţiile cu materii prime agricole;

1.2.1.6 organizațiile internaționale din domeniile sănătății umane și mediului ar trebui să descurajeze regimul alimentar bazat pe consumul excesiv de proteine animale;

1.2.1.7 comunitatea internaţională ar trebui să pună la punct un sistem de rezerve alimentare internaţionale care să acţioneze în strânsă coordonare cu sistemul de avertizare rapidă instituit de FAO;

1.2.1.8 comunitatea internaţională ar trebui să revizuiască clasificarea ONU, pentru a face o distincţie clară între ţările în curs de dezvoltare (TCD) cu venit mediu şi mai sărace şi ţările cel mai puţin dezvoltate;

1.2.1.9 toţi membrii OMC şi Uniunea Europeană în primul rând ar trebui să introducă în mandatele lor de negociere studiile de impact şi cele privind punctele slabe ale fiecărei ţări şi categorii specifice de persoane;

1.2.1.10 membrii OMC ar trebui să considere întemeiate măsurile restrictive temporare impuse exporturilor care, contribuind la menţinerea unor preţuri reduse la alimente în TCD, ajută la gestionarea apariţiei unor crize alimentare care afectează anumite categorii sociale;

1.2.1.11 guvernele TCD ar trebui să implice în permanenţă organizaţiile agricultorilor în programarea dezvoltării agricole şi că consolideze toate formele de organizare a producţiei create de agricultori şi pe cele promovate de lucrători şi de consumatori.

1.2.2 În contextul specific al negocierilor APE (Acord de parteneriat economic) în curs, CESE recomandă UE:

1.2.2.1 să acţioneze, mai ales în Africa, pentru o mai bună integrare regională, atât ca factor hotărâtor al promovării dezvoltării şi, în acelaşi timp, a siguranţei alimentare, cât şi ca element esenţial al revizuirii Acordului de la Cotonou, prevăzută pentru 2010;

1.2.2.2 să asigure sinergia diferitelor iniţiative de integrare regională care se suprapun, precum şi a diferitelor acorduri APE, interimare şi globale;

1.2.2.3 să acţioneze în sensul unei adaptări rapide a negocierilor la capacităţile şi potenţialul ţărilor ACP şi al obţinerii de rezultate imediate sub aspecte precum simplificarea normelor iniţiale;

1.2.2.4 să încurajeze cât mai multe ţări ACP (grupul de state din Africa, Caraibe şi Pacific) la alegerea agriculturii şi dezvoltării rurale ca sectoare prioritare;

1.2.2.5 să mărească suma de 2 miliarde de euro, acordată de UE ca ajutor pentru comerţ şi asistenţă comercială, ţinând seama şi de urmările crizei economice;

1.2.2.6 să promoveze dezvoltarea şi creşterea sectoarelor de prelucrare africane, cu înaltă valoare adăugată, îndeosebi a sectorului produselor alimentare, inclusiv prin îmbunătăţirea sistemelor de infrastructură;

1.2.2.7 să încurajeze în mod semnificativ cercetarea şi dezvoltarea tehnologică la nivel local, mai ales în sectoarele conexe agriculturii.

1.2.3 În contextul specific al negocierilor OMC în curs asupra Agendei de dezvoltare de la Doha (ADD), CESE face următoarele recomandări:

1.2.3.1 membrilor OMC: revizuirea strategică a politicii comerciale ar trebui să ducă la relansarea dezbaterii asupra modului în care vor trebui conduse viitoarele negocieri comerciale în domeniul agricol, astfel încât să fie recunoscut un statut specific pentru siguranţa alimentară, precum şi asupra modului în care va trebui configurată în viitor asistenţa tehnică acordată ţărilor în curs de dezvoltare;

1.2.3.2 membrilor OMC: încheierea Rundei de la Doha pentru dezvoltare (Doha Development Round) până în 2010, potrivit solicitării G20, drept confirmare a angajamentului asumat în ceea ce priveşte atât dezvoltarea, cât şi Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM);

1.2.3.3 UE: consolidarea concesiilor făcute deja ţărilor în curs de dezvoltare, mai degrabă decât căutarea unor concesii suplimentare pentru sine;

1.2.3.4 UE: extinderea iniţiativei „totul în afară de arme” (everything but arms – EBA) la toate ţările identificate de FAO ca fiind în „criză alimentară” sau „cu risc sporit” – iniţiativa nu trebuie să se limiteze la ţările cel mai puţin dezvoltate sau la ţările ACP;

1.2.3.5 UE: utilizarea de mecanisme comerciale, în scopul promovării unei siguranţe alimentare sporite, ca, de exemplu, punerea în aplicare anticipată a acordului privind facilitarea comerţului propus de OMC, asistenţa în domeniul sanitar şi fitosanitar sau sprijinul acordat micilor agricultori independenţi care nu sunt cuprinşi în lanţuri de aprovizionare controlate.

2. Siguranţa alimentară în contextul celor două crize

2.1 Definiţii

2.1.1 CESE subscrie la definiţia, unanim acceptată, formulată la Summitul mondial privind alimentaţia din 1996, potrivit căreia se poate vorbi de siguranţă alimentară atunci când „toată lumea beneficiază în permanenţă de acces fizic, economic şi social la alimente suficiente, sigure şi hrănitoare, care să corespundă regimului şi preferinţelor alimentare individuale, pentru o viaţă activă şi sănătoasă”.

2.1.2 Având în vedere această definiţie, CESE subliniază că siguranţa alimentară se prezintă ca o problemă complexă, cu patru aspecte de care trebuie să se ţină seama:

a)	disponibilitatea hranei din punct de vedere cantitativ;

b)	accesul la hrană, din punct de vedere fizic, economic şi social;

c)	utilizarea corectă;

d)	disponibilitate, acces şi utilizare stabile în timp.

2.2 Stadiul actual şi cele două crize (alimentară şi financiară)

2.2.1 Analiza nesiguranţei alimentare scoate în evidenţă următoarele caracteristici esenţiale (1): a) este în creştere şi, până în prezent, ca urmare a crizei, se află în această situaţie peste un miliard de persoane; b) gradul de concentrare este tot mai ridicat (89 % în Asia, Pacific şi Africa Subsahariană); c) are, în continuare, un puternic caracter rural (70 % din persoanele aflate în situaţie de nesiguranţă alimentară locuiesc în zone rurale), dar şi componenta urbană şi periurbană capătă relevanţă.

2.2.2 Acţiunea conjugată a crizei preţurilor agricole şi a crizei financiare este cauza principală a creşterii recente a numărului de persoane aflate în situaţie de nesiguranţă alimentară. În plus, se înregistrează şi o creştere a numărului de calamităţi cu impact asupra siguranţei alimentare; de altfel, dintre dezastrele provocate de mâna omului, cele de natură socioeconomică devin predominante în comparaţie cu cele generate de războaie şi conflicte.

2.2.3 Pe parcursul ultimilor trei decenii, preţurile materiilor prime agricole au fost caracterizate de fluctuaţii, reflectând o tendinţă pe termen mediu care, în termeni reali, este totuşi descrescătoare. Creşterea bruscă din 2007-2008 a avut un impact deosebit atât din cauza amplorii, cât şi a vitezei (în mai puţin de 12 luni, indicele FAO al preţurilor de consum a crescut cu circa 60 %). Trebuie totuşi să se ţină seama de faptul că şi în momentul de vârf (martie 2008) preţurile au fost în continuare inferioare valorilor maxime istorice înregistrate în primii ani ai deceniului al şaptelea.

2.2.4 În ceea ce priveşte evoluţiile mai recente, se subliniază că, odată cu spargerea bulei speculaţiilor financiare, preţurile agricole au înregistrat o scădere semnificativă, dar se menţin totuşi la niveluri superioare celor de dinaintea crizei din 2007-2008.

2.2.5 CESE subliniază că această evoluţie oscilantă a preţurilor şi volatilitatea lor considerabilă şi în creştere sunt determinate de cauze structurale, conjuncturale şi chiar speculative.

2.2.6 CESE subliniază în special strânsa legătură dintre evoluţia recentă a preţurilor agricole şi preţul petrolului, care are influenţă atât asupra costurilor de producţie în agricultură, cât şi asupra oportunităţii de a produce biocombustibili, mai ales atunci când se acordă ajutor din fonduri publice.

2.2.7 Alte cauze ale crizei alimentare sunt: scăderea treptată a investiţiilor agricole şi productivitatea agricolă scăzută cronică în ţările sărace; procesul de urbanizare accelerată; majorarea veniturilor în unele ţări emergente (China şi India), care a dus la adoptarea unui regim cu un consum sporit de carne; dispariţia sistemelor de stocare a alimentelor.

2.2.8 CESE subliniază că, în acest peisaj care a suferit transformări radicale, se constată o tendinţă tot mai pronunţată a capitalurilor speculative şi a fondurilor de investiţii, inclusiv europene, de a include în portofoliile lor titluri de valoare legate de materiile prime agricole, sporind astfel volatilitatea preţurilor şi provocând denaturări ale pieţei contractelor la termen (futures).

2.2.9 CESE subliniază aşadar că, dacă nu se intervine cu reforme rapide şi hotărâte ale pieţelor financiare, în lunile următoare şi în viitor se vor intensifica din nou procesele speculative vizând preţurile materiilor prime agricole, cu posibile consecinţe grave în planul siguranţei alimentare.

2.2.10 Criza financiară, combinată cu cea a preţurilor la materiile prime agricole, a generat în TCD procese în lanţ ca, de pildă: reducerea fluxului de capitaluri din investiţii externe, scăderea sumelor expediate din străinătate, imposibilitatea lansării de programe de cheltuieli publice de către guverne, tendinţa de a se reveni la ajutorul condiţionat, diminuarea investiţiilor interne, sărăcie sporită, reducerea suprafeţelor însămânţate, cu perspectiva unor recolte mai slabe şi a unei noi majorări a preţurilor la alimente.

2.2.11 Cele mai afectate categorii sociale sunt cele caracterizate de factori majori de vulnerabilitate: locuitorii zonelor rurale care nu au pământ în proprietate, gospodăriile conduse de femei şi săracii din mediul urban. Dacă ne referim la diferitele ţări, cele mai afectate sunt cele dependente strategic de importuri, acest lucru scoţând în evidenţă nevoia vitală de dezvoltare agricolă locală.

2.2.12 Ca răspuns la aceste scenarii, CESE subliniază o cerinţă urgentă: creşterea resurselor financiare internaţionale alocate dezvoltării; în acest scop, CESE susţine ideea impozitării tranzacţiilor financiare (2), veniturile respective putând fi utilizate în acţiuni de siguranţă alimentară.

2.2.13 La fel de important este şi un alt mod de utilizare a resurselor FED de către ţările ACP, pentru o siguranţă alimentară sporită; într-adevăr, în prezent, cu toate că 70 % din persoanele care se află în situaţie de nesiguranţă alimentară locuiesc în zone rurale, guvernele statelor ACP au alocat dezvoltării rurale doar 7,5 % din resursele celui de-al 9-lea Fond european de dezvoltare (2000-2007) şi abia 1,5 %, unor activităţi direct legate de agricultură.

2.3 Probleme emergente

2.3.1 O analiză pe termen lung a nesiguranţei alimentare necesită o înţelegere globală, inclusiv a altor fenomene emergente, structural interconectate în prezent:

—

Apa: legătura dintre siguranţa alimentară şi problema apei a fost afirmată odată cu Rezoluţia ONU din 20 aprilie 2001; este necesar ca noţiunea de „drept de acces la apă” să găsească recunoaştere, atât în plan politic, cât şi în plan juridic, accesul la apă potabilă fiind o condiţie fundamentală a sănătăţii publice şi una dintre componentele unei alimentaţii adecvate din punct de vedere calitativ;

—

Pământul, vândut la preţuri tot mai scăzute: de curând, pe lângă penuria de terenuri agricole utilizabile, a apărut un fenomen nou, relevant din punct de vedere economic şi politic, şi anume achiziţionarea unor suprafeţe mari de pământ de către state, societăţi private şi fonduri de investiţii care îşi asigură astfel controlul asupra producţiei, punând în pericol chiar şi independenţa statelor (3). Aşadar, trebuie instituit urgent un cadru juridic, bilateral şi multilateral, care să stabilească o repartizare echitabilă a beneficiilor, în raport cu munca, cu standardele de mediu, cu dezvoltarea tehnologică şi cu siguranţa alimentară a ţării respective;

—	Clima: persoanele care au cel mai mult de suferit de pe urma schimbărilor climatice sunt micii proprietari agricoli cu posibilităţi reduse de adaptare şi cei care lucrează în sectorul pescuitului din TCD;

—	Biocombustibilii: CESE a subliniat deja în alte avize impactul producţiei de biocombustibili asupra creşterii preţurilor alimentare şi asupra volatilităţii lor;

—	Chestiunea demografică: în ultimii ani, date fiind investiţiile scăzute din sector, creşterii demografice mondiale nu i-a corespuns o creştere proporţională a productivităţii agricole; rămân aşadar esenţiale politicile demografice specifice, în special în ţările mai expuse la risc.

3. Dreptul la hrană

3.1 CESE subliniază necesitatea ca, în completarea instrumentelor de reglementare a tendinţelor pieţei şi instituţiilor specifice, să fie elaborate noi reglementări de drept internaţional. Combinaţia dintre deplina afirmare a dreptului popoarelor şi îmbunătăţirea treptată a eficienţei instrumentelor economiei de piaţă poate reprezenta noul context strategic de gestionare a amplei şi complexei chestiuni a siguranţei alimentare.

3.2 Această strategie va putea duce la rezultate pozitive şi de durată, cu condiţia ca procesele democratice să facă progrese şi, totodată, statul de drept să fie consolidat în ţările aflate în situaţie de nesiguranţă alimentară.

3.3 CESE îşi asumă definiţia dreptului la hrană ca fiind „dreptul de a avea acces regulat, permanent şi liber, fie direct, fie contra cost, la hrană corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi suficientă, în concordanţă cu tradiţiile culturale ale populaţiei din care face parte consumatorul şi în măsură să asigure o viaţă psihică şi fizică, individuală şi colectivă, ferită de temeri, împlinită şi demnă” (4). Definiţia este strâns legată de conceptul de siguranţă alimentară, definit la punctul 1 al Planului de acţiune al Summitului mondial privind alimentaţia şi analizat la punctul precedent al acestui aviz.

3.4 În luna noiembrie 2004, toate statele membre FAO s-au dotat cu linii directoare pe bază voluntară (Voluntary guidelines (5)) pentru a interpreta acest drept din punct de vedere social, economic şi cultural şi pentru a putea recomanda acţiuni concrete care trebuie întreprinse pentru exercitarea efectivă a dreptului la hrană.

3.5 În prezent, în diferite ţări din lume constituţia face în mod explicit referire la dreptul la hrană, dar puţine dintre ele au adoptat legi interne care să asigure respectarea efectivă a acestui drept, printre acestea numărându-se Africa de Sud şi Brazilia, care au adoptat şi o legislaţie ordinară în care este recunoscut faptul că dreptul la hrană şi la apă poate constitui temeiul unei acţiuni în justiţie (dreptul de a se adresa instanţei etc.).

3.6 În continuarea acestui demers, raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru dreptul la hrană, aflat în misiune pe lângă OMC, a evidenţiat patru linii directoare (6): rolul comerţului trebuie stabilit în funcţie de drepturile omului şi de obiectivele de dezvoltare; trebuie subliniată importanţa unui cadru multilateral pentru comerţ; trebuie adoptat un nou punct de vedere, astfel încât impactul liberalizării să nu se mai măsoare pe baza indicatorilor agregaţi (PIB-ul pe cap de locuitor, de exemplu), ci pe baza nevoilor persoanelor care trăiesc în condiţii de nesiguranţă alimentară; trebuie inclus în negocieri, pe termen lung, impactul asupra sănătăţii, alimentaţiei, mediului. Statele ar trebui să evite asumarea unor angajamente internaţionale, în situaţia în care acestea ar contraveni obiectivelor prioritare sus-menţionate.

3.7 Unele state au început să lanseze strategii punctuale în acest scop şi să recunoască statutul de bun public al siguranţei alimentare. Multe TCD au solicitat, la rândul lor, măsuri concrete de protecţie a siguranţei alimentare, introducând categoria „dezvoltare/siguranţă alimentară” în Acordul privind agricultura. Alte ţări au propus la negocieri introducerea unei „clauze de siguranţă alimentară” prin care să fie recunoscute necesităţile specifice de siguranţă alimentară. Pe baza unei astfel de clauze s-ar putea introduce în agenda negocierilor eventuale scutiri prin care anumite ţări să aibă autonomie sporită, astfel încât să asigure protecţia producţiei lor alimentare de bază, având în vedere că siguranţa alimentară este unul dintre fundamentele esenţiale ale siguranţei naţionale.

3.8 CESE solicită din partea UE o acţiune politică hotărâtă în sensul unei aderări explicite la principiile dreptului la hrană şi al introducerii în următoarele mandate de negociere a „obligaţiei” de respectare a acestui drept, conform definiţiei formulate la ONU.

4. Comerţ şi siguranţă alimentară

4.1 Interdependenţă şi consecinţe

4.1.1 CESE recunoaşte importanţa pieţelor internaţionale deschise, dar supuse reglementării, în vederea sporirii eficienţei în producţia agricolă mondială.

4.1.2 CESE îşi exprimă totuşi îngrijorarea faţă de riscul sporit la care se expun ţările care, din cauza specializării, devin tot mai dependente de pieţele internaţionale. Siguranţa alimentară este pusă în pericol de o dependenţă exagerată faţă de evoluţia preţurilor exporturilor proprii şi ale produselor alimentare de bază ce trebuie importate, preţuri care au fost foarte volatile în ultimii ani.

4.1.3 Se constată, de asemenea, că efectele deschiderii pieţelor nu sunt neutre din punctul de vedere al distribuţiei şi că apar costuri de ajustare care deseori sunt de nesuportat pentru unele categorii de populaţie.

4.1.4 CESE subliniază că deschiderea pieţelor poate oferi dezvoltării rurale posibilităţi semnificative prin creşterea exporturilor, dacă se acţionează asupra dezechilibrului de forţe de pe piaţă, de-a lungul lanţului de producţie, şi asupra deficienţelor de infrastructură, tehnologice sau instituţionale, care pot face ca, din pozitive, efectele pieţelor deschise asupra accesului la hrană să devină negative.

4.1.5 Majoritatea persoanelor aflate în situaţie de nesiguranţă alimentară sunt mici proprietari agricoli sau lucrători agricoli. Dat fiind faptul că nu dispun de credite, de infrastructură şi de cunoştinţe tehnologice şi în materie de piaţă, mai ales aceştia nu sunt capabili să-şi schimbe propriile abordări cu privire la producţie, astfel încât să profite de oportunităţile de dezvoltare pe care le oferă deschiderea pieţelor.

4.1.6 CESE atrage atenţia asupra fenomenului concentrării progresive a comerţului mondial de produse alimentare în mâinile unui număr mic de operatori, în special în sectorul cerealelor. CESE urmăreşte cu îngrijorare propagarea acestui fenomen de-a lungul întregii filiere agroindustriale alimentare, începând cu sectorul strategic al seminţelor.

4.1.7 CESE constată că astfel de tendinţe oligopoliste pot fi accentuate de deschiderea progresivă a pieţelor, în cazul în care acest proces nu este gestionat şi reglementat cum se cuvine. Prin urmare, trebuie menţinută concurenţa dintre pieţe, cu respectarea regulilor de concurenţă existente.

4.1.8 Interdependenţa comerţ-siguranţă alimentară este aşadar multiplă, iar efectele ei se dovedesc a fi contradictorii. În general, analizele econometrice dezvăluie faptul că, pentru o reducere semnificativă a numărului de persoane care trăiesc în condiţii de sărăcie şi de nesiguranţă alimentară, nu este suficientă numai creşterea economică rezultată din procesul de liberalizare a comerţului, fiind necesare şi politici şi acţiuni complementare.

4.1.9 Prin urmare, o strategie globală vizând siguranţa alimentară trebuie să se bazeze pe următoarele acţiuni şi politici: reducerea sărăciei şi creşterea veniturilor; politici care urmăresc bunăstarea şi protecţia socială; politici agricole şi de dezvoltare rurală; cercetare şi dezvoltare; comerţ şi dezvoltare regională integrată; ajutor alimentar; politici demografice; combaterea corupţiei.

4.2 Negocieri comerciale: probleme şi provocări actuale

4.2.1 În contextul negocierilor OMC (Doha Development Round – Runda de la Doha pentru dezvoltare), trebuie luate rapid măsuri de relansare a Agendei de dezvoltare de la Doha (ADD), în vederea îndeplinirii angajamentului privind încheierea negocierilor până în 2010, conform propunerii G20.

4.2.2 Comisia afirmă că, deşi important, rolul pe care îl deţine politica comercială în lupta împotriva crizei alimentare nu este unul principal. Schimbările climatice, instabilitatea politică şi lipsa siguranţei, absenţa guvernului şi a statului de drept, corupţia, creşterea demografică şi criza economică şi energetică sunt tot atâţia factori determinanţi în acest context, fără a mai pune la socoteală şi ameninţările tot mai serioase privind aprovizionarea cu apă în numeroase regiuni ale planetei, precum şi creşterea preţului la combustibili. Cu toate aceasta, dacă este judicios utilizată, politica comercială poate rezolva parţial problema, însă riscă să înrăutăţească situaţia în cazul unei utilizări improprii. Este, de asemenea, important să se facă distincţie între nevoia imediată de asistenţă alimentară şi siguranţa alimentară pe termen mai lung.

4.2.3 CESE evidenţiază faptul că, odată confruntate cu succesiunea rapidă a crizelor alimentară şi financiară, unele ţări au adoptat măsuri protecţioniste (în 2008 au fost notificate peste 60 de asemenea măsuri la OMC) care, pe termen lung, nu contribuie la realizarea siguranţei alimentare deoarece nu asigură flexibilitatea necesară, frânează, în special în Africa, orice formă de integrare regională concretă şi intră în contradicţie cu abordarea globală a siguranţei alimentare.

4.2.4 Conform celor afirmate în raportul elaborat de CESE (7) în vederea celui de-al 10-lea seminar regional ACP-UE, care a avut loc la Gaborone în iunie 2009, comerţul internaţional cu produse agricole şi alimentare acoperă doar 10-11 % (calculat în tone) din rezervele alimentare disponibile în prezent pe plan mondial.

4.2.5 Cu toate acestea, politica comercială a UE trebuie examinată atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pe termen scurt, trebuie menţionate în primul rând negocierile multilaterale ADD la OMC, blocate în prezent, apoi seria de negocieri comerciale bilaterale ale UE prevăzute de comunicarea Comisiei „O Europă competitivă într-o economie globalizată”, din octombrie 2006, şi, în sfârşit, negocierile APE (acorduri de parteneriat economic) cu ţările ACP, aflate în curs de desfăşurare. Referitor la acestea din urmă, singurul APE încheiat până în prezent este cel cu Cariforum, un acord cu implicaţii însemnate în ceea ce priveşte participarea societăţii civile. Cu toate acestea, şi acordurile interimare APE încheiate cu alte ţări ACP au de jucat un rol important.

4.2.6 Pe termen lung, este esenţială o revizuire strategică. Trebuie acordat un statut special siguranţei alimentare. Ar trebui relansată dezbaterea cu privire la tipul de echilibru (în special între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, având în vedere schimbările climatice, penuria preconizată de resurse de apă şi alte probleme similare) la care trebuie să se ajungă pentru următoarele negocieri agricole ale OMC. De asemenea, ar trebui să se identifice tipul de asistenţă tehnică necesară pentru viitor în ţările în curs de dezvoltare şi să se ia o hotărâre cu privire la necesitatea de a menţine aşa-numitul „angajament unic”, care a dăunat deseori acestor ţări. Asistenţa tehnică ar trebui orientată către dezvoltarea capacităţilor ţărilor şi regiunilor de a formula şi de a negocia politica comercială, mai degrabă decât de a le pune pur şi simplu în situaţia de a face faţă, direct, aplicării acesteia.

4.2.7 Pe termen scurt, este important de văzut care sunt, într-un sistem de schimb deschis şi reglementat, instrumentele cele mai în măsură să combată nesiguranţa alimentară în ţările mai sărace şi să contribuie la îndeplinirea primului obiectiv de dezvoltare al mileniului (ODM 1), prin reducerea procentului de populaţie care suferă de malnutriţie şi prin creşterea producţiei alimentare mondiale, pentru a se răspunde creşterii preconizare a cererii.

4.2.8 FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură) a identificat 17 ţări care se află în situaţie de nesiguranţă alimentară, pe care le defineşte ca ţări aflate „în criză alimentară”, în vreme ce alte 17 sunt considerate ţări „cu risc sporit”. Din aceste 34 de ţări (8), 23 sunt membre ale OMC, 25 fac parte dintre ţările cel mai puţin dezvoltate, iar 25 sunt state ACP. Unele dintre ele sunt de mult timp membre ale OMC, dar deţin un rol limitat în cadrul negocierilor de la Doha. Altele, precum Kenya şi Zimbabwe, au avut momente grele de înfruntat. Kenya este cea mai activă ţară în procesul de negociere. Doar Nicaragua participă în prezent la negocierile bilaterale în cadrul programului „Europa globală”, majoritatea ţărilor fiind implicate în negocierile APE.

4.2.9 Odată cu includerea unor ţări în curs de dezvoltare în G20, CESE este de părere că va trebui revizuită clasificarea ONU, în vederea diferenţierii mai clare a TCD cu venit mediu şi mai sărace şi a ţărilor cel mai puţin dezvoltate.

4.2.10 În ceea ce priveşte negocierile ADD în domeniul agricol:

—	pentru toţi participanţii la negocieri, dacă se urmăreşte o siguranţă alimentară sporită, ar fi inoportună întoarcerea la pilonii „ajutor naţional” şi „ajutor pentru export”;

—

nici în privinţa celui de-al treilea pilon – accesul pe piaţă, nu trebuie ca UE să-şi schimbe radical poziţia. Acesta include nivelurile reducerilor tarifare propuse şi celelalte chestiuni care au făcut ca negocierile Agendei de la Doha să ajungă în impas, în pofida progreselor semnificative înregistrate pe parcursul ultimelor luni ale anului 2008 în multe domenii, cum ar fi noile facilităţi acordate ţărilor „importatoare nete de produse alimentare” (net food importing developing countries – NFIDCs), pe care CESE le apreciază în mod deosebit;

—

În opinia Comitetului, UE ar trebui să insiste asupra consolidării concesiilor făcute în domenii-cheie, precum mecanismul special de salvgardare (datorită căruia ţările în curs de dezvoltare pot majora tarifele temporar, dacă se înregistrează creşteri bruşte ale importurilor şi scăderea preţurilor), produsele speciale (în cazul cărora sunt permise reduceri tarifare mai moderate, mai ales din motive de siguranţă alimentară) sau contingentele tarifare, mai degrabă decât asupra unui acord mai avantajos, în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste măsuri nu trebuie totuşi să reprezinte o ameninţare la adresa comerţului Sud-Sud;

—

De asemenea, Comitetul invită UE să extindă iniţiativa „totul în afară de arme” (un bun rezultat, în sine) şi concesiile prevăzute în favoarea celor 49 de ţări cel mai puţin dezvoltate în materie de scutiri de taxe vamale şi de contingente tarifare în cadrul ADD, la celelalte 9 (9) ţări care figurează pe lista FAO (cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi inacceptabil din punct de vedere politic), în conformitate cu acordurile interimare APE, cu posibilitatea de a include şi alte ţări, pe care FAO le va adăuga, eventual, pe lista sa. În acest mod, UE poate contribui mai eficient la siguranţa alimentară globală, prin intermediul instrumentelor comerciale.

4.2.11 Cu toate acestea, în opinia Comitetului, cea mai mare contribuţie a Comisiei la siguranţa alimentară globală constă în actualele negocieri APE (acorduri de parteneriat economic) şi, mai ales, în revizuirea Acordului de la Cotonou, prevăzută pentru 2010.

4.2.12 UE consideră comerţul, pe bună dreptate, ca unul din sectoarele prioritare ale politicii sale de dezvoltare. Mulţumită acestor negocieri, UE şi ţările ACP intenţionează să încheie şapte noi acorduri comerciale pe baze regionale şi compatibile cu OMC, menite să elimine treptat barierele din calea schimburilor comerciale şi să promoveze cooperarea în toate sectoarele care au legătură cu comerţul. Acesta din urmă este văzut mai ales ca un instrument de dezvoltare. Merită amintit faptul că, printre obiectivele iniţiale, figurează promovarea dezvoltării durabile, eradicarea sărăciei, integrarea regională şi includerea progresivă a ţărilor ACP în economia mondială. Aceste obiective trebuie să rămână în continuare în centrul atenţiei tuturor negocierilor în curs.

4.2.13 Prin aceste negocieri, UE ar trebui să aibă în vedere următoarele:

—	o integrare regională sporită: este vorba despre un obiectiv important în special în Africa, acesta fiind atât un factor determinant pentru promovarea dezvoltării şi a siguranţei alimentare, cât şi un element esenţial în revizuirea Acordului de la Cotonou;

—	promovarea sinergiei diferitelor iniţiative de integrare regională care se suprapun, precum şi a diferitelor acorduri APE, interimare şi globale;

—

negocieri care să se poată adapta rapid la capacităţile şi potenţialul ţărilor ACP, cu garantarea unor rezultate imediate, sub aspecte precum simplificarea regulilor privind originea (care ar trebui să promoveze industriile agricole) şi certitudinea juridică, pentru a asigura accesul pe pieţele comunitare fără contingente şi fără taxe vamale. În acelaşi timp, aceste negocieri nu trebuie să servească la introducerea altor chestiuni, care nu sunt legate de APE, în special achiziţiile publice, sau la exercitarea de presiuni în scopul abordării acestora;

—

alegerea agriculturii şi dezvoltării rurale ca sectoare prioritare, de către un număr cât mai mare de ţări ACP (doar 4 ţări din 78 au ales agricultura şi nu mai mult de alte 15 au ales dezvoltarea rurală pentru cel de-al 9-lea Fond european de dezvoltare (al 9-lea FED), în cadrul căruia UE a alocat circa 522 de milioane de euro pentru integrare regională şi asistenţă în domeniul comercial), resurse suplimentare fiind alocate mai ales pentru promovarea susţinută a cercetării şi dezvoltării la nivel local, în domeniul agricol şi în cel alimentar;

—	majorarea ulterioară a sumei, prevăzută deja de UE, cu care CESE este de acord, de peste 2 miliarde de euro, sub formă de ajutor acordat comerţului şi de asistenţă în domeniul comercial până în 2010. Această majorare este necesară pentru contracararea efectelor crizei economice mondiale.

4.2.14 CESE (10) a susţinut că dezvoltarea economică a Africii trebuie să treacă „mai întâi şi înainte de toate prin aprofundarea pieţei sale interne, capabilă să dezvolte o creştere endogenă care să permită stabilizarea şi consolidarea poziţiei continentului în economia mondială. Integrarea regională şi dezvoltarea pieţei interne sunt punctele de sprijin, trambulinele care vor permite Africii să se deschidă cu succes comerţului mondial.” CESE reiterează acest apel, în special în scopul garantării unei siguranţe alimentare sporite.

4.2.15 Industriile de prelucrare sunt cele care creează produse cu înaltă valoare adăugată, de aceea dezvoltarea şi creşterea lor trebuie încurajate. În special în sectorul agricol, industrial locală de prelucrare a produselor alimentare se poate dezvolta doar în condiţiile în care există o piaţă locală suficient de largă; comerţul intraafrican rămâne totuşi la un nivel extrem de scăzut, reprezentând mai puţin de 15 % din comerţul global al Africii.

4.2.16 Acordurile APE sunt în esenţă acorduri regionale sau bilaterale. Prin urmare, este important ca ele să nu frâneze multilateralismul, să fie considerate ca venind în sprijinul abordării multilaterale şi să fie compatibile cu multilateralismul, la consolidarea căruia ar putea contribui (11). Comitetul consideră că eventualele rezultate de la nivel regional şi bilateral ar putea stimula procesul multilateral, acestea contribuind la dezbateri mai aprofundate şi la o mai mare concordanţă a poziţiilor. Este important ca puterea de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare mai sărace, precum şi a ţărilor cel mai puţin dezvoltate să nu scadă la niciun nivel de negociere.

4.2.17 De asemenea, UE trebuie să încerce să contribuie mai substanţial la siguranţa alimentară globală, prin mecanisme care ţin de schimburile comerciale, ca de exemplu:

—

consolidarea iniţiativelor punctuale de sporire a capacităţilor în ţările afectate de nesiguranţă alimentară, printre care un sistem eficient de ajutor pentru comerţ ca parte integrantă a negocierilor multilaterale, mai ales prin promovarea cercetării şi dezvoltării locale, prin intensificarea transferurilor de tehnologie şi prin introducerea unor standarde de producţie superioare, ca şi prin utilizarea mai intensă a asistenţei tehnice în sectorul comercial, aşa cum a fost prevăzut deja şi în cadrul negocierilor APE;

—	facilitarea schimburilor: încheierea şi punerea în aplicare a tuturor acordurilor, înainte de asumarea angajamentului unic în contextul Agendei de la Doha;

—	o susţinere sporită a măsurilor sanitare şi fitosanitare (SPS): chestiuni referitoare la sănătatea publică, a animalelor şi plantelor, ca, de exemplu, utilizarea în exces a antibioticelor, febra porcină sau febra aftoasă;

—

iniţiative precum Sistemul generalizat de preferinţe Plus (SGP+), de care se poate beneficia doar cu condiţia respectării normelor internaţionale în domeniul drepturilor omului, al bunei guvernanţe, al dreptului la muncă şi al standardelor de mediu, precum şi al comerţului echitabil (fiind susţinute principiile „comerţului echitabil şi solidar”, care ţin seama de aspectul trasabilităţii, acest concept trebuind să fie extins şi la vânzările la licitaţie);

—	sprijinirea dezvoltării unei capacităţi de prelucrare sporite în ţările în curs de dezvoltare, mai ales prin detaşarea unor actori-cheie din industria europeană, o practică instituită deja de către Comisie şi de Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD);

—	găsirea unor eventuale măsuri de protecţie împotriva efectelor negative pe care le pot avea speculaţiile cu materii prime, care se fac în afara ţărilor producătoare, asupra cultivatorilor şi a producţiei (cacao, cafea etc.).

4.2.18 Cu toate că acordurile APE au fost parţial menite să combată erodarea preferinţelor, persistă încă probleme importante mai strâns legate de schimburile Sud-Sud. Unele ţări din America Latină reclamă o liberalizare mai rapidă şi mai cuprinzătoare a produselor tropicale, inclusiv a bananelor şi zahărului – ceea ce a dus la litigii comerciale de lungă durată – în detrimentul intereselor altor ţări, în special ale ţărilor ACP. Miza o reprezintă aici posibilitatea unor ţări care sunt exportatoare nete de produse alimentare de a face concurenţă celorlalte ţări în privinţa preţurilor la anumite alimente, inclusiv la zahăr, afectând rentabilitatea producţiei acestora chiar în ţările unde sunt, poate, mai necesare. Şi această problemă ocupă o poziţie centrală în contextul nesiguranţei alimentare.

4.2.19 Trebuie avut în vedere şi impactul pierderilor de venituri din impozite pentru ţările în curs de dezvoltare care ar trebui să scadă taxele vamale, fapt ce s-ar repercuta asupra politicilor lor fiscale.

4.2.20 Cu toate acestea, UE trebuie să promoveze schimburile Sud-Sud în general, mai întâi deoarece acestea constituie un factor important de creştere şi, în al doilea rând, deoarece contribuie la combaterea mai eficientă a ameninţării reprezentate de creşterea nesiguranţei alimentare.

4.3 Reforma guvernanţei globale

4.3.1 CESE subliniază înainte de toate că o situaţie de siguranţă alimentară reclamă o strategie globală de dezvoltare socioeconomică, ca rezultat al unei duble convergenţe: cea a diverselor politici (sociale, economice şi teritoriale) şi cea a diferitelor instituţii, naţionale şi internaţionale. Această acţiune specifică a guvernului presupune implicarea şi colaborarea societăţii civile organizate.

4.3.2 În ceea ce priveşte mai ales acţiunea instituţiilor şi organismelor responsabile în prezent cu guvernanţa globală a siguranţei alimentare, CESE nu insistă asupra necesităţii înfiinţării de organisme noi, ci, dimpotrivă, asupra nevoii de reorganizare profundă şi de reformare a celor existente, potrivit unui dublu criteriu: specializarea funcţiilor (pentru evitarea suprapunerilor şi a risipei de resurse umane şi financiare) şi guvernanţa globală unică, cu trimitere în special la sistemul Naţiunilor Unite (FAO, FIDA şi PAM), care ar trebui să joace un rol conducător în ceea ce priveşte siguranţa alimentară. Un Comitet pentru siguranţă alimentară (CSA), reformat corespunzător şi relansat, poate constitui un instrument de coordonare a politicilor de siguranţă alimentară şi a diferitelor niveluri la care acţionează acestea.

4.3.3 CESE subliniază, de asemenea, necesitatea absolută ca Banca Mondială şi alte instituţii relevante, cărora UE trebuie neapărat să le vorbească la unison, să-şi coordoneze acţiunile în domeniul siguranţei alimentare.

4.3.4 De asemenea, CESE subliniază că, în ceea ce priveşte fluxul de ajutoare alimentare directe dinspre Nord înspre Sud, trebuie să se ţină seama de faptul că intervenţiile constând în ajutoare alimentare masive riscă să perturbe grav pieţele locale, afectând siguranţa alimentară a producătorilor agricoli. Prin urmare, CESE susţine decizia PAM, de a se orienta către o abordare diferită a intervenţiilor.

5. Percepţia şi rolul societăţii civile

Percepţia societăţii civile europene

5.1 Referindu-se la tema de interes vital a hranei, CESE pune în evidenţă următoarele aspecte:

a)	majoritatea grijilor cu care se confruntă oamenii în viaţa de zi cu zi se referă la alimentaţie (hrana – alimentaţie);

b)	aspiraţiile oamenilor către o viaţă mai bună şi mai plăcută se referă, în mare parte, la alimentaţie (hrana – cultură şi stil de viaţă);

c)	pentru o bună parte a umanităţii, chiar şi la începutul celui de-al treilea mileniu, alimentaţia reprezintă o luptă cotidiană (hrana – viaţă).

5.2 Prin urmare, în calitatea sa de expresie a societăţii civile organizate din Europa, CESE subliniază, pe de o parte, că tema actuală a alimentaţiei (alimente sănătoase, de calitate şi disponibile) a devenit un element omniprezent în relaţiile dintre indivizi şi grupurile sociale şi în circuitele de comunicare media şi consideră, pe de altă parte, că posibilitatea de intervenţie a societăţii civile în toate dinamicile alimentare reprezintă un drept cetăţenesc. Totodată, plasează siguranţa alimentară globală în contextul drepturilor, accesul la hrană trebuind considerat aşadar un drept fundamental al omului.

5.3 CESE constată, de asemenea, că, în contextul crizei alimentare în primul rând şi, mai apoi, al celei financiare, în cadrul diverselor componente ale societăţii civile, la nivel mondial şi european, s-au înregistrat reacţii diferite şi chiar contradictorii, care atestă puternica implicare a acesteia în dinamicile alimentaţiei, dar şi o stare de confuzie: greve ale foamei (22 de cazuri, în 2008, unele soldate cu decese), atenţia pe care unii consumatori europeni o acordă anumitor produse financiare speculative bazate pe preţurile produselor agricole, neliniştea tot mai răspândită printre producătorii agricoli din Europa şi din lume şi, în general, îngrijorarea crescândă a tuturor cetăţenilor pe teme de siguranţă alimentară, sănătate publică şi gestionare a apei.

Rolul societăţii civile

5.4 În contextul căutării justului echilibru dintre siguranţa alimentară şi comerţul reglementat, CESE subliniază necesitatea consolidării rolului societăţii civile şi a dialogului mai structurat dintre aceasta şi factorii de decizie de la diverse niveluri, evidenţiind îndeosebi funcţia consultativă a organizaţiilor de producători agricoli şi importanţa rolului diverselor forme de organizare a producţiei de către aceştia.

5.5 Aşadar, CESE consideră de importanţă strategică implicarea organizaţiilor de agricultori în elaborarea politicilor naţionale de dezvoltare şi participarea lor la procesele decizionale şi la studiile de impact privind negocierile comerciale, precum şi punerea lor în aplicare.

5.6 În acest scop, trebuie puse la punct ajutoare financiare specifice pentru formarea profesională a agricultorilor, în special a femeilor, datorită rolului lor specific în zonele rurale, astfel încât agricultorii, bărbaţi şi femei deopotrivă, să se poată afirma ca participanţi activi la procesele politice şi la dezvoltarea tehnologică.

5.7 De asemenea, CESE subliniază importanţa economiei sociale şi a întreprinderilor şi organizaţiilor acesteia în ţările ACP, aceasta şi pentru a răspunde diverselor consecinţe ale crizei alimentare şi financiare, cu o atenţie specială acordată persoanelor care muncesc în economia neoficială şi în zonele rurale (12).

5.8 În sfârşit, CESE îşi reafirmă rolul activ, specific. Într-adevăr, experienţa acumulată îi permite să identifice posibili parteneri în alte ţări, în toate sectoarele societăţii civile (producători, lucrători şi consumatori), pentru a consolida rolul fiecăruia dintre aceştia în propria ţară, fapt extrem de important pentru rezolvarea problemelor de la nivel local. În acelaşi timp, UE va putea să dispună de CESE ca de un „barometru” care serveşte la monitorizarea iniţiativelor sale în diferite ţări, pentru a le evalua eficienţa şi pentru a le îmbunătăţi operativitatea. Comitetul consultativ al societăţii civile CARIFORUM-CE este un bun exemplu în acest sens.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea FAO, „Situaţia nesiguranţei alimentare în lume”, raportul pe 2008 şi raportul pe 2009.

(2) Avizul CESE, Raportul Grupului de Larosière, JO C 318, 23.12.2009, p. 57.

(3) A se vedea FAO, IIMD (Institutul Internaţional pentru Mediu şi Dezvoltare) şi FIDA, Land grab or development opportunity? (Acapararea terenurilor sau oportunităţi de dezvoltare?), mai 2009.

(4) ONU, The Right to Food: Commission on Human Right (Dreptul la hrană: Comisia pentru drepturile omului), Rezoluţia 2001/25 şi Report on the Right to Food (Raportul privind dreptul la hrană); raportor special: Jean ZIEGLER, punctul 14, 7 februarie 2001.

(5) Consiliul FAO, Voluntary Guidelines to support the progressive realization of the right to adeguate food in the context of national food security (Liniile directoare pe bază voluntară pentru sprijinirea realizării treptate a dreptului la o alimentaţie adecvată în contextul securității alimentare naționale), noiembrie 2004.

(6) Raportul dlui Oliver DE SCHUTTER, raportor special al ONU pentru dreptul la hrană: Mission to the World Trade Organization (Misiune pe lângă Organizaţia Mondială a Comerţului), 9 martie 2009.

(7) DI CESE 34/2009 „Ensuring sustainable food security in ACP countries” (Asigurarea siguranţei alimentare durabile în ţările ACP).

(8) Camerun, Republica Centrafricană, Comore, Republica Democratică Congo, Côte d'Ivoire, Djibouti, Eritreea, Etiopia, Gambia, Guineea, Guineea Bissau, Haiti, Kenya, Lesotho, Liberia, Madagascar, Mongolia, Mozambic, Nicaragua, Niger, Palestina, Rwanda, Senegal, Sierra Leone, Insulele Solomon, Somalia, Swaziland, Tanzania, Tadjikistan, Timorul de Est, Yemen, Zambia şi Zimbabwe.

(9) Camerun, Côte d'Ivoire, Kenya, Mongolia, Nicaragua, Palestina, Swaziland, Tadjikistan, Zimbabwe.

(10) JO C 77, 31.3.2009, p. 148-156.

(11) JO C 211, 19.8.2008, p. 82-89.

(12) OIM, Declaration and Plan of action for the promotion of social economy enterprises and organizations in Africa (Declaraţia şi planul de acţiune pentru promovarea întreprinderilor şi organizaţiilor economiei sociale din Africa), Johannesburg, 19-21 octombrie 2009.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/10

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind criza financiară şi impactul său asupra economiei reale

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 255/02)

Raportor: dl CEDRONE

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Criza financiară şi impactul său asupra economiei reale.

Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 13 noiembrie 2009. Raportor: dl CEDRONE.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 122 de voturi pentru, 75 de voturi împotrivă şi 33 de abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 În condiţiile unei crize precum cea actuală, CESE consideră că este necesară o mare voinţă de coordonare a măsurilor, prin eforturi comune, pe măsura gravităţii situaţiei, în vederea identificării acţiunilor şi propunerilor pe termen scurt şi lung care pot favoriza redresarea şi evita repetarea evenimentelor aflate la originea dezechilibrelor actuale.

1.2 Sectorul financiar internaţional : pe baza orientărilor deja propuse de CESE, se cuvine reamintită necesitatea adoptării operative a unui sistem de reguli care să permită libera circulaţie a capitalurilor şi să introducă, în acelaşi timp, un sistem de supraveghere şi de sancţiuni în măsură să împiedice reproducerea efectelor negative ale unui sistem scăpat de sub control. Aceste reguli trebuie să permită restabilirea unei pieţe mai integre şi mai transparente. Eliminarea paradisurilor fiscale, a secretului bancar şi a anumitor mecanisme perverse din trecut legate de titlurile speculative pot favoriza, de asemenea, o astfel de evoluţie. Trebuie revenit la distincţia între bănci comerciale şi bănci de investiţii.

1.3 Sectorul financiar european : este necesară crearea unei pieţe unice a finanţelor europene, astfel încât să fie asigurate nu doar o mai mare transparenţă, facilitarea tranzacţiilor şi furnizarea de informaţii potrivite tuturor operatorilor, ci şi un sistem de supraveghere încredinţat BCE şi sistemului băncilor centrale (SEBC-BCE), cu sarcini de orientare şi coordonare pe plan internaţional a activităţilor de supraveghere, în timp ce gestionarea cotidiană, controlul şi supravegherea pieţelor financiare din diversele ţări vor putea fi încredinţate organismelor naţionale de supraveghere (1).

1.4 Sistemul monetar : CESE consideră că este potrivit şi necesar să se aprofundeze chestiunea sistemului monetar internaţional, în vederea stabilizării pieţelor de schimb şi a evitării concurenţei neloiale în cadrul OMC şi al comerţului internaţional.

1.5 Sprijinirea economiei reale şi a întreprinderilor : guvernanţa economică

—

Ar fi necesară elaborarea unui al doilea plan european de sprijin, mai consistent, în ce priveşte resursele şi punerea în aplicare a măsurilor în diversele sectoare economice din diferite ţări (inclusiv prin reforme structurale) sau cel puţin, în subsidiar, a unui plan bine coordonat pentru a da un semnal pozitiv întreprinderilor şi cetăţenilor europeni în legătură cu valoarea adăugată şi calitatea integrării europene.

—	Trebuie reformulate în mod radical diferitele politici ţinând de competenţa UE (fonduri structurale, coeziune, PAC, mediu, formare, cercetare, Strategia de la Lisabona etc.), plecând de la simplificarea procedurilor şi regulamentelor.

—	Trebuie finanţat un sistem de reţele europene (energie, transporturi, comunicaţii), prin lansarea unui împrumut comunitar şi prin sprijinirea dezvoltării parteneriatelor public-privat.

—

Trebuie adoptată o abordare comună de intervenţie pentru băncile europene, pentru a le obliga să redeschidă liniile normale de creditare pentru întreprinderi, în condiţii speciale pentru IMM-uri, de exemplu prin prelungirea termenelor de rambursare, crearea unui fond de garanţie sau prin finanţări directe de către stat şi de BEI.

—	În cazurile în care aceste măsuri nu sunt posibile, trebuie să li se permită angajaţilor IMM-urilor accesul la măsurile de „amortizare socială”, cum ar fi asistenţa în caz de şomaj.

—	Este necesară asigurarea unei mai bune coordonări a politicii fiscale, pentru a stimula cererea, redresarea şi crearea locurilor de muncă, alături de măsuri de stimulare macroeconomică şi monetară.

—

Piaţa muncii, prea segmentată în prezent, trebuie să devină „mai europeană”, adică mai integrată, pe principiul vaselor comunicante, prin eliminarea obstacolelor care mai persistă în interiorul statelor membre şi între acestea; este nevoie de o piaţă a muncii incluzivă, în măsură să-i integreze nu doar pe şomerii de lungă sau scurtă durată, ci şi pe cei care nu au lucrat niciodată (aproape 100 de milioane de cetăţeni europeni). Este de la sine înţeles că aceasta trebuie făcută cu respectarea standardelor sociale şi economice ale angajaţilor din ţările de destinaţie.

—

Trebuie luate măsuri pentru atragerea investiţiilor în industrie, inclusiv a investiţiilor străine, asigurându-se că Europa oferă avantaje în comparaţie cu alte regiuni în ce priveşte legislaţia în domeniul concurenţei, normele şi acordurile ce favorizează ocuparea forţei de muncă, productivitatea muncii şi sistemele fiscale. Nivelul şomajului este un indicator al măsurii în care capacitatea umană din UE este ignorată de întreprinzători şi de mediul de afaceri internaţional.

1.6 Ajutorarea cetăţenilor europeni – coeziunea şi guvernanţa socială; sunt necesare următoarele măsuri:

—

încheierea unui acord între toate părţile interesate, un pact european pentru creştere, dezvoltare durabilă, competitivitate şi locuri de muncă, care să aşeze omul, coeziunea şi solidaritatea în centrul sistemului economic şi să evite ca angajaţii şi cetăţenii să suporte gravele consecinţe ale crizei;

—	preconizarea unor forme de participare a angajaţilor la viaţa întreprinderii, în vederea realizării şi/sau extinderii democraţiei economice. În plus, este nevoie de îmbunătăţirea şi extinderea dialogului social;

—	promovarea unei schimbări în politica de consum, atât în ce priveşte consumul privat, cât şi cel colectiv (marile reţele, de exemplu), prin investiţii care să amelioreze calitatea şi disponibilitatea serviciilor;

—	sporirea fondului de adaptare la globalizare, lansarea unui program (împreună cu universităţile) în favoarea tinerilor doritori să înfiinţeze o întreprindere şi a angajaţilor concediaţi care vor să înceapă o afacere proprie, mai ales în domeniul alternativ al economiei sociale;

—	adoptarea unor măsuri de reducere a taxării muncii;

—	extinderea treptată a programului Erasmus, în vederea cuprinderii tuturor studenţilor care vor să participe la acesta;

—	SIMPLIFICAREA, în măsura posibilului, a tuturor procedurilor comunitare;

—	extinderea pactului la întreprinderile naţionale şi internaţionale şi la antreprenori, astfel încât aceştia să investească mai degrabă în statele membre decât altundeva şi astfel să fie create locuri de muncă pentru excedentul de resurse umane al UE.

Construirea unei Europe politice apropiate de cetăţeni : guvernanţă politică (pe termen lung)

1.7.1 În viitor, va trebui să se evite ca preţul absenţei Europei politice să fie suportat tot de cetăţeni, aşa cum au demonstrat-o din plin limitele măsurilor comunitare luate ca răspuns la criză, limite determinate nu de excesul de Europa, ci dimpotrivă, de absenţa acesteia. În acest sens, Tratatul de la Lisabona reprezintă un considerabil pas înainte. CESE va participa la noile mecanisme instituţionale şi va oferi consultanţă noii Comisii şi noului Parlament, în conformitate cu noile competenţe conferite prin tratat.

1.7.2 UE trebuie să-şi focalizeze atenţia asupra deficitului democratic şi a democraţiei instituţiilor sale, în special prin noi forme de participare directă a cetăţenilor ei şi a societăţii civile, care nu pot rămâne pasivi în cazul apariţiei unor noi nedreptăţi şi noi factori de putere.

1.7.3 Toate acestea fac necesar ca UE să capete o reprezentare eficientă pe plan extern, fiind nevoie de crearea unui spaţiu politic european, dotat cu instrumente pentru a contrabalansa noile echilibre – formate în urma crizei la nivel internaţional, pe plan economic şi politic – ce riscă nu numai să-i sărăcească pe cetăţeni, ci şi să le afecteze drepturile. Aşa cum a fost deja menţionat, CESE va sprijini acţiunea Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate şi va continua să ofere consultanţă pe tema rolului societăţii civile pe scena internaţională.

2. Introducere

2.1 În calitate de reprezentant al economiei reale şi al societăţii civile organizate, Comitetul Economic şi Social European (CESE) a considerat că este oportună elaborarea prezentului aviz din proprie iniţiativă, oferind astfel o viziune de ansamblu asupra crizei şi sugerând propuneri pentru Comisie şi Consiliu, în special în ce priveşte restabilirea fluxurilor financiare pentru întreprinderi, creştere şi locuri de muncă.

2.2 Într-adevăr, ani de-a rândul, ne-am confruntat cu consecinţele unei euforii generalizate (Samuelson), provocată de informaţii imprecise, care amplificau vocea „experţilor”, garantau „validitatea” evenimentelor şi superioritatea modelului „valabil”, susţinând că piaţa ar regulariza totul şi ar elimina, mai devreme sau mai târziu, excesele.

2.3 Cu toate acestea, CESE este convins că eforturile întreprinderilor şi lucrătorilor, printr-un angajament responsabil în plan economic şi social, vor imprima o evoluţie pozitivă în această perioadă de criză, dacă vor fi sprijinite cum trebuie de autorităţile publice naţionale şi europene.

3. Unde ne aflăm? Criza financiară internaţională

Origini : Originile crizei sunt prea cunoscute pentru a fi necesară o nouă analiză a lor. Cu toate acestea, CESE consideră util să reamintească cel puţin două cauze care constituie premisele crizei: prima este evoluţia finanţelor internaţionale care, susţinute de o cultură economică ultraliberală, au sfârşit prin a se alimenta mai degrabă pe sine decât economia reală, provocând o mega-inflaţie financiară, iar a doua cauză este existenţa a nu prea multe reguli, şi acestea prea puţin respectate. Regulile existente nu au funcţionat sau nu au fost aplicate de organismele de supraveghere şi de agenţiile de rating, al căror comportament a făcut ca pieţele să fie mai puţin transparente (2).

3.1.1 În prezent este evident că, în interiorul bulei financiare, bancherii erau implicaţi, conştient sau nu, în activităţi cu risc ridicat, pentru care dispoziţiile şi precauţiile erau total necorespunzătoare. În sectorul de retail bancar, urmărindu-se maximizarea volumului afacerilor, au fost făcute împrumuturi imprudente, prin ipotecare sau cărţi de credit. În domeniul băncilor de investiţii, aceste împrumuturi şi alte activităţi, precum finanţarea achiziţiilor pe datorie (LBO – leveraged buy-outs), au fost prezentate în repetate rânduri ca produse derivate complexe şi comercializate fără să fie cercetate în detaliu sau cu rezervele de rigoare. Este clar că au existat stimulări neadecvate pentru manageri şi membrii personalului, ale căror activităţi afectau profilul de risc al băncii, şi că recompensele personale, ca rezultat al acestor stimulări, au prevalat asupra intereselor celor mai multe părţi interesate din sistemul bancar şi ale cetăţenilor necunoscători care dobândiseră titlurile. O astfel de situaţie nu justifică însă practicile improprii şi abuzurile săvârşite fără scrupule la care am fost martori. Acesta este un comportament care a păgubit întregul sistem financiar, punându-l într-o lumină negativă.

3.2 Cauze : această situaţie a putut degenera din cauza absenţei acţiunii politice şi a omisiunilor şi erorilor comise, de asemenea, de guverne, nu doar în ce priveşte domeniul financiar, ci şi în ce priveşte politicile macro-economice şi monetare, la nivel global, precum şi, de exemplu, în contextul politicii bugetare laxe a Statelor Unite. UE a fost lipsită de instrumente de acţiune suficiente, operând cu un model economico-social acuzat din toate părţile ca fiind izvorul tuturor relelor, cu organisme internaţionale prea slabe pentru a putea interveni. Această perioadă a durat prea mult. Puterea politică a folosit adesea globalizarea drept pretext, aruncând asupra acesteia toate păcatele, purtând astfel o mare răspundere pentru cauzele care au dat naştere crizei (1).

Consecinţe : efectele au fost dezastruoase, dar nu trebuie cedat pesimismului. Din păcate, o parte a economiei financiare nu a funcţionat, din cauza euforiei şi a avidităţii, a speculaţiei şi a unui climat de iresponsabilitate generală. Concentrarea bancară (aşa de mare încât a generat autosugestia că „băncile sunt prea mari pentru a da faliment”!) şi eşecul în gestionarea riscurilor nu puteau decât să provoace consecinţele actuale, printr-un efect de domino care a fost de neoprit. Astfel că, din financiară, cum era la început, criza s-a transformat într-una macroeconomică şi s-a propagat la economia reală. De aceea ne găsim astăzi confruntaţi cu o criză financiară care a afectat sectoarele de producţie, provocând o criză economică, monetară, comercială şi socială şi, ca atare, o criză de încredere.

3.3.1 Trebuie recunoscut cu toată sinceritatea că ultimele trei decenii au cunoscut o dezvoltare şi o creştere economică fără precedent în lumea întreagă, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Această creştere a fost posibilă în special datorită dezvoltării pieţelor financiare, de pe urma căreia au profitat mulţi, cu convingerea că această evoluţie s-ar putea prelungi în timp, fără probleme.

3.3.2 Desigur, criza va avea consecinţe asupra reorganizării puterilor la nivel global şi naţional, aşa cum a arătat reuniunea G20 de la Pittsburgh. După încheierea crizei va apărea o nouă „geografie” economică şi politică. Astfel, criza iniţial financiară se transformă într-o criză la nivel macroeconomic, care se propagă în economia reală şi determină scăderea PIB-ului, precum şi o creştere dramatică a şomajului. În acest context, CESE se întreabă care vor fi locul şi rolul UE în viitor.

4. Ce este de făcut? Instrumentele de intervenţie şi de combatere a crizei

4.1 Reorganizarea sistemului financiar

CESE consideră satisfăcătoare rezultatele reuniunilor G20 de la Londra şi, respectiv, G8 de la Aquila, care au dezminţit previziunile pesimiste şi au demonstrat că economia şi finanţele mondiale trebuie reglementate numai în mod coordonat. În acest cadru, a fost acceptat principiul guvernanţei globale, care redă politicii locul pe care îl merită. Se speră că şi guvernele europene vor trage concluziile necesare în acest sens (punctul 4.4). Rezultatele reuniunii vor trebui totuşi să-şi găsească o aplicare concretă şi eficientă, prin modificările aduse de acordurile Basel 3 în plus faţă de cele operate de Basel 2, referitoare la reorganizarea şi reforma organismelor internaţionale.

4.1.1.1 Desigur, ar fi fost de dorit ca, la summitul G20 de la Pittsburgh care a urmat, faptele să vină în continuarea bunelor intenţii. În realitate, a fost evitată confruntarea cu adevăratele probleme recurente: reglementările şi reformele sistemului financiar (1), dezechilibrele comerciale dintre SUA şi China, structura societăţii pe acţiuni, creşterea şomajului etc. Ca atare, dacă nu se intervine, se menţine riscul ca „unii vectori ai intereselor financiare să considere criza drept un obstacol minor şi că le este îngăduit să înceapă să se comporte ca înainte” (3).

4.1.2 CESE consideră că rolul organismelor de supraveghere trebuie consolidat (4) dar, înainte de toate, trebuie să fie în stare corectă de funcţionare, să fie autonome în raport cu puterea politică şi să dispună de putere de sancţionare. Trebuie eliminate paradisurile fiscale sau făcute să fie transparente, pentru a nu servi spălării banilor sau evaziunii fiscale. Într-adevăr, lipsa transparenţei constituie principala problemă. Oricine trebuie să cunoască adevărata natură a împrumuturilor bancare, a activelor, a rezervelor şi a tipurilor de riscuri bancare.

4.1.3 CESE doreşte ca orientările şi deciziile (puţine!) luate la Londra, la Aquila şi la Pittsburgh să constituie o cotitură, într-un termen rezonabil, prin (re)introducerea unei noi culturi economice şi de piaţă, mai puţin ideologică şi mai transparentă. Pe de altă parte, trebuie vorbit cu prudenţă despre morala sau etica pieţei financiare, cum ar dori unii: aceasta ar putea fi considerată o provocare de cei care plătesc din greu pentru această criză. Ar trebui să se vorbească mai degrabă de drepturi, sancţiuni, de reguli şi de instrumente de aplicare a acestora.

4.1.4 Acesta este modul cel mai convingător pentru restabilirea încrederii consumatorilor şi, în consecinţă, pentru relansarea cererii. Este nevoie de un nou limbaj economic, care să vorbească de economia reală, de investiţii, locuri de muncă, riscuri, drepturi, obligaţii şi de menţinerea concurenţei.

4.1.5 CESE consideră că actorii din economia reală (întreprinderile şi angajaţii) trebuie să-şi facă auzite cu mai multă forţă vocea şi argumentele, să-şi revendice rolul vital pentru favorizarea dezvoltării economice, a dezvoltării sociale, a competitivităţii, inovării, creşterii şi creării locurilor de muncă. Ar trebui ca şi responsabilii politici să facă la fel.

Sistemul monetar internaţional ar trebui, de asemenea, reconsiderat. Astfel, în timpul reuniunilor G20 (Londra), G8 (Aquila) şi, din nou, G20 (Pittsburgh), tema funcţionării şi reformei sistemului monetar internaţional, cu excepţia realocării cotelor în cadrul FMI, nu a fost considerată drept prioritate centrală, în vederea reaşezării economiei mondiale pe calea creşterii durabile. Cu toate acestea, dacă vor fi aplicate, unele din angajamentele asumate de G20 şi G8 ar putea avea un puternic impact asupra pieţelor de schimb şi, ca atare, asupra modului de funcţionare al acestui sistem.

4.1.6.1 Deciziile luate, de a acorda asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare şi, în special, celor din Africa, de triplare a resurselor Fondului Monetar Internaţional (până la 750 de miliarde de dolari) şi de alocare a altor 250 de miliarde pentru drepturile speciale de tragere (DST), în vederea sprijinirii financiare a economiilor ţărilor afectate cel mai mult de criză, oferă un prim element de reflecţie privind uriaşa masă de dolari care va fi pusă în circulaţie pentru a sprijini ţările cu valori înalte ale deficitului de cont curent.

4.1.6.2 În al doilea rând, creşterea datoriei publice a Statelor Unite (care va atinge în următorii trei ani 100 % din PIB), în urma noii politici de cheltuieli finanţate prin deficit, promovată de preşedintele Obama pentru a scoate ţara din recesiune, va da un impuls suplimentar emiterii unei uriaşe mase de dolari, cu grave consecinţe pentru sistemul economic internaţional. Aceeaşi situaţie a mai fost întâlnită în a doua jumătate a anilor '60 şi a determinat devaluarea dolarului şi prăbuşirea – în 1971 – a sistemului de rate de schimb fixe, stabilit prin acordurile de la Bretton Woods.

4.1.6.3 Această situaţie îi preocupă mai ales pe chinezi, ale căror rezerve valutare au crescut cu 5 000 de miliarde de dolari în ultimul deceniu, acestea continuând probabil să crească în următorii ani (chiar dacă într-un ritm mai scăzut), China temându-se astfel că deprecierea dolarului va determina probabil deprecierea enormelor sale rezerve valutare.

4.1.6.4 Euro, care a devenit în câţiva ani cea de-a doua monedă internaţională de rezervă, nu constituie o alternativă valabilă de înlocuire a dolarului, oricât de potrivit şi de preferabil ar fi acest lucru, şi, cu atât mai puţin, în pofida dorinţei autorităţilor monetare chineze, nu este posibilă crearea unei monede supranaţionale de rezervă, care să fie reprezentată de DST şi care să fie utilizată nu doar între guverne şi instituţii internaţionale, aşa cum se întâmplă în prezent, ci şi ca instrument de plată a tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale. Emiterea unor noi DST este, fără îndoială, un mijloc util de creare a unor rezerve suplimentare pentru economiile caracterizate prin deficit de cont curent, dar nu poate reprezenta soluţia pe termen lung la criza actuală.

4.1.6.5 Este foarte probabil şi, de altfel, preferabil, ca euro să-şi asume din ce în ce mai mult caracteristicile unei monede internaţionale de rezervă şi de referinţă pentru determinarea preţului bunurilor de pe pieţele internaţionale, dar CESE doreşte ca moneda chinezească, reprezentanta unei economii cu un rol din ce în ce mai determinant în contextul economic mondial, să iasă de sub protecţia care i-a fost acordată de autorităţile chineze (timp de zece ani, yuanul renminbi a fost legat de dolar şi doar începând cu 2005 valoarea sa a fost determinată în funcţie de un coş alcătuit din mai multe devize). Renminbi trebuie să devină o valută liber convertibilă pe pieţele internaţionale.

4.1.6.6 În opinia CESE, ar trebui depuse mai multe eforturi pe plan internaţional. China nu ar trebui să aibă posibilitatea – ca până acum – de a miza pe o creştere susţinută de exporturi, prin acumularea excedentelor de cont curent şi cerând altora să preia problemele de gestionare a ratei de schimb de pe pieţele internaţionale, la care ea însăşi a contribuit prin politicile monetare şi fiscale de favorizare a acumulării de economii şi a reducerii cheltuielilor interne.

4.1.6.7 Sistemul monetar mondial, bazat pe regimul cursurilor de schimb variabile, se caracterizează prin fluctuaţii permanente şi accentuate ale valutelor, din cauza speculei. Această situaţie, cu impact foarte nociv asupra economiei mondiale, ar putea fi corectată prin încheierea unui acord politic între băncile centrale din principalele ţări industrializate. Astfel, acestea s-ar angaja să intervină, de comun acord, atunci când o monedă ar fi supusă unor presiuni prea puternice în sensul creşterii sau al scăderii, pentru a menţine volatilitatea cursurilor de schimb în limite rezonabile.

4.1.7 Elaborarea unor reguli europene privind finanţele – în vederea realizării unei pieţe unice europene a finanţelor (5). În ciuda normelor în vigoare pe plan european şi a monedei euro, suntem încă departe de acest obiectiv, inclusiv în statele din zona euro. Criza a demonstrat că trebuie acţionat fără întârziere în această direcţie, prin reforme adecvate, care să meargă dincolo de tot ce a fost făcut până acum, aşa cum îşi propun Raportul de Larosière şi Comisia. În acest mod, şi BCE ar putea fi în măsură să acţioneze mai rapid şi cu mai multă flexibilitate. Nu trebuie uitat că obiectivul principal al sectorului financiar este cel de sprijinire a întreprinderilor, de stimulare a spiritului întreprinzător, a creşterii şi a creării locurilor de muncă: un rol care ar putea fi favorizat de o piaţă financiară reformată, mai concurenţială, mai transparentă şi mai integrată, ţinând seama de diferitele sale aspecte.

4.2 Sprijinirea economiei reale

4.2.1 În recenta comunicare a Comisiei, adresată Consiliului European de primăvară 2009 şi prezentată sub ambiţiosul titlu „Stimularea redresării economice europene” (6), restabilirea încrederii cetăţenilor şi a operatorilor economici este prima măsură de intervenţie pentru depăşirea crizei actuale, pentru creşterea cererii şi crearea a noi locuri de muncă. Este necesar ca măsurile propuse să producă efecte concrete şi să nu rămână doar la stadiul de manifestare a bunelor intenţii.

4.2.2 CESE consideră în special că locurile de muncă şi lipsa lichidităţilor pentru întreprinderi reprezintă problema centrală care trebuie înfruntată (7). Recente estimări ale OIM indică dispariţia a aproximativ 40 de milioane de locuri de muncă de la începutul crizei, în decembrie 2007 (din care 7 milioane doar în zona OCDE), iar previziunile pentru viitor sunt mai degrabă pesimiste. Surmontarea acestei drame sociale poate veni doar din restabilirea încrederii în funcţionarea pieţelor şi din măsurile publice de intervenţie în favoarea creşterii, competitivităţii, inovării şi ocupării forţei de muncă. Europa are nevoie de o politică economică şi de un program care să fie atrăgător pentru întreprinderi, să le ajute pe acestea să se dezvolte şi să creeze locuri de muncă!

4.2.3 CESE împărtăşeşte pe deplin obiectivul asumat de Comisie. Măsurile cuprinse în comunicare trebuie sprijinite pentru că urmăresc urgenţe din sectorul bancar şi financiar, în sensul favorizării economiei reale şi al valorificării pieţei interne europene. Ele scot însă în evidenţă o abordare tradiţională şi deloc inovatoare, centrată pe o mai bună utilizare a politicilor economice sectoriale, gestionate în mod direct de Comisia Europeană sau coordonate de aceasta.

4.2.4 Restabilirea încrederii operatorilor economici şi a cetăţenilor europeni în capacitatea instituţiilor comunitare şi a autorităţilor naţionale de a depăşi criza se naşte din recunoaşterea faptului că actuala criză nu este imputabilă doar fenomenelor – desigur – dramatice, însă conjuncturale şi nici imperfecţiunilor sau neajunsurilor pieţei.

4.2.5 Specificitatea crizei economiei mondiale şi europene rezidă tocmai în cauze mai profunde şi mai sistemice, legate de valorile etice şi morale (responsabilitate, legalitate, justiţie socială) aflate la baza societăţii moderne şi care inspiră acţiunile din toate domeniile vieţii economice, sociale şi civile. Încrederea în funcţionarea sistemelor economice şi financiare nu poate fi restabilită doar prin acţionarea „mecanismelor” de piaţă care au funcţionat defectuos, ci prin politici europene, macro- sau microeconomice.

4.2.6 Deşi este împărtăşită abordarea generală a problemelor actuale, soluţiile propuse în comunicarea Comisiei par insuficiente sau, oricum, prea puţin eficiente în raport cu schimbările care ar trebui stimulate atât în cadrul diverselor sisteme de producţie naţionale, cât şi la nivelul politicilor europene şi internaţionale, în vederea favorizării creşterii economice a statelor membre. Aceasta cu atât mai mult cu cât criza se manifestă cu efecte negative mai mari în Europa (cu un PIB mai mic) decât în SUA, acestea din urmă reacţionând printr-un program puternic şi unitar şi prin intervenţii publice mai ample şi mai eficiente. UE ar trebui să stimuleze adoptarea unor măsuri armonizate la nivelul statelor membre. De aceea, ar trebui ca UE să elaboreze un alt plan de intervenţie, mai eficient şi mai omogen decât primul.

4.2.7 Dacă procesul de reflecţie se limitează la măsuri pe termen scurt şi mediu de relansare a economiei europene, CESE consideră că atenţia şi resursele financiare ale UE şi ale statelor membre ar trebui să se concentreze mai întâi pe un număr restrâns de măsuri, dar cu efecte de mare amploare asupra diverselor pieţe şi asupra operatorilor economici în general. Aceste intervenţii ar trebui să vizeze restabilirea încrederii în funcţionarea sistemului financiar, îmbunătăţirea Planului european de redresare economică, modificările ce trebuie aduse principalelor politici de intervenţie a Uniunii, sprijinirea statelor membre afectate mai grav de criză, începând cu ţările din Europa de Est.

Restabilirea încrederii în funcţionarea sistemului financiar. Relansarea economiei europene este posibilă prin restaurarea stabilităţii şi eficienţei pieţelor financiare, cu respectarea noilor reguli şi a noilor sisteme de supraveghere macro- şi microeconomică, care asigură o funcţionare ordonată şi responsabilă la nivel internaţional. Sectorul financiar ar trebui să revină la rolul său tradiţional şi propriu, pentru promovarea creşterii economice, adică la finanţarea activităţilor reale ale operatorilor (întreprinderi, familii, reţele şi servicii, infrastructură, mediu şi energie).

4.2.8.1 Cu toate acestea, problema intervenţiilor masive ale statelor, din păcate inevitabile, în sprijinul sistemului bancar rămâne nerezolvată. CESE consideră că această situaţie nu poate dura mult timp şi că este necesară găsirea unei strategii de ieşire în cazul acestor măsuri, prin impunerea, în mod sistematic, a unor condiţii pe care sistemul bancar să le respecte, de exemplu printr-o restructurare internă, în vederea îmbunătăţirii cantităţii şi calităţii rezervelor înscrise în bilanţ. O astfel de strategie ar trebui să relanseze piaţa creditelor şi sectorul financiar internaţional, în mod independent şi transparent, evitându-se astfel repetarea evenimentelor recente.

4.2.8.2 În ce priveşte întărirea controlului şi sporirea transparenţei operaţiunilor financiare, dorite de Comisie şi evidenţiate de G20 la Londra, de G8 la Aquila şi, din nou, de G20 la Pittsburgh, şi ţinând cont şi de propunerea de reformă a sistemului financiar european anunţată de Comisie şi de Consiliu, pe care o va examina, CESE consideră că, dacă supravegherea financiară va fi încredinţată unui nou organism autonom european, acesta ar trebui, în orice caz, să dispună de posibilităţi reale de intervenţie (8).

4.2.8.3 O astfel de opţiune ar trebui să favorizeze procesul de armonizare necesară a diverselor legislaţii existente în Europa în domeniul supravegherii financiare, precum şi capacitatea acestora de a aplica sancţiuni.

4.2.9 Îmbunătăţirea Planului european de redresare economică

4.2.9.1 Într-un aviz anterior (9), CESE a avansat ipoteza unei revizuiri profunde a Planului de redresare propus de Comisie, nu doar şi nu atât în termeni de resurse financiare, considerate insuficiente în raport cu amploarea crizei, cât, mai ales, pentru a articula şi impune în mod diferit măsurile ce trebuie adoptate de statele membre, în vederea sprijinirii redresării.

4.2.9.2 Condiţiile de acces la aceste măsuri, indiferent de ce sectoare sunt considerate în prezent drept prioritare din punctul de vedere al nevoilor financiare (sectorul automobilelor, construcţii, IMM-uri etc.), vor trebui să asigure coerenţa şi uniformitatea măsurilor aplicate, cu respectarea deplină a regulilor definite de piaţa internă europeană.

4.2.9.3 De altfel, nu este de dorit ca iniţiative izolate finanţate prin planul european, din cota acoperită de bugetul comunitar sau din cea aparţinând guvernelor naţionale pentru măsuri de urgenţă în întreprinderi, în sectoarele sau ţările aflate în criză, să poată da naştere din nou, într-un mod sau altul, unor situaţii de privilegiere sau de protecţie a anumitor sectoare industriale, în detrimentul altora.

4.2.9.4 Piaţa unică reprezintă unul din motoarele fundamentale ale economiei europene, consolidarea şi dezvoltarea sa constituind cea mai bună garanţie pentru promovarea iniţiativelor productive şi pentru crearea unor noi locuri de muncă. Coordonarea şi controlul măsurilor prevăzute de acest plan la nivel european şi naţional vor trebui să garanteze cetăţenilor europeni că Uniunea este capabilă să gestioneze ajutoarele financiare, cu respectarea legislaţiei comunitare şi în interesul populaţiei şi al regiunilor care se dovedesc mai vulnerabile la criză.

4.2.9.5 În opinia CESE, în cadrul acestor măsuri de sprijinire a activităţilor productive trebuie acordată o atenţie specială IMM-urilor (printr-un plan specific de finanţare preferenţială şi cu proceduri simplificate; cf., în acest sens, Small Business Act). Planul european nu explicitează îndeajuns tipurile de măsuri ce trebuie aplicate pentru susţinerea redresării întreprinderilor mici şi mijlocii. În ce priveşte întreprinderile mai mici, a căror contribuţie globală la crearea de locuri de muncă în UE este foarte importantă, CESE consideră că iniţiativele trebuie formulate într-un cadru de referinţă macroeconomic, care să ţină cont de specificul naţional şi de cel local, de diversele niveluri de specializare sectorială şi de diferitele necesităţi în termeni de noi competenţe, tehnologii inovatoare şi de infrastructură de servicii acordate întreprinderilor.

4.2.9.6 Fără a dispune de un cadru de referinţă adecvat la nivel european şi naţional privind perspectivele de creştere a IMM-urilor, apare riscul – aşa cum s-a întâmplat deja în trecut – al fragmentării şi scindării măsurilor, având ca rezultat asistarea tuturor întreprinderilor, fără ca vreuna dintre acestea să fie cu adevărat ajutată să crească în volum sau să-şi îmbunătăţească produsele şi serviciile furnizate.

4.2.9.7 CESE consideră de asemenea că dialogul social şi concertarea, însoţite de o participare sporită a întreprinderilor, a sindicatelor şi a organizaţiilor economiei sociale, ar putea contribui la depăşirea crizei.

4.2.10 Modificări ce trebuie aduse principalelor politici ale UE

4.2.10.1 CESE consideră că, pentru a restabili încrederea operatorilor europeni, este nevoie şi de o schimbare profundă a modurilor în care Comisia gestionează politicile comune în importante sectoare economice şi sociale, în special politica de coeziune. În ce priveşte această politică, CESE a elaborat deja un aviz (10) în care a formulat numeroase propuneri de modificare.

4.2.10.2 Grava criză economică, prezentă în toate ţările europene şi care s-ar putea prelungi şi în 2010, impune o reformă radicală în gestionarea fondurilor structurale (FEDER şi FSE) şi revizuirea măsurilor stabilite pentru perioada 2007-2013. Comisia elaborează în prezent unele propuneri de modificare pentru simplificarea procedurilor, accelerarea plăţilor şi redefinirea domeniilor de intervenţie ale anumitor politici sectoriale, dar aceste măsuri sunt încă insuficiente, deşi sunt necesare pentru menţinerea coeziunii UE, ameninţată în prezent de criză.

4.2.10.3 Efortul pe care CESE îl cere Comisiei, în vederea adaptării măsurilor preconizate la noile realităţi apărute în urma crizei internaţionale, trebuie să fie mai consistent şi necesită o regândire globală a acestor politici. Antagonismele apărute între administraţiile centrale şi cele regionale în gestionarea resurselor fondurilor structurale, pentru a face faţă urgenţelor, constituie un element suplimentar de reflecţie pe tema modului în care trebuie „regândite” ajutoarele pentru regiunile cele mai defavorizate din Uniune.

4.2.10.4 În ce priveşte politicile de coeziune, CESE consideră, de asemenea, că trebuie formulate priorităţi sectoriale şi locale specifice pentru fiecare stat beneficiar al acestor resurse, astfel încât resursele comunitare şi naţionale să fie concentrate pe programele şi proiectele considerate a avea un mai mare impact economic şi social. Coerenţa în selectarea măsurilor, coordonarea la nivel european şi naţional a politicilor de asistenţă acordată întreprinderilor, programele comune de formare a specialiştilor şi de creare de noi competenţe – acestea sunt principiile din care trebuie să se inspire revizuirea orientărilor politicii de coeziune.

4.2.10.5 Pe scurt, criza ar trebui să reprezinte pentru UE nu doar ocazia de a îmbunătăţi utilizarea politicilor existente, ci şi de a aplica politici noi: îmbunătăţirea infrastructurii şi lansarea, de exemplu, a unui plan în favoarea mediului, crearea unor noi reţele europene pentru energie şi comunicaţii (precum banda largă), printr-o finanţare publică europeană (sub formă de euro-obligaţiuni?) etc. Toate aceste iniţiative ar da un impuls extraordinar relansării economice.

4.2.10.6 În opinia Comitetului, criza oferă o ocazie extraordinară pentru lansarea unei reflecţii profunde privind bugetul comunitar aşa cum se prezintă el în prezent, atât pe plan cantitativ cât şi calitativ, şi pentru a decide, eventual printr-un grup de experţi, asupra politicii fiscale, un aspect fundamental pentru creştere şi dezvoltare, care nu mai poate fi eludat sau utilizat la nivel european în scopuri de dumping social şi economic.

4.2.11 Sprijinirea statelor celor mai afectate de criză, în primul rând a celor din estul UE

4.2.11.1 În opinia CESE, Comisia trebuie să prevadă, dacă nu un fond ad-hoc pentru ţările afectate cel mai mult de criză (propunere respinsă de cele mai influente state din UE), în orice caz un ansamblu de măsuri financiare şi, prin intermediul BERD, în favoarea iniţiativelor de stabilizare a economiilor mai slabe din UE, ceea ce se şi întâmplă deja. În acest context, ţărilor din est trebuie să li se acorde o atenţie specială şi, în consecinţă, trebuie prevăzute instrumente specifice în acest scop. Motivele subiacente acestei solicitări de măsuri specifice destinate acestor ţări sunt multiple. În caz contrar, prăbuşirea celui de-al doilea pilon al integrării (cel al extinderii) va antrena şi căderea pieţei unice.

4.2.11.2 UE trebuie să se confrunte în lunile – şi anii – care vin cu situaţii foarte greu de rezolvat: criza economică şi a locurilor de muncă, conflicte sociale, reforme instituţionale, diferenţele dintre statele membre, toate acestea într-un context de euro-scepticism crescând la nivelul partidelor politice, al guvernelor din multe state membre şi al opiniei publice, foarte nemulţumite de deciziile luate la nivel comunitar.

4.2.11.3 Încrederea în modelul economic şi social european, în capacitatea acestuia de a găsi soluţii potrivite şi în interesul tuturor statelor membre va fi restabilită dacă UE îşi va asuma problemele ţărilor mai slabe, ajutându-le să depăşească dificultăţile în care se găsesc.

4.2.11.4 Criza cu care se confruntă multe ţări din est în sectoarele creditării, serviciilor financiare şi ale întreprinderilor manufacturiere nu este aşa de amplă încât să constituie un obstacol insurmontabil pentru UE. Multe din aceste activităţi au luat fiinţă odată cu asistenţa şi investiţiile directe provenite din UE-15, iar acum, după procesul de armonizare care le-a fost impus pentru a deveni membri efectivi ai Uniunii, este dificil de imaginat că, sub pretextul politicii de la caz la caz, se va recurge doar la intervenţii economice minime şi de mică amploare. Aceasta ar fi o eroare strategică şi economică, ireparabilă pe termen scurt şi mediu, şi, totodată, o formă de miopie politică foarte gravă, care ar putea prejudicia viitorul integrării europene.

4.3 Ajutorarea cetăţenilor europeni

4.3.1 După criză „va fi găsit un nou echilibru, care nu va atinge însă nivelurile dinainte: oamenii vor trebui să accepte un nivel de viaţă inferior” (11). Dacă se va adeveri această previziune, singurul lucru clar va fi certitudinea celor care vor trebui – se speră, doar pentru o scurtă perioadă – să trăiască la un nivel şi mai scăzut.

4.3.2 Riscul care trebuie evitat este ca întreprinderile şi angajaţii să achite din nou nota de plată a salvării pieţei, în vreme ce capitalul va migra spre pieţe mai sigure, continuând să eludeze fiscul. Vom putea asista astfel la o nouă reducere a veniturilor provenite din muncă, ceea ce va determina o delegitimare socială a economiei de piaţă. Dacă se doreşte evitarea acestui risc, trebuie întărit şi extins modelul european de economie socială de piaţă, repunând oamenii în centrul sistemului economic.

4.3.3 Din aceste motive, CESE consideră că guvernele şi Uniunea ar trebui să acorde mai multă atenţie şi politicii fiscale, continuând să acţioneze în mod coordonat, pentru a evita situaţiile de inegalitate, incompatibile cu piaţa unică. În plus, ar trebui privilegiate acele reforme care extind baza de impozitare, mai degrabă decât creşterea cotei de impozitare, acordând mai multă importanţă patrimoniului, decât activităţii întreprinderilor şi celei productive.

4.3.4 Pe de altă parte, trebuie evitate consecinţele dezastruoase pe care criza financiară le-ar putea avea asupra sistemelor de pensii din statele membre, aşa cum s-a întâmplat în Statele Unite, unde unele fonduri de pensii au acumulat pierderi semnificative în urma crizei fondurilor speculative, astfel că angajaţii care au subscris la aceste fonduri au pierdut jumătate din valoarea economiilor realizate. În opinia CESE, ar trebui definite cadrele normative şi tipurile de fonduri de pensii, în vederea protejării intereselor cetăţenilor şi ale angajaţilor europeni.

4.3.5 Creşterea injustiţiei şi a inegalităţilor a redus şi va reduce şi mai mult spaţiul de libertate; acest fenomen ar putea fi periculos pentru democraţia ţărilor europene şi, mai ales, a UE, care suferă încă de un deficit democratic foarte greu de contracarat. În orice caz, acest fenomen reduce adeziunea noilor săraci la politicile care trebuie aplicate pentru depăşirea crizei şi pentru promovarea unei dezvoltări durabile.

4.3.6 CESE consideră că, pentru UE, aceasta este o ocazie importantă de a-şi face simţită prezenţa, prin iniţiative concrete şi tangibile în favoarea cetăţenilor, întreprinderilor şi angajaţilor mai afectaţi de criză.

Aceasta ar putea avea loc prin măsuri care să le protejeze drepturile: prin urmare, UE ar trebui să poată interveni în politica socială prin iniţiative proprii. Componenta socială trebuie să fie deplin reintegrată în pactul strategic menţionat la punctul 4.4.3. Măsurile trebuie să acopere şi un alt segment, cel al politicilor economice (printre care o finanţare extraordinară a Strategiei de la Lisabona), şi să sprijine întreprinderile mai vulnerabile, aspect care trebuie concretizat de UE împreună cu statele membre (punctul 4.2).

4.3.7.1 Trebuie promovate măsuri structurale privind piaţa muncii, care ar trebui să devină mai permeabilă şi mai incluzivă, prin reguli adoptate la nivel european, utilizarea FSE, simplificarea procedurilor şi plăţi anticipate.

4.3.7.2 Trebuie promovate acţiunile în favoarea întreprinderilor care depun eforturi pentru aplicarea şi respectarea principiului responsabilităţii sociale în Europa, precum şi a principiului clauzei sociale în afara teritoriului european.

4.3.8 CESE doreşte şi solicită Comisiei ca, şi prin măsuri de stimulare financiară (de exemplu, fondurile structurale), să facă tot posibilul, împreună cu partenerii sociali europeni, pentru a se ajunge la acorduri şi/sau soluţii care să reducă efectele crizei asupra întreprinderilor şi angajaţilor, inclusiv prin difuzarea bunelor practici din unele ţări.

4.3.9 Comitetul solicită Consiliului să facă tot ce este necesar, în special să introducă un cod european care să stabilească cadrul de lucru în vederea reducerii diferenţelor salariale şi a realizării unei noi justiţii în ce priveşte retribuirea, nu doar în sectorul financiar; diferenţele salariale au ajuns la o proporţie nemaivăzută, fără nicio justificare. Metoda preferabilă în acest demers ar fi un acord european la care să participe partenerii sociali.

4.4 Realizarea unei UE politice: o UE a politicii concrete

4.4.1 Pentru a înfrunta şi depăşi criza, CESE consideră că UE ar trebui să dispună de instrumente decizionale care îi lipsesc în prezent şi care sunt cauza principală a lipsei sale de acţiune, riscul fiind acela de a fi marginalizată în raport cu marile puteri care sunt China şi SUA. Din acest motiv, CESE consideră că UE trebuie să dispună de o capacitate concretă de acţiune, chiar şi cu instrumente provizorii, pentru a nu zădărnici munca şi eforturile din această perioadă de adânci schimbări.

Guvernanţă politică: în opinia CESE, una din principalele cauze ale crizei actuale o reprezintă diviziunile şi erorile politice. Fără o viziune unitară, politica a fost incapabilă să acţioneze, sfârşind prin a-şi abandona rolul de îndrumare, atât la nivel mondial, cât şi european. Rezultatele acestei abordări sar astăzi în ochii tuturor.

4.4.2.1 Guvernanţă internaţională: UE nu dispune încă de o politică externă comună, nici de o putere autonomă pentru a gestiona crizele, deşi ar trebui să-şi facă auzită vocea unică, cel puţin la nivelul zonei euro, în instanţele internaţionale şi, în special, în cadrul organismelor care sunt pe punctul de a fi reformate, pentru a contrabalansa puterea de decizie a altor blocuri economice şi politice. UE reprezintă cea mai mare piaţă mondială de bunuri şi servicii şi contribuie cu cele mai mari ajutoare publice la finanţarea dezvoltării ţărilor mai sărace, iar moneda sa, euro, este a doua monedă internaţională de rezervă, fiind în consecinţă un gigant economic din multe puncte de vedere. Dacă se ia însă în considerare capacitatea sa decizională în context internaţional, UE este un „pitic politic”; acesta este un adevărat paradox, de neînţeles pentru cetăţenii europeni. Este necesar ca, dimpotrivă, politica internaţională să fie influenţată în mai mare măsură de propunerile şi valorile europene.

4.4.2.2 Ca atare, şefii de stat şi de guvern trebuie să aibă curajul de a recunoaşte această limită şi să-şi fixeze obiective în consecinţă; în prezent, aceştia acţionează ca o echipă fără căpitan, situaţie care generează costuri economice şi politice semnificative. Nu este nevoie să invoci istorici sau „părinţi fondatori” pentru a te convinge de acest lucru („Dacă Europa ar fi unită, fericirea, prosperitatea şi gloria celor 400 de milioane de locuitori ai săi nu ar cunoaşte limite”, W. Churchill, 1946). Ar trebui elaborat rapid un acord obligatoriu în vederea gestionării crizelor, care apoi să poată fi transformat în metodă comunitară, şi nu invers, cum se întâmplă în prezent.

4.4.3 Guvernanţă economică: obiectivul principal este de a furniza UE instrumentele necesare definirii şi elaborării orientărilor comune la nivelul politicii macroeconomice şi al politicilor sectoriale (cel puţin pentru zona euro, efectele pozitive răsfrângându-se asupra tuturor celor 27 de state membre), cu alte cuvinte – de a asocia politicii monetare europene o politică economică comună, plecând de la zona euro, care să nu se limiteze la o simplă misiune de coordonare şi care să prevadă măsuri în sectoarele europene de interes strategic (mediu, energie, inovare, imigraţie, ocuparea forţei de muncă, coeziune etc.). Ar trebui elaborat un nou pact european pentru creştere, dezvoltare durabilă, competitivitate şi locuri de muncă, un pact care să valorifice mai ales economia socială şi ecologică de piaţă şi să urmărească desăvârşirea pieţei interne, după cum prevede Strategia de la Lisabona.

4.4.4 Guvernanţă socială: pactul european ar trebui să cuprindă şi politica socială şi de coeziune printre obiectivele sale prioritare. UE ar trebui să dispună de o mai mare capacitate de intervenţie în domeniul social (12), pentru a defini un prag minimal de drepturi sociale fundamentale. Toate aceste motive pledează în favoarea unei Europe mai în măsură să acţioneze. Aceasta ar trebui să înceapă prin a reaminti că Uniunea Europeană a apărut sub forma unui proiect economic (CECO, CEE şi euro) care a sfârşit prin a-şi fixa obiective politice.

4.4.5 Prin urmare, CESE consideră că, în această perioadă, este necesară lărgirea bazei de participare a cetăţenilor, în special a tinerilor, la procesul de construcţie a UE, prin experimentarea unor noi forme de cointeresare cetăţenească, acesta fiind un aspect care nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Lansarea de către UE a unei propuneri eficiente, care să nu rămână efemeră şi care să-i aducă în prim-plan pe cetăţeni, prin noi proceduri de participare la deciziile privind principalele politici europene, ar putea avea un impact major asupra opiniei publice. Aceasta ar constitui un instrument optim în vederea apropierii cetăţenilor de instituţiile europene şi ar contracara deficitul democratic al UE. Este un aspect esenţial pentru viitorul Uniunii, care nu mai poate fi tergiversat, chiar dacă Tratatul de la Lisabona reprezintă, din acest punct de vedere, un mic pas înainte.

4.4.6 O contribuţie importantă în această direcţie poate veni din partea societăţii civile europene, care nu poate fi invocată doar în treacăt, ca o sferă aparte şi slujind doar drept paravan. Şi acest aspect reprezintă o provocare pentru CESE şi pentru al său Program pentru Europa.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Cf. Avizul CESE privind Raportul de Larosière, JO C 318, 23.12.2009, p. 57.

(2) Cf. Avizul CESE privind Raportul Grupului de Larosière, JO C 318, 23.12.2009, p. 57, şi Avizul CESE privind Planul european de redresare economică, JO C 182, 4.8.2009, p. 71.

(3) Situaţia sistemului financiar bancar (Situation of the financial and banking system) – articol comun, semnat de Christine Lagarde, ministrul economiei, industriei şi forţei de muncă din Franţa şi de miniştrii de finanţe din Suedia (Anders Borg), Olanda (Wouter Bos), Luxemburg (Jean-Claude Juncker), Spania (Elena Salgado Mendez), Germania (Peer Steinbrück) şi Italia (Giulio Tremonti), apărut în mai multe publicaţii europene la 4 septembrie 2009.

(4) Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind supravegherea macroprudențială comunitară a sistemului financiar și de înființare a unui Comitet european pentru riscuri sistemice – COM(499) final, 23.9.2009; Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de înființare a Autorității Bancare Europene – COM(501) final, 23.9.2009; Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de înființare a Autorității europene pentru asigurări și pensii ocupaționale – COM (502) final, 23.9.2009; Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de înființare a Autorității europene pentru valori mobiliare și piețe – COM(503) final, 23.9.2009.

(5) Cf. nota 3.

(6) COM(2009) 114 final, Stimularea redresării economice europene, 4.3.2009.

(7) Cf. Avizul CESE privind rezultatele Summitului privind ocuparea forţei de muncă, JO C 306, 16.12.2009, p. 70.

(8) Cf. Avizul CESE privind Raportul Grupului de Larosière, JO C 318, 23.12.2009, p. 57. Cu prilejul luării sale de cuvânt din cadrul sesiunii plenare a CESE din 30 septembrie 2009, dl Barroso s-a exprimat, de asemenea, în acest sens.

(9) Cf. Avizul CESE privind Planul european de redresare economică, JO C 182, 4.8.2009, p. 71.

(10) Cf. Avizul CESE privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, către Consiliu, către Comitetul Economic şi Social European şi către Comitetul Regiunilor privind rezultatele negocierilor referitoare la strategiile şi programele din domeniul politicii de coeziune pentru perioada de programare 2007-2013, JO C 228, 22.9.2009, p. 141.

(11) John Nash, laureat al premiului Nobel pentru economie, octombrie 2008.

(12) Cu prilejul luării sale de cuvânt din cadrul sesiunii plenare a CESE din 30 septembrie 2009, dl Barroso s-a exprimat de asemenea în acest sens.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/19

Avizul Comitetului Economic şi Social European pe tema „Eforturi concertate pentru consolidarea carierei şi mobilităţii cercetătorilor în Uniunea Europeană”

(2010/C 255/03)

Raportor unic: dl Pedro ALMEIDA FREIRE

La 16 iulie 2009, în conformitate cu articolul 29, alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă pe tema

„Eforturi concertate pentru consolidarea carierei şi mobilităţii cercetătorilor în Uniunea Europeană”.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 10 noiembrie 2009. Raportor unic: dl Pedro Almeida Freire.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 174 de voturi pentru şi 8 abţineri.

1. Recomandări

—

Consolidarea resurselor umane în domeniul ştiinţei şi tehnologiei în Europa şi promovarea mobilităţii constituie factori esenţiali pentru a transforma în realitate Spaţiul European de Cercetare (SEC), pentru a menţine competitivitatea UE la nivel global şi capacitatea acesteia de a înfrunta provocările viitorului.

—

Sunt necesare acţiuni urgente care să faciliteze coordonarea politicilor din domeniul educaţiei, cercetării, ocupării forţei de muncă şi protecţiei sociale, pentru a asigura dezvoltarea coordonată a instrumentelor politicilor privind educaţia şi ştiinţa şi a politicilor sociale, astfel încât să se atingă obiectivele europene din domeniu.

—

Comitetul Economic şi Social European propune, pe de o parte, consolidarea programelor existente în materie de resurse umane, iar pe de altă parte o mai bună coordonare a acestora, precum şi promovarea mobilităţii, valorificându-se în special oportunitatea reprezentată de dezbaterea privind cel de-al optulea Program-cadru al UE pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică, pentru a lua diferite măsuri, printre care se numără consolidarea componentei de capital uman şi încurajarea creării unei platforme de formare avansată în cadrul activităţilor de cercetare.

—

CESE propune, de asemenea, crearea unui observator al resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei din Europa, capabil să colecteze, să analizeze şi să furnizeze informaţii coerente şi comparabile cu privire la evoluţiile din domeniu şi la politicile naţionale în materie de resurse umane, atât din cadrul Europei, cât şi la scară globală.

—	CESE solicită realizarea unor eforturi coordonate pentru consolidarea carierei şi a mobilităţii cercetătorilor în UE, în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi dezvoltarea carierelor acestora, în special în materie de recrutare, de evoluţie în carieră şi de drepturi sociale.

—

În sfârşit, CESE solicită ca noul Pact european pentru inovare pe care UE se pregăteşte să-l elaboreze, precum şi viitoarea revizuire a Strategiei de la Lisabona să acorde atenţia cuvenită importanţei aspectelor legate de dezvoltarea şi calificarea resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei.

2. Introducere

2.1 Politicile privind cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi inovarea joacă un rol tot mai important în cadrul Strategiei de la Lisabona, atât la nivel comunitar, cât şi naţional.

2.2 Noul impuls de care a beneficiat Spaţiul European de Cercetare şi, în acest context, şi dezvoltarea capitalului uman, în cadrul Strategiei europene pentru competitivitate, creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, demonstrează că mobilitatea, precum şi consolidarea resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei din Europa joacă un rol esenţial pentru succesul acestei strategii.

2.3 Uniunea Europeană se pregăteşte să definească o nouă strategie pentru inovare, mai integrată şi cu un caracter social mai marcat, în care triunghiul cunoaşterii va figura în centrul preocupărilor. În acest context, factorul uman joacă un rol esenţial pentru a garanta menţinerea competitivităţii UE pe plan mondial şi a capacităţii sale de a înfrunta principalele provocări ale următoarelor decenii.

2.4 Libera circulaţie a cunoştinţelor şi mobilitatea au fost recunoscute de către şefii de stat şi de guvern ca fiind factori decisivi pentru politicile privind educaţia şi cercetarea din UE şi pentru cooperarea europeană. Există numeroase programe europene care încearcă, în domeniul lor de acţiune, să răspundă acestor provocări, şi anume: – programul Erasmus pentru mobilitatea tinerilor în cadrul învăţământului superior; – programul Erasmus Mundus pentru consolidarea cooperării cu ţările terţe prin intermediul programelor comune de masterat şi doctorat şi a creării de parteneriate între instituţiile de învăţământ superior; – programul-cadru de cercetare şi dezvoltare tehnologică, în special programul său specific „Persoane”, de promovare a mobilităţii cercetătorilor, cunoscut pentru acţiunile Marie Curie, care joacă un rol fundamental. Procesul de la Bologna în domeniul învăţământului superior are la rândul său ca obiectiv promovarea dimensiunii europene a învăţământului superior, a mobilităţii şi a cooperării. Cu toate acestea şi în pofida programelor existente şi a eforturilor depuse, constatarea unanimă este că mai sunt încă multe de făcut.

2.5 După adoptarea Avizului privind Comunicarea Comisiei pe tema „Favorizarea carierelor şi a mobilităţii: un parteneriat european pentru cercetători” (1), Comitetul Economic şi Social European a decis să elaboreze prezentul aviz din proprie iniţiativă, pentru a-şi aduce încă o dată contribuţia în cadrul unei strategii de consolidare a capitalului uman în Uniunea Europeană şi al sprijinirii unei noi politici privind cercetarea, precum şi al unei noi strategii privind inovarea, care să trateze resursele umane din perspectiva politicilor de integrare – pentru care Comitetul a pledat dintotdeauna –, precum şi în contextul unei agende de politică socială.

2.6 În 2010 se va revizui Strategia de la Lisabona şi va fi lansat noul plan european pentru inovare; tot atunci se va reînnoi documentul „Viziunea 2020”, referitor la Spaţiul European de Cercetare.

2.7 În contextul crizei economice, creşterea investiţiilor – atât a celor private, cât şi a celor publice – în domeniul cercetării şi dezvoltării şi consolidarea resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei trebuie să rămână în continuare o prioritate pe agendele politice naţionale şi pe agenda UE.

2.8 În aceste condiţii, este imperios necesar să se definească obiective comune la nivelul UE şi să se încurajeze acţiunile care urmăresc atingerea volumului necesar de resurse umane în domeniul cercetării şi dezvoltării, care să permită realizarea ambiţioaselor obiective pe care UE şi le-a fixat.

2.9 Aceste obiective presupun asigurarea creşterii fluxului de tineri care studiază discipline ştiinţifice şi tehnologice (de la matematică şi până la ştiinţele naturale şi de la inginerie la ştiinţele sociale şi umane) şi a numărului de doctorate în aceste domenii, încurajarea creşterii continue a procentului de femei din rândul oamenilor de ştiinţă, precum şi garantarea unor condiţii care să permită atragerea către Europa şi stabilirea pe teritoriul său a resurselor umane calificate din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, astfel încât să se poată compensa actualul deficit din cadrul relaţiilor transatlantice şi să se poată stabili fluxuri pozitive în relaţiile Europei cu restul lumii. Este vorba de obiective noi, care vor trebui să actualizeze, în acest domeniu, agenda de la Lisabona.

2.10 Pentru a concretiza aceste obiective, în Europa trebuie să se dezvolte centre şi reţele de competenţă excepţionale pe plan mondial, capabile să atragă persoanele recunoscute ca fiind cele mai talentate la nivel internaţional, şi să se impună, în acelaşi timp, extinderea bazei sociale a educaţiei şi culturii ştiinţifice şi tehnologice.

3. Necesitatea unei politici solide în materie de resurse umane în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, la nivel naţional şi european

3.1 CESE recunoaşte potenţialul reprezentat de Cartea verde privind Spaţiul European de Cercetare (SEC) (2), potrivit căreia una din priorităţile majore ale SEC este realizarea unui parteneriat european pentru cercetători, însoţit de cariere mai bune şi de o mobilitate sporită, precum şi de comunicarea Comisiei menţionată anterior, care a făcut obiectul unui aviz al Comitetului. Prin prezentul aviz, CESE doreşte să meargă şi mai departe şi să sprijine propunerile conţinute în documentul „Un parteneriat european pentru creşterea atractivităţii carierelor din domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice (CDT) şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mobilitate ale cercetătorilor în Europa – Propuneri de acţiuni prioritare”, elaborat de către miniştrii din Portugalia şi Luxemburg, respectiv dl José Mariano Gago şi dl François Biltgen, la 30 aprilie 2009 (3), în colaborare cu alţi miniştri, contribuind astfel la rândul său la realizarea unor progrese concrete în politica UE privind resursele umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei.

3.2 CESE recunoaşte că la nivelul UE s-au realizat eforturi considerabile în acest domeniu. Însuşi CESE a elaborat diferite avize din proprie iniţiativă pe teme conexe.

3.3 Resursele umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei au constituit o parte integrantă a strategiei UE începând cu luna martie a anului 2000. În 2002, la Summit-ul de la Barcelona, a fost definit obiectivul european de creştere a procentului PIB consacrat cercetării şi dezvoltării (C&D), pentru a se atinge 3 % în 2010. Creşterea resurselor umane asociată cu acest obiectiv a fost estimată la circa o jumătate de milion de cercetători suplimentari (4).

3.4 În consecinţă, începând cu această dată s-a demonstrat necesitatea unei politici europene comune în acest domeniu, care să meargă mult mai departe decât aşa-numita metodă deschisă de coordonare a politicilor naţionale şi să includă şi modificarea condiţiilor de muncă şi de dezvoltare a carierelor cercetătorilor, inclusiv ale tinerilor cercetători, în materie de recrutare, de evoluţie în carieră şi de drepturi sociale.

3.5 În ciuda faptului că obiectivul investiţiilor în C&D presupune ca 2 din cei 3 % din PIB să provină din sectorul privat, industria nu poate realiza singură acest efort, guvernele având o răspundere sporită în acest domeniu. Dat fiind că majoritatea posibilităţilor de angajare pentru cercetători sunt create de către industrie, pentru a se putea atinge obiectivele stabilite, în Europa trebuie create condiţii mai bune de dezvoltare a cercetării în cadrul sectorului privat şi de către acest sector, inclusiv de către întreprinderile mici şi mijlocii – de exemplu, prin stimularea creării de reţele şi de clustere de întreprinderi în sectoarele-cheie din economia europeană.

3.6 Nivelul investiţiilor publice pe cercetător în Europa continuă să fie considerabil mai mic decât cel din SUA şi din Japonia. Condiţiile şi perspectivele de angajare în sectorul public ar trebui, prin urmare, să facă parte integrantă din obiectivele politicii guvernelor europene în domeniul ştiinţific. Pe de altă parte, există o mare disproporţie în ceea ce priveşte numărul de cercetători raportat la ansamblul populaţiei, în comparaţie cu SUA şi cu Japonia: circa 6 cercetători la 1 000 de locuitori în UE, în timp ce în Japonia şi în SUA există aproximativ 9-10 cercetători la mia de locuitori.

3.7 Instituţiile de învăţământ superior, deşi sunt principalii actori ai formării de cercetători, trebuie să creeze noi mecanisme pentru o mai bună integrare a învăţământului şi a formării în cadrul fiecărui curriculum şi pentru o mai bună colaborare cu industria, într-o perspectivă de învăţare de-a lungul vieţii. Aceste instituţii trebuie să-şi schimbe cu adevărat perspectiva şi atitudinea faţă de această problemă în cadrul misiunii lor de formare de resurse umane pentru o societate a cunoaşterii, efectuând modificări la nivel de curriculum, mizând pe asocierea dintre formare şi cercetarea şi dezvoltarea industrială, oferind noi oportunităţi, inclusiv pentru cei care îşi încep cariera de cercetare mai târziu, oferind un acces mai larg pentru femei, minorităţi etnice şi grupuri mai puţin favorizate, precum şi incluzându-i pe cetăţenii cu nevoi speciale, aceştia putând vedea în cercetare şi în cunoaştere un teren de emancipare socială şi de recunoaştere personală în cadrul societăţii actuale.

3.8 Implicarea studenţilor, nu numai a celor din ciclurile 2 şi 3, ci şi a celor din primul ciclu de învăţământ, în activităţi de cercetare ca o componentă firească a curriculumului, inclusiv în sectorul privat, este încă foarte puţin răspândită şi trebuie intensificată.

3.9 Sunt necesare de asemenea, măsuri care să crească atractivitatea carierelor în domeniul ştiinţei, ingineriei şi tehnologiei în rândul tinerilor, fără a neglija ştiinţele sociale şi umane. Există o mare diferenţă între carierele din cadrul industriei, al universităţii sau al sectorului public, însă guvernele naţionale şi Comisia Europeană trebuie să joace un rol adecvat în acest domeniu şi să-şi coordoneze acţiunile. Aceasta reprezintă un factor esenţial pentru dezvoltarea SEC şi pentru prosperitatea şi competitivitatea UE pe viitor.

3.10 Educaţia ştiinţifică este un alt factor pertinent, deoarece poate stimula curiozitatea şi interesul copiilor şi tinerilor în raport cu carierele ştiinţifice. Necesitatea de insista asupra calificărilor şi a calităţii educaţiei, încă de la nivelul învăţământului primar şi secundar, prin intermediul lucrărilor experimentale şi al contactului cu lumea ştiinţei şi cu industria, ca de altfel şi asupra calificării profesorilor înşişi (5), este extrem de importantă pentru succesul SEC.

3.11 Strategiile de popularizare şi de vulgarizare a ştiinţei au fost deja recunoscute ca esenţiale pentru înţelegerea ştiinţei de către cetăţeni şi pentru ca ştiinţa să fie mai apropiată de societate, în special de tineri. Aceste strategii trebuie totuşi să fie încurajate tot mai mult, inclusiv la nivel european, prin sprijinirea iniţiativelor care prezintă un interes comun datorită importanţei lor – mai ales într-o lume globalizată în care este esenţial, pe de o parte, să se înţeleagă anumite probleme controversate şi, pe de altă parte, să se difuzeze reuşitele ştiinţifice.

3.12 Problema situaţiei femeilor în domeniul ştiinţific este un alt factor de importanţă majoră. Deşi cifrele sunt foarte diferite de cele de acum 20 de ani, femeile continuă să fie insuficient reprezentate în multe domenii ale cercetării ştiinţifice din numeroase ţări şi, mai ales, nu ajung să deţină posturi de conducere. La nivelul Comisiei Europene şi al anumitor state membre au fost depuse eforturi importante, însă mai sunt multe de făcut. Mobilizarea femeilor continuă să fie cea mai evidentă modalitate posibilă de creştere a resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei în Europa, în ciuda faptului că măsurile de stimulare nu au articulat suficient politicile din domeniul ştiinţei şi politicile sociale şi economice de sprijinire a femeilor.

3.13 În contextul discuţiei privind resursele umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, dimensiunea internaţională a SEC nu poate fi neglijată (6). UE va trebui să concureze la nivel internaţional pentru a atrage cele mai bune resurse umane calificate şi pentru a garanta condiţii de menţinere a acestora în Europa, printr-o coordonare mai bună între politicile naţionale şi cele comunitare. Cu toate acestea, UE va trebui să impună o perspectivă de cooperare care să favorizeze circulaţia şi transferurile de cunoaştere, precum şi mobilitatea, într-o viziune de reciprocitate şi totodată, mai ales în ceea ce-i priveşte pe cercetătorii din ţările în curs de dezvoltare, de contribuţie la consolidarea nivelului calificărilor în ţările lor de origine.

4. Necesitatea unor acţiuni politice concrete destinate obţinerii unor progrese imediate în raport cu obiectivele europene privind resursele umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei

4.1 Comitetul doreşte să sublinieze importanţa unei abordări comune la nivel european, însoţite de acţiuni politice concrete destinate obţinerii unor progrese imediate în materie de resurse umane în domeniul ştiinţei şi tehnologiei în Europa.

Reluând explicaţiile prezentate în Avizul privind Comunicarea Comisiei privind Parteneriatul european pentru cercetători, mai ales în ceea ce priveşte recrutarea cercetătorilor şi condiţiile lor de muncă, consideră că este de dorit şi că este realist să se urmărească o dezvoltare susţinută şi continuă la nivelul UE, de circa 5 % în medie pe an, în perioada următorilor 10 ani. Acest ritm ar permite ca volumul actual al resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei să crească cu mai mult de 50 % într-un deceniu. Comitetul propune ca aceste acţiuni să fie dezvoltate în special în următoarele domenii:

4.2.1 creşterea numărului şi a proporţiei tinerilor care optează pentru studiul materiilor asociate cu ştiinţa şi tehnologia;

4.2.2 creşterea numărului şi proporţiei absolvenţilor universitari care se înscriu la doctorat, precum şi diversificarea profilurilor doctoratelor şi consolidarea mecanismelor care asigură calitatea acestora;

4.2.3 atragerea şi menţinerea în cadrul instituţiilor din Europa a unei proporţii mai mari de studenţi şi de cercetători în domeniul ştiinţei şi tehnologiei care provin din Europa şi din restul lumii şi dublarea numărului de doctorate obţinute în afara ţării de origine;

4.2.4 reafirmarea importanţei asigurării unui cadru juridic, administrativ şi financiar pentru a stimula punerea în aplicare a acţiunilor prezentate anterior, în materie de coordonare a politicilor privind cercetarea, a politicilor privind ocuparea forţei de muncă şi a politicilor sociale.

4.3 În realitate, numărul de tineri care optează pentru studiul materiilor legate de ştiinţă şi tehnologie a crescut în majoritatea ţărilor europene, însă situaţia este diferită în ceea ce priveşte proporţia acestor tineri în raport cu numărul total de studenţi. Există numeroase posibilităţi de acţiune pentru a-i atrage pe tineri către ştiinţă şi tehnologie, printre care menţionăm: – îmbunătăţirea calităţii predării ştiinţei şi tehnologiei şi sprijinirea dezvoltării de reţele ştiinţifice între şcoli, profesori de ştiinţe şi cercetători, atât la nivel naţional, cât şi internaţional; – sprijinirea acţiunilor de promovare a culturii ştiinţifice şi de lărgire a bazei sociale a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice, în special sub forma centrelor ştiinţifice şi a muzeelor de ştiinţă; – furnizarea unor servicii de informare, precum şi a unor servicii de orientare şcolară şi profesională capabile să răspundă necesităţilor sociale în ceea ce priveşte cursurile de ştiinţă şi tehnologie.

4.4 Fără a neglija garanţia de calitate, un alt obiectiv imediat ar trebui să fie crearea de stimulente pentru creşterea numărului de doctorate şi diversificarea profilurilor acestora, implicând, atunci când este cazul, industria. În acest scop ar putea fi promovate acţiuni vizând: – creşterea proporţiei de burse de doctorat acordate prin concurs general la nivel naţional sau internaţional; – atragerea către Europa a absolvenţilor proveniţi din ţări terţe, pentru efectuarea unor cursuri de doctorat; – creşterea în continuare a importanţei pe care au căpătat-o recent doctoratele, pentru a atinge niveluri ridicate de competenţă profesională în diferite domenii şi nu numai în carierele de cercetare.

4.5 Atractivitatea pe plan internaţional va trebui să devină un obiectiv de atins, aceasta presupunând: – îmbunătăţirea şi stimularea mobilităţii studenţilor, cercetătorilor şi profesorilor între instituţii şi sectoare şi la nivel transfrontalier, în special între sectorul academic şi cel industrial; – promovarea recrutării deschise a cercetătorilor, pe baze competitive şi transparente; – îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a familiilor cercetătorilor şi facilitarea accesului la piaţa muncii pentru partenerii de viaţă ai cercetătorilor; – reducerea substanţială a birocraţiei asociate cu finanţarea publică a activităţilor de cercetare.

4.6 Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de angajare a cercetătorilor este un factor crucial pentru creşterea mobilităţii şi a interesului pentru carierele ştiinţifice, inclusiv pentru creşterea proporţiei femeilor din sectorul cercetării, prin asigurarea unei protecţii sociale adecvate. Generalizarea treptată a contractelor de muncă, pentru a face carierele mai competitive şi mai atractive, pe lângă asigurarea unor condiţii adecvate de încadrare în muncă pentru femei şi bărbaţi, inclusiv a concediului de maternitate, concediului parental şi a altor măsuri de securitate socială care încurajează mobilitatea cercetătorilor, reprezintă factori esenţiali pentru succesul oricărei politici de cercetare şi inovare.

4.7 CESE sprijină eforturile statelor membre de analizare a posibilităţii de a adopta măsuri care facilitează transferul drepturilor la pensie suplimentară ale cercetătorilor care se deplasează, profitând de cadrul juridic existent şi prin intermediul unor acorduri bilaterale şi multilaterale. Comitetul aşteaptă cu interes rezultatul studiului de fezabilitate aflat în curs de desfăşurare şi finanţat de către CE, referitor la posibilitatea creării unui fond de pensii paneuropean pentru cercetătorii din UE, sprijinind orice măsuri, pe care le consideră de altfel urgente, care vizează facilitarea transferului drepturilor cercetătorilor la pensie suplimentară.

4.8 De asemenea, CESE sprijină şi pledează pentru acţiuni urgente care să faciliteze coordonarea politicilor din domeniul educaţiei, cercetării, ocupării forţei de muncă şi protecţiei sociale, pentru a asigura dezvoltarea coordonată a instrumentelor politicilor privind educaţia şi ştiinţa şi a politicilor sociale, astfel încât să se atingă obiectivele europene din domeniul ştiinţei şi tehnologiei.

Ca măsuri concrete la nivelul UE pentru a veni în întâmpinarea obiectivelor şi sarcinilor menţionate anterior, CESE doreşte următoarele:

4.9.1 ca, în contextul dezbaterii care va fi lansată în curând privind viitorul celui de-al optulea Program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică (C&DT) al UE, să se stabilească că acţiunile de cercetare sprijinite de PC8 trebuie să constituie în mod necesar o platformă de formare avansată, în special pentru doctorate, pe baza unor concursuri deschise studenţilor din toate ţările;

4.9.2 să se propună crearea unui observator al resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei din Europa, care să furnizeze informaţii coerente şi comparabile privind evoluţiile pe această temă şi politicile naţionale din domeniu, atât din Europa, cât şi de la nivel mondial (7);

4.9.3 tot în contextul noului PC8, intensificarea acţiunilor Marie Curie de sprijinire a mobilităţii cercetătorilor şi a acţiunilor asociate, precum şi consolidarea dimensiunii de cooperare internaţională în materie de resurse umane; consolidarea programului Erasmus Mundus, ca formă de stimulare a cooperării cu ţări terţe în ceea ce priveşte formarea avansată.

4.10 În final, CESE lansează îndemnul ca viitoarea revizuire a Strategiei de la Lisabona să acorde atenţia cuvenită importanţei creşterii şi calificării resurselor umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, precum şi garantării unei dezvoltări susţinute a unei politici comune pe această temă la nivel european.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 175, 28.7.2009, p. 81.

(2) Cartea verde „Spaţiul European de Cercetare: perspective noi” [COM(2007) 161 final], 4 aprilie 2007.

(3) Documentul 10003/09 al Consiliului, 18 mai 2009.

(4) A se vedea Raportul Grupului la nivel înalt privind resursele umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei în Europa, Report by the High Level Group on Increasing Human Resources for Science and Technology in Europe 2004, Comunitatea Europeană, 2004.

(5) A se vedea următoarele lucrări: Encouraging Student Interest in Science and Technology Studies, Global Science Forum, OCDE 2008, Mathematics, Science and Technology Education Report, The Case for a European Coordinating Body, European Roundtable of Industrialists (ERT), august 2009.

(6) Avizul CESE privind Comunicarea Comisiei către Consiliu şi către Parlamentul European „Un cadru strategic european pentru cooperare ştiinţifică şi tehnologică internaţională”. Raportor: dl Gerd WOLF (JO C 306, 16.12.2009, p. 13).

(7) Este o propunere făcută în 2004 de Grupul la nivel înalt privind resursele umane din domeniul ştiinţei şi tehnologiei în Europa (High Level Group on Increasing Human Resources for Science and Technology in Europe) (a se vedea nota de subsol 4).

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/24

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind modalităţile de sprijinire a IMM-urilor în vederea adaptării la mutaţiile de pe pieţele globale

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 255/04)

Raportor: dl CAPPELLINI

Coraportor: dl PAETZOLD

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Modalităţile de sprijinire a adaptării IMM-urilor (1) la mutaţiile de pe pieţele globale

Comisia consultativă pentru mutaţii industriale, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 26 noiembrie 2009. Raportor: dl Cappellini, coraportor: dl Paetzhold.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 180 de voturi pentru şi 3 abţineri.

Partea 1

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Comitetul recunoaşte faptul că IMM-urile au mai multe metode de a se internaţionaliza, aplicând strategii diferite şi recurgând la tipuri de sprijin diferite. Prezentul aviz îşi propune să stabilească opt recomandări care să stea la baza unor acţiuni prin care IMM-urile să fie sprijinite să se adapteze la mutaţiile de pe pieţele globale. Avizul Comitetului se adresează instituţiilor europene, statelor membre, IMM-urilor şi asociaţiilor de IMM-uri, precum şi, în sens mai larg, societăţii civile organizate din UE.

1.2 Recomandarea 1: să fie respectaţi întreprinzătorii, dreptul acestora de a lua decizii şi obligaţia de a suporta consecinţele propriilor decizii. Sprijinul acordat întreprinderilor ar putea însemna, de exemplu, ca antreprenorii să fie ajutaţi să facă faţă mutaţiilor de pe piaţa globală, dar el nu trebuie nici să înlocuiască decizia antreprenorială în sine şi nici să îi protejeze pe antreprenori de riscurile propriilor lor decizii. Politica de sprijinire a IMM-urilor ar trebui să recompenseze în mod eficient inovarea [prin participarea activă în platformele tehnologice intersectoriale din cel de-al şaptelea Program-cadru (PC 7)] şi ar trebui să nu comporte riscuri, cu excepţia cazului în care sprijinul intervine ca reacţie la anumite deficienţe determinate ale pieţei. În aceste circumstanţe, mutaţiile de pe piaţa globală pot avea un efect disproporţionat de mare asupra întreprinderilor mai mici (aşa cum sunt cele care operează în lanţuri de valoare economică adăugată mondiale sau în economii dominate de întreprinderi mai mici).

1.3 Recomandarea 2: să se reducă barierele din calea comerţului. Activităţile în favoarea deschiderii pieţelor, prin încheierea de acorduri comerciale de succes şi garantarea unei utilizări corecte din punct de vedere juridic a instrumentelor de protecţie comercială de către ţările terţe, consolidarea unor standarde comerciale globale şi menţinerea pieţei interne, fără a se neglija însă accesul simetric pe piaţă, rămân modul cel mai eficient de sprijinire a IMM-urilor cu activitate de export. Cel mai bun răspuns politic este asigurarea unui mediu în care activitatea de export a întreprinderilor să nu fie împiedicată de bariere tarifare sau netarifare.

1.4 Recomandarea 3: să se încurajeze competitivitatea comercială prin creşterea calităţii. Este necesar ca beneficiile şi calitatea respectării standardelor şi cerinţelor europene, precum şi cele ale participării depline în programe de creştere a calităţii, cum sunt PC7 şi PIC, să fie făcute cunoscute prin campanii de marketing în ţările terţe, organizate de către statele membre, Comisia Europeană şi asociaţiile de întreprinderi. În acelaşi timp, ar trebui subliniat că respectarea standardelor UE este o condiţie pentru importarea de bunuri şi servicii de către UE.

1.5 Recomandarea 4:în politicile comerciale trebuie„să se gândească mai întâi la scară mică”. Dacă se doreşte dezvoltarea parteneriatelor pentru a asigura accesul pe piaţă, IMM-urile trebuie să fie coordonate mai strâns, pentru a se adecva la procesul complex al negocierilor comerciale. Transparenţa negocierilor ar putea fi îmbunătăţită accentuând dimensiunea legată de IMM-uri în toate evaluările de impact asupra dezvoltării durabile (SIA). Ar trebui să se ia în considerare şi un grad mai mare de conştientizare a reprezentativităţii reprezentanţilor întreprinderilor. În acest sens, ar fi utile şi baza de date privind accesul pe piaţă şi serviciile de asistenţă (helpdesk) privind drepturile de proprietate intelectuală. Pentru a îmbunătăţi activitatea comercială a IMM-urilor, se pot depune mai multe eforturi în sfera achiziţiilor publice şi a plăţilor prompte, în cadrul UE.

1.6 Recomandarea 5: adaptarea politicilor la necesităţile IMM-urilor. Există o divergenţă între experienţele IMM-urilor legate de obstacolele din calea internaţionalizării şi modul în care acestea sunt percepute de factorii de decizie. Sprijinul trebuie acordat sub forme practice şi accesibile, prin intermediarii locali şi naţionali care sunt familiarizaţi cu IMM-urile. Promovarea legăturilor personale dintre întreprinderi prin subvenţionarea primelor vizite constituie un bun exemplu în acest sens. Sunt multe de făcut pentru a adapta politicile la nevoile IMM-urilor, aşa cum arată exemplul accesului la finanţare. Trebuie să fie încurajate metodele practice de sprijinire a IMM-urilor cum ar fi medierea, derogările de impozite, plăţile prompte şi măsurile care facilitează difuzarea rapidă a fondurilor prin exceptări de la ajutoarele de stat, în special pentru acele sectoare care sunt cele mai expuse la globalizare şi la criza economică şi financiară (printre altele, industria de autovehicule).

1.7 Recomandarea 6: sprijinirea IMM-urilor prin intermediul lucrătorilor lor. Scopul este de a garanta că IMM-urile sunt apte să beneficieze de forţa de muncă disponibilă, calificată şi care acţionează angajat. Pentru a menţine competitivitatea IMM-urilor din UE, trebuie să se păstreze resursele umane la cel mai înalt nivel de calificare, în special în sectoare cum ar fi ingineria, lucrările tehnice de întreţinere sau construcţiile. Comunicarea Comisiei „Un angajament comun pentru ocuparea forţei de muncă” generează valoare adăugată în acest proces. Dialogul social, în special dialogul social sectorial, trebuie să se angajeze într-o măsură mai mare să ajute IMM-urile să colaboreze cu proprii lucrători pentru a-şi menţine nivelul competenţelor şi a-şi dezvolta altele noi, astfel încât să fie primele care să beneficieze de noi oportunităţi şi de cele deja existente pe piaţa internă. Pentru a face faţă mutaţiilor globale, ar trebui facilitate parteneriate şi proiecte pe termen lung la nivelul UE, la care să participe organizaţiile IMM-urilor, întreprinderile, universităţile şi organismele de cercetare, în colaborare cu instituţiile din ţările cu economii emergente.

1.8 Recomandarea 7: Reţelele au importanţă pentru IMM-uri, în special atunci când intră pe piaţa globală. Reţele creează oportunităţi pentru IMM-uri, dar prezintă şi probleme caracteristice, legate de proprietatea intelectuală şi de clienţii dominanţi, probleme care pot fi mai bine soluţionate printr-o abordare sectorială. Ca actor pe piaţa globală, UE nu şi-a atins potenţialul în ceea ce priveşte îmbunătăţirea rolului IMM-urilor pe terţe pieţe, atât ca exportatori, cât şi ca importatori. Un interes deosebit îl prezintă rolul pe care UE şi statele membre îl pot juca în sprijinirea acelor IMM-uri care sunt suficient de competitive pentru a juca un rol ca societăţi iniţiale şi intermediare (SII) în lanţurile de creare a valorii economice. Trebuie să se pună un accent mai puternic pe acest aspect, în conformitate cu indicaţiile anterioare ale CCMI şi luând în considerare exigenţele repoziţionării politicilor industriale ale UE pe pieţele globale.

1.9 Recomandarea 8: să inovăm şi să evaluăm. Factorii de decizie trebuie să inoveze în economia reală, în special prin impunerea unor condiţii riguroase de natură economică, socială şi de mediu. Politicile trebuie să reacţioneze rapid la noile provocări, să fie evaluate pe baza unor probe de calitate temeinice si să iniţieze dialogul cu părţile interesate, pentru a trage învăţăminte din succese şi din fluctuaţiile rezultatelor. IMM-urile ar putea aduce o contribuţie importantă în sfera produselor şi serviciilor eficiente energetic şi a aşa-numitei „economii ecologice”.

2. IMM-urile joacă un rol vital în reacţia UE la mutaţiile de pe piaţa globală

2.1 Cele 23 de milioane de IMM-uri din UE joacă un rol vital în adaptarea economiei UE la mutaţiile înregistrate pe pieţele globale. Ele angajează două treimi din salariaţii existenţi în sectorul privat, menţin dinamismul pieţei forţei de muncă şi contribuie la dezvoltarea în UE a unei economii competitive, inovative şi incluzive. Procesele de fragmentare şi specializare economică, ce caracterizează globalizarea, oferă IMM-urilor nişe de piaţă care pot fi exploatate. Este necesar să se acorde o mai mare recunoaştere contribuţiei IMM-urilor la prosperitatea UE şi a diferitelor sale modele sociale, culturale şi economice. IMM-urile reprezintă coloana vertebrală a sistemului de producţie al UE şi îşi pot spori contribuţia la ocuparea forţei de muncă şi la valoarea adăugată a UE (2).

2.2 UE fiind cel mai mare exportator şi donator în materie de ajutor pentru dezvoltare din lume, are deja o puternică orientare globală. IMM-urile sunt un grup eterogen şi multe dintre ele nu vor avea capacitatea, resursele sau dorinţa de a acţiona pe pieţe globale. Comitetul doreşte să sublinieze că „globalizarea” şi „internaţionalizarea” sunt aspecte importante chiar şi pentru IMM-urile care aprovizionează sau interacţionează numai pe pieţe locale şi regionale (3). Globalizarea a redefinit compromisurile sociale care au ancorat IMM-urile în sistemele economice naţionale, iar Comitetul recunoaşte că actuala criză va schimba din nou legăturile dintre IMM-uri şi pieţele lor naţionale şi internaţionale (4). Este necesar ca rolul întărit al Comisiei Europene şi al statelor membre în acest proces să fie luat în discuţie şi înscris pe agenda politică a UE. Dacă UE comunică pe o singură voce cu instituţiile financiare internaţionale (aşa cum a solicitat deja reprezentantul Eurogrupului la Consiliu), iar Eurogrupul are o viziune comună asupra metodei de sprijinire a zonei euro, poziţionarea IMM-urilor pe piaţa globală ar fi consolidată.

2.3 Sunt mai mulţi factori care influenţează reacţia IMM-urilor la mutaţiile de pe piaţa globală. În ciuda angajamentului de a transforma piaţa unică în realitate, numai câteva IMM-uri din UE-27 au activitate de export sau fac achiziţii din străinătate (5). Ţările mai mici şi întreprinderile mai mari au tendinţa de a fi mai internaţionalizate (6). Deşi serviciile contribuie cu aproximativ 70 % din valoarea adăugată brută a UE-27, totalul contribuţiei acestui sector la comerţul transfrontalier a fost de numai 20 % în anul relativ prosper 2006. (7) Destinaţiile şi domeniile de internaţionalizare diferă, ca şi metodele alese (de exemplu, export sau întreprinderi comune) şi direcţia schimburilor. Obstacolele în calea internaţionalizării diferă şi ele, principalul fiind, pentru IMM-uri, lipsa de cunoaştere în materie de pieţe străine (13 % dintre IMM-urile cu o activitate de export au menţionat acest lucru ca principal obstacol), urmat de taxele de import în ţările de destinaţie şi lipsa de capital (fiecare, 9 %) (8).

2.4 Rolul IMM-urilor în activităţi transfrontaliere este mult mai mic decât cel al întreprinderilor mari, în interiorul şi în afara pieţei interne, ceea ce creează impresia greşită că UE este pentru întreprinderile mari, iar statele membre, pentru IMM-uri. Comitetul subliniază că IMM-urile reprezintă coloana vertebrală a economiei UE şi joacă un rol important în economia socială europeană, în special în cazul în care întreprinderile mai mari subcontractează în ţări terţe (outsourcing).

CESE recunoaşte deci evoluţia de-a lungul anilor a politicilor UE în favoarea IMM-urilor, începând cu Planul de acţiune pentru IMM-uri din 1986, Programul integrat din 1994, diferitele programe multianuale, Agenda de la Lisabona (2000), Carta Europeană a întreprinderilor mici din 2000, PIC (Programul-cadru pentru competitivitate şi inovare) şi „Small Business Act” pentru Europa (SBA).

2.5 Multe întreprinderi funcţionează fără a aştepta de la politicile publice altă formă de sprijin decât îndepărtarea obstacolelor administrative şi de reglementare. Pentru acestea, corectarea deficienţelor pieţei constituie principala justificare a intervenţiilor comunitare în materie de politici în favoarea IMM-urilor. Dar în avizele sale anterioare (9), Comitetul şi-a prezentat cu claritate punctul de vedere, şi anume că sprijinul acordat IMM-urilor trebuie să fie la alt nivel, dacă se doreşte să se răspundă obiectivelor ambiţioase din SBA şi nevoilor celor 23 de milioane de IMM-uri din UE. În plus, Săptămâna IMM-urilor a extins şi mai mult sfera de aplicare a politicii în cauză, propunându-şi „să informeze, să ofere asistenţă, să inspire, să împărtăşească şi să încurajeze” IMM-urile (10), astfel cum s-a indicat în Avizul INT/445 al CESE şi, recent, de către Comitetul Regiunilor cu privire la punerea în aplicare a Small Business Act for Europe.

2.6 Prezentul aviz se concentrează în special asupra recomandărilor de sprijinire a IMM-urilor în activitatea de export şi asupra politicii destinate să sprijine IMM-urile în gestionarea mutaţiilor de pe piaţa globală. Avizul se adresează Comisiei Europene, Parlamentului European şi statelor membre, precum şi IMM-urilor şi asociaţiilor acestora, atât sectoriale cât şi intersectoriale. Avizul începe prin a explica de ce justificarea tradiţională a intervenţiilor în vederea corectării deficienţelor pieţei se poate dovedi o componentă vitală a acestei politici. Pe de altă parte, sugerează că mecanismele prin care se identifică deficienţele pieţei, soluţiile politice definite şi responsabilităţile executive atribuite nu sunt întotdeauna clare sau adaptate. Din acest motiv este necesar să fie elaborate alte principii, menite să apropie politica de IMM-uri şi să o îndepărteze de noţiunea abstractă de „piaţă”. În acest sens, CESE ar putea promova, împreună cu alte instituţii de nivel comunitar sau naţional interesate, elaborarea unui raport bianual la nivel global, care să măsoare, cu indicatorii de piaţă adecvaţi, poziţionarea IMM-urilor pe piaţa globală.

3. Recomandarea 1: Întreprinzătorii iau deciziile

3.1 Măsurile trebuie să respecte întreprinzătorii, dreptul acestora de a lua decizii şi obligaţia de a suporta consecinţele propriilor deciziilor. Stimulentele pentru export pot fi extrem de dăunătoare prin denaturarea pieţelor şi prin încurajarea întreprinderilor să-şi asume riscuri pe care nu sunt pregătite să le gestioneze. De regulă, politicile ar trebui să recompenseze inovarea şi să sprijine asumarea riscului comercial, dar să nu comporte riscuri în sine, cu excepţia cazului în care sprijinul intervine ca reacţie la anumite deficienţe determinate ale pieţei.

3.2 Globalizarea pune IMM-urilor şi factorilor de decizie probleme complexe şi implică atât riscuri cât şi oportunităţi. Accesul la pieţele globale necesită informaţii costisitoare, furnizorii trebuie să fie credibili, iar lanţurile de creare a valorii economice pun IMM-urilor probleme legate de drepturile de proprietate intelectuală. IMM-urile urmează căi diferite către internaţionalizare, unele fiind globale chiar de la înfiinţare, iar altele învăţând încet cum să se adapteze. Provocarea cu care se confruntă factorii de decizie este de a se asigura că modul în care înţeleg ei nevoile IMM-urilor corespunde chiar nevoilor IMM-urilor pe care urmăresc să le sprijine. Acesta este motivul pentru care asigurarea sprijinului trebuie să rămână în centrul preocupărilor, păstrând totodată libertatea de decizie a întreprinzătorului.

4. Recomandarea 2: Pieţele trebuie să fie libere

4.1 Accentul pus pe libertatea de decizie a întreprinzătorului este principala justificare a liberalizării pieţelor şi reprezintă o ipoteză de bază a politicii UE pentru IMM-uri. SBA face referire la o mai bună valorificare a pieţei interne, Comitetul a susţinut că îmbunătăţirea pieţei interne este cea mai eficientă cale de îmbunătăţire a capacităţii de export a IMM-urilor (11), iar accesul mai larg al IMM-urilor la pieţele de export constituie o temă centrală pentru dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona (12). Reducerea barierelor din calea comerţului şi acţiunile în favoarea unor pieţe deschise şi concurenţiale, prin încheierea de acorduri comerciale, consolidarea unor standarde comerciale globale şi menţinerea pieţei interne, rămân modul cel mai eficient de sprijinire a IMM-urilor cu activitate de export, cu condiţia ca deschiderea pieţelor să respecte „accesul simetric” şi să nu pericliteze acquis-ul comunitar. Cea mai bună reacţie politică este asigurarea unui mediu în care activitatea de export pe care pot să o desfăşoare întreprinderile mici să nu fie împiedicată de bariere tarifare sau netarifare. Exemple de acţiuni adecvate sunt:

încheierea Rundei de la Doha, acordurile OMC/acordurile privind achiziţiile publice şi acordurile bilaterale, precum şi alte negocieri comerciale internaţionale care abordează problema barierelor tarifare atât la frontieră (bariere tarifare, proceduri vamale), cât şi „dincolo de frontieră” (bariere netarifare, standarde, norme şi reglementări tehnice) (13);

acţiuni care să abordeze protecţia insuficientă sau organizată prea birocratic a dreptului de proprietate intelectuală şi temele conexe, cum ar fi transferul de tehnologie; pot fi citate în acest sens Enterprise Europe Network (reţeaua europeană a întreprinderilor), serviciul de asistenţă al proiectului IPeuropAware, „China IPR SME Helpdesk” şi Centrul economic şi tehnologic european înfiinţat în India în 2008, în care este implicat Oficiul European pentru Brevete;

c.	acţiuni permanente care să abordeze practicile discriminatorii de achiziţii publice la nivel guvernamental;

d.	acţiunile Comisiei Europene ca răspuns la propunerile membrului Parlamentului European Guardans Cambó, pe care Comitetul solicită Comisiei să le comunice (14).

5. Recomandarea 3: Să se încurajeze competitivitatea comercială prin creşterea calităţii

5.1 Complexitatea chestiunilor legate de decizia unui întreprinzător de a-şi internaţionaliza activitatea presupune ca sprijinul acordat IMM-urilor să poată fi în măsură să ţină seama de metoda aleasă, de alianţele încheiate şi de sectoarele implicate. Prin urmare, Comitetul subscrie la noul Regulament general de exceptare pe categorii de ajutoare (RGEC), prin care se urmăreşte crearea unui cadru al ajutoarelor de stat mai sensibil la necesităţile IMM-urilor. Acesta va permite canalizarea unor ajutoare substanţiale către IMM-uri, în cazul în care se dovedeşte că piaţa nu a contribuit la un rezultat eficient al acestora (15). Comitetul a emis un aviz cu privire la necesitatea ca IMM-urile să participe pe deplin la programele de creştere a calităţii, cum sunt cele din PC7 (16) şi să utilizeze noul manual al Comisiei privind ajutoarele de stat pentru IMM-uri. Organizaţiile IMM-urilor ar trebui să aibă în vedere acţiunile de formare ale Comisiei (17). Monitorizarea la nivelul UE a politicilor, sector cu sector, ar trebui să aibă ca obiect schimbările mai importante din cultura mediului antreprenorial, lanţurile de valoare economică adăugată, poziţionarea pe piaţă, în special pentru IMM-uri. În acest domeniu sunt necesare progrese semnificative.

5.2 Tuturor întreprinderilor care încep să importe din UE li se solicită să funcţioneze ele însele la cele mai înalte standarde în ceea ce priveşte siguranţa consumatorilor, responsabilitatea socială corporativă şi durabilitatea mediului. Dat fiind că astfel UE obligă aceste întreprinderi la investiţii semnificative, s-ar putea face mai mult pentru a mări profitul acestor investiţii. În consecinţă, Comitetul încurajează statele membre, Comisia Europeană şi asociaţiile reprezentative ale IMM-urilor să reflecteze la metodele de a prezenta calitatea produselor şi a serviciilor UE pe pieţele externe. Marketingul orizontal, care informează despre calitatea produselor UE, nu trebuie să se refere exclusiv la campaniile „Marcajul CE” sau „Fabricat în Europa”. Dar sensibilizarea publicului de pe pieţele terţe cu privire la calitatea mărfurilor, într-o abordare sector cu sector, ar fi un instrument de marketing important, care ar veni în sprijinul multor IMM-uri, în special al acelora care funcţionează în sectoare noi (cum ar fi energia ecologică). Iniţiativele „Comerţ echitabil”, de la nivel regional şi global, care urmăresc să implice cu succes organizaţiile IMM-urilor din UE, ar trebui să facă obiectul unei examinări şi a unei evaluări mai sistematice.

5.3 IMM-urile cumpără din afara pieţei unice tot atât cât exportă (5). IMM-urile din statele membre mai mici, în special acelea care lucrează în comerţul cu ridicata, comerţul cu amănuntul şi în sectorul manufacturier, au tendinţa de a se aproviziona din afara graniţelor (8), dar nu din ţări terţe. Promovarea neîntreruptă a standardelor europene şi a marcajului CE, precum şi îmbunătăţirea capacităţii de evaluare a conformităţii şi de supraveghere a pieţei din ţările terţe ar extinde gama furnizorilor de importuri în UE. Construcţia capacităţii instituţionale, prin care întreprinderile din ţările terţe pot răspunde cerinţelor UE, va asigura, de asemenea, sprijin întreprinderilor în conformitate cu agenda UE „Ajutor pentru comerţ” şi, aşa cum a arătat preşedintele Comitetului OMC-BTC, va spori încrederea şi va stimula comerţul liber şi comerţul echitabil (18).

6. Recomandarea 4: În politicile comerciale trebuie „să se gândească mai întâi la scară mică”

6.1 Comitetul subliniază că anumite subiecte din SBA au relevanţă în elaborarea politicii comerciale. IMM-urile sunt mai puţin apte să răspundă sarcinilor ce rezultă din reglementări şi să-şi facă auzite punctele de vedere în cercurile politice (19). Acest lucru este valabil şi în legătură cu barierele tarifare şi netarifare. În conformitate cu propunerea Comisiei în favoarea „unui parteneriat mai puternic, care să permită accesul la piaţă” (20), organizaţiile întreprinderilor ar trebui să fie active în parteneriatul pentru accesul la pieţe şi în comitetul consultativ corespunzător, MAAC. În plus, trebuie să se asigure o deplină luare în considerare a intereselor IMM-urilor în toate negocierile comerciale. Instrumentele de apărare a comerţului existente în prezent, cum ar fi măsurile anti-subvenţii şi antidumping nu sunt adecvate pentru IMM-uri, cărora le lipsesc resursele şi competenţele pentru a depune plângeri care să-şi atingă scopul. Masa rotundă UE-China şi Masa rotundă UE-India ale CESE ar putea şi ele să faciliteze dialogul şi lucrările pregătitoare în rândul respectivelor societăţi civile ale UE (în special IMM-uri şi categoriile economiei sociale).

6.2 Comitetul recunoaşte că punctele de vedere ale IMM-urilor sunt transmise în special prin intermediul statelor membre, precum şi prin intermediul Comitetului articolului 133 şi al asociaţiilor comerciale şi al federaţiilor industriale care intervin în favoarea Comisiei în cadrul OMC. Cu toate acestea, negocierile comerciale sunt complexe şi este necesar ca, în reţeaua politicilor comerciale, să fie dezvoltate parteneriate mai puternice şi mai bine coordonate, pentru a crea un acces mai larg la piaţă pentru IMM-uri. CE şi statele membre ar trebui să coordoneze mai strâns intenţiile IMM-urilor de a-şi reprezenta mai bine interesele în alte organisme de stabilire a standardelor, cum ar fi ISO. Exemple de acţiuni adecvate sunt:

a.	statele membre şi Comisia ar putea face declaraţii post-hoc în evaluările impactului asupra durabilităţii (SIA) cu privire la procedurile prin care au consultat IMM-urile şi la reprezentativitatea asociaţiilor consultate (21);

Comitetul salută Baza de date cu privire la accesul pe piaţă (MADB) şi resursele pentru protecţia proprietăţii intelectuale, inclusiv serviciile de asistenţă tehnică (helpdesk) în materie de drepturi de proprietate intelectuală. Stagiile periodice ale funcţionarilor din Comisia Europeană în IMM-uri şi în birourile de contact în materie de drepturi de proprietate intelectuală de la nivel naţional ar ajuta mult la înţelegerea chestiunilor pe care le implică respectivele domenii comerciale;

politicile discriminatorii în materie de achiziţii publice şi plăţile întârziate sunt domenii în care acţiunea statului provoacă prejudicii disproporţionate IMM-urilor (22). Comitetul salută analizarea punerii în aplicare în 2006 a directivei, dar consideră că trebuie evaluat şi efectul crizei financiare. Astfel, s-ar exercita presiune morală şi s-ar prezenta bunele practici, aşa cum este cazul acordurilor oficiale din iunie 2009 ale Guvernului irlandez de a reduce de la 30 la 15 zile perioada în care departamentele guvernului central efectuează plăţile către furnizori.

7. Recomandarea 5: Ajustarea politicilor la nevoile IMM-urilor

7.1 Politicile trebuie adaptate astfel încât să răspundă nevoilor întreprinderilor, în primul rând ale IMM-urilor, şi nu nevoilor furnizorului de politici, ale mecanismului de aplicare sau ale principiului subsidiarităţii. Atât summitul din 2006 al OCDE/APEC privind internaţionalizarea IMM-urilor, cât şi grupul de experţi ai Comisiei au subliniat obstacolele din calea activităţii de export a IMM-urilor (23). În orice caz, studii recente arată că punctele de vedere ale factorilor de decizie şi cele ale IMM-urilor sunt divergente în privinţa esenţei acestor obstacole şi a posibilelor soluţii (24). Contextul juridic şi comercial al fiecărui IMM este diferit, ca şi abordarea internaţionalizării, sub multe aspecte: în etape, prin antreprenoriat strategic, prin învăţare, prin marketing de proximitate şi de nişă, iar unele sunt chiar înfiinţate pentru a fi globale, concentrându-se asupra pieţei globale încă de la început (25).

7.2 Comitetul a sugerat o gamă de măsuri nefinanciare, prin care să fie promovate IMM-urile (26), inclusiv evenimente legate de cooperare (aşa cum a fost programul INTERPRISE, în prezent întrerupt, târgurile destinate subcontractorilor), care facilitează întâlnirile faţă în faţă între întreprinzători (27) şi programe de formare a formatorilor, ajutând astfel organizaţiile care apără interesele IMM-urilor, pentru a îmbunătăţi consilierea adaptată a IMM-urilor.

7.3 Un exemplu actual de eşec al adaptării politicilor privind IMM-urile este accesul la finanţare şi la asigurarea creditului. Acestea sunt preocupări de bază ale IMM-urilor şi în mod special ale celor cu activitate de export. În ciuda sprijinului financiar masiv din surse publice acordat sistemului bancar, întreprinderile resimt un deficit considerabil de credite şi de asigurări de credite. Acest lucru arată deficienţe instituţionale ale pieţelor financiare şi cheamă la acţiuni specifice pentru a îmbunătăţi oferta de credite şi de asigurări de credite adresată întreprinderilor (28). Prin urmare, Comitetul sprijină concluziile Mesei rotunde de la Torino a OCDE, care reafirmă importanţa abordării contextului în care operează instituţiile financiare, solicitând „o guvernanţă de încredere şi cadre de impozitare, de reglementare şi juridice solide, care să asigure condiţii de concurenţă echitabile pentru toate entităţile economice, indiferent de mărime” (29).

7.4 Comitetul sprijină şi celelalte recomandări practice ale Mesei rotunde de la Torino, de a acorda asistenţă IMM-urilor în gestiunea financiară, inclusiv:

a.	acţionând pentru ca garanţiile să devină funcţionale, printr-o mai bună mediere între furnizorii de credite şi IMM-uri;

b.	răspunzând problemelor de flux de numerar prin sisteme de impozitare favorabile şi exceptări de la plata asigurărilor sociale sau prin concedii şi mecanisme de exceptare fiscală pentru investitorii privaţi care investesc în IMM-uri;

c.	acţionând cu fermitate pentru ca toate întreprinderile să încaseze cu celeritate plăţile ce li se cuvin, atât în cadrul lanţului de valoare adăugată, cât şi de la guvern (deşi acesta nu este un aspect specific IMM-urilor) (30);

7.5 Comitetul salută, de asemenea, Cadrul temporar pentru ajutoarele de stat aprobat în decembrie şi anunţat în cadrul planului european de redresare economică. Sunt demne de menţionat următoarele măsuri:

a.	limita maximă compatibilă a ajutorului este de 500 000 de euro pe o perioadă de doi ani;

se permite statelor membre să acorde, fără a notifica fiecare caz în parte, garanţii de stat pentru împrumuturile cu dobândă redusă, ajutor sub forma subvenţionării dobânzii, aplicabile la toate tipurile de împrumuturi; şi împrumuturi subvenţionate pentru producţia de produse ecologice care necesită o adaptare anticipată la viitoarele standarde comunitare privitoare la produsele respective sau depăşirea acestora;

c.	modificările aduse Orientărilor privind investițiile în capital de risc pentru a mări valoarea admisibilă a capitalului de risc injectat în IMM-uri de la 1,5 milioane de euro pe an la 2,5 şi a reduce nivelul participării private de la 50 % la 30 %.

7.6 IMM-urile trebuie să aibă acces cu prioritate la fondurile în valoare de 5 bilioane de euro promise pe doi ani în comunicatul G20 (31). Alocarea acestor fonduri trebuie să fie supravegheată îndeaproape, pentru a garanta că îşi ating ţintele propuse. În temeiul tratatelor actuale, IMM-urile din noile state membre au capacitatea de a primi sprijin extraordinar.

7.7 „O singură voce” a UE pe lângă instituţiile financiare internaţionale, în cadrul monedei euro şi politici economice, industriale şi comerciale ale UE mai coerente şi mai coordonate la nivel global ar fi în avantajul atât al IMM-urilor (aşa cum s-a afirmat deja în unele audieri din primăvară ale CESE pe tema crizei financiare şi economice globale din prezent), cât şi al statelor membre.

8. Recomandarea 6: Sprijinirea IMM-urilor prin intermediul propriilor lucrătorilor

8.1 Pentru competitivitatea IMM-urilor, lucrătorii şi calificările pe care le aduc cu sine sunt esenţiale. În UE, IMM-urile angajează un procentaj mai mare din totalul forţei de muncă decât cele din SUA sau din Japonia, astfel încât este vital să se depună eforturi consistente pentru a angaja organizaţiile reprezentative ale IMM-urilor într-un dialog social şi în alte sfere ale politicilor. De exemplu, există posibilitatea să apară o mai mare ofertă de competenţe, atât ale inginerilor cât şi ale lucrătorilor calificaţi, dacă IMM-urile se implică mai mult în cercetare-dezvoltare (colectivă) şi rezultatele acesteia sunt exploatate comercial (de exemplu prin acorduri de brevetare).

8.2 IMM-urile ar trebui să valorifice la maximum planul de acţiune pentru locuri de muncă prezentat de Comisie în iunie 2009, precum şi politica în vederea unei mai corecte anticipări a mutaţiilor structurale şi industriale. Comunicarea „Un angajament comun pentru ocuparea forţei de muncă” (32) avansează trei priorităţi-cheie: menţinerea nivelului de ocupare a forţei de muncă, crearea de locuri de muncă şi promovarea mobilităţii; actualizarea calificărilor astfel încât să răspundă nevoilor pieţei forţei de muncă şi un acces mai larg la locuri de muncă. Printre aspectele demne de interes se numără:

a.	un instrument de microfinanţare în valoare de 100 de milioane de euro, sub forma unor împrumuturi de până la 25 000 de euro, adaptate la întreprinderile care angajează mai puţin de 10 persoane;

b.	cinci milioane de stagii şi alte forme de ajutor acordat tinerilor care se confruntă cu şomajul;

c.	o analiză sector cu sector a pieţei forţei de muncă din UE pentru a actualiza competenţele şi a le adapta la nevoile pieţei din prezent şi din viitor (33).

d.	un set de instrumente pentru întreprinderi şi lucrătorii acestora, pentru a gestiona mai bine restructurarea;

e.	un ghid de formare în materie de întreprinderi mici, pentru a ajuta IMM-urile să menţină şi să obţină competenţele de care au nevoie.

9. Recomandarea 7: Importanţa reţelelor în internaţionalizarea IMM-urilor

9.1 Numeroase IMM-urile sunt entităţi care acceptă preţul pieţei (price-takers) şi nu entităţi care impun preţul (price-makers) şi sunt angrenate în pieţele internaţionale prin lanţul de aprovizionare şi cel de creare de valoare economică adăugată şi prin importuri, mai degrabă decât prin exporturi. Aceste reţele creează oportunităţi IMM-urilor, dar prezintă şi probleme caracteristice, legate de proprietatea intelectuală şi de clienţii dominanţi, probleme care pot fi mai bine soluţionate printr-o abordare sectorială. Ca actor pe piaţa globală, UE nu şi-a atins potenţialul în ceea ce priveşte îmbunătăţirea rolului IMM-urilor pe terţe pieţe, atât ca exportatori, cât şi ca importatori. Un interes deosebit îl prezintă rolul pe care UE şi statele membre îl pot juca în sprijinirea acelor IMM-uri care sunt suficient de competitive pentru a juca un rol ca societăţi iniţiale şi intermediare (SII) în lanţurile de creare a valorii economice. Trebuie să se pună un accent mai puternic pe:

a.	sprijinirea IMM-urilor din UE pentru a se deplasa înspre segmentul cu valoare adăugată mare al proceselor de producţie globale (prin legături cu agendele de inovare, cercetare şi competenţe, inclusiv ale universităţilor);

b.	punerea în legătură a IMM-urilor cu investitori direcţi străini, de anvergură internaţională, interesaţi de oportunităţile pieţei interne a UE, pentru a promova colaborări industriale trainice;

c.	sprijinirea IMM-urilor în problemele specifice pe care le ridică în cazul lor aceste reţele şi lanţuri de creare a valorii economice (dreptul de proprietate intelectuală, plăţile prompte şi în respectul obligaţiilor statutare şi contractuale etc.);

coordonarea şi sprijinirea reţelelor existente, inclusiv a consorţiilor de export ale IMM-urilor, naţionale şi europene, a clusterelor locale şi a organizaţiilor reprezentative ale IMM-urilor, spre a promova o asistenţă adaptată, astfel încât competenţele lor atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele învecinate (de ex. regiuni transfrontaliere) să fie mai bine exploatate; este util sprijinul actual acordat activităţii de export din partea Reţelei de întreprinderi europene a Comisiei, a camerelor de comerţ şi a camerelor de comerţ bilaterale pentru export; însă acesta ar putea fi extins şi coordonat mai bine între diferiţii parteneri, precum şi cu alte reţele şi organizaţii existente ale IMM-urilor, active în acest domeniu; diferitele forme de asociere a IMM-urilor şi soluţiile de sprijin tehnic conforme cu politicile în materie de ajutor de stat şi cu OMC ar putea face obiectul unor noi studii şi măsuri.

9.2 Comitetul a prezentat mai multe avize cu privire la externalizarea unor activităţi şi lanţurile de creare a valorii economice (34). Acestea au impact direct asupra economiei europene şi în special asupra IMM-urilor, dintre care multe se internaţionalizează prin intermediul acestor tipuri speciale de relaţii. IMM-urile beneficiază de aceste reţele globale împărtăşind riscurile internaţionalizării, dobândind acces la noi tehnologii şi îmbunătăţindu-şi eficienţa prin subcontractarea unor activităţi şi specializându-se în continuare în direcţia competenţelor lor principale. Dar se confruntă totodată cu provocări specifice în înţelegerea modului în care urmează să se relaţioneze cu restul verigilor din lanţul de valoare adăugată, să-şi protejeze propria proprietate intelectuală în cadrul acestuia şi să avanseze înspre segmentul mai profitabil al acestui lanţ (35). Comitetul susţine că politica privind SII este încă deficitară şi a precizat în avize anterioare care sunt chestiunile care trebuie abordate.

10. Recomandarea 8: Inovarea politică şi evaluarea

10.1 Comitetul recomandă să se dezvolte o mai bună înţelegere a impactului pe care îl au politicile menţionate, şi anume prin monitorizarea eficientă şi evaluarea rezultatelor, prin reevaluarea periodică a obiectivelor, cu referire specifică la internaţionalizarea IMM-urilor care se confruntă cu mutaţiile de pe piaţa mondială, prin intermediul inovării atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung:

a.	conceptul „încercare-eroare” ar trebui văzut ca o importantă resursă a inovării politicilor, care permite sistemelor politice să înveţe şi să se perfecţioneze;

b.	politica bazată pe probe ar trebui folosită permanent în luarea deciziilor şi ar trebui ca datele să fie mai numeroase, colectate mai frecvent din mai multe surse (de exemplu prin analiza performanţelor IMM-urilor europene) şi mai bine coordonate (36);

c.	un grup operativ pentru internaţionalizare, alcătuit din mai multe părţi interesate, ar trebui să sprijine Comisia Europeană în aplicarea politicilor sale, în asociere cu reprezentanţii statelor membre, organizaţiile reprezentative ale IMM-urilor, CESE şi Comitetul Regiunilor.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Pentru definiţia IMM-urilor, a se vedea Recomandarea 2003/361/CE din 6.5.2003, JO L 124, 20.5.2003, p. 36 şi urm.

(2) Baza de date EUROSTAT SBS, 2004-2005.

(3) Comisia Europeană, „Internationalisation of SMEs” („Internaţionalizarea IMM-urilor”) Observatorul IMM-urilor europene nr. 4, 2003.

(4) A se vedea CESE – „Un program pentru Europa: propuneri ale societăţii civile”, prezentat la 24 martie 2009.

(5) Raportul final al Comisiei redactat de Grupul de experţi privind sprijinirea internaţionalizării IMM-urilor: raportul final al grupului de experţi, decembrie 2007.

(6) Observatorul IMM-urilor europene, „Internationalisation of SMEs” („Internaţionalizarea IMM-urilor”) nr. 4, 2003.

(7) Europa în cifre – Anuarul statistic Eurostat 2008.

(8) Flash Eurobarometru. #196

(9) „Diferitele măsuri politice, altele decât finanţarea adecvată, care ar putea contribui la creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii”, JO C 27, 3.2.2009, p. 7, „Achiziţiile publice internaţionale”, JO C 224, 30.8.2008, p. 32 şi „Small Business Act”, JO C 182, 4.8.2009, p. 30.

(10) „Ce este Săptămâna IMM-urilor?” http://ec.europa.eu/enterprise/policies/entrepreneurship/sme-week/about/index_ro.htm

(11) O piaţă unică pentru Europa secolului XXI, JO C 77, 31.3.2009, p. 15.

(12) Comunicarea Comisiei COM(2008) 874 final.

(13) A se vedea „Global Europe” („Europa globală”) http://ec.europa.eu/trade/issues/sectoral/competitiveness/global_europe_en.htm şi „Market Access Strategy” („Strategia de acces pe piaţă”) http://ec.europa.eu/trade/issues/sectoral/mk_access/index_en.htm), „Trade Barriers Regulation” („Reglementarea barierelor în calea comerţului”) http://ec.europa.eu/trade/issues/respectrules/tbr/index_en.htm) etc.

(14) Raportul A6-0002/2008, adoptat la 19 februarie 2008, raportor: dl Ignasi Guardans Cambó.

(15) Pentru exemple de bune practici din statele membre, a se vedea DG Întreprinderi 2008, „Supporting the Internationalisation of SMEs – a good practice guide” („Sprijinirea internaţionalizării IMM-urilor – un ghid de bune practici”).

(16) „Research and Development Programmes for SMEs” („Programele de cercetare şi dezvoltare pentru IMM-uri”), JO C 224, 30.8.2008, p. 18.

(17) A se vedea în special p. 24 din „Commission 2009 HANDBOOK ON COMMUNITY STATE AID RULES FOR SMES” Brussels 25/02/09 („Manualul 2009 al Comisiei privind normele de acordare a ajutoarelor de stat pentru IMM-uri”), Bruxelles, 25.2.2009 http://ec.europa.eu/competition/state_aid/studies_reports/sme_handbook.pdf.

(18) Fişă documentară privind Ajutorul pentru comerţ, Bruxelles, 3 aprilie 2009, anexa A paragraful (2) din „Programming Guide for Strategy Papers Aid for trade” („Ghidul de programare pentru documentele strategice”„Ajutor pentru comerţ”) Bruxelles, noiembrie 2008; raportul preşedintelui Comitetului BTC „Committee Workshop on the Role of International Standards in Economic Development” (Atelierul comitetului privind rolul standardelor internaţionale în dezvoltarea economică) final, 19 martie 2009.

(19) „Better implementation of EU legislation” („O mai bună implementare a legislaţiei UE”), OJ C 24, 31.1.2006, p. 52.

(20) Comunicarea Comisiei „Europa globală: un parteneriat mai puternic pentru obţinerea accesului pe piaţă pentru exportatorii europeni” COM(2007) 183 final.

(21) A se vedea „EIM 2009 Study on the Representativeness of business organisations for SMEs in the EU” („Studiul EIM 2009 privind reprezentativitatea organizaţiilor de întreprindere pentru IMM-urile din UE”), Zoetermeer, mai 2009.

(22) Comisia a publicat „Review of the effectiveness of European Community legislation on combating late payments”„Analiza eficienţei legislaţiei Comunităţii Europene în combaterea întârzierii plăţilor” http://ec.europa.eu/enterprise/policies/single-market-goods/files/late_payments/doc/finalreport_fr.pdf.

(23) OCDE APEC „Planul de acţiune de la Atena pentru eliminarea barierelor din calea accesului IMM-urilor la pieţele internaţionale”, adoptat la Conferinţa globală a OCDE APEC de la Atena, 8 noiembrie 2006.

(24) OCDE 2008 „Removing Barriers to SME Access to International Markets” („Eliminarea barierelor din calea accesului IMM-urilor la pieţele internaţionale”); C. Dannreuther 2008 „A Zeal for a Zeal? SME Policy and the Political Economy of the EU” („Elan pentru elan? Politica în favoarea IMM-urilor şi economia politică a UE”) Comparative European Politics 23, pp. 377-399; C. Dannreuther 2007 „EU SME policy: On the edge of governance” („Politica UE pentru IMM-uri: în pragul guvernanţei”) CESifo Forum, 2/2007.

(25) Există patru caracteristici ale întreprinderilor înfiinţate pentru a funcţiona la nivel global: o viziune globală, produse cu potenţial pe o piaţă globală, independenţă şi capacitate de internaţionalizare accelerată. La p. 389, Mika Gabrielsson, V. H. Manek Kirpalani, Pavlos Dimitratos, Carl Arthur Solberg, Antonella Zucchella (2008), „Born globals: Propositions to help advance the theory” („Naşterea întreprinderii globale: propuneri în ajutorul progreselor teoriei”) International Business Review 17, pp. 385–401.

(26) Idem nota de subsol nr. 9.

(27) A se vedea http://ec.europa.eu/enterprise/entrepreneurship/partnership/interprise.htm.

(28) FMI 2009 „Comerţul cu servicii financiare şchioapătă” Finanţe şi Dezvoltare.

(29) OCDE „Masa rotundă de la Torino privind impactul crizei globale asupra IMM-urilor, finanţarea întreprinderilor şi răspunsurile autorităţilor politice”, care a avut loc la Banca Intesa Sanpaolo, Palazzo Turinetti, Torino, Italia, la 26 şi 27 martie 2009.

(30) Small Business Act idem nota de subsol nr. 9 şi Avizul CESE privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în tranzacţiile comerciale JO C 407, 28.12.1998, p. 50.

(31) Declaraţia liderilor G20 „Planul global de redresare şi reformă”, 2 aprilie 2009.

(32) COM(2009) 257 final.

(33) Comunicarea Comisiei „Noi calificări pentru noi locuri de muncă”, COM(2008) 868 final.

(34) „Value and supply chain development” („Dezvoltarea lanţului de valori şi de aprovizionare în contextul european şi global”), JO C 168, 20.7.2007, p. 1 şi „Global trade integration and outsourcing” („Integrarea comerţului mondial şi externalizarea.”), JO C 10, 15.1.2008, p. 59.

(35) OCDE „Enhancing the Role of SMEs in Global Value Chains” („Consolidarea rolului IMM-urilor în lanţul global de valoare adăugată”)

(36) OCDE 2008: „Making Local Strategies Work: Building the Evidence Base” („Să facem funcţionale strategiile locale: alcătuirea bazei de probe”).

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/31

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind programul de ajutorare a aviaţiei europene

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 255/05)

Raportor: dl KRAWCZYK

Coraportor: dl PHILIPPE

La 16 iulie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Programul de ajutorare a aviaţiei europene.

Comisia consultativă pentru mutaţii industriale, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 26 noiembrie 2009 Raportor: dl Krawczyk; coraportor: dl Philippe.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 167 de voturi pentru şi 2 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Criza este fără precedent, afectând toate elementele lanţului de valori al transportului aerian („lanţul de valori”), chiar dacă în moduri diferite. Într-un mediu parţial dereglementat, în care numai ultima verigă a lanţului (companiile aeriene) a fost supusă unei adevărate liberalizări, celelalte componente pot să atenueze parţial sau total reducerea veniturilor generată de traficul în scădere fie prin folosirea necorespunzătoare a aşa-numitului „principiu al recuperării costurilor”, fie făcând abuz de poziţia competitivă.

1.2 Este în joc soliditatea aviaţiei europene şi, astfel, competitivitatea internaţională a acesteia. În timp ce alte regiuni ale lumii au luat măsuri rapide şi eficiente pentru remedierea scăderii temporare a numărului pasagerilor şi a cantităţii de mărfuri, omologii lor europeni se confruntă cu probleme de altă natură, care au efecte negative considerabile asupra furnizorilor lor. Taxe guvernamentale de toate tipurile, costurile de utilizare a infrastructurii în continuă creştere (aeroporturi, controlul traficului aerian), lipsa fondurilor disponibile, constrângerile unilaterale de mediu sunt numai câteva exemple ale realităţii cu care se confruntă sectorul aviaţiei europene.

1.3 Prezentul aviz evidenţiază o serie de măsuri pe termen scurt şi mediu, pe care factorii de decizie sunt îndemnaţi să le ia în considerare şi să le aplice, dacă se doreşte ca aviaţia să învingă criza şi să rămână la fel de solidă ca înainte.

1.4 Restructurarea lanţului de valori ar trebui înţeleasă şi urmată de toţi participanţii la trafic: aeroporturi, furnizori de servicii de navigaţie aeriană (ANSP), prestatori de servicii de handling la sol, companii aeriene şi producători de aeronave.

1.5 CESE reaminteşte că sectorul aviaţiei europene în ansamblul său este considerat a fi de importanţă strategică pentru Europa, că este un vector de creştere datorită personalului cu calificare/competenţe înalte. Din acest motiv, măsurile care trebuie adoptate pentru a depăşi criza care afectează sectorul trebuie să permită păstrarea competenţelor, care vor fi necesare pentru garantarea dezvoltării bazei industriale şi tehnologice europene.

1.6 Pentru a anticipa mai bine evoluţiile viitoare din cadrul acestei industrii/acestui sector, trebuie încurajate dialogul social între părţile interesate şi acţiunile de formare şi gestiune previzională a locurilor de muncă şi a competenţelor. Părţile interesate din sectorul public şi din cel privat trebuie să se implice în activităţi care sprijină schimburile dintre şcoli şi sectoarele industriale, precum şi activitatea de cercetare-dezvoltare necesară pentru dezvoltarea sectorului.

1.7 Punctul 9 din acest aviz acoperă propunerile privind programul de ajutorare a aviaţiei europene. Acestea includ iniţiative legate de:

—	adaptarea infrastructurii şi costurile;

—	provocările financiare cauzate de lipsa finanţării disponibile şi de scăderea profitului;

—	probleme de mediu;

—	mediul de reglementare;

—	concurenţa internaţională;

—	cercetarea şi dezvoltarea.

2. Impactul crizei asupra industriei aeronautice

2.1 În martie 2009, Asociaţia Internaţională de Transport Aerian (IATA) a prognozat că pierderile sectorului transportului aerian la nivel mondial vor atinge 4,7 miliarde USD în 2009, dar în luna mai şi-a revizuit estimările privind pierderile pe 2009 la 9 miliarde USD şi, ulterior, la 11 miliarde USD în septembrie. În 2010, acest sector va continua să înregistreze pierderi care se vor ridica la un nivel de 3,8 miliarde USD.

2.2 În ceea ce priveşte cererea, membrii Asociaţiei Companiilor Aeriene Europene (AEA) au înregistrat o scădere a pasagerilor de 8,2 % în primul semestru din 2009. Traficul de tip premium a scăzut cu mai mult de 19,9 %. Operatorii de transport aerian de marfă au fost afectaţi de o scădere cu 22,1 % a cererii în primele şase luni ale lui 2009. Aceste date sunt confirmate de către Airports Council International (ACI), care estimează că scăderea cererii va atinge 8,1 % la pasageri şi 21,1 % la mărfuri. Conform ACI, în primele nouă luni din 2009, 25 de aeroporturi europene de prim rang au pierdut 41 de milioane de pasageri. Asociaţia Europeană a Companiilor Aeriene din Regiunile Europei (European Regions Airline Associations – ERAA), care reprezintă transportatorii care operează zboruri intraeuropene, a înregistrat o scădere a traficului de pasageri de 7,2 % în prima jumătate a anului 2009.

2.3 În 2008, sectorul transportului aerian a furnizat aproximativ 1,5 milioane de locuri de muncă în Europa, companiile aeriene reprezentând pe departe cel mai mare furnizor de locuri de muncă, cu 49 %. Numai în cursul primului semestru din 2009, membrii AEA au redus personalul cu 34 000 (aproximativ 8 % din forţa de muncă totală), ceea ce a avut un efect de cascadă asupra unui număr de circa 90 000 de locuri de muncă „indirecte” în Europa, majoritatea fiind de înaltă calificare. Şi aeroportul din Amsterdam a fost un exemplu de reduceri de personal masive.

2.4 Transportatorii low cost s-au comportat mai bine decât alte modele de afaceri din Europa. În ciuda acestui fapt, nu au fost ocoliţi de faliment; din august 2008, 5 dintre aceştia au dat faliment. Cota lor de piaţă în Europa s-a triplat, ajungând de la 12 % în 2003 la 37 % în 2009. În iulie 2009, în momentul cel mai dificil al crizei, nu au suferit practic nicio readaptare de capacitate, întrucât cererea de transportatori low cost nu a scăzut deloc sau a scăzut doar în mică măsură. Aceasta se poate explica parţial prin capacitatea lor de a evita nodurile congestionate şi, astfel, de a-şi reorganiza activitatea în funcţie de necesitatea financiară a momentului. Cu toate acestea, dependenţa acestora de sprijinul public direct sau indirect, într-un moment în care resursele financiare publice sunt foarte limitate, pune la îndoială durabilitatea lor pe termen mediu. Remarcăm faptul că dezvoltarea transportatorilor low cost a devenit o realitate socială. Trebuie să ne punem întrebări în legătură cu viitorul acestei forme de transport şi cu efectul pe care l-ar putea avea asupra întregului lanţ de valori.

2.5 În ciuda reducerilor drastice de capacitate în ceea ce priveşte oferta, rezultatele operaţionale ale transportatorilor aerieni tradiţionali au scăzut de la –0,2 în primul trimestru din 2008 la –1,9 miliarde EUR în primul trimestru din 2009. Conform IATA, companiile aeriene europene vor fi lovite de cea mai mare pierdere, de 3,8 miliarde de dolari, în 2009, aeroporturile cele mai mici fiind şi cele mai afectate.

2.6 În Europa, peste 33 de transportatori au dat faliment sau sunt pe cale de a da faliment de când a început criza (din septembrie 2008 până în septembrie 2009).

2.7 Conform ultimelor analize ale pieţei transportului aerian european din 2008, elaborate pentru Comisia Europeană, Airbus a înregistrat în 2008 cu 41,3 % mai puţine comenzi decât în 2007, care a fost un an excepţional din punct de vedere al nivelului de comenzi.

2.8 Din punctul de vedere al producătorilor, până acum 2009 a fost la fel de prost. În octombrie 2009, Boeing înregistrase în total 195 de comenzi şi 111 anulări, cu un sold net de doar 84 de comenzi. În aceeaşi perioadă, Airbus avea 149 de comenzi şi 26 de anulări, cu un sold net de 123 de comenzi. Pentru comparaţie, anul trecut ambele companii au înregistrat 662, respectiv 777 de comenzi.

2.9 Confruntaţi cu comenzi tot mai puţine şi suspendări şi/sau reduceri ale comenzilor, producătorii de aeronave nu au prea multe opţiuni şi încearcă să-şi protejeze rezultatele financiare prin reducerea costurilor. În acelaşi timp, acest lucru le influenţează capacitatea de a investi în dezvoltarea de noi tehnologii şi avioane.

3. Implicaţii pe termen lung pentru sector

3.1 Strategia adoptată de principalii producători (Airbus, Boeing, Dassault, ATR, Alenia, Safran, Goodrich, Thales, Liebherr etc.) are scopul de a reduce timpul şi costurile destinate dezvoltării, concomitent cu relocarea producţiei şi cercetării în afara Europei. Furnizorii şi subcontractanţii au obligaţia de a adopta această strategie vis-à-vis de propriii parteneri (1).

3.2 Dacă o scădere semnificativă a comenzilor ar coincide cu strategia contractanţilor, acest lucru ar crea dificultăţi în ceea ce priveşte volumul de muncă pentru mulţi subcontractanţi, a căror supravieţuire ar putea fi pusă în pericol. Urmând aceeaşi logică, trebuie puse sub semnul întrebării strategiile companiilor, inclusiv măsurile de relocare şi de transfer de tehnologie în afara Europei, având în vedere impactul social al acestora (epuizarea resurselor financiare, pierderea competitivităţii şi a valorii adăugate, efectele asupra mediului şi problemele socioeconomice).

3.3 Această politică poate conduce pe termen lung la pierderi considerabile de locuri de muncă de înaltă calificare în Europa. Aceste pierderi ale locurilor de muncă pot să afecteze în mod serios competitivitatea industriei în Europa.

3.4 Creşterea şomajului, scăderea veniturilor personale şi criza de încredere i-au determinat pe pasageri să reducă numărul călătoriilor, să evite clasa business şi să se orienteze spre forme alternative de transport.

3.5 Dacă în 2001 membrii AEA s-au confruntat cu o scădere a veniturilor de 7 % şi le-au trebuit trei ani ca să nu mai înregistreze pierderi, situaţia de acum este de două ori mai gravă. O pierdere generală de 15 % pare să indice faptul că companiile aeriene vor avea nevoie de mai mult de trei ani ca să-şi revină la normal.

Reducerile de costuri ale companiilor aeriene nu sunt susţinute de acţiuni simultane ale aeroporturilor şi ale furnizorilor de servicii de navigaţie aeriană (ANSP). Reacţiile la recesiunea economică nu sunt uniforme în întregul lanţ de valori.

4.1 În plus, reţea complexă de prevederi legislative adesea contradictorii limitează capacitatea industriei aviatice de a răspunde la provocările crizei.

Companiile aeriene controlează direct numai 37 % din ceea ce reprezintă costurile lor de operare. O altă parte – aproape o treime – este generată de factori din afara puterii lor directe de control. Printre aceştia se numără:

5.1 Costurile de operare „externe” au reprezentat în total, în anul 2008, 50,5 miliarde EUR şi, chiar dacă preţul – în mare parte necontrolat – al petrolului a reprezentat mare parte din aceste costuri (peste 45 %), un rest de 55 % (27,5 miliarde EUR) se compune, printre altele, din taxe de aeroport şi taxe pentru controlul traficului aerian (ATC).

5.2 Taxele de aeroport, care au reprezentat anul trecut 2,8 miliarde EUR, au crescut brusc cu mai mult de 5 % în multe aeroporturi. Numai câteva aeroporturi din Europa au fost în stare să completeze eforturile utilizatorilor lor cu reduceri comparabile ale taxelor. În medie taxele de aeroport pe pasager au crescut cu 15 % în primul trimestru din 2009.

5.3 Preţul în creştere al petrolului reprezintă o ameninţare pentru durabilitatea companiilor aeriene. Preţul combustibilului pentru avioane a crescut cu aproape 50 % de la începutul anului. Conform IATA, preţul mediu al combustibilului va creşte de la 61 USD pe baril în 2009 la 72 USD în 2010.

5.4 De asemenea, tarifele unitare pentru controlul traficului aerian (ATC) au crescut în primul trimestru din 2009 în medie cu 3,4 % în toată Europa. Această creştere a fost justificată prin principiul recuperării costurilor, care îi permite fiecărui furnizor de servicii de navigaţie aeriană să compenseze diminuarea traficului prin creşterea taxelor.

5.5 Ideea „Cerului unic european” – până acum o oportunitate ratată, care ar fi trebuit să genereze reduceri ale costurilor de până la 5 miliarde EUR pe an şi reduceri cu 16 milioane de tone ale emisiilor de CO2, prin asigurarea unor rute mai directe – nu va influenţa realitatea economică pe termen scurt. Blocurile funcţionale ale spaţiului aerian (FAB) nu vor intra în vigoare până în 2012.

5.6 Datorită structurii costurilor, companiile aeriene sunt vulnerabile la cea mai mică fluctuaţie a preţului petrolului. În interesul economiei şi al responsabilităţii sociale a întreprinderilor este necesar să se acţioneze de urgenţă pentru promovarea utilizării modelelor „revoluţionare” de motoare şi a combustibililor „revoluţionari”. În acest sens, este necesar un sprijin puternic pentru finanţarea cercetării şi dezvoltării.

5.7 Costurile de dezvoltare a unor programe în domeniul aeronautic cresc constant, astfel încât finanţarea livrării unor noi avioane devine din ce în ce mai dificilă. Când companiile aeriene nu mai au acces la finanţarea de către bănci, întreg sectorul este afectat.

5.8 Trebuie să se studieze noi modalităţi de finanţare pentru dezvoltarea şi producţia de aeronave prin scutirea producătorilor şi operatorilor de obligaţiile de plată în numerar, graţie unor mecanisme de facilitare la momentul plăţii aeronavei.

5.9 În trecut, contractele publice asociate programelor aviaţiei militare au sprijinit întotdeauna acest sector (preponderent dual) în timpul depresiunilor economice. În mod cert, trebuie să luăm imediat în considerare posibilitatea asigurării unui astfel de sprijin, coordonat la nivelul Uniunii Europene, care ar facilita, de asemenea, reorganizarea unei industrii mult prea fragmentate încă.

5.10 Alocarea de subvenţii publice pentru sprijinirea întreprinderilor (posibilă şi în virtutea legislaţiei actuale) ar trebui evaluată pe baza unor angajamente de a proteja locurile de muncă sau competenţele în cadrul companiilor vizate.

Este mai necesar ca niciodată să existe condiţii de concurenţă echitabile la nivel internaţional. Criza a determinat numeroase guverne ale lumii să-şi salveze companiile aeriene suferinde. China a acordat subvenţii directe China Eastern Airlines (750 milioane EUR) şi China Southern Airlines (320 milioane EUR) la începutul lui 2009, taxele pe aeroporturile chineze au fost suspendate şi preţul la carburanţi a fost redus. În India, Air India a primit 600 milioane EUR de la guvern sub formă de participaţii la capital şi credite preferenţiale.

6.1 Unii dintre aceşti transportatori sunt cunoscuţi ca fiind operatori ai „celei de-a cincea şi a şasea libertăţi”, folosind importantul potenţial al Europei, aşa cum sunt transportatorii din Golf.

6.2 Aceşti transportatori subvenţionaţi de stat îşi menţin operaţiunile intercontinentale, chiar dacă gradul de ocupare a locurilor scade în mod dramatic. În anumite cazuri, chiar creşte numărul acestor operaţiuni într-o perioadă în care transportatorii europeni, confruntaţi cu realităţile pieţei, sunt nevoiţi să le reducă (transportatorii din Golf au crescut capacităţile – în principal prin nodurile aeriene europene – cu 14 % anul acesta).

7. Reacţia de până acum a Comisiei Europene în legătură cu această criză fără precedent – suspendarea pe perioada verii a normei privind utilizarea sloturilor – a fost prea scurtă şi a venit prea târziu. Adoptarea formală şi publicarea acestei reglementări la sfârşitul lui iunie, la aproape trei luni de la începerea sezonului de vară, nu i-a permis acestui regulament să ajute industria să reacţioneze în mod mai flexibil la schimbările rapide ale condiţiilor de pe piaţă.

În ciuda faptului că asociaţiile companiilor aeriene au respins vehement ideea subvenţiilor individuale de la stat, au fost identificate mai multe zone care aveau nevoie de intervenţie rapidă din partea autorităţilor de reglementare, în lupta lor împotriva crizei.

8.1 Obiectivele suspendării aşteptate a normei privind utilizarea sloturilor şi pentru perioada iernii sunt de a sprijini industria aeronautică şi, în special, companiile aeriene, precum şi de a soluţiona criza economică prin alinierea capacităţilor la cererea în continuă scădere. Măsura este nediscriminatorie, serveşte tuturor companiilor aeriene şi tuturor modelelor diferite de afaceri şi reprezintă o măsură izolată, pe termen scurt. Trebuie pusă în aplicare din timp pentru ca efectele ei să fie simţite. Unii transportatori low cost sprijină, de asemenea, această măsură.

8.2 Totuşi, datorită faptului că sectorul financiar a fost cel dintâi lovit de criză, majoritatea instituţiilor financiare care s-au specializat pe finanţarea sectorului aviaţiei fie au dispărut, fie şi-au reorientat strategia spre alte domenii de afaceri.

8.3 Pentru a-şi reînnoi flota, în iulie 2009, companiile membre ale AEA iniţiaseră comenzi de aproape 29 de miliarde USD, pentru 535 aeronave, pentru anii următori, mai puţin decât în aceeaşi perioadă a anului 2008, când s-au înregistrat 561 de comenzi.

8.4 Se estimează că numai maximum 75-80 % din aceste comenzi sunt sau vor fi garantate sau finanţate de piaţa financiară. Restul de 20-25 % fie vor trebui anulate, fie se vor găsi modalităţi alternative de finanţare, care nu există în momentul de faţă.

8.5 În 2008, numai Banca Europeană de Investiţii a acordat împrumuturi în valoare de aproape 52 miliarde EUR pentru proiecte în cadrul statelor membre, din care numai 2,7 miliarde s-au alocat sectorului european al transporturilor (companii aeriene, aeroporturi, controlul traficului aerian şi industria producătoare).

8.6 În raportul său final, din mai 2009, Grupul privind aviaţia internaţională şi schimbările climatice (GIACC) al Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile (ICAO) a recomandat ca ICAO să adopte următoarele trei obiective globale:

a.	pe termen scurt, până în 2012: îmbunătăţirea randamentului energetic mediu al flotei aflate în folosinţă într-un ritm de 2 % pe an;

b.	pe termen mediu, până în 2020: îmbunătăţirea anuală a randamentului energetic cu 2 %;

c.	între 2021 şi 2050: îmbunătăţirea randamentului energetic global cu 2 % pe an.

8.7 Este esenţial ca aviaţia internaţională să fie reprezentată şi tratată ca un sector la Summitul COP 15 de la Copenhaga, din decembrie. Este, de asemenea, esenţial ca acordul de la Copenhaga să includă limitarea emisiilor aviaţiei la nivel mondial. Această discuţie ar trebui să vizeze atât companiile aeriene, cât şi producătorii de aeronave.

8.8 Având în vedere următorul ETS al UE (sistemul comunitar de comercializare a drepturilor de emisie), este crucial ca transportatorii europeni să înceapă să-şi înlocuiască treptat aeronavele cu altele mai eficiente. Avioanele B737 sau A320 de ultimă generaţie permit reduceri ale amprentei lor de carbon cu până la 7-8 % faţă de generaţiile precedente. Ar trebui alocate fonduri pentru inovaţii radicale în domeniul motoarelor, corpului aeronavei şi al tehnologiei carburanţilor.

8.9 Flotele aflate în serviciu mai au încă o medie de vârstă relativ ridicată (ceea ce influenţează rezultatele obţinute de companiile aeriene), astfel încât este necesară înfiinţarea unui sector de dezmembrare. Exemplele actuale sunt prea rare şi insuficient coordonate; ar trebui înfiinţat un adevărat sector european sub auspiciul autorităţilor publice.

8.10 Producătorii şi subcontractanţii acestora ar trebui implicaţi cu siguranţă în aceste iniţiative, ceea ce ar putea genera noi locuri de muncă şi câştiguri suplimentare prin extinderea activităţii industriale la întregul ciclu de viaţă al produsului, până la scoaterea din circuit a aeronavei.

8.11 Furnizorii de servicii de navigaţie aeriană operează după principiul recuperării costurilor – atunci când traficul scade, costurile unitare cresc, astfel încât criza loveşte dublu în companiile aeriene. Furnizorii de servicii de navigaţie aeriană trebuie să îşi adapteze baza de calcul a costurilor la climatul economic schimbat şi la traficul aerian redus substanţial.

8.12 Pachetul „Cerul unic european” va aborda indirect principiul recuperării costurilor prin impunerea unor obiective de performanţă pentru FAB (blocurile funcţionale ale spaţiului aerian) şi pentru statele membre. Cu toate acestea, acesta va fi introdus abia în 2012. SESAR, programul care a fost conceput să implementeze o arhitectură unică, va trebui să înlocuiască cele 22 de sisteme de operare, 30 de limbaje de programare şi 31 de sisteme naţionale utilizate în prezent.

8.13 Având în vedere că statele membre au adoptat deja Directiva privind taxele de aeroport, acestea ar trebui să acţioneze în perioada de criză ca şi cum prevederile esenţiale ale acesteia ar fi deja în vigoare. Comisia deţine acum efectiv jurisdicţia asupra taxelor de aeroport în UE.

8.14 Anul trecut, Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA) a obţinut competenţă legală asupra normelor de siguranţă pentru operaţiunile de zbor, a acordării licenţelor pentru echipajul de zbor şi a supravegherii operatorilor din ţări terţe.

8.15 Măsurile de sporire a siguranţei trebuie să se sprijine în continuare pe analiza riscurilor, bazată pe date concrete. Măsurile de sporire a siguranţei iniţiate de către sectorul aviatic în parteneriat cu guvernele au deja un istoric în ceea ce priveşte siguranţa crescută în domeniul aviaţiei, iar acestea ar trebui să continue, deoarece siguranţa este esenţa industriei aviatice. Trebuie să se garanteze că AESA reglementează exclusiv problemele legate de siguranţă.

8.16 Sectorul aviaţiei aşteaptă de multă vreme un acord final privind recunoaşterea reciprocă a măsurilor de securitate între UE şi SUA. Acum este necesară o decizie politică pentru recunoaşterea măsurilor de securitate ale SUA ca fiind echivalente. De această recunoaştere vor beneficia anual 6 milioane de pasageri care vin din Statele Unite şi fac escală pe un aeroport al UE.

Sectorul aviaţiei europene reprezintă o parte esenţială a economiei, contribuind pe larg la una din bazele acesteia, şi anume la mobilitate (a bunurilor şi a persoanelor). Acesta are, de asemenea, o contribuţie importantă la baza industrială puternică, dezvoltarea tehnologică şi creşterea economică. Păstrarea acestei baze pe termen lung este de importanţă majoră şi trebuie încurajată. Sectorul aviaţiei europene reprezintă, de asemenea, un motor al redresării economice în această perioadă a globalizării. Aşadar, obiectivul numărul unu al guvernelor ar trebui să fie asigurarea menţinerii pe linia de plutire a pilonilor de rezistenţă ai economiilor lor aflate în suferinţă, inclusiv a aviaţiei, dar şi asigurarea condiţiilor pentru o întoarcere rapidă la un mediu sănătos. CESE recomandă cu tărie adoptarea următoarelor acţiuni şi măsuri de ajutorare:

9.1 Lanţul de valori din aviaţie (aeroporturile, producătorii de aeronave, furnizorii de kerosen, prestatorii de servicii de handling la sol, furnizorii de servicii de navigare aeriană, companiile aeriene) ar trebui să suporte efectele ciclurilor economice în ansamblul său. Restructurările sunt pe cale de a minimiza efectele negative ale recesiunii economice.

9.2 Comisia ar trebui să iniţieze toate procedurile pentru facilitarea şi punerea în aplicare a suspendării normei de utilizare a sloturilor 80:20 pentru sezonul de iarnă 2009/2010.

9.3 Având în vedere că se prevede creşterea pe termen mediu a traficului aerian cu 4-5 % pe an, fiind posibil să se construiască 25 000 avioane cu peste 100 de locuri în decurs de 20 de ani, capacităţile de producţie europene ar trebui bine gestionate. Dacă restructurările sunt inevitabile, ar trebui totuşi avut în vedere acest aspect al menţinerii capacităţilor şi competenţelor.

9.4 Comitetul recomandă respectarea procedurilor de informare şi consultare a partenerilor sociali în cazurile în care se întreprind restructurări. Comitetul îi încurajează pe toţi partenerii sociali să dezvolte un dialog structurat şi proactiv la nivelul întreprinderilor, la nivel naţional şi european.

9.5 Autorităţile publice ar trebui să ajute companiile vulnerabile să-şi menţină competenţele şi locurile de muncă, de exemplu, prin îmbunătăţirea accesului la formare profesională în perioadele de declin. Organismele publice ar putea să preia conducerea în ceea ce priveşte încurajarea dezvoltării şi dobândirii de competenţe pe termen mediu şi lung. În acest context, CESE consideră că trebuie pus în aplicare un sistem de gestiune previzională a locurilor de muncă şi competenţelor care să implice partenerii sociali.

9.6 Comitetul Economic şi Social European a accentuat în cadrul avizelor sale (cel mai recent, SOC/347) importanţa unei educaţii şcolare şi universitare de nivel înalt, precum şi a bunelor legături dintre industrie şi şcoli/universităţi, astfel încât solicitanţii de locuri de muncă să dispună de cunoştinţe şi competenţe relevante.

9.7 Acest tip de sprijin coordonat din partea autorităţilor publice (UE, state, regiuni etc.) este vital în combaterea efectelor crizei, care afectează sectorul industrial într-un moment în care numeroase persoane se pensionează. Dacă competenţele nu sunt menţinute în cadrul industriei producătoare, aceasta nu va fi capabilă să facă faţă provocărilor pe termen lung.

9.8 Banca Europeană de Investiţii ar trebui să se întoarcă la politica sa anterioară anului 2007, când transportatorii europeni puteau să beneficieze de credite; această revenire trebuie să fie rapidă şi orientată în special spre finanţarea aeronavelor noi. Aceste credite nu ar trebui să fie acordate pentru finanţarea măririi flotei.

9.9 Ar fi, de asemenea, indicat să se furnizeze mecanisme de acoperire a riscurilor financiare, precum cele care decurg din fluctuaţiile ratelor de schimb (a se vedea punctul 4.6 din CCMI/047). De asemenea, acestea ar putea lua fie forma unei garanţii pentru împrumuturi, bazată pe avansuri rambursabile, fie a unor împrumuturi de la BEI (Banca Europeană de Investiţii).

9.10 Trebuie asigurată o finanţare suplimentară pentru cercetare şi dezvoltare în industria aeronautică, pentru ca sectorul să poată face faţă provocărilor viitoare, inclusiv cerinţelor sistemului comunitar de comercializare a drepturilor de emisie. Cu toate acestea, o abordare sectorială globală pentru aviaţie în cadrul OACI ar fi soluţia cea mai bună pentru acţiunile de reducere a schimbărilor climatice de la nivel internaţional, întrucât ar facilita obţinerea unei soluţii la o problemă globală.

9.11 Având în vedere importanţa strategică şi pe planul inovaţiei a industriei aeronautice pentru baza industrială şi tehnologică a Europei, s-ar putea obţine un sprijin puternic pentru cercetare şi dezvoltare (care sunt puse în pericol de criză) prin eforturi susţinute ale Uniunii Europene din faza de implementare a celui de-al 7-lea PCCD (Program cadru de cercetare şi dezvoltare) şi în cursul viitorului al 8-lea program-cadru. Pentru a asigura excelenţa Europei în acest domeniu, nu ar trebui să se înregistreze o reducere a sprijinului public pentru cercetare şi dezvoltare. De asemenea, cercetarea, dezvoltarea şi cooperarea sunt esenţiale pentru a se realiza obiectivul menţinerii atenţiei asupra dezvoltării în continuare a unei industrii aviatice durabile pe termen lung, bazată pe combustibili alternativi şi măsuri operaţionale.

9.12 Contractanţii primari suferă mai puţin din cauza recesiunii economice decât furnizorii şi subcontractanţii acestora, care reprezintă marea masă a competenţelor şi locurilor de muncă din această industrie. Un proces de sprijinire ar putea lua forma unor împrumuturi şi garanţii comune pentru subcontractanţi. Producătorii ar trebui să sprijine eforturile făcute de furnizori, garantându-le acestora veniturile şi volumul de muncă pe termen lung.

9.13 Pachetul „Cerul unic european II” trebuie implementat de urgenţă. Fragmentarea spaţiului aerian al Europei cauzează poveri suplimentare nu numai pentru pasageri, ci şi pentru transportatori. CESE a sprijinit cu tărie, în ultimul său aviz, Cerul unic european II. Aviaţia reprezintă o industrie globală, iar interoperabilitatea va fi necesară pentru a evita poveri şi obstacole suplimentare. Astfel, este necesară o concentrare continuă asupra asigurării interoperabilităţii programelor SESAR şi NextGen. Comisia va trebui să stabilească în 2010 mecanismul de finanţare pentru punerea în aplicare a programului SESAR, pentru a permite o participare largă la această iniţiativă revoluţionară.

9.14 Toate statele membre trebuie îndemnate să accelereze implementarea Directivei privind taxele de aeroport. Comisia ar trebui să facă uz de jurisdicţia pe care i-o oferă directiva.

9.15 Comisia ar trebui să adreseze o comunicare statelor membre şi EUROCONTROL pentru introducerea unui moratoriu în ceea ce priveşte taxele ATC. CESE recunoaşte eforturile depuse deja de DG TREN în ceea ce priveşte această problemă şi o încurajează puternic să exercite în continuare presiuni asupra statelor membre.

9.16 Instituţiile europene trebuie să asigure punerea în aplicare a dispoziţiilor rezultate în urma consultărilor dintre furnizorii de servicii de navigaţie aeriană şi companiile aeriene, aşa cum se prevede în Regulamentul privind condiţiile de tarifare 1794/2006. Este necesară o revizuire a acestui regulament care să reflecte schema de performanţă implementată în cadrul pachetului Cerul unic european II.

9.17 Trebuie să se garanteze că AESA se axează exclusiv pe problemele de siguranţă. Trebuie să existe certitudinea că siguranţa zborurilor este menţinută şi îmbunătăţită.

Controlul unic de securitate ar trebui pus în aplicare în întreaga UE până în aprilie 2010 (dată la care intră în vigoare noile norme europene privind securitatea, stabilite de Regulamentul 300/2008). Mai mult, ar trebui prezentată statelor membre propunerea finală privind controlul unic de securitate UE-SUA, bazată pe evaluarea reciprocă a măsurilor de securitate ale UE şi SUA, şi ar trebui pusă în aplicare cât mai curând posibil.

9.18 Sunt necesare mai multe acorduri internaţionale în domeniul aviaţiei între UE şi state terţe, pentru asigurarea unor condiţii de concurenţă echitabile la nivel internaţional. CESE a apreciat în mod deosebit în cadrul avizului său acordul încheiat de către Comisie cu Canada.

9.19 În general, incidenţa tot mai mare a cooperării regionale şi internaţionale între actorii industriali (operatori, producători, autorităţi publice) ar putea ajuta la îmbunătăţirea ofertei şi a activităţii pe ansamblu în acest sector, cu condiţia ca termenii unor astfel de „afaceri” să fie responsabili din punct de vedere social şi să îi implice pe toţi partenerii sociali.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea şi Avizul CESE privind industria aeronautică europeană: situaţia actuală şi perspective, (JO C 175, 28.7.2009, pp. 50-56)

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/37

A 458-A SESIUNE PLENARĂ DIN 16 ŞI 17 DECEMBRIE 2009

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind denumirile fibrelor textile şi etichetarea corespunzătoare a produselor textile

COM(2009) 31 final/2 – 2009/0006 (COD)

(2010/C 255/06)

Raportor: dl CAPPELLINI

La 27 februarie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind denumirile fibrelor textile şi etichetarea corespunzătoare a produselor textile

COM(2009) 31 final/2 – 2009/0006(COD).

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 17 noiembrie 2009. Raportor: dl CAPPELLINI.

În cea de-a 458-a sesiune plenară din 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 160 de voturi pentru şi 1 abţinere.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 CESE sprijină iniţiativa Comisiei Europene privind denumirile fibrelor textile şi etichetarea corespunzătoare a produselor textile, care ar putea reprezenta un important pas înainte pentru favorizarea proceselor inovative şi a soluţiilor societale în industria textilă europeană şi ar creşte, în acelaşi timp, gradul de sensibilizare şi informare al consumatorilor europeni, în special într-o perioadă de criză. Comitetul Economic şi Social European subliniază, aşa cum a făcut-o deja în avizele şi rapoartele sale de informare cu privire la viitorul industriei textile (1), necesitatea urgentă ca acest sector să dezvolte politici coerente şi integrate, cum ar fi etichetarea, pentru a-şi asigura un avantaj competitiv.

1.2 CESE salută regulamentul şi sprijină articolul 4 privind cadrul juridic naţional referitor la produsele de origine şi la legislaţiile în domeniul concurenţei.

1.3 CESE solicită Comisiei Europene şi părţilor interesate să monitorizeze modul în care regulamentul propus va influenţa:

—	Agenda strategică europeană pentru cercetare în ceea ce priveşte dezvoltarea şi utilizarea de noi fibre şi de produse textile inovatoare şi transparenţa;

—	simplificarea cadrului juridic existent, cu impactul pozitiv pe care aceasta l-ar putea avea asupra părţilor interesate din sectorul privat şi asupra administraţiilor publice la nivel european şi la nivel naţional/regional;

—	îmbunătăţirea, în sensul unei mai mari coerenţe, a cadrului de reglementare existent (2).

1.4 CESE confirmă importanţa respectării nevoii consumatorilor de a dispune de informaţii clare şi complete cu privire la produse, în special în ceea ce priveşte produsele textile, şi sprijină iniţiativa Comisiei menită să simplifice procedurile şi să reducă costurile pe care le implică în prezent transpunerea unei directive.

1.5 CESE solicită implicarea în mod sistematic a societăţii civile, a partenerilor sociali din întregul sector al textilelor şi a actorilor instituţionali în activitatea Comitetului pentru directivele referitoare la denumirile şi etichetarea produselor textile (articolul 20 din propunerea de regulament). Ar trebui, de asemenea, să se ia în considerare sisteme de revizuire regulată a regulamentului, pentru a se asigura un avantaj competitiv în comparaţie cu alte etichetări şi standarde ale industriei textile la nivel internaţional (a se vedea pieţele industriei textile europene (3)). După intrarea în vigoare a regulamentului propus, o revizuire mai participativă a acestuia ar putea, de asemenea, înlesni o dezbatere deschisă cu privire la majoritatea problemelor de sănătate (spre exemplu alergiile, indicii de ionizare etc.) legate de produsele textile care sunt relaţionate nu cu fibrele în sine, ci cu produsele chimice introduse în lanţul de producţie, spre exemplu pentru vopsirea sau înmuierea acestora sau cu procesele mecanice cum ar fi periatul sau dărăcitul.

1.6 Pentru a însoţi punerea directă în aplicare a regulamentului supus spre examinare, CESE propune o campanie de informare orientată asupra denumirilor şi etichetării produselor textile şi efectuarea unor studii specifice în acest domeniu, în colaborare cu organizaţiile de IMM-uri, centrele de cercetare, consumatorii şi producătorii de textile. Aceşti actori ar putea avea de jucat un rol major în consolidarea importanţei fibrelor şi produselor durabile din punct de vedere al mediului, precum şi în sporirea gradului de sensibilizare cu privire la potenţialul pieţei.

1.7 Această iniţiativă ar putea, de asemenea, înlesni o dezbatere deschisă cu privire la etichetarea „neobligatorie” a produselor textile finite, spre exemplu, în cazul îmbrăcămintei, etichetarea cu privire la întreţinere şi la curăţare (simboluri privind călcatul, spălatul, înălbitul etc.), însă aceste informaţii sunt opţionale, dat fiind că nu există nicio obligaţie comunitară în acest domeniu. Introducerea unui sistem similar cu cel utilizat de Ginetex (4), conform ISO 3758, sau chiar adoptarea standardului american ASTM D-5489 ar putea aduce o valoare adăugată, în special pentru utilizatorul final. Aceasta va garanta, printre altele, că:

—	durata de viaţă a produselor textile va putea fi prelungită;

—	produsele nu vor fi deteriorate, şi nici nu vor deteriora, la rândul lor, alte produse în timpul tratamentelor de întreţinere;

—	curăţătoriile chimice vor şti cu precizie ce tratamente sunt corespunzătoare şi adecvate pentru fiecare produs textil;

—	produsele îşi vor menţine aspectul lor iniţial;

—	consumatorii vor putea face o alegere în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte achiziţionarea unui articol.

Mai mult, aplicarea pe scară largă a etichetării privind întreţinerea şi curăţarea va duce la reducerea consumului de energie şi de apă asociat cu întreţinerea produselor textile.

1.8 Punerea în aplicare a unui astfel de regulament va permite, de asemenea, normativei UE să se apropie de alte reglementări similare în vigoare pe pieţele din ţări terţe cum ar fi SUA (5), Japonia (6), Australia (7) etc.

1.9 În sectorul produselor textile se utilizează mii de substanţe chimice, împreună cu un amestec nedeterminat de alte substanţe, unele dintre acestea fiind toxice; aceste produse sunt utilizate în procesul de vopsire şi în alte procese de prelucrare a produselor textile. În UE, substanţele toxice sunt selectate, eliminate sau tratate în mod preventiv, în conformitate cu legislaţia în domeniul mediului şi al sănătăţii. CESE propune crearea unei legături strânse între Regulamentul privind etichetarea produselor textile şi Regulamentul şi platforma REACH, în scopul simplificării şi accelerării procedurilor, evitându-se astfel suprapunerile.

2. Context

2.1 Legislaţia UE privind denumirile fibrelor şi etichetarea produselor textile se bazează pe articolul 95 din Tratatul CE. Ea vizează crearea unei pieţe interne pentru produsele textile, garantând, în acelaşi timp, că consumatorii primesc informaţii adecvate. În anii 1970, statele membre au recunoscut necesitatea armonizării legislaţiei comunitare în domeniul denumirilor fibrelor textile. Utilizarea de denumiri diferite (nearmonizate) de fibre textile în statele membre ale UE ar putea crea un obstacol tehnic în calea schimburilor comerciale de pe piaţa internă. În plus, interesele consumatorilor ar fi mai bine protejate dacă informaţiile furnizate în acest domeniu ar fi identice pe întreaga piaţă internă.

2.2 Industria textilă a UE a suferit un proces îndelungat de restructurare, modernizare şi progres tehnologic ca răspuns la provocările economice semnificative cu care s-a confruntat acest sector în ultimii ani. Întreprinderile europene, în special IMM-urile, şi-au îmbunătăţit poziţia pe piaţa globală, concentrându-se asupra unor avantaje competitive cum ar fi calitatea, designul, inovaţia şi produsele cu o mai mare valoare adăugată. Industria europeană joacă un rol de frunte la nivel mondial în dezvoltarea de noi produse, în domeniul textilelor tehnice şi al produselor neţesute destinate aplicaţiilor inovatoare cum ar fi geotextilele, produsele de igienă sau cele destinate industriei de automobile sau sectorului medical.

2.3 Un domeniu-cheie pentru cercetare îl constituie dezvoltarea de noi fibre specializate şi de compozite din fibre pentru produsele textile inovatoare, identificată ca una dintre priorităţile tematice în cadrul Agendei strategice pentru cercetare a Platformei tehnologice europene pentru viitorul industriei textile şi a îmbrăcămintei. Inovaţia în materie de fibre în amontele lanţului de valoare adăugată al industriei textile reprezintă o sursă importantă de noi produse, opţiuni de procesare şi domenii de aplicare în numeroase sectoare de utilizare din aval (8). În practică, numărul de solicitări privind adăugarea unor denumiri de fibre noi în legislaţia comunitară a crescut în ultimii ani, şi se aşteaptă ca această tendinţă să se menţină, pe măsură ce sectorul textil european se transformă într-o industrie mai inovatoare.

2.4 Diverse întreprinderi, atât mari cât şi mici, au depus solicitări privind adăugarea unor denumiri de fibre noi. Industria indică faptul că, în general, 90-95 % din activităţile de cercetare-dezvoltare se axează asupra îmbunătăţirii şi dezvoltării fibrelor existente. Cu toate că doar 5-10 % din activităţile de cercetare-dezvoltare au probabilitatea de a produce fibre care necesită o nouă denumire generică, aceste fibre noi generează adesea noi utilizări şi procese tehnologice într-un număr mare de domenii, cum ar fi sectorul confecţiilor, cel medical, aplicaţiile industriale şi de mediu.

2.5 În ultimii ani, opt noi denumiri de fibre au fost adăugate la anexele tehnice ale directivelor, prin intermediul unor modificări:

—	Directiva 97/37/CE (9) a adăugat patru fibre noi pe lista denumirilor de fibre (cashgora, lyocell, poliamidă, aramidă).

—	Directiva 2004/34/CE (10) a adăugat noua fibră „polilactidă” pe lista denumirilor de fibre.

—	Directiva 2006/3/CE (11) a adăugat noua fibră „elastomultiester” pe lista denumirilor de fibre.

—	Directiva 2007/3/CE (12) a adăugat noua fibră „elastolefină” pe lista denumirilor de fibre.

—	Directiva 2009/121/CE (13) a adăugat fibra „melamină” pe lista denumirilor de fibre.

2.6 Se aşteaptă ca numărul de fibre noi adăugate la anexele tehnice să crească în următorii ani. Industria (reprezentată de BISFA (14)) a scos în evidenţă faptul că este greu de prevăzut tendinţa viitoare. Cu toate acestea, a sugerat că două solicitări pe an ar putea reprezenta o estimare realistă (15).

2.7 Prezenta propunere nu modifică echilibrul politic dintre statele membre şi UE. Se prevede ca un comitet să asiste Comisia şi să emită un aviz privind măsurile de punere în aplicare propuse pentru modificarea regulamentului, pe baza normelor unui comitet de reglementare cu control. În prezent acesta este sistemul care se aplică directivelor în vigoare.

2.8 Ideea revizuirii legislaţiei privind denumirile produselor textile a luat naştere în ultimii ani, în urma experienţei rezultate din modificările tehnice regulate destinate introducerii unor denumiri de fibre noi în directivele existente. Revizuirea legislaţiei UE privind denumirile fibrelor şi etichetarea produselor textile (16) a fost anunţată în 2006, în „Primul raport asupra stadiului evoluţiei strategiei de simplificare a cadrului de reglementare” (17) şi a fost inclusă în programul legislativ şi de lucru al Comisiei pentru 2008.

2.9 Această revizuire urmăreşte:

—	simplificarea cadrului juridic existent, cu impactul pozitiv pe care l-ar putea avea asupra părţilor interesate din sectorul privat şi asupra administraţiilor publice. Astfel, această revizuire a legislaţiei urmăreşte accelerarea introducerii şi disponibilităţii de noi fibre;

—	simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului de reglementare existent pentru dezvoltarea şi utilizarea de noi fibre;

—	promovarea inovării în sectorul textilelor şi îmbrăcămintei şi posibilitatea ca utilizatorii fibrelor şi consumatorii să beneficieze mai rapid de produsele inovatoare;

—	sporirea transparenţei procesului;

—	adăugarea de noi fibre la lista de denumiri de fibre armonizate;

—	introducerea unei mai mari flexibilităţi în adaptarea legislaţiei în vederea satisfacerii nevoilor de evoluţie tehnică aşteptate în industria textilelor.

2.10 Revizuirea nu are drept obiectiv să extindă legislaţia UE la alte exigenţe în materie de etichetare, dincolo de compoziţia fibrelor şi de armonizarea denumirilor fibrelor textile acoperite de directivele existente.

3. Procesul de consultare cu privire la revizuirea directivei

3.1 Dat fiind domeniul limitat al prezentei revizuiri, s-a efectuat o consultare specifică a actorilor implicaţi. La procesul de consultare au participat diverse părţi interesate: asociaţii industriale şi de distribuitori, sindicate, organizaţii de consumatori, organisme europene de standardizare şi administraţii naţionale.

3.2 Reprezentanţii părţilor interesate şi ai statelor membre au fost invitaţi să-şi prezinte punctele de vedere, sugestiile şi propunerile în perioada ianuarie - august 2008, în cadrul reuniunilor organizate de către serviciile Comisiei şi sub formă scrisă.

3.3 Principalele rezultate ale acestei consultări specifice a părţilor interesate pot fi rezumate după cum urmează:

—	introducerea denumirilor de fibre noi în legislaţia europeană este importantă pentru promovarea inovării în industria europeană şi din perspectiva informării consumatorilor;

—	conţinutul politic al modificărilor tehnice ale legislaţiei privind denumirile fibrelor textile nu justifică procedurile complexe şi costurile legate de transpunerea unei directive; în consecinţă,

—	ar fi indicată utilizarea unei soluţii legislative mai simple.

3.4 Rezultatele procesului de consultare sunt disponibile în raportul de evaluare a impactului şi în anexele acestuia.

4. Evaluarea impactului

4.1 Pe baza rezultatelor consultării părţilor interesate şi pe baza studiului „Simplificarea legislaţiei UE în domeniul denumirilor fibrelor şi al etichetării produselor textile - o evaluare a impactului opţiunilor strategice” (Simplification of EU Legislation in the Field of Textile Names and Labelling – an Impact Assessment of Policy Options) (18), Comisia a realizat un studiu al impactului diferitelor opţiuni strategice care permit atingerea obiectivelor mai sus menţionate.

4.2 Comitetul de evaluare a impactului al Comisiei Europene a examinat o versiune provizorie a raportului de evaluare a impactului elaborată de către serviciul competent şi a aprobat-o, sub rezerva anumitor modificări (19).

4.3 Analizarea şi compararea diferitelor opţiuni şi a impactului acestora a dus la următoarele concluzii:

—

Includerea de instrucţiuni privind conţinutul dosarului de cerere şi identificarea laboratoarelor care să asiste întreprinderile la întocmirea dosarului prezintă avantaje potenţiale dacă au ca efect prezentarea unor dosare de cerere mai conforme cu exigenţele serviciilor Comisiei. Aceasta ar putea conduce la economii substanţiale de timp atât pentru industria de profil cât şi pentru administraţiile publice.

—

Cele mai mari beneficii pentru industrie rezultă din reducerea duratei necesare între depunerea unei cereri de denumire de fibră nouă şi posibilitatea de a comercializa fibra sub noua ei denumire. Aceasta înseamnă economii de costuri administrative şi obţinerea mai rapidă de venituri provenind din vânzarea fibrei.

—	Principalele avantaje pentru autorităţile statelor membre rezultă din înlocuirea directivelor printr-un regulament, deoarece acestea nu vor mai fi nevoite să transpună modificările în legislaţia naţională. Statele membre ar putea realiza astfel importante economii de costuri.

—	Pentru consumatori, avantajul revizuirii va consta în garanţia că fibrele denumite corespund unor caracteristici specifice. Consumatorii ar putea obţine, de asemenea, avantaje suplimentare din introducerea mai rapidă pe piaţă a unor noi fibre.

5. Obiective generale

5.1 Regulamentul propus ar trebui să aibă ca efect încurajarea cercetării şi a dezvoltării, a inovării şi a tehnologiei, să înlesnească parteneriatele cu administraţiile publice de la nivel european/naţional/regional şi cu centrele de cercetare, să îmbunătăţească formarea şi competenţele tehnice existente, să permită comercializarea produselor cu o înaltă valoare adăugată pe piaţa internă şi pe pieţele din ţări terţe (20), precum şi să garanteze respectarea unor modele de dezvoltare şi de consum durabile.

5.2 Regulamentul propus ar trebui să aducă, de asemenea, o contribuţie importantă la:

—	obţinerea unei valori adăugate în industria produselor textile şi în sectoarele conexe, dezvoltarea competenţelor în UE şi creşterea economică;

—	obţinerea unui grad mai mare de transparenţă pentru consumatori şi crearea unor noi modele de consum;

—	consolidarea participării societăţii civile la MONITORIZAREA regulamentului propus.

6. Obiective specifice

6.1 Denumirile fibrelor ar trebui să furnizeze informaţii cât mai complete cu privire la compoziţia fibrei, spre deosebire de prevederile regulamentului în vigoare în SUA, care are la bază o abordare diferită (21). Această specificaţie este conformă metodologiei BISFA, care prevede ca numele generic să furnizeze informaţiile chimice cu privire la partea de monomer dominant al polimerului fibrei, şi/sau la proprietăţile fundamentale sau tehnologiile de prelucrare specifice fibrei respective.

6.2 Informaţiile de pe etichete ar trebui să fie reale. Regulamentul nu este însă clar din acest punct de vedere, dat fiind că anumite articole ale sale nu prevăd obligaţia de a furniza informaţii complete pe etichetă. Spre exemplu, articolul 9 (Produse textile alcătuite din mai multe fibre) prevede posibilitatea de a se alege între o etichetare care să indice compoziţia procentuală totală a produsului şi o etichetare care să indice denumirea fibrei care reprezintă cel puţin 85 % din greutatea totală a produsului textil. Deşi reale, aceste informaţii nu sunt complete în cazul alegerii uneia dintre opţiunile (a) sau (b) menţionate la acest articol. Prin urmare, dacă se doreşte furnizarea unor informaţii reale şi complete, pe etichetă ar trebui să se indice şi fibrele care compun restul de 15 %.

6.3 Toate caracteristicile prezentate de fabricant trebuie indicate, în conformitate cu cele prevăzute la prima, a doua, a treia şi a şasea liniuţă din Anexa II la regulamentul propus.

6.4 Din punctul de vedere al timpului, constrângerile sunt următoarele (fără a se include timpul necesar pregătirii cererii, care depinde de rapiditatea solicitantului) (22):

—	evaluarea cererii: între 1 şi 3 luni;

—	convocarea grupului de lucru: 3 luni;

—	CCC şi teste circulare: între 6 şi 9 luni;

—	raportul privind examinarea tehnică: între 1 şi 3 luni;

—	proiecte de propuneri: între 1 şi 3 luni;

—	regulament modificat: între 6 şi 12 luni.

6.5 Economiile de costuri pentru industrie au fost analizate în cadrul a două scenarii diferite: un scenariu cu costuri ridicate şi un scenariu cu costuri scăzute, ambele cu limite superioare şi inferioare: în final, economiile se situează între 47 500 EUR şi 600 000 EUR pentru fiecare cerere. S-au luat, de asemenea, în considerare beneficiile potenţiale care ar rezulta în urma evitării unei întârzieri de 6 până la 21 de luni pentru introducerea unei fibre pe piaţă, care ar semnifica o întârziere şi/sau o pierdere de venit. Aceste cifre se situează între 2 000 EUR şi 3 500 000 EUR. 25 % din economiile privind costurile CCC au fost luate în considerare în cadrul economiilor de costuri pentru autorităţile publice, care ar duce la reducerea costurilor cu aproximativ 75 000 EUR până la 100 000 EUR pe fibră (15).

6.6 În situaţia intrării rapide a unei noi fibre pe piaţă, timpul necesar în diferitele etape pentru evaluarea şi aprobarea cererilor mai recente (din ultimii cinci ani) a fost de 36 de luni, în cel mai bun caz, şi de până la 66 de luni în cel mai rău caz. În cadrul noului regulament, timpul estimat pentru procedură este de 18 până la 33 de luni, ceea ce înseamnă o reducere cu 50 % a timpului necesar estimat, atât în cel mai bun, cât şi în cel mai rău caz (15).

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Sectorul textilelor, al confecţiilor şi al încălţămintei constituie o componentă esenţială a industriei de prelucrare din UE-27. Cu un număr de aproximativ 250 000 de întreprinderi şi o cifră de afaceri de circa 240 miliarde EUR, acesta reprezintă aproape 4 % din totalul valorii adăugate a întregii industrii de prelucrare din UE-27 (aproximativ jumătate din aceasta provine doar din segmentul textilelor). Acest sector, unicul din UE în care femeile sunt majoritare (64,5 %), şi care are 3,2 milioane de angajaţi, acoperă 9,3 % din locurile de muncă din industria prelucrătoare a UE-27, majoritatea lucrătorilor fiind angajaţi în sectorul confecţiilor (aproximativ 1,5 milioane). UE reprezintă principala piaţă-ţintă şi principalul exportator din acest sector, cu o cotă mondială de aproape 20 % (date din 2005). CCMI/041.

Pentru mai multe informaţii cu privire la tendinţele şi factorii critici din sectorul textilelor, a se consulta Raportul de informare al CCMI, disponibil la adresa:

http://eescregistry.eesc.europa.eu/viewdoc.aspx?doc=%5C%5Cesppub1%5Cesp_public%5Cces%5Cccmi%5Cccmi041 %5Cen%5Cces1572-2007_fin_ri_en.doc.

(2) Una dintre directive (Directiva 96/74/CE) care urmează să fie înlocuită de regulament a fost deja înlocuită de Directiva 2008/121/CE. Dacă noul regulament intră în vigoare, acesta ar trebui să fie coerent cu directiva.

(3) 17 pieţe-cheie – Sursă: Euratex

—	ASIA: China, Japonia, India, Coreea de Sud, Taiwan, Indonezia, Pakistan, Thailanda, Malaysia

—	AMERICA DE NORD: Statele Unite, Canada

—	AMERICA CENTRALĂ: Mexic

—	AMERICA DE SUD: Brazilia, Argentina, Chile

—	OCEANIA: Australia

—	AFRICA: Africa de Sud

(4) GINETEX: Asociaţia internaţională pentru etichetarea privind întreţinerea produselor textile (Groupement international d’étiquetage pour l’entretien des textiles).

(5) Etichetarea cu privire la întreţinerea îmbrăcăminţii textile şi a anumitor articole neconfecţionate (Care labelling of textile wearing apparel and certain piece goods) - 16 CFR Partea 423.

(6) Regulamentul industrial japonez pentru etichetarea cu privire la întreţinere (Japanese Industrial Standard for Care Labelling).

(7) Regulamentul australian/al Noii Zeelande AS/NZS 1957:1998 – „Produsele textile-etichetarea cu privire la întreţinere” (Australian/New Zealand Standard AS/NZS 1957:1998 - „Textiles - Care labelling”).

(8) A se vedea Agenda strategică pentru cercetare a Platformei tehnologice europene pentru viitorul industriei textile şi a îmbrăcămintei.

(9) JO L 169, 27.6.1997, p. 74.

(10) JO L 89, 26.3.2004, p. 35.

(11) JO L 5, 10.1.2006, p. 14.

(12) JO L 28, 3.2.2007, p. 12.

(13) JO L 242, 15.9.2009, p. 13.

(14) BISFA: Oficiul internaţional de standardizare a fibrelor artificiale (International Bureau for the Standardisation of Man-Made Fibres).

(15) Sursa: Raport de evaluare a impactului privind simplificarea legislaţiei UE în domeniul denumirilor fibrelor şi al etichetării produselor textile (Impact Assessment Report on Simplification of EU legislation in the field of textile names and labelling).

(16) Directivele 96/74/CE (modificată), 96/73/CE (modificată) şi 73/44/CEE.

(17) COM(2006) 690 final.

(18) Studiu disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/enterprise/textile/documents/dir2008_0121_study.pdf.

(19) http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=SEC:2009:0091:FIN:EN:PDF.

(20) Trebuie să se ţină seama de faptul că produsele textile europene se confruntă adesea cu bariere netarifare în ceea ce priveşte accesul pe pieţele din ţări terţe. Cerinţele sau practicile privind marcarea, etichetarea, descrierea sau compoziţia produsului sunt discriminatorii în comparaţie cu produsele naţionale.

(21) Sursa: Norme şi reglementări în cadrul legislaţiei privind identificarea produselor din fibre textile (Rules and regulations under the textile fiber products identification act) - 16 CFR Partea 303.

(22) BISFA: Oficiul internaţional de standardizare a fibrelor artificiale (International Bureau for the Standardisation of Man-Made Fibres).

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/42

Avizul Comitetul Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, (reformare) Punerea în aplicare a documentului „Small Business Act”

COM(2009) 126 final – 2009/0054 (COD)

(2010/C 255/07)

Raportor: dna Ana BONTEA

La 1 iulie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, (Reformare)

Punerea în aplicare a documentului „Small Business Act”

COM(2009)126 final – 2009/0054 (COD).

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 17 noiembrie 2009. Raportor: dna Ana BONTEA.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 145 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 2 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 CESE apreciază şi susţine punerea în aplicare a Small Business Act (SBA) şi Propunerea de directivă, îmbunătăţirea cadrului legislativ pentru reducerea termenelor de plată şi combaterea plăţilor întârziate fiind măsuri deosebit de importante şi utile.

1.2 Măsurile legislative, deşi sunt necesare şi influente, nu sunt suficiente pentru eliminarea plăţilor întârziate, fiind necesare derularea unor acţiuni multiple şi complexe şi creşterea cooperării la toate nivelurile. IMM-urile însele şi organizaţiile lor au un rol important în acest proces.

1.3 CESE susţine necesitatea unor termene scurte şi obligatorii de plată pentru toate autorităţile şi instituţiile publice de la nivel european, naţional, regional şi local. CESE felicită Comisia Europeană pentru măsurile adoptate care vizează plăţile gestionate direct de acesta şi îşi exprimă susţinerea pentru continuarea şi dezvoltarea lor la toate nivelurile. Raportat la durata necesară transpunerii directivei, CESE invită autorităţile să aplice imediat principiile acesteia, pentru a asigura o susţinere eficientă a întreprinderilor în contextul actual al crizei.

CESE consideră că Propunerea de directivă necesită unele îmbunătăţiri, propunând în principal:

—

Pentru contractele de achiziţie publică:

—

instituirea în mod expres a regulii plăţilor în termen de maximum 30 de zile calendaristice, cu eliminarea excepţiei de la această regulă sau cel puţin cu limitarea ei la maximum 60 de zile calendaristice de la livrare, dificultăţile autorităţilor în asigurarea finanţării activităţii lor neputând fi în niciun caz mai mari decât cele ale IMM-urilor;

—	eliminarea sau cel puţin limitarea, în mod similar, a aplicării excepţiei de la durata maximă de 30 de zile a procedurii de recepţie.

—

Pentru toate tranzacţiile comerciale:

—	pentru plăţile întârziate, stabilirea obligaţiei legale de plată a unor dobânzi, compensaţii şi cheltuieli interne minime, în cazul inexistenţei în contracte a unor clauze mai favorabile creditorilor;

—	dezvoltarea reglementărilor privind clauzele contractuale extrem de inechitabile şi datoriile necontestate;

—	luarea în considerare pentru exercitarea libertăţii contractuale a principiilor concurenţei loiale şi a eticii în afaceri, cu limitarea abuzurilor de drept.

1.4 Reluând propunerile sale anterioare (1), CESE subliniază că pentru realizarea deplină a scopului directivei sunt necesare măsuri de creştere a accesului IMM-urilor la achiziţiile publice, astfel încât ele să beneficieze în mai mare măsură de normele instituite.

1.5 În transpunerea directivei şi pentru monitorizarea măsurilor adoptate sunt importante cooperarea şi dialogul social calitativ al autorităţilor cu partenerii sociali şi cu organizaţiile IMM-urilor.

1.6 Termenele de plată îndelungate şi plăţile întârziate ar trebui evitate în cazul subcontractării achiziţiilor publice şi în relaţia IMM-urilor cu marile întreprinderi, inclusiv din CMAV (2). După caz, autorităţile naţionale ar putea monitoriza/publica perioadele de plată în acele sectoare în care riscul unor termene nejustificat de lungi este foarte mare, fără a crea obligaţii şi cheltuieli suplimentare pentru întreprinderi.

1.7 CESE recomandă statelor membre să-şi intensifice cooperarea şi să prevadă acţiuni comune de informare şi sprijinire a IMM-urilor în cazul plăţilor întârziate din tranzacţiile transfrontaliere.

1.8 La nivel european ar fi utilă realizarea unui site specializat cu informaţii relevante din fiecare stat membru, în toate limbile de circulaţie, privind transpunerea directivei, cadrul legal şi procedurile aplicabile pentru recuperarea debitelor, inclusiv cele de arbitraj şi mediere sau alte informaţii practice. La nivel naţional, ar trebui sprijinită diseminarea largă a acestor informaţii prin intermediul birourilor unice şi al organizaţiilor IMM-urilor.

1.9 Măsuri de accelerare a plăţilor autorităţilor publice sunt utile şi în relaţiile de drept fiscal (pentru rambursarea TVA, regularizări de impozite, etc.), şi în acest domeniu înregistrându-se în unele ţări practici regretabile, ce au cauzat blocaje financiare.

1.10 CESE reafirmă propunerea sa anterioară privind „înfiinţarea unui comitet consultativ deschis tuturor părţilor interesate, care ar putea funcţiona cu susţinere din partea CES” (3).

2. Introducere

2.1 Situaţia de fapt şi efectele plăţilor întârziate

2.1.1 În tranzacţiile comerciale din UE:

—	de regulă, plăţile sunt reportate;

—	există numeroase întârzieri în achitarea facturilor, în special în contractele de achiziţie publică, unde întârzierile medii la plată sunt de 67 de zile (4), comparativ cu 57 de zile în sectorul privat;

—

„cultura plăţilor întârziate” s-a dezvoltat în anumite state, devenind un comportament larg, cu efecte deosebit de grave economice şi sociale (determinând unul din patru cazuri de faliment şi pierderea a peste 450 000 de locuri de muncă în fiecare an), efecte amplificate mai ales în perioade de criză (datorită comportamentului de plată necorespunzător, întreprinderile nu vor încasa 270 de miliarde EUR în 2009, ceea ce reprezintă 2,4 % din PIB-ul UE, planul de revenire economică fiind de 1,5 %) (5);

—	plăţile întârziate sunt folosite ca substitut pentru creditele bancare;

—	termenele de plată sunt nejustificat de lungi în multe cazuri, fiind adesea rezultatul unei poziţii privilegiate, putând afecta grav în special întreprinderile mici, artizanale sau chiar mijlocii.

2.1.2 În negociere, IMM-urile au o poziţie precară, raportat la:

—	nivelul de competitivitate existent şi locul lor în cadrul pieţei;

—	temerea de a nu compromite relaţiile cu clienţii;

—	posibilităţile limitate de a face concurenţă prin perioadele de plată oferite clienţilor;

—	experienţa şi resursele umane şi materiale limitate pentru iniţierea procedurilor legale de recuperare a datoriilor, cu dificultăţi sporite în cazul tranzacţiilor transfrontaliere.

2.1.3 Plăţile întârziate

—

generează costuri suplimentare semnificative pentru întreprinderile creditoare şi complică gestiunea financiară a acestora, fiind nefastă pentru fluxul de lichidităţi, adăugând costuri bancare importante, reducând oportunităţile de investiţii şi sporind incertitudinea pentru multe întreprinderi creditoare, în principal IMM-uri, ceea ce afectează grav competitivitatea, rentabilitatea şi viabilitatea acestora, mai ales în perioadele de acces limitat sau costisitor la finanţare;

—

determină adesea întârzieri subsecvente, în plata furnizorilor şi salariaţilor (cu efecte sociale negative semnificative), a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la bugetul de stat şi la bugetele asigurărilor sociale (cu efecte negative asupra încasării veniturilor publice), dar şi blocarea accesului la finanţare al întreprinderilor (de exemplu, întârzierea plăţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la bugetele asigurărilor sociale cauzate de neîncasarea la termen a facturilor limitează accesul la măsurile de ajutor de stat şi la programele cu finanţare din fonduri structurale);

—	sunt răspunzătoare de falimentul unor întreprinderi în mod normal viabile, putând declanşa chiar şi o serie de falimente consecutive de-a lungul lanţului de aprovizionare, cu efecte negative semnificative în plan economic şi social;

—

descurajează operatorii economici să participe la procedurile de achiziţii publice, ceea ce nu numai că produce perturbări în domeniul concurenţei şi subminează funcţionarea pieţei interne, dar reduce şi capacitatea autorităţilor publice de a asigura o utilizare eficientă a fondurilor publice, de a obţine cel mai bun randament pentru banii contribuabililor;

—	pot favoriza corupţia (pentru urgentarea plăţilor facturilor din contractele de achiziţie publică) sau contractarea peste limitele bugetare aprobate;

—	au efecte negative asupra comerţului intracomunitar, majoritatea întreprinderilor considerând că riscul de întârziere a plăţilor este foarte ridicat în tranzacţiile comerciale intracomunitare, astfel crescând nesiguranţa şi costul acestora.

2.2 Cadrul legal

2.2.1 Unica dispoziţie comunitară în materie este Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale (6).

2.2.2 Pentru cererile de chemare în judecată având ca obiect recuperarea creanţelor generate de plăţile întârziate se aplică şi Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (7), Regulamentul (CE) nr. 805/2004 (8), Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 (9) şi Regulamentul (CE) nr. 861/2007 (10).

2.3 Obiective la nivel european

2.3.1 SBA (11) a evidenţiat importanţa vitală a IMM-urilor pentru competitivitatea economiei UE, subliniind importanţa accesului lor efectiv la finanţare şi necesitatea utilizării mai eficiente a oportunităţilor oferite de piaţa unică.

2.3.2 Planul european de redresare economică (12) menţionează că accesul întreprinderilor la surse de finanţare suficiente şi abordabile constituie o condiţie prealabilă dezvoltării investiţiilor, creşterii şi creării de locuri de muncă în contextul încetinirii economice actuale, solicitând UE şi statelor membre asigurări că autorităţile publice îşi achită facturile în termen de o lună.

2.3.3 Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale pune în aplicare SBA şi vizează ameliorarea capacităţii de autofinanţare a întreprinderilor europene, având ca scop facilitarea bunei funcţionări a pieţei interne, prin eliminarea obstacolelor din calea tranzacţiilor comerciale transfrontaliere.

3. Observaţii generale

3.1 CESE apreciază pozitiv punerea în aplicare a SBA şi Propunerea de directivă, susţinând că îmbunătăţirea în regim de urgenţă a cadrului legislativ privind combaterea plăţilor întârziate este o măsură deosebit de importantă şi utilă.

3.2 CESE s-a mai exprimat în favoarea punerii rapide în aplicare a SBA, printre acţiunile propuse la nivel comunitar susţinând în special „proiectul de revizuire a directivei privind plăţile întârziate, care ar trebui să sporească constrângerile şi penalizările în cazul plăţilor efectuate dincolo de termenul de 30 de zile” (13).

3.3 Susţinerea CESE are în vedere efectele negative majore şi complexe ale plăţilor întârziate asupra întreprinderilor, în special asupra IMM-urilor, asupra salariaţilor, dar şi asupra tranzacţiilor comerciale intracomunitare.

3.4 Pe lângă combaterea plăţilor întârziate, este foarte importantă şi reducerea termenelor de plată, denumirea directivei putând să fie completată în acest sens, iar măsurile din cuprinsul ei să fie grupate în funcţie de cele două obiective.

3.5 Măsurile legislative sunt necesare şi influente, însă nu sunt suficiente pentru combaterea plăţilor întârziate, raportat la cauzele lor multiple şi complexe, la situaţia de fapt după 8 ani de la adoptarea Directivei 2000/35/CE şi la circumstanţele locale. CESE invită statele membre să se implice în mod activ în identificarea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri de combatere a plăţilor întârziate, subliniind importanţa cooperării şi a dialogului calitativ al autorităţilor cu partenerii sociali şi cu organizaţiile IMM-urilor. IMM-urile însele au un rol important în acest proces, trebuind să depună eforturi sporite pentru informare, îmbunătăţirea procedurilor lor interne şi acţionarea debitorilor.

3.6 CESE apreciază ca fiind măsuri oportune şi cu efecte pozitive:

—	Reglementarea obligaţiei generale de plată în termen de 30 de zile în contractele de achiziţie publică, măsură care va institui proceduri standard transparente, ce vor accelera plăţile.

—	Reglementarea dreptului creditorilor de a obţine o compensaţie de minimum 5 % din suma restantă, ca măsură de descurajare a plăţilor întârziate ale administraţiilor publice.

—	Recuperarea costurilor administrative interne ale creditorului, cu efect descurajator asupra debitorilor, suplimentar plăţii dobânzii legale.

—	Eliminarea posibilităţii excluderii cererilor de dobânzi mai mici de 5 EUR, vizând tranzacţiile mici.

—	Îmbunătăţirea reglementării clauzelor contractuale extrem de inechitabile, articolul 6 din Propunerea de directivă aducând contribuţii importante în acest domeniu.

—	Creşterea transparenţei privind drepturile şi obligaţiile instituite de directivă.

—	Stabilirea unui sistem de evaluare şi monitorizare, ce va permite informarea şi implicarea sporită a instituţiilor europene şi a tuturor părţilor interesate.

3.7 Însă CESE consideră că Propunerea de directivă necesită unele îmbunătăţiri importante, în ceea ce priveşte conţinutul său, astfel încât, din punct de vedere practic, multe întreprinderi să beneficieze în mod cert de reducerea şi respectarea termenelor de plată şi să crească eficienţa căilor de atac împotriva debitorilor.

4. Observaţii speciale

4.1 CESE susţine necesitatea unor termene scurte şi obligatorii de plată pentru toate autorităţile de la nivel european, naţional, regional şi local

4.1.1 Din punct de vedere practic, un impact pozitiv semnificativ îl va avea instituirea pentru achiziţiile publice a obligaţiei generale de plată în maximum 30 de zile, precum şi reglementarea unui termen de 30 de zile pentru finalizarea procedurilor de recepţie/verificare.

4.1.2 Termene scurte si obligatorii de plată ar trebui stabilite şi aplicate de toate autorităţile şi instituţiile publice de la nivel european, naţional, regional şi local.

4.1.3 CESE felicită Comisia Europeană pentru stabilirea noilor obiective mai stricte în domeniul plăţilor gestionate direct de aceasta, pentru reducerea termenelor prefinanţărilor şi plăţilor iniţiale, pentru simplificarea procedurilor generale înainte de lansarea proiectelor şi pentru încurajarea simplificării măsurilor de control, exprimându-şi susţinerea pentru continuarea şi dezvoltarea acestor măsuri la toate nivelurile. CESE invită autorităţile naţionale să adopte măsuri urgente pentru reducerea şi respectarea termenelor de plată, recomandând valorificarea bunelor practici înregistrate.

4.1.4 Însă CESE consideră că articolul 5 din Propunerea de directivă, privind plăţile din contractele de achiziţie publică nu va îndeplini pe deplin aşteptările şi obiectivele lăudabile ale Comisiei, şi formulează următoarele propuneri:

—

În mod logic şi explicit pentru destinatarii Propunerii de directivă şi pentru realizarea obiectivului propus, ca „termenele de plată pentru contractele de achiziţii publice să fie, ca regulă generală, limitate la maximum 30 de zile” (14), articolul 5 ar trebui să instituie în mod expres regula plăţii în termen de maximum 30 de zile calendaristice din contractele de achiziţie publică, apoi ar trebui să stabilească durata maximă a procedurii de recepţie şi apoi să prevadă măsurile aplicabile în cazul nerespectării acestor reguli, cu precizarea posibilităţii cumulului lor.

—

CESE îşi exprimă temerea că excepţia instituită, care permite negocierea unor termene de plată mai mari în cazuri justificate [articolul 5 alineatul (4)], va fi aplicată incorect de autorităţile publice, nefiind prevăzute criterii obiective şi precise de evaluare a justificării sau a ceea ce poate fi acceptat ca justificare, autorităţile fiind şi judecător şi parte în acelaşi timp, iar dificultăţile lor în asigurarea finanţării activităţii neputând fi în niciun caz mai mari decât cele ale IMM-urilor. Ca urmare, CESE propune eliminarea excepţiei sau cel puţin limitarea ei, astfel încât termenele de plată în aceste cazuri să fie de maximum 60 de zile calendaristice de la livrare.

—	În mod similar, CESE propune eliminarea sau cel puţin limitarea aplicării excepţiei de la durata maximă a recepţiei de 30 de zile, instituite de articolul 5 alineatul (3).

4.1.5 Aplicarea principiului libertăţii contractuale prezintă unele particularităţi care trebuie luate în considerare:

—

Directiva nu cuprinde dispoziţii privind limitarea abuzului de drept în aplicarea libertăţii contractuale, CESE propunând luarea în considerare pentru exercitarea acestei libertăţi a principiilor concurenţei loiale şi a eticii în afaceri. În acest sens CESE s-a pronunţat şi anterior: „În interesul competiţiei sănătoase şi pentru a combate practicile comerciale incorecte, statele membre ar trebui chemate să pună în practică prevederile legii concurenţei, care interzic orice prevederi opresive ce permit perioade de plată anormal de lungi care depăşesc ciclul mediu de vânzare (de exemplu mai lungi de 60 de zile) fără niciun motiv întemeiat” (15).

—	În contractele de achiziţie publică sunt solicitate garanţii de bună execuţie a contractului numai întreprinzătorilor, nefiind acordate garanţii similare din partea autorităţilor pentru plata la timp, situaţie care ar trebui echilibrată.

—	Principiul libertăţii contractuale nu poate fi deplin aplicat în stabilirea termenelor de plată şi de recepţie, în contractele de achiziţie publică întreprinderile neavând o reală putere de negociere cu autorităţile.

—

Libertatea contractuală ar trebui să se exercite în sensul stabilirii unor clauze mai favorabile creditorului şi nu prin stabilirea unor clauze contrare regulilor generale, în acest sens propunând înlocuirea cuvântului „contrare” din sintagma: „în absenţa unor dispoziţii contrare” [articolul 5 alineatul (3)] cu sintagma „mai favorabile creditorului”, propunere aplicabilă şi pentru articolul 4 alineatul (1) privind compensaţia pentru costurile de recuperare.

4.2 Stabilirea obligaţiei legale a debitorilor de a plăti dobânzi, compensaţii şi cheltuielile interne minime

4.2.1 În Finlanda şi Suedia dobânda pentru plăţile întârziate poate fi percepută automat, fără a mai fi necesare hotărâri judecătoreşti, practică ce ar trebui generalizată. CESE propune ca plata dobânzilor, compensaţiilor şi cheltuielilor interne minime să fie stabilită ca obligaţie legală (de drept), cu aplicarea principiului libertăţii contractuale în sensul reglementării posibilităţii negocierii unor clauze sau cuantumuri mai favorabile creditorului, astfel încât IMM-urile să poată, fără eforturi importante sau reţineri impuse de poziţia lor precară, să-şi exercite acest drept.

4.3 Relaţia cu mediul asociativ

4.3.1 Pentru transpunerea directivei şi aplicarea/monitorizarea măsurilor adoptate în scopul reducerii şi respectării termenelor de plată, organizaţiile patronale şi ale IMM-urilor trebuie să fie consultate şi implicate. Ele trebuie să fie susţinute să-şi dezvolte serviciile directe şi on-line de informare, consultanţă şi asistenţă a membrilor în domeniul plăţilor întârziate şi clauzelor abuzive.

4.3.2 CESE propune menţionarea expresă a „organizaţiilor patronale şi ale IMM-urilor” în cuprinsul articolul 6 alineatul (3), referitor la mijloacele de acţiune aplicabile pentru stoparea clauzelor extrem de inechitabile, atrăgând atenţia că termenul ales („organizaţii”) poate genera probleme de transpunere.

4.3.3 Organizaţiile patronale şi în special cele ale IMM-urilor pot avea o contribuţie importantă şi la elaborarea Raportului prevăzut de articolul 10 din Propunerea de directivă, punctul lor de vedere trebuind să fie cuprins în raport.

4.4 CESE susţine necesitatea unor căi de atac eficace şi eficiente împotriva debitorilor

4.4.1 CESE subliniază importanţa aplicării pentru recuperarea debitelor a unor proceduri simple, rapide, eficiente şi accesibile întreprinderilor, în special IMM-urilor, susţinând obţinerea unui titlu executoriu în cazul creanţelor necontestate în termen de maxim 90 de zile (articolul 9). Proceduri îmbunătăţite sunt necesare şi pentru constatarea clauzelor contractuale extrem de inechitabile.

5. Alte observaţii şi propuneri

5.1 CESE susţine îmbunătăţirea reglementării clauzelor contractuale extrem de inechitabile (articolul 6) şi propune dezvoltarea lor, prin definirea criteriilor de calificare a acestora şi completarea ipotezelor în care o clauză este considerată întotdeauna extrem de inechitabilă, cu cazurile de excludere: a plăţii compensaţiei pentru costurile de recuperare, a dreptului de retenţie şi a garanţiei pentru buna executare a obligaţiei de plată.

5.2 CESE îşi reafirmă poziţia privind situaţiile persoanelor fizice, cărora, deşi din punct de vedere strict juridic nu li se aplică directiva în forma prezentă, depind de condiţii similare în relaţiile lor cu anumite întreprinderi şi cu administraţia publică. CESE face „apel la Comisie să planifice studii asupra acestor aspecte pentru a stabili dacă anumite aspecte ale acestor relaţii cu consumatorii ar trebui incluse în directivă sau dacă trebuie elaborate propuneri specifice” (15).

5.3 CESE propune definirea noţiunii de „datorii necontestate” (articolul 9). Existenţa facturii semnate de beneficiar sau confirmarea de către acesta a recepţiei ar trebui să ducă la inadmisibilitatea contestaţiilor.

5.4 CESE atrage atenţia şi asupra aspectelor următoare:

—	Excluderea din domeniul de aplicare a noii directive a contractelor anterioare datei de 8.8.2002 [articolul 1 alineatul (2) litera b)] ar trebui eliminată şi corelată cu articolul 11 alineatul (4) care stabileşte data transpunerii ei.

—	Definiţia dobânzii [articolul 2 alineatul (5)] ar trebui să permită negocierea de dobânzi şi cu autorităţile publice.

—

Pentru evitarea problemelor de transpunere, este necesară enumerarea completă a celor trei categorii de contracte de achiziţie publică: de furnizare, servicii şi lucrări sau menţionarea generică a sintagmei „contracte de achiziţie publică” [articolul 5 alineatele (1), (2) şi (6), omiţând contractele de lucrări].

—

Înlocuirea sintagmei „data primirii de către debitor a facturii” cu „data transmiterii către debitor a facturii” [articolul 3 alineatul (2) litera b) şi articolul 5 alineatul (2) litera b)] asigură simplificarea probei şi reducerea costurilor generate de transmiterea prin poştă sau implementarea facturilor electronice.

—	Definirea noţiunii de „datorie” [din articolul 4 alineatul (1)]. ar clarifica dacă aceasta include doar valoarea produsului sau şi TVA sau alte costuri (cum ar fi cele de transport).

—	Articolul 5 alineatul (5) privind dreptul la compensarea de 5 % din suma datorată ar trebui să clarifice dacă este posibilă o compensaţie mai mare de 5 %, în cazul în care există probe în acest sens.

5.5 Impunerea unor termene de plată nejustificat de lungi şi de plăţi întârziate ar trebui evitate în cazul:

—	subcontractării de achiziţii publice (faţă de subcontractanţi ar trebui aplicate aceleaşi reguli de plată ca şi cele stabilite pentru autorităţile publice);

—

furnizărilor în cadrul CAMV, CESE propunând deja „instituirea unui cod de conduită voluntar, însoţit de contracte scrise” pentru „obţinerea unui minim de garanţii atunci când [IMM-urile] apelează la marii distribuitori” (16), astfel încât să împiedice CAMV şi/sau marii furnizori să exercite presiuni.

5.6 Raportul prevăzut la articolul 10 ar trebui elaborat şi transmis anual, măcar în primii 3 ani de aplicare a directivei, pentru evaluarea continuă a rezultatelor înregistrate şi facilitarea schimbului de bune practici.

5.7 CESE îşi exprimă susţinerea pentru valorificarea şi dezvoltarea bunelor practici înregistrate în domeniul combaterii plăţilor întârziate şi reducerii termenelor de plată:

—

Comisia Europeană:

—

măsuri de reducere a termenelor pentru plata prefinanţării iniţiale a finanţărilor nerambursabile şi contractelor UE de la 30 la 20 de zile (acestea reprezentând 9,5 miliarde EUR); pentru alte plăţi gestionate la nivel central obiectivul este de a reduce termenele de plată de la 45 la 30 de zile (în cazul granturilor);

—	sporirea utilizării ratelor forfetare şi a sumelor forfetare pentru finanţările nerambursabile şi contractele comerciale gestionate la nivel central;

—

simplificarea procedurilor generale înainte de lansarea proiectelor, care poate contribui la creşterea rapidităţii plăţilor, fiind propuse astfel măsuri care să le ofere serviciilor Comisiei posibilitatea de a publica cereri de propuneri care să acopere doi ani şi de a utiliza cereri de propuneri standardizate;

—	încurajarea simplificării măsurilor de control acolo unde este posibil.

—	UK: autorităţile s-au angajat să plătească facturile într-un termen de 10 zile;

—	Irlanda, Belgia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă: guvernele s-au angajat să reducă întârzierile la plată în special ale autorităţilor publice;

—	Belgia: guvernul federal a creat un „credit-pod” nou şi special sub un fond de investiţii federal, pentru a finanţa întârzierile la plată ale tuturor autorităţilor publice, nu doar la nivel federal;

—

Spania: Pentru 2009, Instituto de Crédito Oficial (ICO) a creat o facilitate de lichidităţi de 10 miliarde EUR pentru împrumuturi preferenţiale care să le permită IMM-urilor şi angajaţilor proprii să-şi acopere nevoile de lichidităţi. Aceste fonduri sunt supuse regulilor de cofinanţare; de exemplu 50 % sunt acoperiţi de ICO şi 50 % de către instituţiile de credit. Mai mult, „Facilitatea de Plată în Avans a Corporaţiei Locale” garantează colectarea facturilor emise de întreprinderi şi de către angajaţii proprii, pentru lucrările şi serviciile oferite corporaţiilor locale.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetul Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 224, 30.8.2008; JO C 182, 4.8.2009.

(2) Comerţul cu amănuntul de mare volum.

(3) JO C 407, 28.12.1998.

(4) Cu mari variaţii între statele membre şi cu o clară diviziune N-S.

(5) Intrum Justitia, „European Payment Index 2009”.

(6) JO L 200, 8.8.2000.

(7) JO L 12, 16.1.2001.

(8) JO L 143, 30.4.2004.

(9) JO L 399, 30.12.2006.

(10) JO L 199, 31.7.2007.

(11) JO C 182/30 din 4.8.2009.

(12) COM(2008) 800 final.

(13) COM(2008) 394 final, JO C 182, 4.8.2009, p. 30.

(14) Pct. (16) din Preambulul Propunerii de Directivă.

(15) JO C 407/50 din 28.12.1998.

(16) JO C 175/57 din 28.7.2009.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/48

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Cartea verde privind revizuirea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

COM(2009) 175 final

(2010/C 255/08)

Raportor: dl HERNÁNDEZ BATALLER

La 21 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Cartea verde privind revizuirea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

COM(2009) 175 final.

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 17 noiembrie 2009. Raportor: dl HERNÁNDEZ BATALLER.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 CESE împărtăşeşte opinia Comisiei privind necesitatea eliminării procedurii de exequatur, pentru facilitarea liberei circulaţii a hotărârilor judecătoreşti în cadrul pieţei interne, precum şi a executării acestor hotărâri de către cetăţeni şi întreprinderi.

1.2 CESE consideră oportună extinderea domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 la hotărârile administrative şi, de aceea, solicită Comisiei să efectueze studiile necesare în vederea eliminării obstacolelor existente.

1.3 De asemenea, Comitetul consideră că este important să se adopte măsuri care să faciliteze utilizarea transnaţională a arbitrajului şi sprijină ideea adoptării unei norme supranaţionale şi unitare de soluţionare a litigiilor în ceea ce priveşte valabilitatea convenţiilor de arbitraj, care să facă trimitere la legea statului în care se desfăşoară arbitrajul. Adoptarea noilor măsuri nu va modifica în niciun fel modalitatea de aplicare a Convenţiei de la New York sau, cel puţin, va avea ca bază această convenţie.

1.4 O abordare comună cu caracter supranaţional, care să stabilească norme clare şi precise în materie de competenţă internaţională, va consolida protecţia juridică a cetăţenilor şi va garanta aplicarea armonioasă a legislaţiei comunitare cu caracter obligatoriu. În acest scop, ar trebui să se includă norme privind pârâţii care îşi au domiciliul în statele terţe, să se creeze norme de competenţă subsidiară, să se adopte măsuri pentru evitarea alegerii forului „după bunul plac” şi să se promoveze utilizarea unor clauze standard de alegere a forului.

1.5 De asemenea, ar trebui adoptate norme care să sporească certitudinea juridică şi să reducă costurile ridicate generate de posibilitatea duplicării acţiunilor în materie de proprietate intelectuală în faţa instanţelor naţionale

1.6 Pentru cauzele din care derivă drepturi cu caracter imperativ şi protector, cum ar fi cele referitoare la contracte de muncă sau relaţii de consum, va trebui modificat Regulamentul nr. 44/2001, pentru a se permite cumulul de acţiuni, astfel încât acţiunile colective să poată fi prezentate în instanţă.

2. Introducere

2.1 Unul din obiectivele Tratatului privind Uniunea Europeană este de „a menţine şi dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, iar articolul 65 din Tratatul CE prevede că măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu repercusiuni transfrontaliere vor include, într-o justă măsură pentru funcţionarea pieţei interne, „recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, inclusiv a celor extrajudiciare”.

2.2 Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999 a transformat principiul recunoaşterii reciproce (1) a hotărârilor într-o adevărată „piatră de temelie” a cooperării judiciare, atât în materie civilă, cât şi penală în cadrul Uniunii Europene.

2.3 Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, în februarie 2003, procedura de adoptare a deciziilor prevăzută la articolul 67 se înlocuieşte cu votul cu majoritate calificată şi cu procedura de codecizie în domeniul cooperării judiciare civile, cu excepţia dreptului familiei.

Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială reprezintă o contribuţie extrem de valoroasă la acquis-ul comunitar.

2.4.1 Jurisprudenţa CJCE privind Convenţia şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam au făcut posibilă adoptarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (2); la data respectivă CESE a emis un aviz pe baza acestei propuneri de regulament (3) prin care susţinea oportunitatea unui instrument comunitar care să înlocuiască Convenţia.

2.4.2 Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede norme uniforme pentru identificarea conflictelor în materie de competenţă judiciară şi pentru a facilita libera circulaţie a hotărârilor, a tranzacţiilor judiciare şi a documentelor cu caracter public executorii în Uniunea Europeană. Acest regulament s-a dovedit a fi un instrument de importanţă vitală în procedurile civile şi comerciale transfrontaliere.

2.4.3 Iniţial, Danemarca nu participa la cooperarea judiciară civilă. În prezent, regulamentul se aplică în Danemarca de la 1 iulie 2007, în temeiul dispoziţiilor Acordului încheiat între Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială (4).

2.4.4 Tratatul de la Lisabona va facilita acţiunea la nivel european în domeniul cooperării judiciare civile, generalizând aplicarea metodei comunitare (5), cu adoptarea cu majoritate calificată a propunerilor pe care le va face Comisia şi acordând un rol important Parlamentului European, controlului democratic din partea parlamentelor naţionale şi rolului de control al legalităţii exercitat de Curtea de Justiţie.

3. Cartea verde a Comisiei

3.1 Articolul 73 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede obligaţia Comisiei de a prezenta, în termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a regulamentului, un raport privind aplicarea acestuia, însoţit de propuneri de adaptare a regulamentului.

3.2 Cartea verde conţine o serie de propuneri privind aspectele pe care Comisia le consideră esenţiale, având în vedere experienţa în aplicarea Regulamentului nr. 44/2001 şi jurisprudenţa CJCE în legătură cu acesta.

3.3 Printre temele asupra cărora Cartea verde încearcă să lanseze o dezbatere publică se află eliminarea procedurii de exequatur (6), funcţionarea regulamentului în ordinea juridică internaţională, alegerea instanţei competente, proprietatea industrială, litispendenţa şi acţiunile conexe, măsurile provizorii, interfaţa între regulament şi arbitraj, domeniul de aplicare şi competenţa.

3.4 De asemenea, Cartea verde abordează teme ca: recunoaşterea şi executarea, în special libera circulaţie a actelor cu caracter public, aşa cum se solicita în Rezoluţia Parlamentului European din 18 decembrie 2008 sau posibilitatea de a utiliza un formular standardizat comun în faza de executare.

4. Observaţii generale

4.1 Regulamentul (CE) nr. 44/2001 s-a dovedit a fi un instrument juridic de o importanţă vitală în practicile procedurale şi comerciale. CESE împărtăşeşte opinia Consiliului şi a Comisiei potrivit căreia, pentru buna funcţionare a pieţei interne, sunt necesare măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă.

4.2 Dezbaterea propusă de Comisie se dovedeşte a fi oportună, în lumina experienţei acumulate în aplicarea regulamentului în ultimii ani. Obiectivul urmărit este de a consolida dreptul fundamental al persoanelor de a obţine un acces efectiv la justiţie, prevăzut de Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale la articolul 65 din Tratatul CE şi care reprezintă, în acelaşi timp, un principiu general de drept recunoscut de jurisprudenţa CJCE.

Eliminarea procedurii de exequatur din toate deciziile adoptate de organele jurisdicţionale ale statelor membre în materie civilă şi comercială este în deplină concordanţă cu obiectivul de garantare a eficacităţii acestora şi de menţinere a certitudinii juridice în domeniul pieţei interne, a dreptului fundamental la un proces echitabil (7) şi a accesului efectiv la justiţie, recunoscute la articolul 6 alineatul (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la articolul 47 alineatul (1) din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale (8).

4.3.1 Prin urmare, această abordare respectă principiul subsidiarităţii prevăzut implicit de primul paragraf al articolului 65 alineatul (1) din Tratatul CE, care prevede că măsurile adoptate în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu repercusiuni transfrontaliere nu vor fi adoptate decât dacă sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne.

4.3.2 Pe de altă parte şi în ceea ce priveşte criteriile care trebuie îndeplinite pentru ca o hotărâre să devină executorie la nivel supranaţional, garanţiile prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 (Bruxelles II bis) ar putea fi adecvate; articolele 41 şi 42 ale acestuia din urmă atribuie putere executorie directă hotărârilor în materie de drept de vizită şi înapoiere a minorilor, cu condiţia să existe două garanţii simultane în ambele cazuri: hotărârile trebuie să fie executorii în statul de origine şi să fi obţinut o certificare corespunzătoare în statul membru de origine (9).

4.3.3 În acest sens, singurul potenţial impediment ar fi faptul că, ulterior, s-a pronunţat altă hotărâre executorie de către un alt organ, dar această situaţie este extrem de rară în domeniul în care se aplică modificarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 preconizată de Comisie.

4.3.4 Pe de altă parte, în legătură cu protecţia drepturilor pârâtului, în temeiul unei interpretări în spiritul principiului recunoaşterii reciproce, organul judiciar în faţa căruia s-a introdus acţiunea poate aplica aceleaşi norme impuse de legislaţia naţională pentru cazurile de notificare străinilor sau resortisanţilor nerezidenţi din prima fază a procedurii.

4.3.5 În ipoteza absenţei unor asemenea dispoziţii sau în ipoteza în care normele în vigoare în mod clar nu respectă dreptul la un proces echitabil (cum ar fi, acoperirea lingvistică, siguranţa mediilor de transmitere şi recepţionare a acţiunilor etc.), ar trebui să se stabilească norme subsidiare de garantare în legislaţia supranaţională.

4.3.6 Cu toate acestea, CESE ar fi în favoarea unei proceduri de revizuire supranaţională în general mai armonizate în cadrul proceselor civile şi comerciale, cu condiţia ca reclamantul să dispună de garanţia unei căi de atac a posteriori (revizie specială).

În conformitate cu jurisprudenţa CJCE (10), capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001 în vigoare unifică normele privind competenţa atât pentru litigiile intracomunitare, cât şi pentru cele care conţin elemente extracomunitare, printre care se află şi cazurile în care domiciliul pârâtului nu se află pe teritoriul unui stat membru.

4.4.1 Prin urmare, ar fi posibilă stabilirea unor norme speciale privind competenţa, care să ofere un cadru supranaţional pentru acest caz, spre deosebire de situaţia actuală, în care decizia revine autorităţilor judecătoreşti naţionale, în temeiul articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Aceste norme vor lua totuşi în considerare excepţiile prevăzute la articolele 22 şi 23 din regulamentul menţionat.

În ceea ce priveşte introducerea normelor de competenţă subsidiară, cele trei norme aflate în curs de examinare par a fi adecvate:

—	jurisdicţia bazată pe exercitarea activităţilor, dacă litigiul priveşte aceste activităţi (există deja o dispoziţie similară la articolul 3 din Regulamentul nr. 1346/2000) privind procedurile de insolvenţă, care atribuie competenţa statului în care se află principalele bunuri ale debitorului);

—	jurisdicţia care se bazează pe localizarea bunurilor care sunt reclamate pentru achitarea unei datorii; şi

—

în sfârşit, jurisdicţia „forum necessitatis” (11), deşi această opţiune va trebui să respecte strict termenii în care dreptul internaţional recunoaşte principiul teritorialităţii obiective (12), care scot în evidenţă obligativitatea de a demonstra că învestirea cu o cauză a unei anumite instanţe este corespunzătoare şi oportună.

4.5.1 Caracterul excepţional al utilizării regulilor „forum necessitatis” se reflectă, printre alte dispoziţii, în articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009 (13), care permite instanţelor unui stat membru să rezolve un litigiu, cu condiţia să nu fie recunoscută competenţa altui stat membru în temeiul regulamentului, iar procedurile nu vor putea fi iniţiate într-un stat terţ, cu care litigiul să aibă o legătură mai strânsă.

4.5.2 Cu toate acestea, în ceea ce priveşte extinderea utilizării acestor proceduri, dat fiind riscul unor proceduri paralele ca rezultat al stabilirii unor norme unitare pentru acţiunile introduse împotriva unor pârâţi din statele terţe, normele unitare supranaţionale ar trebui limitate la următoarele ipoteze procedurale:

—	atunci când părţile au încheiat un acord exclusiv de alegere a instanţei competente în favoarea organelor judecătoreşti din ţări terţe;

—	atunci când litigiul este, din alte motive, competenţa exclusivă a organelor judecătoreşti din ţări terţe, sau

—	atunci când s-a iniţiat deja o procedură paralelă într-o ţară terţă.

În ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor adoptate de organe judiciare din ţările terţe cu competenţă exclusivă asupra litigiului, este necesară stabilirea unei proceduri supranaţionale uniforme care să evite daunele şi întârzierile provocate de diversificarea regimurilor existente. Cu alte cuvinte, este vorba de stabilirea unui regim comun privind condiţiile de recunoaştere a hotărârilor pronunţate de instanţe din state terţe, chestiune importantă în opinia CESE.

4.6.1 În acest sens, în temeiul Avizului 1/2003 al CJCE, Uniunii Europene i-a fost recunoscută competenţa exclusivă pentru încheierea convenţiilor internaţionale pertinente, atât la nivel bilateral cât şi unilateral şi, prin urmare, stabilirea procedurii supranaţionale uniforme este considerată pertinentă.

4.7 Litispendenţa

4.7.1 Aşa cum se ştie, norma privind litispendenţa prevede că, în ipoteza în care există două acţiuni cu acelaşi obiect şi privitoare la fapte identice care sunt examinate de două instanţe diferite, ultima instanţă la care s-a deschis acţiunea va trebui să îşi decline competenţa din oficiu în favoarea celeilalte instanţe.

4.7.2 În ceea ce priveşte stabilirea normelor supranaţionale care să asigure eficacitatea acordurilor privind alegerea instanţei competente încheiate între părţi în cazul în care există proceduri paralele, din motive de eficacitate, celeritate şi certitudine juridică, pare a fi oportună modificarea în regulament a normei privind litispendenţa, cu garanţiile de obligativitate a comunicării şi cooperării directe între cele două instanţe relevante.

4.7.3 Ar fi oportună crearea unui mecanism de cooperare şi comunicare între tribunalele implicate, impunându-i-se organului care şi-a declinat competenţa obligaţia de a redeschide cauza dacă tribunalul căruia i-a fost supusă cauza s-a recuzat la rândul său, ceea ce ar împiedica apariţia unor conflicte negative de competenţă, cum ar fi cel din Regulamentul nr. 2201/2003 (14).

4.7.4 În acest sens, „litispendenţa cu garanţii” ar permite stabilirea unui termen-limită în decursul căruia instanţa competentă în ordine cronologică – în conformitate cu regula „priorităţii în timp” – va trebui să decidă definitiv asupra competenţei sale şi, în cazul în care reţine cauza, va fi obligată, prin alte termene imperative, să informeze în mod regulat cealaltă instanţă asupra desfăşurării procedurii.

Stabilirea unei „reguli de diligenţă” – care să oblige comunicarea punctuală a evoluţiilor relevante către două sau mai multe instanţe care se află în situaţie de litispendenţă în legătură cu aceeaşi cauză asupra căreia s-au declarat competente în mod exclusiv – ar spori fără îndoială certitudinea juridică.

4.8.1 În sfârşit, CESE consideră că includerea în Regulamentul nr. 44/2001 a unei clauze cum este cea a alegerii instanţei competente, cu caracter supranaţional, ar facilita accesul efectiv la justiţie al cetăţenilor şi întreprinderilor, întrucât ar risipi incertitudinea în privinţa valabilităţii acordului privind alegerea instanţei competente, în scopul evitării, prin măsurile necesare, alegerii forului „după bunul plac”.

4.9 Măsurile provizorii

4.9.1 În ceea ce priveşte măsurile provizorii, este oportună, de asemenea, o revizuire a anumitor aspecte ale articolelor 31 şi 47 din Regulamentul nr. 44/2001 în vigoare, în special în cazul în care autorităţile judiciare ale unui stat membru sunt sesizate pentru a lua asemenea măsuri, deşi competenţa de a instrumenta cauza aparţine unui tribunal din alt stat membru.

4.9.2 Dat fiind că măsurile provizorii trebuie adoptate de un tribunal pentru a proteja statutul părţii care le solicită, dacă sunt îndeplinite două condiţii cu caracter general în majoritatea statelor membre, şi anume „fumus boni iuris” şi „periculum in mora” (15), şi pentru a se evita utilizarea abuzivă a acestui drept, ar trebui să se introducă o serie de restricţii la această posibilitate.

4.9.3 În primul rând, obligaţia instanţei care a fost sesizată pentru realizarea comunicării cu tribunalul competent asupra fondului litigiului şi, după evaluarea acestei informaţii, de a stabili dacă este oportun sau nu să se instrumenteze cauza, luând ca referinţă principală ducerea la bun sfârşit a procedurilor.

4.9.4 În al doilea rând, obligaţia persoanei care solicită măsurile provizorii sau conservatorii, de a depune o garanţie bancară, care va fi stabilită la un nivel rezonabil de instanţa competentă în funcţie de amploarea fondului cauzei şi de efectul disuasiv necesar pentru a se evita încălcările legii.

4.9.5 În cazurile în care se încearcă obţinerea unei obligaţii de a face şi în alte cazuri similare care nu implică achitarea unei cantităţi băneşti scadente şi plătibile, ar putea fi reglementată scutirea de garanţie în virtutea evaluării concrete de către judecător a tuturor circumstanţelor relevante, pentru a se evita obstacolele în calea obţinerii protecţiei judiciare.

4.10 Eliminarea procedurii de exequatur

4.10.1 Se menţine posibilitatea de nerecunoaştere, pe baza unor motive întemeiate prevăzute în prezent la articolul 34 din regulament, care priveşte ordinea publică, imposibilitatea de a se apăra a părţilor implicate şi incompatibilitatea deciziilor.

4.10.2 Aceste circumstanţe acordă instanţelor competente margini discreţionare greu de controlat şi, prin urmare, sporesc nesiguranţa juridică şi pot duce la întârzieri inutile ale procedurilor.

4.10.3 Pe de altă parte, pare de asemenea oportun ca, pentru eliminarea procedurii de exequatur în cadrul autorizării executării măsurilor provizorii, modificarea articolului 47 din regulamentul în cauză să fie similară formulării prevăzute la articolul 20 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 în vigoare (13), şi anume o copie a hotărârii, un extras din hotărârea tradusă, cu formularul corespunzător.

4.10.4 Având în vedere că modificările prevăzute în regulament sunt menite să contribuie la aplicarea generală a principiului recunoaşterii reciproce în contextul domeniului său de aplicare, nu pare a fi coerentă menţinerea distincţiei dintre „recunoaştere” şi „executare”.

4.10.5 De aceea, ar fi de dorit să se elimine această posibilitate sau să se revizuiască cu atenţie condiţiile în care se aplică.

4.10.6 Pe de altă parte, dacă se doreşte ca „recunoaşterea” hotărârilor să cuprindă întreaga sferă civilă şi comercială, ar trebui să se modifice conţinutul articolului 1 pentru a se extinde domeniul de aplicare al acestuia la hotărârile administrative, întrucât astfel cetăţenii şi întreprinderile ar beneficia de mai multe avantaje de pe urma funcţionării pieţei interne.

4.10.7 Această observaţie se poate aplica şi propunerii de a include în regulament opţiuni de penalizare economică pentru debitori, precum şi cele impuse de instanţele sau autorităţile fiscale ale statelor membre.

4.10.8 Pentru a simplifica şi a accelera executările, se poate îmbunătăţi accesul la justiţie prin introducerea unui formular standardizat comun, disponibil în toate limbile oficiale ale UE, care să conţină un extras din hotărâre.

4.10.9 În acest fel s-ar putea reduce costurile de executare, eliminând obligaţia de a alege un domiciliu sau de a desemna un reprezentant „ad litem”, întrucât aceste criterii devin învechite, dată fiind existenţa Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 (16).

4.11 Actul autentic european

4.11.1 Iniţial, articolul 50 din Convenţia de la Bruxelles făcea referire la „actele autentice care au caracter executoriu”, acestea făcând obiectul interpretării CJCE (17), în sensul că era vorba despre documentele cu caracter executoriu în temeiul legislaţiei statului de origine, a căror autenticitate a fost recunoscută de o autoritatea publică sau de orice altă autoritate abilitată în acest sens de statul respectiv.

4.11.2 Acest concept a fost inclus la articolul 57 din Regulamentul nr. 44/2001. Cu toate acestea, Parlamentul a solicitat Comisiei să iniţieze lucrările privind un act autentic european.

4.11.3 În opinia CESE, Comisia ar trebui să întreprindă lucrările necesare pentru abordarea liberei circulaţii a documentelor autentice, care să ducă în final la adoptarea unui act autentic european.

4.12 Protecţia consumatorilor

4.12.1 În conformitate cu considerentul 13 din Regulamentul nr. 44/2001, în cazul contractelor încheiate de consumatori, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale. Acest principiu a fost confirmat de jurisprudenţa CJCE (18).

4.12.2 Comitetul împărtăşeşte preocupările Comisiei exprimate în cadrul considerentelor regulamentului şi în jurisprudenţa CJCE, întrucât a susţinut întotdeauna menţinerea unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor, care trebuie ocrotiţi prin norme cu caracter obligatoriu şi protector.

4.12.3 Pentru a asigura coerenţa cu ordinea juridică comunitară, ar trebui aliniată redactarea articolului 15 alineatul (1) literele a) şi b) din regulament la definiţia contractului de credit şi a contractului de credit legat prevăzută la articolul 3 literele c) şi n) din Directiva 2008/48/CE (19).

4.12.4 În sfârşit, în ceea ce priveşte acţiunile colective, acest tip de acţiuni încearcă să limiteze costurile procedurale, care, de cele mai multe ori, îl determină pe consumator să renunţe la intentarea unei acţiuni împotriva unui întreprinzător care are domiciliul în alt stat membru; este vorba în special de cheltuielile provocate de soluţionarea unui litigiu în afara domiciliului stabil şi, în cazul soluţionării unui litigiu în faţa judecătorului naţional, de cheltuielile provocate de necesitatea de a executa decizia „a fortiori” în alt stat membru.

4.12.5 Dat fiind că actualul regulament [articolul 6 alineatul (1)] nu oferă posibilitatea acumulării de acţiuni, în special acţiuni ale mai multor reclamanţi împotriva aceluiaşi pârât în instanţele unui stat membru, această dispoziţie a regulamentului ar trebui modificată, pentru a facilita acţiunile colective ale consumatorilor şi acţiunile în daune-interese pentru încălcarea normelor comunitare de protecţie a concurenţei, asupra cărora CESE s-a pronunţat favorabil.

4.13 Proprietatea intelectuală

4.13.1 Cu toate că Directiva 2004/48/CE (20) privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală are ca obiect alinierea anumitor chestiuni procedurale, sunt necesare norme cu caracter supranaţional pentru a atenua lipsa de certitudine juridică şi a reduce costurile ridicate generate de posibilitatea duplicării acţiunilor în faţa instanţelor naţionale.

4.13.2 Prin urmare, CESE consideră că trebuie adoptate măsuri pentru împiedicarea falsificării mărcilor şi încurajează Comisia şi statele membre să încheie Convenţia privind brevetul european, cu respectarea deplină a multilingvismului.

4.14 Arbitrajul

4.14.1 CESE consideră că, în cadrul revizuirii Regulamentului nr. 44/2001, ar trebui adoptate măsuri corespunzătoare pentru asigurarea unei bune circulaţii a hotărârilor judecătoreşti în Europa şi pentru a evita acţiunile paralele.

4.14.2 În mod concret, eliminarea (parţială) a excluderii arbitrajului din domeniul de aplicare al regulamentului:

—	ar permite adoptarea de măsuri provizorii în sprijinul arbitrajului;

—	ar permite recunoaşterea hotărârilor privind valabilitatea unei convenţii arbitrale şi

—	ar facilita recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti care incorporează o decizie arbitrală.

4.14.3 CESE sprijină adoptarea de măsuri care să faciliteze utilizarea transnaţională a arbitrajului şi, de aceea, este în favoarea adoptării unei norme supranaţionale şi unitare de soluţionare a litigiilor, în ceea ce priveşte valabilitatea convenţiilor de arbitraj, care să facă trimitere la legea statului în care se desfăşoară arbitrajul.

4.14.4 În orice caz, CESE consideră că soluţia cea mai indicată ar fi să nu se modifice nimic din modalitatea de funcţionare a Convenţiei de la New York de executare a deciziilor arbitrale din 1958 sau, cel puţin, aceasta să servească drept bază pentru măsurile care vor fi adoptate în viitor.

4.15 Extinderea domeniului de aplicare al hotărârilor administrative

4.15.1 CESE este conştient de faptul că Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se aplică doar hotărârilor în materie civilă şi comercială, dar consideră totuşi că, pentru buna funcţionare a pieţei interne, Comisia şi statele membre ar trebui să analizeze posibilitatea de a extinde domeniul material de aplicare al acestui regulament la hotărârile administrative definitive, prin procedurile considerate adecvate, inclusiv prin dispoziţiile articolului 309 din Tratatul CE.

Bruxelles, 16 decembrie 2009.

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Principiul recunoaşterii reciproce garantează libera circulaţie a hotărârilor judecătoreşti, fără a fi necesară armonizarea dreptului procesual al statelor membre.

(2) JO L 12, 16.1.2001, p. 1

(3) JO C 117, 16.4.2000, p. 51

(4) JO L 299, 16.11.2005, p. 61.

(5) Metoda comunitară se bazează pe ideea că se apără mai bine interesele cetăţenilor atunci când instituţiile comunitare îşi desfăşoară pe deplin rolul în procesul decizional, respectând principiul subsidiarităţii.

(6) Procedura de exequatur are obiectivul de a determina dacă este posibilă recunoaşterea unei hotărâri pronunţate de un tribunal aflat în afara jurisdicţiei statului membru în care se doreşte executarea şi de a permite executarea hotărârii în alt stat decât cel în care a fost pronunţată.

(7) Accesul la un proces echitabil face parte din dreptul prevăzut la articolul 6 alineatul (1), în temeiul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea hotărârea Golder (21.2.1975, punctele 28-31) şi hotărârea Dewer, printre altele.

(8) JO C 364, 18.12.2000.

(9) În acelaşi sens, Regulamentele nr. 4/2009, 1896/2006 şi 861/2007.

(10) Hotărârea din 1.3.2005, cauza C-281/02 OWUSU şi Avizul 1/03 din 7 februarie 2006, FJ 143-145

(11) Înseamnă că o instanţă va recunoaşte competenţa asumată de o instanţă străină dacă, în opinia sa, instanţa străină şi-a asumat această competenţă pentru a evita o denegare de justiţie din cauza inexistenţei organului jurisdicţional competent. Este vorba mai curând de un aspect al accesului la instanţe decât de o recunoaştere a hotărârilor.

(12) Cum ar fi hotărârile CIJ din 7 septembrie 1927, cauza „Lotus” şi din 5 februarie 1970, cauza „Barcelona Traction”.

(13) JO L 7, 10.1.2009, p. 1.

(14) JO L 338, 23.12.2003, p. 1.

(15) Măsurile provizorii presupun, în principiu, atribuirea anticipată şi uneori parţială a unei cereri înainte de pronunţarea hotărârii. Potrivit practicii procedurale tradiţionale [pentru toate exemplele a se vedea „Introducción al Estudio sistemático de las Providencias cautelares” (Introducere în studiul sistematic al măsurilor provizorii)], pentru ca aceste măsuri să fie adoptate, trebuie îndeplinite următoarele două condiţii: să existe un caz la prima vedere (fumus boni iuris) şi să existe un risc de pierdere a scopului legitim al recursului (periculum in mora). De asemenea, CJCE a adoptat această abordare în ordonanţa preşedintelui Curţii din 19.7.1995, Comisia c. Atlantic Container Line şi alţii (cauza C-149/95), în ordonanţa preşedintelui CJPI din 30.6.1999, Pfizer Animal Health c. Consiliu (cazul T- 13/99) şi în cauza Factortame din 19 iunie 1990, şi ordonanţa preşedintelui Curţii de Justiţie din 28.6.1990.

(16) Regulamentul (CE) nr.1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, JO L 324, 10.12.2007.

(17) Hotărârea CJCE din 17.6.1999, cauza C-260/97, Unibank.

(18) Hotărârea CJCE din 17.9.2009, cauza C-347708, Vorarlberger Gebietskrankenkasse

(19) JO L 133, 22.5.2008, p. 66.

(20) JO L 157, 30.4.2004, p. 45.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/54

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Deplasarea frontierelor TIC — o strategie pentru cercetare în domeniul tehnologiilor viitoare şi emergente în Europa”

COM(2009) 184 final

(2010/C 255/09)

Raportor: dna DARMANIN

Coraportor: dl WOLF

La 20 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Deplasarea frontierelor TIC – o strategie pentru cercetare în domeniul tehnologiilor viitoare şi emergente în Europa”

COM(2009) 184 final.

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 17 noiembrie 2009. Raportor: dna DARMANIN. Coraportor: dl WOLF.

În cea de-a 458- a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz în unanimitate.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Consolidarea cercetării, dezvoltării şi inovării este un element esenţial pentru redresarea în urma crizei economice şi financiare actuale.

1.2 Printre temele principale de cercetare şi dezvoltare, cum ar fi clima, energia şi asistenţa medicală, TIC joacă un rol-cheie în calitatea lor de tehnologii transversale care afectează aproape toate aspectele societăţii, economiei, ştiinţei şi tehnologiei.

1.3 În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea în domeniul TIC, subprogramul „Tehnologiile viitoare şi emergente” (Future and Emerging Technologies – FET) are un rol de deschizător de drumuri şi, pe termen lung, ar putea conduce la dezvoltarea de tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor complet noi şi posibil revoluţionare.

1.4 În consecinţă, CESE sprijină pe deplin propunerile prezentate în Comunicarea Comisiei privind tehnologiile viitoare şi emergente. De asemenea, CESE susţine şi propunerea privind creşterea cu 20 % pe an a bugetului alocat FET în cadrul programului TIC.

1.5 Cu toate acestea, dat fiind că creşterea menţionată mai sus nu este decât rezultatul suplimentării prevăzute pentru bugetul programului TIC în ansamblu, nemodificând cota relativă care îi revine programului FET, CESE recomandă creşterea progresivă a cotei actuale relative a FET în cadrul PC7 până la 15 %, precum şi continuarea acestei tendinţe în cadrul PC8.

1.6 În ceea ce priveşte normele de participare la cel de-al şaptelea Program-cadru, CESE invită statele membre şi organismele de finanţare ale acestora să îşi aducă contribuţia pentru a garanta implementarea reuşită a programului.

1.7 Mai mult, CESE invită statele membre să elaboreze programe naţionale puternice pentru cercetare şi inovare în domeniile TIC şi FET, pentru a deveni parteneri importanţi în cadrul cooperării europene şi internaţionale. În acest scop, ar trebui investită o parte mai mare din fondurile structurale. CESE consideră că realizarea de progrese în aceste domenii este un element important al noii Strategii de la Lisabona (1), care ar trebui urmărit prin utilizarea metodei deschise de coordonare.

1.8 CESE este de acord, de asemenea, cu propunerea de a structura programul FET în două ramuri distincte: „Sprijinirea noilor idei în domenii promiţătoare” (FET Pro-active) – inclusiv proiectele emblematice propuse recent – şi „Explorarea ideilor inovatoare” (FET Open). Deschiderea sistemului FET la noile idei este deosebit de importantă pentru stimularea potenţialului ştiinţific şi intelectual din statele membre.

1.9 În cadrul programului FET propus, CESE sprijină şi caracteristicile suplimentare precum abordarea multidisciplinară, programarea comună între statele membre şi cooperarea internaţională. Totuşi, ar trebui să se garanteze că iniţiativele promiţătoare nu sunt sufocate de complexitatea procedurilor aferente şi că este încurajată participarea cercetătorilor şi instituţiilor de frunte.

1.10 Comitetul solicită luarea unor măsuri imediate şi concrete în ceea ce priveşte brevetul Comunităţii Europene.

1.11 Comitetul solicită Comisiei Europene şi statelor membre să atragă talentele de vârf către acest domeniu de cercetare şi să evite exodul de creiere, în special în cazul celor mai talentaţi cercetători tineri. Comitetul observă cu satisfacţie că unele organizaţii de cercetare au pus deja în aplicare programe reuşite pentru a face faţă acestei provocări.

1.12 Comitetul îşi reiterează recomandarea privind includerea noii categorii „TIC pentru ştiinţă şi cercetare” în cadrul programului TIC global.

2. Comunicarea Comisiei

2.1 În cadrul programului specific„Cooperarea”, cercetarea şi dezvoltarea în domeniul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) constituie pilonul central al celui de-al şaptelea Program-cadru comunitar de cercetare şi dezvoltare tehnologică (2007-2013) (2), prescurtat PC7. Cercetarea în domeniul tehnologiilor viitoare şi emergente (FET) reprezintă o mică parte a acestui program de cercetare şi dezvoltare în domeniul TIC, dispunând de aproximativ 10 % din bugetul specific alocat programului. În vreme ce cea mai mare parte a programului TIC implică, în principal, utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice existente pentru dezvoltarea de tehnologii TIC inovatoare, cercetarea în domeniul FET joacă un rol de deschizător de drumuri pentru programul TIC, abordând probleme ştiinţifice fundamentale, a căror soluţionare poate conduce, pe termen lung, la dezvoltarea de tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor complet noi şi posibil revoluţionare.

2.2 Comunicarea Comisiei stabileşte obiectivul de a intensifica cercetarea cu privire la tehnologiile viitoare şi emergente (FET) ca parte a programului TIC. Aceasta va completa şi consolida acţiunile prezentate în recenta Comunicare a Comisiei privind strategia europeană pentru cercetare-dezvoltare şi inovare în domeniul TIC (3).

2.3 Cu o finanţare actuală de aproximativ 100 de milioane EUR pe an, programul FET oferă sprijin oamenilor de ştiinţă şi inginerilor care se aventurează în teritorii încă neabordate, dincolo de frontierele TIC tradiţionale. Comisia Europeană sprijină sporirea bugetului PC7 pentru cercetarea FET cu 20 % pe an între 2011 şi 2013, invitând statele membre să răspundă acestui efort cu creşteri similare.

2.4 Programul european de cercetare în domeniul FET este unic în sensul că acesta combină următoarele caracteristici:

—	Este inovator. Pune baze noi pentru TIC viitoare, explorând noi idei neconvenţionale şi paradigme ştiinţifice care se derulează pe perioade mult prea lungi sau sunt prea riscante pentru cercetarea industrială.

—	Este modelator. Se fondează pe idei care provoacă şi pot modifica radical modul în care înţelegem conceptele ştiinţifice care stau la baza tehnologiilor existente ale informaţiei.

—	Implică un risc ridicat. Totuşi, aceste riscuri sunt contracarate de rezultatele potenţiale de înalt nivel şi de perspectiva unor descoperiri revoluţionare.

—	Este bine orientat. Obiectivul urmărit este de a influenţa viitoarele programe de cercetare industrială în domeniul TIC.

—	Este multidisciplinar. Se sprijină pe sinergiile şi interacţiunea dintre diferite discipline precum biologia, chimia, nanoştiinţele, neuroştiințele şi ştiinţele cognitive, etologia, ştiinţele sociale sau economice.

—	Este în favoarea colaborării. Reuneşte cele mai bune echipe europene şi, din ce în ce mai des, internaţionale, pentru a colabora pe teme comune de cercetare.

2.5 Programul FET este implementat prin intermediul cercetării tematice în domenii emergente (FET Pro-active) şi al explorării ideilor inovatoare pe o bază deschisă şi fără constrângeri (FET Open).

2.6 În comunicarea sa, Comisia propune o strategie bazată pe mai multe elemente, prin care se urmăreşte:

—	consolidarea programului FET în cadrul tematicii TIC;

—	lansarea de iniţiative emblematice în domeniul FET;

—	implicarea în programare şi iniţiative comune în domeniul FET în cadrul spaţiului european de cercetare (SEC);

—	sporirea participării tinerilor cercetători la cercetarea FET;

—	facilitarea capitalizării mai rapide a cunoştinţelor ştiinţifice şi accelerarea inovării;

—	facilitarea colaborării cu lideri mondiali în domeniul cercetării şi atragerea celor mai talentaţi cercetători din lume în Europa.

2.7 Comisia invită statele membre să sprijine scopurile, obiectivele şi strategia propuse şi să încurajeze autorităţile naţionale şi regionale, universităţile, organizaţiile publice de cercetare şi părţile interesate din domeniul privat să participe la pregătirea viitoarelor acţiuni.

3. Observaţii generale

3.1 TIC în cadrul PC7. În avizul său privind cel de-al şaptelea Program-cadru comunitar de CDT (2), CESE afirma că „Activităţile de cercetare şi dezvoltare eficiente şi de înaltă calitate, care beneficiază de o finanţare adecvată, reprezintă fundamentul şi condiţia indispensabilă pentru inovare, competitivitate şi prosperitate şi, în consecinţă, pentru dezvoltarea culturală şi prestarea serviciilor sociale; investiţiile în cercetare şi dezvoltare au un grad înalt de profitabilitate şi au ca efect sporirea puterii economice.” Această constatare este mai adevărată ca oricând în contextul actual al gravei crize economice şi financiare, care, alături de problemele climatice şi energetice, demonstrează nevoia urgentă de continuare a activităţilor de cercetare şi de inovaţii revoluţionare.

Impactul TIC. În acest context, TIC joacă un rol esenţial ca tehnologii transversale fundamentale ce susţin aproape toate aspectele şi procesele vieţii moderne. În cursul ultimelor decenii, TIC împreună cu tehnologiile conexe au produs schimbări şi progrese revoluţionare în modul de funcţionare al societăţii, influenţând stilul de viaţă al persoanelor, producţia industrială, comerţul, administraţia şi ştiinţa însăşi.

3.2.1 TIC ca instrument de cercetare. TIC reprezintă un instrument care permite continuarea cercetării şi dezvoltării în alte domenii inovatoare, cum ar fi energia (4), clima, asistenţa medicală şi îmbătrânirea societăţii, precum şi într-o gamă largă de aspecte socioeconomice. Aşadar, TIC constituie nu numai un domeniu inovator în sine, ci şi un instrument pentru inovare în alte domenii ştiinţifice, sociale şi tehnologice. Se aşteaptă ca dezvoltarea în continuare a TIC să accelereze şi să promoveze aceste progrese.

3.3 Cercetarea şi dezvoltarea în domeniul TIC. În principal, cercetarea şi dezvoltarea în domeniul TIC utilizează cunoştinţele ştiinţifice existente pentru a crea sau a îmbunătăţi noi dispozitive, metode şi instrumente de calcul şi de comunicare. Aceste domenii merg de la grid computing până la UMTS; întreaga gamă a numeroaselor şi diverselor proiecte poate fi consultată la adresa http://cordis.europa.eu/fp7/ict/projects/home_en.html.

3.4 Programul FET. Totuşi, cercetarea şi dezvoltarea în domeniul TIC necesită şi o înţelegere mai profundă a legilor naturii, în special a modului în care natura procesează informaţia, pentru a ne depăşi limitele actuale şi a explora domenii ale cunoaşterii complet noi, care să promită noi posibilităţi pentru inovare şi tehnologiile TIC. Tocmai acesta este scopul programului FET, care a suscitat deja interesul elitei ştiinţifice internaţionale.

3.5 Rolul de deschizător de drumuri. Comitetul consideră că programul FET al Comisiei a fost o mare reuşită şi că a jucat, cu adevărat, un rol de deschizător de drumuri. Aşadar, Comitetul sprijină continuarea şi extinderea programului, conform propunerii Comisiei. De asemenea, CESE susţine propunerea privind creşterea relativă cu 20 % pe an a bugetului FET, precum şi ideea explorării unor teritorii încă neabordate, căutând noi posibilităţi fundamentale.

3.6 Creşterea cotei relative a FET. CESE recunoaşte că investiţiile actuale în FET reprezintă germenul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor de mâine. Aşadar, având în vedere că sporirea cu 20 % pe an a bugetului alocat FET nu este decât rezultatul suplimentării prevăzute pentru bugetul programului TIC în ansamblu, nemodificând cota relativă care îi revine programului FET, CESE recomandă creşterea progresivă a cotei actuale a FET în cadrul PC7 până la 15 %, precum şi continuarea acestei tendinţe în cadrul PC8.

3.7 Două ramuri. CESE este de acord, de asemenea, cu structurarea programului FET în două ramuri distincte: o parte de cercetare tematică proactivă, „Sprijinirea noilor idei în domenii promiţătoare” (FET Pro-active), care include proiectele emblematice propuse (5) (de exemplu, sistemele descentralizate autoorganizate), şi „Explorarea ideilor inovatoare” (FET Open), care are o abordare de jos în sus şi este deschisă candidaţilor care propun idei complet noi. Deschiderea sistemului FET este deosebit de importantă pentru stimularea potenţialului ştiinţific şi intelectual din statele membre.

3.8 Statele membre şi normele de participare. În timp ce cea mai mare parte a dezvoltării TIC este realizată de industrie şi de IMM-uri (6), programul FET aflat în discuţie se adresează, în primul rând, universităţilor şi instituţiilor publice de cercetare din UE. În conformitate cu normele de participare (7) la cel de-al şaptelea Program-cadru de CDT, programul FET stimulează cooperarea între statele membre şi finanţarea de către statele membre. Aşadar, CESE invită organismele de finanţare ale statelor membre să îşi aducă contribuţia pentru a înlesni şi a spori participarea la acest program important.

3.9 Cercetarea şi dezvoltarea în domeniul FET la nivelul statelor membre. Mai mult, CESE invită statele membre să elaboreze programe naţionale puternice pentru cercetare şi dezvoltare în domeniile TIC (8) şi FET, pentru a deveni parteneri importanţi în cadrul cooperării europene şi internaţionale. În acest scop, ar trebui investită o parte mai mare din fondurile structurale.

Caracteristicile programelor şi criteriile de selecţie. Comitetul consideră că obiectivul principal, acela de a aborda şi sprijini noile idei tematice, metodologice şi tehnologice, este excelent şi demn de susţinere şi că celelalte obiective menţionate la punctele 2.4 şi 2.6 sunt atrăgătoare şi importante. Comitetul observă cu satisfacţie că elementele şi caracteristicile menţionate la punctele 2.4 şi 2.6 – în special atunci când sunt combinate – conduc la originalitate şi excelenţă ştiinţifică, în calitate de criterii de selecţie de prim ordin. Comitetul este convins că originalitatea, excelenţa şi relevanţa au o importanţă primordială şi consideră că acest lucru a fost valabil în trecut şi ar trebui să continue să fie valabil şi în viitor.

3.10.1 Evitarea unei abordări unice. Aşadar, programul FET ar trebui să evite o abordare de tipul „o singură măsură pentru toţi” în aplicarea instrumentelor sale. Chiar dacă programul include şi combină diferite caracteristici (9), fiecare dintre acestea fiind valabilă şi importantă, proiectele care ar urma să fie sprijinite nu ar trebui selectate pe baza respectării tuturor acestor caracteristici: cu alte cuvinte, nu ar trebui să fie obligatorie luarea în considerare a tuturor acestora.

3.11 Acceptarea eşecurilor. Dat fiind că explorarea unor domenii necunoscute conduce, în general, la obţinerea unor beneficii generale semnificative, în cadrul proiectelor „cu risc ridicat” specifice programului FET trebuie acceptate şi eşecurile şi trebuie evitată stigmatizarea cercetătorilor implicaţi sau a sprijinului acordat prin PC7. Riscul eşecului nu poate fi exclus nici măcar în cazul proiectelor emblematice. CESE observă cu satisfacţie că acest principiu a fost inclus şi subliniat în documentul Comisiei.

3.12 Programul FET şi lista ESFRI. Foaia de parcurs propusă de Forumul strategic european privind infrastructurile de cercetare (lista ESFRI (10)) ar trebui încurajată şi sprijinită, pentru a se valorifica pe deplin potenţialul infrastructurilor de cercetare existente şi noi şi a se asigura stabilirea de legături între acestea şi programul FET.

4. Observaţii specifice

Acest capitol abordează câteva dintre aspectele prezentate la punctele 2.4 şi 2.6 de mai sus.

4.1 Abordările multidisciplinare. CESE recunoaşte şi subliniază provocările identificate în comunicarea Comisiei. Una dintre aceste provocări se referă la promovarea cooperării interdisciplinare, care este esenţială pentru reuşita FET. Aşadar, CESE apreciază faptul că abordările multidisciplinare constituie o condiţie intrinsecă pentru proiectele selectate şi pentru „temele emblematice” propuse recent (11).

4.2 Implicarea industriei, a IMM-urilor şi a societăţii. Pentru a se garanta punerea adecvată în practică a viitoarelor aplicaţii industriale sau sociale ale părţii din programul FET orientate către cercetarea fundamentală, din consiliile consultative competente ar trebui să facă parte reprezentanţii industriei, ai IMM-urilor şi ai societăţii. CESE observă că aceasta a fost practica în trecut (12) şi recomandă menţinerea ei în viitor. De asemenea, CESE solicită o participare mai activă a cercetătorilor din disciplinele sociale.

4.3 Atragerea talentelor de vârf şi evitarea exodului de creiere. Atragerea talentelor de vârf către domeniul cercetării şi evitarea exodului de creiere, în special în cazul celor mai talentaţi cercetători tineri, constituie o provocare serioasă, pe care CESE a subliniat-o în mai multe rânduri (13). CESE observă cu satisfacţie că unele organizaţii de cercetare (14) au pus deja în aplicare programe reuşite pentru a face faţă acestei provocări. CESE recomandă ca mai multe organizaţii din toate statele membre să acţioneze în acelaşi sens şi Comisia să sprijine această politică. De asemenea, CESE recomandă consolidarea programelor pentru studenţi, pentru a atrage absolvenţii către domenii specifice de cercetare, şi trezirea interesului elevilor în general, încă din timpul liceului, pentru inovare, ştiinţă şi cercetare. Aceste programe ar trebui puse în practică în aşa fel încât excelenţa să poată fi identificată într-o etapă anterioară încheierii studiilor.

4.4 Programarea comună (8). Amintind că cea mai mare parte a cercetării şi dezvoltării finanţate din fonduri publice se desfăşoară în interiorul statelor membre sau este finanţată de către acestea, CESE îşi reiterează solicitarea referitoare la o procedură coordonată între statele membre, pentru a se valorifica pe deplin potenţialul de cercetare şi dezvoltare al acestora, cu sprijinul Programului-cadru comunitar de cercetare şi dezvoltare.

4.5 Colaborarea în materie de cercetare în domeniile FET. CESE îşi reafirmă poziţia adoptată în avizul său recent (8) pe această temă şi salută recomandarea Comisiei de a se depăşi fragmentarea eforturilor europene de cercetare actuale şi de a se consolida în continuare colaborarea în materie de cercetare în anumite domenii FET. Dat fiind că cerinţele formulate în normele de participare sunt încă insuficiente, CESE recomandă Comisiei să invite, cât mai curând posibil, statele membre să lanseze iniţiative comune în cadrul programării comune a iniţiativelor de cercetare în domenii precum tehnologiile cuantice şi neuroinformatice, în care există foi de parcurs pentru cercetarea europeană, şi să extindă ulterior aceste iniţiative la alte domenii FET de interes comun. CESE consideră că realizarea de progrese în aceste domenii este un element important al noii Strategii de la Lisabona (1), care ar trebui urmărit prin utilizarea metodei deschise de coordonare.

4.6 Colaborarea internaţională. Comitetul este de acord cu Comisia în privinţa faptului că cercetarea FET se pretează foarte bine colaborării internaţionale (globale) deoarece pune bazele viitoarelor TIC şi abordează provocări ştiinţifice globale. CESE face trimitere la recentul său aviz pe această temă (15). CESE împărtăşeşte opinia Comisiei, potrivit căreia competitorii de vârf ai Europei au recunoscut importanţa cercetării fundamentale pentru obţinerea şi menţinerea poziţiei de lider în TIC.

4.7 Complexitatea procedurilor. În legătură cu aspectele abordate la punctele 4.4 şi 4.5, CESE recunoaşte, de asemenea, că procedurile aferente pot spori considerabil complexitatea eforturilor tehnice şi ştiinţifice. Ar trebui să se depună eforturi pentru a se garanta că iniţiativele promiţătoare nu sunt sufocate de aceste probleme procedurale şi că este încurajată participarea cercetătorilor şi instituţiilor de frunte.

4.8 Necesitatea unui brevet al Comunităţii Europene. Comitetul subliniază faptul că introducerea unui brevet al Comunităţii Europene ar contribui la o protecţie sporită şi mai rapidă a drepturilor de proprietate intelectuală rezultate în urma investiţiilor europene în cercetare-dezvoltare. Comitetul regretă profund faptul că nu s-a înregistrat niciun progres concret în ultimii 10 ani.

4.9 TIC pentru ştiinţă şi cercetare. CESE îşi reiterează recomandarea anterioară (15) privind includerea noii categorii „TIC pentru ştiinţă şi cercetare” în cadrul programului TIC global, cu un puternic accent pe programele informatice. Comitetul consideră că o astfel de măsură ar fi benefică pentru programul FET extins.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 277, 17.11.2009, p. 1.

(2) JO C 65, 17.3.2006, p. 9.

(3) COM(2009) 116 final.

(4) A se vedea, de asemenea, C(2009) 7604 final din 9.10.2009.

(5) A se vedea Raportul Grupului consultativ pentru tehnologiile societăţii informaţionale (ISTAG), 31 iulie 2009, versiunea finală.

(6) În acest context, CESE atrage atenţia şi asupra rolului util pe care îl joacă EUREKA, oferind participanţilor la proiecte acces rapid la un tezaur de cunoştinţe, competenţe şi expertiză din întreaga Europă şi facilitând accesul la sistemele naţionale de finanţare publice şi private (http://www.eureka.be/about.do).

(7) JO C 309, 16.12.2006, p. 35.

(8) JO C 228, 22.9.2009, p. 56.

(9) COM(2009) 184 final, punctul 2.

(10) JO C 182, 4.8.2009, p. 40.

(11) A se vedea, de exemplu, Raportul Comisiei privind consultările FET 2007-2008, Tehnologiile viitoare şi emergente, ISBN 978-92-79-09565-8, septembrie 2008.

(12) Membrii Grupului consultativ pentru tehnologiile societăţii informaţionale (ISTAG). A se vedea: http://cordis.europa.eu/fp7/ict/istag/home_en.html.

(13) JO C 110, 30.4.2004, p. 3.

(14) De exemplu, Asociaţia Helmholtz a centrelor de cercetare germane şi Societatea Max Planck.

(15) JO C 306, 16.12.2009, p. 13.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/61

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European „Promovarea bunei guvernanţe în chestiuni fiscale”

COM(2009) 201 final

(2010/C 255/11)

Raportor: dl BURANI

La 28 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European: Promovarea bunei guvernanţe în chestiuni fiscale

COM(2009) 201 final.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz în unanimitate.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Comunicarea reprezintă contribuţia Comisiei la lupta împotriva evaziunii fiscale şi a paradisurilor fiscale, anunţată de G-20 şi confirmată de Consiliul ECOFIN şi de Consiliul European. Obiectivul bunei guvernanţe în domeniul fiscal este urmărit de multă vreme: au fost elaborate standarde de cooperare între ţările membre UE şi cu ţările terţe, de asistenţă reciprocă, de impozitare a veniturilor din economii, de recuperare a creanţelor fiscale; a fost adoptat un cod de conduită pentru prevenirea concurenţei fiscale dăunătoare. Toate acestea sunt dovada faptului că Europa consideră – şi demonstrează prin fapte – că buna guvernanţă în domeniul fiscal este de o importanţă fundamentală.

1.2 Comunicarea supusă examinării identifică acţiunile principale pe care Comisia îşi propune să le întreprindă, în special când este vorba despre continuarea iniţiativelor OCDE; în ansamblu, ele constituie un plan structurat de reglementări, de negocieri, de inovaţii cu privire la criteriile din care se inspiră unele politici. CESE îşi exprimă deplinul acord cu toate măsurile propuse şi consideraţiile formulate de Comisie. Referitor însă la coerenţa dintre sprijinul financiar acordat multor ţări, sub diferite forme, şi nivelul lor de cooperare în domeniul fiscal, îşi exprimă dorinţa ca UE să adopte o atitudine fermă şi responsabilă: altfel spus, ar trebui să se pună capăt politicii de acordare de ajutoare necondiţionate, fără a se obţine nimic în contrapartidă.

1.3 O enumerare a punctelor asupra cărora este de acord ar fi lipsită de sens: nu ar face decât să prelungească textul în mod inutil, fără nicio valoare adăugată; CESE este însă de părere că trebuie menţionate unele probleme de fond care, în opinia sa, merită atenţie sporită.

În nota introductivă a Comisiei, guvernanţa în domeniul fiscal este considerată un mod de a da o „reacţie coordonată” la spălarea de bani, la corupţie şi terorism; este aşadar reiterat principiul unei lupte globale împotriva acestor fenomene. În realitate însă, această afirmaţie suscită unele îndoieli: guvernanţa fiscală nu poate să facă faţă exigenţelor de luptă împotriva altor fenomene care pot avea relevanţă fiscală sau nu, dar sunt de altă natură: spălarea de bani ca produs al criminalităţii organizate, al terorismului şi corupţiei.

1.4.1 A treia directivă privind spălarea banilor (1) (MLD – money-laundering directive) consideră frauda fiscală drept„infracţiune gravă” care, ca atare, ar trebui să cadă sub incidenţa dispoziţiilor acestei directive. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel: evaziunea (sau frauda) fiscală face obiectul unei serii de directive specifice care scot acest subiect din domeniul de competenţă şi din sfera de acţiune a autorităţilor responsabile cu combaterea spălării banilor, introducându-l în cea a autorităţilor din domeniul fiscal. Se iveşte aşadar o problemă de suprapunere a dispoziţiilor normative sau, mai degrabă, nevoia delimitării clare a puterilor şi competenţelor: MLD ar trebui să se reorienteze către obiectivul său declarat, ce exclude delictele fiscale şi financiare care nu sunt de natură criminală sau teroristă; invers, directivele fiscale ar trebui să excludă din sfera de competenţă a autorităţilor fiscale delictele de natură clar criminală sau teroristă. Chiar dacă va persista totuşi o „zonă gri”, de graniţă, între cele două fenomene, vor fi stabilite măcar principii călăuzitoare clare.

1.4.2 Directivele privind combaterea spălării banilor şi cele fiscale par a urma în prezent două trasee distincte, însă nu Comisiei îi revine această responsabilitate, ci, mai degrabă, unei subîmpărţiri a puterilor şi competenţelor: pe plan mondial, spălarea banilor şi lupta împotriva criminalităţii organizate se află sub egida GAFI (2), pe plan european, a Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne; de evaziunea fiscală se ocupă G-20, iar în Europa, Consiliul ECOFIN. Nu se face nici măcar o menţiune, în nici un document, cu privire la nevoia de colaborare, de schimb de informaţii şi de distribuire a sarcinilor între diferitele autorităţi. CESE solicită să se pună ordine în această situaţie, care face ca scopul final al „luptei globale” să fie unul abstract şi imposibil de atins.

1.5 Tema „luptei globale” este cea care scoate la iveală problema paradisurilor fiscale, asupra căreia atenţia se îndreaptă doar atunci când este vorba despre evaziune; problema banilor care rezultă din criminalitatea organizată sau a celor destinaţi finanţării terorismului rămâne într-un con de umbră. Fenomenul se manifestă nu numai în centrele mai cunoscute, în cazul cărora se poartă negocieri cu autorităţile fiscale, ci şi, mai ales, în centre financiare emergente, amplasate în zone unde consideraţii de natură geopolitică pot influenţa disponibilitatea pentru tratative.

1.6 O problemă dificilă, trecută sub tăcere, este cea a pavilioanelor de complezenţă (3), care generează un flux important de capitaluri perfect legale, chiar dacă sunt scutite de impozite fiscale; destinaţia lor temporară sunt de regulă paradisurile fiscale, din care ies pentru a fi reinvestite. Deşi discutabile din unele puncte de vedere, pavilioanele de complezenţă există cu acordul tacit al tuturor ţărilor: în lupta împotriva paradisurilor fiscale vor trebui evitate repercusiunile nedorite asupra activităţilor licite şi devierea capitalurilor către centre mai puţin dispuse să colaboreze.

1.7 În concluzie, CESE pune în evidenţă faptul că, în domeniul combaterii evaziunii fiscale, ca şi în privinţa aspectelor financiare ale luptei împotriva crimei organizate şi a terorismului, Europa a făcut şi face multe, dar doreşte să supună atenţiei legiuitorilor o serie de carenţe, precum absenţa unei coordonări structurale între combaterea evaziunii fiscale şi lupta împotriva criminalităţii sau lipsa unei distincţii clare a sarcinilor şi competenţelor autorităţilor însărcinate cu combaterea acestor fenomene. Deoarece prezintă adesea aspecte care ţin atât de evaziunea fiscală, cât şi de criminalitate sau de terorism, diferenţierea fenomenelor respective este dificilă, încă un motiv care face necesară colaborarea structurată a diverselor autorităţi. Nici în programele Consiliului, nici în cele ale Comisiei nu se face referire la o astfel de colaborare.

2. Sinteza comunicării Comisiei

2.1 Documentul Comisiei cuprinde o serie de consideraţii cu privire la guvernanţa din domeniul fiscal. Aceste consideraţii reprezintă expresia unei serii de întâlniri: întâlnirea G-20 din noiembrie 2008, a Consiliului ECOFIN din decembrie 2008, a miniştrilor de finanţe şi guvernatorilor băncilor centrale G-20 din 14 martie 2009, a Consiliului European din 19 şi 20 martie 2009 şi, în sfârşit, a summitului G-20 din 2 aprilie 2009. Concluziile acestor întâlniri arată dorinţa comună de a lua măsuri împotriva jurisdicţiilor necooperante, inclusiv a paradisurilor fiscale, prin aplicarea de sancţiuni în vederea protejării finanţelor publice şi a sistemelor financiare. Summitul G-20 a evidenţiat în special faptul că „era secretului bancar a apus”.

2.2 Comunicarea urmăreşte să identifice posibila contribuţie a UE la buna guvernanţă în domeniul impozitării directe: în trei capitole distincte, documentul analizează modalităţile în care aceasta poate fi îmbunătăţită, instrumentele concrete de promovare şi rolul statelor membre în sprijinirea iniţiativelor OCDE şi ONU, prin acţiuni coordonate, în interiorul UE şi la nivel internaţional.

2.3 Buna guvernanţă în domeniul fiscal reprezintă un obiectiv urmărit de mult timp de Comisie, prin cooperarea în interiorul UE şi, într-un context mai larg, prin colaborarea cu OCDE în combaterea spălării banilor prin intermediul paradisurilor fiscale.

În linii generale, cadrul legislativ şi de reglementare al UE în materie de cooperare fiscală poate fi considerat drept satisfăcător: au fost elaborate sau sunt în curs de redactare directive privind asistenţa reciprocă, impozitarea veniturilor din economii sau recuperarea creanţelor fiscale. Rămâne de văzut cum şi cu câtă solicitudine statele membre vor pune în practică normele comunitare.

2.4.1 În domeniul concurenţei fiscale dăunătoare a fost elaborat un Cod de conduită pentru impozitarea întreprinderilor (4), care a obţinut deja rezultate promiţătoare, chiar dacă este loc de îmbunătăţiri ulterioare. Codul a fost adoptat de statele membre şi de teritoriile lor dependente, iar extinderea aplicării lui la ţări terţe face parte din programul de lucru pe 2009-2010. Tema recurentă în tot contextul este cea a transparenţei, iar poziţia Comisiei în legătură cu aplicarea normelor privind ajutoarele de stat la măsurile de impozitare directă este clară.

Comisia doreşte să propună o acţiune coordonată a statelor membre, pentru a asigura o completare adecvată a iniţiativelor OCDE la nivel internaţional, pentru moment salutând „importantele angajamente luate recent” şi aşteptând […] „punerea în practică a acestora”. Aceste eforturi sunt duble: pe de o parte, OCDE propune desfiinţarea regimurilor fiscale preferenţiale din cele 30 de state membre, iar pe de altă parte a exercitat – şi continuă să exercite – presiuni asupra statelor nemembre, pentru a obţine de la acestea angajamentul politic în vederea colaborării cu statele membre ale OCDE.

2.5.1 OCDE a contactat numeroase ţări – practic toate sau aproape toate – şi a obţinut deja primele succese: 35 de state nemembre, inclusiv cele adăpostind numeroase paradisuri fiscale, şi-au luat angajamentul politic de a colabora în vederea asigurării transparenţei şi a schimbului de informaţii în domeniul fiscal. Multe alte ţări (5) s-au angajat recent să respecte normele OCDE în materie de schimburi de informaţii la cerere, fără a se ţine seama de imperativele legate de interesul naţional sau de secretul bancar.

În planul politicii internaţionale, Comisia acţionează pentru armonizarea bunelor practici privind guvernanţa fiscală din diferite ţări (6). Într-un mod mai structurat, Consiliul ECOFIN din mai 2008 a solicitat includerea unui standard de bună guvernanţă fiscală în acordurile dintre Comunitate şi ţările terţe. În luna decembrie a aceluiaşi an, introducerea standardului a căpătat un caracter şi mai stringent, prin solicitarea de a lupta mai hotărât împotriva paradisurilor fiscale şi jurisdicţiilor necooperante.

2.6.1 În ce priveşte impozitarea veniturilor din economii, Comisia a obţinut ca unele ţări terţe (7), cu atât mai mult cu cât reprezintă teritorii dependente de unele state membre sau asociate acestora (unele dintre aceste teritorii fiind anterior menţionate între paradisurile fiscale), să aplice măsuri similare sau identice cu cele ale directivelor comunitare. Sunt în curs contacte exploratorii cu alte ţări (8), care însă nu au fost încă finalizate prin negocieri formale.

2.6.2 O serie de negocieri sunt în curs cu ţările Spaţiului Economic European (9) şi cu Elveţia. Ţările SEE aplică în mod direct principiile pieţei interne, iar pentru ajutoarele de stat sunt în vigoare norme similare. Raporturile cu Elveţia sunt reglementate de Acordul de liber schimb din 1972, însă unele aspecte au fost puse recent în discuţie. Cu Liechtenstein au loc negocieri în vederea unui nou acord anti-fraudă. Întregul domeniu se află în evoluţie.

2.6.3 Principiile de transparenţă, colaborare şi schimb de informaţii au fost inserate în planurile de acţiune şi în înţelegerile încheiate cu numeroase ţări în cadrul politicii europene de vecinătate şi al politicii de extindere. Comisia va acţiona pentru a extinde aceste principii la numeroase ţări terţe: primele contacte par promiţătoare în cazul unor ţări, dar va trebui stabilit ce poziţii vor trebui adoptate în raport cu statele care până acum au respins acest demers.

2.6.4 O atenţie specială este acordată negocierilor cu ţările în curs de dezvoltare (TCD): în unele cazuri există împotriviri care trebuie depăşite, poate prin condiţionarea finanţărilor preconizate de Instrumentul european de vecinătate şi parteneriat (ENPI – European Neighbourhood and Partnership Instrument) şi de cel de-al 10-lea Fond european pentru dezvoltare (FED) de acceptarea regulilor guvernanţei fiscale.

2.7 Un capitol al comunicării este consacrat trecerii în revistă a iniţiativelor aflate în desfăşurare: cele interne, sub forma directivelor menţionate la punctul 2.4, şi cele externe, pentru a completa în mod practic iniţiative menţionate la punctul 2.5. Trebuie evidenţiată solicitarea Comisiei, adresată în mod justificat Consiliului, de a-i fi acordată suficientă flexibilitate în negocieri, o condiţie indispensabilă pentru a adapta politica generală la trăsăturile specifice fiecărei ţări. O atenţie specială este acordată stimulării cooperării pentru dezvoltare, care ar trebui utilizată în raport cu ţările recalcitrante ca un mijloc de încurajare a unei mai mari deschideri (cf. supra, 2.6.4).

2.8 Comisia conchide prin a atrage atenţia Consiliului asupra importanţei măsurilor propuse şi asupra necesităţii asigurării transpunerii rapide la nivel naţional a directivelor deja în vigoare, a accelerării procesului în cazul celor aflate în discuţie, a adoptării unor politici mai coerente şi mai coordonate la nivel comunitar şi, în sfârşit, a asigurării unei mai mari coerenţe între poziţiile adoptate în mod individual de statele membre şi principiile de guvernanţă convenite.

3. Observaţii şi comentarii

3.1 CESE apreciază în mod deosebit comunicarea Comisiei: venise timpul să fie definite orientările acţiunilor şi comportamentelor în domeniul complex al combaterii evaziunii fiscale, în cadrul unei bune guvernanţe fiscale. Comitetul nu poate decât să sprijine orice aspect menţionat de Comisie şi toate măsurile propuse de aceasta şi să fie în întregime de acord cu ele. Cu toate acestea, consideră de datoria sa să atragă atenţia asupra unor probleme de fond şi a altora de detaliu care – în opinia sa – merită o abordare atentă.

Comisia ridică problema coerenţei între sprijinul financiar acordat de UE unor ţări şi nivelul de aplicare de către acestea a principiilor guvernanţei fiscale (cf. supra 2.7). Este menţionată posibilitatea „adoptării de măsuri adecvate”, în contextul evaluării intermediare a celui de-al zecelea Fond european de dezvoltare (FED), şi a introducerii unor măsuri specifice în acordul de la Cotonou (10). Astfel de măsuri ar putea fi cele de reducere a sumelor alocate ţărilor care nu colaborează şi stimularea celor care demonstrează că doresc să menţină eforturile, prin asistenţă tehnică şi fonduri suplimentare.

3.2.1 Ca atare, este propusă introducerea în politica europeană de sprijinire a altor ţări a unui concept care presupune că ajutoarele trebuie să fie meritate, demonstrându-se în mod concret dorinţa de colaborare, şi – dar nu numai – în domeniul fiscal. CESE consideră că documentele prin care se stabilesc modalităţile de acordare a ajutoarelor ar trebui să cuprindă o clauză explicită în acest sens. Trebuie introdusă o schimbare clară şi explicită în strategia de acordare de fonduri, care trebuie să devină un instrument de favorizare concretă şi controlabilă a procesului de evoluţie morală, socială şi economică. Guvernele corupte rămân insensibile la solicitările de cooperare: singurul mod de a le convinge este de a le pune în cauză interesele. Rămâne de văzut în ce măsură strategia propusă de Comisie va putea fi pusă în practică: tergiversările de natură politică şi socială ar putea juca astfel un rol determinant în raport cu punerea sa în aplicare.

Alte câteva consideraţii pleacă de la declaraţia introductivă a Comisiei, care consideră buna guvernanţă în domeniul fiscal drept un răspuns coordonat la problemele reprezentate de spălarea de bani, de corupţie şi de terorism. Astfel, este reafirmată ideea invocată în repetate rânduri, pe care CESE o împărtăşeşte, că doar o abordare cuprinzătoare va putea concretiza o strategie de protecţie a societăţii împotriva oricărei forme de criminalitate financiară, de natură penală, teroristă sau fiscală.

3.3.1 Toate măsurile menţionate de comunicarea Comisiei sunt utile în domeniul guvernanţei fiscale . Cu toate acestea, CESE observă că lipseşte în mod evident referinţa esenţială la o strategie globală. Acţiunile aflate în desfăşurare sau planificate în domeniul fiscal ar trebui să aibă loc în paralel cu cele din domeniul combaterii spălării banilor şi a corupţiei, a criminalităţii organizate şi a terorismului şi să fie coerente cu acestea. Un prim pas în acest sens ar fi eliminarea acelor zone de umbră şi a incongruenţelor dintre directivele de natură fiscală şi cele referitoare la combaterea spălării banilor.

Directivele privind combaterea fraudei fiscale nu fac trimitere la dispoziţiile celei de-a treia Directive privind spălarea banilor (MLD) (11), în ciuda faptului că aceasta din urmă menţionează printre altele şi frauda fiscală (sau cel puţin unele aspecte ale sale) (12) printre infracţiunile grave avute în vedere. Prin urmare, s-ar putea pune întrebarea dacă dispoziţiile Directivei MLD sunt aplicabile domeniului fiscal, în special în ce priveşte obligaţia de raportare, funcţiile UIF (13), implicarea terţilor, între care liber-profesioniştii (14). Cu toate acestea, răspunsul la această întrebare este negativ: în directivele fiscale, combaterea fraudei ţine doar de competenţa autorităţilor fiscale, nu mai sunt menţionate competenţele UIF sau legăturile cu aceasta şi nici dispoziţiile Directivei MLD.

3.4.1 Ca atare, în directivele comunitare există un dezechilibru între componenta legislativă şi cea de implementare. Chiar dacă în teorie pot fi stabilite, graniţele dintre frauda fiscală şi spălarea banilor obţinuţi din activităţi ilegale pot apărea vagi sau inexistente în practică: de exemplu, nedeclararea TVA poate fi considerată contrabandă (spălare a banilor) sau fraudă fiscală şi poate revela legături dintre afaceri aparent „normale” şi traficul de droguri, de arme etc. Corupţia implică totdeauna evaziunea fiscală, dar adesea ascunde infracţiuni cu mult mai grave, de altă natură, iar transferurile de fonduri cu un statut fiscal incert pot ascunde activităţi teroriste. Numeroase sunt cazurile cu semnificaţii ambigue şi cu posibile conflicte de competenţă.

3.5 În întregul său, tema trebuie regândită şi revizuită organic: Directiva MLD trebuie reorientată spre obiectivul său declarat, acela al combaterii criminalităţii organizate şi a terorismului, excluzând în mod explicit delictele fiscale şi financiare atunci când acestea nu au conotaţii de terorism sau criminalitate. Pe de altă parte, directivele fiscale ar trebui să scoată din competenţa autorităţilor fiscale orice infracţiune de natură criminală sau teroristă. Fără a stabili o ierarhie de valori, combaterea criminalităţii şi terorismului are o mai mare relevanţă politică şi socială decât combaterea evaziunii fiscale. Cele două domenii sunt însă strâns legate, nu doar datorită incertitudinilor privind atribuirea deja semnalate, ci şi pentru a traduce în fapte conceptul de „luptă globală”, care implică o obligaţie de colaborare şi de schimb de informaţii între diversele autorităţi. Nevoia de colaborare a diverselor autorităţi este, într-adevăr, amintită într-o comunicare din 2004 (15), dar nu apare în nicio directivă.

3.6 Atribuirea clară a competenţelor sau suprapunerea acestora reflectă repartizarea puterilor la nivelul Consiliului, chestiunile privind evaziunea fiscală şi paradisurile fiscale fiind tratate de Consiliul ECOFIN, în timp ce combaterea criminalităţii şi a terorismului – de Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne. Pe de altă parte, aceeaşi distribuţie a competenţelor se regăseşte la nivel mondial: G-20 şi GAFI/FATF (16) par să aparţină unor lumi diferite. În cadrul OCDE există o legătură, însă doar la nivel central, contactele de la nivel naţional variind în funcţie de competenţele ministeriale.

Declaraţiile oficiale dau de înţeles că există voinţa politică de a face progrese într-o luptă globală eficientă, dar soluţii practice nu se întrezăresc în viitorul imediat, cu excepţia cazului în care problema este conştientizată la cele mai înalte niveluri politice şi financiare. Cu toate acestea, este nevoie de o analiză preliminară a unor aspecte fundamentale, întreprinsă urgent şi fără amânare. Între acestea, figurează evaluarea fenomenului paradisurilor fiscale (17) , în ansamblul său. Datorită măsurilor OCDE şi ale Comisiei, multe paradisuri au acceptat în ultimul timp să colaboreze în combaterea evaziunii fiscale (18), abolind sau limitând secretul bancar, astfel încât pe „lista neagră” nu mai apare nicio ţară (19). Viitorul apropiat va arăta dacă şi în ce măsură au fost ţinute aceste promisiuni.

3.7.1 Diversele liste nu sunt însă exhaustive sau, în orice caz, lasă loc incertitudinilor. O anumită lipsă de transparenţă pare să caracterizeze centrele financiare emergente, unele dintre ele având sau putând să aibă în viitor trăsături de refugiu, – dacă nu de-a dreptul de paradis – fiscal sau de altă natură: unele ţări din sud-estul Asiei, ţările Golfului, dar şi, într-o anumită măsură, India, Singapore, China (Hong Kong reprezentând doar vârful de lance al finanţelor chineze). Deşi se numără printre clauzele „standard”, negocierile trec repede peste finanţarea terorismului, pentru că acesta nu trece prin canale dispuse să apară în public şi – încă mai puţin – să negocieze. Aceste probleme şi încă altele sunt atât de delicate, încât discreţia care le înconjoară este de înţeles, neputând fi însă ignorate din acest motiv.

3.7.2 Sunt şi alte aspecte care nu au fost încă amintite: traficul de arme, deseori vândute pe cale legală şi cu autorizaţiile oficiale necesare, dar care ulterior, pe căi oculte, alimentează războaiele şi terorismul din numeroase ţări şi a cărui sursă de finanţare sunt deseori drogurile: toate acestea generează un flux enorm de bani care pare că se scurge într-o „gaură neagră” fără fund. Fenomenul este bine-cunoscut, dar, cu siguranţă, nu se rezolvă cu directive, acorduri sau anchete: este de altă natură şi implică politica mondială.

3.7.3 Fenomenul paradisurilor fiscale în întregul său este, prin urmare, o problemă care trebuie abordată ţinându-se cont de aspectele geopolitice care influenţează orice soluţie. În ce priveşte posibilităţile practice, combaterea evaziunii fiscale şi a spălării de bani (dar mai ales a terorismului) trebuie să fie pe cât posibil globală, ţinându-se cont că o victorie globală reprezintă un obiectiv încă îndepărtat. Înainte de orice, trebuie acţionat prudent pentru a preveni deturnarea activităţii de la centrele cunoscute la altele mai puţin cunoscute, care pot fi ostile sau mai puţin dispuse la negociere. Criza actuală accelerează mutaţia graduală a raporturilor de forţă dintre centrele financiare mondiale: Asia şi lumea islamică reprezintă noile puteri emergente, ale căror logică şi comportamente nu coincid în mod necesar cu cele din lumea occidentală.

O altă problemă, legată într-un fel de paradisurile fiscale, este cea a pavilioanelor de complezenţă (FOC – flags of convenience), arborate pe 63 % din vasele comerciale de pe plan mondial şi pe o mare parte a ambarcaţiunilor mari de agrement: cele mai multe din ele îşi au sediul în paradisurile fiscale, către care îndreaptă un important flux de fonduri cu origini perfect legale, deşi sunt scutite de orice impunere fiscală sau aproape. Între ţările care înregistrează astfel de cazuri, figurează şi unele state membre ale UE. Navele aflate sub pavilion de complezenţă operează în condiţii privilegiate de concurenţă în raport cu cele care arborează pavilioane naţionale, iar câştigurile obţinute astfel din navlosire reprezintă o eludare, însă desigur nu o evaziune a „fiscalităţii oficiale”. În plus, acestea nu sunt supuse obligaţiilor ce decurg din convenţiile sindicale ale navigatorilor.

3.8.1 Nu este prevăzută nicio intervenţie de natură fiscală în ce priveşte pavilioanele de complezenţă, nu doar din cauza absenţei temeiului legal al acestor măsuri, ci şi pentru că măsurile bazate pe consideraţii pur fiscale ar risca, printre alte, să dăuneze unei activităţi economice vitale pentru întreaga lume şi să anuleze un flux important de investiţii în economia mondială. Dincolo de consideraţiile de natură morală, trebuie semnalat că pavilioanele de complezenţă denaturează concurenţa şi eludează reglementările sindicale: aceasta, cu consensul tacit, sau cu acordul tacit al guvernelor din toată lumea. În context comunitar, singurele norme în acest sens sunt cele referitoare la siguranţa navigaţiei şi la reglementarea traficului maritim.

3.8.2 Aceste aspecte au fost menţionate pentru a scoate în evidenţă faptul că nu toate fondurile financiare care intră în paradisurile fiscale sau care provin din acestea pentru a fi investite în centrele financiare mondiale (20) sunt rezultatul evaziunii fiscale, al spălării de bani şi al finanţării terorismului. Din acest punct de vedere, sunt împărtăşite măsurile preconizate de G-20 şi întreprinse de Comisie în domeniul fiscal, acestea referindu-se şi la aspectele spălării de bani şi ale terorismului, dar trebuind să rămână atente la a evita repercusiunile nedorite asupra activităţilor şi fluxurilor financiare legitime sau care, în orice caz, nu încalcă legea.

3.8.3 Obţinerea acordului pentru transparenţă şi colaborare din partea paradisurilor fiscale ar reprezenta un succes istoric. Zonele de opacitate care rămân – şi, probabil, vor rămâne – demonstrează că, dincolo de marile principii, trebuie urmărite obiective rezonabile, chiar dacă nu optime. În ultimă instanţă, trebuie menţionată necesitatea ca iniţiativele din domeniile financiar şi fiscal să fie dirijate şi controlate de factorii politici de decizie, în cadrul strategiilor lor în domeniul relaţiilor internaţionale. În acest domeniu, Uniunea Europeană are nevoie de o politică comună: un obiectiv pe care guvernele ar trebui să-l considere prioritar, dar care, în momentul actual, pare încă îndepărtat.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Directiva 2005/60/CE privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului, JO L 309, 25.11.2005.

(2) Grupul de acţiune financiară internaţională al OCDE.

(3) Un vas navighează sub pavilion de complezenţă (FOC – flag of convenience, sintagma uzitată în limba engleză) atunci când este înregistrată într-o ţară cu mai puţine reglementări în domeniu, pentru a reduce costurile de exploatare şi a se sustrage reglementărilor împovărătoare. Federaţia Internaţională a Lucrătorilor din Transporturi a întocmit o listă cu 32 de registre pe care le consideră drept „pavilioane de complezenţă”.

(4) Adoptat de Consiliul ECOFIN din 1 decembrie 1997.

(5) Între altele, Elveţia, Austria, Belgia, Luxemburg, Hong Kong, Macao, Singapore, Chile, Andorra, Liechtenstein şi Monaco.

(6) Ţările din Caraibe, insulele din Pacific.

(7) Elveţia, Liechtenstein, San Marino, Monaco şi Andorra.

(8) Hong Kong, Macao şi Singapore.

(9) Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.

(10) Acord de parteneriat între membrii unui grup de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific, pe de o parte, şi UE şi statele sale membre, pe de altă parte, semnat la Cotonou la 23.6.2000.

(11) Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului, JO L 309/15 din 25.11.2005, cunoscută drept cea de-a treia Directivă privind spălarea banilor (3rd Money Laundering Directive – MLD).

(12) Cf. articolul 3 alineatul (5) litera d) a Directivei MLD: „infracţiune gravă” înseamnă, cel puţin … frauda … definită la articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii: evaziunea fiscală, cel puţin în domeniul TVA, este ca atare inclusă explicit între infracţiunile luate în considerare de Directiva MLD.

(13) Unitatea de informaţii financiare, cf. art. 21 din Directiva MLD.

(14) Cf. art. 2 alineatul (3) din Directiva MLD.

(15) Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European privind prevenirea şi combaterea fraudei financiare şi a practicilor ilegale ale societăţilor, COM(2004)611 final.

(16) Grupul de acţiune financiară internaţională (GAFI)/Financial Action Task Force, fiind un organism al OCDE.

(17) Este interesantă observaţia că termenul englezesc fiscal haven a fost tradus în majoritatea celorlalte limbi prin paradis fiscal. Diferenţa dintre haven„refugiu” şi heaven„paradis, rai” nu poate fi atribuită unei simple greşeli de traducere, ea reflectând o diferenţă de mentalitate.

(18) De fapt, în acordurile cu „paradisurile fiscale” este inclusă o clauză „standard” privind criminalitatea organizată şi terorismul, dar aspectul fiscal este cel care prevalează întotdeauna.

(19) Mai există încă două liste, gri deschis şi gri închis, în funcţie de gradul de colaborare asigurat.

(20) S-a calculat că 35 % din fluxurile financiare mondiale tranzitează paradisurile fiscale; pe de altă parte, nu se specifică pe ce se bazează aceste date.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/66

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Un nou parteneriat pentru modernizarea universităţilor: forumul UE pentru dialogul universităţi-întreprinderi”

COM(2009) 158 final

(2010/C 255/12)

Raportor: dl BURNS

La 2 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Un nou parteneriat pentru modernizarea universităţilor: forumul UE pentru dialogul universităţi-întreprinderi”

COM(2009) 158 final.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 15 octombrie 2009. Raportor: dl BURNS.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 60 de voturi pentru, 12 voturi împotrivă şi 11 abţineri.

1. Recomandări

1.1 CESE consideră că utilizarea termenului „universitate” în cazul tuturor instituţiilor de învăţământ superior, fără a se lua în considerare denumirea sau statutul acestora în statele membre, poate crea confuzii. Încurajarea parteneriatelor între instituţiile de învăţământ superior şi întreprinderi implică, mai degrabă, identificarea cu precizie a disciplinelor pentru care un astfel de parteneriat este relevant, lăsând cele două părţi să aprecieze caracterul reciproc avantajos al acestuia. Acesta este motivul pentru care CESE propune utilizarea termenului „instituţii de învăţământ superior”, mai general, şi, în consecinţă, întrebuinţarea acestuia şi în denumirea forumului.

1.2 Comunicarea Comisiei Europene, ca şi forumul UE de dialog între universităţi/instituţii de învăţământ superior şi întreprinderi ar trebui să se concentreze pe o cooperare şi o intervenţie punctuale. Acest aspect va trebui analizat cu atenţie, în special în contextul crizei actuale, când nu se poate şti cu certitudine dacă întreprinderile vor avea posibilitatea să investească direct în viitorii licenţiaţi (pe termen lung). Forumul ar trebui să contribuie la definirea interesului general pe termen lung în domeniile educaţiei şi evoluţiei pieţei muncii.

1.3 În această privinţă, ar fi de dorit ca partenerii sociali şi reprezentanţii societăţii civile să fie consultaţi. Implicarea în relaţii cu întreprinderile şi crearea forumului trebuie să aibă conţinut şi nu să devină un mecanism fără prea mare valoare în afara aceleia de a aduce resurse financiare pentru activităţile curente ale universităţilor; acest proces de angajare şi de creare a forumului nu trebuie însă nici să se transforme într-un instrument de „dominare” a instituţiilor de învăţământ superior de către întreprinderi.

1.4 CESE susţine un parteneriat mai echitabil între universităţi şi întreprinderi, în care ambele părţi să fie încurajate să devină „motoare” ale schimbării şi să aibă contribuţii valoroase, să-şi recunoască obiectivele şi misiunile sociale diferite şi, în acelaşi timp, să identifice şi să exploateze acele domenii tematice şi puncte de convergenţă care pot duce la cooperare (1).

1.5 În ceea ce priveşte învăţarea de-a lungul vieţii, trebuie realizate cercetări empirice pentru a identifica în mod clar ce activităţi sunt realizate în întreprinderi şi care sunt rezultatele urmărite, înainte ca forumul să elaboreze obiective privind educaţia şi formarea profesională.

1.6 Întreprinderile trebuie să îşi asume responsabilitatea de a defini rezultatele în raport cu ceea ce se face sau ceea ce trebuie să se facă la locul de muncă, cu luarea în considerare a necesităţilor de formare a lucrătorilor de-a lungul vieţii.

1.7 Accesul la programele de învăţare de-a lungul vieţii nu trebuie să fie legat de realizările academice anterioare sau de obţinerea unor calificări specifice. Învăţarea de-a lungul vieţii trebuie să se bazeze pe necesităţile concrete ale angajatului şi ale locului de muncă pe care îl ocupă, iar formarea trebuie să fie orientată spre rezultate. Obţinerea unei calificări nu trebuie să fie principalul obiectiv al acestui tip de învăţare.

1.8 Într-o întreprindere, nimic nu poate înlocui experienţa practică. Forumul trebuie, aşadar, să facă propuneri privind modul în care cadrele universitare ar putea câştiga o experienţă practică valabilă, atât în întreprinderile mari, cât şi în cele mici. În acest domeniu există deja o bogată experienţă, fiind necesară analizarea exemplelor de bune practici.

1.9 IMM-urile şi microîntreprinderile trebuie încurajate să devină mai active în cadrul forumului.

1.10 Pentru activitatea forumului ar trebui folosită o definiţie mai practică a IMM-urilor şi în acest sens sugerăm:

Tipul de întreprindere	Numărul de angajaţi
Medie	<100
Mică	<20
Micro	<5

2. Context

2.1 Educaţia şi formarea au fost identificate ca fiind factori cruciali pentru atingerea obiectivelor generale ale Strategiei de la Lisabona. Pentru ca societatea europeană să supravieţuiască şi să concureze în noua economie globală, cetăţenii trebuie să devină mai întreprinzători. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie abordată problema modernizării sistemelor de învăţământ din Europa şi trebuie recunoscut ca atare rolul-cheie al universităţilor şi al întreprinderilor în acest proces.

2.2 Există deja parteneriate între mari companii multinaţionale şi universităţi, organizaţii de cercetare şi întreprinderi. Iniţiativele tehnologice comune, platformele tehnologice europene, grupurile de excelenţă şi nou înfiinţatul Institut European pentru Inovaţie şi Tehnologie sunt exemple pozitive de noi forme de colaborare şi parteneriat. Din păcate, nu sunt suficient dezvoltate legăturile similare dintre instituţiile de învăţământ superior, pe de o parte, şi microîntreprinderi şi IMM-uri, pe de altă parte.

2.3 Sunt necesare noi direcţii de cercetare pentru a cunoaşte mai bine lumea în schimbare a învăţământului superior, precum şi rolul cadrelor universitare. În vreme ce universităţile au dobândit un rol central în construirea unei „societăţi a cunoaşterii” europene, cercetări recente arată că, pe măsură ce aşteptările noastre privind universităţile cresc, acestea se confruntă cu presiuni cărora le este greu să le facă faţă: se aşteaptă ca universităţile să facă mai multă cercetare, să fie competitive şi rentabile, predând, în acelaşi timp, mai multor studenţi într-un mod mai personal şi menţinând standarde academice înalte. Astfel, misiunea lor este neclară şi universităţile riscă să îşi piardă rolul pe care îl au în generarea şi diseminarea cunoaşterii (2).

2.4 Comunicarea din mai 2006 privind modernizarea învăţământului superior (3) afirma că întreprinderile îşi pot aduce contribuţia în următoarele trei domenii:

—	guvernanţa: modelele de întreprinderi pot fi importate în lumea universitară;

—	finanţarea: întreprinderile au un rol potenţial de jucat în acordarea de sprijin financiar, atât în domeniul educaţiei, cât şi în cel al cercetării;

—

programele de învăţământ: studenţii trebuie să primească o educaţie care să îi pregătească pentru universul profesional din prezent şi din viitor. Întreprinderile trebuie să se implice în acest proces şi trebuie să ofere acele tipuri de stagii care să îi ajute pe studenţi să facă tranziţia de la studiu la muncă. Întreprinderile trebuie, de asemenea, încurajate să permită personalului lor să participe la activităţi de formare profesională şi să îşi actualizeze competenţele pe întreaga durată a vieţii active.

2.5 În 2008, Comisia a creat un forum universităţi-întreprinderi care sprijină cooperarea dintre universităţi şi întreprinderi în scopul de a ajuta universităţile „să răspundă mai bine şi mai rapid la necesităţile pieţei şi să dezvolte parteneriate care să valorifice cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice”.

2.6 La forum au participat instituţii de învăţământ superior, întreprinderi, asociaţii profesionale, intermediari şi autorităţi publice. Acesta a înlesnit discuţiile privind schimbul de bune practici şi discuţiile privind probleme comune, permiţând participanţilor să lucreze împreună pentru a identifica soluţii posibile.

3. Sinteza propunerii Comisiei

3.1 Comisia recunoaşte necesitatea unei mai bune cooperări între universităţi şi întreprinderi. În consecinţă, sunt necesare măsuri de sprijinire a statelor membre în eforturile lor de modernizare a sistemelor de învăţământ superior.

3.2 Comunicarea are ca obiective:

—

să facă bilanţul a ceea ce s-a învăţat din primul an de existenţă a forumului şi din alte activităţi relevante întreprinse la nivel european în legătură cu provocările şi barierele existente în calea cooperării dintre universităţi şi întreprinderi. Un document de lucru al serviciilor Comisiei dezvoltă, mai pe larg, acest aspect al activităţii;

—	să facă propuneri pentru următoarele etape ale activităţii forumului;

—	să definească acţiuni concrete de monitorizare pentru a consolida cooperarea dintre universităţi şi întreprinderi.

3.3 Principalele concluzii ale raportului, care vor influenţa activitatea forumului sunt:

—	dezvoltarea unei culturi antreprenoriale în cadrul universităţilor necesită schimbări profunde în guvernanţa şi conducerea universităţilor;

—	educaţia în spiritul antreprenorial trebuie să fie cuprinzătoare şi deschisă tuturor studenţilor interesaţi, în toate disciplinele universitare;

—	universităţile ar trebui să implice antreprenori şi oameni de afaceri în predarea cursurilor privind spiritul antreprenorial;

—	profesorii din învăţământul universitar şi preuniversitar ar trebui să aibă acces la formare profesională în materie de predare a cursurilor privind spiritul antreprenorial şi la expunere la lumea afacerilor;

—	universităţile şi organizaţiile publice de cercetare ar trebui să aibă o strategie clară, pe termen lung, pentru gestionarea drepturilor de proprietate intelectuală;

—	trebuie abordate provocările specifice cu care se confruntă IMM-urile care doresc să formeze parteneriate cu universităţile;

—	învăţarea de-a lungul vieţii trebuie să fie integrată în totalitate în misiunile şi strategiile universităţilor;

—	actualizarea/îmbunătăţirea competenţelor trebuie să fie valorizată şi recunoscută pe piaţa forţei de muncă şi de către angajatori;

—	învăţarea de-a lungul vieţii trebuie să fie dezvoltată în parteneriat cu întreprinderile, universităţile neputând să o conceapă şi să o concretizeze singure;

—	condiţiile-cadru naţionale şi regionale trebuie să ofere un mediu propice cooperării dintre universităţi şi întreprinderi;

—	cooperarea dintre universităţi şi întreprinderi trebuie să fie integrată în strategiile instituţionale; conducerea şi administrarea eficientă a resurselor umane sunt esenţiale pentru punerea în aplicare a acestei cooperări.

3.4 Pentru a facilita dezbaterea obiectivelor de mai sus, Comisia intenţionează să ofere forumului UE pentru dialogul universităţi-întreprinderi o structură mai solidă sub forma reuniunilor plenare şi a seminarelor tematice. Se recomandă prezenţa pe internet. Aceasta va contribui la încurajarea implicării autorităţilor locale şi regionale, precum şi a participanţilor din afara UE.

3.5 Pe baza concluziilor forumului, Comisia intenţionează să exploreze noi forme de parteneriate structurate între universităţi şi întreprinderi, în special IMM-uri, şi să examineze modul în care aceste parteneriate ar putea fi sprijinite prin programe UE. Comisia va încerca să determine, de asemenea, dacă sfera dialogului cu întreprinderile ar putea fi extinsă şi înspre alte sectoare ale educaţiei şi formării.

4. Comentarii/observaţii generale ale CESE

4.1 CESE salută eforturile Comisiei Europene de îmbunătăţire a relaţiilor dintre instituţiile de învăţământ superior şi întreprinderi. Cu toate acestea, CESE îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul că această comunicare nu face mai mult decât să confirme criticile deja prezente în documente anterioare, ajungând la aceleaşi concluzii: „avem o problemă şi trebuie să facem ceva pentru a o soluţiona”. Cu toate acestea, Comitetul este îngrijorat că, în cazurile în care comunicarea Comisiei propune anumite măsuri pentru îmbunătăţirea cooperării dintre instituţiile de învăţământ superior şi întreprinderi, acest lucru se face printr-o abordare unilaterală: universităţile ar trebui să adopte structurile manageriale ale întreprinderilor, să faciliteze implicarea directă a profesioniştilor în cadrul lor şi să introducă cursuri de antreprenoriat etc. (a se vedea punctul 3.3).

4.2 CESE îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu abordarea prea academică a comunicării şi cu faptul că recomandările acesteia sunt prea vagi şi deschise interpretărilor. Folosirea termenului de „universităţi” cu referire la toate instituţiile de învăţământ superior, indiferent de denumirea şi statutul lor în statele membre, creează confuzii. Instituţii diferite de învăţământ superior oferă servicii diferite întreprinderilor. Instituţiile specializate în formarea bazată pe competenţe oferă produse diferite faţă de cele care se concentrează pe cursuri bazate pe cunoştinţe. De exemplu, rolul primordial al universităţilor tradiţionale, în care esenţiale sunt ştiinţele umane şi sociale, precum şi cercetarea de bază, constă în a genera cunoaştere şi în a menţine continuitatea culturală.

4.3 Majoritatea angajatorilor înţeleg diferenţa tradiţională dintre universităţi şi alte forme complementare de învăţământ şi se aşteaptă ca universităţile să educe studenţii astfel încât aceştia să dobândească o înţelegere aprofundată a materiilor studiate, înainte de absolvire. Angajatorii consideră că diplomele sunt mai degrabă un indicator de potenţial decât o atestare a competenţelor, în vreme ce se aşteaptă ca aceste calificări, dobândite în învăţământul superior şi în cel profesional, să reprezinte indicatori ai capacităţii de a îndeplini sarcini. Această comunicare şi documentul de lucru al serviciilor Comisiei nu contribuie la clarificarea niciuneia dintre aceste chestiuni.

4.4 CESE este conştient de problemele generate de aşa-numita „corporatizare” a universităţilor. Considerăm că transferul şi aplicarea automată a proceselor şi procedurilor educaţionale din SUA în Europa nu va funcţiona. Universităţile europene trebuie să găsească un nou mod de a construi relaţii cu întreprinderile şi de a îmbunătăţi serviciile, calificările şi rezultatele pe care le oferă, fără ca acest lucru să dăuneze capacităţii acestora de a realiza cercetare fundamentală, care este primordială pentru supravieţuirea Uniunii în contextul concurenţial mondial.

4.5 În climatul economic actual, toate instituţiile de învăţământ superior din Europa vor fi forţate să devină mai „orientate înspre clienţi” şi mai conştiente de raportul dintre costurile şi beneficiile pe care le generează în societate. Forumul universităţi-întreprinderi ar trebui să devină partenerul ideal în a ajuta instituţiile de învăţământ superior să-şi asume acest nou rol. Se impune totuşi definirea noţiunii de „client”, din punctul de vedere al interesului general, al angajatorilor şi din cel al fiecărui student.

4.6 Aceste schimbări de priorităţi vor avea implicaţii financiare pentru universităţi. Măsura în care piaţa trebuie să determine priorităţile academice este un factor crucial, care trebuie analizat cu atenţie. Accentul exclusiv pe competitivitate şi orientarea spre întreprinderi ca standarde absolute, printre altele, ar putea implica restrângerea programelor de învăţământ şi a domeniilor de cercetare. Acest curent este ilustrat de declinul disciplinelor clasice, care se poate observa la scară globală. Acest proces (4) nu se limitează la ştiinţele umaniste, ci apare şi în disciplinele ştiinţifice clasice cum ar fi chimia, fizica şi matematica, precum şi în economie şi alte ştiinţe sociale.

4.7 Comisia afirmă în comunicare că principalul scop al recomandărilor este de a transforma universităţile europene în „factori determinanţi primordiali ai ambiţiei Europei de a fi prima economie şi societate bazată pe cunoaştere din lume”. Deşi pare a fi un ţel lăudabil, există o temere în legătură cu faptul că numai universităţile au fost calificate drept „factori determinanţi”. CESE ar prefera un parteneriat egal între întreprinderi şi universităţi, în care ambele să îşi recunoască propriile puncte tari şi slabe şi în care ambele să fie factori ai schimbării, în mod egal. Întreprinderile ar trebui să contribuie cu experienţa practică şi cunoaşterea pieţei, iar universităţile cu conţinutul şi sprijinul intelectual. CESE reaminteşte însă că factorii care constituie „motorul” străduinţei europene nu sunt reprezentaţi numai de întreprinderi şi de instituţiile de învăţământ superior, ci şi de numeroase alte elemente. Aceeaşi străduinţă trebuie identificată şi în unele politici europene şi naţionale şi, mai ales, în susţinerea de către societate a educaţiei şi a combaterii şomajului.

4.8 CESE recunoaşte necesitatea de a armoniza ceea ce se predă cu posibilitatea de a găsi un loc de muncă, precum şi referirile din documentul de lucru la „rezultate” (5.2/5.2.3/5.5.5), însă continuă să creadă că acesta nu poate fi singurul rol al universităţii. Cu toate acestea, CESE îşi exprimă preocuparea cu privire la modul în care aceste rezultate vor fi definite, la entitatea care va defini aceste rezultate şi la modul în care vor fi integrate educaţia şi formarea profesională, precum şi calificările profesionale în matricea finală a formării şi calificărilor de la nivelul universitar şi a celor de la nivelul învăţământului profesional. CESE consideră că definiţiile acestor rezultate sunt cruciale pentru a adapta calificările la nevoile angajatorilor, în special ale IMM-urilor şi ale microîntreprinderilor, însă observă că, având în vedere durata unui ciclu de învăţământ în contextul în care pieţele europene ale forţei de muncă evoluează continuu şi nu sunt armonizate, va fi dificil de obţinut o concordanţă între educaţie şi munca într-o întreprindere. În cazul domeniilor de specialitate strâns legate de economie, universităţile trebuie să le transmită studenţilor şi absolvenţilor cunoştinţele teoretice necesare pentru a putea face faţă provocărilor actuale ale lumii economice în schimbare.

4.9 Învăţarea de-a lungul vieţii este importantă pentru întreprinderi şi cetăţeni, însă comunicarea nu abordează problema accesului egal la acest mod de formare. Aceasta este o problemă gravă, în special în legătură cu acei cetăţeni care nu au primit educaţie universitară. Este clar că, fără recomandări specifice, cei care au deja o diplomă universitară vor primi mai mult sprijin şi formare, pe când cei care nu au primit educaţie universitară nu vor putea participa programe universitare de învăţare pe parcursul întregii vieţi.

4.10 În cadrul acestor propuneri, Comisia pare să presupună că poate identifica domeniile în care lipsesc competenţele doar prin întâlniri cu angajatorii şi cadrele universitare. Este paradoxal că, în timp ce se fac presiuni pentru mai multă cercetare ştiinţifică, se evită să se recomande aplicarea unei tehnici ştiinţifice pentru a se stabili exact ce competenţe lipsesc şi pentru a contribui la elaborarea planurilor de educaţie şi formare necesare pentru a acoperi aceste lipsuri. Crearea de instituţii (de exemplu, asociaţii) în cadrul universităţilor, în colaborare cu întreprinderile mari, ar permite identificarea calificărilor de care au nevoie absolvenţii în practică, pentru ca aceştia să răspundă mai bine cerinţelor întreprinderilor. În plus, aceste instituţii îi pot sprijini pe absolvenţi în găsirea unui loc de muncă în întreprinderi.

4.11 Această lipsă de informaţii este deosebit de importantă în cazul învăţării de-a lungul vieţii. Ar trebui efectuate cercetări empirice care să identifice în mod clar ce activităţi sunt realizate în întreprinderi şi ce activităţi se cer realizate. Odată ce acestea au fost identificate, formarea profesională şi orice calificări ulterioare trebuie concepute în aşa fel încât să corespundă rezultatelor identificate. Datorită caracterului practic pe care îl comportă definirea rezultatelor în întreprinderi, este esenţial ca acestea să îşi îndeplinească rolul în cadrul procesului de dezvoltare şi să definească aceste obiective. Informarea celor interesaţi va fi crucială. De exemplu, atunci când se cunoaşte că într-un anumit sector există o mare nevoie de forţă de muncă, cum este cazul profesiilor din domeniul maritim, ar trebui ca potenţialii „studenţi” să fie informaţi cu privire la universităţile (naţionale şi europene) care oferă pregătire în acest domeniu, în care profesiile sunt foarte variate şi, în unele cazuri, necesită un nivel înalt de calificare.

4.12 Comunicarea Comisiei (punctul 2) afirmă: „Cooperarea între universităţi şi întreprinderi implică două comunităţi cu diferenţe mari în ceea ce priveşte cultura, valorile şi misiunile”. În continuare, descrie în detaliu modul în care au fost construite parteneriatele dintre cele două domenii şi admite că „nivelul de cooperare rămâne foarte diferit între ţări, universităţi şi discipline universitare. În plus, măsura în care această cooperare a influenţat guvernanţa sau cultura organizaţională în cele două sectoare vizate este limitată. Puţine universităţi au o strategie de cooperare cu întreprinderile la nivel instituţional; acelea care o au sunt concentrate într-un număr mic de state membre.”

4.13 Această afirmaţie conţine una dintre problemele principale ale relaţiei dintre universităţi şi întreprinderi, şi anume aceea că multe universităţi tradiţionaliste încearcă foarte puţin sau chiar deloc să înţeleagă cultura, valorile şi motivaţiile întreprinderilor şi consideră că orice efort de înţelegere trebuie făcut de întreprinderi, şi nu de universităţi. O cooperare veritabilă ar cere şi reprezentanţilor întreprinderilor să ţină seama de rolul specific al universităţilor şi de responsabilitatea diferită pe care o au acestea faţă de societate, precum şi de faptul că sprijinul acordat de acestea întreprinderilor este mai ales de natură indirectă. Până când această problemă nu se rezolvă, toate recomandările privind cooperarea universităţi-întreprinderi vor avea o valoare limitată.

4.14 Această afirmaţie evidenţiază încă o problemă: cooperarea se bazează, în prezent, pe universităţile care lucrează cu întreprinderi mari, adesea multinaţionale, cu un istoric social şi economic dovedit. Întrebarea care decurge în mod necesar este ce şansă au IMM-urile şi microîntreprinderile să exercite o influenţă asupra universităţilor, dacă marile companii au avut, de-a lungul timpului, o influenţă atât de redusă. La această problemă se face referire la punctul 3.3: „Trebuie abordate provocările speciale cu care se confruntă IMM-urile în cazul în care urmează să formeze parteneriate cu universităţile”. Nu se oferă, însă, sugestii practice privind posibilele provocări sau soluţii.

4.15 Documentul nu conţine o definiţie clară a IMM-urilor. Termenul este menţionat de nouă ori în comunicare, de zece ori în evaluarea de impact şi de 76 de ori în documentul de lucru al serviciilor Comisiei. Cu toate acestea, impresia generală care se desprinde din documentele Comisiei este că termenul nu se referă la întreprinderile mici, ci, mai degrabă, la întreprinderile care au peste 200 de angajaţi şi o cifră de afaceri de peste 10 milioane de euro. Definiţia IMM-urilor folosită în prezent de Comisia Europeană este:

Tipul de întreprindere	Numărul de angajaţi	Cifra de afaceri anuală		Totalul bilanţului anual
Medie	<250	50 MEUR	sau	43 MEUR
Mică	<50	10 MEUR	sau	10 MEUR
Micro	<10	2 MEUR	sau	2 MEUR

Definiţia nu este de ajutor instituţiilor de învăţământ superior sau forumului atunci când acestea încearcă să identifice IMM-urile, mai ales dacă folosesc cifra de afaceri anuală. În opinia noastră, utilizarea actualei definiţii a IMM-urilor constituie un obstacol pentru identificarea partenerilor de afaceri. De aceea, este de dorit o definiţie mai simplă a IMM-urilor, care să reflecte realitatea.

4.16 CESE consideră că referirea la „încurajarea spiritului antreprenorial” trebuie analizată în profunzime şi demonstrată prin exemple concrete în întregul sistem de educaţie. Comitetul îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul că forumul ar putea să nu fie locul potrivit pentru discutarea acestei chestiuni foarte complexe. Nevoia de a dezvolta creativitatea copiilor, ca şi celelalte capacităţi pe care aceştia le vor utiliza în cadrul viitoarelor meserii, şi nevoia adulţilor de a fi întreprinzători la locul de muncă (de exemplu, sub aspectul învăţării de-a lungul vieţii) sunt două chestiuni diferite.

4.17 Mediul de afaceri se teme că acest „curent de gândire” care promovează spiritul antreprenorial (entrepreneurism) devine o nouă „modă” în învăţământul superior. Universităţile au, într-adevăr, un rol în promovarea şi dezvoltarea unei atitudini mai întreprinzătoare însă, în ultimul timp, acesta s-a extins astfel încât să includă pregătirea indivizilor pentru a deveni întreprinzători. Forumul Economic Mondial [Educating the next wave of entrepreneurs (Educarea următorului val de antreprenori) – aprilie 2009] precizează: „Majoritatea lucrurilor pe care le auziţi despre spiritul antreprenorial sunt greşite. Acesta nu înseamnă magie, nu implică nimic misterios şi nu are nicio legătură cu moştenirea genetică. Este o disciplină şi, ca orice altă disciplină, poate fi învăţată.” Considerăm că această schimbare adoptată de unele universităţi în ultima vreme este fundamental greşită. Universităţile îi pot învăţa pe indivizi cum să realizeze activităţi care se desfăşoară în cadrul întreprinderilor, cum ar fi contabilitatea, marketingul sau aplicarea unor proceduri de administrare, însă nimeni, nici măcar profesorii universitari, nu poate învăţa pe cineva cum să evalueze şi să-şi asume riscurile financiare şi personale care, de cele mai multe ori, sfidează orice logică.

4.18 CESE atrage atenţia asupra Avizului său privind parteneriatul dintre instituţiile de învăţământ şi angajatori (5), care prezintă, la rândul său, o serie de iniţiative în acest domeniu.

5. Observaţii privind documentul de lucru al serviciilor Comisiei

5.1 CESE îşi exprimă preocuparea cu privire la faptul că documentul de lucru la care se face referire în comunicarea Comisiei (punctul 2) aduce puţine elemente suplimentare faţă de cele cuprinse în aceasta. Documentul de lucru nu face decât să accentueze confuzia, deoarece face afirmaţii fără să prezinte dovezi suficiente care să-i sprijine concluziile.

5.2 Documentul de lucru este redactat în mod evident din punctul de vedere al universităţilor, cu privire la ceea ce universităţile pot face pentru a profita de pe urma colaborării cu întreprinderile. Acest lucru este un motiv de îngrijorare pentru CESE, întrucât documentul nu oferă o viziune echilibrată asupra activităţilor pe care forumul ar trebui să le desfăşoare. Diferenţierea între universităţi, instituţii de învăţământ complementar şi alte organisme de formare este extrem de vagă şi nu este clar dacă se sugerează că toate universităţile ar trebui să devină instituţii de formare sau că toate organismele de formare ar trebui să devină universităţi.

5.3 CESE consideră că documentul de lucru este o ocazie pierdută, care nu prezintă perspectivele mai largi ale întreprinderilor şi nu abordează problemele specifice ale IMM-urilor.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea Avizul CESE pe tema „Universităţi pentru Europa”, raportor: dl Joost VAN IERSEL (JO C 128, 18.5.2010, p. 48) şi Avizul CESE pe tema „Cooperarea şi transferul de cunoştinţe între organizaţii de cercetare, industrie şi IMM-uri – o condiţie prealabilă importantă pentru inovare”, raportor: dl Gerd WOLF (JO C 218, 11.9.2009).

(2) Fundaţia Europeană pentru Ştiinţă (ESF). 2008. Higher Education Looking Forward: An Agenda for Future Research (Viitorul învăţământului superior: o agendă pentru cercetarea viitoare), John Brennan, Jürgen Enders, Christine Musselin, Ulrich Teichler şi Jussi Välimaa.

(3) Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European „Rezultatele agendei privind modernizarea universităţilor: educaţie, cercetare şi inovare”, 10.5.2006, COM(2006) 208 final.

(4) Wilshire, Bruce, 1990: The Moral Collapse of the University: Professionalism, Purity and Alienation (Colapsul moral al universităţii: profesionalism, puritate şi alienare), Albany: State University of New York Press; Readings, Bill, 1996: The University in Ruins (Universitatea în ruine), Cambridge, Harvard University Press.

(5) Avizul CESE, Raportor: dl MALOSSE (JO C 228, 22.9.2009, p. 9).

Anexă

Avizul

Comitetului Economic şi Social European

Următorul amendament, care a întrunit cel puţin o pătrime din voturile exprimate, a fost respins în cursul dezbaterilor [Articolul 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]:

Punctul 1.2

Se modifică după cum urmează:

„ orumul UE de dialog între universităţi/instituţii de învăţământ superior şi întreprinderi ar trebui să se concentreze pe cooperare şi intervenţie . ”

Rezultatul votului:

Voturi pentru: 27

Voturi împotrivă: 49

Abţineri: 7

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/72

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, către Parlamentul European, către Comitetul Economic şi Social European şi către Comitetul Regiunilor „Lupta împotriva cancerului: un parteneriat european”

COM(2009) 291 final

(2010/C 255/13)

Raportor: dna Ingrid KÖSSLER

La 24 iunie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Consiliu, către Parlamentul European, către Comitetul Economic şi Social European şi către Comitetul Regiunilor – „Lupta împotriva cancerului: un parteneriat european”

COM(2009) 291 final.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 176 de voturi pentru şi 1 abţinere.

1. Recomandări

1.1 CESE salută iniţiativa Comisiei de instituire a unui parteneriat european pentru lupta împotriva cancerului. Societatea europeană şi cetăţenii continuă să plătească un tribut enorm cancerului, acesta fiind principala cauză de deces. În 2006, cancerul constituia, ca frecvenţă, a doua cauză de deces, după afecţiunile circulatorii, fiind răspunzător de două decese din zece în rândul femeilor şi de trei decese din zece în rândul bărbaţilor, ceea ce reprezintă aproximativ 3,2 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene diagnosticaţi cu cancer în fiecare an. (1)

CESE subliniază importanţa unei acţiuni comune a UE, prin schimbul de informaţii, de expertiză şi de bune practici, pentru a sprijini statele membre în eforturile lor de luptă împotriva cancerului.

1.2.1 CESE insistă asupra faptului că există diferenţe inacceptabile între statele membre în ceea ce priveşte incidenţa cancerului şi mortalitatea cauzată de acesta şi sprijină obiectivul ca, până la încheierea parteneriatului, toate statele membre să dispună de planuri integrate de luptă împotriva cancerului.

1.2.2 CESE împărtăşeşte viziunea Comisiei, potrivit căreia strategiile integrate de luptă împotriva cancerului trebuie să se bazeze pe obiective clare, care să constituie forţa motrice a punerii în aplicare şi să permită evaluarea gradului de realizare a efectelor dorite.

1.2.3 CESE este de acord cu importanţa majoră acordată măsurilor de prevenire care pot contribui la bunăstarea şi viaţa mai sănătoasă şi mai lungă a oamenilor în viitor.

1.2.4 CESE consideră că parteneriatul încheiat până în 2013 este un pas important în procesul început în 2003 (2). De asemenea, recunoaşte necesitatea ca parteneriatul să continue într-o formă sau alta dincolo de această dată, având în vedere că anumite obiective sunt definite pe termen mai lung (2020).

1.2.5 CESE subliniază importanţa unui mod de viaţă sănătos şi consideră că parteneriatul este un instrument important pentru convingerea factorilor de decizie la nivel naţional şi a lucrătorilor din domeniul sănătăţii publice că în statele membre sunt necesare eforturi mai mari.

1.2.6 CESE subliniază că parteneriatul privind sistemul de sănătate publică este în conformitate cu articolul 152 din Tratatul CE, care prevede ca la nivelul Comunităţii să se întreprindă acţiuni în vederea îmbunătăţirii sănătăţii publice.

1.2.7 CESE se angajează să sprijine parteneriatul şi doreşte să contribuie în mod activ, colaborând cu societatea civilă prin intermediul contactelor sale la nivel local şi naţional.

1.2.8 CESE insistă asupra importanţei utilizării fondurilor structurale, care ar putea fi destinate infrastructurii şi formării în domeniul sănătăţii, dar care nu sunt utilizate în mod suficient în statele membre.

2. Context general

2.1 CESE doreşte să sublinieze încă o dată că multe persoane şi familiile acestora sunt afectate de cancer. Este vorba de o gravă problemă sanitară şi socială, cancerul fiind cea mai importantă cauză de deces în categoria de vârstă activă.

2.2 De asemenea, numărul ridicat de cazuri de cancer are multe repercusiuni socioeconomice importante în statele membre.

2.3 Dat fiind că se preconizează o creştere a numărului de cazuri, va creşte şi numărul consecinţelor nefaste.

2.4 Activităţile de prevenire eficace pot împiedica apariţia a circa o treime din totalul cazurilor de cancer. O altă treime din cazuri ar putea fi tratate cu succes în urma depistării precoce şi deseori chiar vindecate.

2.5 Cele mai răspândite patru forme de cancer în UE sunt cancerul de sân, cancerul colorectal, cancerul pulmonar şi cel de prostată.

2.6 Tipurile de cancer răspunzătoare de cel mai mare număr de decese în UE-27 sunt, în ordinea ratei mortalităţii, cancerul pulmonar, cancerul colorectal, cancerul de sân, cancerul de prostată şi cancerul gastric (1).

2.7 Numărul incidenţelor şi al deceselor în cazul acestor cinci tipuri de cancer poate fi limitat prin adoptarea unui mod de viaţă mai sănătos.

2.8 Cancerul pulmonar este forma de cancer care determină cel mai mare număr de decese în UE. Aproape o cincime dintre toate decesele cauzate de cancer în 2006 s-au datorat cancerului pulmonar, iar majoritatea acestora au fost cauzate de tabagism. În Europa, cancerul pulmonar duce la decesul a aproximativ 335 000 de persoane pe an (1).

3. Sinteza propunerii Comisiei

3.1 Propunerea Comisiei Europene privind un parteneriat european pentru lupta împotriva cancerului pentru perioada 2009-2013 are scopul de a sprijini statele membre în procesul de elaborare a planurilor integrate de luptă împotriva cancerului, care ar trebui să contribuie la reducerea incidenţei cancerului în UE cu 15 % până în 2020 (510 000 de noi cazuri).

3.2 Se propun următoarele patru domenii de acţiune (inclusiv obiectivele stabilite):

Domeniul 1: promovarea sănătăţii şi depistarea precoce

Obiectiv: îmbunătăţirea punerii în aplicare a Recomandării Consiliului privind depistarea şi promovarea campaniilor de informare pe scară largă privind depistarea cancerului, orientate către marele public şi către personalul medical.

Domeniul 2: identificarea şi difuzarea de bune practici

Obiectiv: combaterea inegalităţilor privind mortalitatea datorată cancerului, reducând disparităţile dintre statele membre cu cele mai bune rezultate şi statele cu cele mai proaste rezultate.

Domeniul 3: cooperarea şi coordonarea din domeniul cercetării cancerului

Obiectiv: realizarea coordonării unei treimi a cercetării din toate sursele de finanţare până în 2013.

Domeniul 4: procesul de evaluare comparativă

Obiectiv: garantarea de date exacte şi comparabile privind cancerul.

4. Sănătatea şi depistarea precoce

4.1 CESE consideră că este esenţial să se adopte o abordare orizontală pentru a reduce povara din ce în ce mai mare a cancerului în întreaga Uniune Europeană.

4.2 Cancerul este determinat de numeroşi factori; însă o parte din cazurile de îmbolnăvire pot fi prevenite. Prin urmare, acţiunile preventive trebuie să abordeze cauzele legate de modul de viaţă, de activitatea profesională şi de condiţiile de mediu.

4.3 Acţiunile preventive ar trebui să fie călăuzite de principiul „sănătatea în toate politicile” (HIAP/Health in All Policies). Parteneriatul poate fi consolidat prin includerea politicii sanitare în celelalte domenii de politică (de exemplu, mediu şi agricultură), atât la nivel naţional, cât şi european, în conformitate cu strategia de sănătate a UE.

4.4 CESE consideră că este deosebit de important ca prevenţia să se axeze pe modurile de viaţă care sporesc riscul îmbolnăvirii de cancer. În special, este important să se explice generaţiei tinere că un mod de viaţă sănătos reduce riscul îmbolnăvirii de cancer. Înţelegerea acestui lucru de către tineri, care în viitor vor fi părinţi la rândul lor, poate avea o importanţă majoră pentru copiii lor şi pentru generaţiile viitoare.

4.5 La ora actuală se cunosc factorii care măresc riscul îmbolnăvirii de cancer. Tabagismul este de departe cel mai mare factor de risc.

4.6 Alţi factori de risc sunt obezitatea, lipsa activităţii fizice, expunerea excesivă la soare şi consumul ridicat de alcool.

4.7 Un număr uriaş de persoane îşi pierd viaţa din cauza tabagismului, a obezităţii, a consumului redus de fructe şi legume şi a expunerii excesive la radiaţiile solare.

4.8 CESE consideră că este important ca parteneriatul să fie centrat pe prevenţie şi control.

4.9 CESE salută propunerea de a stabili obiective generale pentru prevenirea şi depistarea precoce şi prin urmare subliniază importanţa stabilirii de indicatori pentru a monitoriza îndeplinirea obiectivelor în statele membre.

4.10 Prevenirea şi depistarea precoce (screening) sunt esenţiale pentru reuşita tratamentului şi a însănătoşirii.

4.11 CESE reaminteşte faptul că în UE se recomandă avertizarea prin intermediul imaginilor afişate pe pachetele de ţigări încă din 2001. Totuşi, acestea se aplică numai în trei state membre. Ar trebui ca mai multe state membre să recurgă la această metodă. Şi copiii reacţionează la avertizări prin imagini, chiar dacă nu ştiu încă să citească.

4.12 CESE subliniază importanţa măsurilor împotriva fumatului pasiv.

4.13 CESE consideră că este importantă promovarea unui mod de viaţă mai sănătos în rândul tinerilor, prin introducerea în sistemele de educaţie din statele membre a unor cursuri de formare privind modul de viaţă, oferind şi difuzând astfel, din timp, informaţii despre modalităţile de a ne prelungi durata vieţii. Informaţiile privind riscurile pe care le presupun tabagismul, obiceiurile alimentare nesănătoase, consumul insuficient de fructe şi pericolele expunerii la soare trebuie oferite încă din copilărie. Trebuie prevăzute cel puţin 2-3 ore pe săptămână de educaţie fizică în şcolile primare şi secundare din statele membre. Activitatea fizică şi interesul pentru viaţa în aer liber şi pentru sport pot contribui şi la reducerea obezităţii de la vârsta adultă.

4.14 CESE doreşte să sublinieze rolul important care revine cercetătorilor, lucrătorilor din domeniul sănătăţii publice, organizaţiilor pacienţilor, economiştilor, medicilor, specialiştilor din domeniul sănătăţii, autorităţilor de control, oamenilor politici, celorlalţi factori de decizie şi societăţii civile pentru a se asigura că obiectivele parteneriatului sunt transpuse în practică în statele membre.

4.15 CESE apreciază importanţa organizaţiilor pacienţilor la nivel european; acestea pot avea un rol important în cadrul parteneriatului. Şi alte organizaţii de voluntariat şi reţele pot contribui în mod substanţial la transmiterea mesajului privind modalităţile de evitare a îmbolnăvirii de cancer şi importanţa depistării precoce. De asemenea, Comitetul face trimitere la rolul mass-mediei în sensibilizarea cu privire la un mod de viaţă sănătos, depistarea precoce şi îmbunătăţirea prevenirii.

4.16 CESE subliniază că eforturile de prevenire eficace, pe o perioadă de 20-30 de ani, pot salva vieţi şi pot aduce avantaje economice, întrucât prevenirea este mult mai ieftină decât tratarea bolii.

4.17 CESE subliniază că este important să se identifice indicatori pentru monitorizarea de-a lungul timpului a profilaxiei primare. Pentru a măsura eforturile din domeniul profilaxiei primare de-a lungul timpului, se propune ca statele membre să măsoare numărul tinerilor cu vârsta de 15 ani care fumează şi să calculeze în mod similar un indicator al obezităţii (de exemplu, IMC-ul). Asistenţa prenatală acordată în statele membre ar putea fi unul din domeniile în care s-ar putea monitoriza obezitatea feminină, în timp ce evoluţia obezităţii masculine ar putea fi, eventual, monitorizată cu ocazia recrutării în serviciul militar.

Depistarea precoce

4.18 CESE consideră că depistarea precoce este o investiţie într-o sănătate mai bună, ceea ce permite evitarea îmbolnăvirii.

4.19 CESE consideră că este important ca programele de depistare precoce care urmează să fie introduse să poată fi evaluate.

4.20 CESE este de acord că programele de depistare precoce propuse ar trebui să cuprindă o cât mai mare parte a populaţiei în ceea ce priveşte cancerul de sân, cancerul de col uterin şi cancerul colorectal, în conformitate cu Recomandarea Consiliului privind depistarea precoce a cancerului până în 2013. Deja în 2003 se stabiliseră obiective clare, care însă nu au fost îndeplinite.

4.21 CESE este de acord ca statele membre să-şi consolideze eforturile în vederea punerii în aplicare a recomandărilor Consiliului privind depistarea precoce a cancerului până în 2013. CESE ar saluta urmărirea de către toate statele membre a unor obiective rezonabile şi eşalonate, în această direcţie.

4.22 CESE consideră că sunt importante informaţiile precise şi sprijinul acordat grupurilor de risc, pentru ca şi acestea să înţeleagă în mod clar avantajele depistării precoce. De asemenea, este important să se atragă atenţia asupra stresului şi încordării nervoase pe care le poate provoca teama de îmbolnăvire de cancer.

4.23 CESE speră că viitoarele programe de depistare precoce recomandate la nivelul UE se vor baza pe probe concrete. De asemenea, speră ca UE să recomande şi categoriile de vârstă care să fie acoperite în relaţie directă cu introducerea programelor în statele membre. Existenţa unor categorii de vârstă comune şi a unor intervale identice pentru depistarea precoce în statele membre ar reduce disparitatea rezultatelor şi ar fi benefică pentru activitatea de cercetare.

4.24 CESE susţine ideea unui sistem pilot de acreditare pe bază voluntară.

5. Identificarea şi difuzarea bunelor practici

5.1 CESE susţine obiectivul de a combate inegalităţile privind mortalitatea cauzată de cancer prin reducerea disparităţilor dintre statele membre.

5.2 CESE doreşte să sublinieze că este important ca toate statele membre să iniţieze culegerea de date şi să creeze registre oncologice pentru ca acest obiectiv să poată fi atins. Comparaţiile pe o bază deschisă şi exactă sunt esenţiale în acest sens. O cerinţă minimă în vederea îndeplinirii acestui obiectiv este ca fiecare stat membru să deţină sau să creeze un registru al populaţiei, mecanisme de înregistrare a noilor cazuri de cancer precum şi un registru privind cauzele de deces. În acest mod se pot obţine date precise privind incidenţa, prevalenţa, rata de supravieţuire şi mortalitatea. CESE recomandă ca, într-o fază ulterioară, registrele spitalelor să fie conectate la aceste mecanisme, astfel încât şi strategiile şi tratamentele să devină mai uşor de comparat.

5.3 CESE este de acord cu necesitatea de a identifica obstacolele din calea colectării datelor şi recomandă luarea unor măsuri precise pentru ca statele membre care nu dispun de registre să le poată introduce rapid.

5.4 CESE este de acord cu importanţa colectării de date referitoare la costul reprezentat de cancer pentru societate. Astfel de date ar fi utile în acest context şi ar dezvălui amploarea acestei probleme în societatea noastră.

5.5 CESE este de acord cu propunerea de a realiza o anchetă pentru a evalua ce părere au europenii despre înregistrarea datelor privind cancerul. În acest sens, experienţele statelor membre din nordul Europei pot reprezenta exemple de urmat.

5.6 CESE este de acord cu faptul că există cauze multiple care provoacă cancerul, inclusiv factori legaţi de activitatea profesională şi de mediu şi de aceea trebuie extinse activităţile de prevenire.

5.7 CESE subliniază în special importanţa activităţilor de prevenire în domeniul consumului de tutun. Există mulţi fumători în multe state membre, în special în noile state membre. Deseori, cel mai mult se fumează în grupurile cele mai vulnerabile din punct de vedere socioeconomic. Şi fumatul pasiv este asociat riscurilor de sănătate care nu trebuie scăpate din vedere.

Cercetarea

5.8 Ca şi Comisia, CESE consideră că schimbul internaţional de informaţii ar putea fi îmbunătăţit într-o măsură considerabilă şi că este important ca infrastructurile de cercetare să fie îmbunătăţite.

5.9 CESE salută propunerea de a spori accesul publicului la informaţiile referitoare la cercetarea privind cancerul şi, în special, la studiile clinice.

5.10 Ca şi Comisia, CESE subliniază importanţa unei iniţiative cuprinzătoare la nivel european privind aspectele legate de prevenire, de exemplu cercetări asupra modurilor de viaţă – categorie neglijată până în prezent, reprezentând un domeniu important şi strategic pentru eforturile de cercetare, în conformitate cu obiectivele parteneriatului. Cercetări relevante trebuie să pună în lumină şi pericolul efectelor secundare şi al erorilor terapeutice ulterioare, precum şi chestiunile psihosociale.

5.11 CESE doreşte să sublinieze importanţa concurenţei pentru cercetare şi consideră că, în general, cooperarea din cercetare poate fi îmbunătăţită în special la nivelul infrastructurii. CESE pledează pentru bănci biologice comune, facilitarea schimbului de materiale, de expertiză şi de studii clinice, atunci când materialele produse într-un anumit stat membru nu sunt suficiente sau când se progresează mai rapid dacă mai multe ţări lucrează împreună (studii europene implicând mai multe centre).

5.12 CESE ar aprecia în mod pozitiv crearea unui organism care să evalueze practica ştiinţifică şi de cercetare la nivel european. Un astfel de organism independent ar putea evalua şi examina întreaga gamă de cunoştinţe existente într-un domeniu medical din Europa. Altfel spus, să compare cercetarea efectuată în acel domeniu pe baza unor criterii prestabilite pentru cercetarea de calitate.

5.13 CESE ar saluta identificarea de către acest organism în special a acelor teme de cercetare pentru proiecte strategice pe întreg teritoriul UE, care sunt imperios necesare şi care nu prezintă niciun interes din punct de vedere comercial.

Evaluarea comparativă

5.14 Obiectiv: furnizarea informaţiilor precise şi comparabile necesare pentru politici şi acţiuni.

5.15 Ca şi Comisia, CESE subliniază importanţa datelor comparabile şi necesitatea de a dispune de registre privind cancerul în statele membre.

5.16 CESE doreşte să sublinieze şi necesitatea de a elabora indicatori care să poată fi comparaţi şi evaluaţi. Un prim pas ar fi crearea de registre de cancer de către toate statele membre şi raportarea datelor din registru către o autoritate desemnată în acest sens. Agenţia internaţională pentru cercetarea cancerului (IARC) şi Uniunea Internaţională împotriva Cancerului (UICC) ar putea fi organismele adecvate în acest context, ambele activând la nivel european.

5.17 CESE consideră că evaluarea comparativă deschisă poate juca un rol esenţial în identificarea şi în transferul de bune practici.

5.18 Datele comparabile şi schimbul masiv de astfel de date sunt, de asemenea, foarte importante pentru cercetare.

5.19 CESE doreşte să sublinieze că toate domeniile lanţului de asistenţă medicală (tratament, servicii recuperatorii, îngrijiri paliative) au un rol important în reducerea poverii cancerului şi a suferinţei cu care se confruntă victimele acestei afecţiuni şi persoanele apropiate acestora. CESE speră ca accentul să fie pus într-o primă etapă, pe profilaxia primară (prevenire) şi pe cea secundară (depistare precoce), în vederea detectării cât mai timpurii a îmbolnăvirii de cancer şi începerii tratamentului în timp util.

5.20 Din punctul de vedere al CESE este important ca planurile naţionale integrate de luptă împotriva cancerului să includă măsuri privind întregul lanţ de asistenţă medicală (tratament, servicii recuperatorii, îngrijiri paliative) şi profilaxia primară şi cea secundară.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Sursă: Agenţia internaţională pentru cercetarea cancerului (IARC) 2007.

(2) Recomandarea Consiliului privind depistarea cancerului din 2 decembrie 2003 (2003/878/CE), JO L 327, 16.12.2003, p. 34.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/76

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi către Consiliu referitoare la o iniţiativă europeană privind boala Alzheimer şi alte demenţe

COM(2009) 380 final

(2010/C 255/14)

Raportor: dna O'NEILL

La 22 iulie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi către Consiliu referitoare la o iniţiativă europeană privind boala Alzheimer şi alte demenţe

COM(2009) 380 final.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu unanimitate de voturi.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Concluzii

1.1.1 CESE salută Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi către Consiliu referitoare la o iniţiativă europeană privind boala Alzheimer și alte demenţe, întrucât această problemă este de o importanţă majoră în Europa, cu impact la nivelul indivizilor, familiilor şi societăţii, ca urmare a îmbătrânirii populaţiei.

1.1.2 CESE recunoaşte că statele membre sunt cele cărora le revine în primul rând responsabilitatea de a lupta împotriva demenţei şi de a asigura îngrijirile necesare, dar apreciază modul în care comunicarea a atras atenţia asupra rolului jucat de Uniunea Europeană în ceea ce priveşte îmbunătăţirea progreselor de la nivel naţional în acest domeniu.

Notă terminologică: dat fiind că termenul „boala Alzheimer” nu acoperă toate formele de demenţă, prezentul document se referă la „boala Alzheimer şi alte forme de demenţă” sau la „demenţă”, pur şi simplu.

1.2 Recomandări(în ordinea apariţiei în text, nu a importanţei)

1.2.1 Comitetul recomandă Comisiei să sprijine campanile de sensibilizare destinate unei mai bune cunoaşteri a demenţei în rândul opiniei publice, pentru a spori şansele de diagnosticare precoce şi pentru a reduce stigmatizarea acestei boli.

1.2.2 Comitetul recomandă lărgirea evantaiului domeniilor de cercetare care beneficiază de sprijin.

1.2.3 Salutând abordarea programării comune în domeniul cercetării, CESE solicită Comisiei punerea în aplicare a acesteia în cel mai scurt timp.

1.2.4 CESE recomandă extinderea la sectorul sănătăţii a metodei deschise de coordonare, astfel încât Comisia să poată încuraja activ elaborarea de strategii şi cadre de referinţă naţionale de calitate pentru abordarea demenţei.

1.2.5 Comitetul solicită Comisiei să promoveze utilizarea pe scară largă a programului din domeniul sănătăţii pentru a pune la punct modele de îngrijire şi să colaboreze activ cu guvernele naţionale în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor structurale europene pentru elaborarea şi punerea în aplicare la nivel local a programelor de formare în domeniul îngrijirii demenţei în cazuri grave, în tratamentul de lungă durată şi în cadrul comunităţii.

1.2.6 CESE insistă asupra importanţei aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului în cazul persoanelor care suferă de demenţă.

1.2.7 CESE sprijină proiectul, menţionat în comunicare, de creare a unei reţele europene care să utilizeze facilităţile oferite de programul din domeniul sănătăţii.

1.2.8 Comitetul solicită difuzarea comunicării şi punerea sa în aplicare la nivel local, naţional, european şi internaţional, în colaborare cu organizaţiile active în domeniul bolii Alzheimer, cu guvernele naţionale, Comisia Europeană şi cu alte organisme implicate, inclusiv CESE.

2. Condiţii preliminare

2.1 Cartea albă „Împreună pentru sănătate: o abordare strategică pentru UE 2008-2013” (1) identifică şi abordează în mod explicit importanţa unei mai bune înţelegeri a bolilor neurodegenerative, cum ar fi boala Alzheimer şi alte forme de demenţă.

2.2 Comisia acordă prioritate garantării unei recunoaşteri adecvate a acestei probleme, dată fiind amploarea sa şi impactul asupra indivizilor, a personalului de îngrijire şi a costurilor care revin societăţii.

2.3 Acţiunea pe termen lung propusă se va concentra pe strategiile de prevenire, pe intervenţia nemedicală, pe competenţele necesare unei îngrijiri profesioniste şi voluntare şi pe promovarea unei abordări bazate pe colaborarea dintre statele membre şi Comisie în domeniul cercetării (2).

2.4 De asemenea, Comisia Europeană va lega aspectele relevante ale viitoarelor lucrări privind boala Alzheimer de Pactul european pentru sănătate mintală şi bunăstare, încheiat în 2008, recunoscând că sănătatea mintală reprezintă una dintre dimensiunile bolii Alzheimer.

2.5 De asemenea, Parlamentul European a adoptat o declaraţie (3) privind priorităţile în domeniul combaterii bolii Alzheimer şi a altor forme de demenţă, exprimându-şi angajamentul politic în ceea ce priveşte activităţile de cercetare, prevenire şi protecţie socială, combaterea stigmatizării şi importanţa sprijinirii asociaţiilor active în acest domeniu.

3. Context

3.1 Demenţa se caracterizează printr-o pierdere progresivă a funcţiilor mintale, cauzată de o serie de afecţiuni, dintre care cea mai comună este boala Alzheimer, care afectează aproximativ 50-60 % din populaţia care suferă de demenţă. Printre alte afecţiuni se numără demenţa vasculară şi demenţa cu corpi Lewy. Un proiect realizat de platforma UE a pacienţilor Alzheimer Europe, cu sprijinul Comisiei Europene, identifică cele mai semnificative forme rare de demenţă (4).

3.2 S-a estimat că, în 2008, 7,3 milioane de persoane din cele 27 de state membre ale UE, cu vârste cuprinse între 30 şi 99 de ani, sufereau de diverse forme de demenţă. Sunt afectate mai multe femei (4,9 milioane) decât bărbaţi (2,4 milioane) (4).

3.3 Având în vedere creşterea generală a speranţei de viaţă şi îmbătrânirea generaţiei născute după cel de-al doilea război mondial, se preconizează o creştere substanţială a populaţiei vârstnice, grupurile cu vârsta cea mai înaintată cunoscând creşterea relativă cea mai pronunţată. Este probabil ca numărul bolilor legate de vârstă, în special cazurile de demenţă, să crească în continuare şi, conform previziunilor actuale, numărul persoanelor afectate să se dubleze în următorii 20 de ani. Alzheimer's Disease International preconizează un număr de 104 milioane de cazuri de demenţă la nivel mondial până în 2050.

3.4 Impactul acestor cazuri, atât în prezent, cât şi în viitor, asupra familiilor şi personalului calificat de îngrijire, asupra sănătăţii publice şi a cheltuielilor medicale este semnificativ. Conform estimărilor din 2008 ale organizaţiei Alzheimer Europe, costurile totale ale îngrijirii directe şi în afara cadrului instituţional asociate bolii Alzheimer şi altor forme de demenţă s-au ridicat în 2005 la 130 miliarde EUR pentru UE-27, respectiv 21 000 EUR anual pe persoană, 56 % din costuri reprezentând îngrijirea în afara cadrului instituţional (5).

3.5 În cadrul conferinţei „Combaterea bolii Alzheimer şi a tulburărilor conexe”, organizată în cursul Preşedinţiei franceze, s-a subliniat că este vital ca, în calitate de europeni, să ne împărtăşim cunoştinţele şi să ne mobilizăm competenţele şi experienţele existente în diferitele state membre pentru a combate această boală, iar concluziile au fost dezbătute în cadrul Consiliului pentru sănătate din decembrie 2008.

3.6 Statelor membre le revine responsabilitatea principală în ceea ce priveşte găsirea de soluţii de combatere a demenţei şi asigurarea îngrijirilor necesare. Cu toate acestea, se aşteaptă ca, în conformitate cu articolul 152 din tratat, privind sănătatea, UE să sprijine acţiunile întreprinse la nivel naţional, iar în conformitate cu articolul 165, Comunitatea şi statele membre să-şi coordoneze activităţile de cercetare şi dezvoltarea tehnologică pentru a asigura coerenţa politicilor naţionale şi comunitare.

4. Comunicarea Comisiei

Obiectivul Comunicării Comisiei este de a determina domeniile şi acţiunile de la nivel comunitar care aduc valoare adăugată în sprijinul statelor membre.

4.1 Comunicarea defineşte cinci teme care trebuie abordate în cadrul acţiunii comunitare:

—	prevenirea;

—	o mai bună înţelegere a demenţei şi coordonarea cercetării;

—	schimburile de bune practici;

—	garantarea respectării drepturilor persoanelor care suferă de demenţă;

—	crearea unei reţele europene.

4.2 Planul de lucru pentru punerea în aplicare a celui de-al doilea Program în domeniul sănătăţii (2008-2013) prevede lansarea în 2010 a unei acţiuni comune a Comisiei Europene şi a statelor membre, care se va înscrie în obiectivul general al Strategiei de la Lisabona, în cadrul îmbunătăţirilor din domeniul sănătăţii (6).

5. Prevenirea

În prezent, nu sunt posibile nici prevenirea, nici vindecarea bolii Alzheimer şi altor forme de demenţă, iar declinul cognitiv este privit ca o manifestare inevitabilă a îmbătrânirii. Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea cunoştinţelor despre îmbătrânire şi funcţionarea creierului, se întreprind cercetări privind posibile mijloace de prevenire.

5.1 Având în vedere că formele de demenţă pot avea legătură, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu probleme de natură cardiovasculară, prevenirea include o alimentaţie corespunzătoare (7), controlul tensiunii arteriale şi al colesterolului, lipsa fumatului, un consum moderat de alcool (8) şi exerciţiul fizic fiind tot atât de importante.

5.2 Alte strategii preventive includ activitatea socială, implicarea, sprijinul şi stimularea de natură intelectuală.

5.3 O bună sănătate fizică şi mintală de-a lungul vieţii pot contribui la menţinerea funcţiei cognitive. Acest comportament este denumit uneori „un stil de viaţă pentru un creier sănătos” (9).

5.4 Nu există încă suficiente dovezi care să sprijine aceste strategii, iar CESE sprijină solicitarea Comisiei privind o activitate de cercetare mai bine orientată, pentru o mai bună înţelegere a strategiilor potenţial preventive. Alzheimer Europe sprijină această iniţiativă.

5.5 CESE salută acţiunile propuse, de includere a demenţei printre dimensiunile iniţiativelor comunitare actuale şi viitoare de prevenire în domeniul sănătăţii, inclusiv educaţia, şi de conlucrare cu statele membre pentru a elabora şi furniza orientări, pentru o difuzare cât mai largă în rândul opiniei publice şi al organizaţiilor de asistenţă medicală şi socială.

5.6 O provocare esenţială o constituie diagnosticarea mai timpurie şi mai sigură. Aceasta ar reduce nesiguranţa cu care se confruntă persoanele în cauză şi cele care le îngrijesc, astfel încât acestea să-şi poată face planuri de natură juridică, financiară, medicală şi de altă natură.

5.7 Unul din factorii care împiedică diagnosticarea timpurie îl constituie faptul că persoanele respective nu recunosc simptomele sau le consideră ca fiind o manifestare naturală a îmbătrânirii. La aceasta se adaugă refuzul şi teama cauzate de stigmatizarea vădită care se asociază demenţei. Un studiu recent a demonstrat că, în medie, perioada de timp dintre apariţia simptomelor şi stabilirea diagnosticului variază considerabil între ţările europene, respectiv de la 10 luni în Germania, până la 32 de luni în Marea Britanie.

5.8 Cu toate acestea, CESE este preocupat de numărul de persoane din UE care, probabil, nu au acces la stabilirea unui diagnostic, fie din motive de necunoaştere, fie din cauzei lipsei unor servicii de acest tip, în special în zonele rurale şi în comunităţile defavorizate.

5.9 CESE se asociază apelului adresat Comisiei Europene şi guvernelor naţionale de către Alzheimer Europe privind sprijinirea campaniilor de sensibilizare a opiniei publice, a unui spectru cât mai larg de părţi interesate de la nivel local, regional şi naţional, inclusiv mass-media, pentru îmbunătăţirea recunoaşterii simptomelor demenţei şi combaterea stigmatizării (10).

6. O mai bună înţelegere a demenţei – Coordonarea activităţii de cercetare

6.1 CESE recunoaşte angajamentul Comisiei de sprijinire a activităţilor de cercetare prin intermediul programelor-cadru privind cercetările asupra creierului, cauzele îmbolnăvirii şi strategiile de prevenire pentru o îmbătrânire sănătoasă şi sănătatea publică.

6.2 Cu toate acestea, CESE subliniază că este necesar să se întreprindă cercetări privind eficacitatea diferitelor modele de îngrijire, intervenţiile de natură psiho-socială şi nefarmaceutică, precum şi impactul schimbărilor demografice, cum ar fi divorţul, o a doua căsătorie sau coabitarea, impactul migraţiei şi urbanizării asupra demenţei şi a îngrijirii acesteia.

6.3 Cu toate că UE a acordat fonduri substanţiale activităţii de cercetare în domeniul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) şi al îngrijirii cazurilor de demenţă, se impun eforturi suplimentare. Principalele descoperiri sugerează că, dacă este utilizată în mod etic şi integrată în planurile de îngrijire, tehnologia poate contribui la ajutarea persoanelor care suferă de demenţă să facă alegeri, să rămână la domiciliu în siguranţă şi poate îmbunătăţi calitatea vieţii acestora sub toate aspectele.

6.4 CESE salută angajarea Comisiei în acţiunile specifice de cercetare din domeniul TIC prevăzute în programele-cadru, precum şi proiectele-pilot de anvergură care au fost lansate între UE şi 23 de ţări europene în domeniul produselor şi serviciilor TIC (11).

6.5 Dată fiind frecvenţa sporită a cazurilor de demenţă, este esenţială cooperarea dintre institutele de cercetare şi organismele de finanţare din statele membre. CESE salută abordarea bazată pe programe comune, voluntară, pentru a garanta cheltuirea judicioasă a fondurilor alocate de statele membre şi prin programele UE.

6.6 Prin urmare, CESE consideră că este esenţial ca statele membre să se angajeze în această cercetare, în finanţarea ei şi să conlucreze.

7. Schimbul de bune practici

7.1 Date fiind necesitatea recunoscută de a se întreprinde cercetări aprofundate, precum şi importanţa diagnosticării precoce, diversitatea tratamentelor şi a serviciilor de sănătate şi sociale existente în statele membre, metoda deschisă de coordonare joacă un rol crucial în eficacitatea protecţiei sociale, a incluziunii sociale şi a serviciilor de îngrijire pe termen lung existente.

7.2 Este esenţial să se acorde servicii de calitate persoanelor care suferă de demenţă şi celor care le îngrijesc. Pentru unele state membre, acest lucru face parte dintr-o strategie generală, dar, până în prezent, numai două state membre au elaborat o strategie în mod formal la nivelul UE, iar CESE consideră că, prin extinderea metodei sale deschise de coordonare la domeniul sănătăţii, Comisia ar putea încuraja atât dezvoltarea unor strategii specifice naţionale, cât şi a unor cadre de calitate, care ar putea să furnizeze repere pentru celelalte state membre şi pentru îmbunătăţirea politicii, a serviciilor, a procesului de formare şi a cercetării.

7.3 CESE salută angajamentul de a se oferi cursuri de formare specială personalului sanitar şi personalului de îngrijire, precum şi membrilor familiilor persoanelor care suferă de demenţă, printr-o abordare de tip holist a îngrijirii bolnavilor. CESE crede că trebuie utilizat programul UE din domeniul sănătăţii pentru dezvoltarea modelelor de îngrijire, la a căror punere în aplicare contribuie statele membre, prin utilizarea fondurilor structurale europene. Acest aspect este extrem de important, dată fiind insuficienţa personalului calificat în domeniul serviciilor de sănătate şi sociale (12). Sunt esenţiale acţiunile de formare menite să îmbunătăţească înţelegerea bolii Alzheimer şi a demenţei, precum şi a practicilor etice ale personalului de îngrijire în cazuri grave, în tratamentul de lungă durată şi în cadrul comunităţii.

7.4 CESE sprijină schimbul de bune practici în domeniile stabilite de prevenire şi de furnizare de servicii care îmbunătăţesc calitatea vieţii persoanelor care suferă de Alzheimer şi de alte forme de demenţă.

7.5 CESE sprijină cu fermitate consolidarea capacităţilor asociaţiilor naţionale, europene şi internaţionale pentru Alzheimer şi a altor organizaţii relevante ale pacienţilor. Aceste organizaţii furnizează o serie de servicii persoanelor care suferă de demenţă şi persoanelor care le îngrijesc şi joacă un rol important în prevenirea excluziunii sociale şi a discriminării şi în promovarea drepturilor persoanelor care suferă de demenţă.

7.6 De asemenea, aceste organizaţii furnizează informaţii preţioase (13) care pot influenţa activităţile de cercetare şi sta la baza acestora, a politicii şi a practicilor din acest domeniu, putând contribui la o mai bună cunoaştere a punctului de vedere al pacienţilor şi al celor care îi îngrijesc. CESE ar dori să le acorde sprijinul şi influenţa de care se bucură, stabilind contacte cu o serie de organizaţii la nivelul statelor membre şi la nivel internaţional.

7.7 CESE sprijină apelul adresat de Alzheimer Europe guvernelor naţionale privind recunoaşterea importantelor contribuţii ale asociaţiilor pentru Alzheimer şi finanţarea acestora, în contextul solidarităţii paneuropene, pentru a face faţă creşterii preconizate a numărului de persoane care vor fi afectate de Alzheimer şi de alte formă de demenţă.

8. Garantarea respectării drepturilor persoanelor care suferă de demenţă

8.1 „Înainte de orice, persoanele care suferă de demenţă sunt prieteni, rude, vecini şi membri ai societăţii în care trăim. Faptul că ei se află într-o anumită stare clinică este mai puţin important.” (14) CESE susţine dreptul persoanelor care suferă de Alzheimer sau alte forme de demenţă de a fi tratate în mod demn, precum şi dreptul acestora de a hotărî asupra propriei persoane.

8.2 Impactul diagnosticului, precum şi al pierderii progresive a capacităţilor asupra persoanelor în cauză şi a celor care le îngrijesc poate duce la izolare socială, cu implicaţii asupra sănătăţii şi a bunăstării lor. CESE solicită Comisiei şi guvernelor naţionale să informeze şi să educe societatea pentru combaterea stigmatizării care se asociază demenţei.

8.3 CESE solicită sprijinirea drepturilor persoanelor care suferă de demenţă în cadrul Convenţiei europene a drepturilor omului, care a fost consolidată cu drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi drepturile pacienţilor (15). Trebuie furnizate informaţii atât cu privire la aceste afecţiuni, cât şi la serviciile disponibile, iar persoanele afectate şi cele care le îngrijesc trebuie implicate în luarea deciziilor care le privesc.

8.4 CESE sprijină Comisia în acţiunea de influenţare a liderilor politici ai UE de a recunoaşte drepturile persoanelor în vârstă cu dizabilităţi de a-şi menţine drepturile şi de a nu deveni victime ale neglijenţei şi abuzurilor (16).

9. Crearea unei reţele europene

9.1 CESE consideră că este de o importanţă majoră instituirea, prin intermediul programului din domeniul sănătăţii, a unei reţele europene. Aceasta ar permite schimbul de bune practici, ar contribui la dezvoltarea unor standarde şi abordări coerente (17) în toate statele membre cu privire la persoanele în vârstă vulnerabile şi ar crea condiţii favorabile stabilirii unor principii şi definiţii comune privind drepturile persoanelor care suferă de demenţă.

9.2 În plus, o reţea europeană ar contribui la:

—	îmbunătăţirea procesului de formare a unui grup mai larg de personal din domeniul asistenţei medicale şi sociale în ceea ce priveşte demenţa şi modul în care pot fi sprijinite persoanele afectate de această boală şi cele care le îngrijesc;

—	îmbunătăţirea educaţiei în ceea ce priveşte demenţa, pentru a reduce stigmatizarea şi a încuraja diagnosticarea timpurie;

—	îmbunătăţirea coordonării, în statele membre, dintre profesioniştii care lucrează cu bolnavi de demenţă şi cu persoanele care îi îngrijesc, în scopul satisfacerii nevoilor individuale (18).

9.3 Reţeaua ar putea include conlucrarea cu guvernele naţionale pentru dezvoltarea posibilităţilor de redactare a declaraţiilor anticipate ale persoanelor afectate, câtă vreme acestea încă mai au capacitatea de a-şi da consimţământul, cu privire la tratamentul medical, modul de îngrijire, sprijinul necesar, chestiunile de ordin financiar şi juridic şi posibilitatea de a desemna în prealabil o persoană demnă de încredere care să vorbească în numele lor.

9.4 CESE solicită o colaborare strânsă între această reţea şi Alzheimer Europe, pentru a se asigura o informare de calitate şi coerentă cu privire la demenţă, care este de o importanţă capitală pentru combaterea stigmatizării, pentru a încuraja oamenii să solicite consiliere medicală şi să-şi îmbogăţească cunoştinţele cu privire la serviciile şi sprijinul care le stau la dispoziţie, precum şi promovarea drepturilor acestor persoane, astfel încât să se asigure menţinerea demnităţii şi a posibilităţii de a hotărî pentru propria persoană.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 77, 31.3.2009, p. 96.

(2) Dementia Year Book 2008 Alzheimer Europe.

(3) Declaraţia PE (PE414.434).

(4) COM(2009) 380 final.

(5) Alzheimer Europe (2008), Dementia in Europe Yearbook.

(6) Decizia nr. 1350/2007/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2007, de instituire a unui Al doilea program de acţiune comunitară în domeniul sănătăţii (2008-2013). A se vedea http://ec.europa.eu/health/ph_information/indicators/lifeyears_en.htm.

(7) JO C 24, 31.1.2006, p. 63.

(8) JO C 318, 23.12.2009, p. 10.

(9) Dementia Risk Reduction: The evidence. (Reducerea riscului de demenţă: dovada.) Alzheimer’s Australia Paper, 13 septembrie 2007.

(10) Alzheimer Europe: Declaraţia de la Paris privind priorităţile politice ale mişcării Alzheimer (2006).

(11) Decizia nr. 742/2008/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 iulie 2008, COM(2007) 332 final, JO L 201, 30.7.2008, p. 49.

(12) JO C 317, 23.12.2009, p. 105.

(13) Organizaţia „The European Collaboration on Dementia” (EuroCoDe) are menirea de a oferi indicatori consensuali şi de a efectua anchete comune.

(14) Alzheimer Europe Year Book 2008.

(15) JO C 10, 15.1.2008, p. 67.

(16) JO C 44, 16.2.2008, p. 109.

(17) JO C 204, 9.8.2008, p. 103.

(18) Baseline assessment of current information provision to people with dementia and their carers (Evaluare de bază a modului actual de informare a persoanelor care suferă de demenţă şi a celor care le îngrijesc); Alison Bowes, NHS Quality Improvement Scotland and the Dementia Services Development Centre at Stirling, Scotland.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/81

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Cartea verde „Pentru promovarea mobilităţii tinerilor în scop educaţional”

COM(2009) 329 final

(2010/C 255/15)

Raportor: dna PÄÄRENDSON

La 8 iulie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Cartea verde „Pentru promovarea mobilităţii tinerilor în scop educaţional”

COM(2009) 329 final.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 4 decembrie 2009. Raportor unic: dna PÄÄRENDSON.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 173 de voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi 2 abţineri.

1. Recomandări

1.1 CESE sprijină pe deplin eforturile depuse de către Comisie pentru promovarea mobilităţii tinerilor în scop educaţional (denumită în continuare mobilitate educaţională). Pentru a transpune în realitate această mobilitate crescută, gazdele potenţiale trebuie încurajate să acţioneze ca un magnet pentru atragerea acestor oameni spre ţările şi oraşele lor.

Obiectivele mobilităţii educaţionale pot fi realizate numai în măsura în care există o cooperare totală şi vastă şi se depun eforturi la toate nivelurile (UE, statelor membre, regiunilor, instituţiilor de învăţământ, partenerilor sociali şi organizaţiilor societăţii civile, precum şi de către tinerii înşişi).

1.2.1 Comisia şi statele membre ar trebui să depună eforturi mai mari pentru eliminarea barierelor din calea mobilităţii şi pentru a face schimb de bune practici. Comitetul le solicită statelor membre să pună în aplicare în mod corect legislaţia comunitară şi să înlăture obstacolele din domeniile administraţiei şi legislaţiei: permisele de şedere, drepturile la asistenţă socială, recunoaşterea cardurilor studenţeşti din altă ţară. Mobilitatea educaţională a fost cheia succesului Procesului Bologna şi al Spaţiului european al învăţământului superior. Comitetul are convingerea că mobilitatea poate fi, de asemenea, cheia dezvoltării Spaţiului european comun pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii. Crearea unui „statut de stagiar european” sau a unui „statut de student european” va asigura tratamentul egal şi va înlătura multe temeri şi îngrijorări legate de probleme precum recunoaşterea diplomelor, asistenţa medicală, sprijinul pentru studenţi.

1.2.2 În vederea validării şi recunoaşterii formelor de învăţare formală şi non-formală, Convenţia de la Lisabona privind recunoaşterea atestatelor obţinute în învăţământul superior trebuie recunoscută formal, semnată şi ratificată.

1.3 Pentru a genera mai mult sprijin pentru mobilitatea educaţională, inclusiv sprijin financiar, este important ca toate părţile implicate să conştientizeze şi să recunoască beneficiile pe care aceasta le poate oferi. Trebuie explicate în profunzime şi accentuate legăturile dintre mobilitatea educaţională şi ocuparea forţei de muncă.

Pentru a menţine competitivitatea Europei şi poziţia acesteia de lider principal în domeniul tehnologiilor, promovarea mobilităţii tinerilor europeni, precum şi atragerea spre Europa a celor mai talentaţi tineri din ţările terţe reprezintă un element-cheie. Comitetul crede cu tărie că problemele legate de vize care împiedică mobilitatea ar trebui rezolvate imediat. Comitetul are, de asemenea, convingerea că extinderea treptată şi pe termen lung a programelor de mobilitate educaţională în ţări terţe precum China, India, Japonia şi SUA ar reprezenta o investiţie rezonabilă.

1.4.1 Comitetul recomandă cu tărie canalizarea concomitentă a unor eforturi susţinute spre evitarea exodului de creiere din Europa şi spre transformarea Europei într-o destinaţie atractivă pentru oamenii de ştiinţă de origine europeană, precum şi pentru cei din afara Europei.

1.5 Uniunea Europeană şi statele membre nu vor culege roadele din punct de vedere social şi economic ale unui număr crescut de studenţi mobili, dacă nu se înregistrează o creştere substanţială a resurselor pentru sprijinirea mobilităţii educaţionale. Pe vreme de criză, ar trebui făcute investiţii structurale într-o Europă mai educată şi mai competitivă. Pentru îmbunătăţirea finanţării, UE ar trebui să mobilizeze toate mecanismele existente şi toţi partenerii şi să includă mobilitatea în toate politicile relevante, astfel încât finanţarea să poată veni din fondurile structurale şi din Programul-cadru pentru cercetare şi dezvoltare. Fondul social european (FSE) ar trebui să devină o sursă suplimentară de finanţare în primul rând pentru educaţia şi formarea profesională (EFP), completând finanţarea existentă din cadrul Programului pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii 2007-2013.

1.6 Mobilitatea educaţională crescută va duce numai la perfecţionare, în cazul în care studiile efectuate în străinătate au o calitate suficient de bună. Prin urmare, Comitetul recomandă ca toate programele de mobilitate să adere la Carta Europeană a Calităţii pentru Mobilitate.

1.7 De asemenea, Comitetul recomandă reformarea programelor actuale de mobilitate - Erasmus, Leonardo, Comenius, Grundtvig, Marie Curie – pentru a simplifica procedurile şi pentru a se asigura că există cât mai puţine obstacole de ordin birocratic. Este importantă, în special, implicarea în acest proces a instituţiilor de învăţământ, a autorităţilor locale şi regionale, a partenerilor sociali şi a organizaţiilor societăţii civile.

1.8 Angajamentul pentru mobilitate ar trebui reflectat în Criteriul de evaluare pentru mobilitate din noul cadru strategic de cooperare europeană pentru educaţie şi formare („educaţie şi formare 2020”); acest Criteriu de evaluare ar trebui să diferenţieze diferitele grupuri-ţintă (cursanţi EFP, profesori, educaţie non-formală, învăţământ superior şi elevi) şi ar trebui să se bazeze pe un set mult mai complet de date statistice.

1.9 Pentru a face cunoscute programele de mobilitate educaţională şi pentru a spori numărul de tineri care se decid pentru un stagiu de studiu în străinătate, ar trebui furnizate informaţii mai eficiente decât până acum.

1.10 Comitetul sprijină înfiinţarea unui portal web european unic, unde să poată fi găsite rapid toate informaţiile cu privire la programele paneuropene de mobilitate educaţională şi unde întreprinderile ar putea găsi informaţii despre tineri (CV-uri) în căutare de oportunităţi de stagiu sau ucenicie şi vice-versa. Reţelele de întreprinderi europene (inclusiv organizaţiile care reprezintă IMM-uri) şi specialiştii europeni trebuie încurajaţi să introducă informaţii referitoare la programele de mobilitate pentru studenţi pe paginile lor de internet şi să le facă publicitate în rândul membrilor.

1.11 Pentru a uşura procesul politic care urmează Cărţii verzi, CESE ar recomanda ca noţiunea de mobilitate educaţională să fie definită şi să se specifice intervalele de vârstă la care aceasta se referă.

1.12 Comitetul are convingerea că, pentru promovarea mobilităţii educaţionale, predarea limbilor ar trebui să devină prioritară în programele instituţiilor de învăţământ şi formare la toate nivelurile. CESE recomandă să se ia în considerare opţiunea de a deveni obligatorie petrecerea unui an peste hotare pentru profesorii de limbi străine din toate instituţiile de învăţământ superior şi să li se solicite statelor membre să realizeze mai multe prin intermediul politicii privind educaţia, pentru a realiza obiectivul ca fiecare cetăţean al UE să vorbească încă cel puţin două alte limbi ale UE.

2. Sinteza Cărţii verzi a Comisiei

2.1 La 8 iulie 2009, Comisia Europeană a publicat Cartea verde „Pentru promovarea mobilităţii tinerilor în scop educaţional”. Scopul acesteia este de a lansa dezbaterea cu privire la modalitatea optimă de îmbunătăţire a şanselor tinerilor din Europa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi competenţele prin experienţa de studiu şi de muncă într-o altă ţară, prin muncă în cadrul comunităţii sau formare suplimentară în contextul învăţării pe tot parcursul vieţii.

2.2 Cartea verde acoperă un domeniu larg; îşi propune să abordeze situaţia în ansamblu a tinerilor în diferite contexte de educare şi formare, de exemplu: în perioada şcolară, în cursul studiilor universitare pentru obţinerea licenţei, a masteratului şi a doctoratului, precum şi în cursul stagiilor, al etapelor de ucenicie, al schimburilor de tineri, al activităţilor de voluntariat sau de formare profesională, în interiorul sau în afara Uniunii Europene (1). Cartea verde încearcă să promoveze mobilitatea educaţională organizată, concentrându-se asupra mobilităţii fizice a tinerilor (între 16 şi 35 de ani), recunoscând totodată şi valoarea mobilităţii virtuale (în sensul dezvoltării de parteneriate, proiecte de formare şi e-twinning). Prezenta carte verde invită la examinarea mijloacelor în care mecanismele şi instrumentele existente şi noi pot fi mobilizate mai eficient în vederea promovării mobilităţii tinerilor, precum şi a posibilităţilor de mobilizare a diferitelor niveluri de guvernanţă (comunitar, naţional, regional şi local) şi a altor părţi interesate (întreprinderi, societatea civilă şi persoane particulare). Cartea verde evidenţiază o serie de domenii în care sunt necesare mai multe eforturi şi sugerează posibile căi de acţiune. Sunt furnizate exemple de bune practici acolo unde este cazul. Oportunităţile de finanţare, programele pentru educaţie/formare şi orientările practice există deja pentru studenţii mobili, dar acestea trebuie făcute cunoscute şi mai uşor accesibile.

2.3 Programul Erasmus, cu cei 20 de ani de experienţă ai săi, reprezintă o dovadă a beneficiilor mobilităţii în cadrul învăţământului superior. În cadrul raportului său privind Strategia de la Lisabona din decembrie 2007, Comisia Europeană a subliniat faptul că mobilitatea de tip Erasmus ar trebui să devină un element natural al învăţământului universitar (2). Comisia a evidenţiat importanţa investiţiilor în educaţie şi formare, adică în promovarea cunoaşterii şi a competenţelor pentru a combate criza economică actuală. Mobilitatea educaţională ar trebui să devină o şansă oferită tuturor tinerilor din Europa pentru a se asigura viitoarea competitivitate şi coeziune a UE; aceasta ar trebui să fie regula, şi nu excepţia (3). Mobilitatea cunoaşterii ar trebui să devină cea de-a cincea libertate în cadrul UE.

2.4 Comunicatul de la Leuven, adoptat la 29 aprilie 2009 de către miniştrii responsabili pentru învăţământul superior din statele participante la Procesul Bologna, prevede că, până în 2020, cel puţin 20 % dintre absolvenţii Spaţiului european al învăţământului superior trebuie să fi beneficiat de un stagiu de studiu sau de formare peste hotare (4).

2.5 Prin urmare, Cartea verde lansează o consultare publică şi aşteaptă răspunsuri la următoarele chestiuni şi întrebări:

—	Cum pot fi încurajaţi mai mulţi tineri să petreacă o anumită perioadă de timp peste hotare pentru stagii de studiu, formare, voluntariat sau experienţă în muncă?

—	Care sunt principalele obstacole în calea mobilităţii pe care trebuie să le depăşim?

—

Care este cea mai bună modalitate pentru ca toţi cei implicaţi (şcoli, universităţi, întreprinderi, organizaţii ale întreprinderilor, departamente ale guvernelor şi autorităţi locale, organizaţii ale societăţii civile ş.a.) să colaboreze mai strâns şi mai eficient, în special, pentru încurajarea tinerilor de alte naţionalităţi să vină să dobândească experienţă la ei? În acest sens, cum pot fi motivate întreprinderile să găzduiască participanţi la programele de mobilitate, inclusiv tineri antreprenori şi ucenici?

3. Mobilitate: beneficii, obstacole şi ameninţări

3.1 Aşa cum bine evidenţiază Cartea verde, mobilitatea educaţională constituie unul din mijloacele fundamentale prin care persoanele, în special tinerii, pot să-şi sporească şansele pe piaţa muncii şi să-şi promoveze dezvoltarea personală.

A merge într-o altă ţară pentru studii, ca parte a ocupaţiei actuale, pentru a câştiga mai multă experienţă sau pentru muncă voluntară oferă tinerilor ocazia reală de a-şi lărgi orizontul. Cu toate acestea, conform statisticilor publicate în Cartea verde, programele de mobilitate existente (5) au oferit oportunităţi de mobilitate pentru aproximativ 310 000 de studenţi în 2006, adică abia 0,3 % din toţi tinerii cu vârste cuprinse între 16 şi 29 de ani din UE. Datele Eurostat arată că, în afara acestor programe, încă 550 000 de studenţi îşi efectuează studiile peste hotare în fiecare an.

3.2.1 Totuşi, mobilitatea rămâne scăzută în ciuda numeroaselor eforturi depuse de către instituţiile europene şi de către alte organisme prin intermediul programelor de sprijinire şi al altor oportunităţi. Mobilitatea este mai uşor accesibilă pentru unii studenţi decât pentru alţii, de exemplu, pentru persoanele aflate în formare profesională sau ucenici rămân multe obstacole de ordin practic, mai ales că aproximativ 80 % din fonduri sunt destinate învăţământului superior.

3.3 Cartea verde doreşte să încurajeze ca stagiile de studiu sau munca peste hotare să fie considerate ceva natural de către tinerii europeni şi nu o excepţie. Tinerii trebuie să înţeleagă mai bine multitudinea de beneficii pe care aceasta le-ar oferi-o, inclusiv sporirea competenţelor lingvistice şi a altor competenţe, precum şi sporirea competenţelor interculturale, de care vor profita toată viaţa, într-o lume tot mai multiculturală. Mobilitatea în scopul formării profesionale îi dotează pe tineri cu mentalitatea corectă, inclusiv spiritul pentru proprie iniţiativă, făcându-i mai deschişi şi mai încrezători. Din experienţă reiese că cei care au studiat peste hotare vor deveni probabil mai mobili pe parcursul vieţii lor profesionale.

3.4 CESE sprijină pe deplin mobilitatea crescută a tinerilor în scop educaţional şi în scopul măririi experienţei profesionale, deoarece aceasta ar spori mobilitatea la toate vârstele. Pentru a transpune în realitate o astfel de mobilitate crescută, potenţialele gazde trebuie încurajate să acţioneze ca un magnet pentru atragerea acestor oameni spre ţările şi oraşele lor.

Principalii beneficiari ai mobilităţii educaţionale sunt tinerii, instituţiile de învăţământ şi de cercetare şi întreprinderile. Pe termen lung, aceasta va mări competitivitatea UE prin construirea unei societăţi orientate intens spre cunoaştere şi va promova cetăţenia europeană prin întărirea identităţii europene şi crearea unei atitudini mai pozitive asupra Europei printre cetăţenii acesteia. Mobilitatea promovează învăţarea limbilor străine şi multilingvismul.

3.5.1 Mobilitatea studenţilor contribuie la libera circulaţie a cunoaşterii, care ar putea fi considerată ce-a de-a cincea libertate a UE. Pentru promovarea mobilităţii educaţionale, sistemele şi instituţiile de învăţământ şi de formare vor trebui să devină mai deschise, inclusiv în vederea intensificării cooperării între instituţiile de învăţământ şi a eficientizării muncii acestora. Mobilitatea între întreprinderi şi cea dintre întreprinderi şi instituţii de învăţământ şi cercetare vor avea, de asemenea, un impact mult mai mare asupra formării clusterelor şi asupra parteneriatelor tehnologice, care vor întări competitivitatea Europei şi capacitatea acesteia de inovare.

3.5.2 De mobilitatea crescută vor beneficia în primul rând instituţiile academice de vârf prin diversitatea culturală mărită şi capacitatea de a-şi recruta echipe de cercetare cu adevărat excepţionale. Mobilitatea crescută va fi, de asemenea, un avantaj pentru întreprinderile cu etos multicultural şi multilingv şi pentru orice întreprinderi care se ocupă cu comerţul internaţional. Într-o lume în care competitivitatea UE este ameninţată de ţări aflate într-o dezvoltare rapidă (China, India, Brazilia, Africa de Sud şi multe altele, cu timpul), viitorul întreprinderilor UE (şi înainte de toate viitorul şanselor la locuri de muncă de calitate) se va afla fie în ocuparea poziţiei de lider al noilor tehnologii şi în producţia de nişă, care sunt extrem de dependente de menţinerea unei elite europene în materie de cercetare şi dezvoltare, fie în domeniul mai vast al serviciilor.

Cu toate acestea, vor exista obstacole şi primejdii care vor trebui contracarate, printre acestea numărându-se:

—	posibila concentrare a cercetării la nivel înalt şi a predării şi învăţării legate de aceasta în mai puţine centre de excelenţă, de elită, din Europa, având în vedere că studenţii excepţionali sunt atraşi de acestea în detrimentul multor instituţii mai puţin renumite;

—	posibila concentrare a studiului asupra limbilor de circulaţie internaţională (în special engleza, franceza, spaniola sau germana) în detrimentul acelor state membre ale căror limbi nu se bucură de o răspândire largă dincolo de graniţele acestora;

—

datorită unei concentrări tot mai mari asupra limbii engleze, studenţii şi cercetătorii mobili ar putea fi încurajaţi să se mute altundeva în lumea vorbitoare de limbă engleză, inclusiv în SUA, China, Japonia şi alte părţi din Asia de Est sau chiar mai departe: aceştia ar putea fi atunci greu de convins să se întoarcă la momentul potrivit. Orice evoluţie a UE în domeniul mobilităţii va trebui să includă stimulente suficiente pentru ca profesorii universitari mobili să se stabilească în UE pe termen lung;

—	un mai mare exod al creierelor odată cu apariţia a noi oportunităţi în altă parte, în aşa-numitele „ţări cu venituri medii” (6) din statele în curs de dezvoltare;

—

principalii beneficiari sunt absolvenţii de ştiinţe umaniste, nu cei de ştiinţe exacte, şi datorită faptului că în domeniul ştiinţei multe întreprinderi mai mici vor putea să-şi permită să angajeze numai personal care dispune de competenţe de bază, competenţele lingvistice şi alte competenţe fiind mai uşor de achiziţionat.

3.6.1 Pentru a menţine poziţia Europei de lider în domeniul tehnologiilor, este esenţial să se crească cele mai mari talente. Astăzi, SUA sunt considerate, în continuare, ca fiind ţara cel mai bine plasată în aşa-numitul „război pentru talente”. În jur de 400 000 de europeni cu formare ştiinţifică şi tehnică locuiesc şi lucrează în America. Din primele 50 de universităţi din lume, 36 se aflau în SUA, faţă de numai 10 în UE. Dar nici poziţia de lider a SUA nu va rămâne neatinsă. Talentul nu mai este proprietatea exclusivă a Vestului. China, India, Brazilia, Rusia şi alte ţări preiau roluri centrale în cursa globală pentru inovare şi talent. Întreprinderile din Europa vor avea de înfruntat o competiţie acerbă pentru formarea, atragerea şi menţinerea talentelor.

În ciuda repetatelor încercări anterioare de a promova mobilitatea educaţională prin programe de sprijinire (7) sau alte mijloace (8), există totuşi şi alte obstacole, printre care:

—	obstacole de ordin juridic (poveri administrative);

—	obstacole de ordin practic (cunoaşterea limbii, diferenţe culturale, fonduri insuficiente, inegalitatea economică, dificultăţi legate de portabilitatea fondurilor, lipsa informaţiilor uşor accesibile cu privire la programele de mobilitate – mai ales din cauza lipsei site-urilor web eficiente);

—	obstacole legate de recunoaşterea reciprocă a calificărilor;

—	recunoaşterea mobilităţii educaţionale în programele naţionale, plus probleme legate de dreptul de şedere;

—	practici de finanţare şi control al universităţilor foarte diferite pe teritoriul Europei – unele sunt independente (ca în Marea Britanie), altele sunt mai îndeaproape controlate de către stat;

—	angajament insuficient din partea statelor membre (9) şi a sectorului privat (10).

3.7.1 Limba este o barieră importantă în calea mobilităţii educaţionale (11), deoarece fără cunoaşterea limbii ţării-gazdă, experienţele de învăţare şi cele sociale vor fi serios îngrădite. Este demn de remarcat faptul că numai 18 % dintre europeni şi-au părăsit regiunea, în timp ce numai 4 % s-au mutat într-un alt stat membru decât cel în care s-au născut şi numai 3 % în afara Uniunii. În SUA, 32 % dintre cetăţeni trăiesc în afara statului în care s-au născut. Acest fapt este strâns legat de diversitatea lingvistică din cadrul UE (12).

Cu toate acestea, un obstacol esenţial care trebuie depăşit va fi acela de a se asigura ca pentru un student călătoria peste hotare să nu se transforme, în nici un caz, într-o experienţă negativă. Poveştile negative vor fi contraproductive, în special dacă studenţii mai vulnerabili (inclusiv cei cu handicap, cu orientare sexuală minoritară, cu o situaţie economică dificilă, cei care aparţin unei minorităţi etnice sau se confruntă cu alte dezavantaje) au experienţe neplăcute, iar acest lucru ar cauza de departe mai mult rău decât bine. Timpul petrecut peste hotare trebuie, de asemenea, să fie suficient de lung pentru a dobândi idei noi şi o mai mare flexibilitate în atitudine şi comportament. Mobilitatea virtuală poate fi un instrument valoros pentru persoanele cu handicap. Tinerii pentru care mobilitatea fizică nu este posibilă ar putea participa la mobilitatea educaţională virtuală prin folosirea unor unelte IT. Mobilitatea educaţională virtuală nu trebuie să înlocuiască mobilitatea educaţională fizică.

3.8.1 Pentru elevii mai tineri, îndeosebi cei care merg la şcoală, va fi important, în special, să se asigure suficientă consiliere care să îi sprijine în problema schimbării domiciliului, să îi ajute în problemele legate de limbă, să se asigure că beneficiază de cazare decentă pe toată perioada petrecută peste hotare şi de sprijin financiar (în afara şi peste nivelul bursei, dacă completarea devine necesară) şi că sunt, în general, acceptaţi în cadrul noii comunităţi.

4. Soluţii: răspunsuri la întrebările din Cartea verde

4.1 Este important ca toate părţile implicate să înţeleagă şi să recunoască beneficiile pe care mobilitatea educaţională le oferă. Angajatorii, în special IMM-urile, trebuie convinşi de felul în care mobilitatea educaţională poate crea valoare adăugată pentru întreprinderile lor, de exemplu, prin promovarea uceniciei şi stagiaturii transnaţionale sau ajutându-i să intre pe o piaţă nouă. Cu toate acestea, pe o piaţă liberă, este important să evităm orice reglementare excesivă la nivelul UE.

4.2 Pregătirea pentru o perioadă de mobilitate în scop educaţional: informare şi îndrumare.

4.2.1 Comitetul are convingerea că, adeseori, nici chiar tinerii nu iau în considerare modul în care mobilitatea în scop educaţional le-ar putea fi de folos, în special îmbunătăţindu-le şansele pe piaţa muncii. În timp ce portaluri internet (13) de informaţii cu privire la mobilitate au fost înfiinţate, printre altele, de către Comisia Europeană, există dubii serioase dacă acestea sunt suficient de prietenoase sau accesibile pentru utilizator. CESE sprijină înfiinţarea unui portal web european unic, unde să poată fi găsite repede toate informaţiile cu privire la programele paneuropene de mobilitate în scop educaţional şi unde întreprinderile ar putea găsi informaţii despre tineri (CV-uri) în căutare de oportunităţi de stagiu sau ucenicie şi vice-versa.

4.2.2 Reţelele profesionale şi de întreprinderi europene (inclusiv organizaţii care reprezintă IMM-uri) trebuie încurajate să introducă informaţii privitoare la programele de mobilitate educaţională pe paginile lor de internet şi să le facă publicitate în rândul membrilor.

Punctele de informare sunt importante pentru a oferi sfaturi IMM-urilor sau altor întreprinderi interesate pentru a-i încuraja să facă eforturi suplimentare pentru a oferi mai multe stagii tinerilor.

4.2.3.1 Limbile şi cultura

4.2.3.2 Dacă se doreşte într-adevăr depăşirea uneia dintre barierele majore în calea mobilităţii educaţionale şi atingerea obiectivului ca fiecare cetăţean al UE să vorbească cel puţin încă alte două limbi ale UE (14), CESE recomandă să se ia în considerare opţiunea de a deveni obligatorie petrecerea unui an peste hotare pentru profesorii de limbi străine din toate instituţiile de învăţământ superior şi să se solicite statelor membre să realizeze mai multe prin intermediul politicii privind educaţia pentru a atinge obiectivul ca fiecare cetăţean al UE să vorbească încă cel puţin două alte limbi ale UE.

4.3 Aspecte juridice

4.3.1 Comitetul le solicită statelor membre să pună în aplicare în mod corespunzător legislaţia comunitară şi, în continuare, să înlăture obstacolele din domeniile administraţiei şi legislaţiei: permisele de şedere, drepturile la asistenţă socială, recunoaşterea cardurilor studenţeşti din altă ţară. Comitetul crede cu tărie că problemele legate de vize care împiedică mobilitatea ar trebui rezolvate imediat. În ceea ce priveşte condiţiile de acces în UE al resortisanţilor ţărilor terţe pentru studii, schimb de elevi, stagii neremunerate sau servicii de voluntariat pe o perioadă mai lungă de 3 luni, Directiva 2004/114 stabileşte condiţiile specifice de facilitare a obţinerii vizei pentru aceştia. Totuşi, criteriile identificate în cadrul directivei şi grupurile specifice vizate ar putea fi chiar o barieră în calea mobilităţii (15). Comitetul susţine ideea ca statele membre să ia în considerare extinderea ariei de aplicabilitate a Directivei 2004/114 privind studenţii, astfel încât aceasta să includă şi tinerii din cadrul Serviciului european de voluntariat, schimburile de elevi sau stagiile neremunerate.

4.4 Ce ar trebui făcut pentru promovarea unei mai mari mobilităţi dinspre şi înspre UE?

4.4.1 Mobilitatea trebuie să joace un rol important în relaţiile dintre UE şi statele învecinate, care ar trebui şi ele implicate în dezbaterile privind politicile şi în organizarea programelor.

4.4.2 Aşa cum s-a evidenţiat deja, populaţia Europei trebuie să-şi reactualizeze competenţele pentru a face faţă provocărilor globalizării şi ale concurenţei tot mai acerbe. Cercetătorii din Europa trebuie să aibă acces la cele mai bune instituţii din lume pentru a-şi aduce experienţele şi rezultatele cercetărilor în spaţiul de cercetare european, iar studenţii din Europa ar trebui să aibă acces la cele mai bune instituţii de învăţământ din lume. Promovarea mobilităţii tinerilor europeni, precum şi atragerea tinerilor din ţări terţe înspre Europa reprezintă un element-cheie al viitoarei competitivităţi europene. Pentru a-i atrage, UE trebuie să dispună de cele mai bune universităţi. Universităţile europene şi întreprinzătorii caută oportunităţi pentru a-şi îmbunătăţi colaborarea pentru dezvoltarea unei elite competitive în domeniul cercetării şi dezvoltării (16).

4.4.3 În acest sens, Comitetul consideră că este necesar să se mărească numărul ţărilor străine implicate pe termen lung în programele europene de mobilitate. CESE are convingerea că extinderea acoperirii geografice a programului Erasmus Mundus a fost corectă, astfel încât acelaşi lucru ar trebui luat în considerare şi pentru programul Erasmus pentru tinerii antreprenori.

4.4.4 Comitetul are convingerea că extinderea treptată şi pe termen lung a programelor de mobilitate educaţională în ţări terţe precum China, India, Japonia, SUA ş.a.m.d. ar reprezenta o investiţie rezonabilă.

4.4.5 Comitetul recomandă cu tărie canalizarea concomitentă a unor eforturi susţinute spre evitarea exodului creierelor din Europa şi spre transformarea Europei într-o destinaţie atractivă pentru oamenii de ştiinţă de origine europeană, precum şi pentru cei din afara Europei.

4.5 Recunoaşterea şi validarea

4.5.1 Faptul că validarea şi recunoaşterea formelor de învăţare formală şi non-formală fie sunt încă insuficiente, fie lipsesc cu desăvârşire reprezintă încă un obstacol semnificativ în calea mobilităţii. Studiul PRIME al ESN arată că o treime din studenţi se confruntă cu probleme legate de recunoaşterea studiilor efectuate peste hotare. Este evident că instituţiile de învăţământ superior şi guvernele mai au mult de lucru în acest domeniu. Comitetul recomandă ca toate statele membre să recunoască imediat, să ratifice şi să pună în aplicare în mod corespunzător Convenţia de la Lisabona cu privire la recunoaşterea atestatelor obţinute în învăţământul superior.

4.5.2 Comitetul sprijină ideea conform căreia mobilitatea educaţională ar trebui să fie accesibilă tinerilor din toate formele de învăţământ şi în toate formele de învăţare: formală, non-formală şi informală. Mobilitatea educaţională trebuie promovată între diferitele niveluri de învăţământ. Trebuie stabilite legături între învăţământul general, formarea profesională şi învăţământul superior, iar sistemul de credite transferabile ar trebui pus în aplicare în totalitate, pentru facilitarea mobilităţii în cadrul educaţiei şi formării profesionale (EFP), unde structurile naţionale prezintă diferenţe majore. În plus, ar trebui dezvoltate modele de traiectorii care să unească formarea iniţială cu formarea continuă. Pentru realizarea acestui obiectiv, va fi esenţială punerea în aplicare rapidă şi coerentă a Cadrului european al calificărilor.

4.5.3 Recunoaşterea diferenţelor dintre ţări în ceea ce priveşte cerinţele pentru diplomele din învăţământul superior şi acceptarea reciprocă a atestatelor şi diplomelor, a diferenţelor privind indemnizaţiile de şcolarizare şi alte burse şi alte criterii trebuie asimilate total, dacă este necesar. De exemplu, cerinţele pentru diploma de masterat din Europa nu corespund cu cele pentru diploma de masterat din Japonia, iar, în acelaşi timp, un student japonez ar trebui, de asemenea, să continue să plătească o taxă şcolară la universitatea lui, ceea ce ar face ca frecventarea unei universităţi în Europa să fie extraordinar de scumpă pentru el.

4.6 Un nou parteneriat pentru mobilitate educaţională.

4.6.1 Obiectivele mobilităţii educaţionale pot fi realizate numai în măsura în care există o cooperare totală şi vastă şi se depun eforturi la toate nivelurile (UE, statelor membre, regiunilor, instituţiilor de învăţământ, partenerilor sociali şi organizaţiilor societăţii civile), precum şi de către tinerii înşişi. Este esenţială disponibilitatea reală de a acţiona a statelor membre pentru a promova mobilitatea educaţională.

4.7 Ar trebui să stabilim obiective privind mobilitatea în cadrul UE?

4.7.1 Comitetul consideră că trebuie investită mai multă muncă în datele statistice prezentate în Cartea verde, deoarece numai datele statistice reale ne pot spune cât de eficiente sunt (17) programele actuale de mobilitate educaţională şi ne pot ajuta la întocmirea unor strategii de viitor solide cu obiective reale pentru mobilitate (%) pentru diferite grupuri-ţintă.

4.7.2 Este esenţial ca Procesul Bologna să stabilească obiective clare în privinţa mobilităţii, iar obiective similare ar trebui stabilite şi pentru alte sectoare ale învăţământului. Prin urmare, Comitetul sprijină ideea de a stabili obiective în privinţa mobilităţii pentru educaţia şi formarea profesională, personalul didactic, elevi şi educaţia non-formală. Aceste obiective nu ar trebui stabilite numai la nivelul UE, ci şi la nivelul tuturor statelor membre în parte. În plus, regiunile şi instituţiile de învăţământ ar trebui, de asemenea, să-şi stabilească obiectivele. În stabilirea obiectivelor, în prim-plan ar trebui să se afle permanent calitatea educaţiei.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Învăţarea poate să fie formală – în cadrul unui sistem educaţional – sau informală – în contextul tineretului şi voluntariatului.

(2) Raport strategic cu privire la Strategia de la Lisabona reînnoită pentru creștere economică și locuri de muncă: lansarea noului ciclu (2008-2010). În pas cu schimbarea, COM(2007) 803.

(3) Raportul Forumului de experți la nivel înalt privind mobilitatea, iunie 2008, http://ec.europa.eu/education/ doc/2008/mobilityreport_en.pdf.

(4) http://www.ond.vlaanderen.be/hogeronderwijs/bologna/conference/documents/Leuven_Louvain-la-Neuve_Communiqué_April_2009.pdf.

(5) Erasmus, Leonardo, Comenius, Grundtvig, Marie Curie, programul Cultura, programul „Tineretul în acţiune”, Serviciul european de voluntariat din cadrul programului „Tineret în acţiune”, programul „Europa pentru cetăţeni”.

(6) Tunisia, Brazilia, Africa de Sud.

(7) Erasmus, Leonardo, Comenius, Grundtvig, Marie Curie, programul Cultura, programul „Tineretul în acţiune”, Serviciul european de voluntariat din cadrul programului „Tineret în acţiune”, programul „Europa pentru cetăţeni”.

(8) Europass, Sistemul European de Credite Transferabile (ECTS pentru învăţământul superior), Suplimentul la diplomă, Cadrul european al calificărilor pentru învăţare pe tot parcursul vieții, Sistemul European de Credite pentru Educație și Formare Profesională (ECVET), Youth-pass, EURAXESS, directiva privind „viza de student” și pachetul de măsuri privind „viza științifică”.

(9) Diploma de doctor se acordă diferit în fiecare stat membru în parte, iar sistemele de educaţie şi formare profesională diferă total de la o ţară la alta.

(10) Sectorul privat nu este suficient informat cu privire la programele de sprijinire a mobilităţii educaţionale şi este discutabil beneficiul pe care aceste programe le pot oferi angajatorilor.

(11) Conform datelor (2002-2003), o medie de 1,3 respectiv 1,6 limbi străine sunt predate unui elev în învăţământul general, respectiv liceal, în statele membre. Cei care frecventează forme de educaţie şi formare profesională sunt şi mai departe de a reuşi să stăpânească 2 limbi străine.

(12) Numai 3 % din IMM-urile din Europa au filiale, sucursale sau întreprinderi mixte în alte ţări.

(13) Ploteus (portal pentru ofertele educaţionale din întreaga Europă), portalul european pentru tineri, „Study in Europe”, Euraxess – Cercetători în mişcare, site-ul web Marie-Curie pentru toate iniţiativele Marie-Curie, „Europa pentru dv.”, Euroguidance, Eures şi Eurodesk, Erasmus pentru tinerii întreprinzători şi Sprijinul UE pentru educaţie şi mobilitate pentru IMM-uri.

(14) Obiectiv stabilit prin Barcelona 2002 Consiliul European.

(15) De exemplu, directiva prevede ca studenţii din ţări terţe să deţină mijloacele financiare minime care să le acopere costurile de trai.

(16) Comunicarea Comisiei „Un nou parteneriat pentru modernizarea universităților: forumul UE pentru dialogul universități-întreprinderi”, COM(2009) 158.

(17) Ar trebui luate în considerare şi analizele comparative cu sisteme bilaterale de mobilitate în scop educaţional, de exemplu, „Vulcanus” în Europa şi Japonia (pentru studenţi la inginerie şi ştiinţe), deoarece acestea sunt eficiente şi cu ţintă precisă.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/87

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Către o mai bună direcţionare a ajutoarelor pentru fermierii din zonele cu handicapuri naturale”

COM(2009) 161 final

(2010/C 255/16)

Raportor: dna Ludmilla TODOROVA

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor - Către o mai bună direcţionare a ajutoarelor pentru fermierii din zonele cu handicapuri naturale

COM(2009) 161 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 11 noiembrie 2009. Raportor: dna TODOROVA.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 81 voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 În cadrul mai multor avize (1), CESE a subliniat importanţa esenţială a unei compensări adecvate ca instrument indispensabil pentru menţinerea peisajului cultivat şi a agriculturii. Sprijinul pentru zonele defavorizate este de o importanţă capitală pentru a asigura continuitatea producţiei agricole, pentru a contribui la vitalitatea zonelor rurale şi pentru a preveni abandonarea terenurilor şi depopularea în zonele care se confruntă cu handicapuri naturale.

1.2 Sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate ar trebui să contribuie şi la conservarea capacităţii de producţie alimentară, care ar putea deveni din ce în ce mai importantă în situaţia în care procesul continuu al schimbărilor climatice va determina reducerea capacităţii de producţie în alte regiuni. De aceea, logica sistemului ar trebui să fie determinată de principiul conform căruia, prin promovarea menţinerii activităţii agricole în zonele dezavantajate în care, în lipsa acesteia, terenurile ar putea fi abandonate, se asigură beneficii publice.

1.3 Sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate nu ar trebui confundat cu angajamentele privind agromediul, asumate în mod voluntar. Sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate trebuie, în principiu, să ofere compensaţii fermierilor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii mai dificile şi care sunt cel mai puţin capabili să obţină compensaţii de pe piaţă, deşi contribuie cel mai mult la menţinerea peisajului.

1.4 Cele opt criterii biofizice propuse ar putea constitui o bază adecvată pentru delimitarea zonelor defavorizate, însă disponibilitatea datelor şi alegerea valorilor-prag corecte sunt de o importanţă capitală. De aceea, CESE recomandă statelor membre să realizeze o analiză detaliată a impactului criteriilor propuse, inclusiv o cartografiere detaliată.

1.5 Comunicarea propune ca o zonă să fie considerată defavorizată dacă 66 % din terenuri îndeplinesc cel puţin unul din cele opt criterii. CESE ar dori să analizeze rezultatele delimitării zonelor defavorizate şi să furnizeze o opinie cu privire la aceste valori-prag.

1.6 Este foarte utilă folosirea criteriilor cumulative, bazate pe date ştiinţifice, în zonele eterogene care suferă în acelaşi timp de handicapuri multiple, întrucât acestea iau în calcul în mod practic interacţiunile dintre mai mulţi factori. Mai mult, criteriile de desemnare propuse ar putea fi extinse astfel încât să includă factori suplimentari, cum ar fi izolarea, care ar putea fi privită, de asemenea, ca un handicap natural.

1.7 După delimitarea zonelor defavorizate pe baza criteriilor biofizice comune, s-ar putea dovedi necesar un anumit nivel de adaptare. CESE este de părere că, într-o astfel de situaţie, indicatorul cel mai potrivit care s-ar putea utiliza ar fi un indicator legat de producţie care să reflecte situaţia economică reală a fermierului, inclusiv costurile de oportunitate pentru munca familiei şi capitalurile proprii. Comisia va asigura caracterul obiectiv şi nediscriminatoriu al criteriilor utilizate de statele membre şi va garanta că acestea răspund obiectivelor sistemului.

1.8 CESE solicită ca eforturile suplimentare necesare a fi depuse de fermierii din zonele dezavantajate, precum şi costurile mai ridicate ale investiţiilor cu care se confruntă aceştia, să fie evaluate corespunzător şi luate în considerare în cadrul noii formule de plăţi definite în Regulamentul nr. 1698/2005.

1.9 Trebuie stabilite condiţiile pentru o perioadă de tranziţie adecvată, care să permită fermierilor să se adapteze la noul regim de sprijin pentru zonele defavorizate.

2. Context

2.1 Introduse încă din 1975, plăţile pentru zonele defavorizate – în prezent denumite plăţi pentru handicapuri naturale – sprijină continuarea activităţilor agricole în zonele montane, în zonele defavorizate, altele decât zonele montane (aşa-numitele „zone defavorizate intermediare”, care fac obiectul comunicării de faţă), şi în zonele afectate de anumite handicapuri specifice (de exemplu, insule şi zone de coastă, care reprezintă aproximativ 9 % din suprafaţa agricolă). Zonele montane ocupă aproape 16 % din suprafaţa agricolă a UE şi sunt desemnate în funcţie de altitudine, declivitate sau de o combinaţie a acestor doi factori. Zonele situate la nord de paralela 62 sunt, de asemenea, considerate zone montane. Aproximativ 31 % din terenurile agricole din UE intră în categoria zonelor defavorizate intermediare, pe baza a peste 100 de criterii naţionale foarte diferite, despre a căror diversitate în cadrul UE Curtea de Conturi Europeană a remarcat că ar putea fi o sursă de tratament inechitabil (2). Nu toate exploataţiile agricole din aceste zone beneficiază de plăţi pentru zonele defavorizate.

2.2 Articolul 50(3) (a) din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 privind FEADR (3) a furnizat o nouă definiţie a zonelor afectate de handicapuri naturale, altele decât cele montane şi cele afectate de handicapuri specifice, şi anume „zone afectate de handicapuri naturale importante, în special o productivitate redusă a solurilor sau condiţii climatice dificile, în care este necesar să se menţină o agricultură extensivă pentru gestionarea terenurilor”, iar articolul 37 a adus o modificare în ceea ce priveşte calculul plăţilor. Cu toate acestea, în 2005, Consiliul nu a ajuns la un acord privind un posibil sistem de clasificare a acestor zone, aplicabil la nivelul Comunităţii. În consecinţă, s-a decis menţinerea în vigoare a sistemului anterior pe o perioadă limitată de timp şi s-a solicitat Comisiei să revizuiască sistemul de sprijin pentru zonele defavorizate. Noul sistem de clasificare a suprafeţelor este prevăzut să intre în vigoare în 2014.

2.3 Clasificarea actuală a zonelor defavorizate intermediare se bazează pe trei tipuri de indicatori, enumerate la articolul 19 din Regulamentul FEOGA (CE) nr. 1257/1999 (4): productivitatea scăzută a solului, performanţa economică în agricultură în mod considerabil mai scăzută decât media, o populaţie scăzută sau în scădere, dependentă în cea mai mare parte de activitatea agricolă. Aceasta se bazează pe criterii socioeconomice care, potrivit Comisiei, nu mai reflectă obiectivele centrale ale plăţilor pentru handicapurile naturale. Mai mult, evoluţia datelor demografice şi economice nu a fost luată în considerare la actualizarea metodei de delimitare. Pe lângă aceasta, delimitarea a apărut ca urmare a unei varietăţi de criterii naţionale care adeseori nu sunt comparabile la nivel european.

2.4 Informaţiile necesare pentru evaluarea rezultatelor unei noi abordări în ceea ce priveşte delimitarea la o scară suficient de detaliată (de exemplu, la nivelul localităţilor, nivelul LAU 2 din Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică) pot fi colectate doar la nivel naţional. Comisia propune ca statele membre să fie invitate să încurajeze aplicarea pe teritoriul lor a opt criterii biofizice (temperatura scăzută, stresul termic, drenajul, textura şi caracterul pietros al solului, adâncimea de pătrundere a rădăcinilor, proprietăţile chimice ale solului, regimul de umiditate a solului şi declivitatea) şi să elaboreze hărţi ale zonelor care ar deveni eligibile în cadrul acestor simulări. O zonă este considerată a fi afectată de handicapuri naturale importante dacă 66 % din terenurile agricole utilizate ale acesteia îndeplinesc cel puţin un criteriu la nivelul-prag prevăzut pentru acesta.

2.5 În prezent, 13 state membre folosesc mai mulţi indicatori care se combină pentru calcularea unui indice utilizat pentru clasificarea zonelor în funcţie de anumite praguri sau clase. În unele cazuri, „sistemele de indici” pot fi considerate mai sofisticate decât criteriile biofizice şi, prin urmare, sunt capabile să detecteze mai bine prezenţa handicapurilor într-o anumită zonă. Cu toate acestea, din punctul de vedere al Comisiei, crearea unui sistem comun de indici care să fie aplicat uniform în toate statele membre ar presupune un efort uriaş din punctul de vedere al proiectării, colectării datelor, analizei şi punerii în aplicare. Prin urmare, instituirea unui sistem paneuropean de indici ca mijloc de detectare cu precizie a prezenţei handicapurilor naturale ar fi atât ineficientă, cât şi nerealistă.

2.6 Potrivit Comisiei, în cazurile în care handicapurile naturale pot fi depăşite, este necesar, de asemenea, să se rafineze delimitarea zonelor prin aplicarea criteriilor biofizice în combinaţie cu indicatori adecvaţi privind productivitatea.

2.7 Comunicarea precizează că, în afară de delimitarea zonelor, normele de eligibilitate corespunzătoare la nivel de exploataţie reprezintă un mod util de direcţionare a sprijinului. Potrivit Comisiei, există aproximativ 150 de criterii de eligibilitate diferite la nivel de exploataţie în diferitele state membre şi unele dintre acestea ar putea ridica probleme în ceea ce priveşte compatibilitatea cu normele OMC, deoarece acestea exclud anumite sectoare de producţie sau activităţi agricole de la acordarea sprijinului. În prezent, unele state membre îi exclud de la acordarea sprijinului pe agricultorii care desfăşoară această activitate cu fracţiune de normă, în ciuda faptului că aceşti fermieri contribuie la îndeplinirea obiectivului măsurii.

2.8 La 22 mai 2008, au fost supuse consultării publice patru opţiuni de revizuire:

—	Opţiunea 1: Status quo+ În acest scenariu s-ar solicita statelor membre să elimine indicatorii socioeconomici utilizaţi în prezent pentru delimitarea zonelor defavorizate şi să identifice criteriile pe care le consideră cele mai potrivite pentru definirea handicapurilor care afectează agricultura.

—	Opţiunea 2: Criterii comune Zonele defavorizate ar fi desemnate pe baza criteriilor biofizice comune.

—

Opţiunea 3: Norme de eligibilitate

Legislaţia comunitară ar reprezenta un cadru de bază pentru criteriile de eligibilitate, stabilind principiile şi tipul de criterii ce urmează a fi utilizate pentru excluderea sistemelor agricole de exploatare intensivă (de exemplu, densitatea maximă a şeptelului, randamentul mediu, marja brută standard).

—	Opţiunea 4: Valoarea naturală crescută Această opţiune ar presupune o delimitare mai direcţionată a zonelor: numai zonele din cadrul zonelor afectate de handicapuri naturale clasificate ca terenuri agricole de mare valoare naturală s-ar califica drept zone defavorizate.

3. Poziţia CESE

3.1 Agricultura este unul dintre cele mai importante sectoare economice ale UE, asigurând locuri de muncă pentru 30 de milioane de persoane. Menţinerea modelului de agricultură european, a disponibilităţii şi a calităţii produselor alimentare şi a ofertei de locuri de muncă sunt esenţiale pentru asigurarea continuităţii structurilor sociale în zonele rurale, dar şi pentru responsabilitatea mai generală a acesteia pentru buna gestionare a terenurilor. Aceasta va contribui, de asemenea, la menţinerea varietăţii mari de produse alimentare, tradiţii locale şi meşteşuguri, existente în prezent. O agricultură durabilă are numeroase efecte secundare care servesc interesului public, cum ar fi conservarea biodiversităţii, a habitatelor sălbatice şi a unui peisaj atractiv şi bine întreţinut.

3.2 Zonele defavorizate, altele decât cele montane, reprezintă 30 % din exploataţiile agricole, 39 % din terenurile agricole utilizate, 31 % din forţa de muncă din agricultură şi 26 % din potenţialul economic exprimat sub aspectul dimensiunii economice. Zonele rurale sunt depopulate în întreaga Europă, iar zonele defavorizate sunt regiunile cele mai vulnerabile. Acest proces ar putea avea un efect foarte distructiv. Sprijinul pentru zonele defavorizate este, astfel, de o importanţă capitală pentru a asigura continuitatea producţiei agricole, pentru a contribui la vitalitatea zonelor rurale şi pentru a preveni abandonarea terenurilor şi depopularea în zonele care se confruntă cu handicapuri naturale.

3.3 În mai multe avize ale sale, CESE a subliniat deja dificultăţile pe care le întâmpină fermierii din zonele defavorizate şi a evidenţiat importanţa esenţială a acordării de compensări adecvate pentru a asigura continuarea utilizării terenurilor pentru producţia agricolă. CESE priveşte compensarea ca pe un instrument indispensabil pentru menţinerea peisajului cultivat şi a agriculturii în zonele care sunt deosebit de sensibile din punct de vedere economic, ecologic şi social. CESE acordă o atenţie deosebită problemelor zonelor nordice ale UE.

3.4 În cadrul comunicării, Comisia urmăreşte identificarea (prin cartografiere) a zonelor care prezintă limitări severe sub aspectul producţiei agricole. Criteriile propuse pot reprezenta, într-o primă fază, o bază adecvată pentru evaluarea handicapurilor naturale în întreaga UE. Întrucât funcţionarea corespunzătoare a sistemului de sprijin pentru zonele defavorizate este atât de importantă pentru viitorul PAC, este necesară totuşi o evaluare atentă a criteriilor propuse. În consecinţă, Comitetul salută cooperarea dintre Comisie şi Consiliu (5) în acest scop.

3.5 Este crucial să fie disponibile date pentru cele opt criterii biofizice, astfel încât zonele agricole intermediare să poată fi definite şi clasificate în mod clar şi obiectiv. Este foarte important ca statele membre să realizeze o analiză detaliată a impactului criteriilor propuse, inclusiv hărţi detaliate. Totodată, permisiunea acordată statelor membre de a furniza Comisiei simulări privind criterii suplimentare şi praguri diferite contribuie, de asemenea, la o mai bună luare în considerare, în cadrul dezbaterii, a caracteristicilor fiecărui stat membru. Delimitarea zonelor defavorizate la nivel de localitate (LAU 2) ar putea fi considerată suficient de detaliată.

3.6 Comunicarea propune ca o zonă să fie considerată defavorizată dacă 66 % din terenuri îndeplinesc cel puţin unul din cele opt criterii. Aceasta presupune adiţionalitate, ceea ce înseamnă că pot fi însumate până la opt subtotaluri diferite (cu ignorarea eventualelor suprapuneri) pentru a obţine suprafeţele totale clasificate ca atare dintr-o regiune dată. Deşi scopul exerciţiului de zonare este direcţionarea sprijinului către zonele în care acesta este crucial pentru menţinerea agriculturii, limita propusă este considerată prea ridicată şi există temerea că aceasta ar putea duce la o posibilă excludere a unora dintre zonele defavorizate actuale. CESE consideră că, în absenţa rezultatelor simulărilor, pragul de 66 % trebuie tratat cu mare precauţie şi poate fi discutat în continuare numai după ce simulările şi hărţile vor fi disponibile.

3.7 Ar trebui să se acorde o atenţie specială utilizării criteriilor cumulative, bazate pe date ştiinţifice, în zonele eterogene care suferă în acelaşi timp de handicapuri multiple. Avantajul sistemelor utilizate anterior, care în multe cazuri erau sisteme de indici, a fost acela că ele au incorporat mai multe criterii şi, de aceea, erau instrumente mai precise şi mai relevante. Ele reflectau mult mai bine condiţiile din teren şi interacţiunea dintre acestea. Utilizarea unui indicator compus care combină mai multe criterii, pe bază obiectivă şi ştiinţifică, ar putea permite ca o zonă să fie clasificată ca zonă defavorizată, chiar şi atunci când criteriile individuale nu ar conduce la o astfel de clasificare. O astfel de situaţie se întâlneşte în unele state membre, de exemplu, pentru clasificarea zonelor montane. Aceste instrumente sunt foarte utile, întrucât iau în considerare în mod practic interacţiunile dintre mai mulţi factori.

3.8 În situaţiile în care handicapul natural a fost depăşit ca urmare a progresului tehnic sau a altor forme de intervenţie (cum ar fi irigaţiile şi drenajul), Comisia propune o adaptare care ar trebui să fie utilizată doar pentru a exclude zonele care, în caz contrar, ar fi desemnate ca zone defavorizate şi nu pentru introducerea unor zone suplimentare. Cu toate acestea, există o mare problemă în legătură cu zonele care urmează a fi excluse datorită faptului că şi-au depăşit handicapurile naturale printr-o adaptare corespunzătoare a practicilor agricole. Trebuie menţionat faptul că dezavantajele naturale nu pot fi considerate ca fiind total eliminate, în ciuda unui anumit nivel de intervenţie. Ar trebuie să se ţină seama, de asemenea, şi de povara reprezentată de investiţii, care sunt aproape tot timpul foarte mari, şi de cheltuielile de întreţinere. Mai mult, ar trebui să se acorde o atenţie specială faptului că aceste adaptări, în majoritatea cazurilor, sunt posibile doar cu finanţare suplimentară (de exemplu, metodele de drenare şi de irigare).

3.9 Într-un aviz precedent, CESE a solicitat deja crearea unui echilibru între normele UE şi flexibilitatea de la nivel naţional şi regional de a stabili detaliile acestor măsuri (6). Ca urmare a punerii în aplicare a criteriilor biofizice, s-ar putea dovedi necesară adaptarea zonelor defavorizate desemnate. CESE consideră că, în cazul apariţiei unor astfel de situaţii, aceasta ar trebui să fie permisă şi ar trebui să aibă loc la nivelul statelor membre. În opinia CESE, indicatorul cel mai potrivit care ar putea fi utilizat în acest proces secundar ar fi un indicator legat de producţie, care să reflecte situaţia economică reală a fermierului, inclusiv costurile de oportunitate pentru munca familiei şi capitalurile proprii. Comisia va asigura caracterul obiectiv şi nediscriminatoriu al criteriilor folosite de statele membre, precum şi că ele răspund obiectivelor sistemului. Această abordare alternativă va îmbunătăţi accesul exploataţiilor mici şi mijlocii la sprijin financiar şi, în acelaşi timp, va evita penalizarea fermierilor care realizează investiţii pentru depăşirea handicapurilor naturale. Pentru a evita incertitudinea în rândul fermierilor, includerea acestora în sistem ar trebui să rămână valabilă cel puţin pe durata perioadei de programare.

3.10 Merită menţionată absenţa totală din textul propunerii a unei referinţe la handicapurile geografice (izolare, distanţă faţă de bazele de consumatori, de centrele decizionale şi de servicii etc.), care reprezintă totuşi una dintre constrângerile majore cu care se confruntă exploataţiile situate în zonele defavorizate. Ar putea fi acceptate, de asemenea, ajustări bazate pe caracterul dispersat al exploataţiilor, accesul la piaţă sau capacităţile de transport din regiune.

3.11 Criteriile de desemnare propuse ar putea fi suplimentate. Un criteriu suplimentar ar putea fi numărul de zile în care umiditatea atinge 100 % din capacitatea de absorbţie a solului (field capacity days), care recunoaşte limitările solurilor ude şi care nu pot fi lucrate, luând astfel în calcul interacţiunea dintre tipurile de sol şi climă, cum ar fi, de exemplu, în cazul climatului maritim. Pe lângă aceasta, valorile-prag propuse ar trebui analizate cu atenţie, astfel încât să se descopere condiţiile reale. Un exemplu îl reprezintă valoarea de 15 % pentru criteriul referitor la declivitate, propusă de Comisie. Comitetul a solicitat deja să se ia în calcul temperaturile negative acumulate din timpul iernii (7).

3.12 Ţinând seama de faptul că noile criterii ar putea exclude anumite zone care sunt eligibile în prezent, se aşteaptă consecinţe extreme la nivel de exploataţie. CESE consideră că este esenţială o perioadă de tranziţie adecvată, pentru a permite fermierilor să se adapteze la noul regim de sprijin pentru zonele defavorizate. Orientarea strategică pentru viitoarea PAC ar trebui, de asemenea, integrată în acest proces.

3.13 Sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate urmăreşte canalizarea acestora către zonele care suferă de handicapuri naturale şi este parte integrantă a politicii de dezvoltare rurală, aşa-numitul pilon II al PAC. Sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate ar trebui să contribuie şi la conservarea capacităţii de producţie alimentară, care ar putea deveni din ce în ce mai importantă în situaţia în care schimbările climatice vor determina reducerea capacităţii de producţie în alte regiuni. De aceea, logica sistemului ar trebui să fie determinată de principiul conform căruia, prin promovarea menţinerii activităţii agricole în zonele dezavantajate în care, în lipsa acesteia, terenurile ar putea fi abandonate, se asigură beneficii publice.

3.14 Sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate nu ar trebui confundat cu angajamentele privind agromediul, asumate în mod voluntar. Cele două sisteme ar trebui privite ca fiind complementare şi nu ca sisteme care se exclud reciproc. Acordarea de ajutoare pentru zonele defavorizate nu ar trebui să fie legată de norme de mediu care să depăşească dispoziţiile privind ecocondiţionalitatea. Contrar primului pilon al PAC (plăţile directe şi susţinerea pieţei), sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate trebuie, în principiu, să ofere compensaţii fermierilor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii mai dificile decât cele din zonele care nu sunt afectate de vreun handicap şi care sunt cel mai puţin capabili să obţină compensaţii de pe piaţă, deşi contribuie cel mai mult la menţinerea peisajului.

3.15 Statele membre vor trebui să calculeze plăţile pentru zonele defavorizate folosind noua formulă de plată stabilită în Regulamentul nr. 1698/2005, care prevede că plăţile ar trebui să acopere costurile implicate şi pierderile de venituri. De aceea, CESE solicită ca eforturile suplimentare necesare a fi depuse de fermierii din zonele afectate de handicapuri, precum şi costurile mai ridicate ale investiţiilor şi de funcţionare cu care se confruntă, să fie evaluate corespunzător şi luate în considerare în cadrul plăţilor de compensare.

3.16 Noul sistem de plăţi ar trebui să sporească transparenţa. Cu toate acestea, vor continua să existe diferenţe considerabile în ceea ce priveşte nivelurile plăţilor pentru zonele defavorizate între statele membre şi în interiorul aceluiaşi stat membru. Este un rezultat inevitabil al acordării fiecărei autorităţi în parte a libertăţii de a decide cu privire la distribuirea surselor de finanţare pentru dezvoltare rurală pe care le primeşte prin FEADR, inclusiv a libertăţii de a nu aplica deloc sistemul de ajutoare pentru zonele defavorizate.

3.17 Multe dintre statele membre nu asigură un sprijin suficient pentru zonele defavorizate de pe teritoriul lor. CESE solicită statelor membre să recunoască importanţa capitală a ajutoarelor pentru zonele defavorizate şi să menţină nivelul finanţărilor alocate sistemului de ajutoare pentru zonele defavorizate în cadrul bugetelor naţionale pentru dezvoltare rurală, indiferent de rezultatul exerciţiului actual de delimitare a zonelor defavorizate.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 318, 23.12.2006, p. 93; JO C 44, 16.2.2008, p. 56; JO C 318, 23.12.2009, p. 35.

(2) JO C 151, 27.6.2003.

(3) JO L 277, 21.10.2005, p. 1.

(4) JO L 160, 26.6.1999, p. 80.

(5) Concluziile Consiliului din 22 şi 23 iunie 2009.

(6) JO C 44, 16.2.2008, p. 56.

(7) JO C 318, 23.12.2009, p. 35, punctul 1.7.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/92

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 1999/62/CE de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri

COM(2008) 436 final – 2008/0147 (COD)

(2010/C 255/17)

Raportor: dl DANTIN

La 28 august 2008, în conformitate cu articolul 71 alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 1999/62/CE de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri

COM(2008) 436 final - 2008/0147 (COD).

Secţiunea pentru transporturi, energie, infrastructură şi societatea informaţională, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 12 noiembrie 2009. Raportor: dl DANTIN.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 218 voturi pentru, 16 voturi împotrivă şi 9 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Sectorul transporturilor joacă un rol esenţial în asigurarea mobilităţii şi a dezvoltării socioeconomice a UE. Optimizarea infrastructurilor de transport trebuie să răspundă provocărilor pe care le reprezintă creşterea şi durabilitatea.

La nivel european, există o preocupare majoră în ceea ce priveşte efectele schimbărilor climatice, protecţia mediului şi toate aspectele legate de sănătate şi de bunăstarea socială, în raport cu utilizarea raţională a transporturilor.

1.2.1 Din acest punct de vedere, Comitetul reaminteşte că legislaţia comunitară actuală le interzice statelor membre internalizarea costurilor externe în cazul taxelor pentru rutele de tranzit. CESE reaminteşte că un stat, aflat în apropierea UE şi confruntat cu dificultăţi similare, a pus deja în aplicare o astfel de politică de internalizare a costurilor externe şi de transfer modal, cu efecte care se pot dovedi pozitive în unele situaţii, atât din punct de vedere economic, cât şi din punctul de vedere al mediului.

1.3 Comisia încearcă de mult timp să elaboreze mecanisme care să permită măsurarea şi internalizarea costurilor externe ale transportului. Eforturile sale se înscriu într-o strategie al cărei obiectiv este acela „de a fixa corect preţurile transportului, astfel încât acestea să reflecte mai fidel costurile utilizării reale a vehiculelor, trenurilor, avioanelor sau vapoarelor, în ceea ce priveşte poluarea, congestionarea şi schimbările climatice”. [COM(2008) 436 final/2, Expunere de motive, punctul 1.1].

1.4 În contextul globalizării pieţelor, în care competitivitatea transportului rutier reprezintă un parametru important, Comitetul consideră că aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”, pe care o susţine, şi urmărirea interesului general trebuie să determine creşterea competitivităţii, însoţită de măsuri care să aibă ca scop reducerea poluării mediului, a poluării fonice, a distrugerii peisajului, a costurilor sociale, cum ar fi cele legate de prejudiciile aduse sănătăţii, de costul indirect al accidentelor, de congestionarea şi blocarea traficului etc., care generează importante costuri economice suportate de colectivitate şi, prin urmare, de cetăţenii europeni. Astfel, CESE poate aprecia în mod pozitiv proiectul de directivă, dar, din motive de coerenţă, condiţionează aceasta de luarea în considerare de către Comisie a observaţiilor pe care CESE le-a făcut în avizul său din iulie 2009 privind „Strategia pentru punere în aplicare a internalizării costurilor externe” (1).

CESE îşi exprimă, încă o dată, susţinerea faţă de încurajarea, de către Comisie, a comodalităţii transporturilor, inclusiv a transportului multimodal.

Dat fiind că unul dintre obiectivele Comisiei este să vegheze la coeziunea teritorială, economică şi socială, internalizarea costurilor externe prin intermediul aplicării taxelor la vehiculele grele pentru utilizarea infrastructurii le va permite statelor membre să reducă o serie de costuri generate de consecinţele diferitelor tipuri de poluare şi de dezavantajele menţionate la punctul 1.4, indiferent dacă acestea ocupă o poziţie geografică centrală sau periferică. Eventuala scădere a competitivităţii transportului rutier care ar decurge de aici trebuie evaluată în mod global, în contextul interesului general urmărit, ţinându-se seama de beneficiile economice realizate prin reducerea consecinţelor legate în special de poluare şi de congestionarea reţelei.

Mai mult, înlesnirea internalizării costurilor, care reprezintă o nouă resursă, ar trebui să permită respectarea celor trei componente ale Strategiei de la Lisabona – economică, socială şi ecologică – în materie de transporturi.

1.5.1 Comitetul solicită crearea, la nivel comunitar, a unui cadru pentru contabilizarea costurilor externe. Niciun stat membru nu ar trebui să se poată sustrage de la acesta. Acest cadru ar trebui să cuprindă o serie de condiţii generale pe care ar trebui să le întrunească, între anumite limite, taxele pentru neutralizarea costurilor externe. Taxele percepute ar trebui calculate în raport cu utilizarea, şi nu cu posesia mijloacelor de transport (2).

1.6 Modificarea directivei actuale contribuie la programarea măsurilor de intensificare a cercetării în vederea ecologizării autostrăzilor: sisteme STI (3), motoare, carburanţi, tonaje, suprafeţe de drum etc.

1.7 Este, de asemenea, important să se sublinieze faptul că, dacă UE hotărăşte să pună în aplicare o politică de facturare a costurilor externe, aceasta trebuie să se aplice tuturor modurilor de transport.

1.8 În pofida recentei promulgări a Directivei 2006/38/CE, Comitetul, Consiliul şi Parlamentul consideră necesară modificarea acesteia, astfel încât să devină mai eficientă. În acest sens, CESE consideră că proiectul de directivă examinat, elaborat la solicitarea Parlamentului European, este oportun.

1.9 În acelaşi timp, punerea în practică a anumitor măsuri din cadrul Planului de acţiune privind logistica transportului rutier, printre care se numără utilizarea sistemelor inteligente de comunicare, aflate în raport direct cu punerea în funcţiune a aplicaţiilor din sectorul transporturilor ale proiectului Galileo, va contribui, fără îndoială, la reducerea costurilor externe ale transportului.

1.10 Comitetul consideră că, dacă transportatorii rutieri sunt dezavantajaţi în prezent de costurile generate de congestionarea traficului, având în vedere impactul acesteia asupra productivităţii transportului, orice măsură care urmăreşte reducerea acestei congestionări - care reprezintă, în parte, obiectul directivei supuse spre examinare – va duce, cu timpul, la îmbunătăţirea productivităţii transportului rutier şi a altor moduri de transport.

1.11 Veniturile provenite din impozitare trebuie utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii sectorului transporturilor sub aspectul performanţelor ecologice, sociale şi economice.

1.12 Comitetul consideră că este indispensabil să se utilizeze sistemele informatizate de taxare în transporturi, pentru a se putea pune în aplicare taxarea pentru utilizarea infrastructurilor, fiind necesar ca diferitele sisteme existente în UE să fie interoperabile.

1.13 Comitetul consideră că directiva ar trebui să încurajeze statele membre să ţină seama, în conformitate cu anumite criterii stabilite în comun, de nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră al autovehiculelor cărora li se va aplica taxa pentru utilizarea infrastructurilor şi de efortul depus pentru reducerea acestor emisii.

1.14 Conform studiului de evaluare a impactului realizat de Comisie, este important să se ţină seama de efectele internalizării costurilor asupra economiei în ansamblul său, indiferent dacă este vorba despre beneficii sau costuri directe şi indirecte, şi în ceea ce priveşte impactul asupra costurilor mărfurilor transportate atât în interiorul Comunităţii Europene, cât şi la import şi export.

2. Introducere

2.1 UE are o populaţie de 497 de milioane de locuitori, o suprafaţă de 4 324 782 km2 şi un parc de 294 de milioane de autovehicule (4), având nevoie de un transport durabil pentru a face faţă nevoilor în materie de mobilitate. UE reprezintă prima putere economică la nivel mondial, având peste 18 % din volumul total de importuri şi exporturi. Relaţiile comerciale stau la baza dezvoltării economice şi sociale a oricărei societăţi moderne; prin urmare, trebuie găsită modalitatea de a concilia dezvoltarea cu durabilitatea.

2.2 Internalizarea este un mecanism conceput pentru a imputa costurile externe ale mijloacelor de transport generate de congestionarea traficului, poluarea fonică, poluarea atmosferică şi schimbările climatice şi pentru a garanta faptul că preţurile plătite de utilizatorii transportului reflectă costurile sociale. Aceasta reprezintă un mod de a pune în aplicare principiul „poluatorul plăteşte”, aşa cum a solicitat Parlamentul European.

2.3 Internalizarea costurilor externe a fost deja analizată şi prevăzută de Comisie în Cartea sa verde din 1995 şi în Cartea sa albă din 1998. Cartea albă din 2001 şi revizuirea sa intermediară din 2006 au confirmat faptul că Comisia este dispusă să introducă o taxare eficientă a infrastructurilor.

2.4 În 1993 a fost adoptată prima directivă privind taxarea utilizării infrastructurilor de transport rutier, cunoscută ca „Eurovinieta”.

Această directivă a fost ulterior modificată prin Directiva 1999/62 privind aplicarea taxelor la vehiculele grele de transport de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri.

2.5.1 Prin articolul său 10, Directiva 2001/14 face obligatorie, pentru căile ferate, punerea în aplicare, prin transpunere, a măsurilor adoptate în domeniul altor moduri de transport.

2.6 La 10 iunie 2008, statele membre au trebuit să adopte actele cu putere de lege şi actele administrative necesare îndeplinirii dispoziţiilor Directivei 2006/38/CE, care reglementează taxele pentru utilizarea anumitor infrastructuri.

2.7 În 2006, Parlamentul European şi Consiliul au invitat Comisia să prezinte, până în iunie 2008 (5), „un model general aplicabil, transparent şi inteligibil pentru evaluarea tuturor costurilor externe, pentru a servi ca bază pentru viitoarele calcule ale tarifelor de utilizare a infrastructurilor”. Mai mult, acest model urma să fie „însoţit de o analiză de impact a internalizării costurilor externe pentru toate modurile de transport şi de o strategie pentru punerea treptată în aplicare a modelului pentru toate modurile de transport”.

2.8 În iulie 2008, Comisia a prezentat Consiliului şi Parlamentului un pachet legislativ privind ecologizarea transportului, care, pe lângă propunerea de directivă examinată în prezentul aviz, cuprinde o comunicare care include un model şi o strategie al căror obiectiv constă în a fixa corect preţurile transportului, astfel încât acestea să reflecte mai fidel costurile utilizării reale a vehiculelor, trenurilor, avioanelor sau vapoarelor, în ceea ce priveşte poluarea, congestionarea traficului şi schimbările climatice, precum şi o comunicare care urmăreşte reducerea zgomotului provocat de transportul feroviar de mărfuri. Prin urmare, comunicarea strategică menţionată de Parlamentul European şi de Consiliu reprezintă baza celor două propuneri suplimentare.

2.9 Directiva prezentată spre examinare este o directivă de armonizare a taxelor rutiere care nu impune, ci permite statelor membre care doresc acest lucru să pună în aplicare internalizarea unui număr limitat de costuri externe (congestionare, zgomot, poluare).

În special, aceasta le va putea permite statelor membre să varieze taxele în funcţie de congestionare şi, astfel, să repartizeze mai bine traficul, propunându-le transportatorilor taxe mai scăzute, pentru a-i încuraja să circule în afara orelor de vârf. Efectele economice ale unei astfel de variaţii ar trebui să fie pozitive atât pentru transportul rutier, cât şi pentru expeditori.

2.10 Trebuie precizat că propunerea de directivă nu împiedică statele membre să impună taxe rutiere în zonele urbane.

3. Observaţii generale

3.1 Aşa cum a indicat deja în avizele sale precedente, Comitetul susţine principiul „poluatorul plăteşte” şi punerea sa în aplicare, ce face obiectul directivei prezentate spre examinare. Punerea în aplicare a acestui principiu, precum şi urmărirea interesului general al cetăţenilor europeni care decurge de aici se află în centrul preocupărilor Comitetului legate de această temă. Comitetul consideră că logica punerii în aplicare a principiului „poluatorul plăteşte” impune combaterea efectelor sociale şi de mediu ale costurilor externe ale transportului rutier (obiectul directivei prezentate spre examinare), mizând pe căutarea unor noi căi de soluţionare a acestei probleme.

În acest sens, Comitetul recunoaşte efortul depus de Comisie pentru a elabora propunerile sale şi acceptă cu satisfacţie să analizeze orice iniţiative care ar urmări îmbunătăţirea durabilităţii transportului, care s-ar traduce printr-o îmbunătăţire a situaţiei sociale, economice şi legate de mediu a UE. Astfel, CESE poate aprecia în mod pozitiv proiectul de directivă, dar, din motive de coerenţă, condiţionează aceasta de luarea în considerare de către Comisie a observaţiilor pe care CESE le-a făcut în avizul său din iulie 2009 privind „Strategia pentru punere în aplicare a internalizării costurilor externe” (6). Aşa cum subliniază Comitetul pe bună dreptate, sistemul de taxare propus ar încuraja întreprinderile de transport rutier să utilizeze vehicule mai puţin poluante, să aleagă itinerare mai puţin aglomerate, să optimizeze încărcătura vehiculelor şi, în final, să utilizeze infrastructurile – finanţate de colectivitate prin impozitare – în mod mai raţional, reducând astfel congestionarea.

3.2 În contextul consecinţelor pe care le-ar putea avea punerea în aplicare a directivei, Comitetul se întreabă ce ar presupune propunerea de modificare a Directivei 1999/62/CE pentru poziţionarea produselor europene pe pieţele mondiale. În opinia Comitetului, Comisia ar trebui să acorde atenţie acestui element.

În orice caz, Comitetul consideră că în centrul preocupărilor trebuie să se afle interesul general şi colectiv şi că, din acest punct de vedere, eventualele dezavantaje legate de internalizarea costurilor vor putea fi compensate prin avantajele obţinute, în special, în materie de reducere a poluării mediului, a poluării fonice, a distrugerii peisajului, a costurilor sociale, cum ar fi cele legate de prejudiciile aduse sănătăţii, de costul indirect al accidentelor etc., care generează costuri economice importante suportate de colectivitate, şi, prin urmare, de cetăţenii europeni. Acesta este obiectul directivei prezentate spre examinare.

3.3 În pofida recentei promulgări a Directivei 2006/38/CE, Comitetul, Consiliul şi Parlamentul consideră necesară modificarea acesteia, astfel încât să devină mai eficientă.

În acest sens, CESE consideră că proiectul de directivă examinat, elaborat la solicitarea Parlamentului European, este oportun.

Acest proiect de directivă îi permite, de asemenea, Uniunii Europene să transmită un semnal important pieţei, pentru ca aceasta din urmă să îşi îmbunătăţească performanţele economice şi legate de mediu indispensabile îndeplinirii obiectivelor pe care aceasta şi le-a fixat în cadrul „Pachetului energetic”.

3.4 Comitetul consideră că Comisia trebuie să vegheze asupra bunei funcţionări a pieţei interne, să prevină denaturarea concurenţei dintre întreprinderile de transport din statele membre şi să garanteze coeziunea teritorială, economică şi socială.

Aplicarea taxei pentru utilizarea infrastructurilor va genera reevaluarea taxelor pentru statele membre periferice şi de tranzit, care se vor confrunta cu o creştere a costurilor de import şi export ale produselor, ce nu suferă comparaţie cu costurile pe care le atrag după sine, în prezent, poluarea, deteriorarea infrastructurilor, congestionarea traficului, prejudiciile aduse sănătăţii cetăţenilor şi mediului. Cu toate acestea, CESE este conştient de faptul că, într-o piaţă integrată, circulaţia mărfurilor se face fără altă polarizare decât cea a ofertei şi a cererii, în funcţie de moment, de la periferie spre centru sau viceversa. Având în vedere că taxa pentru utilizarea infrastructurii se aplică tuturor transportatorilor rutieri, aceasta are, în interiorul Uniunii, avantajul de a situa toţi operatorii la nivel egal, înţelegându-se de la sine faptul că consumatorul final este, întotdeauna, cel care plăteşte, în ultimă instanţă, costurile.

3.5 Comitetul este conştient de faptul că, din ansamblul consecinţelor negative care se pun pe seama transportului rutier, doar o parte sunt atribuite transportului de mărfuri.

Prin urmare, aplicarea de taxe ar trebui abordată în mod global.

3.6 În opinia Comitetului, Comisia trebuie, aşa cum cere directiva, să prezinte în cel mai scurt timp un model de evaluare a tuturor costurilor externe, însoţit de o analiză a impactului internalizării costurilor externe ale tuturor modurilor de transport, de o strategie de implementare comună şi progresivă a modelului la toate modurile, evitându-se măsuri care să denatureze concurenţa dintre acestea, şi de punerea corectă în aplicare a comodalităţii.

3.7 Aşa cum s-a indicat deja în revizuirea din 2006 a politicii europene privind transporturile, este necesară o gamă largă de instrumente politice, atât comunitare, cât şi naţionale, pentru a optimiza lanţurile logistice europene, pentru a face astfel încât toate modurile de transport să devină mai ecologice şi mai eficiente şi, în ultimă instanţă, pentru a asigura un transport mai durabil, prin intermediul comodalităţii (7).

În acest sens, Comitetul consideră oportun în acest moment ca, independent de conţinutul acestei directive, programul de lucru al Comisiei să acorde un loc mai important unor măsuri paralele şi complementare cu caracter pozitiv, cum ar fi stimularea achiziţionării de vehicule ecologice, a consumului de combustibili alternativi, a investiţiilor în cercetare, dezvoltare şi inovare, a cooperării între modurile de transport, promovarea utilizării transportului public, punerea în aplicare a unor politici de formare în domeniul siguranţei rutiere şi al condusului economic, reglementarea şi armonizarea aplicării restricţiilor de circulaţie (prin deschiderea de coridoare de liberă circulaţie la nivel european, care să evite congestionarea traficului şi blocajele artificiale), ceea ce ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei lucrătorilor din sectorul transportului internaţional, permiţându-le să se întoarcă acasă.

3.8 Comitetul doreşte ca punerea în aplicare a conţinutului operaţional al acestei directive să fie însoţită de dezvoltarea transportului multimodal, astfel încât să se ofere o soluţie alternativă reală la utilizarea infrastructurii rutiere.

3.9 Comitetul ia în considerare faptul că, în prezent, transportatorii rutieri sunt dezavantajaţi de costurile generate de congestionarea traficului, având în vedere impactul acesteia asupra productivităţii transportului. Orice măsură care urmăreşte reducerea acestei congestionări - care reprezintă, în parte, obiectul directivei supuse spre examinare – va duce, cu timpul, la îmbunătăţirea productivităţii transportului rutier.

În acest context, Comitetul subliniază importanţa costului congestionării traficului, care va putea fi abordat de statele membre în cadrul plăţii costurilor externe propuse de Comisie. Într-adevăr, costurile congestionării reprezintă 1,1 % din PIB-ul Uniunii Europene (8). În lipsa unor noi măsuri, se estimează că, în 2020, 29 % din reţeaua rutieră europeană va fi congestionată, ceea ce va avea efecte negative în termeni de consum de carburant (consum suplimentar cuprins între 10 şi 30 % în caz de congestionare puternică) (9) şi de emisii de CO2. Congestionarea reprezintă 42 % din ansamblul costurilor externe ale transportului rutier. Vehiculele grele au un impact considerabil, provocând un nivel al congestionării drumurilor interurbane care poate fi de până la 3,5 ori mai mare decât cel generat de autovehiculele personale (10).

3.10 Comitetul consideră că veniturile provenite din impozitare trebuie utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii sectorului transporturilor sub aspectul performanţelor ecologice, sociale şi economice.

În cadrul alocării veniturilor provenite din taxarea costurilor externe, trebuie să se acorde o atenţie specială îmbunătăţirii condiţiilor de muncă ale şoferilor, în special prin construirea de spaţii de parcare securizate, care să le permită să se odihnească în condiţii bune, îmbunătăţirii flotei de transport prin intermediul investiţiilor în cercetare, dezvoltare şi inovare, precum şi înlesnirii respectării legislaţiei sociale.

În acest sens, directiva ar putea să includă o menţiune cu caracter social, care să semnaleze efectele pe care alocarea veniturilor generate le-ar avea asupra îmbunătăţirii condiţiilor de muncă ale şoferilor.

3.11 CESE solicită Comisiei să ia măsuri adecvate pentru ca transportatorii să poată transfera către clienţii lor costurile generate de taxele corespunzătoare punerii în aplicare a acestei directive. Obiectivul este acela de a se impune costul real transportului de mărfuri, şi nu de a limita condiţiile sociale ale lucrătorilor din acest sector.

3.12 Comitetul este de acord cu Comisia că utilizarea sistemelor electronice de plată a taxelor de trecere, în comparaţie cu clasicele cabine de încasare, reprezintă un factor esenţial pentru a evita perturbarea fluidităţii traficului, care aduce prejudicii tuturor utilizatorilor, şi pentru a preveni efectele negative asupra mediului la nivel local produse de cozile care se formează la barierele punctelor de plată a taxei de trecere. Din acest punct de vedere, va trebui să li se acorde o atenţie specială salariaţilor care îşi vor pierde locul de muncă în contextul creării unor sisteme electronice. În mod concret, aceştia vor trebui ajutaţi să-şi găsească locuri de muncă alternative în regiunea respectivă şi vor trebui organizate cursurile de pregătire necesare în acest sens.

4. Observaţii specifice

4.1 Comitetul salută faptul că taxele de trecere şi taxele de utilizare nu presupun niciun tip de discriminare, cu condiţia aplicării aceluiaşi principiu, astfel încât să se raţionalizeze utilizarea acestora şi să se evite costurile inutile pentru societate în ansamblu.

4.2 Comitetul consideră că guvernele trebuie să acorde mai multă importanţă amenajării teritoriale a localităţilor, pentru a concilia condiţiile propice de locuit ale populaţiei cu nevoile de comunicare ale cetăţenilor, evitând concentrările urbane în proximitatea drumurilor publice interurbane. De asemenea, trebuie promovată cercetarea în domeniul îmbunătăţirii tehnice a suprafeţei carosabile, ceea ce ar duce la o reducere a poluării fonice, în beneficiul cetăţenilor.

4.3 Dat fiind că evitarea unui nivel înalt de congestionare a traficului şi de poluare reprezintă un obiectiv social important, Comitetul consideră oportună o analiză a tipurilor de vehicule care contribuie la formarea blocajelor din trafic, pentru a dispune de o perspectivă mai realistă în ceea ce priveşte măsurile de atenuare a consecinţelor provocate de acestea.

4.4 Comitetul agreează ideea ca valoarea taxei bazate pe costurile externe să fie stabilită de o autoritate independentă de organizaţia responsabilă cu gestionarea şi colectarea totală sau parţială a taxei, cu condiţia asigurării unui grad înalt de obiectivitate.

4.5 Comitetul consideră oportun ca eventualele majorări datorate internalizării costurilor aferente infrastructurilor din regiunile montane să fie destinate finanţării construirii de proiecte prioritare de interes european care să favorizeze comodalitatea şi care să implice o alternativă de transport combinat pentru modul de transport care contribuie la finanţarea infrastructurilor.

4.6 Comitetul consideră oportun ca în cazul în care, în timpul unui control, conducătorul auto nu poate prezenta documentele vehiculului care să ateste categoria de emisii EURO a acestuia, statele membre să-i poată aplica nivelul maxim al taxei de trecere, cu condiţia să fie posibilă o compensare ulterioară prin rambursarea corespunzătoare sumei încasate în plus.

4.7 Comitetul ar dori un sistem prin care vehiculele să fie tratate diferenţiat, în funcţie de măsura în care poluează şi de zgomotul pe care îl produc.

4.8 Comitetul consideră pozitiv faptul că punerea în aplicare şi colectarea taxelor de trecere şi de utilizare a infrastructurii urmează să se facă astfel încât să afecteze cât mai puţin fluiditatea traficului. De asemenea, CESE consideră că este indispensabilă reducerea blocajelor din trafic care există în prezent în unele puncte de plată a taxei de trecere care coincid cu punctele de trecere a frontierei.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 317, 23.12.2009, p. 80.

(2) Cf. avizul citat în nota de subsol nr. 1.

(3) JO C 277, 17.11.2009, p. 85.

(4) Conform datelor statistice ale Direcţiei Generale Energie şi Transporturi a Comisiei Europene pentru anul 2006, parcul de autovehicule al UE-27 este alcătuit din 30 837 000 de motociclete, 229 954 000 de autoturisme, 797 900 de autobuze şi 32 249 000 de vehicule de marfă.

(5) Articolul 11 din Directiva 2006/38/CE prevede că Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului, până la 10 iunie 2011, un raport privind punerea în aplicare a prezentei directive, ţinând cont de evoluţiile tehnologice şi de evoluţia densităţii traficului, inclusiv utilizarea vehiculelor mai mari de 3,5 tone şi mai mici de 12 tone şi evaluând impactul lor asupra pieţei interne, inclusiv asupra regiunilor insulare, izolate sau periferice ale Comunităţii, nivelul investiţiilor din sector şi contribuţia proprie la obiectivele unei politici de transport durabile.

Statele membre înaintează Comisiei informaţiile necesare pentru elaborarea raportului până la 10 decembrie 2010.

După examinarea tuturor opţiunilor, inclusiv costurile legate de protecţia mediului, zgomot, congestiile de trafic şi sănătate, Comisia prezintă, până la 10 iunie 2008, un model general aplicabil, transparent şi inteligibil pentru evaluarea tuturor costurilor externe pentru a servi ca bază pentru viitoarele calcule ale tarifelor de utilizare a infrastructurilor. Acest model este însoţit de o analiză de impact a internalizării costurilor externe pentru toate modurile de transport şi de o strategie pentru punerea treptată în aplicare a modelului pentru toate modurile de transport. Raportul şi modelul sunt însoţite, dacă este cazul, de propuneri pentru Parlamentul European şi Consiliu privind revizuirea viitoare a prezentei directive.

(6) Cf. nota de subsol nr. 1.

(7) „Comodalitatea” desemnează utilizarea eficientă a modurilor de transport, atât separat, cât şi în cadrul unei integrări multimodale în sistemul european de transport, în vederea unei utilizări optime şi durabile a resurselor.

(8) Comisia Europeană, Comunicarea privind ecologizarea transporturilor.

(9) Comisia Europeană, Studiu de impact privind internalizarea costurilor externe, p. 55.

(10) A se vedea studiul IMPACT elaborat de CE Delft.

ANEXĂ LA AVIZUL

Comitetului Economic şi Social European

Următorul amendament, care a primit cel puţin un sfert din voturile exprimate, a fost supus la vot şi respins în cursul dezbaterilor:

Punctul 3.9

Se modifică după cum urmează:

„Comitetul ia în considerare faptul că, în prezent, transportatorii rutieri sunt dezavantajaţi de costurile generate de congestionarea traficului, având în vedere impactul acesteia asupra productivităţii transportului. Orice măsură care urmăreşte reducerea acestei congestionări - care constituie, în parte, obiectul directivei supuse spre examinare – va duce, cu timpul, la îmbunătăţirea productivităţii transportului rutier.

În acest context, Comitetul subliniază importanţa costului congestionării traficului, care va putea fi abordat de statele membre în cadrul plăţii costurilor externe propuse de Comisie. Într-adevăr, costurile congestionării reprezintă 1,1 % din PIB-ul Uniunii Europene (1) . În lipsa unor noi măsuri, se estimează că, în 2020, 29 % din reţeaua rutieră europeană va fi congestionată, ceea ce va avea efecte negative în termeni de consum de carburant (consum suplimentar cuprins între 10 şi 30 % în caz de congestionare puternică) (2) şi de emisii de CO2. Congestionarea reprezintă 42 % din ansamblul costurilor externe ale transportului rutier. .”

Expunere de motive

Ultima frază „Vehiculele grele au un impact considerabil, provocând un nivel al congestionării drumurilor interurbane care poate fi de până la 3,5 ori mai mare decât cel generat de autovehiculele personale” provine din manualul IMPACT elaborat de CE Delft, după cum se menţionează în nota de subsol, deşi fără a se indica pagina. Însă cercetările noastre arată că fraza din engleză este următoarea: „This approach reflects the responsibility for congestion in proportion to the road space consumed”, ceea ce este cu totul altceva. Ca atare, eliminarea textului este preferabilă reluării lui, dat fiind că frazele precedente sunt extrase din alte studii privind ansamblul circulaţiei rutiere, în timp ce studiul CE Delft se referă la maşinile grele luate individual şi că textul corespondent din studiu are în vedere doar unitatea de calcul standard şi porţiunea de spaţiu rutier ocupată de fiecare vehicul greu. Congestiile propriu-zise se datorează însă fie insuficienţei capacităţii de infrastructură în condiţiile unui flux determinat al autoturismelor personale şi al vehiculelor grele la un moment dat, fie unui eveniment excepţional (accident sau condiţii meteorologice nefavorabile). În primul caz, factorul decisiv este intensitatea traficului autoturismelor personale şi al vehiculelor grele sau repartiţia acestor două elemente (conform Eurostat pentru UE-27, procentul vehiculelor grele din ansamblul fluxului de trafic este mai mic chiar de 20 %, maşinile personale reprezentând 230 de milioane, pe când autobuzele şi vehiculele grele sunt în număr de 34 de milioane). În ce priveşte al doilea caz, accidentele din perioada 1996-2006 nu au putut fi imputate vehiculelor grele decât în proporţie de 13 % în medie la nivelul UE; chiar şi astfel, doar o parte a acestor accidente provoacă congestionarea circulaţiei.

Voturi pentru: 91

Voturi împotrivă: 138

Abţineri: 10

(1) Comisia Europeană, Comunicarea privind ecologizarea transporturilor.

(2) Comisia Europeană, Studiu de impact privind internalizarea costurilor externe, p. 55.

(3)

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/98

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind protecţia infrastructurilor critice de informaţie „Protejarea Europei de atacuri cibernetice şi perturbaţii de amploare: ameliorarea gradului de pregătire, a securităţii şi a rezilienţei”

COM(2009) 149 final

(2010/C 255/18)

Raportor: dl McDONOGH

La 30 martie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

„Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind protecţia infrastructurilor critice de informaţie Protejarea Europei de atacuri cibernetice şi perturbaţii de amploare: ameliorarea gradului de pregătire, a securităţii şi a rezilienţei”

COM(2009) 149 final.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 179 de voturi pentru, şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Comitetul salută comunicarea Comisiei privind planul de acţiune pentru protecţia infrastructurilor critice de informaţie (ICI) în Europa. Comitetul împărtăşeşte îngrijorarea Comisiei cu privire la vulnerabilitatea Europei faţă de atacuri cibernetice, deficienţe tehnice, atacuri provocate de factorul uman şi catastrofe naturale, precum şi la uriaşele pagube pe care acestea le-ar produce economiei şi a bunăstării cetăţenilor UE. Împărtăşim constatarea Comisiei referitoare la necesitatea de a acţiona urgent pentru a spori coordonarea şi cooperarea UE în faţa acestei probleme critice. Suntem, de asemenea, de acord cu Comisia în ceea ce priveşte necesitatea de a elabora rapid un cadru politic cuprinzător pentru protecţia ICI.

1.2 Comitetul ia notă de concluziile Conferinţei ministeriale a UE privind protecţia infrastructurilor critice de informaţie (CIIP) şi este îngrijorat de slaba pregătire a Europei de a face faţă atacurilor cibernetice pe scară largă sau perturbaţiilor ICI, dat fiind că abordările din fiecare stat membru necesare protecţiei ICI sunt adesea inegale şi insuficient coordonate. Se cunoaşte modul în care evoluţia internetului şi lipsa unei reflecţii la nivel sistemic în privinţa securităţii şi rezilienţei infrastructurilor de informaţie au dat naştere situaţiei grave în care ne aflăm în prezent. Cu toate acestea, dat fiind că necesitatea de lua măsuri a fost, în sfârşit, formulată, Comitetul îndeamnă Comisia să acţioneze cu hotărâre şi fără întârziere pentru a aborda această problemă.

1.3 Comitetul sprijină planul de acţiune la nivel înalt cu cinci piloni prezentat în comunicare şi felicită Comisia pentru munca sa; este extrem de dificil să se elaboreze o abordare integrată, cu implicarea tuturor părţilor interesate şi pe mai multe niveluri în vederea creşterii securităţii şi rezilienţei ICI - în special ţinând seama de caracterul heteroclit al părţilor interesate şi de complexitatea infrastructurilor europene de informaţie. Comitetul recunoaşte, de asemenea, importanţa asistenţei şi contribuţiei Agenţiei Europene pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA) pentru îndeplinirea obiectivelor acestei comunicări.

1.4 Comitetul observă că părţile interesate nu au făcut suficiente eforturi de punere în aplicare a Rezoluţiei Consiliului 2007/C 68/01 privind securitatea şi rezilienţa infrastructurii TIC (1). De dificultatea de a elabora politici eficiente de protecţie a celor mai critice infrastructuri de informaţie din Europa profită cei care intenţionează să atace ICI din motive politice sau financiare. De aceea, Comitetul îndeamnă Comisia să-şi asume mai ferm rolul de lider, necesar pentru a asocia toate părţile interesate şi pentru a pune în aplicare măsuri eficiente de protejare a Europei de posibilele ameninţări la adresa infrastructurilor sale critice de informaţie. Comitetul nu crede că planul de acţiune prezentat în comunicare va produce rezultatele aşteptate atâta timp cât responsabilitatea punerii în aplicare nu este încredinţată unei autorităţi de reglementare corespunzătoare.

1.5 Comitetul atrage atenţia Comisiei asupra avizelor anterioare ale CESE care au formulat observaţii cu privire la necesitatea unei societăţi informaţionale sigure, la preocupările referitoare la securitatea online şi la protecţia infrastructurilor critice.

2. Recomandări

2.1 Uniunea Europeană ar trebui să încredinţeze unei autorităţi de reglementare corespunzătoare, din care să facă parte membri ai Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, răspunderea de a pune în aplicare o protecţie eficientă a infrastructurilor critice de informaţie din întreaga UE.

2.2 Toate statele membre ar trebui să-şi dezvolte o strategie naţională, o politică şi un cadru de reglementare solid, procese holistice de gestionare a riscurilor la nivel naţional, precum şi măsuri şi mecanisme adecvate de pregătire. În acest sens, fiecare stat membru ar trebui să constituie o echipă guvernamentală de intervenţie în caz de incidente de securitate în domeniul IT (CERT) şi să o afilieze Grupului Guvernamental European al CERT (EGC- European Governmental Emergency Response Teams Group) (2).

2.3 Comisia trebuie să-şi accelereze eforturile în vederea înfiinţării Parteneriatului public-privat european pentru rezilienţă (EP3R) şi să-l asocieze activităţilor Agenţiei Europene pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA) şi Grupului Guvernamental European al CERT (EGC).

2.4 Politica privind protecţia infrastructurilor critice de informaţie (CIIP) ar trebui să se inspire, la toate nivelurile sale, din cele mai bune practici în materie de gestionare a riscului. Costul potenţial al deficienţelor în materie de securitate şi de rezilienţă ar trebui să fie cuantificat şi comunicat părţilor interesate răspunzătoare respective.

2.5 Trebuie impuse sancţiuni, inclusiv de natură financiară, părţilor interesate care nu-şi îndeplinesc sarcinile care le revin în cadrul unei politici CIIP, într-o măsură proporţională cu deficienţele sistemului cauzate de neglijenţa acestora.

2.6 Responsabilitatea pentru securitatea şi rezilienţa ICI trebuie să le revină în cea mai mare parte părţilor interesate importante – guvernelor, furnizorilor de infrastructură şi de tehnologie; acestora nu trebuie să li se permită să-şi eludeze responsabilitatea prin transferarea acesteia asupra consumatorilor, fie ei întreprinderi sau cetăţeni.

Securitatea şi rezilienţa trebuie asigurate în mod obligatoriu la conceperea tuturor sistemelor de tehnologii ale informaţiei şi comunicării (TIC) puse în aplicare în UE. Încurajăm părţile interesate din sectorul privat al CIIP să continue să facă eforturi pentru îmbunătăţirea situaţiei, mai ales în domeniile legate de rezilienţă, cum ar fi gestionarea reţelelor, gestionarea riscurilor şi continuitatea operaţională.

2.7.1 Stabilirea de bune practici şi de standarde şi verificarea respectării acestora trebuie să constituie o componentă fundamentală a oricărei politici care vizează prevenirea deficienţelor, măsurile de intervenţie în caz de urgenţă şi redresarea ICI.

2.7.2 Trebuie să se acorde prioritate punerii în aplicare a tehnologiilor IPv6 (cel mai recent protocol pentru adresele internet) şi DNSSEC (ansamblu de programe destinate creşterii securităţii gestionării internaţionale a sistemului de nume de domenii internet) pe întreaga reţea internet din UE, ceea ce va duce la o securitate sporită pe internet.

2.8 Încurajăm părţile interesate, atât din sectorul public, cât şi din cel privat, să colaboreze în mod regulat pentru a-şi verifica gradul de pregătire şi măsurile de intervenţie în caz de urgenţă, prin intermediul unor exerciţii. Acordăm întregul sprijin propunerilor cuprinse în Comunicarea Comisiei privind organizarea, până în anul 2010, a primului exerciţiu paneuropean.

2.9 Trebuie încurajată crearea în Europa a unei industrii puternice în domeniul securităţii informatice, pentru a corespunde competenţelor existente în industria americană din domeniu, care beneficiază de fonduri importante. Investiţiile în cercetarea şi dezvoltarea pe teme legate de CIIP trebuie să crească substanţial.

2.10 Trebuie majorate fondurile consacrate dezvoltării de competenţe şi programelor de informare şi de sensibilizare din domeniul securităţii cibernetice.

2.11 Trebuie înfiinţate, în fiecare stat membru, agenţii de informare şi de asistenţă pentru a ajuta IMM-urile şi cetăţenii să înţeleagă care le sunt responsabilităţile în cadrul unei politici CIIP şi pentru a se conforma acestora.

2.12 În interesul securităţii, UE ar trebui să-şi dezvolte poziţia privind viitorul guvernării internetului (3), care solicită o abordare cu caracter multilateral mai marcat, care să respecte priorităţile naţionale ale SUA, reflectând totodată interesele Uniunii Europene. Acţiunea UE în acest domeniu ar trebui să includă o reflecţie aprofundată asupra interacţiunilor dintre securitatea cibernetică şi respectarea libertăţilor publice şi private.

3. Context

Ameninţarea unor atacuri cibernetice de amploare asupra infrastructurilor critice de informaţie

3.1.1 Infrastructurile critice de informaţie (ICI) cuprind tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC), care asigură platformele fundamentale de informaţie şi comunicare pe baza cărora sunt furnizate bunuri şi servicii fundamentale, inclusiv funcţii societale vitale, cum ar fi aprovizionarea cu electricitate şi apă, serviciile de transport, bancare, de sănătate şi de urgenţă.

3.1.2 ICI sunt caracterizate de un nivel înalt de integrare a unor sisteme complexe, de interdependenţa în raport cu alte infrastructuri (de exemplu, cea de energie electrică), precum şi de interconectarea transfrontalieră. Aceste infrastructuri sofisticate sunt astfel expuse unui mare număr de riscuri, care ar putea da naştere unor deficienţe ale sistemelor cu consecinţe catastrofale, afectând simultan serviciile societale vitale în numeroase state membre. Riscurile ar putea proveni din erori umane, deficienţe tehnice, atacuri provocate de factorul uman (inclusiv de natură criminală sau din motive politice) şi catastrofe naturale. Analiza riscurilor evidenţiază lacunele unor astfel de sisteme, relevând totodată posibilitatea ca aceste sisteme să fie controlate prin practici care – intenţionat sau nu – aduc atingere atât libertăţilor publice, cât şi celor private. Comisia are obligaţia de a asigura respectarea drepturilor fundamentale în elaborarea legislaţiei comunitare.

3.1.3 Guvernele şi ansamblul furnizorilor de servicii vitale nu fac cunoscute publicului deficienţele de securitate şi rezilienţă decât dacă sunt obligaţi să o facă. Chiar şi în aceste condiţii, se cunosc numeroase exemple de ameninţări la adresa infrastructurii critice cauzate de deficienţele de securitate şi de rezilienţă de la nivelul ICI:

—	în 2007 şi 2008, au avut loc atacuri cibernetice de amploare în Estonia, Lituania şi Georgia;

—	în 2008, întreruperea cablurilor submarine intercontinentale din Mediterana şi din Golful Persic a afectat traficul internet în numeroase ţări;

—	în aprilie 2009, responsabilii federali cu securitatea din SUA au avertizat cu privire la pătrunderea în reţeaua electrică a SUA a unor „spioni cibernetici”, în urma cărora au rămas în reţea programe informatice care ar putea fi folosite pentru a perturba sistemul;

—	în luna iulie, SUA şi Coreea de Nord au fost nevoite să facă faţă unor întreruperi manifeste ale serviciilor (implicând preluarea controlului asupra unui număr de 100 000-200 000 de calculatoare, devenite „zombi”), ceea ce a afectat funcţionarea a numeroase site-uri guvernamentale.

3.1.4 Problema este exacerbată în mare măsură de intenţiile distructive ale grupurilor criminale şi de utilizarea războaielor cibernetice în scopuri politice.

—

Prin exploatarea lacunelor sistemelor de operare ale calculatoarelor personale conectate la internet, grupurile criminale au creat aşa-numitele botnets – reţele de calculatoare conectate prin intermediul unor programe de malware (malicious software) sub forma unui computer virtual unic care ascultă de comenzile răufăcătorilor („zombi” sau „drone”). Aceste botnets sunt folosite pentru diverse activităţi criminale şi pentru a sprijini atacuri cibernetice de amploare conduse de terorişti şi de guvernele implicate în războaie cibernetice, care închiriază de la criminali aceste botnets pentru a le folosi la rândul lor. Se estimează că una dintre aceste botnets, numită „Conficker” are la dispoziţie mai mult de 5 milioane de PC-uri.

3.1.5 Costurile economice ale deficienţelor de ICI ar putea fi extrem de ridicate. Forumul Economic Mondial evaluează la 10-20 % probabilitatea de a înregistra în următorii 10 ani o avarie majoră la nivelul ICI, costul potenţial la nivel global fiind de 250 de miliarde de dolari şi mii de vieţi omeneşti.

Problemele privind pregătirea pentru situaţii de urgenţă, securitatea şi rezilienţa

3.2.1 Internetul reprezintă principala platformă pe care se bazează majoritatea ICI din Europa. Arhitectura internetului are la bază interconectarea a milioane de calculatoare, fabricaţia, comunicaţiile şi controlul acestora fiind distribuite în întreaga lume. Această arhitectură fragmentată este esenţială pentru ca internetul să dea dovadă de stabilitate şi rezilienţă, cu posibilitatea de a restabili rapid traficul în cazul în care apare o problemă. Aceasta înseamnă, însă, că atacurile cibernetice de amploare pot fi iniţiate de la extremităţile reţelei, de exemplu prin intermediul botnets, de către orice răufăcător care are motivaţia şi cunoştinţele de bază necesare.

3.2.2 Reţelele globale de comunicare şi ICI presupun un nivel înalt de interconectivitate transfrontalieră. În aceste condiţii, nivelul scăzut de securitate şi de rezilienţă a reţelei dintr-o ţară poate afecta negativ securitatea şi rezilienţa ICI în toate celelalte ţări cu care este interconectată. Dată fiind această interdependenţă la nivel internaţional, Uniunii Europene îi revine sarcina de a elabora o politică integrată de gestionare a securităţii ICI şi a rezilienţei pe întreg teritoriul UE.

3.2.3 Nivelul de cunoştinţe şi de conştientizare a riscurilor care ameninţă ICI este scăzut, atât în rândul celor mai multe părţi interesate, cât şi în numeroase state membre. Foarte puţine ţări dispun de o politică globală de gestionare a acestor riscuri.

3.2.4 Propunerile de reformă privind cadrul de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice vor întări obligaţia operatorilor de reţea de a lua măsuri adecvate pentru identificarea riscurilor, asigurarea continuităţii serviciilor şi comunicarea incidentelor de încălcare a securităţii (4).

3.2.5 Marea majoritate a tehnologiilor care stau la baza platformei pentru ICI este furnizată de sectorul privat, iar asigurarea unei cooperări adecvate în vederea garantării unei protecţii eficiente a ICI depinde în mare măsură de existenţa unui nivel ridicat de competenţă, încredere, transparenţă şi comunicare între toate părţile interesate – guverne, întreprinderi şi consumatori.

3.2.6 Este fundamental să se recurgă la o abordare internaţională pe mai multe niveluri, care să implice toate părţile interesate.

3.3 Planul de acţiune cu cinci piloni

Comisia propune un plan de acţiune cu cinci piloni pentru a aborda aceste provocări:

1.	Pregătire şi prevenire: garantarea unui ridicat nivel de pregătire la toate nivelurile;

2.	Depistare şi reacţie: furnizarea de mecanisme adecvate de alertă rapidă;

3.	Atenuarea riscurilor şi redresarea după incidente: întărirea mecanismelor UE de apărare a ICI;

4.	Cooperare internaţională: promovarea pe plan internaţional a priorităţilor UE;

5.	Criterii pentru sectorul TIC: sprijinirea implementării directivei privind identificarea şi clasarea infrastructurilor critice europene (5).

În cadrul fiecărui pilon sunt stabilite obiective specifice cu termene de îndeplinire, unele dintre acestea mergând până la sfârşitul anului 2011.

4. Observaţii

4.1 Va fi extrem de dificil să se elaboreze şi să se pună în aplicare o strategie eficientă pentru protecţia ICI prin abordarea pe bază consultativă, voluntară şi de cooperare prezentată în comunicarea Comisiei. Având în vedere gravitatea problemei şi caracterul său urgent, Comitetul recomandă Comisiei să analizeze politica urmată în Marea Britanie şi în SUA, şi anume investirea unui autorităţi de reglementare cu responsabilitatea şi puterea legală necesare în acest sens.

4.2 Comitetul este de acord cu îndemnul Rezoluţiei 58/199 a Adunării Generale a ONU privind crearea unei culturi mondiale a securităţii cibernetice şi protecţia infrastructurilor critice de informaţie. Având în vedere că, în ceea ce priveşte securitatea şi rezilienţa ICI, ţările depind unele de altele - „puterea unui lanţ este egală cu cea a verigii celei mai slabe” - este îngrijorător faptul că numai 9 state membre au creat echipe CERT până în prezent şi s-au alăturat grupului EGC. Constituirea acestor echipe trebuie să devină prioritară în cadrul agendei interguvernamentale.

4.3 Printre părţile interesate din domeniul securităţii cibernetice a UE se numără orice cetăţean a cărui viaţă ar putea să depindă de serviciile esenţiale. Cetăţenii sunt, de asemenea, răspunzători de protecţia conexiunii lor la internet împotriva atacurilor, în măsura propriilor posibilităţi. O răspundere şi mai mare revine furnizorilor de tehnologie şi servicii din TIC care fac posibilă utilizarea ICI. Este esenţial ca toate părţile interesate să fie informate în mod corespunzător cu privire la securitatea cibernetică. Pentru Europa, este important, de asemenea, să se dispună de un mare număr de experţi în domeniul securităţii şi a rezilienţei TIC.

4.4 Comitetul recomandă ca, în fiecare stat membru, să existe o organizaţie al cărei rol să fie acela de a informa, conştientiza şi sprijini sectorul IMM-urilor pe teme legate de securitatea cibernetică. Companiile mari pot dobândi cu uşurinţă cunoştinţele necesare, însă IMM-urile au nevoie de sprijin.

4.5 Dat fiind că sectorul privat este cel care furnizează cea mai mare parte a ICI, este important să se încurajeze un grad înalt de încredere şi cooperare cu ansamblul întreprinderilor responsabile pentru ICI. Iniţiativa EP3R, lansată de Comisie în luna iunie, merită salutată şi încurajată. Cu toate acestea, Comitetul consideră că această iniţiativă trebuie sprijinită printr-o legislaţie care să impună cooperarea acelor părţi interesate care nu se implică în mod responsabil.

4.6 Raţiunea de a fi a gestionării riscurilor ca disciplină ştiinţifică este aceea de a facilita rezolvarea problemelor de tipul celor conţinute în prezentul document. Comisia ar trebui să insiste în planul său de acţiune asupra utilizării, după caz, a celor mai bune practici din domeniul gestionării riscurilor. Trebuie subliniată în mod deosebit utilitatea cuantificării riscurilor şi costurilor unor eventuale deficienţe, pentru fiecare nivel al ICI. Atunci când probabilitatea şi costul posibil al unor deficienţe sunt cunoscute, părţile interesate pot fi motivate mai uşor să treacă la acţiune. Este, de asemenea, facilitată tragerea lor la răspundere pe plan financiar pentru neîndeplinirea obligaţiilor care le revin.

4.7 Părţile interesate importante încearcă să-şi restrângă responsabilitatea folosindu-se de puterea lor de pe piaţă pentru a-i obliga pe clienţi sau pe furnizori să accepte condiţii care protejează întreprinderea mare în raport cu propria responsabilitate, de exemplu prin acorduri de licenţă pentru programe informatice sau acorduri de interconectare ISP care limitează răspunderea în cazul unor incidente legate de securitate. Aceste acorduri ar trebui să fie considerate ilegale, iar răspunderea ar trebui să revină întreprinderii mari.

4.8 Securitatea şi rezilienţa pot şi trebuie să fie incorporate în conceperea fiecărei reţele TIC. Prioritatea ar trebui să fie analizarea topologiei arhitecturii reţelei în statele membre şi în UE în ansamblu, pentru a identifica punctele în care se înregistrează o concentrare inacceptabil de mare a fluxului de informaţii şi cele care prezintă un risc ridicat de deficienţă a reţelei. În special marea concentrare a traficului internet într-un număr extrem de redus de IXP (Internet Exchange Points) în anumite state membre constituie un risc inacceptabil.

4.9 Comitetul invită, de asemenea, Comisia să consulte observaţiile formulate anterior cu privire la COM(2008) 313 final – „Promovarea progresului internetului – Plan de acţiune privind implementarea versiunii 6 a protocolului Internet (IPv6) în Europa” (6). Recomandăm, de asemenea, punerea în aplicare, în măsura posibilului, a tehnologiilor DNSSEC, pentru a spori securitatea internetului.

4.10 Odată cu lansarea politicii sale privind securitatea cibernetică, SUA au preconizat pentru 2009 şi 2010 cheltuieli bugetare de 40 de miliarde de dolari în acest domeniu. Aceasta reprezintă o infuzie masivă de fonduri în sectorul securităţii şi va face ca numeroase întreprinderi din domeniul securităţii tehnologiilor informatice, inclusiv întreprinderi din Europa, să-şi concentreze eforturile în SUA. De asemenea, întreprinderile americane din domeniul securităţii vor fi astfel încurajate să devină lideri la nivel mondial. Este de preferat ca Europa să dispună de propria ei industrie ultramodernă, care să concureze de pe poziţii egale cu întreprinderile americane şi ca industria din domeniul securităţii să investească suficiente eforturi şi să se concentreze asupra necesităţilor europene în materie de infrastructură. Comitetul solicită Comisiei să reflecteze asupra unei posibile căi de a contrabalansa acest stimulent financiar masiv oferit de SUA.

4.11 Comitetul susţine recenta comunicare a Comisiei privind viitorul guvernării internetului (3). În opinia Comitetului, UE trebuie să exercite o influenţă sporită asupra practicilor şi politicilor ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers – societatea care atribuie nume de domenii şi numere în cadrul internetului) şi IANA (Internet Assigned Numbers Authority – autoritatea însărcinată cu atribuirea numerelor adreselor internet), iar actuala supraveghere unilaterală exercitată de către SUA ar trebui înlocuită cu mecanisme care să instituie o responsabilitate internaţională şi multilaterală.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2006) 251

(2) http://www.egc-group.org

(3) COM(2009) 277 final.

(4) Articolele 13a şi 13b din COM(2007) 697 final, referitoare la propunerile de amendamente la Directiva 2002/21/CE.

(5) Directiva Consiliului 2008/114/CE

(6) JO C 175, 28.7.2009, p. 92.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/103

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, către Consiliu, către Comitetul Economic şi Social European şi către Comitetul Regiunilor „Obiective strategice şi recomandări pentru politica UE în domeniul transportului maritim până în 2018”

COM(2009) 8 final

(2010/C 255/19)

Raportor: drBREDIMA

La 21 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, către Consiliu, către Comitetul Economic şi Social European şi către Comitetul Regiunilor - Obiective strategice şi recomandări pentru politica UE în domeniul transportului maritim până în 2018

COM(2009) 8 final.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 187 de voturi pentru, 7 voturi împotrivă şi 15 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 CESE salută comunicarea Comisiei, pe care, în ansamblu, o consideră o bază solidă şi realistă pentru o viitoare politică europeană în domeniul transportului maritim până în 2018, acest document recunoscând dimensiunea de facto globală a transportului maritim european, din perspectiva poziţiei sale competitive la scară globală, a siguranţei şi mediului, precum şi a necesităţii unor competenţe de înalt nivel în acest domeniu.

1.2 Comunicarea intervine într-un moment critic, în care transportul maritim se confruntă cu provocări importante: criza economică şi financiară mondială, care agravează criza ciclică şi structurală din sectorul transportului maritim, dezbaterile privind emisiile de dioxid de carbon produse de nave, în pregătirea Conferinţei de la Copenhaga a Convenţiei-cadru a ONU privind schimbările climatice (decembrie 2009), precum şi deficitul din ce în ce mai mare de navigatori, la nivel mondial. Aceste aspecte sunt exacerbate de pirateria maritimă şi imigraţia ilegală în UE pe Marea Mediterană.

1.3 Este absolut necesar ca tinerii să fie „atraşi” către o carieră în domeniul maritim şi să se adopte măsuri de „reţinere” a lor în această profesie. De asemenea, este necesară o abordare mai coordonată, care să includă toate părţile interesate (administraţii maritime, şcoli, asociaţii de armatori, sindicate ale navigatorilor). Formarea profesională în domeniul maritim trebuie îmbunătăţită din punct de vedere calitativ. Toate statele membre ar trebui să dezvolte programe în materie de formare şi de respectare a obligaţiilor legate de pavilion, pentru a asigura know-how-ul maritim în Europa. În acest scop, toate statele membre trebuie să dezvolte în continuare, din punct de vedere calitativ, instituţiile de formare în domeniul maritim. Pentru a elimina problemele şi pericolele cauzate de extenuare, este necesară crearea unor programe pe termen lung care să îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de lucru la bord, precum şi mărirea echipajului navelor (nave cu trei schimburi). Uniunea Europeană ar trebui să adopte o directivă privind echipajul minim. În plus ar trebui utilizat internetul, mass-media şi programele de televiziune care oferă informaţii despre viaţa pe mare. Comisia este încurajată să abordeze chestiunea la nivel european.

1.4 CESE, în colaborare cu consiliile economice şi sociale naţionale şi cu alte părţi interesate ale societăţii civile organizate, poate promova identitatea maritimă şi patrimoniul maritim ale Uniunii Europene şi poate populariza cele mai bune practici, pentru a-i atrage pe tineri către o carieră în acest domeniu. O conferinţă privind profesiile din domeniul maritim organizată de CESE ar putea contribui la transmiterea mesajului la nivel european.

1.5 Transportul maritim european este lider mondial. Această poziţie ar trebui consolidată prin orientările privind ajutoarele de stat, pentru a se menţine condiţiile unei concurenţe echitabile şi competitivitatea flotei europene le nivel mondial. Totodată, CESE solicită completarea reglementărilor UE în materie de ajutoare. Pe viitor, ajutoarele ar trebui acordate în principiu numai pavilioanelor din UE şi nu ar trebui să existe nicio posibilitate de a eluda standardele europene.

1.6 În contextul confruntării cu criza mondială, comunicarea face referire, pe bună dreptate, la angajamentul pe termen lung al UE privind o concurenţă deschisă şi echitabilă. Ar trebui sporite eforturile de evitare a măsurilor protecţioniste, dat fiind că acestea ar întârzia şi mai mult revenirea la o economie sănătoasă. Este primordial să se revină la principiile de bază ale transportului maritim, să se restabilească încrederea şi un comportament etic al părţilor implicate. Acest lucru este valabil şi pentru finanţarea sectorului naval.

1.7 Acordul maritim încheiat între UE şi China ar trebui promovat ca un model de „bună practică” (acord model) şi aplicat cu alţi parteneri comerciali, precum India, Brazilia, Rusia, ASEAN, Mercosur. Comisia ar trebui să elaboreze o strategie pentru Marea Neagră care să asigure transportul resurselor energetice dinspre Marea Caspică către Europa.

1.8 Comitetul invită Comisia să verifice existenţa unor acorduri maritime bilaterale privind împărţirea încărcăturilor între statele membre ale UE şi ţările terţe şi, dacă e cazul, să impună aplicarea acquis-ului comunitar (Regulamentele 4055/86 şi 4058/86).

1.9 CESE îşi reiterează sprijinul pentru investiţii în activitatea de cercetare şi dezvoltare în domeniul navelor, carburanţilor şi porturilor ecologice, care stimulează crearea de mai multe locuri de muncă ecologice.

1.10 În perspectiva Conferinţei de la Copenhaga privind schimbările climatice (decembrie 2009), CESE reafirmă că aplicarea unui sistem de comercializare a emisiilor în sectorul transportului maritim este mult mai complicată decât în sectorul transportului aerian. În ceea ce priveşte protecţia mediului, CESE doreşte să adauge că este de acord ca filozofia unui transport maritim de calitate să primească un nou impuls şi este de părere că Uniunea nu trebuie să uite să combată, în condiţiile unui trafic maritim şi costier foarte intens, practicile curăţării rezervoarelor pe mare şi existenţa navelor sub-echipate.

1.11 Aplicarea valorilor limită ale conţinutului de sulf în zonele de control al emisiilor, care constituie, la prima vedere, o măsură ecologică, poate avea un efect contrar, şi anume trecerea de la transportul maritim la cel rutier. Politica europeană de comodalitate şi promovarea serviciilor de transport maritim pe distanţe scurte nu ar trebui puse în pericol.

1.12 Comitetul reafirmă necesitatea ca UE să reacţioneze cât mai rapid faţă de proliferarea actelor de piraterie asupra navelor comerciale în Africa şi sud-estul Asiei. Comisia ar trebui să promoveze instituirea unor jurisdicţii şi legislaţii care să pună capăt actualei impunităţi a actelor de piraterie. Trebuie urmărită o strânsă colaborare cu organizaţiile ONU, pentru a îmbunătăţi relaţiile politice, economice şi sociale în ţările de origine, în special în Somalia. CESE este strict împotriva înarmării personalului maritim. Pentru a controla imigraţia ilegală pe mare, UE ar trebui să dezvolte o politică de cooperare cu ţările terţe de origine şi de tranzit ale imigranţilor.

2. Introducere

2.1 La 21 ianuarie 2009, Comisia Europeană a publicat o comunicare privind obiectivele strategice şi recomandările pentru politica în materie de transport maritim a UE până în 2018 (1). Comunicarea este rezultatul consultărilor extinse cu părţile interesate, statele membre şi un grup de profesionişti experimentaţi din domeniul transportului maritim şi al unui studiu privind tendinţele în transportul maritim.

2.2 Comitetul a adoptat două avize care prefigurau actuala comunicare: Avizul privind Comunicarea pe tema „Către o viitoare politică maritimă a Uniunii” (2), din 26 aprilie 2007, şi Avizul privind Comunicarea privind o politică maritimă integrată pentru Uniunea Europeană (3), din 22 aprilie 2008. Comitetul îşi exprimă satisfacţia cu privire la adoptarea de către Comisie a majorităţii sugestiilor sale. De asemenea, CESE îşi reafirmă sprijinul ferm pentru o abordare globală, care să acopere toate activităţile maritime, astfel încât să se evite efectele neaşteptate pe care le-ar putea produce politicile sectoriale.

2.3 CESE salută comunicarea Comisiei, pe care, în ansamblu, o consideră o bază solidă şi realistă pentru o viitoare politică europeană în domeniul transportului maritim până în 2018, care să pună accentul pe rolul crucial pe care îl joacă transportul maritim european pentru comerţul european şi mondial, precum şi pentru viaţa de zi cu zi a cetăţenilor UE. Comunicarea recunoaşte dimensiunea de facto globală a transportului maritim european, din perspectiva poziţiei sale competitive la scară globală, a siguranţei şi mediului, precum şi a necesităţii unor competenţe de înalt nivel în acest domeniu.

Comunicarea intervine într-un moment critic, în care transportul maritim se confruntă cu provocări importante: a) criza economică şi financiară mondială, care agravează criza ciclică şi structurală din sectorul transportului maritim (deşi elaborarea comunicării a început înainte de criza mondială, principiile stabilite în cadrul acesteia rămân valabile în perioadele de criză); b) dezbaterile privind emisiile de dioxid de carbon produse de nave, care ar trebui să atingă punctul culminant înaintea Conferinţei de la Copenhaga a Convenţiei-cadru a ONU privind schimbările climatice din decembrie 2009; c) deficitul din ce în ce mai mare de navigatori, la nivel mondial.

2.4 Aceste provocări sunt exacerbate de renaşterea flagelului medieval al pirateriei pe mare şi de imigraţia ilegală pe Marea Mediterană.

2.5 Prezenta comunicare ar trebui parcursă în paralel cu Comunicarea privind un viitor sustenabil pentru transporturi [COM(2009) 279 final], care vede în urbanizare, congestia traficului, îmbătrânirea populaţiei europene şi imigraţia ilegală o serie de tendinţe care constituie tot atâtea provocări pentru politica secolului 21 în materie de transporturi. Viitoarea politică maritimă poate furniza răspunsuri la aceste provocări şi poate contribui la soluţionarea lor.

3. Resursele umane şi competenţele în domeniul navigaţiei şi în domeniul maritim

Este absolut necesară atragerea tinerilor către o carieră în domeniul maritim, pentru menţinerea unui înalt nivel de competenţă în clusterul maritim european – aflat pe primul loc la nivel mondial. Comitetul îşi exprimă îngrijorarea cu privire la rata ridicată de abandon în şcolile navale din anumite state membre, precum şi de abandonare a unei cariere în domeniul navigaţiei. Vocaţia maritimă a UE ar putea fi serios ameninţată în lipsa unei strategii globale şi rapide de sporire a atractivităţii profesiilor maritime. Exerciţiul de inventariere a posibilităţilor de carieră, deja lansat de partenerii sociali (Asociaţia Armatorilor din Comunitatea Europeană - ECSA şi Federaţia Europeană a Lucrătorilor din Transporturi - ETF), ar trebui dezvoltat. Metodele de „atragere” către profesia de marinar ar trebui asociate cu măsuri de „reţinere”.

3.1.1 Ar trebui utilizată ocazia oferită de criza mondială şi de creşterea şomajului pentru a promova posibilitatea unei cariere în domeniul maritim. În ciuda crizei, nivelul de ocupare a forţei de muncă în cadrul flotei europene s-a menţinut. Singurătatea şi despărţirea de familie constituie principalele cauze ale lipsei de atractivitate a profesiilor din domeniul maritim.

3.1.2 De asemenea, este necesară o abordare mai coordonată, care să includă toate părţile interesate (administraţii maritime, şcoli, asociaţii de armatori, sindicate ale navigatorilor), utilizarea internetului, a mass-mediei şi a programelor de televiziune care oferă imagini despre viaţa pe mare. Comisia este încurajată să abordeze chestiunea la nivel european.

3.2 În 2003, Asociaţia Armatorilor din Comunitatea Europeană (ECSA) şi Federaţia Europeană a Lucrătorilor din Transporturi (ETF) au elaborat un proiect menit să elimine hărţuirea şi persecuţiile la bordul navelor şi să pună în aplicare, în cadrul companiilor, politici eficace în materie de egalitate a şanselor. Proiectul răspunde obiectivelor-cheie ale Comitetului pentru dialog social sectorial la nivel european în transportul maritim, promovând prezenţa femeilor în cadrul echipajelor.

3.3 Formarea profesională în domeniul maritim trebuie îmbunătăţită din punct de vedere calitativ. Toate statele membre ar trebui să dezvolte programe în materie de formare şi de respectare a obligaţiilor legate de pavilion, pentru a asigura know-how-ul maritim în Europa. În acest scop, toate statele membre trebuie să dezvolte în continuare, din punct de vedere calitativ, instituţiile de formare în domeniul maritim. Este necesară crearea unor programe pe termen lung care să îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de lucru la bord. Comisia este invitată să analizeze şi să evalueze chestiunile legate de mărirea echipajului navelor, precum şi de riscurile şi problemele create de oboseală, în vederea reducerii acestora prin adoptarea unor măsuri adecvate. Trebuie create sisteme de promovare, educare şi formare. Trebuie îmbunătăţite condiţiile de muncă şi de viaţă la bord, creându-se condiţii egale la nivel global prin ratificarea Convenţiei OIM privind munca în domeniul maritim, din 2006, precum şi prin transpunerea de către statele membre a directivei bazate pe acordul la care au ajuns Asociaţia Armatorilor din Comunitatea Europeană (ECSA) şi Federaţia Europeană a Lucrătorilor din Transporturi (ETF) în privinţa acestei convenţii. Ar trebui respectată legislaţia internaţională, în special Convenţia internaţională privind standardele de pregătire a navigatorilor, brevetare - atestare şi efectuare a serviciului de cart (1995), în prezent în curs de revizuire.

3.4 Ar trebui dezvoltate mai mult activităţile de promovare, educare şi formare pentru atingerea unui nivel superior de calitate. Comisia ar trebui să examineze cele mai bune practici în vigoare în statele membre la nivelul învăţământului secundar, pentru promovarea carierelor în domeniul maritim. CESE aprobă propunerile privind schimburile de cadeţi (în cadrul Programului Erasmus), trimiterea acestora pe mare ca parte a procesului de formare a acestora şi îmbunătăţirea serviciilor medicale de la bordul navelor. De asemenea, Comitetul reafirmă (4) că merită luată în considerare utilizarea programului pentru atragerea elevilor către o carieră în domeniul maritim.

3.5 CESE insistă asupra necesităţii aplicării unui tratament echitabil marinarilor, în conformitate cu liniile directoare OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii)/OMI (Organizaţia Maritimă Internaţională) privind tratamentul egal al marinarilor în cazul unui accident maritim. Incriminarea marinarilor ar trebui tratată la nivel internaţional. Ar trebui ca OIM să efectueze o analiză detaliată a cazurilor în care state de pavilion membre ale aceste organizaţii au incriminat, în mod inacceptabil, marinari, în special cazurile în care aceştia au fost plasaţi în detenţie. De asemenea, CESE ar trebui să sublinieze că incriminarea marinarilor reprezintă o politică care afectează imaginea acestei profesii, într-un moment în care se înregistrează un grav deficit la nivel mondial de personal înalt calificat în domeniul maritim (5). Viitoarele politici comunitare ar trebui să fie elaborate în conformitate cu principiile convenite la scară internaţională şi cu standardele stabilite prin convenţiile MARPOL (Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave)/UNCLOS (Convenţia ONU privind dreptul mării).

3.6 CESE solicită statelor membre să ratifice Convenţia OIM din 2006, privind munca în domeniul maritim, care va crea un cadru de concurenţă echitabilă în ceea ce priveşte condiţiile de la bordul navelor şi va contribui la atragerea tinerilor către o carieră în acest domeniu.

3.7 CESE, în colaborare cu consiliile economice şi sociale naţionale şi alte părţi interesate ale societăţii civile, poate promova identitatea maritimă şi patrimoniul maritim ale Uniunii Europene şi poate populariza cele mai bune practici, pentru a-i atrage pe tineri către o carieră în acest domeniu. O conferinţă privind profesiile din domeniul maritim organizată de CESE ar putea contribui la transmiterea mesajului la nivel european.

4. Transportul maritim european pe pieţele mondiale

4.1 CESE îşi exprimă satisfacţia cu privire la recunoaşterea de către Comisie a necesităţii elaborării unor norme globale pentru o industrie globală, a importanţei reglementărilor maritime internaţionale şi a susţinerii eforturilor de a găsi soluţii la problemele privind reglementarea de la nivelul organismelor internaţionale (de exemplu OMI). Transportul maritim european este lider mondial. Această poziţie ar trebui consolidată prin orientările privind ajutoarele de stat (care urmează a fi revizuite în 2011), ce constituie un instrument ideal de menţinere a condiţiilor unei concurenţe echitabile şi a competitivităţii flotei europene la nivel mondial. Este necesară prelungirea orientărilor pentru menţinerea status-quo-ului. Totodată, CESE solicită completarea reglementărilor UE în materie de ajutoare. Pe viitor, ajutoarele ar trebui acordate în principiu numai pavilioanelor din UE şi nu ar trebui să existe nicio posibilitate de a eluda standardele europene.

4.2 În contextul confruntării cu criza mondială, comunicarea face referire, pe bună dreptate, la angajamentul pe termen lung al UE privind o concurenţă deschisă şi echitabilă. Ar trebui evitate măsurile protecţioniste, întrucât acestea ar întârzia şi mai mult revenirea la o economie sănătoasă. Problema mediului nu ar trebui să servească drept scuză pentru adoptarea unor măsuri protecţioniste.

4.3 Transportul maritim ar trebui să revină la principiile de bază şi la un comportament etic. Ar trebui reinstaurată încrederea atât în sectorul transportului maritim, cât şi în cel bancar. Nu ar trebui construite nave care nu răspund niciunei necesităţi economice. Este necesară o nouă abordare, care să îmbine finanţarea şi construcţia din perspectiva unor proiecte de transport maritim demne de interes. Statele membre UE ar trebui să se solidarizeze pentru atenuarea impactului crizei economice şi financiare (6) din sectorul maritim.

4.4 Sectorul european al transportului maritim se caracterizează prin spirit antreprenorial. Numărul mare de întreprinderi private (deseori familiale) de transport maritim constituie o caracteristică importantă a flotelor UE. Legislatorii europeni ar trebui să acorde o mai mare atenţie acestui model, caracteristicilor şi instituţiilor acestuia. Criza actuală din transportul maritim şi-a lăsat amprenta asupra întreprinderilor mici şi mijlocii, care formează coloana vertebrală a transportului maritim european. Totodată, CESE subliniază că trebuie eliminate din apele comunitare navele care nu corespund standardelor, indiferent de pavilion. În asemenea situaţii nu trebuie să existe nicio posibilitate de acordare de ajutoare.

4.5 În urma abolirii unilaterale a excepţiei de la regulile antitrust de care beneficiau conferinţele maritime în UE (2006), Comisia este invitată să monitorizeze consecinţele lipsei de uniformitate a regimurilor de concurenţă din lume. În prezent, există 110 jurisdicţii competente în materie de concurenţă, care aplică regimuri diferite unei industrii globale precum transportul de linie (7).

5. Un transport maritim de calitate

5.1 Comitetul consideră că adoptarea recentă a celui de-al treilea pachet privind siguranţa maritimă stabileşte un cadru regulamentar adecvat pentru siguranţa maritimă, care se concretizează într-un pachet legislativ european cuprinzător, bazat pe abordarea globală a OMI. Pachetul va viza transportul maritim care nu corespunde normelor, iar filozofia unui transport maritim de calitate va primi un nou impuls. Baza de date EQUASIS, creată de Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA), furnizează informaţii utile privind calitatea navelor.

Transportul maritim va continua să se dezvolte în viitorul apropiat şi să deservească un comerţ mondial aflat în continuă creştere. În consecinţă, vor creşte şi emisiile totale. Printr-o gamă de măsuri tehnice şi operaţionale, pot fi realizate reduceri semnificative. La acestea contribuie şi cercetarea şi dezvoltarea continue în domeniul sistemelor alternative de propulsie şi al combustibililor alternativi, precum şi al formei navelor. Performanţele navelor se numără printre cele mai bune în domeniul emisiilor atmosferice, în special în materie de dioxid de carbon, datorită faptului că acestea se află în curs de modernizare şi eficacităţii lor energetice, în ciuda distanţelor implicate.

5.2.1 În perspectiva Conferinţei de la Copenhaga privind schimbările climatice (decembrie 2009), CESE reafirmă (8) că aplicarea unui sistem de comercializare a emisiilor în sectorul transportului maritim şi, în special, în transportul maritim cu nave tramp, este mult mai complicată decât în sectorul transportului aerian. Luarea în considerare a oricărui instrument de piaţă posibil pentru transportul maritim nu trebuie să afecteze negativ competitivitatea comerţului maritim european.

5.2.2 Aplicarea valorilor limită ale conţinutului de sulf în zonele de control al emisiilor provenind de la nave constituie o măsură ecologică. Acest instrument ar trebui extins şi la celelalte bazine.

5.3 CESE îşi reiterează (2) solicitarea privind o legislaţie europeană de mediu aplicabilă vaselor de croazieră şi, dacă este posibil, navelor militare (3). Politica de mediu ar trebui să examineze şi poluarea maritimă nevizibilă.

5.4 CESE propune (9) o strategie echilibrată, care să urmărească îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi de mediu pe şantierele de reciclare, menţinând totodată capacitatea acestora de funcţionare, pentru a face faţă penuriei mondiale de şantiere de dezmembrare. Această strategie ar trebui aplicată temporar, până la intrarea în vigoare, la nivel internaţional, a Convenţiei internaţionale privind reciclarea sigură şi ecologică a navelor (2009).

6. Colaborarea la nivel internaţional

6.1 CESE a sensibilizat UE cu privire la problemele de transport maritim din anumite zone geografice (3) (de exemplu Oceanul Arctic, Marea Baltică, Marea Mediterană) şi constată cu satisfacţie că Comisia a răspuns prin publicarea comunicărilor privind ruta arctică, Strategia pentru Marea Baltică şi Strategia pentru Marea Mediterană. Comitetul constată că comunicarea subliniază importanţa strategică a flotei europene în ceea ce priveşte aprovizionarea fluidă a UE cu petrol şi gaze. Prin urmare, acesta invită Comisia să elaboreze o strategie pentru Marea Neagră, care să implice toate ţările din acest bazin, pentru a asigura transportul de resurse energetice dinspre Marea Caspică înspre Europa.

6.2 Trebuie intensificate eforturile în vederea încheierii, în cadrul OMC, a unui acord privind serviciile maritime. Acordul maritim încheiat între UE şi China poate fi promovat ca un model de „bună practică” (acord model) şi aplicat cu alţi parteneri comerciali, precum India, Brazilia, Rusia, ASEAN, Mercosur.

6.3 Comitetul invită Comisia să verifice existenţa unor acorduri maritime bilaterale privind împărţirea încărcăturilor între statele membre ale UE şi ţările terţe şi, dacă e cazul, să impună aplicarea acquis-ului comunitar (Regulamentele 4055/86 şi 4058/86). În acest sens, Comisia ar trebui să descurajeze acordurile bilaterale încheiate între ţări terţe.

6.4 În ceea ce priveşte propunerea privind creşterea vizibilităţii UE la nivelul OMI, în cazul unor competenţe comune ale UE şi ale statelor membre, se poate avea în vedere o consolidare a cooperării/coordonării statelor membre, fără a afecta participarea individuală a acestora. CESE reafirmă că „contribuţia în expertiză a statelor membre ale UE în cadrul organizaţiilor internaţionale (precum OMI, OIM) are o reputaţie. Această situaţie nu ar trebui subminată, ci mai degrabă îmbunătăţită” (2).

Comitetul reafirmă necesitatea ca UE să reacţioneze cât mai rapid la proliferarea actelor de piraterie (10) comise asupra navelor comerciale în Africa şi sud-estul Asiei. Absenţa tribunalelor şi a unor legislaţii adecvate încurajează impunitatea actelor de piraterie. Prin urmare, Comisia ar trebui să promoveze instaurarea unor jurisdicţii şi a unor legislaţii pertinente în zonele afectate. Se va urmări o colaborare strânsă cu organizaţiile ONU pentru a îmbunătăţi relaţiile politice, economice şi sociale în ţările de origine. Se impune eliminarea de urgenţă a cauzelor care stau la originea actelor de piraterie şi reinstaurarea legii, ordinii şi a relaţiilor sociale şi economice, în special în Somalia. În acest scop, ar trebui utilizate atât ajutorul UE pentru dezvoltare, cât şi acţiunea diplomatică. CESE este strict împotriva înarmării personalului maritim.

6.5.1 Conform unor date recente (11), actele de piraterie ar urma să producă economiei mondiale pagube în valoare de 16 miliarde de dolari. În Cornul Africii s-au comis, în 2008, 111 atacuri piratereşti şi alte 240 în cursul primelor şase luni ale anului 2009, care au pus în pericol viaţa a peste 1 000 de marinari. În cursul ultimelor 18 luni, piraţilor somalezi li s-au plătit, ca răscumpărare, 150 de milioane de dolari.

6.6 Pe lângă implicaţiile sale umanitare evidente, imigraţia ilegală generează grave probleme în materie de transport maritim şi de securitate a frontierelor maritime. Este stringent necesară consolidarea supravegherii maritime integrate în Marea Mediterană (Safe Sea Net, FRONTEX). Pentru a controla imigraţia ilegală pe mare, UE ar trebui să dezvolte o politică de cooperare cu ţările terţe de origine şi de tranzit ale imigranţilor.

7. Transportul maritim pe distanţe mici

7.1 În contextul transportului durabil şi al promovării transportului maritim pe distanţe mici, ar trebui să se investească mai mult în îmbunătăţirea infrastructurilor portuare şi a conexiunilor cu hinterlandul. Revizuirea TEN-T ar trebui să ia pe deplin în considerare acest parametru. CESE invită Comisia să identifice incompatibilităţile de la nivelul interfeţei dintre reţelele terestre şi cele maritime, pentru a facilita stabilirea de legături între UE şi ţările vecine cu care are frontiere comune.

8. Cercetarea şi inovarea în domeniul maritim

8.1 CESE (8) a invitat Comisia să devină lider mondial în materie de cercetare şi inovare în domeniul maritim şi constată cu satisfacţie reacţia pozitivă a Comisiei la acest apel.

8.2 CESE sprijină investiţiile în activităţile de cercetare şi inovare privind navele, carburanţii şi porturile ecologice, care stimulează de asemenea crearea de locuri de muncă ecologice. Ar trebui încurajate activităţile de cercetare şi dezvoltare care urmăresc reducerea sporită a emisiilor produse de nave.

8.3 În cadrul acestui proces, Comisia ar trebui să promoveze soluţii la provocările privind mediul energia, siguranţa şi cele de natură socială, care să îmbine o viitoare politică maritimă coerentă cu politica în materie de construcţii navale. Şantierele navale europene ar trebui să-şi orienteze competenţele demonstrate către construcţia de nave „ecologice”, utilizând iniţiativa Leadership 2015 şi alte programe adecvate.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2009) 8 final.

(2) JO C 168, 20.7.2007, pag. 50-56.

(3) JO C 211, 19.8.2008, pag. 31-36.

(4) JO C 211, 19.8.2008, pag. 31-36, cf. „New York Harbour School”, www.newyorkharbourschool.org

(5) În conformitate cu studiul întreprins în 2009 de societatea de consultanţă Drewry Shipping Consultants, flota mondială va avea nevoie de 42 700 de noi ofiţeri până în 2013

(6) Raportul de informare CESE 397/2009 privind criza financiară globală şi originile sale îndepărtate. Raportor: dl BURANI, 11.3.2009

(7) JO C 157, 28.6.2005, pag. 130-136.

JO C 309, 16.12.2006, pag. 46-50.

JO C 204, 9.8.2008, pag. 43-46.

(8) JO C 277, 17.11.2009, p. 20.

(9) JO C 277, 17.11.2009, p. 67.

(10) COM(2009) 301 final.

(11) Raportul Centrului de observare a actelor de piraterie din cadrul Biroului maritim internaţional al Camerei Internaţionale de Comerţ din august 2009; recenta Comunicare privind parteneriatul UE – Africa identifică pirateria şi imigraţia ilegală pe mare drept probleme esenţiale pentru cooperarea în materie de transport.

ANEXA

AVIZUL

Comitetului Economic şi Social European

Următorul punct, care a primit cel puţin un sfert din voturile exprimate, a fost respins în cursul dezbaterii:

Punctul 1.5.

„Transportul maritim european este lider mondial. Această poziţie ar trebui consolidată prin orientările privind ajutoarele de stat, pentru a se menţine condiţiile unei concurenţe echitabile şi competitivitatea flotei europene le nivel mondial. Totodată, CESE solicită completarea reglementărilor UE în materie de ajutoare. Pe viitor, ajutoarele ar trebui acordate numai pavilioanelor din UE şi nu ar trebui să existe nicio posibilitate de a eluda standardele europene prin aşa numitele «Bare Boat Charter».”

Rezultatul votului

Pentru: 92

Împotrivă: 91

Abţineri: 7

Următorul amendament, care a primit cel puţin un sfert din voturile exprimate, a fost respins în cursul dezbaterii:

Punctul 1.11.

„Aplicarea valorilor limită ale conţinutului de sulf în zonele de control al emisiilor, constituie, , o măsură ecologică. ., .”

Expunere de motive

Nu există nicio dovadă că delimitarea unor zone de control al emisiilor de SO2 ar duce la o reorientare către transportul terestru, în detrimentul transportului maritim.

Rezultatul votului

Pentru: 92

Împotrivă: 96

Abţineri: 18

Următorul punct, care a primit cel puţin un sfert din voturile exprimate, a fost respins în cursul dezbaterii:

Punctul 5.2.1

„În perspectiva Conferinţei de la Copenhaga privind schimbările climatice (decembrie 2009), CESE reafirmă (1) că aplicarea unui sistem de comercializare a emisiilor în sectorul transportului maritim şi, în special, în transportul maritim cu nave tramp, este mult mai complicată decât în sectorul transportului aerian. Luarea în considerare a sistemului de comercializare a cotelor de emisii (ETS - emissions trading scheme) pentru transportul maritim nu trebuie să afecteze negativ competitivitatea comerţului maritim european.”

Rezultatul votului

Pentru: 112

Împotrivă: 83

Abţineri: 16

Următorul punct, care a primit cel puţin un sfert din voturile exprimate, a fost respins în cursul dezbaterii:

Punctul 5.2.2

„Aplicarea valorilor limită ale conţinutului de sulf în zonele de control al emisiilor provenind de la nave, care constituie, la prima vedere, o măsură ecologică, poate avea un efect contrar şi anume trecerea de la transportul maritim la cel rutier. Politica europeană de comodalitate şi promovarea serviciilor de transport maritim pe distanţe scurte nu ar trebui puse în pericol. Este crucial să se întreprindă studii de impact corespunzătoare înainte de adoptarea unor decizii.”

Rezultatul votului

Pentru: 94

Împotrivă: 93

Abţineri: 17

(1) JO C 277, 17.11.2009, p. 20.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/110

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei „Un viitor sustenabil pentru transporturi: către un sistem integrat, bazat pe tehnologie şi uşor de utilizat”

COM(2009) 279 final

şi privind tema

„Puncte de pornire pentru o politică europeană în domeniul transporturilor după 2010”

(aviz exploratoriu)

(2010/C 255/20)

Raportor: dl Lutz RIBBE

La 17 iunie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Un viitor sustenabil pentru transporturi: către un sistem integrat, bazat pe tehnologie şi uşor de utilizat (comunicare)

COM(2009) 279 final.

Prin scrisoarea din 2 iulie 2009, Preşedinţia suedeză a Consiliului Uniunii Europene a solicitat Comitetului Economic şi Social European să elaboreze un aviz pe tema:

Puncte de plecare pentru o politică europeană în domeniul transporturilor după 2010.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 171 de voturi pentru, 5 voturi împotrivă şi 11 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 CESE este de acord cu analiza Comisiei privind politica de până acum din domeniul transporturilor, conform căreia suntem încă foarte departe de a îndeplini obiectivele autoimpuse în materie de sustenabilitate, fiind necesare schimbări fundamentale de direcţie.

1.2 CESE subliniază că sunt încă necesare eforturi considerabile nu doar cu privire la obiectivele ecologice (de exemplu protecţia climei, economisirea resurselor, biodiversitatea, poluarea fonică, poluarea aerului etc.), ci şi în domeniul transporturilor multe chestiuni sociale sunt încă nerezolvate. Acestea se referă nu doar la drepturile lucrătorilor şi la condiţiile de muncă şi de remunerare din sectorul transporturilor, precum şi la chestiunea disponibilităţii şi accesului la mijloacele de transport public pentru persoanele cu handicap, tineri şi vârstnici. Pe lângă acestea, este vorba şi despre libertatea de alegere a utilizatorilor transportului care nu pot sau nu doresc să dispună de un autoturism propriu.

1.3 Comitetul sprijină obiectivele stabilite în documentul Comisiei, însă nu crede că prin instrumentele descrise ar putea fi iniţiată o schimbare fundamentală.

1.4 O mare parte a obiectivelor menţionate sunt suficient de bine cunoscute, o parte dintre acestea fiind propuse de Comisie de mulţi ani, însă punerea lor în aplicare este deficitară. Ca exemplu se poate menţiona în acest context internalizarea costurilor externe sau solicitările privind o politică diferită în domeniul transportului urban.

1.5 Comisia ar trebui să prezinte, în versiunea finală a Cărţii sale albe, opţiuni clare de acţiune şi obiective concrete şi cuantificabile.

1.6 Comitetul consideră că este extrem de important să se dezbată întrebarea privind deciziile politice şi în materie de planificare care duc la apariţia traficului sau prin care se poate evita traficul. Se solicită Comisiei ca, la elaborarea unei Cărţi albe şi a unor noi orientări politice, să acorde mult mai multă atenţie acestor chestiuni.

2. Comunicarea Comisiei Europene

2.1 În anul 2001, Comisia a prezentat o Cartea albă (1) în care au fost propuse direcţiile politicii europene în domeniul transporturilor până în 2010. Acest program a fost actualizat cu ocazia evaluării intermediare din 2006 (2). Dat fiind că această perioadă de un deceniu se apropie de sfârşit, Comisia consideră că este timpul de a privi mai departe în viitor şi de a pregăti drumul pentru viitoarele evoluţii din cadrul politicii în domeniul transporturilor.

2.2 În prezenta comunicare, Comisia expune primele rezultate ale procesului său de reflecţie şi ale analizelor sale; acestea s-au bazat pe diferite studii, discuţii şi rezultate ale unor consultări.

2.3 În bilanţ se afirmă: „Transporturile sunt o componentă esenţială a economiei europene”; 7 % din PIB şi peste 5 % din totalul locurilor de muncă din UE sunt generate de sectorul transporturilor. Comisia descrie şi subliniază importanţa transporturilor, atât pentru coeziunea economică şi socială a regiunilor, a Europei şi a lumii, cât şi pentru competitivitatea industriei europene şi pentru realizarea obiectivelor Strategiei de la Lisabona.

2.4 Totodată, Comisia constată, cu referire la politica în domeniul transporturilor, că „în ceea ce priveşte îndeplinirea obiectivelor SDD, rezultatele au fost însă mai limitate: după cum indica raportul din 2007 privind progresele înregistrate (3) , sistemul european de transporturi continuă să nu se situeze pe o traiectorie sustenabilă sub mai multe aspecte.”

2.5 În continuare se afirmă că „mediul rămâne principalul domeniu în care politica trebuie ameliorată în continuare. Comparativ cu nivelul din 1990, ritmul de creştere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) nu a fost în niciun alt sector din UE atât de ridicat ca în transporturi (4). (…) Aplicând această analiză la evoluţiile de până acum din domeniul transporturilor, se observă că activitatea a crescut foarte mult, în timp ce progresele în direcţia reducerii consumului de energie al sectorului şi a intensităţii emisiilor sale de GES au fost insuficiente.”

2.6 Decuplarea volumului transportului de creşterea PIB, care a constituit unul dintre obiectivele Cărţii albe din 2001 şi ale strategiei de dezvoltare durabilă, a fost realizată doar în transportul de călători, însă nu şi în cel de mărfuri. Aceasta se explică printre altele prin faptul că „creşterea transportului de marfă este legată şi de practicile economice: concentrarea producţiei într-un număr redus de amplasamente în scopul realizării unor economii de scară, delocalizarea, livrările «fix la timp», reciclarea pe scară mare a sticlei, hârtiei şi metalelor au permis reducerea costurilor şi, eventual, a emisiilor în alte sectoare cu preţul unor emisii mai mari în transporturi.”

2.7 Chiar dacă eficienţa energetică a transportului (şi a diferitelor moduri de transport) sporeşte, acest lucru nu este suficient pentru a contrabalansa creşterea înregistrată în sectorul transportului (5). Aceasta înseamnă că volumul transportului este la fel de problematic ca şi faptul că „progresele au fost limitate şi în ceea ce priveşte trecerea la moduri mai eficiente.”

2.8 La capitolul „Tendinţe şi provocări”, Comisia explică, printre altele, că:

—

va creşte puternic ponderea persoanelor vârstnice (de peste 65 de ani) în UE, ceea ce va avea drept consecinţă, pe de o parte, un alt comportament legat de călătorii, dar va duce şi la utilizarea de către societate a mai multor resurse publice pentru pensii, asistenţă sanitară şi îngrijire. Comisia porneşte de la premisa ca aceasta va limita pe viitor resursele publice disponibile pentru transport;

—	transportului îi va reveni un rol-cheie în îndeplinirea obiectivelor UE privind clima şi în acest scop „va fi necesară inversarea unora dintre actualele tendinţe”;

—

penuria de combustibili fosili va influenţa considerabil sectorul transporturilor, nu doar din punct de vedere tehnologic (97 % din nevoia de energie a transportului este acoperită prin combustibili fosili), ci şi structural (transportul combustibililor fosili constituie în prezent aproximativ jumătate din volumul transportului maritim internaţional);

—	ponderea cetăţenilor UE care locuiesc în oraşe va creşte (6) şi în acest context se constată că, astăzi deja, aproximativ 40 % din emisiile de CO2 şi 70 % din emisiile de noxe ale transportului rutier sunt generate de transportul local;

—

la nivel global, creşterea numărului de persoane şi a bunăstării implică mai multă mobilitate şi un volum mai ridicat de transport: astfel se citează studii conform cărora numărul autoturismelor utilizate la nivel mondial ar putea creşte de la 700 de milioane, câte sunt în prezent, la mai mult de 3 miliarde până în 2050, ceea ce va genera „grave probleme de sustenabilitate”, „dacă nu se trece la vehicule cu emisii scăzute şi emisii zero şi dacă nu se introduce o nouă concepţie despre mobilitate”.

2.9 Pe scurt, Comisia are foarte multă dreptate atunci când afirmă că trebuie dezvoltată „o viziune pe termen lung cu privire la mobilitatea sustenabilă a persoanelor şi a bunurilor”.

2.10 În acest scop, aceasta formulează 7 obiective politice generale:

—	crearea unui transport sigur şi de calitate;

—	o reţea bine întreţinută şi complet integrată;

—	un transport sustenabil din punct de vedere ecologic;

—	menţinerea UE în avangarda serviciilor şi tehnologiilor de transport;

—	protejarea şi dezvoltarea capitalului uman;

—	dirijarea transportului prin preţuri inteligente;

—	planificare având în vedere transporturile: ameliorarea accesibilităţii.

3. Observaţii generale

3.1 CESE salută faptul că Comisia abordează din nou această temă şi propune spre o amplă consultare noi idei - deşi adesea mult prea puţin concrete - privind viitorul transporturilor. Analiza sa a sectorului transporturilor este clară. Suntem încă foarte departe de obiectivele autoimpuse în materie de sustenabilitate şi s-a recunoscut că sunt necesare schimbări fundamentale. Totuşi, nu există încă o viziune uşor de recunoscut şi obiective şi instrumente concrete derivate din aceasta destinate limitării şi reducerii în special a transportului individual motorizat. Comisia ar trebui să prezinte aceasta într-un plan de acţiune detaliat, cu obiective cuantificabile în acest sens.

3.2 CESE este de acord cu multe din ideile Comisiei, de exemplu că infrastructura existentă trebuie utilizată în mod optim, ceea ce include şi utilizarea de tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor noi sau mai bune, că trebuie create „sisteme logistice inteligente şi integrate” şi că, în special în transportul urban, trebuie aplicate noi idei care să îmbunătăţească intermodalitatea şi să transfere traficul către moduri de transport mai ecologice; de asemenea, trebuie utilizate tehnologii inovatoare care să ducă la reducerea emisiilor etc. Acestea nu sunt însă cunoştinţe noi şi nu reprezintă, în niciun caz, o viziune nouă.

3.3 În ultimii ani, CESE a elaborat o serie de avize pertinente privind politica în domeniul transporturilor şi modalităţile de optimizare din punct de vedere tehnic şi organizatoric a gestionării fluxurilor de trafic, la care trebuie să se facă referire aici, şi anume: „Examinarea intermediară a Cărţii albe privind transporturile” (7); „Strategie pentru internalizarea costurilor externe” (8); „Plan de acţiune privind logistica transportului de marfă” (9); „Facilitarea aplicării transfrontaliere a normelor în domeniul siguranţei rutiere” (10); „TEN-T: Reexaminarea politicii în domeniu” (11); „Ecologizarea transportului maritim şi a transportului pe căi navigabile interioare” (12); „Către o viitoare politică maritimă a Uniunii: o viziune europeană asupra mărilor şi oceanelor” (13); „Transportul rutier în 2020: aşteptările societăţii civile organizate” (14); „Către o reţea feroviară cu prioritate pentru transportul de marfă” (15); „Reţeaua feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv” (16); „Promovarea navigaţiei pe căi navigabile interioare – NAIADES” (17); „O politică maritimă integrată pentru Uniunea Europeană” (18).

3.4 CESE consideră important să se sublinieze faptul că viitoarea politică în domeniul transporturilor trebuie să însemne mult mai mult decât „doar” gestionarea, optimizată din punctul de vedere al dezvoltării durabile, a fluxurilor de trafic existente sau care sunt de aşteptat. În comunicarea sa, Comisia face afirmaţii pertinente, însă acestea sunt prea vagi şi mult prea puţin concrete. Acest lucru este resimţit ca o deficienţă decisivă a analizelor.

3.5 Astfel, Comisia clarifică faptul că trebuie efectuate schimbări profunde ale sistemului actual: la punctul 53, se afirmă, de exemplu, că „sistemul de transport va cunoaşte schimbări substanţiale”, la punctul 70 se vorbeşte despre necesitatea unei „reorganizări substanţiale a sistemului de transport”, iar la punctul 37 despre „o nouă concepţie despre mobilitate”. Din păcate, CESE regretă că nu se oferă explicaţii mai concrete despre ceea ce este avut în vedere.

3.6 Astfel, documentul este un bun rezumat al multor poziţii şi idei cunoscute, însă nu prezintă încă o adevărată „viziune”. Multe lucruri rămân neexplicate, ca de exemplu întrebarea care îşi aşteaptă de mulţi ani răspunsul despre cum poate fi rezolvată problema „internalizării costurilor externe”.

3.7 De aceea, CESE ar dori să utilizeze prilejul oferit de prezentul aviz exploratoriu pentru a se referi la câteva întrebări fundamentale, cărora documentul Comisiei nu le-a acordat, în opinia sa, suficientă atenţie. CESE îşi doreşte ca aceste puncte să fie abordate şi aprofundate în analizele viitoare ale Comisiei.

4. Observaţii specifice

4.1 Măsurarea importanţei transportului în primul rând în funcţie de contribuţia sectorului transporturilor la PIB, respectiv la locuri de muncă este insuficientă. De fiecare dată când oamenii se întâlnesc, când se schimbă bunuri, când au loc activităţi sociale şi economice, are loc „transport”. S-ar putea spune, de asemenea: fără schimbul de mărfuri, fără transport nu funcţionează nicio societate şi nu ar exista practic niciun PIB.

4.2 Oamenii vor şi trebuie să fie mobili, iar mărfurile au nevoie şi trebuie să fie schimbate. În această privinţă sunt corecte explicaţiile oferite de Comisie la punctele 39 şi 40 ale comunicării sale, conform cărora „transporturile ne oferă acces la multe dintre libertăţile noastre: libertatea de a lucra şi de a trăi în diferite părţi ale lumii, libertatea de a beneficia de diferite produse şi servicii, libertatea de a face comerţ şi de a stabili contacte personale. (…) În societatea mai multiculturală şi mai eterogenă a viitorului, (…) aceste libertăţi vor avea probabil din ce în ce mai multă căutare.”

4.3 Transportul este, aşadar, extrem de important, însă nu constituie un scop în sine. Nu orice transport trebuie considerat automat „bun” pentru societate doar pentru că acesta contribuie la circulaţia persoanelor şi mărfurilor. Transportul nu are doar efecte pozitive, aşa cum afirmă Comisia însăşi în documentul său, în mod foarte clar. Prin urmare, o sarcină centrală a politicii constă în impunerea în acest sens a unui cadru clar, chiar a unor limite „libertăţilor” menţionate, în cazul în care sunt afectate sau chiar ameninţate alte libertăţi sau necesităţi, de exemplu, atunci când este vorba despre sănătatea persoanelor, mediul nostru înconjurător şi/sau clima noastră sau nevoile generaţiilor viitoare.

4.4 Totodată, politica (în domeniul transporturilor) trebuie să vegheze ca tuturor cetăţenilor să li se asigure o bună ofertă şi un acces sigur la mijloacele de transport. Acest lucru este valabil, în spiritul ideii de sustenabilitate, în special pentru categoriile mai vulnerabile din punct de vedere social, pentru persoanele cu handicap, pentru copii şi tineri etc. În continuare, trebuie depuse eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale celor care lucrează în sectorul transporturilor.

4.5 Totuşi, politica în domeniul transporturilor din trecut a tratat adesea cu prea multă superficialitate acest aspect. Până acum, aceasta s-a ocupat în primul rând cu organizarea satisfacerii cererii de transport; mai mult chiar, a creat adesea o nouă cerere şi noi necesităţi de transport, printre altele prin subvenţionarea prioritară greşită la nivel macroeconomic a transportului motorizat individual, promovarea unei diviziuni economice a muncii bazate doar pe petrolul ieftin şi a alocării corespunzătoare a locurilor de producţie şi zonelor rezidenţiale. S-a considerat că problemele apărute în acest fel pot fi rezolvate doar la nivelul infrastructurii sau la nivel tehnic. S-a uitat – şi acest lucru trebuie să se schimbe – să se dezbată chestiunea apariţiei traficului şi a utilităţii anumitor moduri de transport. În acest sens, Comitetul este cât se poate de conştient că nu doar Comisia Europeană este responsabilă de aceasta, deoarece multe decizii au fost luate la nivel naţional, regional sau local, în conformitate cu principiul subsidiarităţii.

4.6 CESE salută explicit faptul că anumite chestiuni sunt abordate într-un mod foarte deschis de Comisie. La punctul 59, aceasta scrie: „Multe servicii publice au fost centralizate progresiv cu scopul creşterii eficienţei. Distanţele dintre cetăţeni şi furnizorii de servicii (şcoli, spitale, centre comerciale) au crescut mereu. Firmele au urmat aceeaşi tendinţă, menţinând un număr mai mic de centre de producţie, de depozitare şi de distribuţie. Tendinţa de concentrare a activităţilor a generat o importantă mobilitate «forţată», consecinţă a înrăutăţirii condiţiilor de accesibilitate”. Totuşi, ceea ce Comitetul consideră că lipseşte în comunicare este o dezbatere cu privire la consecinţele politice care decurg de aici.

4.7 Ar trebui să fie dincolo de orice controversă faptul că aceste tendinţe descrise, de exemplu concentrarea instituţiilor publice, dar şi a întreprinderilor, au fost influenţate direct sau indirect prin condiţii-cadru economice şi decizii politice. Ar fi important ca, pe viitor, înaintea luării deciziilor politice şi de planificare, să se analizeze mult mai serios efectele asupra transportului/sistemului de transport. A existat vreodată o planificare care nu a fost realizată, deoarece s-a decis la nivel politic că traficul nou apărut (indus) în acest fel nu este dezirabil?

4.8 Pe fondul cunoştinţelor, deficienţelor şi necesităţilor descrise în comunicare, ar fi util să se clarifice – în cadrul examinării iniţiate privind „un viitor sustenabil pentru transporturi” – care dintre evoluţiile şi cadrele anterioare de la nivel european şi naţional au fost evaluate greşit de Comisie. A fost corect să se centralizeze şcolile sau administraţiile astfel cum s-a întâmplat în câteva state membre? Au fost procesele de concentrare – adesea subvenţionate prin fondurile structurale ale UE – din domeniul abatoarelor şi fabricilor de lapte cu adevărat benefice din punctul de vedere al sustenabilităţii (şi, de exemplu, al dezvoltării regionale)? A putut fi impulsionată cu adevărat dezvoltarea regională durabilă prin extinderea infrastructurii sau o politică greşită în domeniul infrastructurii de transport a condus tocmai la părăsirea zonelor rurale şi la apariţia mobilităţii forţate?

4.9 Pentru a oferi un alt exemplu, în cadrul diviziunii globale a muncii, în Europa se aduc furaje ieftine. Acestea au generat procese de concentrare în creşterea animalelor şi noi fluxuri de trafic. Acest lucru a fost posibil în special deoarece preţurile furajelor nu reflectă nici costurile de transport, nici „adevărul ecologic şi macroeconomic”. Nici costurile sociale negative nu se reflectă adesea în acestea. Doar costurile ridicate ale efectelor schimbărilor climatice cauzate, în parte, de transport sau costurile bolilor cauzate de zgomotul şi emisiile traficului ridică întrebări importante pentru viitoarea politică de mobilitate în UE. Trebuie să rămână situaţia neschimbată pe viitor? Cum afectează acest lucru politica în domeniul transporturilor? Acestea sunt întrebări la care Comisia nu oferă, din păcate, niciun răspuns.

4.10 CESE solicită ca toate domeniile politice, de la politica economică şi în domeniul concurenţei până la politica de dezvoltare, să fie supuse unei evaluări de impact în ceea ce priveşte efectele acestora asupra transportului. De exemplu, revizuirea politicii agricole comune în direcţia unei consolidări a circuitelor economice regionale oferă şanse mari de evitare a traficului şi de scurtare a rutelor de transport în Europa.

4.11 În această dezbatere, nu este vorba despre mobilitate în sine, adică despre numărul drumurilor parcurse, ci despre lungimea acestora şi modul în care sunt parcurse - cu ce cheltuieli şi cu ce mijloace de transport.

4.12 Tocmai în această privinţă s-au schimbat multe în ultimii ani. Drumurile au devenit mult mai lungi şi nu au fost utilizate modurile de transport cele mai ecologice. Acest lucru este valabil atât pentru transportul de persoane, cât şi pentru fluxurile de mărfuri, deci pentru transportul de mărfuri. Cerealele au ajuns dintotdeauna de pe câmp la consumatorul final trecând printr-o moară şi o brutărie; s-au schimbat însă căile de transport. Faptul că astăzi, date fiind condiţiile-cadru din alte domenii de politică şi armonizarea deficitară în cadrul UE, este rentabil din punct de vedere economic să se transporte aluaturi semipreparate în camioane frigorifice pe distanţe de sute de kilometri, pentru a fi coapte la faţa locului în covrigi constituie doar un exemplu pentru nevoia de acţiune.

4.13 De câteva generaţii, oamenii nu fac mai mult de 3-4 drumuri pe zi. În Germania, de exemplu, oamenii fac în prezent, în fiecare zi, circa 281 de milioane de drumuri, ceea ce reprezintă 3,4 drumuri pe persoană. Astfel, sunt parcurşi zilnic 3,2 miliarde km (19). În 2002, nu erau „decât” 3,04 miliarde km.

4.14 Traficul şi lungimea drumurilor sunt determinate prin decizii private, politice şi la nivel de întreprinderi. Preţurile care trebuie plătite pentru soluţionarea problemelor transportului joacă în acest sens un rol esenţial. În această privinţă trebuie şi pot să se schimbe multe în viitor, printre altele prin creşterea preţurilor materiilor prime (în special la combustibilii fosili), prin „internalizarea costurilor externe” susţinută şi solicitată de CESE în multe rânduri, prin reducerea aşteptată de Comisie a fondurilor publice pentru infrastructuri etc. Lipsesc însă mesajele politice clare despre acţiunile care se impun de fapt. În opinia CESE, la luarea deciziilor privind infrastructura ar trebui adoptată o viziune globală mai puternică, orientată către dezvoltarea durabilă. Ar trebui luate în considerare nu doar îmbunătăţări ale conectivităţii, creşteri ale productivităţii şi economii de timp, ci din ce în ce mai mult şi costurile ecologice şi sociale aferente.

4.15 Fiecare nouă măsură privind infrastructura de transport este foarte costisitoare, iar realizarea sa are efecte pe mai multe decenii. În cazul în care Comisia constată că procentul persoanelor vârstnice în societatea noastră va creşte şi din ce în ce mai multe persoane vor locui în oraşe (modificându-se astfel cerinţele în materie de mobilitate) şi că este de presupus că vor fi disponibile mai puţine fonduri publice pentru cheltuielile legate de infrastructură, atunci se impun schimbări masive ale investiţiilor în infrastructură.

4.16 De aceea, CESE propune o dezbatere aprofundată a chestiunilor fundamentale precum apariţia traficului şi mobilitatea forţată în cadrul „reorganizării substanţiale a sistemului de transport” şi a „noilor concepţii despre mobilitate” ale Comisiei şi Preşedinţiei Consiliului. Comitetul subliniază, încă o dată, că aceasta nu ar reprezenta o dezbatere despre limitarea libertăţilor sau nevoilor în materie de mobilitate, ci o discuţie necesară despre configurarea strategiei de dezvoltare durabilă, în care politica în domeniul transporturilor a fost mult prea puţin integrată până acum, şi pentru a menţine libertatea de mişcare pentru generaţiile viitoare.

4.17 Comisia abordează, la punctul 53, un subiect important: „Cu toate acestea, în unele sectoare din transporturi, lucrătorii ar putea să-şi piardă slujbele ca urmare a adaptării la un context economic şi energetic radical diferit. Este important să se asigure că astfel de schimbări vor fi corect anticipate şi gestionate, aşa încât condiţiile în schimbare să constituie şi o sursă de noi locuri de muncă, iar lucrătorii din transporturi să poată participa şi răspunde la acest proces.”

4.18 Tocmai despre această „gestionare corectă” este vorba. Aceasta implică descrierea într-un mod cât mai clar posibil a sectoarelor care vor fi afectate pozitiv, respectiv negativ. Multe lucruri sunt deja cunoscute, însă trebuie făcute publice. CESE a subliniat deja, într-unul din primele sale avize privind dezvoltarea durabilă (NAT/229), că tocmai aceste procese necesare de schimbare cauzează teamă şi opoziţie, în special în acele domenii ale societăţii care profită de sistemul actual nesustenabil şi astfel sunt afectate cu precădere de schimbările structurale.

4.19 Pe lângă aceste chestiuni structurale ale apariţiei traficului şi lungimii distanţelor, trebuie clarificat modul de transport. CESE salută afirmaţiile Comisiei din comunicare, în special următoarele observaţii:

—	sumele încasate de la utilizatorii transportului (rutier) (20) au adesea „prea puţin de-a face cu costul real al opţiunilor lor pentru societate”;

—

în cazul unei facturări corecte a costurilor externe ale tuturor modurilor şi mijloacelor de transport s-ar înregistra o evitare a transportului, precum şi o alegere mai bună, adică mai ecologică a modurilor de transport. Cu toate acestea, CESE nu observă niciun semn de realizare a acestei „facturări corecte”;

—

„este urgent nevoie de o cotitură tehnologică înspre vehiculele cu emisii zero sau scăzute”. În opinia CESE, reducerea în dimensiuni a autovehiculelor, împreună cu propulsia electrică vor juca un rol esenţial în acest sens, însă evaluările Agenţiei pentru energie regenerabilă arată clar că doar în cazul utilizării electricităţii din surse regenerabile se poate aduce o contribuţie substanţială la protecţia climei (21). Cu toate acestea nu este vorba doar despre noi tehnologii de propulsie, dat fiind că, de exemplu problema blocajelor sau a oraşelor adaptate automobilelor nu se poate rezolva astfel;

—

tocmai în aglomerările urbane aflate în dezvoltare continuă ar trebui promovate masiv mijloacele de transport în comun, mersul pe bicicletă şi mersul pe jos. Aceasta este în conformitate cu afirmaţiile Comisiei din aşa numitele „reţele cetăţeneşti” (22). Recent, CESE a criticat din nou faptul că aplicarea ideilor formulate acolo nu se realizează decât foarte şovăitor. Tocmai în politica în domeniul transportului urban sunt necesare concepţii fundamental noi, care să pună sub semnul întrebării rolul dominant de până acum al automobilului;

—

CESE consideră că politicile privind transportul urban aplicate, de exemplu, în Londra sau în Bielefeld (Germania) în ultimii ani/ultimele decenii reprezintă dovada faptului că tendinţele negative pot fi inversate şi că se poate aplica o politică durabilă în domeniul transporturilor, atunci când factorii de decizie angajaţi pregătesc terenul;

—

în acest context, CESE pune la îndoială afirmaţia Comisiei de la punctul 32, conform căreia „extinderea oraşelor”„măreşte nevoia de moduri individuale de transport”. De exemplu, densitatea scăzută a autoturismelor în oraşe mari precum Berlin sau Copenhaga arată că, printr-o politică corespunzătoare în domeniul transporturilor, este posibilă tocmai evoluţia opusă către defalcarea modală.

—

CESE aşteaptă o discuţie fundamentată despre instrumentele eficiente pentru stabilirea unei priorităţi clare pentru modurile şi mijloacele de transport mai ecologice în cazul tuturor investiţiilor şi la stabilirea tuturor reglementărilor-cadru, precum şi dezvoltarea unor standarde sociale şi de mediu uniforme pentru toate mijloacele de transport, pentru a garanta o concurenţă echitabilă şi o dezvoltare durabilă;

—

în special, trebuie să se ţină seama de impactul diferitelor politici economice şi de amenajare a teritoriului, urmând exemplul anumitor state membre, şi de experienţele multor proiecte UE realizate de autorităţi locale care aplică o politică exemplară pentru evitarea traficului motorizat, satisfăcând totodată într-un grad ridicat nevoile de trai şi cele în materie de mobilitate. CESE se pronunţă în favoarea unui organ de coordonare la nivelul UE, care să colecteze şi să difuzeze exemplele de bune practici în acest domeniu.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM (2001) 370 final.

(2) COM (2006) 314 final.

(3) COM (2007) 642 final.

(4) În lipsa altor precizări, sursa datelor este DG TREN (2009), «EU energy and transport in figures. Statistical pocketbook 2009» (Energia şi transporturile UE în cifre. Agenda statistică 2009).

(5) CESE evidenţiază faptul că în evaluarea intermediară privind Cartea albă [COM(2006) 314, imaginea 3-2] sunt prezentate calcule ale Comisiei privind creşterea în continuare a emisiilor de CO2 din transporturi până în anul 2020 care contravin obiectivelor privind clima ale UE.

(6) De la aproximativ 72 % în 2007 la 84 % în 2050.

(7) JO C 161, 13.7.2007, p. 89.

(8) JO C 317, 23.12.2009, p. 80.

(9) JO C 224, 30.8.2008, p. 46.

(10) JO C 77, 31.3.2009, p. 70.

(11) JO C 318, 23.12.2009, p. 101.

(12) JO C 277, 17.11.2009, p. 20.

(13) JO C 168, 20.7.2007, p. 50.

(14) JO C 277, 17.11.2009, p. 25.

(15) JO C 27, 3.2.2009, p. 41.

(16) JO C 317, 23.12.2009, p. 94.

(17) JO C 318, 23.12.2006, p. 218.

(18) JO C 211, 19.8.2008, p. 31.

(19) Studiul „Mobilität in Deutschland” (Mobilitatea în Germania), comandat de Ministerul Federal al Transporturilor, Construcţiilor şi Amenajării Teritoriului.

(20) Precum impozitele pe autovehicule şi energie, taxele de drumuri şi de utilizare a infrastructurii.

(21) A se vedea: http://www.unendlich-viel-energie.de/de/verkehr/detailansicht/article/5/erneuerbaren-energien-koennen-strombedarf-fuer-elektroautos-spielend-decken.html.

(22) A se vedea „Dezvoltarea reţelei pentru cetăţeni – de ce este important un transport de călători local şi regional atractiv şi în ce fel contribuie Comisia Europeană la crearea acestuia” COM(1998) 431 final din 10.7.1998.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/116

COM(2009) 278 final

(2010/C 255/21)

Raportor: dl RUDZIKAS

La 18 iunie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la:

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Internetul obiectelor — un plan de acţiune pentru Europa”

COM(2009) 278 final.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 17 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 60 de voturi pentru şi 2 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Având în vedere caracteristicile specifice ale dezvoltării tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor (TIC) precum şi importanţa lor deosebită pentru diferitele domenii ale dezvoltării unui stat şi ale vieţii cetăţenilor săi, CESE salută Comunicarea Comisiei Europene intitulată „Internetul obiectelor – un plan de acţiune pentru Europa” (1), care are ca scop crearea unei noi paradigme generale şi anume: trecerea de la un internet care uneşte oamenii la un internet care uneşte oamenii cu obiectele sau obiectele între ele, pe scurt la un „internet al obiectelor” (IO).

1.2 CESE este de acord cu punctul de vedere al Comisiei, conform căruia noul IO va crea locuri de muncă noi şi mai bune, va deschide noi perspective de creştere şi de afaceri, va întări competitivitatea globală a Europei şi va îmbunătăţi calitatea vieţii cetăţenilor.

IO va contribui serios la înfruntarea provocărilor sociale, de exemplu în domeniile supravegherii sănătăţii, ecologiei şi protecţiei mediului, transporturilor şi în alte domenii ale activităţii umane. Comunicarea în reţea prin intermediul aplicaţiilor IO va avea efecte profunde asupra societăţii noastre şi va conduce treptat la o adevărată schimbare de paradigmă în acest domeniu.

1.3 Chiar dacă aprobă documentul Comisiei şi este de acord în esenţă cu afirmaţiile şi recomandările pe care acesta le conţine, CESE regretă totuşi lipsa unor afirmaţii concrete referitoare la perioade de timp şi termene de punere în aplicare.

1.4 Având în vedere caracterul global al internetului, nu sunt suficiente numai iniţiativele, măsurile şi reglementările Comisiei Europene pentru a ţine sub control această structură mondială. Trebuie evidenţiate mai puternic rolul organizaţiilor internaţionale, precum şi însemnătatea negocierilor şi acordurilor ratificate de majoritatea statelor. Este nevoie urgent de un „Protocol de la Kyoto în domeniul cibernetic” sau de un echivalent cibernetic al mult aşteptatului Acord de la Copenhaga privind schimbările climatice.

1.5 CESE recomandă Comisiei să se pronunţe într-un mod mai concret în ceea ce priveşte principiile de administrare a IO în interesul unui raport echilibrat între gestionarea internetului la nivel central şi la nivel descentralizat, precum şi în ceea ce priveşte monitorizarea permanentă a chestiunilor legate de respectarea vieţii private şi protecţia datelor cu caracter personal. Nu este suficient „să se lanseze discuţia”, ci trebuie urmaţi în continuare şi nişte paşi concreţi.

1.6 CESE recunoaşte că standardizarea sistemelor şi procedeelor va dobândi o importanţă deosebită pentru clădirea acestui „Turn Babel” cibernetic. Fiecare standardizare ar trebui concepută luându-se în considerare diversitatea şi specificitatea limbilor, culturilor şi a tradiţiilor din fiecare ţară.

1.7 CESE salută intenţia Comisiei de a finanţa în continuare proiecte de cercetare prin cel de-al 7-lea Program-cadru în domeniul IO. Acest lucru nu este însă suficient. În plus, trebuie finanţate acele instituţii de cercetare care au legătură cu realizarea IO, a căror promovare prioritară ar netezi calea spre o transformare calitativă de succes în acest domeniu [nanotehnologia, optoelectronica, calculatorul cuantic, tehnologiile de calcul paralel şi distributiv (grid computing) şi informatica dematerializată (cloud computing), tehnologii pentru comunicarea orală prin intermediul calculatoarelor etc.]. Aceste activităţi trebuie coordonate mai bine.

1.8 Dezvoltarea rapidă a TIC presupune o continuă actualizare a cunoştinţelor. Mai ales în acest domeniu se aplică principiul învăţării pe parcursul întregii vieţi. Cadrele universitare şi studenţii, profesorii şi elevii, precum şi adulţii trebuie să-şi îmbogăţească continuu cunoştinţele. În acest scop vor fi deosebit de eficiente tehnicile învăţământului la distanţă. Trebuie luate neapărat măsuri pentru înlăturarea decalajului digital în plan geografic. Societatea civilă organizată va deţine un rol deosebit în punerea în aplicare a acestor obiective.

1.9 CESE recunoaşte importanţa inovaţiei şi atrage atenţia Comisiei că ar trebui protejată mai bine proprietatea intelectuală, iar brevetarea instalaţiilor şi aparatelor, a procedeelor şi metodelor ar trebui promovată. Trebuie finanţate în primul rând proiectele orientate spre protecţia moştenirii culturale, a diversităţii culturale şi lingvistice, precum şi a celorlalte forme de bogăţie spirituală a popoarelor.

1.10 CESE atrage atenţia Comisiei asupra faptului că efectele undelor electromagnetice asupra oamenilor ar trebui cercetate mai amănunţit. Chiar dacă sistemele IO emit numai impulsuri slabe, numărul surselor de radiaţii poate creşte exponenţial, iar majoritatea acestora emit în continuu radiaţii, astfel încât „poluarea electronică” în rapidă creştere poate crea în viitor probleme mari. Ştiinţa modernă nu a clarificat încă definitiv dacă există o valoare-prag a intensităţii radiaţiei între radiaţiile inofensive şi cele periculoase şi asupra modului în care se manifestă efectele cumulative ale acestora. Vom putea ţine în frâu până la urmă spiritele eliberate?

2. Caracteristicile specifice ale dezvoltării tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor

Viziunea IO se bazează pe perspectiva unei reţele fără fir integrate la scară mondială, care să cuprindă instalaţii şi aparate inteligente (numite „obiecte”), precum şi o întreagă serie de diverşi senzori şi dispozitive de acţionare, şi în cadrul căreia obiectele să poată comunica între ele şi cu oamenii folosind protocoale standard. Această reţea va uni miliarde de oameni. În cele ce urmează vor fi prezentate câteva caracteristici specifice ale TIC.

2.1 Una din caracteristicile de bază este dezvoltarea extraordinar de rapidă şi explozivă a TIC, dezvoltare ce a dat naştere, într-una din etapele sale, internetului. În cursul unei singure generaţii, aceste tehnologii au pătruns practic din laboratoarele ştiinţifice individuale în spaţiul public. Cu o viteză asemănător de mare au pătruns şi tehnologiile de calcul paralel şi distributiv (tehnologia de tip grid). De exemplu, în Lituania, proiecte precum BalticGrid I şi II şi proiectele naţionale LitGrid şi GridTechno se implementează cu sprijinul UE.

2.2 O altă caracteristică a TIC este faptul că acestea se dezvoltă în cea mai mare parte pe baza interacţiunii altor domenii diferite ale ştiinţei, precum şi a folosirii şi sintetizării unor diferite metode şi rezultate, ceea ce produce o nouă calitate.

2.3 TIC îşi arată recunoştinţa şi „se achită de datorii” faţă de celelalte domenii ale ştiinţei prin faptul că le pun la dispoziţie metode de cercetare, echipamente şi alte resurse şi, pe lângă aceasta, le sunt de folos şi cetăţenilor în viaţa de zi cu zi. Dacă înainte matematica era considerată regina (sau după unii „servitoarea”) ştiinţelor, între timp informatica i-a luat locul. Se poate adăuga, aşa cum se spunea încă din secolul al XVI-lea, în ajunul unei alte revoluţii, cea a tiparului, şi că „ştiinţa fără conştiinţă nu este decât ruină sufletului” (François Rabelais, filozof francez, în „Pantagruel”, capitolul VIII, 1532).

2.4 O altă trăsătură este caracterul preponderent aplicat, care se manifestă prin perfecţionarea rapidă a aparatelor şi instalaţiilor bazate pe TIC. Este suficient să se ia în considerare dinamica de dezvoltare a sectorului GSM, tendinţele de modificare a caracteristicilor computerelor, dezvoltarea limbajelor algoritmice sau expansiunea internetului.

2.5 Conform menirii sale, IO conduce inevitabil la o intelectualizare generală a sferei tehnologice ce ne înconjoară. Obiectele vor deveni „inteligente” şi capabile, la un moment dat, să înţeleagă propriile lor însuşiri şi posibilităţi şi cele ale mediului înconjurător, să ia decizii în mod independent şi să acţioneze pentru atingerea unor obiective prestabilite sau pentru îndeplinirea unor sarcini ce le-au fost atribuite. Este posibil ca obiectele inteligente să fie capabile să efectueze cele mai diferite activităţi şi să îndeplinească cele mai variate sarcini şi în acelaşi timp, la un moment dat, să reacţioneze la mediul înconjurător, adică să se adapteze la mediul lor, să-şi schimbe configuraţia, să-şi repare singure defectele şi chiar să decidă cine poate avea acces la ele şi să-şi schimbe proprietarii.

2.6 Având în vedere uriaşa piaţă globală a TIC şi dezvoltarea extraordinar de rapidă, menţionată deja, care necesită o continuă perfecţionare şi actualizare a cunoştinţelor ştiinţifice, acesta este un sector de nişă al economiei, deosebit de atractiv pentru ţările europene care au un înalt nivel de educaţie şi o cultură a muncii dezvoltată.

2.7 Dar şi TIC au proverbialul revers al medaliei: pe de o parte folosirea acestora contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor, pe de altă parte pot avea şi efecte negative. Este suficient să se menţioneze în acest sens punerea în pericol a sferei personale, pericolul terorismului cibernetic şi paginile de internet care diseminează pornografie, homofobie, rasism ş.a. În continuare, în special tinerii sunt expuşi pericolului dependenţei de internet, care conduce la înlocuirea unei părţi considerabile a vieţii reale printr-o „viaţă virtuală”.

2.8 Având în vedere caracteristicile speciale ale TIC şi „creaţia” acestora - internetul, precum şi importanţa acestora pentru economia unei ţări şi calitatea vieţii cetăţenilor, CESE acordă de mai multă vreme o mare atenţie acestui domeniu. A se vedea în special Avizul CESE 1514/2008 (TEN/342) privind internetul obiectelor (raportor: dl Retureau), precum şi câteva alte avize relevante cu privire la acest domeniu din ultimii ani (2), precum şi documentele citate în acestea.

3. Observaţii generale

3.1 Având în vedere importanţa deosebită a TIC pentru diferitele domenii ale dezvoltării unui stat şi ale vieţii cetăţenilor săi, CESE salută Comunicarea Comisiei Europene intitulată „Internetul obiectelor – un plan de acţiune pentru Europa”, care are ca scop crearea unei noi paradigme generale şi anume: trecerea de la un internet care uneşte oamenii la un internet care uneşte oamenii cu obiectele sau obiectele între ele.

3.2 CESE este de acord cu punctul de vedere al Comisiei conform căruia noul IO va crea locuri de muncă noi şi mai bune, va deschide noi perspective de creştere şi de afaceri, va întări competitivitatea globală a Europei şi va îmbunătăţi calitatea vieţii cetăţenilor.

3.3 CESE salută investiţiile pe care le-a făcut deja Comisia Europeană în dezvoltarea TIC prin intermediul programelor-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică (al 5-lea, al 6-lea şi al 7-lea Program-cadru) şi al Programului-cadru pentru inovaţie şi competitivitate. S-au realizat deja câteva progrese importante: aparatele devin vizibil mai mici şi vor deveni în curând insesizabile pentru ochiul uman, obiectele sunt mobile şi tot mai des legate în reţele fără fir, iar sistemele se caracterizează printr-o tot mai mare eterogenitate şi complexitate. Ultimele tehnologii precum identificarea prin frecvenţe radio (RFID), Near Field Communication (NFC), Internet Protocol versiunea 6 (IPv6) sau conexiunile prin bandă ultralargă sunt din ce în ce mai folosite.

Progresele revoluţionare în acest domeniu sunt evidenţiate şi prin acordarea Premiului Nobel pentru fizică în anul 2009 celor trei oameni de ştiinţă care au descoperit tehnologia transmisiei optice şi au contribuit la prima captare şi transmisie cu succes a imaginilor cu ajutorul senzorilor optici digitali. Această reuşită a oferit posibilitatea înfiinţării internetului modern şi a dezvoltării sale ulterioare în direcţia unui viitor IO.

3.4 Având în vedere profundele modificări sociale legate de dezvoltarea IO, este necesară dirijarea acestui proces, astfel încât acesta să contribuie efectiv la creşterea economică şi bunăstarea cetăţenilor, fără a afecta sfera personală şi securitatea informaţiilor.

CESE salută toate măsurile Comisiei care au în vedere înlăturarea obstacolelor din calea introducerii IO.

3.5.1 Protecţia a două dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor UE este prioritară: respectarea vieţii private şi protecţia datelor cu caracter personal. Prin urmare, trebuie monitorizate continuu respectarea vieţii private şi protecţia datelor cu caracter personal ca procese şi trebuie să se reacţioneze la abaterile constatate.

3.5.2 Este deosebit de important ca acele componente ale IO care au legătură cu viaţa privată şi protecţia datelor cu caracter personal să fie concepute de la început cu funcţii de protecţie şi securitate incluse şi să ţină seama de toate cerinţele utilizatorilor, în vederea creării unui climat de încredere, acceptare şi securitate. În domeniul economic, securitatea informaţiilor este legată de disponibilitatea, fiabilitatea şi caracterul confidenţial al datelor comerciale, precum şi de evaluarea riscurilor nou apărute.

3.5.3 Având în vedere că orice defecţiune a IO ar putea avea efecte considerabile asupra economiei şi societăţii unei regiuni sau chiar a întregii lumi, trebuie asigurată cea mai bună protecţie posibilă a infrastructurilor de informaţie ale IO.

3.5.4 Pentru ca IO să devină un fenomen de masă, este foarte importantă standardizarea, care simplifică utilizarea IO şi cu ajutorul căreia întreprinderile se afirmă mai uşor în planul concurenţei internaţionale. Deosebit de eficientă ar fi standardizarea combinată cu introducerea rapidă a IPv6, întrucât aceasta ar permite acordarea unei adrese unui număr aproape nelimitat de obiecte - inclusiv tuturor locuitorilor planetei - direct prin intermediul internetului.

3.6 Trebuie salutate în mod deosebit măsurile Comisiei de sprijinire a cercetării ştiinţifice şi a dezvoltării tehnologice în acest domeniu interdisciplinar, în care se integrează rezultatele a numeroase direcţii de cercetare şi tehnologii şi, prin sintetizarea lor, sunt transformate într-un produs nou din punct de vedere calitativ şi anume în internetul viitorului, IO. Este demnă de lăudat intenţia Comisiei de a promova parteneriatele public-privat (PPP) pentru soluţionarea acestei probleme de bază.

IO nu deschide doar noi oportunităţi pentru economie şi producţie, ci necesită şi modele de afaceri complet noi, în special în domeniul comerţului electronic şi al tranzacţiilor comerciale electronice.

3.7 Sistemele IO sunt create, administrate şi utilizate de numeroase părţi interesate, care recurg la diferite modele de afaceri şi au diferite interese; de aceea, trebuie create premisele pentru promovarea creşterii economice şi a inovaţiilor, completarea sistemelor existente cu noi elemente şi adaptarea flexibilă a noilor sisteme la cele existente deja.

3.8 Dat fiind efectul transfrontalier al IO, va fi vorba de un produs cu adevărat global. Prin urmare, în procesul de dezvoltare şi punere în aplicare a acestuia se pune un accent deosebit pe dialogul internaţional, schimbul de bune practici şi coordonarea măsurilor comune actuale.

3.9 CESE salută măsurile şi mijloacele Comisiei, prin care se asigură disponibilitatea în timp util a frecvenţelor radio adecvate şi prin care se monitorizează şi se verifică nevoia de frecvenţe suplimentare armonizate în scopuri specifice IO. Având în vedere creşterea numărului de aparate şi obiecte care emit unde electromagnetice, trebuie să se asigure că toate aparatele şi sistemele îndeplinesc şi în viitor cerinţele de securitate şi sănătate pentru protecţia populaţiei.

3.10 CESE susţine eforturile Comisiei de a crea un mecanism, prin includerea tuturor părţilor interesate la nivel european (sau chiar global?), care să monitorizeze dezvoltarea IO şi să evalueze care sunt măsurile suplimentare care trebuie luate de autorităţi, în vederea asigurării punerii în aplicare cât mai rapid posibil a acestui proiect ambiţios. În acest sens, sunt necesare dialogul permanent şi schimbul de bune practici cu alte regiuni ale lumii.

3.11 CESE sprijină îndeosebi obiectivul Comisiei de a adopta o abordare proactivă, pentru ca Europa să joace un rol primordial în construirea IO şi pentru ca internetul obiectelor să devină internetul obiectelor pentru oameni. CESE este pregătit să coopereze pentru atingerea acestui ţel ambiţios, dar realist. Societatea civilă organizată îşi poate aduce o importantă contribuţie în acest sens, iar reprezentanţii ei trebuie să fie consultaţi în legătură cu toate aspectele vieţii sociale şi private, în special cu privire la protecţia libertăţilor publice şi private.

4. Observaţii speciale

CESE salută documentul Comisiei şi susţine, în mare parte, ideile şi propunerile prezentate. Totuşi, doreşte să facă câteva observaţii, propuneri şi recomandări.

4.1 În planul de acţiune şi în cele paisprezece domenii de acţiune enumerate nu se face referire în mod concret la perioade de timp şi termene de punere în aplicare. Abia la sfârşitul documentului (punctul 5, Concluzii) se menţionează că IO „nu este încă o realitate concretă, ci mai curând o perspectivă de viitor asupra mai multor tehnologii care, împreună, ar putea ca, în următorii 5 până la 15 ani, să schimbe drastic modul de funcţionare a societăţii noastre”. Deci, se poate porni de la premisa că acest plan de acţiune cuprinde o perioadă de circa 15 ani. Desigur, majoritatea domeniilor de acţiune propuse ar fi puse în aplicare, coordonate sau cel puţin urmărite pe toată perioada de timp. Totuşi, în cazul unor domenii ar putea fi menţionat sau formulat mai concret un termen de implementare (de exemplu, în cazul domeniilor de acţiune 1, 4, 8, 9 şi 14).

4.2 Având în vedere caracterul global al IO, mai devreme sau mai târziu îşi vor manifesta interesul toate statele lumii şi de aceea nu sunt suficiente numai iniţiativele, măsurile şi reglementările Comisiei Europene pentru a ţine sub control această structură mondială. Trebuie evidenţiate mai puternic rolul organizaţiilor internaţionale, precum şi însemnătatea negocierilor şi acordurilor ratificate de majoritatea statelor. Este nevoie urgent de un „Protocol de la Kyoto în domeniul cibernetic” sau de un echivalent cibernetic al mult aşteptatului Acord de la Copenhaga privind schimbările climatice.

4.3 CESE recomandă să se facă referire într-un mod mai concret la principiile de administrare a IO, în interesul unui raport echilibrat între administrarea centralizată şi descentralizată a internetului, precum şi la monitorizarea permanentă a chestiunilor referitoare la respectarea vieţii private şi protecţia datelor cu caracter personal, astfel încât să se reducă, pe cât posibil, la minimum riscurile pentru viaţa privată şi protecţia datelor cu caracter personal, precum şi cele legate de pericolul atacurilor teroriste.

4.4 CESE subliniază că „dreptul de tăcere a cipurilor” (posibilitatea fiecăruia de a se deconecta de la reţea) nu reprezintă o garanţie pentru protecţia vieţii private sau securitatea obiectelor. De exemplu, închiderea unui telefon mobil nu ne protejează împotriva posibilităţii ca anumite cercuri să-şi procure informaţiile despre posesor, care îi interesează. Prin urmare, nu este suficient „să se lanseze discuţia”, ci trebuie urmaţi în continuare şi nişte paşi concreţi.

4.5 CESE recunoaşte că în procesul de instituire a acestui „Turn Babel” cibernetic, o importanţă deosebită revine standardizării sistemelor şi procedeelor, care garantează că, de exemplu, un frigider din China „comunică” cu succes cu un raft plin de iaurturi Danone dintr-un supermarket din Franţa. Normele de standardizare trebuie concepute ţinând seama de diversitatea şi specificitatea limbilor, culturilor şi tradiţiilor din fiecare ţară.

4.6 CESE salută cu entuziasm intenţia Comisiei de a finanţa în continuare, dincolo de cel de-al 7-lea Program-cadru, şi proiecte de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniul IO. Cu toate acestea, finanţarea acestui domeniu trebuie să aibă prioritate, deoarece obiectivele prevăzute pot influenţa în mod decisiv competitivitatea globală a Europei şi bunăstarea cetăţenilor ei. Pe lângă domeniile de cercetare menţionate în cadrul domeniului de acţiune 7, trebuie amintite nanotehnologia, tehnologiile de calcul paralel şi distributiv (grid computing) şi informatica dematerializată (cloud computing), optoelectronica, calculatorul cuantic şi alte domenii ale fizicii şi informaticii, a căror finanţare prioritară ar deschide calea către progresul calitativ în acest domeniu. Aceste activităţi trebuie coordonate mai bine.

4.7 Pentru dezvoltarea rapidă şi extinderea TIC este nevoie de specialişti formaţi corespunzător. Profesorii universitari trebuie să-şi actualizeze sistematic conţinutul cursurilor, pentru ca studenţii să aibă acces la cele mai noi informaţii şi să poată participa la definirea IO şi să-l poată utiliza. Şi şcolarii trebuie pregătiţi în mod corespunzător. Este necesar un sistem de educaţie a adulţilor. În acest domeniu sunt adecvate îndeosebi principiul învăţării pe parcursul întregii vieţi şi tehnicile învăţământului la distanţă. Trebuie luate neapărat măsuri pentru înlăturarea decalajului digital geografic. Societatea civilă organizată şi structurile acesteia vor deţine un rol deosebit în punerea în aplicare a acestor obiective.

4.8 CESE recunoaşte importanţa inovaţiei şi a proiectelor-pilot şi atrage atenţia Comisiei că proprietatea intelectuală ar trebui protejată mai bine, iar brevetarea instalaţiilor şi aparatelor, a procedeelor şi metodelor ar trebui promovată. Se doreşte o reacţie mai hotărâtă a Comisiei, nu doar simplul „Comisia ia în considerare posibilitatea, …”. Trebuie finanţate în primul rând lucrările orientate spre protecţia moştenirii culturale, a diversităţii culturale şi lingvistice (se spune că o limbă care nu este sprijinită prin calculator, este condamnată la pieire), precum şi a altor forme de bogăţie spirituală a popoarelor.

4.9 CESE atrage atenţia Comisiei asupra faptului că efectele undelor electromagnetice asupra oamenilor ar trebui cercetate mai amănunţit. Chiar dacă sistemele IO emit numai impulsuri slabe, numărul surselor de radiaţii poate creşte exponenţial, iar majoritatea emit în continuu radiaţii, astfel încât „poluarea electronică” în creştere rapidă poate crea probleme mari în viitor. Ştiinţa modernă nu a clarificat încă definitiv dacă există o valoare-prag a intensităţii radiaţiei între radiaţiile inofensive şi cele periculoase şi modul în care se manifestă efectele cumulative ale acestora. Uneori chiar şi numai un impuls electromagnetic la nivel cuantic poate determina transformarea necontrolată a unei celule în celulă cancerigenă. Vom putea ţine în frâu până la urmă spiritele eliberate?

4.10 Un IO funcţional se bazează pe informaţii complicate şi structurate şi pe algoritmi complecşi; fără îndoială, acesta este alcătuit din module de obiecte centralizate şi individuale „inteligente”. O astfel de structură organizatorică poate fi asemănătoare activităţii Organizaţiei Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN), în cadrul căreia colectarea, analizarea, stocarea şi utilizarea datelor sunt sprijinite prin intermediul unei infrastructuri tehnologice de tip grid pe baza EGEE (3) şi a altor proiecte. Totuşi, în cazul IO, procesele de prelucrare a datelor sunt mult mai complicate, de aceea EGEE trebuie privite doar ca punct de plecare pentru dezvoltarea, proiectarea şi introducerea componentelor corespunzătoare de IO.

Bruxelles, 17 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2009) 278 final.

(2) JO C 256, 27.10.2007, pag. 66–72; JO C 224, 30.8.2008, pag. 50–56; JO C 175, 28.7.2009, pag. 92–96; JO C 128, 18.5.2010, p. 69 şi Avizul CESE „Protecţia infrastructurilor critice de informaţie” – A se vedea pagina 98 din prezentul Jurnal Oficial.

(3) Enabling Grids for E-sciencE, www.eu-egee.org.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/121

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Consiliului privind informarea Comisiei cu privire la proiectele de investiţii în infrastructura energetică din cadrul Comunităţii Europene şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 736/96

COM(2009) 361 final – 2009/0106 (CNS)

(2010/C 255/22)

Raportor unic: dl SALVATORE

La 4 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Consiliului privind informarea Comisiei cu privire la proiectele de investiţii în infrastructura energetică din cadrul Comunităţii Europene şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 736/96

COM(2009) 361 final – 2009/0106 (CNS).

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2009 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 177 de voturi pentru şi 1 abţinere.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Comitetul Economic şi Social European sprijină intenţia Comisiei Europene de a introduce noi reguli cu privire la proiectele de investiţii în infrastructura energetică şi susţine prezenta propunere de regulament, întrucât aceasta ţine seama de recentele evoluţii din politica energetică europeană. Propunerea răspunde nevoilor aferente din domeniu, facilitând colectarea informaţiilor corespunzătoare, satisfăcătoare şi transparente şi stabilind o sarcină administrativă proporţională cu utilitatea sa.

1.2 CESE împărtăşeşte motivele care au inspirat propunerea de regulament al Comisiei, după care necesitatea de a asigura informaţii regulate şi coerente, în vederea efectuării de analize periodice şi transsectoriale ale sistemului energetic, trebuie conciliată cu obiectivul reducerii costurilor administrative şi al promovării transparenţei. Prin fixarea unor astfel de exigenţe, propunerea Comisiei reprezintă o îmbunătăţire clară a sistemului actual. Din această perspectivă, propunerea de faţă, al cărei temei juridic îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în articolele 284 din Tratatul CE şi 187 din Tratatul Euratom, a fost concepută cu respectarea deplină a principiilor fundamentale ale subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

1.3 CESE evidenţiază că detaliile privind pragurile minime menţionate în anexa propunerii de regulament, care precizează limita inferioară de la care se aplică obligaţia de comunicare a informaţiilor, nu sunt motivate corespunzător de Comisia Europeană. Este necesară o reflecţie mai aprofundată a organelor decizionale europene şi naţionale, împreună cu operatorii din domeniu şi cu organizaţiile societăţii civile, în vederea definirii celor mai potrivite valori ale pragurilor minime, astfel încât să fie garantate siguranţa, respectarea mediului, transparenţa şi viabilitatea economică.

1.4 CESE sugerează ca analizele periodice ale Comisiei să nu se limiteze doar la anticiparea eventualelor dezechilibre între cerere şi ofertă energetică şi la identificarea lipsurilor în infrastructură, ci să constituie şi un instrument de control al evoluţiei proiectelor declarate, astfel încât realizarea integrală a acestor proiecte să poată fi asigurată în termen rezonabil.

1.5 CESE consideră că securizarea infrastructurii existente şi a noilor proiecte este de importanţă crucială. Înainte de toate, investiţiile operatorilor economici trebuie să urmărească modernizarea, întreţinerea şi adaptarea tehnologică, pentru a garanta siguranţa reţelelor energetice, în vederea prevenirii problemelor şi a asigurării eficienţei energetice şi durabilităţii ecologice, de la care nu se poate face şi nu trebuie să se facă derogare sub niciun pretext.

1.6 CESE subliniază că colectarea informaţiilor şi a datelor privind infrastructura de interes comunitar va consolida principiul solidarităţii energetice între statele membre. În plus, instrumentul analizelor periodice va favoriza diversificarea surselor de energie, reducând astfel dependenţa energetică faţă de diversele ţări exportatoare de surse energetice convenţionale, favorizând siguranţa aprovizionării.

1.7 În ceea ce priveşte energia electrică provenită din surse regenerabile, în opinia CESE, ar trebui evitat să se impună cheltuieli administrative întreprinderilor mici şi mijlocii, mai ales în cazul întreprinderilor specializate în tehnologii ecologice emergente, acestea fiind deja defavorizate de costurile de producţie mai ridicate în raport cu cele care folosesc surse convenţionale de energie.

1.8 Pentru a spori transparenţa, un obiectiv declarat al Comisiei Europene, CESE propune ca statele membre să ţină seama cum se cuvine de opiniile locuitorilor din zonele afectate găzduirii noilor instalaţii, prin intermediul asociaţiilor reprezentative ale societăţii civile.

1.9 Costurile investiţiilor nu ar trebui să se repercuteze asupra consumatorilor, CESE recomandând Comisiei Europene să aibă în vedere acest aspect.

2. Introducere

2.1 Liberalizarea pieţei energetice interne oferă noi ocazii de investiţii în sectorul energetic, iar noul context legislativ impune atingerea unor obiective specifice în domeniul energiilor regenerabile şi al biocarburanţilor.

În vederea anticipatei şi doritei creşteri a investiţiilor în infrastructura europeană, este nevoie de un cadru armonizat pentru colectarea datelor şi informaţiilor privind proiectele de activare sau dezactivare a instalaţiilor energetice.

2.2 Comisia propune abrogarea Regulamentului (CE) nr. 736/96 şi înlocuirea acestuia cu unul nou, de monitorizare a proiectelor de investiţii în infrastructura de producţie, de transport şi de stocare a energiei şi a dioxidului de carbon.

2.3 Colectarea datelor relevante şi corespunzătoare dezvoltării infrastructurii energetice a statelor membre este indispensabilă pentru realizarea analizelor periodice şi transsectoriale, care să identifice din timp eventualele vulnerabilităţi structurale şi dezechilibre dintre cererea şi oferta de energie. În plus, trebuie asigurată transparenţa pentru operatorii de pe piaţă şi reduse costurile administrative.

2.4 Regulamentul (CE) nr. 736/96 este nu doar perimat, dat fiind că domeniul său de aplicare nu acoperă o mare parte a instalaţiilor ce funcţionează cu energie regenerabilă, dar nici nu prevede un sistem corespunzător de colectare a informaţiilor şi de monitorizare a proiectelor energetice ale statelor membre. Prin urmare, sistemul aflat în prezent în vigoare poate reprezenta un obstacol în calea realizării cu certitudine a investiţiilor, în măsura în care nu garantează transparenţa, pe termen lung putând chiar încetini tranziţia către o economie cu emisii reduse de CO2. Mai mult, normele actuale nu par să ofere garanţii de securitate pentru reţelele şi instalaţiile de producţie şi de stocare a energiei şi a dioxidului de carbon.

3. Propunerea Comisiei

3.1 În substanţă, propunerea de regulament se referă la obligaţia în sarcina statelor membre de a transmite Comisiei Europene informaţiile privind proiectele de investiţii în infrastructura petrolieră, a gazului, a energiei electrice, a biocarburanţilor, a captării, stocării şi transportului dioxidului de carbon, a căror realizare a început deja sau ar trebui să înceapă în următorii cinci ani. Această obligaţie se referă şi la dezafectarea capacităţilor actuale, programată în următorii trei ani.

3.2 Datele solicitate se referă la: capacitatea instalaţiei, amplasamentul, denumirea, tipul şi principalele caracteristici ale infrastructurii, data probabilă a punerii în funcţiune, tipul surselor de energie utilizate, tehnologiile folosite pentru securizarea infrastructurii, instalarea de sisteme de captare a carbonului. În cazul dezafectării instalaţiilor, informaţiile necesare sunt: tipul şi capacitatea infrastructurii şi data probabilă a dezafectării.

3.3 Comisia propune ca statele membre să furnizeze informaţiile necesare o dată la doi ani, începând cu 31 iulie 2010. La rândul lor, operatorii de pe piaţă furnizează până la data de 31 mai a anului de referinţă aceste informaţii statului membru pe al cărui teritoriu va fi realizat proiectul. Informaţiile reflectă situaţia proiectelor începând cu data de 31 martie a anului respectiv.

3.4 Comisia este promotoarea unui model de complementaritate destinat să evite redundanţa informaţiilor. În virtutea acestui principiu, statele membre sunt scutite de obligaţia transmiterii datelor în cazul în care au transmis deja informaţii echivalente în temeiul unei dispoziţii specifice sau în cadrul unui plan multianual de investiţii.

3.5 Comisia utilizează informaţiile colectate pentru elaborarea, cel puţin o dată la doi ani, a unor analize transsectoriale ale evoluţiei structurale a sistemului energetic al UE, ale căror rezultate sunt discutate cu statele membre şi cu celelalte părţi interesate. Rezultatele pot fi făcute publice, cu condiţia de a nu afecta protecţia datelor personale şi comerciale sensibile.

3.6 Comisia poate adopta măsurile de execuţie necesare aplicării regulamentului, în special cu privire la metodologia calculelor, la definiţiile tehnice şi la conţinutul datelor solicitate. Se prevede o reexaminare a regulamentului propus în termen de 5 ani de la intrarea sa în vigoare.

4. Observaţii generale

4.1 CESE salută propunerea Comisiei, ţinând seama de importanţa noului regulament pentru obiectivele politicii energetice europene. Soluţia aleasă preferă o sinteză între, pe de o parte, necesitatea monitorizării, a colectării informaţiilor relevante privind proiectele de investiţii, reducerea costurilor administrative şi, pe de altă parte, necesitatea promovării transparenţei.

Obiectivul regulamentului îl reprezintă monitorizarea sistemului energetic al UE prin examinarea datelor şi informaţiilor privitoare la proiectele de investiţii în infrastructura energetică, informaţii colectate de Comisie şi, în special, de Observatorul pieţei energiei.

4.2.1 Existenţa unei pieţe interne şi necesitatea creării unui astfel de sistem de monitorizare, care operează la nivel supranaţional, sunt suficiente pentru a explica justeţea acţiunii normative la nivel comunitar, mai degrabă decât la cel naţional. Ca atare, intervenţia normativă propusă de Comisie se conformează pe deplin principiului general al subsidiarităţii.

4.2.2 Deplina respectare a principiului proporţionalităţii de către prezenta propunere este dovedită de alegerea regulamentului ca instrument normativ pentru a interveni în acest domeniu, prin înlocuirea unui regulament anterior, şi conţinutul său, concentrat pe obligaţia statelor membre de a transmite informaţii şi, totodată, de atenuarea acestei obligaţii, ţinând seama de necesitatea ca statele membre să nu fie grevate de sarcini administrative excesive.

4.3 Propunerea Comisiei preferă un mecanism complementar de comunicare, în locul unui sistem integrat şi complet. CESE doreşte să sublinieze că această opţiune favorizează economisirea şi reducerea costurilor administrative pentru întreprinderi şi pentru statele membre, cu repercusiuni pozitive asupra preţului final al energiei, prin evitarea redundanţei datelor şi îmbunătăţirea calităţii.

4.4 CESE consideră că informaţiile periodice, complete şi de calitate nu numai că permit Comisiei să monitorizeze şi să identifice punctele slabe ale infrastructurii energetice europene, ci, în acelaşi timp, favorizează şi înţelegerea problematicii referitoare la infrastructura energetică de către toate organismele de decizie politică, naţionale şi comunitare, precum şi de către operatorii de pe piaţă şi de către investitori.

5. Observaţii specifice

5.1 CESE îşi exprimă aprecierea pentru claritatea definiţiilor cuprinse în articolul 2 din propunerea de regulament. Aceste definiţii, neincluse în Regulamentul (CE) nr. 736/96, aflat în vigoare, facilitează înţelegerea textului legislativ şi delimitează domeniul de aplicare al acestuia.

5.2 CESE consideră că elaborarea o dată la doi ani a analizelor transsectoriale permite monitorizarea corespunzătoare a evoluţiei proiectelor de infrastructură energetică în Europa.

5.3 CESE susţine dintotdeauna că tema siguranţei infrastructurilor nu poate fi disociată de cea a siguranţei aprovizionării. Chiar recent (1), în legătură cu o temă similară celei abordate de avizul de faţă, CESE a subliniat necesitatea securizării instalaţiilor şi reţelelor de transport de energie şi dioxid de carbon. De aceea, este important ca, în analizele sale periodice, Comisia să ţină seama de aspectele referitoare la modernizarea şi întreţinerea instalaţiilor şi reţelelor existente.

5.4 În opinia CESE, informaţiile privind proiectele de interes comunitar sunt de primă importanţă. De calitatea acestor informaţii depinde ca Comisia Europeană să poată îndruma statele membre în legătură cu aplicarea principiului solidarităţii energetice şi diversificarea surselor de aprovizionare, în vederea reducerii dependenţei energetice faţă de cei câţiva exportatori de resurse energetice convenţionale. CESE consideră că infrastructurile energetice transnaţionale reprezintă o chestiune de interes eminamente comunitar. Comitetul chiar a precizat deja în avize anterioare că „SIG comunitare sunt necesare continuării procesului de construire comună a Europei” şi că o unificare progresivă a reţelelor „energetice interconectate (gaz, energie electrică, petrol) (…) ar putea reduce substanţial costurile de exploatare şi de investiţii şi ar putea incita la investiţii în noi proiecte de reţele [în cadrul parteneriatelor publice (Uniunea şi statele membre) şi private, pentru a spori siguranţa aprovizionării cu energie] (2).”

5.5 CESE observă că sistemul preconizat de Comisie preferă o abordare centralizată a producţiei de energie, în ciuda numeroaselor semnale care arată că, în ce priveşte producţia electrică de uz casnic (panouri fotovoltaice, micro–cogenerare etc.), sistemul energetic european se va putea sprijini în viitor pe instalaţii descentralizate. Se cuvine asigurat accesul la reţelele care transportă energia electrică de la aceste instalaţii, fără a greva întreprinderile mici şi mijlocii cu cheltuieli administrative excesive.

5.6 CESE evidenţiază că detaliile privind pragurile minime menţionate în anexa propunerii de regulament, care precizează limita inferioară de la care se aplică obligaţia de comunicare a informaţiilor, nu sunt motivate corespunzător de Comisia Europeană.

5.7 CESE solicită aprofundarea dezbaterii privind utilitatea şi viabilitatea procedeului de captare şi stocare a dioxidului de carbon (CCS – Carbon Capture and Storage), dat fiind că şi-a exprimat deja rezervele cu privire la interesul şi caracterul nevătămător al proiectelor de captare şi transport al CO2. Cu toate acestea, CESE constată că propunerea Comisiei Europene preconizează, în dispoziţiile regulamentului, introducerea informaţiilor privind proiectele de transport şi stocare a dioxidului de carbon. Aceste dispoziţii trebuie interpretate ca urmărind doar să supună infrastructurile de acest tip analizelor periodice ale sistemului energetic european.

5.8 În opinia CESE, este vital ca, la nivel local, construirea infrastructurii energetice să nu se facă împotriva voinţei locuitorilor şi a reprezentanţilor locali ai acestora. CESE sprijină ideea de transparenţă, în virtutea căreia cetăţenii să fie bine informaţi cu privire la amploarea proiectelor avute în vedere, prin evaluări corespunzătoare ale impactului economic, social şi ecologic.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 306, 16.12.2009, p. 51.

(2) JO C 128, 18.5.2010, p. 65.

22.9.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 255/124

COM(2009) 160 final

(2010/C 255/23)

Raportor: dl JAHIER

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor – Ajutarea ţărilor în curs de dezvoltare pentru a face faţă crizei

COM(2009) 160 final.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 19 noiembrie 2009. Raportor: dl JAHIER.

În cea de-a 458-a sesiune plenară, care a avut loc la 16 şi 17 decembrie 2010 (şedinţa din 16 decembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 151 de voturi pentru, 5 voturi împotrivă şi 8 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Comitetul Economic şi Social European (CESE) consideră că, odată ce a fost depăşită faza de risc sistemic major a crizei economice şi financiare internaţionale, se cuvine să nu fie neglijate efectele foarte grave pe care aceasta le are asupra majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare, efecte care compromit progresele înregistrate în ultimele decenii şi se adaugă consecinţelor dublei crize energetice şi alimentare, cu posibila agravare a situaţiilor de conflict şi de instabilitate politică deja existente.

Comunităţii internaţionale îi revine de pe acum rolul de a-şi asuma toate iniţiativele şi deciziile care sunt de competenţa sa, pentru a ajuta ţările mai sărace să depăşească această criză, pentru care acestea nu poartă nicio responsabilitate.

1.2 CESE îşi exprimă aprecierea pentru comunicarea Comisiei, prima decizie-cadru adoptată de comunitatea internaţională şi cea mai pozitivă şi mai completă dintre cele adoptate până în prezent, cuprinzând numeroase propuneri şi deschizând multiple perspective, inclusiv pe termen mediu, ce vor trebui explorate în mod corespunzător.

CESE observă două neajunsuri majore ale comunicării şi anume: pe de o parte, lipsa resurselor suplimentare şi, pe de altă parte, efectul limitat în timp al deciziilor luate cu privire la criză (ca, de exemplu, plata anticipată a ajutoarelor pentru creditele angajate pentru anul în curs).

1.3 CESE salută rezultatele ultimelor summituri internaţionale (1), în special cu privire la coerenţa propunerilor avansate la adresa ţărilor sărace, confirmarea obiectivelor de creştere a volumului şi calităţii ajutoarelor şi relansarea abordării care urmăreşte reformarea acestora. Cu toate acestea, progresele menţionate nu sunt nici pe departe suficiente pentru a face faţă unor probleme cruciale precum:

—	nevoia urgentă de a dispune de mai multe fonduri şi de utilizare a unor noi instrumente de finanţare a dezvoltării;

—	procesul de reformă a sistemului de asistenţă;

—	legăturile dintre administrarea fiscală şi dezvoltare.

1.4 CESE consideră că, mai întâi, trebuie respectate în mod strict toate angajamentele asumate în ultimii ani, aşa cum a afirmat preşedintele Barroso, şi invită Comisia să ceară statelor membre să respecte calendarele de majorare a liniilor de credit stabilite deja şi nerevizuite încă substanţial, chiar dacă în realitate au fost retractate practic prin deciziile de reducere a sumelor deja alocate de unele state membre.

În plus, CESE este convins de nevoia urgentă de noi şi importante ajutoare suplimentare, după dorinţa tuturor instanţelor internaţionale majore, astfel încât să poată fi expediate către ţările sărace noi ajutoare şi investiţii. Comitetul îşi însuşeşte de asemenea propunerea de a le acorda cel puţin 0,7 % din sumele mobilizate de comunitatea internaţională, estimate în prezent la 7 000 de miliarde USD, pentru a gestiona criza.

1.5 Ţinând seama de dublul impact al crizei energetice şi alimentare, CESE consideră că este necesară definirea unor priorităţi mai precise pentru noile investiţii, în cadrul unei relansări energice a angajamentului luat în raport cu Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM).

Prioritatea strategică acordată sectorului agricol şi siguranţei alimentare, ca şi investiţiile în domenii prioritare legate de schimbările climatice sunt atât în interesul ţărilor sărace, cât şi al Europei, astfel încât să poată fi relansat un nou val de investiţii susţinute în ţările mai sărace, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile pe termen lung.

1.6 CESE invită noua Comisie să joace un rol de lider pe plan internaţional în ce priveşte eforturile depuse pentru reformarea profundă a sistemului de asistenţă şi investiţii pentru dezvoltare, să-şi asume noile provocări ale mileniului în care ne aflăm, între care creşterea ecologică şi fluxurile migratorii, şi să-şi reînnoiască angajamentul de a asigura o mai mare eficienţă şi transparenţă complexului sistem de ajutorare.

1.7 CESE consideră că Uniunea Europeană nu trebuie să facă paşi îndărăt în legătură cu recunoaşterea şi sprijinirea actorilor neguvernamentali, în special cei din sectorul privat, a organizaţiilor sindicale, a agricultorilor, a organizaţiilor de femei şi a celor de consumatori. Este vorba de un aspect specific al abordării europene.

CESE regretă faptul că, în comunicarea de faţă, nu este menţionat în niciun fel rolul acestora în confruntarea cu criza, cu atât mai mult cu cât societatea civilă este unul din puţinii actori internaţionali care face dovada că poate activa resurse suplimentare. În plus, în numeroase ţări sărace, consecinţele crizei afectează îndeosebi sectorul privat şi slăbesc capacitatea de acţiune a partenerilor sociali şi a diferitelor organizaţii ale societăţii civile, al căror rol este totuşi crucial în asigurarea unor soluţii viabile în dezvoltarea pe termen lung.

1.8 Pe lângă respectarea angajamentelor asumate în termeni de APD (ajutor public de dezvoltare), CESE sprijină adoptarea unor noi mecanisme inovatoare de finanţare a dezvoltării, între care „taxa Tobin”. Este foarte importantă recunoaşterea rolului central jucat de fondurile trimise de lucrătorii imigranţi, cu punerea în aplicare a deciziei G8 privind reducerea cu 50 % a comisioanelor la transferuri, precum şi stabilirea unor strategii care să asigure o mai bună protecţie a lucrătorilor imigranţi în confruntarea cu criza.

1.9 CESE consideră că trebuie menţinute toate măsurile ce vizează deschiderea pieţelor, prin relansarea negocierilor din cadrul rundei Doha şi sprijinirea proceselor de integrare regională (2), şi prin consolidarea instrumentelor de finanţare a comerţului, acordând o atenţie specială exigenţelor pe care le impune comerţul just şi echitabil pentru ţările mai sărace. De asemenea, trebuie relansate investiţiile străine directe (IDE), în special datorită efectului de pârghie exercitat de liniile de finanţare inovatoare ale FMI şi Băncii Mondiale, prin emiterea unor noi drepturi speciale de tragere (DST) de către FMI şi prin crearea de către Banca Mondială a unui fond destinat celor mai vulnerabili (Vulnerability Fund).

1.10 În sfârşit, CESE consideră că este esenţial ca lupta împotriva corupţiei, a criminalităţii şi a fraudei fiscale (fraudă şi evaziune) să devină o prioritate absolută pe plan mondial, astfel recuperându-se noi şi importante resurse destinate acţiunilor de dezvoltare. Comitetul încurajează Comisia să aprofundeze cât mai repede problematica respectivă şi să formuleze propuneri în acest sens.

2. Introducere

2.1 La începuturile crizei financiare internaţionale, analiştii erau convinşi că aceasta nu va afecta ţările în curs de dezvoltare, mai ales pe cele mai sărace. Cu trecerea timpului, au început să se întrevadă posibilele consecinţe asupra ţărilor în curs de dezvoltare, mai ales din cauza declinului previzibil al economiei internaţionale. De-abia în aprilie 2009, cu ocazia summitului G20 de la Londra şi a şedinţelor FMI şi ale Băncii Mondiale, a devenit evidentă propagarea crizei la principalele ţări în curs de dezvoltare, cu riscul de a provoca sărăcirea altor 100 de milioane de persoane, care se adaugă celor peste 160 de milioane care trăiesc sub pragul sărăciei absolute, ca urmare a dublei crize, energetică şi alimentară, din anii 2007-2008.

2.2 Perspectivele sunt îngrijorătoare. La 19 iunie 2009, FAO a dezvăluit în mod anticipat elementele-cheie ale unui raport privind nesiguranţa alimentară în lume, conform căruia numărul persoanelor care suferă de foame va depăşi în 2009 pentru prima dată 1 miliard, aceasta reprezentând o creştere globală de 11 %, ceea ce va provoca uriaşe crize umanitare şi va risca să anuleze toate progresele înregistrate în anii '80-'90. La 22 iunie, Banca Mondială şi-a revizuit în mod drastic propriile estimări, considerând ca probabilă contractarea economiei globale cu circa 3 % în 2009, cu o scădere de 10 % a comerţului mondial şi o prăbuşire a fluxurilor internaţionale de capitaluri private care, scăzând de la 1 000 de miliarde de dolari în 2007 la 707 miliarde în 2008, vor ajunge la doar 363 de miliarde de dolari în 2009. Creşterea globală a TCD este estimată în prezent la puţin peste 1 %. Cu toate acestea, dacă se face abstracţie de China şi India, celelalte TCD laolaltă înregistrează o contracţie a PIB-ului de 1,6 %. Africa apare ca fiind continentul cel mai afectat, cu o creştere economică preconizată care, în 2009, reprezintă o reducere cu 66 %, comparativ cu valorile înregistrate în 2007. Conform datelor OIM, 50 de milioane de persoane şi-ar putea pierde locul de muncă în 2009, iar numărul angajaţilor săraci ar putea atinge 200 de milioane.

2.3 Criza financiară şi economică presupune patru şocuri: a) prăbuşirea volumului global al schimburilor comerciale, cu o scădere drastică a veniturilor din export şi un deficit de finanţare a TCD cuprins între 270 şi 700 de miliarde USD (3); b) reducerea fluxului de investiţii private, mai consistente pentru ţările cu un venit mediu şi pentru cele în care sunt în desfăşurare investiţii structurale importante; c) reducerea importantă a sumelor transferate de emigranţi, care în unele TCD africane reprezintă 30 % din PIB şi care doar în 2006 au atins 270 de miliarde USD, adică dublul sumei totale destinate asistenţei pentru dezvoltare; d) scăderea incontestabilă a ajutoarelor publice pentru dezvoltare, din partea multor donatori bilaterali în 2009 şi 2010. Aceste ultime două şocuri, care amplifică efectele precedentei crize alimentare şi ale preţurilor energetice, se fac simţite cu precădere în Africa, unde aceste fluxuri sunt adesea vitale atât pentru un mare număr de bugete publice, cât şi pentru supravieţuirea familiilor şi comunităţilor locale.

2.4 Printre consecinţele acestor şocuri succesive şi interdependente, care acţionează bineînţeles în mod destul de diferit de la regiune la regiune şi de la ţară la ţară, trebuie menţionate în special următoarele:

—	încetinirea creşterii sau o contracţie severă a economiilor locale;

—	creşterea rapidă a şomajului, a sărăciei şi a foamei, mai ales în zonele urbane, cu serioase consecinţe asupra grupurilor mai vulnerabile, în special femeile şi minorii;

—	diminuarea veniturilor fiscale, cu grave consecinţe asupra condiţiilor bugetelor publice care, mai ales în Africa, au fost supuse unor operaţii semnificative de ajustare în ultimii zece ani;

—	apariţia riscurilor pentru planurile de investiţii publice, în special în ce priveşte mentenanţa şi infrastructura;

—	probleme mai mari de acces la bunuri şi servicii pentru pături largi ale populaţiei, adăugate reducerii sistemelor de protecţie şi asistenţă socială, deja fragilizate;

—	reducerea veniturilor provenite din turism;

—	probleme crescânde de acces la credite şi la fluxurile de investiţii, mai ales pentru sectorul privat;

—	un impact profund negativ asupra capacităţii de realizare a obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (ODM), deja compromise în bună parte de cel puţin doi ani, după rezultatele modeste obţinute între 2000 şi 2005;

—	riscul de a nu dispune de mijloacele necesare pentru a contracara consecinţele schimbărilor climatice.

2.5 Acest scenariu devine şi mai îngrijorător dacă se iau în considerare consecinţele posibile asupra stabilităţii politice şi securităţii interne şi externe din diverse regiuni ale lumii. Un studiu elaborat de guvernul britanic în 2008 estimase deja că în 2010 jumătate din săracii lumii ar putea trăi în ţări caracterizate de conflict permanent sau cvasipermanent.

2.6 În sfârşit, criza ar putea genera fluxuri migratorii suplimentare, atât în interiorul unei ţări şi la nivel regional, cât şi spre ţările mai bogate. Prin agravarea tensiunilor existente, în special la graniţele UE, toate acestea ar putea genera o pierdere suplimentară şi îngrijorătoare de resurse umane, vitale pentru multe ţări sărace.

3. Răspunsul Comisiei

3.1 Comisia Europeană a fost prima care şi-a asumat decizii concrete în cadrul G 20 de la Londra, plecând de la un angajament ferm, rezumat de preşedintele Barroso după cum urmează: „recesiunea la care asistăm nu trebuie să fie, nu poate să fie şi nu va fi utilizată drept pretext pentru a nu ne respecta promisiunile de sporire a ajutoarelor”.

3.2 Comunicarea de faţă este una dintre cele mai pozitive decizii-cadru propuse până acum în cadrul comunităţii internaţionale, în vederea ajutorării ţărilor sărace în confruntarea cu criza. Confirmând necesitatea onorării angajamentelor luate cu privire la ajutorul public de dezvoltare (APD) şi de activare a unor noi resurse destinate dezvoltării (de exemplu, prin intermediul ambiţioasei, dar poate prea puţin realistei propuneri ca, pentru fiecare euro acordat ca asistenţă, să poată fi deblocaţi cinci euro pentru alte transferuri în afara APD), comunicarea evidenţiază de asemenea importanţa accelerării sau anticipării plăţilor – caz unic printre donatori – şi adoptarea unor mecanisme mai flexibile, solicitând BEI să pună la punct instrumente cu funcţie anticiclică, mai ales în domeniile infrastructurii şi financiar. De asemenea, Comisia se angajează să accelereze operaţiile de asistenţă bugetară, luând în considerare, în situaţii excepţionale, şi măsuri de asistenţă macroeconomică în favoarea ţărilor care participă la politica europeană de vecinătate (PEV).

3.3 Comunicarea constată că ineficienţa ajutoarelor este nemăsurat de costisitoare şi sugerează reformarea profundă a întregului sistem internaţional a APD. În ce o priveşte, Comisia solicită statelor membre să favorizeze demersuri comune şi coordonate, pentru a face faţă crizei. În calitatea sa de cel mai important donator pe plan mondial, UE ar trebui totodată să încurajeze reformarea sistemului de ajutoare pe plan internaţional.

3.4 Comunicarea acordă o oarecare atenţie măsurilor în favoarea protecţiei sociale şi a locurilor de muncă, prevăzând mecanisme de sprijinire atât a cheltuielilor sociale, cât şi a construcţiei infrastructurii naţionale sau regionale, cu o atenţie specială dedicată regiunii mediteraneene şi Africii, inclusiv în ce priveşte acordarea de fonduri. Comisia îşi propune de asemenea să contribuie la relansarea agriculturii şi la creşterea ecologică, atât prin forme inovatoare de finanţare a combaterii schimbărilor climatice, cât şi prin sprijinirea transferului de tehnologie care nu afectează mediul înconjurător.

3.5 În încheierea comunicării se propune adoptarea unor măsuri de sprijinire a sistemului de schimburi internaţionale, în scopul îmbunătăţirii eficienţei programelor de asistenţă pentru comerţ şi al sporirii creditelor pentru export. Totodată, Comisia recomandă promovarea unei discuţii privind restructurarea datoriei publice a ţărilor în curs de dezvoltare, sugerând şi măsuri de sprijinire a guvernanţei fiscale pe plan internaţional, regional şi naţional.

3.6 Consiliul Uniunii Europene a luat act de principalele recomandări cuprinse în comunicare, le-a aprobat şi a reafirmat importanţa respectării angajamentelor asumate de statele membre, încurajându-le pe acestea şi îndemnând „statele membre, Comisia şi Banca Europeană de Investiţii (BEI) să adopte măsuri coordonate în 2009, oricând este posibil, pe baza analizelor comune ale impactului crizei asupra ţării, în cooperare cu instituţiile internaţionale şi cu ţările partenere, în vederea identificării ţărilor şi grupurilor de populaţie celor mai vulnerabile şi mai puţin rezistente (4).”

3.7 Cu toate acestea, limita cea mai evidentă a ansamblului de decizii luate de UE constă în faptul că nu este prevăzută nicio contribuţie suplimentară, în afară de cele 100 de milioane de euro pe an, acordate Fondului fiduciar UE-Africa pentru infrastructură.

4. Ajutoarele publice pentru dezvoltare (APD) şi riscurile conexe

4.1 Conform datelor furnizate de Comitetul de asistenţă pentru dezvoltare (CAD) al OCDE, 2008 a fost anul celor mai mari cheltuieli în termeni absoluţi în ce priveşte APD. Cifra de 120 de miliarde de dolari a fost suplimentată cu 10 % în termeni reali şi a reprezentat 0,3 % din PIB-ul total al ţărilor OCDE. Programele bilaterale au crescut, de asemenea, în cursul ultimului an, după scăderea puternică din perioada 2006-2008.

4.2 UE înregistrează o creştere de 4 miliarde de euro în comparaţie cu 2007, atingând în 2008 suma totală de 49 de miliarde de euro, adică 0,4 % din PIB. Trebuie amintit că, în timpul consensului de la Monterey, în 2002, Comisia îşi propusese obiectivul intermediar de 0,39 % până în 2006. În acelaşi timp, trebuie subliniat că suntem încă departe de obiectivul care consta în alocarea a 0,2 % din PIB pentru ţările mai puţin dezvoltate, în prezent doar 20 de miliarde USD fiind destinate Africii, în comparaţie cu obiectivul de 50 de miliarde din 2010.

4.3 Subzistă puternice dubii în ce priveşte posibilitatea concretă ca UE să garanteze noi sporiri ale acestei sume, estimate la o sumă suplimentară de 20 de miliarde EUR, necesară pentru îndeplinirea obiectivului de 0,56 % din PIB în 2010. În raportul său AidWatch din 2008, platforma europeană Concord pentru ONG-uri a prevăzut o reducere cu 27 de miliarde USD a ajutoarelor pentru perioada 2009-2010. În plus, conform aceluiaşi raport, cifrele furnizate de UE ar trebui revizuite, dat fiind că sunt incluse aici categoriile de cheltuieli care nu ar trebui contabilizate ca APD: 5 miliarde care reprezintă anulări ale datoriei externe, 2 miliarde pentru bursele de studii acordate studenţilor şi 1 miliard alocat costurilor legate de refugiaţi. Conform datelor furnizate de Concord, dacă se face abstracţie de aceste sume, în 2008 a fost atins doar 0,34 % din PIB, adică o valoare destul de îndepărtată de obiectivul reprezentat de 0,56 % din PIB până în 2010.

4.4 Chiar şi după datele Raportului global de monitorizare (Global Monitoring Report) din 2009 al Băncii Mondiale, în ciuda creşterii înregistrate în 2008 şi a angajamentelor asumate de unii donatori importanţi, speranţele de a atinge obiectivele de suplimentare a ajutoarelor subscrise la Gleneagles (130 de miliarde USD pe an, până în 2010) devin cu totul nerealiste în lumina situaţiei actuale.

4.5 Sunt din ce în ce mai mulţi cei care consideră că sunt necesare noi resurse, care depăşesc cu mult angajamentele Gleneagles. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) subliniază că nu este vorba doar de respectarea angajamentelor asumate, ci şi de sporirea substanţială a sumelor alocate, de exemplu prin alocarea a cel puţin 0,7 % din totalul fondurilor puse la dispoziţie pentru salvarea băncilor şi relansarea economiei (cifrate la 7 000 de miliarde USD), pentru sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare în vederea îndeplinirii ODM şi pentru relansarea cheltuielilor şi investiţiilor directe şi a celor pe termen lung în ţările sărace. După cum însuşi preşedintele Băncii Mondiale a afirmat în repetate rânduri de la începutul crizei, este necesar să fie depuse eforturi mult mai mari în vederea mobilizării unor resurse suplimentare pentru sprijinirea ţărilor sărace în confruntarea cu urmările devastatoare ale crizei, pentru care acestea nu au nicio vină. Conform recentelor estimări ale Băncii Mondiale, finanţările necesare doar pentru anularea diverselor pierderi înregistrate de ţările în curs de dezvoltare variază între 350 şi 635 de miliarde USD. Aceste cifre se află la distanţe de ani-lumină de amploarea resurselor pe care comunitatea internaţională a dovedit că le poate mobiliza până acum, nu doar pentru APD, ci şi pentru alte forme suplimentare de asistenţă şi împrumuturi.

4.6 În plus, dacă se face abstracţie de intenţiile exprimate de UE, raportul OCDE scoate la lumină faptul că, pentru marea majoritate a donatorilor bilaterali, criza determină o prăpastie crescândă între angajamentele asumate şi sumele vărsate şi adesea chiar alte întârzieri şi amânări de plăţi. Ajutoarele provenite din ţări care nu aparţin CAD câştigă în importanţă, dar volumul total al acestora este încă foarte departe de a influenţa în mod semnificativ tendinţele globale. Suma totală a ajutoarelor provenite din ţările care nu sunt membre ale CAD şi care au comunicat OCDE propriile date a fost în 2007 de 5,6 miliarde USD.

4.7 Deşi datele disponibile sunt incomplete, tendinţele referitoare la donatorii privaţi sunt pozitive, sumele vărsate de aceştia reprezentând 18,6 miliarde USD în 2007, adică o creştere cu 25 % în raport cu 2006. Singurele date interne disponibile în Statele Unite, necomunicate însă OCDE, prevăd un volum al sumelor alocate de donatorii privaţi care, în 2007, se ridică la 37 de miliarde USD, în timp ce multe din principalele fundaţii ca, de exemplu, Fundaţia Gates, au anunţat pentru 2009 creşteri de până la 20 %.

5. Eficienţa ajutoarelor şi lupta împotriva corupţiei

5.1 În vremuri de criză, este foarte importantă sporirea eficienţei ajutoarelor. Pagubele economice provocate de lipsa de predictibilitate a sumelor alocate, de fragmentarea intervenţiilor şi de lipsa coordonării dintre donatori sunt cât se poate de evidente în prezent. Comisia a estimat că volatilitatea APD poate duce la o creştere cu 15-20 % a costurilor, în timp ce aplicarea completă a programului de eficientizare a ajutoarelor ar permite economisirea anuală a 5 - 7 miliarde EUR. De aceea, trebuie implementate rapid dispoziţiile Declaraţiei de la Paris, din 2005, şi ale Agendei de la Accra, din 2008, mai ales în ce priveşte deciziile deja adoptate în cadrul UE, care ar putea să facă în mod real diferenţa: diviziunea muncii între statele membre şi Comisie, o mai bună utilizare a planurilor naţionale de acţiune, predictibilitatea ajutoarelor şi o mai mare responsabilitate în ce priveşte rezultatele, inclusiv o condiţionalitate mai mică (5).

5.2 La nivelul OCDE se observă că progresele în ce priveşte calitatea sporită a ajutoarelor sunt insuficiente în prezent. 225 de agenţii bilaterale şi 242 multilaterale finanţează anual sute de mii de activităţi în toată lumea. Cu titlu de exemplu, la nivel mondial există peste 90 de fonduri pentru sănătate, OMS trebuind să prezinte raportul la circa 4 600 de donatori şi să elaboreze anual circa 1 400 de rapoarte pentru aceştia. Guvernul unei ţări în curs de dezvoltare trebuie să primească anual aproximativ 200 de misiuni ale donatorilor oficiali şi să le răspundă, la acestea adăugându-se alte câteva sute de misiuni ale donatorilor privaţi. În plus, din ultima anchetă de monitorizare a OCDE, rezultă că, în medie, doar 45 % din ajutoare sunt vărsate la termenul prevăzut.

5.3 Ca atare, este necesar ca procesul să fie accelerat, în vederea atingerii obiectivelor definite pe plan internaţional. Este nevoie mai ales de o voinţă politică corespunzătoare din partea celor 27 de guverne ale statelor membre ale UE, în ce priveşte:

—	utilizarea transparentă a celor 12 indicatori prevăzuţi de Declaraţia de la Paris;

—	aplicarea Codurilor de conduită ale UE;

—	îmbunătăţirea coerenţei dintre politici în general şi, mai ales, în ce priveşte politicile comercială şi de dezvoltare;

—	un angajament hotărât în reformarea globală a sistemului de ajutoare internaţionale, care să-i pună în valoare pe actorii neguvernamentali şi să relanseze o nouă fază de acţiune multilaterală.

5.4 În cadrul acestei abordări, trebuie luate în considerare şi imensele cantităţi de resurse înghiţite în multe ţări în curs de dezvoltare de fenomenele de corupţie şi de exportare ilegală a capitalului, mai ales în cazul investiţiilor legate de exploatarea materiilor prime şi de marile lucrări de infrastructură. S-a dovedit deja că o parte consistentă a fluxurilor de ajutoare este anulată de corupţie, cu efecte nimicitoare atât pentru populaţiile locale, cât şi pentru încrederea contribuabililor din ţările donatoare. Conform Raportului din 2008 privind corupţia pe plan mondial, al organizaţiei Transparency International, aceasta atinge în prezent 50 de miliarde USD, ceea ce reprezintă aproape jumătate din volumul total al APD mondiale şi o sumă egală cu investiţiile necesare pentru realizarea obiectivelor din domeniul apei potabile şi al igienei publice. Îmbunătăţirea semnificativă a guvernanţei, mai ales în ce priveşte trasabilitatea ajutoarelor, şi sistemele de alocare de fonduri cu o condiţionalitate mai accentuată trebuie să capete importanţă maximă în toate angajamentele UE şi la nivel multilateral. Este cel puţin regretabil că nu se vorbeşte deloc despre acest aspect în comunicare.

6. Rolul actorilor privaţi şi al societăţii civile

6.1 Se recunoaşte în prezent importanţa rolului actorilor neguvernamentali (ANG), în categoria cărora intră, conform acordului de la Cotonou, sectorul privat, partenerii sociali şi economici şi, mai ales, sindicatele şi societatea civilă, sub toate formele sale (art. 6). Surprinde lipsa din comunicare a oricărei menţiuni cu privire la rolul acestora în gestionarea crizei, dat fiind că ANG sunt singurii actori care demonstrează că pot mobiliza resurse suplimentare. În plus, în numeroase ţări sărace, consecinţele crizei afectează îndeosebi sectorul privat şi slăbesc capacitatea de acţiune a partenerilor sociali şi a diferitelor organizaţii ale societăţii civile, al căror rol este totuşi crucial în asigurarea unor soluţii viabile în dezvoltarea pe termen lung.

6.2 La 18 mai a.c., Curtea de Conturi Europeană a publicat raportul său special privind gestionarea de către Comisie a participării actorilor neguvernamentali (ANG) (6) la cooperarea comunitară pentru dezvoltare, în care, deşi îşi exprimă satisfacţia pentru creşterea investiţiilor de fonduri comunitare prin intermediul ANG (7), prezintă trei aspecte deficitare majore:

—	participarea limitată a ANG la procesul de cooperare, aceştia trebuind să se limiteze adesea la rolul de simpli executanţi ai proiectelor sau de furnizori de servicii, consultaţi în cel mai bun caz rar şi prea târziu;

—	acţiune insuficientă în domeniul măririi capacităţilor, cu privilegierea însă a sistemelor de comunicare şi de cointeresare, ceea ce exclude de fapt cea mai mare parte a organizaţiilor de bază mici şi mijlocii şi a celor din alt mediu decât cel urban;

—	lacune numeroase în sistemele de monitorizare şi de punere în aplicare a procedurilor, adesea prea complexe şi puţin inteligibile pentru multe organizaţii şi care deseori nu furnizează datele corespunzătoare referitoare la stadiul iniţiativelor şi la impactul final al acestora.

6.3 Neajunsurile relevate de Curte ne determină să relansăm în mod hotărât teza susţinută de mulţi ani de CESE, şi anume necesitatea de a reconfirma prioritatea investiţiilor în ANG, atât prin consolidarea tuturor procedurilor care permit o lărgire reală a participării, cât şi prin dublarea – astfel încât să se atingă nivelul de 20 % – a volumului fondurilor vehiculate direct prin intermediul ANG, aşa cum s-a solicitat deja într-un aviz anterior al CESE (8).

7. Pentru o revizuire a ajutoarelor şi a noilor instrumente de finanţare

7.1 Necesitatea realizării unei ample reforme a instituţiilor financiare internaţionale, în primul rând a Băncii Mondiale şi a FMI, este de acum evidentă, în conformitate cu orientările clare ale Conferinţei Naţiunilor Unite, din iunie: „instituţiile financiare internaţionale trebuie să fie clar orientate către dezvoltare” şi trebuie să fie reformate astfel încât să „favorizeze perspectiva, vocea şi participarea ţărilor în curs de dezvoltare şi să reflecte mai bine noile realităţi” (9).

Într-adevăr, este paradoxală constatarea că, în contextul crizei, 82 % din împrumuturile acordate de FMI au fost îndreptate spre zona europeană şi doar 1,6 % alocate ţărilor africane, iar, din totalul de 1 100 de miliarde USD acordate în urma summitului G20 din Londra, de la 2 aprilie 2009, doar puţin peste 20 de miliarde USD au fost alocate ţărilor mai sărace.

7.2 UE trebuie să se străduiască să determine o revizuire drastică a acestor raporturi, începând cu o mai serioasă luare în considerare şi implementare a propunerii Băncii Mondiale, de creare a unui nou fond special pentru cei mai vulnerabili (Vulnerability Fund), destinat în principal finanţării siguranţei alimentare, protecţiei sociale şi dezvoltării umane, mai ales prin instaurarea unui cadru specific şi comun între Banca Mondială şi agenţiile specializate ale Naţiunilor Unite. Totodată, trebuie depuse eforturi pentru emisia unor noi drepturi speciale de tragere (DST), pentru cel puţin 250 de miliarde USD, destinaţi în special furnizării de lichidităţi pentru finanţarea dezvoltării.

7.3 De asemenea, UE trebuie să joace un rol determinant în ce priveşte finanţarea comerţului, iar relansarea rapidă a negocierilor de la Doha trebuie să se concentreze asupra nevoilor ţărilor în curs de dezvoltare, prevăzând măsuri specifice de sprijinire şi de salvgardare pentru statele mai sărace şi pentru siguranţa alimentară.

7.4 De mult timp, CESE este convins de necesitatea depunerii unor eforturi consistente pentru a favoriza şi multiplica noile instrumente de finanţare a dezvoltării. Este regretabil că realizările de până acum sunt modeste, fapt ce reclamă lărgirea sferei celor mai noi iniţiative şi decizii, precum: IFFI (International Finance and Facility Fund for Immunisation) din noiembrie 2006, de finanţare a vaccinării în ţările sărace, garanţia de piaţă (Advanced Market Commitment) din aceeaşi perioadă, iniţiativa summitului G8 de la Aquila de a reduce cu 50 % în următorii cinci ani costurile tranzacţiilor oficiale pentru transferurile de fonduri efectuate de imigranţi către propriile ţări de origine, care ar putea determina creşterea sumelor transferate astfel cu 13-15 miliarde USD anual. CESE sprijină propunerea de lansare în sfârşit a discuţiei privind aplicarea unei taxe voluntare de 0,005 % la tranzacţiile financiare internaţionale (taxa Tobin), propunere lansată recent de guvernele francez şi german, la summitul G20 de la Pittsburgh. Aceste noi moduri de finanţare, care trebuie să rămână cu totul adiţionale în raport cu angajamentele APD, ar trebui să fie mai clar legate de atingerea diferitelor Obiective ale mileniului, de priorităţile impuse de schimbările climatice şi de costurile pe care ţările sărace vor trebui să le suporte în anii ce vin.

7.5 Reflecţia privind reforma sistemului internaţional de ajutoare, propusă din nou de Comisie la punctul 11 din comunicarea sa, este cât se poate de urgentă, UE putând să joace în mod clar un rol de lider din această perspectivă, cel puţin în ce priveşte următoarele aspecte:

—	crearea unui sistem internaţional de avertizare rapidă, care să poată monitoriza în următorii ani impactul pe care criza îl are asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiilor şi asupra perspectivelor de dezvoltare, în vederea orientării ajutoarelor şi investiţiilor;

—	realizarea unui sistem riguros de raportare, în vederea monitorizării progreselor înregistrate şi a măsurării eficienţei propriilor acţiuni, aşa cum s-a decis la summitul G8;

—

investiţii mai importante în stabilizarea zonelor de conflict, în dezvoltarea instituţională, în gestionarea crizelor, prin consolidarea capacităţilor locale şi regionale de programare şi intervenţie, precum şi prin crearea unor sisteme universale de protecţie socială, cu prevederea investiţiilor necesare, pentru a face faţă noilor provocări legate de siguranţa alimentară şi de schimbările climatice;

—	consolidarea şi extinderea posibilităţilor de acces la microcredite, pentru a sprijini iniţiativele întreprinderilor care nu pot face rost de finanţare bancară în alt mod.

7.6 Siguranţa alimentară şi creşterea ecologică, două obiective ale investiţiilor strategice pe termen lung, pot reprezenta un fir conducător important pentru relansarea sistemului de ajutoare şi investiţii care, în contextul crizei, este cu atât mai întemeiată şi poate da naştere atât unei mai mari implicări coordonate a resurselor şi competenţelor din ţările emergente, cât şi unei posibilităţi concrete de parteneriat economic pentru Europa şi OCDE.

7.7 În ce priveşte UE, trebuie adăugate două observaţii:

—

prima se referă la necesitatea evaluării atente a evoluţiei din ultimii ani a instrumentului ajutoarelor bugetare, luând în calcul posibilitatea orientării mai precise a acestor ajutoare către obiective sectoriale precum sănătatea, munca decentă, educaţia şi formarea, infrastructura, serviciile sociale şi creşterea ecologică, aşa cum doreşte însuşi PE (10);

—	cealaltă priveşte redistribuirea atribuţiilor din interiorul noului colegiu de comisari, în special reîncredinţând comisarului însărcinat cu dezvoltarea controlul direct al EuropAid care, în prezent, este exercitat de comisarul responsabil pentru relaţiile externe.

7.8 Mai mult decât orice alt domeniu, cel al dezvoltării evidenţiază nevoia urgentă ca UE să reuşească într-o măsură crescândă să vorbească la unison şi să-şi consolideze capacitatea de acţiune unitară, în coordonare cu statele membre, atât pentru a-şi asigura mobilitatea pe noile scene internaţionale care apar în urma crizei, cât şi pentru a-şi îmbunătăţi eficienţa în ce priveşte îndeplinirea rolului său şi utilizarea resurselor şi competenţelor deja existente, disponibile la nivel global. Astăzi, mai mult ca oricând, în condiţiile apariţiei unor noi actori pe scena internaţională, dezvoltarea ţărilor mai sărace şi, în special, a Africii se dovedeşte a fi în interesul strategic al viitoarei dezvoltări a Europei (11).

7.9 Întărirea cooperării internaţionale, în vederea combaterii corupţiei şi evaziunii fiscale, reprezintă astăzi, în condiţiile crizei, o evidenţă acceptată, în special în ce priveşte lupta împotriva paradisurilor fiscale. Conform datelor Biroului Naţiunilor Unite pentru combaterea drogurilor şi a criminalităţii (UNODC), traficul ilicit şi evaziunea fiscală se ridică în prezent la o sumă cuprinsă între 1 000 şi 1 600 miliarde USD, din care jumătate provine din ţări în curs de dezvoltare sau din economii în tranziţie. Din aceste 500 până la 800 de miliarde USD, doar o sumă reprezentând 3 % este imputabilă corupţiei, 30 %, activităţilor de natură criminală şi 67 %, evaziunii fiscale. Cu alte cuvinte, evaziunea fiscală costă ţările în curs de dezvoltare o sumă cuprinsă între 300 şi 500 de miliarde USD, din care 285 ar fi legate de sectorul informal, iar 160 de evaziunea fiscală comisă de numeroase întreprinderi transnaţionale care operează în aceste ţări (12). În opinia CESE, trebuie efectuată de urgenţă o schimbare strategică decisivă în acest domeniu, această posibilitate fiind astăzi mai realistă. Aceasta ar permite nu numai disponibilizarea unor resurse nesperate pentru investiţii şi pentru asistenţa pentru dezvoltare, ci ar contribui şi la dezvoltarea unor sisteme fiscale mai solide şi mai echitabile în multe ţări sărace, condiţie indispensabilă pentru consolidarea instituţiilor şi pentru orice perspectivă sănătoasă de dezvoltare pe termen lung.

Bruxelles, 16 decembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) În special summitul ONU din iunie 2009 şi summitul G 8 din iulie 2009, de la Aquila.

(2) Cf. avizul CESE privind comunicarea Comisiei pe tema „Integrare regională pentru dezvoltarea ţărilor ACP”, JO C 317, 23.12.2009, p. 126. Raportor: dl DANTIN; coraportor: dl JAHIER.

(3) Banca Mondială, 2009, şi ADB (African Development Bank), martie 2009; marja indicată redă cifrele extreme ale previziunilor disponibile în prezent.

(4) Concluziile Consiliului UE pentru relaţii externe, 18 mai 2009.

(5) COM(2009) 160 final şi Consiliul UE din 22 iulie 2008.

(6) Definiţia ANG dată de Curte în acest raport cuprinde doar organizaţiile societăţii civile şi exclude sectorul privat.

(7) Conform Europe Aid, sumele contractelor încheiate cu ANG în 2006 şi 2007 pot fi estimate la 836,43 şi, respectiv, 915,26 milioane EUR (cu excepţia asistenţei umanitare, gestionate prin intermediul ECHO), ceea ce înseamnă 10 % din ajutoarele acordate de UE ţărilor în curs de dezvoltare. Aproximativ 50 % din finanţările ECHO sunt destinate ONG-urilor (circa 353 de milioane EUR în 2007).

(8) Avizul din 2003, „Societatea civilă şi politica de dezvoltare”, JO C 234. Raportor: dna FLORIO.

(9) Conferinţa ONU privind criza economică şi financiară, iunie 2009.

(10) Proiectul de rezoluţie al Comisiei DEVE, septembrie 2009.

(11) A se vedea avizul din 2009 (JO C 318, raportor: dl JAHIER), pe tema relaţiilor dintre UE, Africa şi China şi avizul privind dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona (JO C 128, 2010, raportor: dl JAHIER).

(12) Cf. studiul CIDSE din noiembrie 2008.

ANEXĂ

Amendamentul următor a fost respins la dezbaterea în sesiunea plenară, deşi a primit cel puțin un sfert din voturile exprimate:

Amendament depus de dl Peel

Punctul 7.9

Se modifică după cum urmează:

7.9

Întărirea cooperării internaţionale, în vederea combaterii corupţiei şi evaziunii fiscale, reprezintă astăzi, în condiţiile crizei, o evidenţă acceptată, în special în ce priveşte lupta împotriva paradisurilor fiscale. Conform datelor Biroului Naţiunilor Unite pentru combaterea drogurilor şi a criminalităţii (UNODC), traficurile ilicite şi evaziunea fiscală se ridică în prezent la o sumă cuprinsă între 1 000 şi 1 600 miliarde USD, din care jumătate provine din ţări în curs de dezvoltare sau din economii în tranziţie. . În opinia CESE, trebuie operată de urgenţă o schimbare strategică decisivă în acest domeniu, această posibilitate fiind astăzi mai realistă. Aceasta ar permite nu numai disponibilizarea unor resurse nesperate pentru investiţii şi pentru asistenţa pentru dezvoltare, ci ar contribui şi la dezvoltarea unor sisteme fiscale mai solide şi mai echitabile în multe ţări sărace, o condiţie indispensabilă pentru consolidarea instituţiilor şi pentru orice perspectivă sănătoasă de dezvoltare pe termen lung.

Expunere de motive

Aceste cifre ar trebui eliminate întrucât nu apar în raportul UNODC, aşa cum se sugerează.

Rezultatul votului:

voturi pentru: 59

voturi împotrivă: 93

abţineri: 9

Total: 161

(1)

		ISSN 1830-3668 doi:10.3000/18303668.C_2010.255.rum
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene		C 255

Ediţia în limba română	Comunicări şi informări	Anul 53 22 septembrie 2010

Informarea nr.	Cuprins	Pagina
	I Rezoluții, recomandări și avize
	AVIZE
	Comitetul Economic și Social European
	A 458-a sesiune plenară din 16 și 17 decembrie 2009
2010/C 255/01	Avizul Comitetului Economic și Social European privind comerțul și siguranța alimentară	1

2010/C 255/02	Avizul Comitetului Economic și Social European privind criza financiară și impactul său asupra economiei reale (aviz din proprie inițiativă)	10

2010/C 255/03	Avizul Comitetului Economic și Social European pe tema Eforturi concertate pentru consolidarea carierei și mobilității cercetătorilor în Uniunea Europeană	19

2010/C 255/04	Avizul Comitetului Economic și Social European privind modalitățile de sprijinire a IMM-urilor în vederea adaptării la mutațiile de pe piețele globale (aviz din proprie inițiativă)	24

2010/C 255/05	Avizul Comitetului Economic și Social European privind programul de ajutorare a aviației europene (aviz din proprie inițiativă)	31

	III Acte pregătitoare
	Comitetul Economic și Social European
	A 458-a sesiune plenară din 16 și 17 decembrie 2009
2010/C 255/06	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind denumirile fibrelor textile și etichetarea corespunzătoare a produselor textile COM(2009) 31 final/2 – 2009/0006 (COD)	37

2010/C 255/07	Avizul Comitetul Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale, (reformare) Punerea în aplicare a documentului Small Business Act COM(2009) 126 final – 2009/0054 (COD)	42

2010/C 255/08	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Cartea verde privind revizuirea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială COM(2009) 175 final	48

2010/C 255/09	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Deplasarea frontierelor TIC — o strategie pentru cercetare în domeniul tehnologiilor viitoare și emergente în EuropaCOM(2009) 184 final	54

2010/C 255/10	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Consiliului de suspendare temporară a taxelor din Tariful vamal comun asupra importurilor anumitor produse industriale în regiunile autonome Madeira și Azore COM(2009) 370 final – 2009/0125 (CNS)	59

2010/C 255/11	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European și Comitetul Economic și Social European Promovarea bunei guvernanțe în chestiuni fiscaleCOM(2009) 201 final	61

2010/C 255/12	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Un nou parteneriat pentru modernizarea universităților: forumul UE pentru dialogul universități-întreprinderiCOM(2009) 158 final	66

2010/C 255/13	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, către Parlamentul European, către Comitetul Economic și Social European și către Comitetul Regiunilor Lupta împotriva cancerului: un parteneriat europeanCOM(2009) 291 final	72

2010/C 255/14	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și către Consiliu referitoare la o inițiativă europeană privind boala Alzheimer și alte demențe COM(2009) 380 final	76

2010/C 255/15	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Cartea verde Pentru promovarea mobilității tinerilor în scop educaționalCOM(2009) 329 final	81

2010/C 255/16	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Către o mai bună direcționare a ajutoarelor pentru fermierii din zonele cu handicapuri naturaleCOM(2009) 161 final	87

2010/C 255/17	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 1999/62/CE de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri COM(2008) 436 final – 2008/0147 (COD)	92

2010/C 255/18	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor privind protecția infrastructurilor critice de informație Protejarea Europei de atacuri cibernetice și perturbații de amploare: ameliorarea gradului de pregătire, a securității și a reziliențeiCOM(2009) 149 final	98

2010/C 255/19	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, către Consiliu, către Comitetul Economic și Social European și către Comitetul Regiunilor Obiective strategice și recomandări pentru politica UE în domeniul transportului maritim până în 2018COM(2009) 8 final	103

2010/C 255/20	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei Un viitor sustenabil pentru transporturi: către un sistem integrat, bazat pe tehnologie și ușor de utilizatCOM(2009) 279 final și privind tema Puncte de pornire pentru o politică europeană în domeniul transporturilor după 2010	110

2010/C 255/21	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Internetul obiectelor – un plan de acțiune pentru EuropaCOM(2009) 278 final	116

2010/C 255/22	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Consiliului privind informarea Comisiei cu privire la proiectele de investiții în infrastructura energetică din cadrul Comunității Europene și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 736/96 COM(2009) 361 final – 2009/0106 (CNS)	121

2010/C 255/23	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor — Ajutarea țărilor în curs de dezvoltare pentru a face față crizei COM(2009) 160 final	124

2010/C 255/24	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind interferențele radio (compatibilitatea electromagnetică) produse de autovehicule (versiune codificată) COM(2009) 546 final – 2009/0154 (COD)	132

2010/C 255/25	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de Decizie a Parlamentului European și a Consiliului de abrogare a Deciziei 79/542/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1976 privind întocmirea listei cu țări terțe sau cu regiuni ale acestora și de stabilire a condițiilor de sănătate animală și publică și de certificare sanitar-veterinară, pentru importul în Comunitate de anumite animale vii și carne proaspătă provenită de la acestea COM(2009) 516 final – 2009/0146 (COD)	133