27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/1

1.

salută anunţul Comisiei Europene, făcut în cadrul sesiunii plenare a Comitetului Regiunilor din 8 octombrie 2008, de la Bruxelles, privind lansarea unei strategii UE pentru regiunea Dunării, comparabilă cu strategia existentă pentru regiunea Mării Baltice (1);

2.

salută faptul că la 18 şi 19 iunie 2009 Consiliul European a solicitat Comisiei să prezinte o Strategie UE pentru regiunea Dunării până la sfârşitul anului 2010;

3.

salută înfiinţarea în cadrul Comitetului Regiunilor, la 27 noiembrie 2008, a Grupului interregional „Regiunea Dunării”, şi sprijină lucrările acestuia;

4.

salută atenţia pe care Parlamentul European a acordat-o regiunii Dunării, precum şi eforturile de a înfiinţa un intergrup şi în cadrul acestei instituţii (2);

5.

subliniază că o strategie a UE pentru regiunea Dunării serveşte obiectivului de sporire a bunăstării, securităţii şi păcii pentru cetăţeni. De această situaţie profită întreaga Uniune Europeană, inclusiv autorităţile locale şi regionale;

6.

constată că într-o Uniune Europeană cu 27 de membri în prezent, macroregiunile joacă un rol din ce în ce mai important, în special pentru coeziunea teritorială a UE;

7.

constată că regiunea Dunării se compune atât din state riverane Dunării, cât şi din state situate în bazinul hidrologic al Dunării; constată în continuare că din regiunea Dunării fac parte state membre ale UE, state candidate la UE, state potenţial candidate şi state care participă la politica europeană de vecinătate;

8.

subliniază perspectiva europeană a regiunii Dunării; subliniază totodată dimensiunea externă a regiunii Dunării şi evidenţiază faptul că această regiune poate deveni un model pentru cooperarea cu ţări terţe;

9.

evidenţiază reformele politice, economice şi sociale profunde care au avut loc în regiunea Dunării de la căderea cortinei de fier, motiv pentru care aceste transformări au devenit o temă a programului de lucru al Comisiei Europene pe anul 2009 (3) şi au fost abordate în Comunicarea acesteia către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor şi Banca Centrală Europeană „Cinci ani de UE extinsă - Realizări şi provocări economice” (4);

10.

consideră că regiunea Dunării are rolul de a sprijini, la nivel european, promovarea în continuare a democraţiei şi statului de drept în acest spaţiu şi sprijină în special acele state ale regiunii Dunării care nu sunt membre ale Uniunii Europene pe drumul dezvoltării lor democratice;

11.

atribuie un rol important cooperării la nivel regional şi local pentru aplicarea principiilor europene ale subsidiarităţii, proximităţii faţă de cetăţeni şi parteneriatului, precum şi pentru asigurarea unei guvernări responsabile în ţările terţe, şi subliniază valoarea adăugată a cooperării locale şi regionale în regiunea Dunării în procesul de apropiere a statelor candidate şi potenţial candidate de Uniunea Europeană;

12.

subliniază legăturile culturale şi istorice tradiţionale ale întregii regiuni a Dunării şi contribuţia autorităţilor locale şi regionale, în special în acest domeniu;

13.

ia în considerare formele de cooperare, reţelele şi instituţiile locale, regionale, naţionale şi internaţionale existente care sunt active în şi pentru regiunea Dunării şi menţionează că experienţa şi nivelul de cunoştinţe al acestora trebuie luate în considerare în dialogul cu instituţiile europene;

14.

sprijină Comisia Europeană în dezvoltarea unor relaţii eficiente şi ample cu statele învecinate şi în crearea unor relaţii politice şi economice adecvate cu diferitele regiuni şi parteneri;

15.

subliniază importanţa deosebită, rolul şi răspunderea regiunii Dunării, din care fac parte state membre ale UE, state candidate la UE, state potenţial candidate şi state care participă la politica europeană de vecinătate. Această regiune reprezintă o importantă zonă de întrepătrundere între programele Uniunii Europene în cadrul politicii de coeziune, măsurile destinate ţărilor candidate şi potenţial candidate, precum şi programele concepute pentru statele care participă la politica europeană de vecinătate;

16.

subliniază rolul politic al Comitetului Regiunilor în cadrul strategic care serveşte combinării politicii europene de vecinătate a Comisiei Europene cu o strategie a UE pentru regiunea Dunării. Comitetului Regiunilor cunoaşte nevoile de la faţa locului, motiv pentru care efectele unor astfel de măsuri şi programe pot fi evaluate foarte bine în cadrul acestuia;

17.

subliniază importanţa recunoaşterii macroregiunii dunărene în cadrul politicii europene de coeziune şi evidenţiază rolul acesteia în dezvoltarea teritorială viitoare a UE şi a ţărilor învecinate, în măsura în care sunt recunoscute şi Marea Baltică şi Marea Neagră;

18.

consideră în special că concepţia de fond a Strategiei UE pentru Marea Baltică joacă un rol de model. Ambele macroregiuni promovează integrarea statelor fost comuniste în Uniunea Europeană şi cooperarea cu statele terţe. Ambele spaţii reprezintă o îmbinare a strategiilor interne ale UE cu forme de cooperare cu state din afara Uniunii Europene. În acest sens, merită menţionate şi experienţele realizate de regiunile ultraperiferice împreună cu ţările terţe învecinate în cadrul politicii europene de vecinătate;

19.

consideră că solicitarea Consiliul European adresată Comisiei de a prezenta o Strategie UE pentru regiunea Dunării până la sfârşitul anului 2010 reprezintă recunoaşterea importanţei regiunii Dunării pentru dezvoltarea Europei în viitor şi pentru relaţia UE cu statele vecine; solicită Comisiei să implice instituţiile şi autorităţile locale şi regionale în procesul de elaborare a strategiei UE, să respecte în procesul de punere în aplicare competenţele statelor membre şi ale autorităţilor locale şi regionale şi separarea internă a competenţelor acestora, precum şi să colaboreze cu instituţiile existente în ce priveşte obligaţiile de raportare şi procesele de monitorizare;

20.

consideră că atât autorităţile locale şi regionale, cât şi organismele responsabile cu dezvoltarea regională reprezintă parteneri indispensabili ai unei strategii dunărene. Acestea îşi aduc o contribuţie considerabilă la definirea cu succes a concepţiei în materie de coeziune teritorială şi de cooperare transfrontalieră a Comisiei Europene. Părţilor interesate din economie, ştiinţă, cultură, organizaţiilor de protecţie a mediului, precum şi instituţiilor sociale le revine un rol important în acest proces;

21.

atrage atenţia asupra faptului că autorităţilor locale şi regionale, precum şi agenţiilor şi organismelor de dezvoltare regională – care, dată fiind apropierea lor de cetăţeni, cunosc foarte bine nevoile şi preocupările acestora – le revine un rol central în planificarea, punerea în aplicare şi dezvoltarea în continuare a unei strategii UE pentru regiunea Dunării, aşa cum a enunţat-o Comisia Europeană;

22.

subliniază importanţa dezvoltării regiunii Dunării ca un element important pentru o integrare europeană reuşită a statelor, regiunilor, localităţilor, precum şi a cetăţenilor acestui spaţiu şi sprijină Parlamentul European, Consiliul European, precum şi Comisia Europeană în eforturile acestora de a continua această integrare;

23.

sprijină transformarea Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est într-o reţea de cooperare regională (Consiliu de Cooperare Regională – Regional Cooperation Council, RCC), plasată sub autoritatea Procesului de cooperare pentru Europa de Sud-Est (SEECP). Această relaţie regională este benefică pentru nevoile şi cerinţele specifice ale regiunii Dunării;

24.

consideră că domeniile politice strategice transport, protecţia mediului şi securitatea energetică, economia, securitatea, educaţia şi cultura, munca, sănătatea şi domeniul social sunt domeniile centrale ale unei strategii a UE pentru regiunea Dunării;

25.

face referire la marile diferenţe teritoriale în ceea ce priveşte performanţa economică din regiunea Dunării şi consideră că includerea regiunii Dunării printre priorităţile programului de lucru al Comisiei Europene pe anul 2010 şi perceperea regiunii Dunării ca o macroregiune unitară reprezintă o condiţie prealabilă pentru continuarea integrării şi dezvoltării economice durabile a acestei regiuni;

26.

invită Comisia Europeană să ţină seama, în conformitate cu strategia UE de dezvoltare durabilă, de rolul deosebit al Dunării ca o cale fluvială paneuropeană de transport importantă pentru viitor, care poate descongestiona într-o măsură decisivă alte rute de transport europene. Dezvoltarea infrastructurii – atât pe apă, cât şi pe uscat – ajută întreaga regiune să îşi exploateze rolul de element de legătură între est şi vest, precum şi între nord şi sud şi, în primul rând, să îşi îmbunătăţească propria competitivitate;

27.

propune implementarea rapidă a proiectelor de infrastructură TEN-T, deoarece acestea contribuie în mod durabil la o mai bună conectare a regiunii Dunării cu căile de transport europene existente, precum şi a ţărilor dunărene între ele; solicită, în acest context, autorităţilor locale şi regionale participante să prezinte, de asemenea, propuneri de soluţii pentru problemele şi dificultăţile existente de mult timp şi să le aplice în spiritul dezvoltării durabile;

28.

subliniază că transportul şi protecţia mediului nu trebuie să se excludă reciproc, ci dimpotrivă trebuie să fie asociate; evidenţiază că cel mai important obiectiv ar trebui să îl constituie dezvoltarea durabilă a regiunii Dunării şi aplicarea principiilor fundamentale din „Declaraţia comună privind navigaţia interioară şi protecţia mediului în bazinul Dunării” a Comisiei internaţionale pentru protecţia Dunării (International Commission for the Protection of the Danube River - ICPDR) şi a Comisiei internaţionale pentru bazinul râului Sava (International Sava River Basin Commission - ISRBC);

29.

menţionează că în domeniile protecţiei mediului, combaterii comune a efectelor schimbărilor climatice şi protecţiei împotriva inundaţiilor este absolut necesară cooperarea transfrontalieră;

30.

atribuie un rol important statelor dunărene în asigurarea securităţii energetice şi subliniază, de asemenea, rolul Dunării care, ca sursă naturală de energie regenerabilă, prezintă un potenţial hidroenergetic valoros; utilizarea acestuia trebuie sprijinită în special acolo unde ecologia şi economia pot fi armonizate;

31.

face trimitere în acest context la convenţii precum cea privind cooperarea pentru protecţia si utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Convenţia pentru protecţia fluviului Dunărea) (5), care a intrat în vigoare în 1998 şi a instituit Comisia internaţională pentru protecţia Dunării (ICPDR), şi la Convenţia-cadru privind protecţia şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor (Convenţia privind Carpaţii). Declaraţia comună privind principiile directoare pentru dezvoltarea navigaţiei interioare şi protecţia mediului în bazinul fluviului Dunărea (6) constituie deja un exemplu pentru această cooperare;

32.

solicită statelor membre şi autorităţilor locale şi regionale din regiunea Dunării, precum şi organismelor responsabile cu dezvoltarea regională să contribuie la programele de mediu finanţate de Comisia Europeană, ca de exemplu Programul LIFE +(refacerea râurilor şi luncilor), programele din cadrul obiectivului de cooperare teritorială europeană, precum şi programul „Energie inteligentă pentru Europa” (EIE) destinat încurajării, în rândurile autorităţilor locale din zonă, a proiectelor privitoare la crearea de reţele energetice locale;

33.

menţionează că măsurile de transpunere a Directive-cadru privind apa trebuie să contribuie şi la conservarea durabilă a rezervelor de peşte. Rezervele de peşte din sistemul Dunării prezintă o mare diversitate a speciilor, includ multe specii de peşte endemice şi din acest motiv au o nevoie deosebită de protecţie;

34.

evidenţiază importanţa unor concepţii comunitare durabile în sectorul turismului. De exemplu, statele din regiunea Dunării îşi pot intensifica cooperarea cu privire la punerea în aplicare a Convenţiilor de la Espoo (7), Aarhus (8) şi Berna (9). Exemplul drumului de biciclete de-a lungul Dunării ilustrează beneficiile unei astfel de cooperări pentru toţi participanţii;

35.

consideră că în special schimbul de experienţă între autorităţile locale şi regionale, ca şi între organismele responsabile cu dezvoltarea regională, în aceste domenii este util pentru întreaga dezvoltare a regiunii Dunării. Acestea garantează, prin expertiza şi cunoaşterea caracteristicilor locale, o aplicare judicioasă a conceptelor comune. Cooperarea şi acordurile guvernamentale comune pe care le-au încheiat multe state şi regiuni din regiunea Dunării între ele indică posibilităţi de cooperare bine orientate;

36.

menţionează că Dunărea ar trebui considerată şi un vector pentru dezvoltarea economică în continuare a regiunii. Acest lucru este valabil, de exemplu, pentru legătura dintre căile terestre şi fluviale, precum şi cea dintre porturi şi centrele economice din regiune;

37.

menţionează importanţa proiectelor transfrontaliere care contribuie la depăşirea izolării economice a regiunilor frontaliere şi care pot îmbunătăţi competitivitatea şi stabilitatea acestora;

38.

constată că în sprijinirea stabilirii de contacte la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii un rol central le revine regiunilor şi localităţilor;

39.

atribuie în ansamblu un rol central sprijinirii mai puternice a proiectelor transfrontaliere şi transnaţionale, inclusiv ale ONG-urilor, actorilor economici şi sociali, precum şi ale autorităţilor locale şi regionale. În acest context trebuie să se ţină seama de utilizarea sinergiilor dintre programele de cooperare teritorială transfrontalieră, transnaţională şi interregională (obiectivul 3) şi programele din cadrul obiectivelor 1 şi 2. Astfel, statele, regiunile şi localităţile din regiunea Dunării din afara UE pot fi aduse mai aproape de Uniunea Europeană şi pot fi transmise în special oamenilor de la faţa locului valorile democraţiei şi statului de drept ale Uniunii Europene. Acordă o deosebită importanţă colaborării intensificate în domeniul dezvoltării tehnologice şi al cercetării, pe baza potenţialelor existente (resurse umane, infrastructură) în vederea dezvoltării economice durabile a regiunii Dunării;

40.

invită autorităţile naţionale competente din ţările din regiunea Dunării să adopte măsurile corespunzătoare pentru a permite participarea autorităţilor locale şi regionale la viitoarele Grupări europene de cooperare teritorială, aşa cum permite Regulamentul (CE) 1082/2006;

41.

reaminteşte că Dunărea este un fluviu navigat intens şi că navigaţia se va intensifica probabil şi mai mult în viitor şi, din acest motiv, subliniază importanţa măsurilor pentru sporirea securităţii transporturilor;

42.

menţionează în acest context Convenţia de la Belgrad (10) care reglementează navigaţia pe Dunăre;

43.

solicită statelor riverane Dunării să combată în continuare, în comun toate formele criminalităţii transfrontaliere, în special însă criminalitatea organizată, traficul de droguri, migraţia ilegală şi traficul de persoane;

44.

subliniază importanţa securităţii mediului, ca aspect important al securităţii în general, mai ales în ceea ce priveşte prevenirea poluării transfrontaliere, precum şi protecţia împotriva inundaţiilor;

45.

subliniază rolul autorităţilor locale şi regionale în promovarea dialogului intercultural. Datorită populaţiei lor adesea eterogene, oraşele şi regiunile sunt, pe baza experienţelor lor directe, într-o poziţie deosebit de bună să sprijine dialogul intercultural şi interreligios;

46.

subliniază importanţa pentru integrarea europeană a activităţilor culturale regionale, care joacă un rol de punte cu ţinuturile de origine situate în statele riverane Dunării;

47.

menţionează importanţa dezvoltării de parteneriate între oraşe, ca de exemplu reţeaua DonauHanse, deoarece acestea reprezintă o acţiune importantă pentru realizarea moto-ului european „Unitate în diversitate” prin participarea directă a cetăţenilor din Uniunea Europeană. Dialogul reciproc contribuie nu doar la eliminarea prejudecăţilor interculturale, ci constituie şi cadrul coeziunii sociale şi economice şi al dezvoltării durabile, promovând astfel punerea în aplicare a obiectivelor Strategiei de la Lisabona;

48.

menţionează că instituţii precum Academia Europeană a Dunării, Universitatea Andrássy Gyula din Budapesta sau Institutul pentru Regiunea Dunării şi Europa Centrală pot juca un rol important prin combinarea potenţialelor existente şi atragerea unor noi grupuri-ţintă;

49.

profită de prilejul Anului european pentru combaterea sărăciei şi excluziunii sociale (2010) şi al Anului european al voluntariatului (2011) pentru a atrage atenţia asupra faptului că dezvoltarea socială a regiunii Dunării trebuie să însoţească în mod inevitabil dezvoltarea economică, pentru a ancora în societate convingerea că UE prezintă avantaje pentru toţi cetăţenii;

50.

mulţumeşte tuturor actorilor care cultivă schimburile de experienţă cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale în regiunea Dunării pentru a accelera dezvoltarea din domeniile social şi al sănătăţii şi solicită acestora să îşi continue sprijinul la toate nivelurile;

51.

constată că, în contextul globalizării şi ţinând seama de aplicarea obiectivelor Strategiei de la Lisabona, un rol din ce în ce mai important îi revine dezvoltării unor regiuni competitive şi orientate spre viitor;

52.

atrage atenţia asupra faptului că în prezent, în cursul perspectivei financiare 2007-2013, regiunea Dunării este divizată în două regiuni transnaţionale eligibile pentru programele europene, care în parte se suprapun: regiunea UE Europa Centrală şi regiunea UE Europa de Sud-Est. Separaţia spaţiului central şi sud-est-european, care anterior fusese considerat unitar, de la Marea Baltică la Marea Egee (CADSES), poate avea, în special în regiunea Dunării, efecte contraproductive durabile asupra coeziunii teritoriale, sociale şi economice. Având în vedere importanţa geografică şi cultural-istorică a regiunii Dunării, în special pentru coeziunea dintre Europa de Est şi de Vest, acesteia îi revine o dimensiune spaţială politico-strategică specială. Datorită importanţei sale geopolitice, cea mai bună soluţie ar fi crearea unui spaţiu de cooperare autonom;

53.

constată că, din acest motiv, regiunea Dunării ar trebui considerată drept o unică regiune transnaţională eligibilă pentru programele europene, în vederea exploatării depline a potenţialului său economic, social, ecologic şi cultural. O unică regiune eligibilă pentru programele europene ar asigura că:

54.

solicită instituţiilor europene să considere regiunea Dunării în cursul următoarei perspective financiare ca pe o unică regiune transnaţională eligibilă pentru programele europene. Instrumentele IPA şi IEVP reprezintă măsuri flexibile pentru integrarea deplină a statelor candidate, a celor potenţial candidate, precum şi a ţărilor terţe în regiunea de ansamblu eligibilă pentru programele europene. Extinderea în continuare a acestui sprijin este în beneficiul unei dezvoltări coerente a regiunii Dunării. În acest context, se sugerează examinarea posibilităţii de a consolida competenţa Comisiei pentru instrumentele de sprijinire FEDER, IPA şi IEVP şi pentru programele din cadrul obiectivului de cooperare teritorială europeană şi de a o plasa sub un serviciu unic al acesteia.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/7

1.

semnalează că violenţa împotriva femeilor constituie o încălcare a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului şi un obstacol în calea realizării egalităţii de şanse cu bărbaţii;

2.

reaminteşte că coeziunea economică şi socială, unul dintre principalii piloni ai Uniunii Europene, nu poate fi realizată dacă jumătate din populaţie, pentru simplul fapt că este constituită din femei, se confruntă cu obstacole în calea dezvoltării sale personale şi profesionale, ajungându-se chiar până la ameninţarea integrităţii fizice şi psihice;

3.

indică faptul că ne confruntăm aici cu o problemă cu caracter universal. Acest flagel social afectează toate culturile, din Orient până în Occident. Conferinţa mondială privind femeile care a avut loc la Beijing în septembrie 1995 a afirmat că violenţa împotriva femeilor este forma de criminalitate cea mai ascunsă şi cea mai răspândită din întreaga lume: „violenţa împotriva femeilor este o manifestare a raporturilor de forţă dintotdeauna inegale dintre femei şi bărbaţi, care au dus la dominaţia masculină, la discriminarea femeilor de către bărbaţi şi la împiedicarea dezvoltării depline a acestora (…). Violenţa împotriva femeilor îşi are originea în modele culturale care perpetuează statutul inferior atribuit femeilor în familie, la locul de muncă, în cadrul comunităţii şi al societăţii”;

4.

recunoaşte că integrarea progresivă, în ultimul secol, a femeilor în sectorul public a fost benefică pentru societate în ansamblul său, aceasta îmbogăţindu-se graţie contribuţiilor feminine în domeniul cultural, universitar, politic, ştiinţific, economic etc.;

5.

susţine acest efort în favoarea libertăţii şi a împlinirii femeilor şi condamnă ideologiile şi practicile care le pun în pericol şi le înfrânează. Violenţa împotriva femeilor aduce atingere principiilor fundamentale ale unei societăţi democratice;

6.

constată că violenţa împotriva femeilor se produce în toate păturile sociale, indiferent de nivelul de educaţie sau de originea culturală, în toate statele membre ale Uniunii Europene;

7.

atrage atenţia asupra acestei încălcări intolerabile a drepturilor şi libertăţilor femeilor şi ale minorilor care sunt victime ale acestei forme de violenţă;

8.

semnalează că atât acţiunea preventivă în vederea eradicării violenţei împotriva femeilor, cât şi combaterea violenţei şi propunerea de soluţii adecvate reprezintă obiective prioritare pentru a proteja integritatea fizică şi morală, pentru a garanta egalitatea dintre femei şi bărbaţi şi, de asemenea, pentru a realiza un nivel mai ridicat de dezvoltare economică şi socială la nivelul autorităţilor locale şi regionale;

9.

consideră necesară realizarea unei evaluări a realităţii sociale în ceea ce priveşte egalitatea de gen, care să constituie baza adoptării de măsuri eficiente în cadrul unei politici sociale adaptate necesităţilor cetăţenilor;

10.

afirmă că violenţa împotriva femeilor îşi are originea în structurile societăţii, care perpetuează inegalitatea dintre femei şi bărbaţi, şi că, pentru a eradica această problemă, trebuie să se acorde prioritate politicilor care urmăresc o reală egalitate de gen. Egalitatea de tratament înseamnă că femeile şi bărbaţii au aceleaşi posibilităţi de a-şi organiza viaţa şi mediul în care trăiesc şi presupune aceleaşi drepturi, şanse şi obligaţii în toate domeniile vieţii;

11.

observă că autorităţile locale şi regionale sunt cele mai apropiate de cetăţeni şi au capacitatea de a transpune valorile şi de a aplica politicile economice, educative şi sociale în viaţa de zi cu zi. De altfel, „Carta europeană pentru egalitatea dintre bărbaţi şi femei în viaţa la nivel local”, elaborată de Consiliul municipalităţilor şi regiunilor europene în cadrul celui de-al 5-lea Program de acţiune comunitară pentru egalitatea dintre bărbaţi şi femei, recunoaşte că nivelurile regional şi local sunt cel mai bine plasate pentru a consolida politicile în favoarea egalităţii de şanse dintre sexe;

12.

semnalează că, conform articolului 22, autorităţile locale care au semnat această cartă recunosc faptul că violenţa bazată pe diferenţa de gen reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului şi se angajează să pună în aplicare politici şi acţiuni pentru a o combate;

13.

subliniază faptul că instituţiile europene recunosc că succesul diferitelor măsuri depinde de capacitatea instituţiilor Uniunii Europene de a profita de practicile pe care autorităţile locale şi regionale le pun deja în aplicare şi de resursele de care acestea dispun deja. Prin urmare, aceste autorităţi, fiind cele mai apropiate de cetăţeni, sunt cele mai adecvate pentru a transmite opiniile şi preocupările populaţiei, pentru a găsi soluţii eficiente şi pentru a sprijini şi întări politicile europene;

14.

consideră că autorităţile locale şi regionale au o mare responsabilitate în ceea ce priveşte aceste chestiuni, însă, în acelaşi timp, dispun de o vastă experienţă, bune practici şi programe destinate atât victimelor, cât şi autorilor infracţiunilor;

15.

subliniază intervenţia instituţiilor europene, recunoscând importanţa principiului subsidiarităţii şi a rolului pe care îl joacă autorităţile locale şi regionale în acest sens, şi promovând dezvoltarea şi coordonarea acţiunilor lor;

16.

atrage atenţia asupra faptului că există o preocupare tot mai mare de a sensibiliza publicul cu privire la faptul că violenţa împotriva femeilor reprezintă o încălcare a drepturilor omului, preocupare care s-a tradus prin declaraţii internaţionale şi legi naţionale;

17.

ia notă cu interes de progresele înregistrate de legislaţie în ceea ce priveşte lupta pentru eradicarea violenţei împotriva femeilor în diferitele state membre şi autorităţi locale şi regionale şi de importanţa promovării schimburilor de experienţă privitoare la legislaţie şi la punerea sa în aplicare. Subliniază importanţa acestei teme şi necesitatea de a se adopta măsuri legislative pentru eradicarea acestei forme de violenţă, prin intermediul prevenirii şi al acordării de asistenţă integrală victimelor;

18.

indică faptul că asigurarea egalităţii de şanse dintre sexe este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului comunitar, aşa cum se precizează în Tratatul de la Amsterdam din 1997 (articolele 2 şi 3), în care se menţionează că Uniunea Europeană are ca misiune promovarea egalităţii de şanse dintre bărbaţi şi femei, ţinând seama de acest principiu în toate politicile şi în toate programele;

19.

recunoaşte faptul că definiţia violenţei împotriva femeilor variază, însă cea mai larg acceptată este aceea stabilită de Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor, adoptată prin Rezoluţia 48/104 din 20 decembrie 1993 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, la articolul 1, defineşte violenţa împotriva femeilor ca „orice act de violenţă bazat pe apartenenţa la sexul feminin care provoacă sau poate provoca femeilor un prejudiciu sau suferinţe fizice, sexuale sau psihologice, inclusiv ameninţarea cu astfel de acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate, fie că acestea au loc în viaţa publică sau în viaţa privată”. Acesta este conceptul la care se referă prezentul proiect de aviz;

20.

consideră că eradicarea violenţei bazate pe diferenţa de gen reprezintă unul dintre domeniile prioritare de acţiune ale Uniunii Europene în favoarea egalităţii de gen, aşa cum se menţionează în avizul adoptat la 6 decembrie 2006 de Comitetul Regiunilor cu privire la „Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor - Foaie de parcurs pentru egalitatea dintre femei şi bărbaţi 2006-2010”;

21.

observă că numeroase state au recunoscut importanţa acestei probleme sociale şi necesitatea de a găsi soluţii integrale. La 27 noiembrie 2006, Consiliul Europei a lansat Campania de combatere a violenţei împotriva femeilor; această iniţiativă are trei dimensiuni: interguvernamentală, parlamentară şi locală şi regională, reflectând importanţa implicării autorităţilor celor mai apropiate de cetăţeni;

22.

constată că informaţiile existente cu privire la violenţa împotriva femeilor nu redau o imagine exhaustivă a acestei probleme. Această realitate pune femeile într-o situaţie clară de inferioritate în ceea ce priveşte participarea lor deplină la societate;

23.

sprijină combaterea violenţei împotriva femeilor prin intermediul unor măsuri de prevenire, susţine necesitatea mobilizării unor servicii şi practici corespunzătoare de informare a migranţilor, în special a femeilor şi copiilor, cu privire la riscurile posibilelor oferte frauduloase de migrare şi ale exploatării, prin acţiuni de sensibilizare socială şi a unor măsuri vizând acordarea de asistenţă şi protecţie victimelor;

24.

consideră că violenţa împotriva femeilor trebuie luată în considerare din diverse perspective, şi în toate formele sale de manifestare, pentru a înţelege acest fenomen în întreaga sa complexitate:

25.

sprijină iniţiativele şi proiectele realizate de autorităţile locale şi regionale în ceea ce priveşte eradicarea violenţei împotriva femeilor şi încurajează schimbul de bune practici;

26.

recunoaşte că combaterea violenţei reprezintă o condiţie indispensabilă pentru crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în Uniunea Europeană, însă impactul acesteia şi măsurile necesare pentru eradicarea sa au o importanţă considerabilă în termeni economici şi sociali;

27.

consideră că traficul de persoane în scopuri sexuale şi toate celelalte forme de exploatare constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Traficul de persoane reprezintă o serioasă violare a demnităţii umane a individului şi a dreptului acestuia de a decide singur cu privire la viaţa şi corpul său. Traficul de persoane în scopuri sexuale afectează în primul rând femeile tinere şi fetele şi constituie o formă modernă de sclavie, care subminează valorile europene comune şi drepturile fundamentale ale omului şi, prin urmare, reprezintă un obstacol serios în calea egalităţii sociale şi a egalităţii între sexe;

28.

atrage atenţia asupra costurilor economice directe şi indirecte pe care violenţa împotriva femeilor le implică pentru autorităţile locale şi regionale şi pentru statele membre. Diversele efecte ale acestei forme de violenţă asupra vieţii victimelor sunt vizibile în parcursul lor profesional, sănătatea lor fizică şi psihologică şi bunăstarea lor socială. De asemenea, afectează sănătatea şi bunăstarea altor membri ai familiei, care asistă la acte de violenţă împotriva femeilor, în special copiii, iar costurile legate de problemele de sănătate pe termen lung revin adesea autorităţilor locale şi regionale. La aceste costuri indirecte, care se traduc în pierderi de bunuri şi servicii şi au impact asupra bunăstării victimelor, ar trebui adăugate costurile directe legate de utilizarea de resurse specifice sau generale ca urmare a acestei situaţii. Cifrele obţinute justifică programele de prevenire, al căror cost este foarte scăzut în comparaţie cu costul social al violenţei;

29.

subliniază urmările violenţei pentru societate în ansamblul său, acestea trebuind abordate ca o problemă socială de cea mai mare importanţă, deoarece nu privesc doar persoanele individuale, familiile şi societatea, ci împiedică şi dezvoltarea economică a naţiunilor;

30.

îşi exprimă preocuparea în ceea ce priveşte datele prezentate de studiul elaborat de Carol Hagemann-White pentru Consiliul Europei în 2006 cu privire la măsurile adoptate de statele membre ale acestuia pentru a combate violenţa împotriva femeilor. Acest studiu semnalează că între 12 şi 15 % dintre femeile europene cu vârsta de peste 16 ani au suferit la un moment dat în viaţă o agresiune în cadrul unei relaţii de cuplu, câteodată chiar şi după încetarea acestei relaţii;

31.

sprijină iniţiativele Daphne, lansate în 1997 pentru a contribui la eradicarea violenţei împotriva femeilor pe teritoriul Uniunii Europene. Programul Daphne III, adoptat pentru perioada 2007−2013, urmăreşte atât dezvoltarea de programe de protecţie a copiilor, tinerilor şi femeilor împotriva tuturor formelor de violenţă, cât şi atingerea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii şi a coeziunii sociale, dispunând de un buget de 116,85 milioane de euro. Mai mult, acest program promovează intervenţia unor reţele multidisciplinare, iar pe măsură ce diversele proiecte subvenţionate se dezvoltă, devin clare necesităţile organismelor responsabile pentru proiecte şi condiţiile pentru punerea în aplicare a acţiunilor de către acestea;

32.

invită autorităţile locale şi regionale din statele membre să urmeze recomandarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care subliniază necesitatea de „a sprijini cercetarea în ceea ce priveşte cauzele, consecinţele şi costurile violenţei împotriva femeilor şi în ceea ce priveşte măsurile eficiente de prevenire” pentru ca datele obţinute să servească drept bază pentru acţiune şi prevenire şi să permită o cunoaştere mai aprofundată a eficienţei măsurilor puse în aplicare;

33.

reaminteşte necesitatea ca toate studiile realizate să pună la dispoziţie date clasificate în funcţie de sex, vârstă, condiţie socială şi de alţi indicatori în materie de egalitate între sexe, pentru a reda o imagine mai clară a situaţiei şi pentru ca diferitele strategii şi măsuri economice şi sociale să fie adaptate în vederea obţinerii unei societăţi mai egalitare, cu un nivel mai înalt de progres şi de bunăstare economică şi socială;

34.

solicită să se creeze un sistem şi mecanisme fiabile care permit colectarea datelor statistice omogene şi comparabile în ceea ce priveşte violenţa şi politicile în materie de egalitate între bărbaţi şi femei, în cadrul tuturor autorităţilor locale şi regionale, pentru a se sensibiliza populaţia cu privire la această problemă şi pentru a se propune măsuri eficiente privind luarea de decizii politice, economice şi de altă natură în legătură cu această problemă;

35.

solicită realizarea unui studiu la nivel european care să pună la dispoziţie date cu privire la preponderenţa violenţei împotriva femeilor în diferitele regiuni, pentru a cunoaşte amploarea acestei probleme şi pentru a putea inova în ceea ce priveşte propunerile de acţiune destinate eradicării sale. Studiile vor trebui elaborate în conformitate cu criterii uniforme în materie, care să delimiteze conceptele şi modurile de intervenţie;

36.

insistă asupra necesităţii de a se acorda o atenţie mai mare educaţiei, care reprezintă un factor principal al socializării copiilor, alături de familie. Este foarte important să se promoveze principiul egalităţii de şanse dintre femei şi bărbaţi şi să se definească strategii de formare, prevenire şi sensibilizare în ceea ce priveşte violenţa împotriva femeilor la toate nivelurile şi în toate domeniile comunităţii educative;

37.

sugerează să se realizeze acţiuni de sensibilizare destinate tuturor cetăţenilor, pentru ca aceştia să nu mai considere violenţa bazată pe diferenţa de gen ca un subiect care ţine de domeniul privat şi să se implice în soluţionarea sa;

38.

invită să se ia măsuri împotriva comportamentelor agresive şi discriminatorii care aduc atingere demnităţii femeilor şi să se adreseze mesaje specifice diferitelor pături ale societăţii (tineri, femei victime ale violenţei bazate pe diferenţa de gen, bărbaţi agresori, minori, bărbaţi şi femei care nu sunt afectaţi direct de această problemă), pentru a se înlesni implicarea întregii populaţii. De asemenea, solicită să se garanteze aplicarea de sancţiuni agresorilor;

39.

insistă asupra necesităţii eliminării din societate a modului de percepţie a masculinităţii şi a feminităţii ca implicând o inegalitate în termeni de putere economică, socială sau politică, propagat prin intermediul publicităţii, al mass-mediei şi al materialelor educative, şi a propunerii unor noi forme de a percepe masculinitatea şi feminitatea, mai juste şi mai egalitare;

40.

confirmă că, în acele ţări în care a fost realizată formarea specializată a profesioniştilor din domeniile educativ, juridic, sanitar, psihologic, din cadrul serviciilor sociale şi a autorităţilor de aplicare a legii a înregistrat rezultate pozitive, permiţându-le acestora să anticipeze cazurile de violenţă bazată pe diferenţa de gen şi să le acorde o atenţie mai specifică;

41.

insistă asupra sporirii, în cadrul tuturor autorităţilor locale şi regionale, a măsurilor de securitate adecvate, cum ar fi de exemplu, mărirea personalului poliţienesc şi consolidarea resurselor tehnice care să garanteze integritatea fizică şi personală a femeilor care sunt victime ale violenţei;

42.

încurajează importanta activitate a ONG-urilor implicate la diferite niveluri în combaterea violenţei împotriva femeilor şi sprijină cooperarea activă cu aceste ONG-uri, inclusiv printr-o logistică corespunzătoare şi suport financiar;

43.

propune autorităţilor locale şi regionale adoptarea de măsuri care să garanteze accesul victimelor la servicii specializate, pentru a acorda o atenţie integrală atât femeilor, cât şi persoanelor dependente de acestea, asigurându-le acestora imediat, în măsura posibilităţilor, o locuinţă temporară. Mai mult, propune punerea în aplicare a unor programe specifice de intervenţie destinate minorilor, care trebuie şi ei consideraţi ca victime ale violenţei bazate pe diferenţa de gen, dat fiind că sunt deosebit de vulnerabili, având în vedere vârsta lor redusă şi relaţia de dependenţă faţă de părinţi;

44.

încurajează factorii de decizie de la nivel local şi regional să aibă în vedere, în cadrul activităţilor de planificare şi administrare, siguranţa femeilor şi mijloacele de prevenire a actelor de violenţă în spaţiul public, în special în ceea ce priveşte adoptarea unor măsuri necesare precum iluminatul public, organizarea transportului public şi a serviciilor de taxi, proiectarea locurilor de parcare, a locuinţelor şi clădirilor publice;

45.

solicită autorităţilor locale şi regionale să sprijine instituţiile competente să legifereze dintr-o perspectivă care să integreze principiul egalităţii de şanse dintre bărbaţi şi femei, abordând violenţa bazată pe diferenţa de gen în mod global şi integral, situând-o în cadrul discriminării şi al principiului egalităţii şi considerând violenţa împotriva femeilor drept o problemă structurală şi politică ce necesită un angajament ferm din partea tuturor puterilor publice şi a cetăţenilor;

46.

reaminteşte obligaţia autorităţilor locale şi regionale din statele membre de a garanta egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în toate domeniile: economic, educativ, politic şi profesional, potrivit dispoziţiilor Directivei 2006/54/CE privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă şi ale Directivei 2004/113/CE de aplicare a principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii. Doar acele autorităţi locale şi regionale care respectă cel mai bine egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi vor putea înregistra niveluri mai înalte de justiţie şi de dezvoltare economică şi socială;

47.

insistă asupra necesităţii promovării schimbului de bune practici între autorităţile locale şi regionale în ceea ce priveşte campaniile de sensibilizare, măsurile de prevenire, formarea de profesionişti în domeniu şi măsurile privind asistenţa acordată victimelor;

48.

recomandă, în cazul în care acestea nu există deja, formarea de unităţi speciale în cadrul diferitelor autorităţi de aplicare a legii, sanitare, judiciare şi sociale care intervin în cazurile de violenţă împotriva femeilor, astfel încât acestea să poată oferi asistenţă specializată. În plus, ar trebui examinate posibilităţile de introducere a unor servicii de urgenţă precum liniile telefonice de ajutor gratuite şi care garantează anonimatul, precum şi de utilizare a noilor facilităţi în materie de TIC pentru asistenţă şi depunerea plângerilor, destinate victimelor violenţei şi/sau persoanelor care sunt confruntate sau ameninţate de acte de violenţă. Aceste servicii ar trebui să faciliteze accesul la examinare medicală şi tratament, precum şi la expertiză medico-legală, asistenţă psihologică şi socială posttraumatică şi asistenţă juridică;

49.

propune generalizarea unor programe specifice, însoţite de criterii de calitate, care vizează modificarea comportamentului bărbaţilor agresivi, şi înlesnirea schimbului de experienţă, în vederea optimizării resurselor;

50.

solicită instituţiilor europene şi autorităţilor locale şi regionale din statele membre să pună în aplicare programe specifice, cu criterii de calitate, care să ofere serviciile necesare de asistenţă şi monitorizare femeilor care sunt sau au fost victime ale violenţei bazate pe diferenţa de gen, precum şi persoanelor care depind de acestea;

51.

solicită autorităţilor locale şi regionale să utilizeze conceptul de violenţă împotriva femeilor menţionat în Rezoluţia 48/104 din 20 decembrie 1993 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite;

52.

recomandă punerea în aplicare a unor măsuri specifice privind acordarea de asistenţă femeilor care sunt deosebit de vulnerabile, cum ar fi femeile cu handicap, femeile imigrante, femeile care trăiesc în medii caracterizate printr-o insuficientă protecţie socială, cum ar fi mediul rural sau urban sărac, precum şi femeile cu nevoi speciale rezultate în urma unor probleme sociale multiple, de pildă femeile cu probleme de sănătate mintală sau femeile care suferă de toxicomanie;

53.

consideră că sunt necesare eforturi intense pentru combaterea traficului de persoane sau a altor forme de exploatare sexuală, a relaţiilor de muncă abuzive (munci casnice, prepararea hranei, îngrijirea copiilor, a vârstnicilor, a bolnavilor etc.) în cadrul căsătoriilor încheiate în scop comercial şi de trafic de organe, precum şi pentru practica mutilării genitale şi a căsătoriilor silite. Este, de asemenea, necesar să se dezvolte şi să se evalueze, la nivel naţional şi internaţional, modelele şi metodele existente de prevenire şi combatere a formelor de violenţă citate. Măsurile generale, cum ar fi campaniile de informare şi de sensibilizare, sunt de o importanţă crucială pentru soluţionarea problemei;

54.

recomandă adoptarea de măsuri în vederea sensibilizării publicului cu privire la mutilarea genitală a femeilor, a prevenirii acestei forme de violenţă şi a acordării atenţiei cuvenite acestei teme;

55.

propune generalizarea, în cadrul autorităţilor locale şi regionale, a programelor de inserţie socio-profesională a femeilor care sunt victime ale relelor tratamente sau sunt expuse la violenţă, favorizând angajarea acestor lucrătoare, desfăşurarea unei activităţi independente de către acestea şi promovarea lor profesională prin intermediul unor programe de formare şi de angajare, pentru a putea garanta independenţa şi autonomia economică a acestora;

56.

solicită autorităţilor locale şi regionale să creeze mecanisme de cooperare şi de coordonare interinstituţională, în diverse domenii, pentru a îmbunătăţi asistenţa, monitorizarea şi sprijinul integral acordat victimelor violenţei, precum şi pentru a facilita urmărirea penală a indivizilor acuzaţi de violenţă domestică împotriva femeilor;

57.

solicită tuturor instituţiilor implicate în soluţionarea problemelor legate de violenţa împotriva femeilor (poliţie, servicii medicale şi sociale) să elaboreze planuri de acţiune coordonată pe termen mediu şi lung, pentru a combate violenţa şi a asigura protecţia victimelor. Mass-media pot constitui o modalitate extrem de utilă de difuzare a informaţiei privind astfel de planuri de acţiune coordonată, putând contribui totodată la sensibilizarea opiniei publice cu privire la aceste aspecte;

58.

solicită mass-mediei de la toate nivelurile să colaboreze în ceea ce priveşte sensibilizarea publicului, pentru a întreprinde acţiuni preventive şi pentru a face tot posibilul în vederea eradicării violenţei bazate pe diferenţa de gen; de asemenea, solicită ca mass-media să promoveze mecanisme care să garanteze o diseminare adecvată a informaţiilor privind violenţa împotriva femeilor;

59.

recomandă înfiinţarea unui observator consacrat combaterii violenţei împotriva femeilor. Acest observator ar funcţiona în cadrul Institutului European pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi creat prin Regulamentul (CE) 1922/2006 şi ar avea ca scop promovarea şi coordonarea măsurilor adoptate în acest domeniu prin participarea activă în cadrul unor reţele;

60.

cu sprijinul tuturor instituţiilor europene, Comitetul Regiunilor doreşte să promoveze o politică comunitară bazată pe respectarea libertăţii şi participării depline a femeilor în societate, începând de la nivelul autorităţilor locale şi regionale. Aceste măsuri vor fi puse în aplicare prin intermediul unor proceduri eficiente care să aibă impact asupra prevenirii violenţei, la nivel educativ şi social, şi asupra îmbunătăţirii asistenţei acordate victimelor, prin intermediul formării diverşilor profesionişti în cadrul unei reţele de sprijin şi de protecţie socială care să le garanteze victimelor un grad mai ridicat de siguranţă personală.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/13

1.

salută Cartea albă privind adaptarea la schimbările climatice şi anexele aferente şi consideră că acestea reprezintă o iniţiativă bună şi chibzuită; de asemenea, ia notă de existenţa unui consens în mediul universitar, inclusiv în cadrul Grupului interguvernamental privind schimbările climatice, cu privire la faptul că schimbările climatice sunt un fenomen real şi din ce în ce mai rapid, şi că ele sunt cauzate, în mare parte, de emisiile continue şi tot mai mari de gaze cu efect de seră care provin din activitatea umană. Prin urmare, provocarea constă în reunirea eforturilor tuturor actorilor relevanţi în cadrul unei abordări globale şi durabile în vederea atenuării schimbărilor climatice, care să combine măsuri de prevenţie, de atenuare şi de adaptare;

2.

susţine abordarea globală a Comisiei Europene, care integrează exigenţele specifice diferitelor sectoare şi recunoaşte necesitatea ca adaptarea să fie inclusă în principalele politici comunitare;

3.

subliniază faptul că diferite regiuni geografice ale UE sunt afectate în diverse moduri. Un cadru de acţiune european trebuie să aibă în vedere acest fapt. Aceasta presupune flexibilitatea maximă a potenţialelor măsuri şi punerea în aplicare cu stricteţe a principiului subsidiarităţii. Doar aşa se pot lua în considerare suficient diferenţele regionale, astfel încât să se reducă impactul economic, social şi asupra mediului;

4.

atrage atenţia asupra faptului că schimbările climatice nu ţin seama de graniţele geografice, organizaţionale sau administrative şi, prin urmare, solicită adoptarea unei abordări orizontale integrate de către autorităţile locale, regionale şi naţionale pe ale căror teritorii se găsesc zone caracterizate prin trăsături comune, cum ar fi cursurile de apă, zonele inundabile situate în estuare, la ţărmul mării şi în vecinătatea râurilor, insulele şi regiunile ultraperiferice; pe de altă parte, din perspectivă verticală, subliniază faptul că efortul de adaptare necesită o abordare de jos în sus şi recomandă să se întreprindă acţiuni comune de adaptare de către toate nivelurile relevante de guvernare, definindu-se acţiunile individuale, responsabilităţile financiare şi calendarele în vederea realizării obiectivelor propuse, ceea ce va permite un răspuns integrat şi delimitarea unor responsabilităţi separate în ceea ce priveşte rezultatele;

5.

subliniază că trebuie vegheat ca diversele iniţiative să nu fie contraproductive sau duplicate la alte niveluri de autoritate. Implicarea timpurie a autorităţilor locale şi regionale ar putea asigura completarea reciprocă a propunerilor, dat fiind că localităţile şi regiunile pot oferi informaţii cu privire la experienţele şi soluţiile care au fost puse deja în aplicare la nivel local sau regional;

6.

subliniază că o politică ambiţioasă şi eficientă în domeniul schimbărilor climatice poate împiedica extinderea inegalităţilor sociale ca rezultat al schimbărilor climatice. Obiectivul este de a lansa un nou aranjament ecologic (New Deal) prin intermediul unor măsuri care, spre exemplu, să stimuleze cercetarea în domeniul surselor ecologice de energie, să consolideze ocuparea forţei de muncă în sectoarele ecologice şi să ajute forţa de muncă din sectoarele afectate să îşi dezvolte competenţe flexibile. Lipsa de formare adecvată şi de competenţe flexibile constituie un obstacol major în calea adaptării, atât la nivelul autorităţilor publice locale şi regionale, cât şi la nivelul sectorului privat. Sectoarele arhitecturii şi construcţiilor şi departamentele de amenajare a teritoriului şi de control în domeniul construcţiilor din cadrul autorităţilor locale vor necesita investiţii şi programe de formare semnificative, pe termen lung, pentru a dezvolta aceste competenţe şi pentru a le încorpora în activitatea lor. Un nou aranjament ecologic ar putea totodată preveni migraţia nedorită legată de schimbările climatice. Astfel, provocarea reprezentată de schimbările climatice poate fi transformată într-o ocazie de a promova o creştere economică durabilă şi ecologică, care să contribuie la depăşirea crizei financiare şi, prin urmare, este important să se creeze legături cu priorităţile viitoare ale Strategiei UE pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă pentru perioada de după 2010;

7.

reaminteşte necesitatea de a utiliza instrumente politice combinate, inclusiv programarea strategică la nivel local. Este foarte important ca aspectele legate de schimbările climatice să fie direct integrate în instrumentele de planificare locale, astfel încât să se asigure luarea în considerare a impactului asupra climei;

8.

împărtăşeşte opinia conform căreia multe domenii ale vieţii, în special infrastructura (clădirile, transporturile, drumurile locale şi cele destinate transportului de lungă distanţă, energia, canalizarea, protecţia împotriva inundaţiilor şi aprovizionarea cu apă), ecosistemele, agricultura şi silvicultura sunt deosebit de afectate de schimbările climatice şi că, prin urmare, sunt necesare atât instrumente specifice pentru aceste sectoare, cât şi instrumente transsectoriale; este important ca, în cadrul măsurilor de adaptare la schimbările climatice, să se urmărească o abordare transsectorială, fără ca aceasta să împiedice realizarea obiectivelor iniţiale ale fiecărei politici sectoriale;

9.

susţine punctul de vedere conform căruia elaborarea de linii directoare şi de mecanisme pentru a asigura monitorizarea impactului schimbărilor climatice asupra sănătăţii umane ar putea contribui la îmbunătăţirea instrumentelor de gestionare a bolilor transfrontaliere legate de condiţiile climatice, de exemplu, care vor afecta cetăţenii în diverse moduri;

10.

subliniază că abordarea integrată, care este necesară pentru asigurarea aplicării unor soluţii solide de adaptare la schimbările climatice, necesită un control public cu privire la soluţiile alese în diferite domenii. La aceasta se adaugă efectele de sinergie ecologice şi economice şi efectele de tip spin-off între diferitele domenii;

11.

sprijină punctul de vedere conform căruia schimbările climatice vor avea un impact direct asupra sectorului agricol şi silvic, precum şi asupra întregului spaţiu rural, şi subliniază faptul că măsurilor de adaptare la schimbările climatice în comunităţile rurale şi exploataţiile agricole şi forestiere le va reveni un rol tot mai important. În vederea unei adaptări timpurii şi pentru minimizarea impactului asupra acestui sector, este necesară promovarea cercetării în domeniul climei şi agriculturii, în funcţie de caracteristicile agriculturii din fiecare regiune. Măsurile de atenuare a schimbărilor climatice şi de adaptare la acestea sunt deseori însoţite de beneficii reduse şi de creşterea costurilor. De aceea, trebuie efectuată o evaluare la nivelul măsurilor individuale. Pe lângă aceasta, costurile asociate măsurilor de atenuare a schimbărilor climatice şi de adaptare la acestea trebuie să fie suportabile. Sectorul agricol va trebui să joace un rol principal în asigurarea faptului că zonele rurale fac faţă provocării pe care o reprezintă schimbările climatice în domenii precum stocarea şi conservarea apei, gestionarea terenurilor agricole, reîmpădurirea şi gestionarea resurselor forestiere, cu excepţia regiunilor în care zonele împădurite depăşesc 50 % din suprafaţă, reconversia terenurilor agricole în păşuni, agricultura biologică, gestionarea zonelor umede etc. De asemenea, terenurile agricole şi zonele rurale din apropierea oraşelor şi a aglomerărilor urbane pot avea o importanţă strategică pentru crearea unor terenuri sigure pentru reţinerea apei în caz de condiţii climatice extreme şi de inundaţii;

12.

recunoaşte că schimbările climatice vor avea un impact asupra pădurilor şi asupra ecosistemelor acestora. Schimbările climatice pot avea un impact asupra producţiei de lemn şi pot afecta activităţile recreative exterioare, calitatea apei, biodiversitatea şi rata de stocare a dioxidului de carbon. În contextul Planului de acţiune în domeniul forestier al Uniunii Europene, ar trebui lansată o dezbatere pentru a stabili efectele schimbărilor climatice asupra pădurilor, precum şi eventualele măsuri necesare;

13.

sprijină punctul de vedere conform căruia schimbările climatice vor reprezenta un factor de stres suplimentar pentru sectorul pescuitului (intern), afectând ecosistemele (marine), care sunt deja vulnerabile din cauza pescuitului excesiv şi a epuizării stocurilor de peşte;

14.

recunoaşte că schimbările climatice vor avea un impact direct atât asupra ofertei, cât şi asupra cererii de energie; de exemplu, valurile de căldură şi secetele vor afecta producţia de electricitate, în timp ce furtunile şi inundaţiile severe vor duce la întreruperi în furnizarea de energie; prin urmare, apreciază faptul că efectele schimbărilor climatice sunt incluse în revizuirile strategice ale politicii energetice. Sunt necesare în special îmbunătăţirea bilanţului de CO2, intensificarea utilizării surselor alternative de energie şi creşterea randamentului acestora;

15.

atrage atenţia asupra faptului că turismul va fi afectat atât în mod pozitiv, cât şi în mod negativ, ceea ce va modifica vechile modele de călătorie;

16.

îşi exprimă surprinderea cu privire la faptul că în Cartea albă a Comisiei nu se face referire la necesitatea de a defini obiective specifice sectorului, în ceea ce priveşte reducerea emisiilor în sectorul aerian şi cel maritim. Cea mai bună modalitate de a preveni cheltuielile legate de adaptarea la efectele negative ale schimbărilor climatice constă în prevenirea emisiilor;

17.

subliniază faptul că gestionarea zonelor costiere va fi afectată de condiţiile meteorologice în schimbare. Trebuie să se depună eforturi pentru a se garanta faptul că recomandările din cadrul iniţiativei privind gestionarea integrată a zonelor costiere (GIZC) sunt pe deplin respectate şi că propunerea de continuare a acestora şi evaluarea de impact corespunzătoare (care ar trebui să înceapă în 2009) ţin suficient seama de rolul gestionării zonelor costiere în măsurile de adaptare, respectând totodată principiul subsidiarităţii, spre exemplu prin intermediul parteneriatelor costiere locale dintre autorităţile locale şi părţile interesate relevante, prin care se asigură deplina integrare a măsurilor de adaptare în gestionarea zonelor costiere, pe baza unei abordări de jos în sus;

18.

menţionează că în regiunile alpine schimbările climatice au loc într-un ritm mai rapid şi că aceste regiuni sunt deosebit de vulnerabile, în multe domenii, la impactul schimbărilor climatice;

19.

împărtăşeşte punctul de vedere conform căruia fauna şi flora vor fi, la rândul lor, afectate de schimbările climatice într-o mare măsură şi se va înregistra o creştere a imigraţiei şi răspândirii unor boli şi dăunători diferite de cele autohtone printre efectivele de animale şi culturi. Ecosistemele se vor modifica în mod substanţial datorită unei reduceri din ce în ce mai accentuate a biodiversităţii autohtone şi datorită imigraţiei. Măsurile luate în vederea adaptării la schimbările climatice pot avea, de asemenea, un impact tot mai mare şi mai imprevizibil asupra biodiversităţii. Directiva privind habitatele naturale reprezintă un instrument esenţial, care ar trebui utilizat proactiv în limitele domeniului său de aplicare, pentru conservarea şi dezvoltarea siturilor Natura 2000;

20.

menţionează că schimbările climatice au o mare influenţă asupra sănătăţii animalelor şi plantelor, dar şi asupra sănătăţii şi mediului de viaţă ale oamenilor;

21.

având în vedere creşterea preconizată a nivelului mării şi extinderea furtunilor şi a inundaţiilor cauzate de acestea, atrage atenţia asupra necesităţii unor planuri integrate pentru zonele costiere. Prin urmare, ar trebui puse la dispoziţie fonduri pentru asigurarea unei protecţii şi gestionări integrate a zonelor costiere;

22.

împărtăşeşte punctul de vedere conform căruia resursele de apă vor fi afectate, în ceea ce priveşte cantitatea, cât şi calitatea, ceea ce va avea un impact important asupra mediului, oamenilor şi economiei. UE se va confrunta atât cu inundaţii, cât şi cu secetă. Inundaţiile, combinate cu capacitatea limitată de drenare a sistemelor de canalizare existente, ar putea cauza o reducere a mobilităţii, în condiţiile în care apa ar inunda străzile şi ar putea provoca daune locuinţelor şi altor infrastructuri. Prin urmare, este regretabil faptul că Comisia nu a menţionat canalizarea ca reprezentând un element esenţial. Sistemele de canalizare vor fi deosebit de afectate de schimbările climatice, iar adaptarea acestora va fi foarte costisitoare. Chiar dacă aceste aspecte intră în competenţa şi ţin de responsabilitatea nivelurilor local şi regional, autorităţile locale şi regionale nu vor putea suporta singure sarcina financiară;

23.

recunoaşte că anumite directive europene vor afecta situaţia resurselor de apă din UE. Termenele obligatorii fixate în cadrul acestor directive fac sunt elemente esenţiale pentru punerea lor în aplicare. Directiva-cadru privind apa stabileşte anul 2015 ca termen până la care toate autorităţile competente în materie de gospodărire a apelor vor trebuie să atingă o situaţie bună din punct de vedere ecologic. Primele planuri de gestionare a bazinelor hidrografice trebuie încheiate înainte de 22 decembrie 2009; prin urmare, este important ca până la sfârşitul lui 2009 să se elaboreze linii directoare şi un set de instrumente, pentru a se garanta faptul că aceste planuri ţin seama de cunoştinţele actuale privind impactul la nivel local al schimbărilor climatice şi sunt adaptate în permanenţă la noile descoperiri şi cercetări în domeniul modelării climei. Directiva privind inundaţiile prevede trei termene. Statele membre vor trebui să realizeze evaluarea preliminară a riscurilor de inundaţie până în 2011, hărţile zonelor cu risc de inundaţie până în 2013 şi planurile privind gestionarea riscurilor de inundaţie până în 2015. Strategia privind combaterea deficitului de apă şi a secetei va introduce planuri de gestionare a secetei. Aceste obiective stabilite vor fi, într-o mare măsură, puse în aplicare şi monitorizate de localităţile şi regiunile din întreaga Europă. În consecinţă, este extrem de important ca UE şi statele membre să pună la dispoziţia autorităţilor locale şi regionale instrumentele corespunzătoare şi fonduri suficiente, în timp util;

24.

regiunile vor depune eforturi, pe baza cunoştinţelor ştiinţifice actuale şi a unor măsuri fezabile din punct de vedere social, pentru ca prima generaţie a planurilor de gestionare a bazinelor hidrografice să ţină cât mai mult seama de schimbările climatice şi ca la elaborarea celei de-a doua generaţii de planuri de gestionare, după anul 2015, să se aibă în vedere noile cunoştinţe ştiinţifice în domeniul cercetării climatice. În acest scop, este foarte important ca orientările şi instrumentele care trebuie elaborate să se bazeze pe cele mai recente date ştiinţifice şi să fie utilizabile din punct de vedere practic şi de către autorităţile regionale;

25.

subliniază necesitatea garantării coerenţei legislaţiei europene existente în materie de gospodărire a apelor (Directiva-cadru privind apa, Directiva privind apele subterane, Directiva privind inundaţiile, Strategia privind combaterea deficitului de apă şi a secetei etc.), precum şi a conformităţii viitoarelor propuneri şi obiective europene în materie de adaptare la schimbările climatice cu legislaţia existentă. Punerea în aplicare a legislaţiei europene privind gospodărirea apelor va avea un impact semnificativ asupra modului în care se realizează gestionarea resurselor de apă la nivelul localităţilor şi regiunilor din Europa;

26.

recunoaşte că, în ceea ce priveşte finanţarea adaptării gospodăririi apelor, autorităţile locale şi regionale vor trebui să asigure protecţia apelor subterane, pentru a garanta o aprovizionare durabilă cu apă. O parte a finanţării ar putea fi asigurată prin înfiinţarea unui mecanism financiar, în conformitate cu Directiva-cadru privind apa, care să garanteze că influenţa schimbărilor climatice asupra circuitului apei corespunde consumului individual de apă;

27.

sprijină introducerea, de către Comisie, a unor acţiuni şi măsuri cu rezultate sigure (no- regret actions), pentru a spori capacitatea de adaptare a ecosistemelor şi a infrastructurii;

28.

subliniază că soluţiile pentru problemele specifice diferitelor sectoare pot contribui, în ansamblul lor, la o creştere economică durabilă şi favorabilă mediului, precum şi la crearea unor locuri de muncă orientate spre viitor, prin intermediul inovării şi cercetării;

29.

salută abordarea în două etape a Comisiei. Cu toate acestea, ia notă de faptul că sarcina care trebuie îndeplinită necesită o cooperare strânsă între toate nivelurile de guvernare, în fiecare etapă. Este inacceptabil ca autorităţile locale şi regionale să fie implicate numai în prima etapă. Trebuie să se recunoască rolul central al localităţilor şi regiunilor în ceea ce priveşte adaptarea la schimbările climatice. Strategia globală de adaptare la nivel european ar trebui să fie destul de detaliată, astfel încât să poată fi aplicată la nivel regional în întreaga UE, ţinând seama de diversitatea teritoriilor, condiţiilor climatice şi structurilor economice;

30.

solicită ca până în 2012 să fie accesibile, datele ştiinţifice existente. Planurile bugetare ale autorităţilor locale, regionale şi naţionale se supun altor reguli decât bugetul UE şi numeroase autorităţi locale şi regionale întreprind deja acţiuni în vederea adaptării la schimbările climatice. Acestea trebuie să ştie la ce scenarii climatice trebuie să se adapteze. Autorităţile locale, regionale şi naţionale vor colecta date, vor pregăti strategii de adaptare şi vor începe activitatea de adaptare înainte de 2012. UE ar trebui să sprijine acest proces, în primul rând prin punerea la dispoziţie a scenariilor ştiinţifice, care să fie destul de detaliate pentru toate regiunile UE, înainte de 2012, iar în al doilea rând, prin susţinerea financiară a lucrărilor în curs, atunci când adaptarea la schimbările climatice va fi fost integrată în buget;

31.

salută instituirea unui mecanism de mediere la nivel european, care ar trebui să se bazeze pe platforme naţionale, permiţând schimbul de informaţii privind impactul schimbărilor climatice şi vulnerabilitatea la acestea, precum şi schimbul de bune practici, şi subliniază necesitatea ca acest instrument să fie accesibil autorităţilor locale şi regionale, astfel încât acestea să poată contribui la funcţionarea sa prin observatoarele locale şi/sau regionale ale schimbărilor climatice şi alte organisme şi, în acelaşi timp, să poată beneficia de el. O interacţiune care să le permită autorităţilor locale şi regionale, prin intermediul observatoarelor schimbărilor climatice şi altor organisme, să înlesnească o participare activă a principalelor sectoare afectate, precum şi să facă apel, în timp util, la expertiza şi experienţa altor autorităţi, spre exemplu în situaţia unor evenimente meteorologice grave, ar fi deosebit de importantă şi ar trebui inclusă în acest mecanism. Mecanismul ar trebui să se concentreze asupra furnizării de modele, date şi instrumente uşor de utilizat, precum şi asupra facilitării schimbului de experienţă şi informaţii;

32.

susţine crearea unei platforme de monitorizare a schimbărilor climatice, sprijinită în mod corespunzător de Comisie, după modelul Pactului primarilor, care s-a bucurat de succes. Această platformă ar putea ajuta autorităţile locale şi regionale să-şi dezvolte cunoaşterea locală în materie de schimbări climatice şi să facă schimb de cunoştinţe în acest sens. O astfel de platformă ar fi benefică pentru acestea şi ar putea contribui totodată la dezvoltarea mecanismului de mediere european;

33.

solicită Uniunii Europene şi statelor membre să profite pe deplin de proximitatea autorităţilor locale şi regionale şi de mai buna înţelegere de care acestea dispun în ceea ce priveşte impactul schimbărilor climatice la nivel local, conferindu-le acestora autoritatea şi resursele necesare pentru a le permite să pună în aplicare iniţiative locale de adaptare;

34.

este de acord că principalul obstacol în calea adaptării este reprezentat de constrângerile financiare. În prezent, mijloacele financiare puse la dispoziţie de UE şi de statele membre sunt insuficiente. Prin urmare, este necesar să se aloce mai multe resurse la nivel subnaţional, destinate în mod specific adaptării la schimbările climatice; pe lângă aceasta, resursele ar trebui coordonate cu mijloacele destinate protecţiei împotriva dezastrelor naturale;

35.

salută faptul că Planul european de redresare economică ia în considerare, printre măsurile de relansare economică, atenuarea schimbărilor climatice şi adaptarea la acestea; cu toate acestea, regretă că nu a fost propus niciun plan european de redresare economică din perspectivă ecologică şi că aspectul ecologic a fost lăsat pe seama diferitelor planuri de acţiune naţionale, în mod necoordonat, deşi este momentul potrivit pentru a se pregăti calea pentru o economie ecologică, durabilă, cu emisii scăzute de dioxid de carbon, ca o soluţie pentru depăşirea crizei financiare şi economice actuale;

36.

împărtăşeşte opinia Comisiei Europene, conform căreia, începând din 2013, statele membre trebuie să aloce strategiei de combatere a schimbărilor climatice prin intermediul măsurilor de adaptare cel puţin 50 % din veniturile rezultate de pe urma licitării drepturilor de emisii; consideră că alocarea resurselor disponibile pentru obiectivele de adaptare şi atenuare a efectelor schimbărilor climatice trebuie să depindă şi de circumstanţele specifice fiecărei regiuni. Autorităţile locale şi regionale vor avea nevoie de resurse financiare importante; prin urmare, ar trebui sporit considerabil procentajul de fonduri consacrate proiectelor la nivel local şi regional, în special pe termen scurt;

37.

recunoaşte că este necesar să se examineze în ce mod s-ar putea asigura implicarea sectorului privat, prin intermediul avantajelor oferite de acordurile voluntare (sau ecologice) sau prin intermediul mecanismelor financiare. Cu toate acestea, având în vedere impactul structural şi pe termen lung al provocărilor pe care le reprezintă schimbările climatice, va fi necesar un sprijin din partea sectorului public, în special în ceea ce priveşte eliminarea lacunelor şi disfuncţionalităţilor pieţei care nu au putut fi rezolvate de sectorul privat;

38.

este de acord că instrumentele de piaţă specializate şi parteneriatele public-privat ar trebui, de asemenea, considerate drept instrumente financiare corespunzătoare pentru a aborda problema schimbărilor climatice. Implicarea sectorului privat în adaptarea la schimbările climatice, prin intermediul instrumentelor de piaţă specializate şi al parteneriatelor public-privat, poate crea stimulentele economice adecvate pentru integrarea măsurilor de adaptare în comportamentul actorilor relevanţi;

39.

evidenţiază necesitatea utilizării politicilor integrate, care sunt elaborate în prezent la nivel european, ca mijloc pentru a face faţă provocărilor orizontale şi transsectoriale, cum ar fi cele reprezentate de schimbările climatice. Astfel, suprapunerile, incoerenţele şi lacunele dintre diferitele politici şi niveluri guvernamentale, inclusiv subnaţionale, vor fi abordate în mod adecvat;

40.

consideră că următoarea revizuire a bugetului UE şi următoarele perspective financiare pentru perioada de după 2013 trebuie să facă din provocările pe care le reprezintă schimbările climatice o prioritate şi să ia în considerare consolidarea Fondului mondial pentru mediu şi a Fondului pentru adaptarea la schimbările climatice - Kyoto, care se aşteaptă să fie stabilită în cadrul summitului COP 15 organizat la Copenhaga în decembrie 2009, cât şi pentru a finanţa măsurile specifice europene stabilite în contextul viitoarei strategii de dezvoltare durabilă a UE. Mai mult, trebuie să se recunoască fără rezerve faptul că prosperitatea economică durabilă şi eforturile de adaptare la schimbările climatice sunt compatibile, în pofida costului iniţial pe care adaptarea la schimbările climatice l-ar putea genera pe termen scurt şi mediu. Dat fiind că măsurile de adaptare reprezintă, în cele mai multe cazuri, eforturi depuse în principal la nivel local, este esenţial ca UE să acorde sprijin financiar autorităţilor locale şi regionale;

41.

sprijină punctul de vedere conform căruia, cu toate că mecanismele de finanţare şi reţelele UE, cum ar fi reţelele transeuropene (RTE), fondurile structurale sau FEADR ar trebui să integreze tematica privind atenuarea schimbărilor climatice şi adaptarea în fiecare politică sectorială, în special în ceea ce priveşte chestiuni cum ar fi creşterea rezistenţei sistemelor de producţie şi a infrastructurii fizice, obiectivul iniţial al acestor politici şi fonduri nu ar trebui subminat din necesitatea de a se combate schimbările climatice; prin urmare, ar trebui să se ia în considerare adoptarea de măsuri şi crearea de fonduri europene specifice în acest scop, în special pentru a se evita dispersarea fondurilor comunitare în acest domeniu; în consecinţă, solicită Comisiei Europene să examineze posibilitatea de alocare sub formă de credite în scopuri ecologice („green earmarking”) a fondurilor structurale existente, pe baza modelului de alocare a creditelor prevăzut în cadrul Strategiei de la Lisabona, sau să creeze un fond european de mediu pentru adaptarea la schimbările climatice, care să finanţeze programe de formare, recalificare şi reinserţie a lucrătorilor din sectoare în care vor interveni măsuri de dezvoltare durabilă, sau să sprijine crearea de întreprinderi care răspund necesităţilor de protecţie a mediului;

42.

sprijină instituirea unui grup director privind gestionarea impactului şi adaptarea (Impact and Adaptation Steering Group - IASG), dat fiind că procesul de elaborare a unei strategii comunitare, precum şi a unor strategii naţionale trebuie gestionat astfel încât să se garanteze coordonarea eforturilor, atât în ceea ce priveşte politicile, cât şi diferitele niveluri de autoritate. Este esenţial ca mandatul şi bugetul acestui grup de coordonare să fie clarificate înainte de instituirea sa. De aceea, se solicită Comisiei să ia măsuri în acest sens cât mai repede posibil;

43.

subliniază necesitatea participării autorităţilor locale şi regionale la acest grup, dat fiind că ele sunt responsabile pentru planificarea, coordonarea şi punerea în aplicare a măsurilor în multe dintre sectoarele relevante. Autorităţile locale şi regionale dispun, aşadar, de cunoştinţe preţioase şi ar putea contribui în mod considerabil la crearea unei baze de cunoştinţe privind atât impactul schimbărilor climatice, cât şi posibilele soluţii. Acest grup ar trebui să adopte o abordare de jos în sus şi să definească în mod clar domeniile de competenţă, pe baza principiului subsidiarităţii;

44.

solicită înfiinţarea unor grupuri de lucru privind schimbările climatice, la nivel local, la care să participe pe deplin autorităţile locale şi regionale. Planurile de acţiune pentru adaptarea la schimbările climatice, care sunt elaborate la nivel local şi regional, ar trebui să servească drept bază pentru activitatea acestor grupuri de lucru. Activitatea acestora ar trebui să se afle în directă legătură cu cea a Grupului de coordonare privind gestionarea impactului şi adaptarea. Aceste grupuri de lucru ar putea fi organizate în jurul următoarelor teme: necesitatea dezvoltării, impactul socioeconomic, autorităţile locale şi regionale, publicul larg şi întreprinderile private;

45.

subliniază necesitatea educării publicului, dat fiind că adaptarea la schimbările climatice va implica schimbări în modul de viaţă. Cetăţenii trebuie să înţeleagă de ce sunt necesare măsuri de adaptare, de ce costul anumitor servicii ar putea creşte, cum pot să-şi aducă contribuţia şi ce măsuri se iau pentru a reduce la minimum pericolele la adresa lor. O astfel de comunicare şi astfel de schimbări de comportament vor necesita o abordare specifică, concepută cu atenţie şi sprijinită de măsuri adecvate. Prin urmare, solicită UE, statelor membre şi autorităţilor locale şi regionale să colaboreze cu mass-media pentru a iniţia o campanie de informare paneuropeană privind cauzele şi efectele schimbărilor climatice şi modificările pe care aceste efecte le vor aduce după sine. Ar trebui să se scoată în evidenţă faptul că schimbările climatice vor determina o diminuare tot mai mare a resurselor, ceea ce justifică necesitatea modificării comportamentului de zi cu zi. Autorităţile locale şi regionale subliniază necesitatea de a se asigura o finanţare adecvată pentru acest tip de campanii, precum şi de a se acorda o atenţie corespunzătoare necesităţii de a se adapta mesajele diferitelor state membre, naţiuni şi regiuni;

46.

subliniază faptul că autorităţile locale şi regionale joacă totodată un rol important şi dincolo de graniţele UE. Localităţile şi regiunile pot avea un rol constructiv în transferul de cunoştinţe către ţările în curs de dezvoltare, care se confruntă cu cele mai mari provocări în materie de adaptare la schimbările climatice;

47.

solicită Comisiei şi Preşedinţiei UE să asigure angajamentul politic în ceea ce priveşte elaborarea şi punerea în aplicare, în timp util, a strategiei europene de adaptare, în colaborare cu autorităţile locale şi regionale;

48.

solicită Comisiei şi Preşedinţiei UE să asigure participarea autorităţilor locale şi regionale la procesul de elaborare şi punere în aplicare a cadrului de acţiune al UE, implicându-le pe acestea în lucrările Grupului de coordonare privind gestionarea impactului şi adaptarea. Pentru a se asigura succesul punerii în aplicare a strategiilor globale pe termen lung, acestea ar trebui elaborate printr-o cooperare amplă între diferitele niveluri de guvernare. Având în vedere faptul că se află în prima linie, autorităţile locale şi regionale dispun de cunoştinţe practice în ceea ce priveşte impactul schimbărilor climatice. Mai mult, în eventualitatea unor situaţii de urgenţă determinate de schimbările climatice, cetăţenii vor face apel, în primul rând, la autorităţile locale şi regionale. Prin urmare, implicarea acestora din urmă se justifică pe deplin;

49.

subliniază necesitatea ca autorităţile locale şi regionale să fie recunoscute ca actori esenţiali în combaterea efectelor negative ale schimbărilor climatice, dat fiind că acestea sunt pregătite să îşi asume o parte din responsabilitate şi iau deja măsuri pentru adaptarea comunităţilor la consecinţele schimbărilor climatice;

50.

solicită să se acorde o mai mare atenţie soluţiilor şi instrumentelor destinate zonelor şi infrastructurii urbane (în special celor costiere şi celor situate în vecinătatea râurilor importante), cum ar fi digurile şi îmbunătăţirea sistemelor de canalizare, dat fiind că acestea joacă un rol esenţial în reducerea vulnerabilităţii infrastructurii;

51.

solicită elaborarea unor scenarii transfrontaliere realiste privind riscurile reprezentate de schimbările climatice, suficient de detaliate astfel încât să servească tuturor regiunilor UE, pe baza colaborării dintre nivelurile local, regional, naţional şi european. Datele, modelele, mecanismele şi scenariile privind schimbările climatice ar trebui să fie puse la dispoziţie în mod gratuit, în cel mai scurt timp, astfel încât să se poată defini zonele de risc şi să se elaboreze măsuri de combatere a riscurilor;

52.

subliniază necesitatea unor stimulente financiare adecvate pentru a se trece la acţiune. Autorităţile locale şi regionale ar trebui sprijinite în eforturile lor de a elabora soluţii proactive care vor reduce vulnerabilitatea comunităţilor locale;

53.

subliniază faptul că autorităţile locale şi regionale ar trebui să primească un sprijin financiar suplimentar pentru a atenua daunele şi pentru a face faţă costurilor suplimentare legate de adaptare, dat fiind că înfruntarea diferitelor provocări determinate de schimbările climatice va implica noi sarcini financiare considerabile pentru autorităţile locale.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/19

1.

constată cu îngrijorare că numărul, magnitudinea şi intensitatea dezastrelor din cauze naturale sau provocate direct sau indirect de către om a crescut vizibil în ultimii ani în regiunile Uniunii Europene. Schimbările climatice globale conduc şi la o instabilitate a climei europene şi vor avea drept consecinţă o creştere a fenomenelor meteorologice extreme, care vor prejudicia şi mai mult oamenii, infrastructurile şi mediul;

2.

constată că dezastrele, indiferent de cauză, implică adesea daune considerabile pentru oameni, economie, mediu şi cultură. Aceste daune, precum şi costurile pentru combaterea propriu-zisă a dezastrelor pot depăşi considerabil cheltuielile necesare măsurilor preventive;

3.

ia cunoştinţă de faptul că instrumentele UE stabilite până în prezent în domeniul protecţiei civile (mecanismul comunitar de protecţie civilă, instrumentul financiar pentru protecţie civilă şi Fondul de Solidaritate al UE) privesc, în cadrul ciclului de gestionare a dezastrelor (prevenire, precauţie, apărare, remedierea consecinţelor), în mod preponderent precauţia, apărarea şi remedierea consecinţelor dezastrelor;

4.

sprijină prin urmare obiectivul politic privind elaborarea unei politici comune pentru componenta, prea puţin luată în considerare până acum, de prevenire a dezastrelor şi iniţierea unei ample dezbateri în acest sens. Această strategie trebuie să contribuie la elaborarea unei abordări de ansamblu echilibrate a UE în domeniul protecţiei civile;

5.

împărtăşeşte în această privinţă punctul de vedere al Comisiei conform căruia conceptul de prevenire are un dublu sens: în primul rând - înseamnă prevenirea dezastrelor evitabile şi - în al doilea rând - limitarea consecinţelor dezastrelor inevitabile;

6.

este de părere că dezastrele sunt evenimente bruşte, neaşteptate, care conduc la nivel local sau regional la colapsul structurilor, sistemelor şi funcţiilor publice centrale, în timp ce stările de urgenţă datorate conflictelor, precum şi atacurile teroriste nu se încadrează în această definiţie;

7.

subliniază că, de regulă, dezastrele sunt relativ limitate în spaţiu, însă totodată pot depăşi graniţele administrative şi din acest motiv cooperarea între regiunile care sunt expuse unei ameninţări comune este indispensabilă tocmai în domeniul prevenirii;

8.

menţionează că, în caz de dezastru, în special autorităţile locale şi regionale, fiind nivelul cel mai apropiat de cetăţeni, sunt primele care sunt afectate în mod direct şi la care se face apel, şi prin urmare este necesară participarea amplă a acestora la elaborarea politicilor şi măsurilor de protecţie împotriva dezastrelor;

9.

menţionează, în acest context, că o reacţie cât mai promptă şi directă posibil, de la primele semne de apariţie a unui dezastru, este de o importanţă decisivă pentru limitarea consecinţelor acestuia în orice regiune a UE, indiferent de situarea sa geografică. De aceea şi măsurile de prevenire a dezastrelor trebuie să fie luate la nivelul direct afectat şi capabil să reacţioneze cel mai rapid;

10.

subliniază că, prin urmare, autorităţilor locale, ca şi celor regionale le revine un rol decisiv în prevenirea dezastrelor, date fiind cunoştinţele acestora bazate pe experienţa proprie, despre diferitele condiţii locale şi regionale. Adesea există cunoştinţe de specialitate, însă lipsesc mijloacele financiare pentru realizarea politicilor de prevenire;

11.

recunoaşte, de asemenea, faptul că redactarea şi punerea în aplicare a planurilor de urgenţă ca măsură de prevenire au avut rezultate excelente în cazurile în care această măsură a putut fi aplicată, deşi insuficienţa resurselor financiare reprezintă o piedică semnificativă în calea aplicării acestei politici de prevenire;

12.

din aceste motive, salută explicit solicitarea adresată de Comisia Europeană Comitetului Regiunilor privind prezentarea unor informaţii suplimentare, necesare pentru consolidarea unei politici comunitare de prevenire a dezastrelor naturale şi a celor provocate de om;

13.

împărtăşeşte opinia Comisiei conform căreia o mai bună înţelegere a dezastrelor este, de asemenea, indispensabilă pentru elaborarea unor politici locale şi regionale de prevenire eficiente;

14.

salută prin urmare proiectul Comisiei privind crearea unui inventar cuprinzător al surselor de informaţii existente despre dezastre. Evaluarea informaţiilor deja existente ar trebui să aibă în permanenţă prioritate în raport cu colectarea datelor suplimentare;

15.

menţionează în acest context că atât la nivelul statelor membre, cât şi la nivel european există un bogat material de date despre dezastre, precum şi despre efectele lor economice şi sociale. Ar trebui luate măsuri suplimentare doar în cazul în care se poate demonstra că există un deficit de cunoştinţe datorat lipsei de informaţii sau de date comparabile;

16.

aprobă, de asemenea, propunerea privind crearea unui catalog incluzând cele mai bune practici. Autorităţile locale şi regionale din diferitele state membre dispun de vaste cunoştinţe bazate pe experienţă în domeniul prevenirii dezastrelor, care ar trebui să devină accesibile pe bază de reciprocitate, precum şi în mod general (1);

17.

îşi exprimă însă scepticismul cu privire la faptul că abordările sectoriale din diferitele acte legislative, cum ar fi Directiva privind inundaţiile sau Directiva Seveso, pot fi aplicate cu folos la nivel general. În funcţie de condiţiile geografice, climatice şi geomorfologice se conturează situaţii foarte diferite din punctul de vedere al pericolelor legate de diferitele tipuri de dezastre. Prin urmare, aplicarea uniformă a unui singur instrument de prevenire pentru toate situaţiile cu greu poate asigura împotriva tuturor riscurilor;

18.

consideră că inventarierea liniilor directoare naţionale existente privitoare la cartografierea pericolelor şi riscurilor şi difuzarea rezultatelor acestui bilanţ către statele membre pot îmbunătăţi comparabilitatea la nivel european a pericolelor şi riscurilor. Un astfel de bilanţ ar putea fi util în special pentru statele membre care nu dispun încă de obiective naţionale în materie de cartografiere a pericolelor şi riscurilor;

19.

subliniază totuşi că posibilele linii directoare care ar fi elaborate pe această bază pot avea doar caracter de recomandare. Pe de o parte, acestea nu trebuie de ducă la o reorganizare costisitoare a inventarului de hărţi deja existent în statele membre şi, pe de altă parte, având în vedere particularităţile locale şi regionale, statele membre trebuie să păstreze capacitatea de a-şi stabili propriile priorităţi;

20.

salută priorităţile stabilite la implementarea celui de-al 7-lea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniul prevenirii dezastrelor. Activităţile de cercetare finanţate din fonduri comunitare reprezintă o completare utilă a eforturilor corespunzătoare din statele membre;

21.

aprobă extinderea propusă de Comisie a programului deja existent privind „experienţa acumulată” în cadrul mecanismului comunitar de protecţie civilă la prevenirea dezastrelor;

22.

este convins că o abordare comunitară în privinţa prevenirii dezastrelor ar trebui să includă şi o expertiză reciprocă a statelor membre afectate de dezastre de acelaşi tip, care se produc în mod repetat. Astfel de proceduri (aşa-numitele evaluări inter pares – peer reviews), precum şi difuzarea rezultatelor pot contribui la instituirea unor mecanisme eficiente de prevenire a dezastrelor în toate statele membre;

23.

declară în continuare că chestiunile legate de prevenirea dezastrelor trebuie să joace un rol important în programele de formare şi în cursurile naţionale privind prevenirea dezastrelor. Aceste programe de formare ale statelor membre pentru specialiştii din politică şi administraţie ar putea fi completate în caz de nevoie cu cursuri la nivelul comunitar;

24.

subliniază cu privire la sensibilizarea opiniei publice în general că, în ceea ce priveşte măsurile de informare privind riscurile de dezastru şi planurile corespunzătoare de măsuri, trebuie să se acorde o atenţie specială copiilor, persoanelor vârstnice şi persoanelor cu mobilitate redusă. Astfel de acţiuni de informare ar trebui să includă măsurile individuale preventive şi de urgenţă şi numărul european unic pentru apeluri de urgenţă „112”, precum şi să abordeze posibilităţile de acţiune ale celor afectaţi (de exemplul evitând să împiedice forţele de intervenţie şi cooperând în cazul evacuării);

25.

este în continuare de părere că ar trebui promovată o strânsă cooperare şi concertare între actorii implicaţi în stabilirea şi aplicarea măsurilor care pot influenţa durabil prevenirea dezastrelor. Prevenirea dezastrelor necesită o abordare multidimensională şi previzională, care trebuie să conecteze cele mai diferite niveluri de acţiune ale actorilor publici şi privaţi, pentru a-şi atinge deplina eficienţă;

26.

subliniază în acest context că răspunderea de a organiza cooperarea şi concertarea între toate părţile implicate îi revine fiecărui stat membru, în funcţie de distribuţia competenţelor sale. Importanţa angajamentului voluntar şi a organizaţiilor corespunzătoare ar trebui să fie apreciată în mod special;

27.

prin urmare, apreciază în principiu pozitiv intenţia Comisiei de a crea o reţea europeană a reprezentanţilor tuturor organismelor de resort în scopul unei mai bune coordonări. Ar trebui însă examinat în ce măsură acest obiectiv poate fi îndeplinit prin mai buna coordonare sau fuziunea reţelelor deja existente şi intensificarea cooperării, fără a se crea noi structuri suplimentare;

28.

regretă absenţa din propunerea Comisiei a unor măsuri suplimentare de intensificare în special a schimbului transfrontalier de informaţii, de experienţe şi bune practici. Un astfel de schimb intensiv ar trebui să aibă loc în special între autorităţile locale şi regionale din state învecinate care pot deveni victima unor dezastre transfrontaliere, ca de exemplu inundaţiile, precum şi între state membre care sunt afectate frecvent de dezastre de acelaşi tip, cum ar fi incendiile forestiere;

29.

face referire la iniţiativa INTERREG, care s-a dovedit foarte eficientă în ceea ce priveşte schimbul de bune practici în domeniul prevenirii dezastrelor naturale tocmai în contextul transfrontalier. Înfiinţarea grupărilor europene pentru cooperare teritorială (GECT) poate îmbunătăţi şi mai mult realizarea măsurilor de prevenire a dezastrelor în domeniile bazelor de date comune, exerciţiilor, evaluării riscurilor şi sistemelor de avertizare timpurie, precum şi ale transferului de tehnologie şi schimbului de experţi;

30.

îndeamnă la crearea unui inventar al instrumentelor comunitare deja existente care pot fi luate în considerare pentru sprijinirea măsurilor de prevenire a dezastrelor, precum şi la înregistrarea într-un catalog a măsurilor de prevenire pentru care pot fi deja solicitate fonduri UE. Ambele măsuri sunt adecvate într-un înalt grad pentru a conferi o nouă greutate ideii de prevenire în cadrul protecţiei civile şi la nivelurile de guvernare inferioare. În special, posibilităţile de sprijin financiar pentru programele, exerciţiile şi acţiunile de formare transfrontaliere ar trebui să se bucure de o atenţie specială în acest context;

31.

evidenţiază faptul că, prin aceste măsuri, pot fi obţinute pe termen scurt, deja în cadrul perspectivei financiare 2007-2013, îmbunătăţiri considerabile în domeniul prevenirii dezastrelor. Pe termen mediu, prin îmbunătăţirea accesului la ajutoarele financiare deja existente s-ar putea garanta o utilizare mai eficientă şi eficace a fondurilor chiar şi fără mărirea bugetului total destinat protecţiei civile;

32.

îşi exprimă reticenţa cu privire la abordarea anumitor aspecte privind prevenirea dezastrelor în Directiva 85/337/CEE a Consiliului privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului şi în Directiva Seveso 1996/82/CE. În vederea evitării unor sarcini birocratice suplimentare, trebuie împiedicată supraîncărcarea procedurilor deja existente. Pentru a preveni eficient dezastrele, trebuie acordată prioritate măsurilor cu destinaţie precisă şi celor coordonate, de la nivel local şi regional, mai degrabă decât extinderii uniforme a procedurilor administrative şi de autorizare;

33.

sprijină Comisia în eforturile sale de a încuraja includerea dispoziţiilor europene comune în materie de proiectare a clădirilor şi construcţiilor civile („Eurocode 8”) în regulamentele naţionale de planificare. Efectele celor mai diferite scenarii de dezastru şi numărul victimelor posibile pot fi diminuate considerabil în special prin intermediul unor standarde îmbunătăţite ale clădirilor;

34.

încurajează în acest context Comisia să acorde prevenirii dezastrelor un loc central şi în cadrul viitoarele iniţiative de cooperare cu ţări terţe;

35.

reaminteşte că protecţia populaţiei împotriva dezastrelor reprezintă o sarcină care la origine revine statelor membre şi nivelului local şi regional al acestora şi că multe state membre dispun deja la scară largă de politici naţionale de prevenire a dezastrelor. Toate eforturile de îmbunătăţire a prevenirii dezastrelor trebuie să se bazeze în continuare pe principiile solidarităţii, cooperării, coordonării şi sprijinului între aceste niveluri;

36.

se aşteaptă ca UE să sprijine eficient, cu respectarea principiului subsidiarităţii, în special statele membre şi regiunile afectate în mod repetat de dezastre naturale, pentru a elabora şi a implementa gradual măsuri proprii de prevenire. Măsurile comunitare trebuie să ofere sprijin pentru ca acestea să poată depăşi situaţiile dificile prin propriile mijloace;

37.

îndeamnă instituţiile UE să încurajeze şi să sprijine, prin intermediul instrumentelor existente, măsurile preventive, constând, de exemplu, în redactarea şi punerea în aplicare a diverselor planuri de urgenţă ale autorităţilor locale regionale;

38.

salută prin urmare faptul că abordarea comunitară propusă de Comisiei în privinţa prevenirii dezastrelor trebuie să se bazeze pe structurile existente, să completeze măsurile naţionale şi să se concentreze pe domenii în care este nevoie de o abordare comună pentru prevenirea eficientă a dezastrelor;

39.

în sfârşit, îşi reiterează apelul (2) către Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliu de a ţine seama de punctele de vedere ale autorităţilor locale şi regionale la planificarea oricărei iniţiative în materie de prevenire a dezastrelor şi de a asigura un mecanism eficient de consultare prealabilă a persoanelor direct responsabile de gestionarea dezastrelor.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/23

1.

salută revizuirea profundă a politicii TEN-T, necesară din cauza întârzierilor importante constatate în realizarea reţelei configurate în 1996 şi a constrângerilor la care este supus bugetul european al transporturilor, şi notează că actuala criză financiară accentuează necesitatea optimizării investiţiilor ce trebuie făcute în cadrul RTE-T;

2.

subliniază că, în contextul actual al crizei economice, dezvoltarea TEN-T şi integrarea transporturilor din Uniunea Europeană şi din ţările vecine constituie o miză importantă pentru asigurarea viabilităţii pe termen lung a pieţei interne şi a coeziunii teritoriale, economice şi sociale în UE; face apel la statele membre în cadrul revizuirii intermediare a perspectivelor financiare 2009-2010 să inverseze tendinţa de reducere drastică a bugetului TEN-T;

3.

constată că prezentul aviz reprezintă o completare importantă a avizelor deja adoptate de către Comitet, cum ar fi, în special, Avizul privind ecologizarea sectorului transporturilor şi Avizul privind mobilitatea urbană;

4.

atrage atenţia Comisiei asupra faptului că realizarea infrastructurii de transport nu poate fi disociată de alte două aspecte ale politicii în domeniul transporturilor: pe de o parte, politica în domeniul tarifării şi în cel al regularizării traficului (de exemplu, prin Directiva „Eurovinieta”) şi, pe de altă parte, ameliorarea eficienţei, calităţii şi siguranţei transporturilor (de exemplu, prin dezvoltarea interoperabilităţii feroviare); ca atare, recomandă Comisiei să dezvolte aceste trei aspecte în mod coerent şi simultan;

5.

solicită să se acorde mai mare importanţă obiectivelor de dezvoltare durabilă şi de protecţie a mediului şi, prin urmare, ca politica TEN-T să favorizeze modurile de transport cele mai ecologice (transporturile feroviare, maritime şi fluviale);

6.

propune să se ţină seama în mod specific de existenţa unor zone vulnerabile din punct de vedere ecologic, aşa cum sunt zonele de litoral şi de munte, în legătură cu care ar trebui luate măsuri speciale, pentru a favoriza transferul mărfurilor dinspre transportul rutier către transportul feroviar sau către autostrăzile maritime;

7.

consideră regretabil faptul că, în Cartea verde, nu este mai bine subliniată importanţa transporturilor în amenajarea teritoriului european şi, în deplină conformitate cu principiul coeziunii teritoriale, aminteşte că unul din obiectivele esenţiale ale TEN-T este de a contribui la un echilibru mai bun între regiuni, permiţând libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor, îndeosebi între regiunile îndepărtate sau mai puţin dezvoltate şi marile centre economice europene¸ pentru a da acestor regiuni impulsurile economice necesare şi, în ce priveşte regiunile ultraperiferice, pentru a ţine cont de dreptul lor la accesibilitate;

8.

consideră că Reţeaua Transeuropeană de Transport ar trebui limitată la axele de transport care contribuie în mod semnificativ la îndeplinirea obiectivelor strategice ale Uniunii Europene, în special a coeziunii teritoriale, într-o perspectivă pe termen lung („reţelele principale”) şi în cadrul unei structuri cu două niveluri, cuprinzând o reţea globală TEN-T şi o reţea principală de transport;

9.

este de părere că, în cazul unei reţele globale TEN-T, ar trebui creat un sistem flexibil, ţinând seama de metodele şi de principiile generale stabilite la nivel comunitar, în vederea includerii eficiente şi rapide în reţeaua TEN-T a diferitelor părţi sau componente ale reţelei (noi porturi, noi aeroporturi, noi legături feroviare etc.);

10.

consideră că este inevitabilă distincţia între reţelele de marfă şi cele de călători, care au finalităţi şi caracteristici diferite, şi că ar trebui definite mai clar, în cazul în care este justificat, priorităţile între cele două tipuri de reţele (în prezent, balanţa înclină în favoarea transportului de călători); resursele financiare limitate impun stabilirea unor priorităţi la dezvoltarea reţelei globale TEN-T, fondurile trebuind utilizate cu scop precis pentru eliminarea blocajelor din reţea;

11.

nu crede că această distincţie ar afecta strânsa coordonare în definirea şi realizarea celor două reţele sau că aceasta ar împiedica asigurarea – temporară sau permanentă – a funcţionării ambelor reţele pe baza aceleiaşi infrastructuri, cu condiţia să se răspundă eficient necesităţilor de servicii legate de transportul mărfurilor şi al pasagerilor;

12.

recomandă ca reţelele principale transeuropene de marfă şi călători să includă proiectele prioritare actuale, care ar putea fi extinse la alte proiecte, şi toate infrastructurile necesare asigurării continuităţii circulaţiei (inclusiv infrastructura de amploare limitată, ce permite o îmbunătăţire rapidă a eficienţei, calităţii şi siguranţei transporturilor), ceea ce va permite apariţia unor coridoare care să răspundă dorinţelor cetăţenilor;

13.

consideră că, odată reconfigurată, reţeaua TEN-T ar trebui să includă şi nodurile de transport situate în interiorul reţelelor principale, care sunt esenţiale pentru coeziunea şi pentru economia din regiunile europene. Nodurile de transport furnizează o înaltă valoare adăugată, tocmai deoarece acestea sunt structurate multimodal. Acestea sunt adesea principala cauză a blocajelor şi a scăderii eficienţei; reţeaua TEN-T ar trebui să includă mai ales infrastructura din jurul marilor oraşe, în vederea reducerii numărului de reţele utilizate în comun de traficul pe distanţe lungi şi de cel periurban de fiecare zi, căutându-se, în acelaşi timp, alternative prin intermediul zonelor care nu sunt congestionate;

14.

consideră important ca reţeaua TEN-T să fie configurată în conformitate cu o logică intermodală, extinzând-o prin urmare la principalele noduri de corespondenţă şi logistice (gări, aeroporturi, porturi, terminale intermodale), ca şi la infrastructura secundară din jurul acestora, care are rolul de a asigura racordarea la reţelele principale; în acest sens, ar fi oportun, de asemenea, să se ţină seama de vocaţia maritimă a anumitor coridoare terestre ca axă de bază pentru reţeaua prioritară în ceea ce priveşte transportul feroviar de mărfuri, în strânsă legătură cu transportul maritim, prin intermediul conexiunii căilor ferate cu principalele noduri de transport intermodal (porturi şi platforme logistice);

15.

consideră esenţial, de asemenea, ca porturile care au o importanţă strategică pe plan european, în special cele legate de platforme multimodale europene, care asigură cea mai mare parte a schimburilor comerciale europene cu restul lumii şi care pot juca un rol fundamental în schimburile comerciale intraeuropene, să fie conectate eficient cu zonele interioare şi cu reţeaua TEN-T feroviară şi fluvială şi preconizează dezvoltarea autostrăzilor maritime, care reprezintă o alternativă flexibilă şi ecologică şi înlesnesc integrarea regiunilor îndepărtate şi periferice; în acest sens, ar trebui să se acorde prioritate transportului feroviar şi căilor navigabile interioare în ceea ce priveşte conectarea zonelor interioare cu porturile europene;

16.

insistă asupra necesităţii de a asocia nemijlocit autorităţile locale şi regionale la definirea reţelei TEN-T şi a priorităţilor sale, în special în vederea asigurării coerenţei cu planificările locale şi regionale, şi mai ales în ceea ce priveşte configurarea nodurilor de transport şi a infrastructurii secundare; deoarece dezvoltarea oraşelor şi regiunilor depinde în mare măsură de infrastructurile de transport, acestea trebuie să suporte anumite costuri şi diferite consecinţe;

17.

observă că, spre deosebire de planificarea bazată pe o reţea principală, dimensiunea actualei reţele globale dăunează dezvoltării efective a TEN-T; în aceste condiţii, ar dori o limitare a reţelei globale la aplicarea strictă a dispoziţiilor legislative privind interoperabilitatea, siguranţa şi fondurile de coeziune; observă că menţinerea reţelei globale reprezintă unica şansă pentru ca regiunile periferice fără proiecte prioritare să poată beneficia de serviciile de infrastructuri de transport finanţate de Uniunea Europeană, fiind astfel garantată accesibilitatea tuturor regiunilor; reţeaua globală ar putea face obiectul unei evaluări conform unor criterii bine definite ale „valorii adăugate europene”;

18.

doreşte o politică ambiţioasă de dezvoltare a sistemelor inteligente, intermodale şi interoperabile de exploatare şi informare a utilizatorilor, care pot contribui considerabil la eficientizarea transportului de călători şi de marfă, recomandând cu precădere introducerea unui sistem integrat de eliberare a biletelor în sectorul transporturilor feroviare internaţionale de călători;

19.

recomandă continuarea efortului de standardizare a normelor tehnice (urmând exemplul normelor deja adoptate în transportul feroviar) şi a sistemelor de exploatare a transporturilor, în vederea realizării unui cadru coerent pentru diversele infrastructuri naţionale şi a interoperabilităţii dintre standarde şi sistemele de transport locale, fără însă a impune anumite standarde autorităţilor locale şi regionale răspunzătoare de transporturi;

20.

solicită clarificarea şi precizarea semnificaţiei sintagmei pilon conceptual, menţionată în Cartea verde, dat fiind că ambiguitatea definiţiei actuale nu permite formularea unei opinii;

21.

consideră necesar ca subvenţiile europene să se concentreze pe un număr mai mic de proiecte, în primul rând pe proiectele transnaţionale foarte mari, care sunt adesea afectate de arbitrajele statelor în favoarea proiectelor exclusiv naţionale, şi pe proiectele de îmbunătăţire rapidă a eficienţei, a durabilităţii mediului şi a calităţii şi siguranţei schimburilor, orice decizie în acest sens trebuind să se sprijine pe o evaluare strictă a „valorii adăugate europene” a acestora; în acest context, aplicarea măsurilor de cofinanţare şi a altor măsuri auxiliare trebuie să fie absolut neutră în ceea ce priveşte concurenţa. Demonstrarea acestui lucru ar trebui să fie parte integrantă a procedurii de aprobare;

22.

este favorabil adoptării la nivel european a unor metode de evaluare socioeconomică care să permită compararea proiectelor după criterii armonizate şi evaluarea valorii adăugate europene a acestora;

23.

cu toate acestea, atrage atenţia Comisiei asupra riscurilor alocării de fonduri europene doar pe această bază, dat fiind că metodele de evaluare socioeconomică au un caracter convenţional şi nu permit luarea în considerare a tuturor factorilor de decizie, mai ales în ce priveşte amenajarea teritoriului, coeziunea teritorială şi accesibilitatea;

24.

subliniază necesitatea ca orientările în domeniul TEN-T să includă prevederi care să asigure definirea de către fiecare stat membru a unei structuri prin care autorităţile locale şi regionale care deţin responsabilitatea juridică cu privire la planificarea transportului şi la gestionarea reţelei să fie pe deplin implicate în procesul de determinare şi de punere în aplicare a orientărilor TEN-T, acesta fiind modul optim de a asigura dezvoltarea armonioasă a reţelelor TEN-T locale, regionale şi naţionale;

25.

consideră că, pentru realizarea infrastructurilor feroviare, maritime şi fluviale, care sunt cele mai ecologice, este esenţială instituirea unui regim fiscal şi normativ care să le favorizeze; ca atare, ar dori implementarea unei politici ambiţioase în acest domeniu, inclusiv prin internalizarea costurilor externe sau prin acordarea unui sprijin european operatorilor din domeniul transportului de marfă, pentru ca aceştia să utilizeze moduri de transport durabile, cum ar fi transportul feroviar sau maritim (aşa cum este cazul Ecobonusului);

26.

consideră că este esenţial ca realizarea reţelei TEN-T să fie însoţită de măsuri de îmbunătăţire a eficienţei şi calităţii transporturilor şi – mai ales – de eliminare a obstacolelor tehnice şi normative la trecerea frontierelor; aceste măsuri puţin costisitoare pot avea efecte foarte importante;

27.

constată că opoziţia manifestată de populaţie sau de autorităţile locale şi regionale faţă de unele proiecte de infrastructură, datorată mai ales daunelor provocate de şantiere, poate determina întârzieri şi costuri suplimentare importante;

28.

prin urmare, propune extinderea finanţării europene la acţiunile pe care statele şi autorităţile locale şi regionale le pot întreprinde, în urma unei concertări publice, pentru a pregăti regiunile să găzduiască şantiere mari (cum ar fi asistenţă în formarea forţei de muncă de pe plan local, cazarea lucrătorilor, adaptarea mediului economic local la nevoile şantierelor etc.), astfel încât aceste şantiere să aibă şi efecte pozitive în plan regional;

29.

propune, de asemenea, ca finanţarea europeană să fie extinsă la anumite investiţii secundare, pentru a se ţine seama de constrângerile ecologice;

30.

este de părere că, în vederea realizării proiectelor foarte mari, este necesar ca finanţarea comunitară să fie stabilită în mod contractual, în cadrul unor planuri globale de finanţare, ceea ce nu este posibil în prezent, deoarece modalitatea actuală de alocare a fondurilor europene se limitează la o perioadă bugetară de şapte ani, (insuficientă pentru finalizarea unor proiecte de mari dimensiuni;

31.

consideră că, pe baza reţelei TEN-T reconfigurate, ar trebui semnate nişte contracte de program între Uniunea Europeană şi fiecare stat membru, care să definească angajamentele reciproce ale părţilor în ce priveşte finanţarea şi calendarul de finalizare; aceste contracte de program ar trebui să acopere nu doar infrastructura din TEN-T, ci şi infrastructura secundară pe care statele (sau regiunile) se angajează să o realizeze în vederea asigurării bunei funcţionări a reţelelor principale;

32.

constată că instrumentele de finanţare ale Uniunii Europene (de exemplu, cele de garantare a împrumuturilor şi capitalul de risc) sunt bine adaptate la proiectele în care sectorul privat îşi asumă riscuri comerciale (mai ales proiectele rutiere, în care contribuţia financiară privată poate fi importantă, aceste proiecte putând fi realizate în general prin concesionare);

33.

constată, în schimb, că acestea nu sunt potrivite pentru proiectele din domeniul transportului feroviar, portuar şi intermodal de mărfuri care, cu puţine excepţii, nu permit transferul riscului comercial către sectorul privat, contribuţia financiară din domeniul privat de care beneficiază fiind, din această cauză, limitată;

34.

consideră că, prin emiterea de euro-obligaţiuni, se poate accelera realizarea proiectelor prioritare, în condiţiile în care este posibilă sporirea procentului de finanţare comunitară;

35.

consideră că, în ciuda complexităţii contractuale a acestora, parteneriatele public-privat pot contribui la realizarea anumitor proiecte mari, pe de o parte prin faptul că fac posibilă eşalonarea subvenţiilor publice şi, pe de altă parte, prin faptul că beneficiază de experienţa operaţională din sectorul privat; acest tip de parteneriat modifică însă foarte puţin echilibrele economice pe termen mediu;

36.

consideră că o clarificare a regulilor comunitare referitoare la parteneriatele public-privat ar putea contribui la dezvoltarea acestui tip de raport;

37.

ar aprecia extinderea rolului coordonatorilor europeni, care în prezent au competenţe doar în cadrul proiectelor prioritare, la reţelele principale TEN-T reconfigurate;

38.

propune ca, în vederea îmbunătăţirii eficienţei, calităţii şi siguranţei transporturilor, coordonatorii să fie implicaţi şi în definirea şi aplicarea măsurilor, aşa cum este deja cazul cu unele proiecte prioritare;

39.

consideră că există un alt tip de coordonare posibilă, care s-ar putea numi coordonare bazată pe macrozone. Aceasta ar consta în a divide UE în zone prezentând caracteristici şi condiţii similare, ceea ce le-ar permite statelor membre apropiate să colaboreze mai uşor. Această metodă ar înlesni, de asemenea, coordonarea în cazul coridoarelor foarte extinse, în care regiunile de origine şi cele de destinaţie nu au multe elemente în comun.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/27

1.

salută Comunicarea Comisiei Europene intitulată „Un cadru strategic actualizat pentru cooperare europeană în domeniul educaţiei şi formării profesionale”. Comitetul susţine pe deplin obiectivele generale propuse, şi anume consolidarea nivelurilor de competenţă prin îmbunătăţirea sistemului de educaţie şi formare, obiectiv care este descris pe bună dreptate ca o prioritate absolută pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă Uniunea Europeană;

2.

subscrie pe deplin analizei generale realizate de Comisie. Ţinând seama de faptul că resursa cea mai preţioasă a Europei o reprezintă cetăţenii săi, educaţia şi formarea sunt de o importanţă fundamentală deoarece permit Europei să se mobilizeze în mod competitiv şi să menţină în acelaşi timp un nivel înalt de protecţie socială şi de protecţie a mediului (1). Comitetul reaminteşte în acest sens că, până în 2015, 79 % din locurile de muncă vor necesita forţă de muncă de înaltă calificare sau cu competenţe intermediare (2);

3.

împărtăşeşte ideea, avansată de Comisia Europeană, că politicile de educaţie şi formare trebuie să acţioneze astfel încât toţi cetăţenii, indiferent de vârstă, sex şi profil socioeconomic, să fie în măsură să dobândească, să actualizeze şi să-şi dezvolte pe tot parcursul vieţii competenţele profesionale şi cetăţenia activă; aceste politici sunt deci factori principali ai emancipării personale şi ai integrării sociale;

4.

reaminteşte importanţa responsabilităţilor autorităţilor locale şi regionale şi rolul major al acestora în Europa în ceea ce priveşte educaţia şi formarea, domenii în care acestea sunt actori centrali în procesele puse în aplicare pentru îndeplinirea obiectivelor strategice stabilite. În funcţie de reglementările naţionale, nivelurile locale şi regionale exercită competenţe cu privire la diferite niveluri de învăţământ, de la învăţământul primar şi până la educaţia şi formarea adulţilor: toate acestea sunt abordate în prezenta comunicare. De asemenea, cooperarea europeană în domeniul educaţiei şi formării este strâns legată de strategiile de ocupare a forţei de muncă şi de dezvoltarea economică durabilă, de problemele de migraţie, inclusiv de multilingvism, de evoluţia demografică, precum şi de politicile UE privind incluziunea socială, întreprinderile, cercetarea şi inovarea. Astfel, autorităţilor locale şi regionale le revine responsabilitatea de a pune în aplicare în mod eficient politicile în domeniul educaţiei şi formării, care să ţină seama de toate aceste aspecte. În consecinţă, metodele de lucru alese pentru o cooperare europeană pe termen lung în domeniul educaţiei şi formării trebuie să ţină seama de responsabilităţile autorităţilor locale şi regionale;

5.

subliniază că, în acest sens, prezenta comunicare reprezintă un subiect important pentru Comitet dintr-o perspectivă pe termen lung. Dintr-o perspectivă pe termen scurt, acest subiect este legat de priorităţile Comitetului pentru anul 2009 (3);

6.

îşi exprimă satisfacţia că măsurile propuse sprijină şi completează acţiunile statelor membre, aducând astfel o valoare adăugată europeană, fără a aduce atingere principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;

7.

subliniază, de asemenea, că, în ceea ce priveşte educaţia şi formarea copiilor din familii de imigranţi, menţionate şi în cadrul provocărilor strategice şi al priorităţilor, se poate considera că problema abordată este legată şi de integrarea resortisanţilor provenind din ţări terţe în Uniunea Europeană. În această privinţă, Comitetul reaminteşte că măsurile de integrare nu ţin de competenţele actuale ale UE în domeniul imigraţiei (art. 61, 62 şi 63 TCE), ci de competenţa directă a statelor membre. În consecinţă, UE nu poate avea decât un rol de sprijin în acest domeniu, în aşteptarea eventualei ratificări a Tratatului de la Lisabona, care ar consolida prerogativele europene în acest domeniu;

8.

reaminteşte că imigraţia în creştere din Europa reprezintă un plus cultural, lingvistic şi demografic care este mai degrabă o şansă decât o sarcină şi că, în acest sens, educaţia şi formarea primilor veniţi, dar şi a migranţilor de generaţia a doua trebuie să constituie o prioritate, deoarece aceasta este cheia integrării şi a participării reuşite la viaţa socială şi profesională (4). Comitetul invită Comisia să acorde atenţie categoriilor celor mai vulnerabile din rândul migranţilor;

9.

remarcă intenţia Comisiei de a intensifica utilizarea metodei deschise de coordonare (MDC) adăugând evaluări colegiale la activităţile de învăţare reciprocă existente; prin urmare, invită Comisia să ţină seama de creşterea sarcinii financiare şi administrative pe care o poate antrena această intensificare a utilizării MDC pentru autorităţile locale şi regionale, acestora revenindu-le în mare parte responsabilităţile în materie de educaţie şi formare;

10.

reaminteşte că, în special în materie de educaţie şi formare, metoda deschisă de coordonare nu poate funcţiona decât dacă nivelul subnaţional este direct implicat. Performanţa statelor membre, care reprezintă ansamblul performanţelor regiunilor şi localităţilor acestora, trebuie înainte de toate să se bazeze pe bogăţia cooperării dintre acestea, realizată prin eforturi de solidaritate susţinute;

11.

este foarte atent la problemele care privesc inegalităţile dintre bărbaţi şi femei, după cum a menţionat deja în mai multe avize ale sale (5). Astfel, Comitetul invită Comisia să acorde o atenţie deosebită acestui dezechilibru bazat pe sex, care dăinuie încă;

12.

atrage atenţia asupra necesităţii de a promova integrarea persoanelor handicapate de toate vârstele în circuitele obişnuite de formare şi de educaţie. Acest demers promovează în mare măsură incluziunea socială şi capacitatea de inserţie profesională a acestora;

13.

îşi exprimă satisfacţia în legătură cu importanţa acordată formării adulţilor, care este esenţială pentru facilitarea capacităţii de inserţie profesională, a mobilităţii, a incluziunii sociale şi a dezvoltării personale. Comitetul reaminteşte în acest sens că şi-a manifestat până acum dorinţa de a juca un rol activ în promovarea educaţiei şi formării de-a lungul vieţii, domeniu care priveşte în mod deosebit autorităţile locale şi regionale (6);

14.

ridică problema lipsei din prezenta comunicare a unei menţiuni cu privire la chestiunea formării şi menţinerii personalului de înaltă calificare şi a persoanelor cu competenţe-cheie în Uniunea Europeană, care sunt, de altfel, cruciale pentru majoritatea ţărilor europene în contextul construcţiei unei economii bazate pe cunoaştere, atât din punct de vedere al migraţiei valorilor, cât şi din cel al nevoii de a forma personal de nivel înalt în toate disciplinele. Comitetul invită astfel Comisia să analizeze această chestiune, fără a trebui totuşi să introducă mai mulţi indicatori, ceea ce ar putea avea un impact negativ asupra coerenţei generale a obiectivelor definite;

15.

atrage atenţia Comisiei asupra faptului că, în opinia sa, implicarea ţărilor terţe angajate în procesul de aderare la UE este crucială şi, în consecinţă, invită Comisia să examineze modalităţile prin care se poate realiza acest lucru;

16.

susţine cele patru provocări strategice şi aspectele prioritare de abordat în perioada 2009-2010, propuse de Comisie;

17.

constată că aceste provocări strategice şi priorităţi pe termen scurt se înscriu pe linia activităţilor desfăşurate până acum în cadrul programului „Educaţie şi formare 2010”;

18.

salută faptul că provocările strategice nu se limitează la chestiuni legate de piaţa forţei de muncă şi susţine în special provocarea referitoare la „promovarea echităţii şi a cetăţeniei active”. Primul contact direct cu politica în domeniul cetăţeniei active şi aplicarea în viaţa de zi cu zi a acesteia au loc, de altfel, la nivelurile subnaţionale;

19.

reaminteşte angajamentul său faţă de mobilitate, factor esenţial al dezvoltării culturale şi profesionale, care permite depăşirea atât a obstacolelor economice, cât şi a celor culturale. Comitetul insistă în acest sens asupra faptului că mobilitatea trebuie să devină o regulă pentru toţi cursanţii;

20.

subliniază rolul fundamental pe care îl au autorităţile locale şi regionale în mobilitatea cursanţilor, atât în materie de informare, cât şi de sprijin acordat mobilităţii, prin instituirea unor mecanisme de coordonare şi de însoţire, care să vină în completarea programelor europene (7). Prin urmare, Comitetul invită Comisia să ţină seama mai mult de acest rol, prin implicarea regiunilor în elaborarea de programe şi prin atribuirea de responsabilităţi suplimentare regiunilor care doresc acest lucru, pentru punerea lor în aplicare;

21.

reaminteşte faptul că regiunile, precum şi oraşele şi comunele trebuie să joace un rol de prim plan în îndeplinirea obiectivului de cunoaştere a două limbi străine, pe lângă limba maternă, mai ales pentru realizarea programelor educative (8);

22.

reaminteşte nevoia de progrese suplimentare în învăţarea limbilor în şcoala primară şi în învăţământul secundar. Procesul de învăţământ va trebui să ofere mai multe posibilităţi de a dialoga în cel puţin o limbă străină în şcoala primară (9);

23.

reaminteşte că este necesară intensificarea efortului de sensibilizare cu privire la beneficiile pe care le prezintă învăţarea limbilor (10);

24.

susţine voinţa de consolidare a formării iniţiale a profesorilor şi a posibilităţilor de dezvoltare profesională continuă a personalului implicat în activităţile de predare şi de orientare;

25.

consideră că trebuie luate în calcul nevoile viitoare de competenţe în procesul de planificare în materie de educaţie şi formare. Deseori, acestea se identifică în primul rând la nivel local şi regional;

26.

consideră că educaţia în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă şi, mai ales, sensibilizarea cu privire la problematica schimbărilor climatice, a protejării speciilor şi a conservării tuturor resurselor naturale (sol, apă, aer, bogăţii ale solului etc.), precum şi dezvoltarea competenţei mediatice sunt componente esenţiale şi indisociabile ale cetăţeniei active, putând figura în cadrul aspectelor prioritare de abordat în 2009-2010;

27.

în acest sens, reaminteşte că cetăţenia activă şi înţelegerea provocărilor dezvoltării durabile fac parte din competenţele-cheie ale europenilor, după cum se precizează în recomandarea „Competenţe-cheie pentru educaţie şi formare de-a lungul vieţii - Un cadru de referinţă european” (1);

28.

consideră că educaţia de la o vârstă fragedă, preşcolară şi primară, are un rol important în dezvoltarea şi dobândirea competenţelor de bază care permit concetăţenilor noştri, bărbaţi şi femei, să îşi împlinească viaţa privată şi cea profesională (11);

29.

susţine intenţia de a intensifica învăţarea reciprocă în materie de bune practici privind educaţia copiilor din familii de imigranţi. Această învăţare reciprocă este esenţială pentru promovarea unei cetăţenii europene şi pentru un proces de integrare reuşit;

30.

doreşte să sublinieze importanţa predării în limba maternă pentru copiii imigranţilor, întrucât astfel se îmbunătăţeşte capacitatea acestora de a-şi însuşi limba ţării-gazdă, precum şi alte limbi străine. Totuşi, prioritatea sprijinului din partea statului ar trebui să constea fără îndoială în învăţarea limbii ţării-gazdă şi în utilizarea sigură a acesteia;

31.

insistă cu privire la importanţa majoră pe care o au autorităţile locale şi regionale în dezvoltarea mediilor propice inovării (11);

32.

consideră că, în cadrul provocării strategice privind „stimularea inovării şi creativităţii”, trebuie acordată o atenţie specială provocărilor societale legate de problemele de mediu (apă, energie, climă, biodiversitate, poluare etc.). La un nivel mai general, aceste provocări implică modificări profunde în numeroase meserii şi apariţia multor alte meserii; trebuie, deci, luate în considerare în cadrul formării de-a lungul vieţii, îndeosebi prin organizarea unor programe de formare adecvate;

33.

susţine propunerea de a crea parteneriate între instituţiile şi organismele de învăţământ şi de formare, pe de o parte, şi întreprinderi, institute de cercetare, actori culturali şi industriile creative, pe de altă parte. Odată puse în aplicare, aceste acţiuni şi-au demonstrat eficacitatea în materie de inovare;

34.

consideră că este esenţial ca statele membre să coopereze în continuare pentru a răspunde provocărilor comune care vor duce la apariţia unei societăţi dinamice bazate pe cunoaştere; este de părere că, la îndeplinirea acestui obiectiv, contribuie şi colaborarea dintre autorităţile locale şi cele regionale care, de aceea, trebuie încurajată;

35.

solicită realizarea unei evaluări comparative a sistemelor de educaţie şi formare profesională din statele membre, precum şi a reformei planificate pentru viitorul apropiat, şi publicarea acesteia pe internet în toate limbile oficiale ale UE. Astfel, experţii în chestiunile privind educaţia din localităţi şi regiuni, cei din consiliile comunale şi din comunităţile şcolare ar putea obţine informaţiile necesare despre experienţa altor ţări în domeniul educaţiei şi formării profesionale şi s-ar putea prezenta ca parteneri egali în discuţiile de la nivelurile centrale de decizie privind transformările ulterioare din educaţie şi formarea profesională;

36.

susţine utilizarea criteriilor de referinţă în cadrul metodei deschise de coordonare; totuşi, aceasta nu trebuie să conducă la o armonizare mascată a sistemelor din diferitele state membre;

37.

susţine intenţia Comisiei de a recurge la măsuri cantitative (criterii de referinţă, statistici) şi calitative (schimburi de informaţii şi de bune practici) (12). Acestea trebuie să se întemeieze în primul rând pe elemente existente, să se bazeze pe date comparabile şi să ia în considerare situaţiile diferite din statele membre. Statele membre sunt invitate să examineze modalităţile şi măsura în care pot contribui la îndeplinirea comună a acestor obiective, în contextul schimbării condiţiilor economice şi sociale, precum şi al priorităţilor lor naţionale;

38.

subliniază faptul că nu a avut încă loc un proces de reflecţie cu privire la resursele necesare regiunilor şi administraţiilor locale pentru asumarea eventualei creşteri a costurilor administrative şi financiare pe care o implică aplicarea noilor indicatori;

39.

cu toate acestea, remarcă faptul că obiectivele stabilite pentru patru din cele cinci criterii de referinţă adoptate în 2003 nu vor fi îndeplinite până în 2010. Mai mult, impactul activităţilor de învăţare reciprocă şi de schimb de informaţii şi de bune practici rămâne nesigur. Aceste elemente pledează în favoarea unei reevaluări a relevanţei obiectivelor definite şi/sau a metodelor de lucru;

40.

propune Comisiei, statelor membre şi autorităţilor locale şi regionale să analizeze motivele pentru care aceste patru criterii de referinţă nu au fost îndeplinite;

41.

susţine intenţia Comisiei de a creşte rata de participare a adulţilor la educaţia şi formarea de-a lungul vieţii de la 12,5 % la 15 %. Această creştere este deosebit de importantă în perioade de criză, în care sunt necesare reconversia şi formarea profesională a numeroşi salariaţi;

42.

deşi Comisia nu defineşte încă acest indicator, susţine propunerea acesteia de stabilire a unui criteriu cu privire la mobilitate, care este esenţială întrucât consolidează capacitatea de inserţie profesională şi permite dezvoltarea cetăţeniei europene. Fără a aduce atingere eforturilor depuse în favoarea studenţilor, care trebuie continuate, Comitetul consideră că trebuie să se pună accentul pe mobilitatea ucenicilor şi a tinerilor în formarea profesională, domeniu în care multe regiuni sunt active;

43.

susţine intenţia de stabilire a unui criteriu de referinţă referitor la persoanele cu nivel scăzut al competenţelor de bază, extins ulterior la matematică şi la ştiinţe, dar insistă asupra necesităţii de a se concentra mai întâi asupra cititului şi scrisului. Reaminteşte, cu toate acestea, că limbile străine şi cunoştinţele în domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) sunt importante pentru dobândirea de cunoştinţe şi îndeplinirea obiectivelor de formare continuă şi de învăţare de-a lungul vieţii. Copiii, cu precădere, trebuie să poată dobândi competenţe în domeniul TIC de la o vârstă fragedă (12). Comitetul atrage atenţia cu privire la inegalităţile sociale în materie de acces la aceste tehnologii, care trebuie să facă obiectul unor răspunsuri corespunzătoare din partea instituţiilor naţionale, regionale sau locale şi europene, oferind astfel colectivităţilor teritoriale instrumentele necesare pentru a putea utiliza programele UE existente şi noile programe ale Comisiei şi pentru a integra lupta împotriva analfabetismului funcţional în Strategia de la Lisabona revizuită. De asemenea, aceste structuri trebuie să ia în considerare importanţa cunoaşterii limbii ţării-gazdă în cazul migranţilor, în vederea facilitării incluziunii sociale şi a capacităţii de inserţie profesională a acestora;

44.

consideră că la aplicarea metodei deschise de coordonare, în procesul de elaborare a noilor indicatori şi a noilor valori de referinţă în domeniul învăţământului şi formării, verificarea competenţelor de citire şi de înţelegere a textului trebuie să implice şi identificarea competenţelor privind conţinuturile mediatice, întrucât în prezent, într-un mediu electronic sau digital, aceste conţinuturi se prezintă ca o combinaţie de suporturi scrise, iconografice şi cinematografice;

45.

consideră că eforturile depuse în domeniul cititului, scrisului, matematicii, ştiinţelor şi în domeniul TIC nu sunt deloc incompatibile cu studiul altor materii, care contribuie toate la dezvoltarea unor calităţi cum ar fi creativitatea, respectul de sine, aptitudinile sociale (9);

46.

aderă la obiectivul de intensificare a progreselor realizate în ceea ce priveşte învăţarea a două limbi străine de la o vârstă fragedă şi, în consecinţă, aprobă criteriul de referinţă privind limbile străine;

47.

manifestă serioase rezerve cu privire la introducerea unui criteriu de referinţă vizând investiţiile în învăţământul superior. O iniţiativă proactivă de creştere a nivelului investiţiilor în învăţământul superior la 2 % din PIB este, în sine, un element pozitiv, însă aspectul public-privat al acestui obiectiv nu trebuie să exonereze statele de răspunderea ce le revine şi, pe de altă parte, să antreneze majorarea procentului de fonduri familiale alocate finanţării învăţământului superior, ceea ce, în primul rând, ar repune în cauză obiectivul egalităţii de şanse, în special în perioadă de criză;

48.

susţine criteriul de referinţă referitor la absolvenţii învăţământului superior, precum şi intenţia de a se renunţa la obiectivul îndeplinit privind matematica, ştiinţele şi tehnologiile şi apreciază atenţia acordată problemei dezechilibrului dintre femei şi bărbaţi la aceste discipline. În acest sens, trebuie amintit Avizul Comitetului privind Comunicarea Comisiei „Către o strategie-cadru comunitară în domeniul egalităţii dintre femei şi bărbaţi” (13);

49.

îşi exprimă rezerva cu privire la propunerea Comisiei de a stabili un criteriu de referinţă privind capacitatea de inserţie profesională. Împărtăşeşte preocuparea faţă de legătura care trebuie să existe între nivelul de studii şi capacitatea de intrare pe piaţa forţei de muncă. Cu toate acestea, trebuie luate în calcul şi alte variabile, cum ar fi starea economiei. De aceea, iniţiativa necesită o definire mai detaliată;

50.

susţine propunerea Comisiei de a stabili un criteriu de referinţă privind învăţământul preşcolar, întrucât învăţarea timpurie creează noi posibilităţi de dezvoltare şi constituie o parte importantă a învăţării de-a lungul vieţii;

51.

este de acord cu intenţia de a nu modifica criteriul privind abandonul şcolar timpuriu şi consideră că ar trebui identificate diferite abordări, în vederea îndeplinirii acestui obiectiv;

52.

pe baza informaţiilor disponibile în prezent, manifestă unele rezerve faţă de propunerea unui criteriu autentic de referinţă privind inovarea şi creativitatea. Comitetul Regiunilor se pronunţă în favoarea examinării de către statele membre a posibilităţilor de elaborare a unor indicatori care să poată contribui la sprijinirea eforturilor statelor membre în domeniul inovării şi creativităţii;

53.

propune un proces de reflecţie asupra promovării schimbului de informaţii şi de bune practici între state, cu privire la criteriile de referinţă referitoare la inovare şi creativitate şi la capacitatea de inserţie profesională, demers în care regiunile trebuie să fie implicate îndeaproape;

54.

împărtăşeşte hotărârea de a menţine şi de a extinde politicile eficace şi ambiţioase în domeniul educaţiei şi formării. Criza economică actuală nu trebuie să ne îndepărteze de la îndeplinirea acestui obiectiv, ci, dimpotrivă, să ne conducă către acesta.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/33

1.

aminteşte că acest aviz referitor la propunerea de simplificare a politicii agricole comune (PAC) se situează într-un context economic aparte şi se înscrie într-un calendar intermediar, între evaluarea stării de sănătate a PAC actuale, pe de o parte, şi elaborarea unei evoluţii a PAC pentru perioada de după 2013, focalizată asupra perspectivelor bugetare viitoare, pe de altă parte;

2.

subliniază că atât evenimentele economice care s-au succedat pe plan mondial, cât şi schimbările climatice ar trebui să contribuie la o mai bună înţelegere, pe baza unui cadru clar, a unei politici comune de sprijinire a unui sector de activitate precum cel al agriculturii, în vederea îmbunătăţirii propriilor condiţii de reglementare pentru toate producţiile şi pe toate teritoriile, ceea ce constituie înseşi bazele acestei politici;

3.

consideră că, în acest context, noţiunea de preferinţă comunitară şi achiziţionarea de produse locale, fără a se ajunge la protecţionism, sunt puse pe deplin în valoare şi răspund nevoilor alimentare mondiale, în ansamblu, care rămân de o stringentă actualitate;

4.

precizează că politica agricolă comună trebuie să ţină seama nu numai de o producţie de alimente de calitate, ci şi de condiţiile referitoare mai ales la strategiile de bază, precum utilizarea terenurilor şi dezvoltarea rurală (strategia forestieră, zone cu handicap etc.). Această politică trebuie să răspundă şi obiectivelor coeziunii teritoriale în marile ansambluri geografice continentale ale Uniunii Europene şi în regiunile ultraperiferice;

5.

consideră că, în conformitate cu avizele precedente ale Comitetului Regiunilor, simplificarea PAC trebuie orientată către toţi actorii din sector, dar trebuie urmărită şi o mai bună înţelegere de către cetăţeni a necesităţii acesteia, dat fiind faptul că reprezintă unul din pilonii economiei europene;

6.

consideră că PAC trebuie să privească înspre viitor; după cum preconizează CoR în rezoluţia adoptată în sesiunea sa plenară din iunie 2009, în vederea Summitului ONU privind schimbările climatice de la Copenhaga, este necesar ca schimbările climatice să fie luate în considerare în agricultură şi deci să se ia măsuri de reducere a consumului de energie şi a emisiilor de gaze cu efect de seră;

7.

precizează că PAC simplificată trebuie să fie inteligibilă, lizibilă şi înţeleasă atât de agricultori, cât şi de către actorii instituţionali, operatorii economici şi cetăţenii Uniunii Europene, în ansamblu;

8.

atrage atenţia Comisiei Europene (denumită în continuare Comisia) şi statelor membre asupra faptului că simplificarea PAC nu înseamnă reforma PAC, cu schimbarea normelor de aplicare. Simplificarea trebuie înţeleasă ca o evoluţie. Ar trebui, în special, garantat faptul că normele PAC nu se pot schimba în intervale de timp care să nu ţină seama de ciclurile tuturor producţiilor agricole;

9.

speră ca Comisia şi statele membre să profite de ocazia simplificării PAC pentru o comunicare pertinentă, completă şi obiectivă în relaţia cu cetăţenii şi cu agricultorii europeni, amintind în permanenţă obiectivele, mijloacele utilizate, precum şi agenda PAC;

10.

aminteşte că „o PAC simplificată pentru toţi trebuie să fie o PAC înţeleasă de toţi”;

11.

transmite Comisiei un semnal de alarmă cu privire la faptul că, deşi simplificarea a fost iniţiată încă din 2005, aceasta nu este percepută de agricultorii şi de cetăţenii din teritorii;

12.

se întreabă dacă „curăţarea” reglementărilor agricole este într-adevăr importantă doar pentru actele privind produsele lactate. Este uimit de faptul că argumentaţia Comisiei se limitează doar la acest sector, care, desigur, necesită o atenţie specială;

13.

susţine, în contextul crizei economice actuale, că agricultura europeană, care face obiectul unei politici comune, trebuie să poată beneficia de ajutoare de stat adaptate situaţiilor de criză (climatică, sanitară, economică) fără a repune în cauză fundamentele PAC, ci mai degrabă reafirmându-le (a se vedea avizele anterioare ale Comitetului Regiunilor);

14.

consideră că, dincolo de demersul Comisiei, care a constituit un grup de experţi, statele membre, ca şi autorităţile regionale şi locale trebuie să promoveze şi schimbul de experienţă, să realizeze studii comparative, să identifice acţiunile cele mai reuşite, mai ales în domeniul reducerii costurilor administrative. Fiecare stat membru, ca şi Comisia trebuie să îi implice pe agricultorii din teritoriile sale;

15.

atrage atenţia Comisiei că, sub pretextul simplificării, a trecut de fapt la o reformă care a generat restructurări profunde în toate teritoriile;

16.

îşi pune întrebări cu privire la modul în care percep agricultorii caracterul convivial al sistemului de plăţi unice şi consideră că includerea gardurilor vii şi a zidurilor reprezintă o măsură de interes general;

17.

apreciază faptul că Comisia ia în considerare necesitatea studiilor de impact şi a evaluărilor periodice. Acest demers trebuie să se înscrie şi în linia unei orientări a PAC mai adaptate la teritorii şi la agricultori în perspectiva anului 2013, care va fi rezultatul evaluării stării de sănătate şi al simplificării;

18.

reaminteşte importanţa mai bunei consultări a autorităţilor locale şi regionale şi necesitatea includerii PAC în dinamica guvernanţei pe mai multe niveluri, aşa cum o prezintă Comitetul Regiunilor în Cartea sa albă, pentru mai multă eficienţă, mai multă echitate şi o participare sporită a tuturor la procesul de integrare europeană;

19.

insistă asupra necesităţii ca exploataţiile agricole din teritoriu să dispună de datele informatice pe care le deţine Comisia, la toate nivelurile. Toţi actorii trebuie implicaţi în schimbul electronic de informaţii;

20.

îşi exprimă surprinderea în legătură cu priorităţile planului de acţiune şi speră că acestea vor fi aşezate în ordine şi prezentate gradual;

21.

solicită Comisiei să garanteze menţinerea ecocondiţionalităţii ca principiu fundamental al plăţilor directe din cadrul PAC; cu toate acestea, consideră necesară o anumită simplificare şi este în favoarea stabilirii unor cerinţe raţionale pentru producători, cerinţe care să poată fi controlate în mod obiectiv de administraţiile implicate în gestionare;

22.

îndeamnă Comisia să demonstreze că, în ceea ce priveşte normele de aplicare ale Comisiei în relaţia cu statele şi teritoriile, Regulamentul unic OCP reprezintă o adevărată simplificare, de care beneficiază agricultorii, cetăţenii şi teritoriile;

23.

insistă asupra faptului că reducerea sarcinii administrative trebuie să se facă în beneficiul teritoriilor, al cetăţenilor şi al agricultorilor şi să se aplice tuturor producţiilor. Comitetul subliniază, de asemenea, că reducerea sarcinilor trebuie să răspundă şi obiectivelor PAC;

24.

are unele nelămuriri legate de afirmaţiile cu caracter general ale Comisiei privind sistemele de ajutor cuplat, adresându-i întrebarea dacă orientarea PAC către o decuplare mai susţinută reprezintă o simplificare ce respectă diversitatea teritoriilor. De asemenea, Comitetul doreşte ca simplificarea PAC prin evaluarea stării de sănătate să se traducă printr-o PAC mai bună pentru toţi, mai justă şi mai echitabilă în distribuirea ajutoarelor între exploataţii, sectoare şi teritorii;

25.

atrage din nou atenţia Comisiei asupra necesităţii de a ţine seama de toate producţiile agricole şi de ciclurile aferente;

26.

speră, în orice caz, că normele privind ecocondiţionalitatea vor fi armonizate pe toate teritoriile UE, cu păstrarea celui mai mic numitor comun, acesta fiind un obiectiv prioritar;

27.

atrage atenţia Comisiei asupra necesităţii de a elabora o comunicare inteligibilă, completă şi lizibilă pentru cetăţeni şi agricultori;

28.

susţine că unul din fundamentele PAC îl constituie politica în materie de calitate şi că aceasta nu poate fi abandonată;

29.

precizează că autorităţile locale şi regionale trebuie implicate în schimburile de bune practici şi în căutarea de metode de simplificare;

30.

doreşte consolidarea politicii în favoarea unor filiere europene mult mai profesionalizate, care vor contribui la consolidarea şi la dezvoltarea în continuare a sectorului agroalimentar european, unul dintre stâlpii economici ai Europei, prin adaptarea sa la schimbările economice şi climatice mondiale;

31.

solicită o mai mare reactivitate a instrumentelor PAC la crize (ale pieţelor, climatice, sociale, sanitare ş.a.). Un mecanism instituţional eficace trebuie să dispună de instrumente simple, care să le garanteze agricultorilor un venit decent în situaţii de criză, prin punerea în comun a mijloacelor în interesul producţiei;

32.

susţine mesajul Comisiei, care îndeamnă statele membre la o mai mare simplificare, pentru o eficacitate sporită în exercitarea competenţelor proprii în cadrul politicii comune. Subsidiaritatea nu trebuie să presupună proceduri mai complexe şi mai greoaie, care riscă să compromită respectul pentru modelul agroalimentar european;

33.

afirmă, o dată în plus, că prioritatea acordată dezvoltării rurale trebuie înţeleasă ca valoare adăugată pentru teritorii şi nu ca un substitut al politicilor statelor membre şi ale autorităţilor locale. Dezvoltarea rurală trebuie să fie inclusă în marile strategii europene (LISABONA – GÖTEBORG), pe fundalul coeziunii teritoriale şi al corolarului ei, solidaritatea, precum şi al marilor orientări politice necesare administrării continentului european, incluzând în continuare proiecte agricole şi paraagricole în cadrul parteneriatelor de tip LEADER;

34.

îşi reafirmă susţinerea faţă de politica agricolă comună şi refuzul faţă de orice formă de renaţionalizare. Politica aceasta, care, trebuie amintit, se aplică în contextul unei crize economice, prevede o corectă reglementare a pieţelor. În evoluţia sa, ea trebuie să răspundă nevoilor tuturor filierelor, din fiecare teritoriu al Uniunii, în cadrul unei dezvoltări durabile. Astfel, este neapărat necesară înscrierea acestui demers într-o PAC adaptată, în perspectiva anului 2013 şi în cadrul perspectivelor financiare europene;

35.

se întreabă dacă această simplificare a PAC, propusă în prezent de către Comisie, corespunde într-adevăr obiectivelor ultimelor dezbateri asupra evaluării stării de sănătate şi orientărilor stabilite în urma acestora şi recomandă să se depună eforturi în continuare la nivel european şi naţional, în strânsă colaborare cu autorităţile regionale şi locale, vizând îmbunătăţirea condiţiilor de punere în aplicare pentru agricultori şi o mai bună înţelegere a uneia dintre principalele politici comune de către cetăţeni, în calitatea lor consumatori;

36.

precizează, de asemenea, că necesara simplificare vizată trebuie să contribuie la o capacitate de reacţie mai mare la crizele de pe piaţa agricolă şi la riscurile climatice şi sanitare; tocmai criza actuală din sectorul laptelui necesită reacţii rapide şi introducerea unor instrumente de coordonare simple şi flexibile;

37.

consideră că este strict necesară comunicarea cu privire la PAC actuală, pentru ca toate părţile implicate (cetăţeni, consumatori, agricultori, autorităţi locale şi regionale) să şi-o poată însuşi mai bine;

38.

speră ca Europa să ia decizia de a îndrepta evoluţia politicii agricole către o politică agricolă şi alimentară comună ambiţioasă, care s-ar putea intitula PAAC. Astfel, această politică s-ar consolida atât în cadrul Uniunii, cât şi la nivel mondial. Reuşita unei asemenea politici va înlesni întoarcerea la marile echilibre necesare şi la stabilitate în lumea întreagă;

39.

aşteaptă, din partea statelor membre, a Parlamentului European şi a Consiliului, începând din 2013, asumarea responsabilităţilor proprii în ceea ce priveşte definirea acestei politici, perspectivele financiare compatibile cu obiectivele şi condiţiile de punere în aplicare la toate nivelurile.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/37

1.

salută iniţiativa Comisiei de a-şi continua lucrările în vederea instituirii unui veritabil spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor, împărtăşind opinia acesteia, potrivit căreia trebuie subliniată importanţa acestui spaţiu într-o lume cu o mobilitate crescândă;

2.

întâmpină cu satisfacţie iniţiativa Comisiei de a dota Uniunea cu un nou program multianual care să definească priorităţile pentru următorii cinci ani în domeniile relaţionate cu spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; cu toate acestea, constată că, în comunicarea sa, Comisia nu face nicio referire la modificările pe care le-ar aduce Tratatul de la Lisabona în acest sens;

3.

consideră că noul program trebuie să fie suficient de ambiţios pentru a garanta realizarea unor progrese semnificative în aceste domenii, însă trebuie să se acorde mai multă atenţie evaluării iniţiativelor propuse în cei zece ani anteriori, pentru a le spori eficienţa şi pentru a asigura îndeplinirea eficientă a obiectivelor acestora;

4.

îşi exprimă încă o dată îngrijorarea cu privire la faptul că, în mod repetat, Comisia nu acordă suficientă atenţie rolului pe care îl joacă administraţiile locale şi regionale în domeniile libertăţii, securităţii şi justiţiei;

5.

aminteşte că administraţiile locale şi regionale au un interes deosebit pentru domeniile abordate în comunicarea Comisiei, deoarece acestea au impact direct asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor de pe teritoriul Uniunii Europene şi asupra funcţiilor proprii autorităţilor locale şi regionale;

6.

reafirmă faptul că, în calitatea sa de adunare politică reprezentantă a autorităţilor locale şi regionale, Comitetul Regiunilor constituie unul dintre cele mai indicate foruri pentru a servi intereselor cetăţenilor şi pentru a garanta punerea în aplicare a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din cetăţenia europeană;

7.

consideră că Comitetul Regiunilor ar trebui să participe la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie şi, în acest sens, să fie direct implicat în aplicarea şi dezvoltarea Programului de la Stockholm şi a planului de acţiune al acestuia, precum şi în conceperea şi implementarea mecanismelor şi instrumentelor de evaluare indicate în acesta, în măsura în care acestea sunt de competenţa Comitetului;

8.

îşi face cunoscut angajamentul de a promova un sistem de protecţie pe mai multe niveluri a drepturilor fundamentale şi salută faptul că progresele realizate în instituirea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie plasează cetăţenii în centrul acestui proiect;

9.

reafirmă necesitatea de a se ajunge la o abordare echilibrată a aspectelor legate de securitate şi a protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dezvoltându-se instrumente coerente în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie;

10.

regretă că progresele nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor şi aminteşte statelor membre că frânarea progreselor în direcţia creării unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie poate afecta drepturile şi libertăţile cetăţenilor europeni;

11.

împărtăşeşte punctul de vedere al Comisiei, conform căruia garantarea aplicării eficiente a legislaţiei este esenţială pentru dezvoltarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie; în acest sens, împărtăşeşte îngrijorarea cu privire la divergenţele apărute în transpunerea directivelor şi invită Comisia să conceapă noi măsuri pentru a garanta că spiritul şi litera legilor şi politicilor adoptate la nivel european se regăsesc în legislaţiile naţionale;

12.

semnalează că libera circulaţie reprezintă piatra de temelie a cetăţeniei europene şi solicită Comisiei să adopte măsuri pentru transpunerea corectă a legislaţiei corespunzătoare acesteia;

13.

aminteşte că, în calitatea lor de administraţii aflate în legătură directă cu cetăţenii, autorităţile locale şi regionale pot avea un rol semnificativ în materie de instrumente şi mecanisme de evaluare; prin urmare, solicită ca, în conformitate cu recomandarea formulată de Grupul la nivel înalt privind viitorul politicii europene în domeniul justiţiei, să fie implicat în elaborarea acestora, astfel încât să se ţină seama într-o mai mare măsură de experienţele practice ale autorităţilor locale şi regionale;

14.

propune, aşadar, ca dimensiunea externă a politicii interne a UE să fie dezvoltată în mod coerent în cadrul planului de acţiune al Programului de la Stockholm, care ar putea aborda îndeosebi aspecte de interes comun în domenii precum: imigraţia şi azilul, cooperarea în chestiuni legate de protecţia frontierelor şi de lupta împotriva terorismului şi a criminalităţii, stabilirea unor priorităţi geografice în domenii specifice, condiţiile-cadru pentru schimbul de informaţii, garantarea protecţiei drepturilor fundamentale şi a drepturilor omului, transparenţa şi liberul acces la informaţii, protecţia datelor, precum şi garantarea protecţiei juridice a cetăţenilor Uniunii şi a resortisanţilor ţărilor terţe, care rezultă din aceasta;

15.

consideră că politicile elaborate în domeniile justiţiei şi afacerilor interne ar trebui coordonate şi integrate cu celelalte politici ale Uniunii; insistă asupra necesităţii unei mai bune coordonări a temelor justiţiei, securităţii şi afacerilor interne cu politicile economică, socială şi externă ale Uniunii Europene, în vederea sporirii eficienţei şi coerenţei acestor politici;

16.

este de acord cu priorităţile politice ale noului program şi aminteşte că, în procesul de construcţie a unei Europe a cetăţenilor, participarea autorităţilor locale şi regionale este esenţială, conferind totodată mai multă legitimitate democratică procesului;

17.

împărtăşeşte preocuparea cu privire la alocarea de resurse financiare pentru priorităţile politice, semnalând necesitatea de a se garanta participarea autorităţilor locale şi regionale la elaborarea instrumentelor bugetare destinate domeniilor care intră în competenţele lor;

18.

observă că se va putea examina respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii abia atunci când vor fi prezentate propunerile detaliate şi solicită ferm ca, în planul de acţiune ce urmează a fi adoptat în decembrie 2009, să se garanteze respectarea integrală a acestor principii;

19.

solicită să se acorde atenţie specială garantării principiului subsidiarităţii, dat fiind că statele membre pot utiliza acest principiu pentru a-şi recupera competenţele naţionale;

20.

salută dorinţa Uniunii de a adera la Convenţia europeană a drepturilor omului şi aminteşte că protecţia drepturilor fundamentale trebuie să stea la baza oricărei acţiuni a UE şi a statelor membre;

21.

semnalează recunoaşterea, în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a drepturilor aplicabile oricărei persoane, indiferent de naţionalitate sau de statusul administrativ al rezidenţei în Uniunea Europeană, subliniind importanţa pe care o are principiul rezidenţei pentru autorităţile locale şi regionale în vederea garantării coeziunii şi păcii sociale;

22.

insistă asupra faptului că punerea în aplicare a Directivei privind libera circulaţie a persoanelor este fundamentală pentru garantarea dreptului cetăţenilor europeni şi al familiilor acestora de a circula şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre, amintind că această directivă nu a fost transpusă integral de niciunul dintre statele membre (1);

23.

observă, cu îngrijorare, că resortisanţii ţărilor terţe care sunt membri ai familiilor cetăţenilor UE şi care dispun de un permis de şedere pe termen lung sunt supuşi unor restricţii discriminatorii în ceea ce priveşte condiţiile de intrare şi şedere în UE, pe motive de cetăţenie sau apartenenţă etnică; solicită să se garanteze, în special, că nu se produc asemenea discriminări;

24.

sprijină orice iniţiativă menită să combată discriminările, rasismul, antisemitismul, xenofobia şi homofobia, solicită adoptarea rapidă a Propunerii de directivă a Consiliului privind punerea în aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor indiferent de religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală [COM(2008) 426] şi aminteşte rolul major pe care l-ar putea juca autorităţile locale şi regionale în prevenirea şi detectarea atitudinilor xenofobe şi rasiste, precum şi rolul pe care îl joacă în educarea cu privire la principiile democratice; mai mult, consideră că Anul european al luptei împotriva sărăciei şi excluziunii sociale (2010) constituie o bună ocazie de a se da un nou impuls elaborării şi aplicării politicilor de combatere a discriminării grupurilor sociale vulnerabile;

25.

este de acord cu necesitatea instituirii unui sistem complet de protecţie a datelor, bazat pe dreptul fundamental la viaţă privată şi la protecţia datelor personale, care să includă instrumente corespunzătoare obiectivelor sale şi să asigure un nivel ridicat de protecţie;

26.

îşi exprimă neliniştea în legătură cu creşterea exponenţială a cantităţii de informaţii digitale despre cetăţeni rezultată în urma dezvoltării tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, amintind importanţa pe care o acordă cetăţenii europeni protecţiei datelor şi confidenţialităţii (2); consideră că, în cadrul Programului de la Stockholm şi al planului de acţiune ulterior al Comisiei, ar trebui să se acorde mai multă atenţie dezvoltării unei abordări strategice bazate pe tehnologiile privacy by design (respectarea prin concepţie a confidenţialităţii) şi privacy aware (conştientizarea confidenţialităţii) (3);

27.

îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu nivelul scăzut de participare a cetăţenilor Uniunii la alegerile europene, admiţând că, în calitatea sa de organism al UE, nu a făcut suficient în acest sens, şi regretă că Comisia nu propune idei cu adevărat inovatoare pentru a spori participarea la viaţa democratică a Uniunii (4);

28.

încurajează Comisia să caute mai multe modalităţi de promovare a unor noi forme de participare bazate pe noile tehnologii şi să sublinieze valoarea guvernării electronice şi a iniţiativelor de tipul participării electronice pentru consolidarea participării civico-politice a cetăţenilor (5);

29.

consideră că este necesară o consolidare a mecanismelor de informare care să le permită cetăţenilor europeni să-şi cunoască mai bine drepturile, în special în ceea ce priveşte protecţia diplomatică şi consulară în ţări terţe în care nu există reprezentare naţională;

30.

constată necesitatea de a îmbunătăţi sistemul de formare comună în domeniul protecţiei civile şi preia propunerea inclusă în raportul final al Grupului viitorului, referitoare la promovarea creării de reţele pentru a avea acces la formare şi pentru a găsi definiţii comune pentru standardele în materie de protecţie civilă (6);

31.

regretă că nu se acordă mai multă importanţă rolului autorităţilor locale şi regionale atunci când se vorbeşte despre mecanismele de consolidare a protecţiei civile, dat fiind că aceste autorităţi au un rol cheie în prevenirea şi în mobilizarea resurselor şi efectivelor în caz de necesitate;

32.

reafirmă importanţa unui spaţiu judiciar european şi necesitatea eliminării obstacolelor încă existente pentru a se garanta cetăţenilor europeni exercitarea deplină a drepturilor lor şi eficacitatea instrumentelor pieţei interne;

33.

recunoaşte dificultăţile pe care le implică lucrul cu 27 de sisteme judiciare diferite, însă solicită o cooperare judiciară transfrontalieră coerentă şi eficace, pe baza recunoaşterii şi încrederii reciproce, respectând principiul subsidiarităţii; subliniază că această cooperare ar trebui însoţită de o armonizare minimă a procedurilor penale, precum şi de standarde minime în materie de proceduri civile;

34.

afirmă că accesul la justiţie este fundamental pentru garantarea unei Europe a dreptului şi salută propunerile generale ale Comisiei, în special în ceea ce priveşte e-justiţia, care ar trebui puse în aplicare în aşa fel încât să se asigure protecţia datelor;

35.

consideră că trebuie valorificat la maximum potenţialul de utilizare a noilor tehnologii în domeniul cooperării judiciare;

36.

consideră că ar trebui consolidate mecanismele de aplicare a instrumentelor de cooperare judiciară în domeniul dreptului familiei, în special în cazul drepturilor minorilor;

37.

solicită să se depună mai multe eforturi pentru a se garanta transpunerea corectă a normelor europene din domeniul justiţiei şi pentru a se evita, astfel, subminarea eficienţei instrumentelor juridice;

38.

este de acord cu privire la necesitatea de instituire a recunoaşterii reciproce a deciziilor de decădere din drepturi, în special în cazul interdicţiilor legate de activităţile profesionale care implică minori, însă solicită Comisiei să vegheze la garantarea protecţiei datelor în cursul schimbului de informaţii şi la evitarea comportamentelor abuzive;

39.

este de acord că formarea şi cunoaşterea reprezintă elemente-cheie pentru construirea unei Europe a justiţiei care să respecte diversitatea şi să promoveze colaborarea; încurajează Comisia să elaboreze programe de schimb pentru profesioniştii din diferite ţări;

40.

recunoaşte necesitatea apropierii legislaţiilor naţionale în materie de drept civil în ceea ce priveşte infracţiunile deosebit de grave cu caracter transfrontalier, pentru a facilita desfăşurarea activităţilor transfrontaliere şi a garanta o mai bună protecţie a drepturilor cetăţenilor, care se numără printre obiectivele creării spaţiului european de justiţie;

41.

salută eforturile Comisiei de a situa respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor în centrul politicilor de securitate şi justiţie, însă aminteşte necesitatea de a se garanta coerenţa şi echilibrul între aspectele legate de securitate şi protecţia drepturilor şi libertăţilor în momentul elaborării unei strategii de securitate internă;

42.

este de acord cu privire la necesitatea de creare a unei culturi comune în rândurile profesioniştilor din domeniul securităţii şi salută iniţiativa de promovare a unor mecanisme de schimb de experienţe şi de bune practici; în acest context, este esenţial să se sublinieze importanţa politicilor de prevenire, ca etapă preliminară obligatorie a întregului proces de combatere a criminalităţii;

43.

regretă faptul că sunt menţionaţi numai actorii de la nivel naţional, în timp ce, la construcţia unei culturi comune a securităţii, ar trebui să participe şi profesioniştii din cadrul administraţiilor locale şi regionale;

44.

recomandă să se examineze în ce măsură codificarea legislaţiei europene a poliţiei ar putea înlesni operaţiunile poliţieneşti transfrontaliere în cadrul UE;

45.

adaugă că, fără a se aduce atingere repartizării interne a competenţelor din fiecare stat membru, ar trebui să se garanteze instituirea unor mecanisme care să le permită instituţiilor locale şi regionale care intervin în aplicarea efectivă a normelor comunitare în materie de securitate şi de poliţie accesul rezonabil şi reglementat la mecanismele de cooperare şi informare stabilite de Uniune (7);

46.

consideră necesară sporirea utilizării şi eficienţei instrumentelor tehnologice pentru garantarea securităţii şi a libertăţii persoanelor care îşi exercită dreptul la mobilitate, însă recunoaşte că este preocupat de dezvoltarea rapidă a acestor sisteme în lipsa unei evaluări suficiente;

47.

este de acord cu necesitatea de a se reflecta la o arhitectură a sistemelor de informare, în vederea sporirii eficienţei şi eficacităţii acestora, a minimizării costurilor şi a maximizării beneficiilor;

48.

aminteşte că este necesar să se ţină seama de profesioniştii din cadrul autorităţilor locale şi regionale atunci când se vorbeşte despre cercetare şi dezvoltare în domeniul securităţii, precum şi în posibila creare a unui fond pentru securitatea internă;

49.

consideră că, în combaterea infracţiunilor care afectează securitatea cetăţenilor (cum ar fi terorismul, criminalitatea organizată, îndeosebi traficul de persoane, traficul de droguri sau exploatarea sexuală a minorilor), prevenirea are tot atât de multă importanţă ca şi urmărirea penală; aminteşte Comisiei rolul crucial pe care îl joacă actorii locali şi regionali în dezvoltarea strategiilor de prevenire a criminalităţii;

50.

sprijină sporirea eficienţei cooperării poliţieneşti şi judiciare europene şi consideră că autorităţile locale şi regionale ar trebui să joace un rol mai important în combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, având în vedere legătura tot mai strânsă dintre delincvenţa locală şi criminalitatea internaţională organizată;

51.

subliniază că orice progres în combaterea delincvenţei ar trebui să fie însoţit de eforturi comparabile în vederea protecţiei dreptului la apărare şi a introducerii de garanţii judiciare minime comune pentru acuzaţi, în special în ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie şi arestul preventiv;

52.

este de acord cu privire la importanţa pe care o are protecţia frontierelor externe ale UE pentru garantarea securităţii şi libertăţii de circulaţie în interiorul Uniunii, aprobând referirea la respectarea în totalitate a drepturilor omului şi la protecţia internaţională în elaborarea strategiei europene de gestionare integrată a frontierelor; cu toate acestea, observă cu îngrijorare absenţa din comunicare a detaliilor concrete cu privire la această temă şi solicită ca progresele în acest domeniu să se realizeze fără a se pierde din vedere că Europa este un spaţiu al libertăţii şi al drepturilor;

53.

solicită Comisiei să stabilească mecanisme de evaluare independentă a cooperării operative dintre statele membre (FRONTEX), precum şi a cooperării cu ţări terţe în acest domeniu, în special cu privire la intervenţiile care afectează drepturile fundamentale ale cetăţenilor UE şi ale resortisanţilor ţărilor terţe, înainte de introducerea unor noi instrumente;

54.

aminteşte statelor membre că supravegherea şi controlul frontierelor maritime nu trebuie să implice neglijarea obligaţiilor fundamentale de salvare pe mare;

55.

consideră că sistemele de informare existente (SIS II, VIS) ar trebui să fie dezvoltate pe deplin şi evaluate înainte de a se introduce modificări sau de a se a se crea instrumente noi şi îşi manifestă îngrijorarea cu privire la absenţa din comunicare a informaţiilor despre mecanismele de revizuire şi control pentru utilizarea datelor biometrice în aceste sisteme;

56.

îşi exprimă preocuparea în ceea ce priveşte stabilirea unui sistem de înregistrare electronică a intrărilor şi ieşirilor de pe teritoriul statelor membre şi posibilitatea elaborării unui sistem european de autorizare prealabilă a călătoriei, care pot aduce atingere drepturilor fundamentale, în special în ceea ce priveşte protecţia datelor cu caracter personal;

57.

observă că trebuie consolidate strategiile de cooperare pentru promovarea schimbului de informaţii şi a colaborării dintre forţele de poliţie şi administraţiile vamale;

58.

adaugă că orice nou instrument propus, precum viza Schengen comună europeană, trebuie dezvoltat în mod eficace şi eficient, luând în considerare protecţia datelor şi garanţiile referitoare la dreptul la viaţa privată;

59.

sprijină eforturile de îmbunătăţire a cooperării dintre Europol şi Eurojust în vederea realizării de progrese în ceea ce priveşte investigarea activităţilor transfrontaliere de crimă organizată;

60.

împărtăşeşte preocuparea legată de ameninţările menţionate de Comisie şi subliniază rolul pe care l-ar putea juca administraţiile locale şi regionale în identificarea şi detectarea acestor practici criminale;

61.

încurajează Comisia să elaboreze planuri de acţiune specifice pentru combaterea traficului de persoane şi să le integreze în relaţiile cu ţările terţe;

62.

îşi exprimă îngrijorarea cu privire la creşterea numărului de infracţiuni legate de exploatarea sexuală a copiilor şi de pornografia infantilă pe internet (8), amintind că măsurile punitive trebuie însoţite de măsuri de sensibilizare şi de educare a cetăţenilor cu privire la aceste infracţiuni;

63.

subliniază rolul pe care îl pot juca autorităţile locale şi regionale în elaborarea unor abordări preventive pentru protejarea demnităţii şi drepturilor minorilor, în special ale celor abandonaţi sau neînsoţiţi (9);

64.

recunoaşte necesitatea de a se avansa în lupta împotriva criminalităţii informatice şi economice, precum şi necesitatea de îmbunătăţire a mecanismelor de coordonare şi cooperare în aceste domenii, în care infracţiunea nu are întotdeauna loc în ţara în care este investigată;

65.

aminteşte Comisiei rolul pe care îl pot juca autorităţile locale şi regionale în lupta împotriva corupţiei şi a contrafacerii, precum şi în dezvoltarea strategiei antidrog a Uniunii Europene;

66.

consideră că ameninţarea teroristă reprezintă una dintre principalele surse de îngrijorare pentru cetăţenii europeni şi regretă faptul că, în comunicare, nu se menţionează rolul autorităţilor locale şi regionale în reducerea acestei ameninţări, în special în ceea ce priveşte lupta împotriva radicalizării violente;

67.

îşi exprimă temerile cu privire la posibilitatea ca mecanismele preventive propuse de Comisie să servească numai la incriminarea anumitor grupuri etnice sau religioase, fără a avea vreun efect asupra cauzelor profunde ale acţiunilor teroriste;

68.

propune să se ia în considerare factorii politici, sociali şi economici care pot juca un rol în intensificarea violenţei politice din partea anumitor grupuri, înainte de examinarea diferitelor sale origini naţionale, etnice sau religioase, care ar putea determina sporirea rasismului şi xenofobiei;

69.

reafirmă că Uniunea Europeană trebuie să dispună de o autentică politică europeană în domeniul imigraţiei, bazată pe principiile solidarităţii, încrederii reciproce şi coresponsabilităţii statelor membre, care să respecte în totalitate drepturile omului, menţinând totodată repartizarea existentă a competenţelor, exercitându-şi pe deplin competenţele care îi revin în acest domeniu şi respectând principiul subsidiarităţii;

70.

aminteşte că autorităţile locale şi regionale se află în prima linie în ceea ce priveşte punerea în aplicare a politicilor în materie de imigraţie şi azil, fiind primele care trebuie să reacţioneze în faţa impactului social şi economic pe care îl au fluxurile migratoare asupra teritoriilor lor;

71.

îndeamnă statele membre ale UE să îşi împartă responsabilităţile în ceea ce priveşte găzduirea şi integrarea refugiaţilor şi să stabilească un mecanism de redistribuire între statele membre;

72.

solicită Comisiei să asigure o mai bună coordonare a diferitelor instrumente existente pentru a stabili liniile de acţiune în materie de imigraţie şi azil, amintind că acestea trebuie să se întemeieze pe respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

73.

salută prioritatea acordată abordării globale a imigraţiei şi este de acord cu importanţa acordată promovării unui parteneriat veritabil şi echilibrat cu ţările de origine şi de tranzit, în vederea gestionării fluxurilor migratorii în mod organizat;

74.

aminteşte că UE ar trebui să ajusteze mai bine migraţia economică la necesităţile de pe pieţele forţei de muncă din statele membre şi solicită crearea unui sistem comun de admisie, flexibil, în cadrul căruia statele membre să poată determina numărul de cetăţeni din afara UE care urmează a fi admişi;

75.

îşi exprimă îngrijorarea cu privire la faptul că solidaritatea sporită se reduce la primirea utilitară şi selectivă a imigranţilor cu înaltă calificare, conform necesităţilor percepute pe pieţele europene ale forţei de muncă;

76.

este de acord cu privire la necesitatea unei mai bune coordonări între politica în materie de imigraţie şi politica externă a Uniunii şi consideră că este nevoie de cooperare şi dialog cu ţările terţe, atât pentru a combate imigraţia ilegală, cât şi pentru a pune accentul pe migraţia legală; realizarea de investiţii în economia acestor ţări terţe reprezintă un instrument mai eficient de ajutorare a persoanelor care intenţionează să emigreze din considerente economice; în ceea ce priveşte această sarcină, este esenţial rolul autorităţilor locale şi regionale, în special al acelora care sunt cel mai apropiate de ţările terţe sau care au cu acestea cele mai puternice legături, deoarece ele pot acţiona ca platforme pentru cooperarea UE cu aceste ţări;

77.

consideră că diplomaţia locală ar trebui consolidată prin dezvoltarea planului de acţiune al programului pentru un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, dat fiind că autorităţile locale şi regionale pot contribui substanţial la îmbunătăţirea relaţiilor şi a condiţiilor de viaţă din oraşele şi regiunile de origine şi de tranzit;

78.

este de acord cu privire la necesitatea ca instrumentele politicii în materie de migraţie să fie utilizate în mod coerent şi solicită să se evalueze iniţiativele de tipul parteneriatelor pentru mobilitate, precum şi constrângerile şi consecinţele din ţările de origine, înainte de a se încheia noi acorduri;

79.

împărtăşeşte îngrijorarea cu privire la gestionarea imigraţiei economice pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi solicită elaborarea unei strategii – în spiritul Platformei europene pentru dialog – la care să participe actorii locali, regionali şi naţionali din Uniunea Europeană şi care să respecte dreptul statelor membre de a determina volumul de admisii de resortisanţi din ţări terţe pentru ocuparea unui loc de muncă, garantându-le totodată acestora condiţii de muncă decente (10);

80.

ia notă cu interes de iniţiativa de creare a unei funcţii de observator pentru analiza şi înţelegerea fenomenelor migratoare şi semnalează necesitatea ca această iniţiativă să nu intre în conflict cu alte iniţiative existente. Nevoia de a organiza şi de a optimiza instrumentele existente în acest domeniu este din ce în ce mai presantă;

81.

consideră că, în ciuda avantajelor evidente pe care le prezintă, propunerea privind un cod al imigraţiei ar trebui analizată riguros, în special în contextul în care urmează a fi adoptată Directiva privind o procedură unică de solicitare a unui permis în vederea şederii şi ocupării unui loc de muncă, care include un set comun de drepturi pentru lucrătorii din ţările terţe cu şedere legală pe teritoriul unui stat membru; trebuie să se garanteze că adoptarea acestor instrumente nu creează confuzie şi nici nu subminează sistemul actual de drepturi şi garanţii pentru cetăţenii din ţări terţe care îşi au reşedinţa pe teritoriul Uniunii Europene;

82.

îşi exprimă gratitudinea faţă de Comisie pentru că aminteşte rolul pe care îl joacă administraţiile locale şi regionale în materie de integrare a imigranţilor (11) şi recunoaşte necesitatea lansării unei dezbateri majore pe tema integrării în Europa; în acest context, subliniază încă o dată că politica de integrare nu trebuie să constituie un instrument mascat de control al imigraţiei care să condiţioneze, în special, reîntregirea familiei, ci trebuie să urmărească integrarea imigranţilor din punct de vedere social, economic, cultural şi cetăţenesc după instalarea acestora pe teritoriul unui stat membru;

83.

consideră indispensabilă participarea autorităţilor locale şi regionale şi a Comitetului Regiunilor la definirea priorităţilor anuale şi multianuale ale Fondului European de Integrare; de asemenea, crede că trebuie să se garanteze că statele membre gestionează şi repartizează în mod corect resursele acestui fond administraţiilor locale şi regionale;

84.

încurajează statele membre să invite autorităţile locale şi regionale la următoarea conferinţă interministerială pe tema integrării, care se va desfăşura sub Preşedinţia spaniolă la începutul anului 2010, şi să îmbunătăţească mecanismele de colaborare cu platformele de tipul viitoarei ARLEM în domeniul migraţiei;

85.

este de acord cu Comisia în privinţa faptului că munca la negru şi traficul de persoane joacă un rol cheie în existenţa imigraţiei clandestine în Europa şi încurajează statele membre să caute strategii comune pentru rezolvarea acestor probleme;

86.

recunoaşte că îngrijorările cauzate de adoptarea Directivei privind repatrierea impun să se acorde o atenţie sporită, dacă este posibil, punerii în aplicare efective a acesteia şi îndeamnă Comisia să vegheze îndeaproape ca aplicarea Directivei privind repatrierea, care va intra în vigoare în decembrie 2010, să se realizeze în conformitate cu Carta Drepturilor Fundamentale;

87.

atrage atenţia asupra faptului că nu se poate vorbi de repatriere voluntară atât timp cât nu se stabilesc mecanisme de dialog cu ţările de origine, care să garanteze că întoarcerea este viabilă şi că nu se iniţiază un nou proiect de migraţie;

88.

solicită să se acorde mai multă atenţie imigranţilor minori neînsoţiţi, aspect care ar trebui inclus ca punct separat în planul de acţiune al Programului de la Stockholm; subliniază necesitatea de a se stimula solidaritatea, asumarea de responsabilităţi şi repartizarea sarcinilor financiare corespunzătoare între autorităţile regionale, naţionale şi europene în ceea ce priveşte fenomenul minorilor neînsoţiţi şi îndeamnă Comisia să propună măsuri mai severe pentru reţelele de trafic de persoane care exploatează minorii;

89.

solicită Comisiei să garanteze că mecanismele sistemelor de azil din statele membre corespund progreselor realizate către crearea unui sistem european comun de azil, bazat pe Convenţia de la Geneva şi pe celelalte instrumente internaţionale conexe; lansează un avertisment cu privire la semnarea de noi acorduri de readmisie cu state care nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Geneva;

90.

având în vedere divergenţele considerabile dintre ratele de acceptare ale cererilor de azil din diferitele state membre, recomandă revizuirea sistemului european comun de azil, astfel încât responsabilitatea examinării unei cereri de azil să îi revină statului în care aceasta a fost depusă, garantându-se totodată solidaritatea între statele membre;

91.

solicită Comisiei să depună eforturi pentru a garanta buna funcţionare a Biroului European de Sprijin pentru Azil şi să ia în considerare includerea autorităţilor locale şi regionale în activităţile sale, precum şi implicarea Comitetului Regiunilor, atunci când dimensiunea locală şi regională a temelor tratate reclamă acest lucru;

92.

recunoaşte importanţa pe care o are, pentru autorităţile locale şi regionale, integrarea persoanelor refugiate sau care beneficiază de protecţie internaţională şi solicită ca autorităţile locale şi regionale să poată participa la stabilirea unui mecanism de reinstalare internă;

93.

solicită să se facă progrese în analizarea viabilităţii procesării comune a cererilor de azil şi este de acord cu Comisia în ceea ce priveşte necesitatea de reexaminare a Fondului European pentru Refugiaţi, în gestionarea căruia autorităţile locale şi regionale ar trebui să fie implicate în mai mare măsură;

94.

subliniază că statele membre, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, trebuie să implice autorităţile locale şi regionale în elaborarea politicilor legate de crearea unui spaţiu european al libertăţii, securităţii şi justiţiei;

95.

în final, cere ca planul de acţiune rezultat din Programul de la Stockholm să fie credibil; planul ar trebui însoţit de o finanţare mai amplă pentru spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Acest lucru va necesita coordonarea instrumentelor financiare interne cu instrumentele legate de relaţiile UE cu ţările terţe.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/45

1.

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului UE privind crearea unei reţele feroviare europene pentru un transport de marfă competitiv a fost adoptată ţinând seama de necesitatea realizării celui mai eficient, ecologic şi sigur sistem de transport de marfă, în serviciul cetăţenilor şi agenţilor economici.

2.

În conformitate cu prevederile Cărţii albe privind transporturile publicate în 2001 şi în lumina schimbărilor survenite în structura UE, precum şi a provocărilor constante cu care se confruntă statele membre UE, este necesar să se pună accentul pe dezvoltarea comodalităţii tuturor modurilor de transport.

3.

În vreme ce în domeniul transportului rutier şi aerian au fost deja aplicate cu succes o serie de măsuri cu efecte pozitive, pentru transportul feroviar este necesar încă să se întreprindă anumite acţiuni.

4.

Propunerea în cauză a fost elaborată în urma unor ample consultări cu statele membre, operatorii feroviari, gestionarii de infrastructuri, precum şi cu reprezentanţii industriei şi ai transportatorilor.

5.

Concluziile acestor lucrări au confirmat faptul că crearea de coridoare feroviare internaţionale pentru un transport de marfă competitiv va spori rapid competitivitatea căilor ferate şi va contribui la îmbunătăţirea indicatorilor macroeconomici.

6.

Comitetul Regiunilor întâmpină cu satisfacţie actul legislativ care reglementează condiţiile de funcţionare a reţelei feroviare europene pentru un transport de marfă competitiv. Obiectivul este crearea unei reţele de transport de marfă performante prin utilizarea inteligentă a infrastructurii existente sau extinderea acesteia.

7.

Comitetul consideră că aplicarea consecventă a dispoziţiilor actului legislativ menţionat anterior va spori foarte rapid eficienţa transportului feroviar, acesta fiind modul de transport cel mai ecologic şi cel mai sigur, care va putea face concurenţă celorlalte moduri în materie de eficienţă.

8.

Comitetul consideră că crearea coridoarelor feroviare de transport de marfă trebuie realizată în conexiune cu alte moduri de transport, prin terminale corespunzătoare, fie ele terestre, maritime sau aeriene, şi că acestea trebuie să includă şi porturile interioare.

9.

Comitetul atrage atenţia asupra înfiinţării de centre logistice la care să participe colectivităţile locale şi regionale, care ar trebui avută în vedere la crearea reţelei feroviare europene pentru un transport de marfă competitiv. Autorităţile locale şi regionale trebuie implicate în planificarea şi dezvoltarea unor astfel de centre logistice.

10.

Comitetul insistă asupra anumitor dispoziţii ale regulamentului care ar putea duce la sporirea excesivă a unei birocraţii inutile în mecanismele de gestionare a reţelei feroviare europene.

11.

Comitetul subliniază că transportul feroviar de marfă este, în comparaţie, mai ecologic, mai sigur şi mai în măsură, prin sporirea eficienţei şi competitivităţii sale, să reprezinte o alternativă la modurile de transport cu consum mai ridicat de energie, mai puţin adaptate nevoilor utilizatorilor şi mai periculoase.

12.

Ar fi util ca acţiunile să se concentreze asupra îmbunătăţirii eficienţei transportului feroviar european şi asupra sporirii competitivităţii sale, rezolvând cât mai curând problemele existente, de exemplu:

13.

În ceea ce priveşte aceste acţiuni, trebuie utilizată experienţa iniţiativelor şi lucrărilor deja efectuate atât la nivel naţional, cât şi internaţional, în următoarele domenii:

Este nevoie, în plus, de următoarele măsuri:

14.

Experienţa reţelelor transeuropene de transport (RTE-T), a sistemului de gestionare a traficului feroviar european (ERTMS), precum şi a altor acţiuni întreprinse până în prezent va permite crearea mult mai rapidă şi eficientă a reţelei feroviare europene pentru un transport de marfă competitiv, datorită efectului de sinergie al tuturor acţiunilor.

15.

Pentru ca ideea creării unei reţele feroviare europene să poată fi pusă în practică este nevoie de înfiinţarea unei structuri internaţionale capabile să stimuleze coordonarea dintre statele membre şi gestionarii de infrastructuri în cadrul diverselor coridoare de transport. Această structură ar trebui să oblige statele membre să-şi îndeplinească angajamentele luate în ceea ce priveşte înfiinţarea coridoarelor.

16.

Este necesar ca organele responsabile ale UE sau din statele membre, adică structurile de gestionare corespunzătoare, să depună în continuare eforturi pentru eliminarea restricţiilor care există în prezent şi care determină o reducere a eficienţei şi, prin aceasta, o scădere a competitivităţii transportului feroviar de marfă, cum ar fi:

17.

Este recomandabilă introducerea unor standarde feroviare pentru a se reduce costurile logistice, pentru a se spori competitivitatea şi accesibilitatea pieţelor, pentru a se consolida interoperabilitatea şi intermodalitatea, pentru a se asigura echilibrul între dezvoltarea economică şi cerinţele de mediu şi pentru a transforma transportul feroviar într-o parte integrantă, cu valoare adăugată, a reţelei antreprenoriale europene, contribuind la optimizarea proceselor de producţie, de aprovizionare şi de distribuţie.

18.

În cazul în care nu este posibil transferul de competenţe către un astfel de organ pentru eliminarea barierelor, UE sau statele membre ar trebui să elimine aceste obstacole prin acţiuni directe.

19.

Structura de gestionare a coridoarelor nu trebuie să se birocratizeze, ci trebuie să funcţioneze în mod flexibil, în funcţie de situaţia pieţei, şi să reziste la interferenţele nejustificate ale statelor membre sau ale instituţiilor comunitare.

20.

Cererea de servicii de transport ar trebui să determine numărul de coridoare de transport feroviar de marfă care trebuie create în fiecare ţară.

21.

Crearea unei reţele feroviare europene, menite să asigure un transport competitiv de marfă, îşi va atinge obiectivele stabilite dacă se instaurează o strânsă cooperare cu autorităţile locale şi regionale din zonele traversate de aceste coridoare.

22.

Această cooperare trebuie să aibă loc atât la nivel de planificare şi coordonare a investiţiilor aferente creării de reţele, cât şi la nivel de exploatare, reparare şi modernizare a coridoarelor de transport feroviar, ţinând seama de infrastructura şi de traficul existente.

23.

Dată fiind necesitatea asigurării unor căi de bună calitate pentru transportul de marfă, precum şi a fiabilităţii acestora şi a unor bune servicii de transport, pentru rutele care nu pot fi separate în căi distincte pentru transportul de marfă şi cel de călători, trebuie să se stabilească, luându-se în considerare interesele regionale şi locale, principii de funcţionare pentru fiecare tip de transport, astfel încât această situaţie să nu afecteze negativ mobilitatea populaţiei şi nici să nu dăuneze altor interese ale comunităţii.

24.

O planificare regională şi locală adecvată în materie de amenajare a teritoriului, care să includă traseul coridoarelor şi amplasarea terminalelor şi a staţiilor de transbordare, ar spori considerabil eficienţa reţelelor şi, în acelaşi timp, ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei economice a oraşelor şi regiunilor în cauză.

25.

Sunt indispensabile intervenţiile autorităţilor locale şi regionale ale statelor membre ale UE, pentru adaptarea traficului rutier la distribuirea şi livrarea către consumatori a mărfurilor transportate pe cale ferată.

26.

Autorităţile locale şi regionale au mai multe posibilităţi de cooperare şi dialog cu producătorii şi operatorii care exploatează transportul feroviar şi sunt în măsură să îi orienteze mult mai eficient pe utilizatorii serviciilor de transport către alegerea unui mod de transport sau a unui anumit itinerar. Aceasta ar garanta un comportament optim al întreprinderilor în momentul alegerii mijloacelor de transport pentru produsele lor, din punct de vedere al protecţiei mediului, al fiabilităţii, al rapidităţii şi, bineînţeles, al competitivităţii în ceea ce priveşte preţul.

27.

Comitetul Regiunilor consideră că, întrucât realizarea pieţei interne feroviare reprezintă un element indispensabil în cadrul Strategiei de la Lisabona şi al strategiei pentru dezvoltare durabilă în Uniunea Europeană, Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului propus spre examinare este un act legislativ esenţial, care va permite transportului feroviar să concureze cu alte moduri de transport, mai puţin ecologice şi mai puţin adaptate nevoilor utilizatorilor. În cadrul punerii în aplicare, la atribuirea traseelor pentru transportul prioritar de marfă, trebuie să se ţină seama în mod adecvat de traficul deja existent, de exemplu, de serviciile de transport de călători. În principiu, traficul naţional de marfă trebuie să se bucure şi el de aceeaşi prioritate ca şi cel transfrontalier.

28.

În aplicarea regulamentului, un rol semnificativ le va reveni autorităţilor locale şi regionale care, printr-o planificare corespunzătoare, o gestionare competentă a investiţiilor în şosele, căi ferate regionale şi porturi, pot spori considerabil eficienţa şi competitivitatea transportului feroviar.

29.

Este indispensabilă stabilirea, împreună cu gestionarii coridoarelor de transport şi cu autorităţile locale şi regionale, a unor principii pentru transportul materialelor periculoase.

30.

Chiar dacă deciziile privind crearea de coridoare de transport de marfă vor fi examinate şi aprobate la nivel comunitar, înainte de aceasta, în etapa de planificare şi de aprobare la nivel naţional, trebuie să fie consultate în fiecare caz autorităţile locale şi regionale.

31.

Aceste consultări vor avea ca scop identificarea elementelor de infrastructură, care, în contextul creării de coridoare, sunt necesare pentru ca traseele acestora să nu influenţeze negativ viaţa comunităţilor locale din regiunile traversate, precum şi facilitarea alegerii teritoriilor celor mai adecvate pentru traseele acestor coridoare.

32.

Este indispensabil să se realizeze o coexistenţă optimă în teritoriu între reţelele de mare viteză, de viteză convenţională şi de proximitate pentru transportul de călători şi reţelele de transport de marfă de toate tipurile.

33.

În ceea ce priveşte definirea parametrilor specifici pentru liniile feroviare din coridoarele de transport, va fi indispensabilă modificarea organizării traficului rutier şi feroviar în zonele urbane traversate de coridoarele de transport de marfă. În acest scop, este necesar ca autorităţile locale şi regionale să dispună de instrumente financiare adecvate, care le vor da posibilitatea de a efectua investiţii şi lucrări de modernizare necesare pentru trecerea căilor ferate prin aceste zone urbanizate. În acelaşi timp, trebuie să fie simplificat cadrul legislativ al exproprierilor de terenuri pentru cauză de utilitate publică, astfel încât principiul compensaţiilor juste pentru terenurile expropriate să nu obstrucţioneze proiectele de modernizare sau de construcţii planificate pentru liniile feroviare şi elemente de infrastructură.

34.

Aceste instrumente ar trebui să fie disponibile într-un termen care să permită punerea în aplicare a dispoziţiilor de la articolul 3 alineatul (3) din capitolul II al regulamentului aflat în dezbatere, şi anume respectarea termenelor regulamentare obligatorii stabilite de acesta pentru crearea diverselor coridoare de transport de marfă.

35.

Centrele logistice existente, care sunt administrate împreună cu autorităţile locale şi regionale, ar trebui utilizate în mod eficient şi integrate în reţeaua de coridoare de transport feroviar de marfă.

36.

Această integrare a infrastructurilor gestionate de autorităţile teritoriale ar trebui să permită, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din regulament, participarea reprezentanţilor autorităţilor locale şi regionale în cadrul organelor de gestionare a coridoarelor de transport de marfă.

37.

Numărul de coridoare pentru transportul feroviar de marfă în diversele state membre ale UE, în conformitate cu articolul 3 din regulament, trebuie stabilit în funcţie de cererea potenţială de servicii de transport, de rezultatele unei analize a eficacităţii acestora şi de posibilităţile tehnice reale de creare a acestor coridoare în termenele prevăzute de regulament.

38.

Ar trebui să se renunţe la stabilirea unui număr obligatoriu de coridoare de transport pentru fiecare stat membru al UE, pe baza criteriului volumului de tone-kilometri de transport feroviar de marfă efectuat în aceste ţări.

39.

Studiul de piaţă prevăzut la articolul 5 alineatul (3) din regulament trebuie să fie realizat în funcţie de necesităţile care vor fi stabilite de gestionarii de coridoare. În acest context, nu ar trebui să fie efectuat în fiecare an în mod obligatoriu, cum prevede regulamentul.

40.

În prima fază de punere în aplicare a regulamentului, deciziile privind amplasarea coridoarelor feroviare de transport de marfă trebuie să se bazeze exclusiv pe motive de fond, cum ar fi eficienţa, accesibilitatea, calitatea şi dimensiunea infrastructurii, lăsând la o parte, pe cât posibil, motivele politice.

41.

La crearea de coridoare de transport de marfă, este necesară monitorizarea respectării normelor în materie de protecţie a mediului şi de sănătate publică, mai ales în ceea ce priveşte zgomotul, securitatea traficului şi alte fenomene, deoarece aceste norme previn efectele nefaste asupra zonelor locuite. Toate acţiunile în acest sens trebuie să se efectueze pe baza unor criterii care 1) să asigure că locuitorii din vecinătatea coridoarelor de transport de marfă nu sunt dezavantajaţi din punctul de vedere al cerinţelor de igienă şi al condiţiilor de trai şi 2) să acorde prioritate securităţii traficului.

42.

Comitetul Regiunilor solicită Comisiei Europene să aplice cât mai curând regulamentul care face obiectul examinării şi să ia în considerare observaţiile şi propunerile formulate în prezentul aviz.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/50

1.

în cea mai mare parte, salută iniţiativele Comisiei prezentate în cadrul „pachetului Medicamente”. În avizele sale anterioare (1), Comitetul Regiunilor a solicitat din partea DG Întreprinderi o politică în domeniul medicamentelor şi a pledat pentru o mai bună armonizare cu politica în domeniul sănătăţii a DG Sănătate şi Protecţia Consumatorilor. Comitetul consideră că iniţiativa legislativă privind farmacovigilenţa şi obiectivul de îmbunătăţire a eficienţei colectării datelor despre efectele adverse reprezintă o contribuţie importantă la protecţia sănătăţii publice în Uniunea Europeană;

2.

subliniază că este foarte important ca tratamentele medicamentoase să se realizeze într-un mod justificat din punct de vedere etic, medical şi economic. Scopul urmărit trebuie să fie ca pacientul să primească la timp şi în doza corectă medicamentul potrivit pentru el, astfel încât resursele să fie folosite cât mai bine posibil. Nevoile şi interesele pacienţilor trebuie să aibă întotdeauna prioritate;

3.

consideră că autorităţile locale şi regionale sunt direct afectate de propunerea de directivă, deoarece, în multe state membre, acestea sunt responsabile de asigurarea serviciilor de sănătate. Propunerea Comisiei nu a ţinut seama de rolul nivelului local şi regional. Ar trebui respectat principiul subsidiarităţii;

4.

salută măsurile luate în considerare de Comisie pentru limitarea efectelor dăunătoare ale medicamentelor asupra mediului. Aceste măsuri ar trebui însă prezentate mai detaliat;

5.

recunoaşte rolul industriei farmaceutice în UE ca bază ştiinţifică a sistemului de sănătate, precum şi rolul său de actor economic;

6.

subliniază că este foarte important să se asigure un echilibru între competitivitate şi sănătatea publică;

7.

consideră că toate părţile interesate ar trebui să se asigure că medicamentele biosimilare (medicamente biologice care au fost recunoscute prin intermediul unei proceduri parţial similare celei utilizate pentru medicamentele generice) şi medicamentele generice (medicamente care nu sunt protejate de brevete) sunt accesibile imediat după expirarea brevetului, au calitatea optimă pentru pacient şi au fost fabricate în conformitate cu standarde foarte stricte;

8.

recomandă Comisiei să ţină seama de concluziile analizei sectoriale a sectorului farmaceutic (2);

9.

consideră că publicul este interesat de deciziile privind propria sănătate, iar acest interes va creşte şi mai mult pe viitor;

10.

consideră că cea mai importantă sarcină a industriei farmaceutice constă în dezvoltarea, pe baza unor criterii de calitate şi siguranţă, a unor medicamente a căror eficienţă şi siguranţă au fost demonstrate prin teste clinice, care să corespundă nevoilor terapeutice ale pacienţilor, îmbunătăţind astfel calitatea vieţii acestora. Investiţiile întreprinderilor trebuie, prin urmare, direcţionate către cercetare şi dezvoltare;

11.

sprijină societăţile farmaceutice în îndeplinirea obligaţiilor care le revin în ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii informaţiilor prezentate pe ambalaje şi în prospectele destinate pacienţilor, într-un format care să fie accesibil şi uşor de înţeles, în cel puţin două limbi comunitare, în conformitate cu legislaţia în vigoare, astfel putându-se garanta o mai bună utilizare a medicamentelor; aceste societăţi ar trebui încurajate să instituie un sistem care să garanteze trasabilitatea produselor şi substanţelor medicale;

12.

sprijină menţinerea interdicţiei privind publicitatea pentru medicamentele eliberate pe bază de reţetă medicală. De asemenea, trebuie controlată „promovarea” prin mass-media a bolilor şi tulburărilor de către societăţile farmaceutice cu scopul de a evita interdicţia. Societăţile farmaceutice trebuie să poată informa despre medicamentele eliberate pe bază de reţetă medicală doar cu respectarea criteriilor de calitate stabilite şi prin canalele existente. Nu trebuie permisă publicitatea la televiziune, la radio şi prin alte canale nespecifice de comunicare;

13.

consideră că informaţiile furnizate de societăţile farmaceutice ar trebui supuse unui control de calitate şi, în conformitate cu legislaţia naţională, aprobate în prealabil fie de statul membru în care este autorizat medicamentul, fie, în cazul unor medicamente autorizate în mod centralizat, de UE. Statele membre decid singure cu privire la sistemul de supraveghere adecvat, pentru a garanta că sunt respectate dispoziţiile privind medicamentele recunoscute reciproc în conformitate cu Directiva 2001/83/CE. Medicamentele autorizate printr-o procedură centralizată sunt supuse supravegherii la nivel european în conformitate cu Regulamentul (CE) 726/2004;

14.

consideră că este necesar să se elimine excepţia referitoare la publicitatea cu privire la campaniile de vaccinare şi alte campanii care servesc sănătăţii publice. Informaţiile privind aceste medicamente ar trebuie să facă obiectul aceleaşi legislaţii ca şi alte medicamente care se eliberează doar pe bază de reţetă medicală. Excepţia de la interdicţia publicităţii ar trebui menţinută doar în ceea ce priveşte vaccinarea profilactică înainte de călătorii;

15.

se pronunţă pentru valorizarea şi promovarea rolului personalului de îngrijire local în ceea ce priveşte informarea pacienţilor şi pentru clarificarea rolului diferiţilor actori. Informarea pacienţilor şi preocuparea pentru satisfacerea nevoilor acestora reprezintă baza relaţiei de încredere care constituie nucleul sistemului de sănătate;

16.

consideră că este important ca informarea să se refere atât la riscuri, cât şi la beneficiile medicamentului. Pentru CoR, aceasta reprezintă o parte fundamentală a cerinţei ca informaţiile furnizate de societăţile farmaceutice să nu fie de natură comercială;

17.

doreşte să se asigure că şi pe viitor canalele de informare ale autorităţilor sau instituţiilor din sistemul de sănătate vor putea conţine informaţii privind medicamentele eliberate pe bază de reţetă medicală, precum şi comparaţii între diferitele alternative de tratament;

18.

consideră că este dificil ca astfel de canale de informare să se limiteze la ceea ce este definit drept publicaţii referitoare la sănătate şi propune, de aceea, eliminarea acestor canale de informare din propunere, cu excepţia informaţiilor oferite de organizaţiile pacienţilor;

19.

subliniază că este foarte important ca directiva să nu fie interpretată în statele membre într-un mod foarte divergent. De aceea, Comisia ar trebui să elaboreze o sinteză a practicilor referitoare la sistemele de supraveghere şi să o transmită statelor membre;

20.

consideră că posibilitatea ca farmaciile să informeze despre medicamentele eliberate pe bază de reţetă medicală trebuie analizată mai detaliat de către Comisie;

21.

se pronunţă în favoarea propunerii de creare a unei reţele coordonate, formată din toate părţile afectate de falsificarea medicamentelor, în vederea îmbunătăţirii identificării medicamentelor falsificate, împiedicării intrării acestora în circuitul farmaceutic, precum şi a unei responsabilizări sporite a vânzătorilor şi cumpărătorilor;

22.

solicită Comisiei să ia măsuri pentru combaterea problemei medicamentelor falsificate şi în afara lanţului legal de aprovizionare. În directivă se prevede ca dispoziţiile acesteia să fie valabile doar pentru medicamentele care sunt destinate vânzării în statele membre (3);

23.

este de părere că cetăţenii trebuie informaţi şi sensibilizaţi mai bine cu privire la riscurile şi potenţialele efecte secundare ale medicamentelor din afara lanţului de distribuţie legal;

24.

solicită Comisiei să ia măsuri corespunzătoare pentru a asigura trasabilitatea integrală a medicamentelor, în special prin recunoaşterea fiecărui ambalaj de medicamente la nivel european;

25.

sprijină posibilitatea menţinerii unui comerţ paralel cu medicamente sigure, deoarece acesta contribuie la diminuarea preţurilor medicamentelor;

26.

insistă ca directiva să nu întârzie introducerea pe piaţă a medicamentelor generice;

27.

solicită Comisiei să urmărească evoluţia preţurilor, pentru a se asigura că procedura de autorizare propusă nu conduce la creşterea preţurilor medicamentelor; reaminteşte că măsurile preconizate trebuie concepute astfel încât să se ajungă la un echilibru între siguranţa sporită şi preţurile mai ridicate;

28.

invită Comisia ca, în legătură cu statele membre, să susţină elaborarea unei convenţii internaţionale de luptă împotriva contrafacerii de medicamente, înăsprind astfel sancţiunile aplicate contrafacerii de medicamente, sau să prevadă adăugarea unui protocol adiţional la Convenţia de la Palermo împotriva criminalităţii organizate;

29.

salută modificările legislaţiei comunitare care urmăresc întărirea legislaţiei privind medicamentele;

30.

consideră că atât pacienţii, cât şi instituţiile sistemului de sănătate trebuie încurajaţi să comunice efectele adverse. Personalul medical calificat are obligaţia de a comunica informaţiile aflate despre orice reacţii adverse ale medicamentelor. Acest lucru este important în special în cazul medicamentelor care sunt autorizate în anumite condiţii. O modalitate de a indica clar acest lucru pacienţilor o constituie utilizarea unui simbol comun sau a unui sistem agreat de simboluri pe ambalaj şi furnizarea informaţiilor de securitate în cel puţin două limbi comunitare;

31.

consideră că instituţiile sistemului de sănătate ar trebui să poată solicita verificarea siguranţei unui medicament şi să aibă acces, prin intermediul centrelor regionale sau naţionale de farmacovigilenţă, la informaţiile din baza de date europeană privind efectele adverse;

32.

solicită ca toate centrele regionale de farmacovigilenţă să devină parte integrantă a sistemului de sănătate publică şi principalul punct de contact pentru pacienţi în chestiuni de farmacologie;

33.

consideră că publicarea efectelor secundare trebuie să facă obiectul unui studiu prealabil, întemeiat şi validat de autorităţile competente, înainte de difuzarea informaţiei în rândul pacienţilor;

34.

subliniază că sarcina organelor regionale însărcinate cu farmacovigilenţa nu ar trebui să se limiteze la colectarea informaţiilor, ci ar trebui să includă şi informarea, prevenirea, consultanţa şi evaluarea cu privire la avantaje şi riscuri; organele regionale însărcinate cu farmacovigilenţa colaborează la redactarea rapoartelor de sănătate şi la conferinţele privind sănătatea. În plus, obiectivul trebuie să constea în îmbunătăţirea cooperării între medici, farmacişti şi grupurile de întrajutorare pe teme de medicaţie ale pacienţilor;

35.

apreciază că modificările propuse în legătură cu prospectul medicamentului, în special în ceea ce priveşte supravegherea atentă a efectelor adverse ale anumitor medicamente, contribuie la modificarea mai rapidă a conţinutului prospectului. Astfel se poate ajunge la prospecte depăşite, care induc în eroare pacientul sau îi comunică informaţii false. Pe termen lung trebuie făcute eforturi pentru ca medicamentul să fie însoţit de un prospect actual în momentul eliberării către utilizator. Personalul medical calificat ar trebui să informeze pacienţii cu privire la efectele adverse care nu au putut fi încă incluse în prospect, atunci când acest lucru este considerat necesar având în vedere situaţia specifică a fiecărui pacient;

36.

este împotriva propunerii de introducere a unui rezumat al prospectului într-o caseta cu chenar negru, deoarece există temeri că pacientul citeşte doar informaţiile din casetă.

27.3.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 79/58

1.

subliniază că autorităţile locale şi regionale vor fi cele dintâi care vor aplica legislaţia europeană privind componentele esenţiale ale sistemului european comun de azil (SECA); reiterează recomandările cuprinse în primul său aviz privind sistemul european comun de azil (SECA), adoptat în cea de-a 74-a sesiune plenară (CdR 177/2007 fin);

2.

identifică, în acest al doilea aviz al său privind SECA, anumite chestiuni specifice suplimentare legate de programul de acţiuni în general şi de legislaţia propusă în particular, reluând totodată ideile cuprinse în primul aviz;

3.

îşi exprimă îngrijorarea cu privire la faptul că documentele examinate în prezentul aviz nu acordă importanţa cuvenită dimensiunii locale şi regionale. Integrarea dimensiunii locale şi regionale este totuşi necesară, atât pentru asigurarea unei puneri în aplicare eficiente a SECA II, cât şi pentru respectarea principiului subsidiarităţii;

4.

apreciază recunoaşterea faptului că, în acest domeniu, armonizarea trebuie asociată cu creşterea standardelor, însă în anumite condiţii. În special, Comitetul observă că autorităţile locale şi regionale vor avea de suportat anumite costuri;

5.

subliniază că, în măsura în care sistemul european comun de azil priveşte solicitanţii de azil şi refugiaţii, acesta trebuie să se conformeze principiilor Convenţiei Naţiunilor Unite din 1951 privind statutul refugiaţilor şi să nu implice sau să permită scăderea acestor standarde;

6.

salută faptul că un element cheie al planului de acţiune şi al legislaţiei asociate îl constituie unificarea abordărilor în materie de azil şi a formelor de protecţie subsidiară. Aceasta este importantă, întrucât recunoaşte limitele definiţiei noţiunii de refugiat şi faptul că multe dintre persoanele care doresc protecţie internaţională nu corespund statutului de refugiat în sensul strict al cuvântului (de exemplu, persoanele care îşi părăsesc ţara în urma unor catastrofe naturale). Condiţiile de primire şi procedurile aplicabile, precum şi statutul acordat ar trebui să garanteze tratamentul egal al acestor persoane;

7.

consideră că o armonizare reuşită ar permite uşurarea sarcinii disproporţionate cu care se confruntă anumite autorităţi locale şi regionale, cauzate de poziţia lor geografică şi de diferenţele dintre abordările la nivel naţional. În cazul în care condiţiile şi procedurile de primire sau aplicarea criteriilor de calificare pentru protecţia internaţională sunt mai stricte într-un stat membru (sau percepute ca atare), se poate ajunge la fenomenul de migraţie secundară pe teritoriul UE. Aceasta complică punerea în aplicare a SECA şi riscă să împovăreze anumite state membre şi autorităţile locale şi regionale;

8.

subliniază că principalele cauze ale migraţiei forţate ţin mai degrabă de condiţii externe decât de condiţii interne ale UE;

9.

recomandă ca statele membre să recunoască necesitatea solidarităţii şi repartizării sarcinilor la nivel subnaţional, în special în cazul în care accesul la locuinţe, protecţie socială, sănătate, educaţie şi la piaţa forţei de muncă sunt gestionate de autorităţile locale sau regionale;

10.

consideră că, pentru ca politica de armonizare europeană să funcţioneze, autorităţile locale şi regionale ar putea solicita fie asistenţă directă europeană suplimentară, fie garanţii că vor beneficia proporţional de fondurile alocate statelor membre;

11.

recunoaşte că sarcina disproporţionată care decurge din localizarea la frontierele UE şi din anumite caracteristici demografice poate împiedica realizarea unei armonizări eficace şi, prin urmare, este de acord cu faptul că o mai bună armonizare a normelor naţionale prin SECA trebuie însoţită de o îmbunătăţire a cooperării practice pentru a repartiza în mod echitabil răspunderea în materie de azil între diferitele state membre şi regiuni;

12.

îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu faptul că planul de acţiune nu abordează funcţionarea FRONTEX, agenţia europeană pentru gestionarea frontierelor Uniunii Europene, nici în domeniul armonizării, nici în cel al cooperării practice. Este necesar ca atenţia sporită care se acordă, în propunerile privind SECA, drepturilor omului în general şi drepturilor persoanelor vulnerabile în particular, să se reflecte în normele pe baza cărora funcţionează FRONTEX;

13.

subliniază necesitatea îmbunătăţirii comunicării la nivel local şi regional privind diferenţa dintre migraţia forţată şi cea voluntară şi între beneficiarii şi solicitanţii de protecţie internaţională, pentru a garanta o bună informare a comunităţilor şi o imagine pozitivă asupra persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională;

14.

sprijină abordarea directivei, care combină măsuri ce acoperă condiţiile de primire atât în cazul solicitanţilor de azil, cât şi al persoanelor care solicită protecţie subsidiară;

15.

subliniază că, pentru armonizarea standardelor de primire, nivelul asistenţei sociale acordate solicitanţilor de azil în ceea ce priveşte locuinţele, protecţia socială, sănătatea, educaţia şi accesul la piaţa muncii nu trebuie în niciun caz să depăşească nivelul acordat populaţiei autohtone;

16.

consideră că garanţiile propuse în materie de respectarea drepturilor omului, inclusiv măsurile specifice în favoarea persoanelor vulnerabile, ar trebui să se aplice tuturor procedurilor, inclusiv oricărei forme de procedură extrateritorială, în conformitate cu punctul 5.2.3 din planul de acţiune. Orice progres în această direcţie ar trebui să fie însoţit de o examinare minuţioasă, în special din punctul de vedere al legalităţii, eficienţei şi oportunităţii;

17.

salută recunoaşterea, în articolul 8 alineatul (1), a faptului că o persoană nu poate fi plasată în detenţie numai pe motivul că solicită protecţie internaţională, astfel cum recomandă CoR la punctul 16 al primului său aviz privind SECA. Comitetul recunoaşte că ar putea exista motive întemeiate pentru ca autorităţile competente să plaseze în detenţie anumiţi solicitanţi, cum ar fi cei susceptibili să se sustragă autorităţilor;

18.

este de acord că aceste propuneri ar putea avea caracter benefic atât pentru solicitantul de azil, cât şi pentru statul membru respectiv, recunoscând totodată că ar putea face obiectul unei controverse în anumite state membre, mai ales în acelea în care şomajul este în creştere şi în cele asupra cărora se exercită o presiune sporită din cauza poziţiei lor geografice. Comitetul îşi exprimă acordul cu privire la faptul că articolul 15 alineatul (2) din directiva privind primirea solicitanţilor de azil reformată stabileşte cu claritate că „Statele membre decid în ce condiții se acordă solicitantului accesul la piața muncii”;

19.

îşi reafirmă punctele de vedere în legătură cu politica de integrare exprimate la punctele 34-38 din primul aviz CoR privind SECA şi atrage atenţia asupra următoarelor documente: avizul său din 11 octombrie 2007 privind aplicarea abordării globale privind migraţia frontierelor maritime sudice ale Uniunii Europene şi regiunilor care se învecinează cu Uniunea Europeană la est şi sud-est (CdR 64/2007 fin); concluziile conferinţei din octombrie 2007, din Tenerife, privind rolul regiunilor şi oraşelor în gestionarea fluxurilor migratorii, organizată de CoR împreună cu Guvernul Insulelor Canare; avizul CoR din 15 iunie 2006 privind protecţia minorităţilor şi politicile de combatere a discriminărilor într-o Europă extinsă (CdR 53/2006), care examina politica de integrare; avizul CoR din 12 februarie 2009 pe tema „Autorităţile teritoriale în avanpostul politicilor de integrare” (CdR 212/2008); concluziile seminarului din octombrie 2008, de la Atena, privind rolul oraşelor şi al regiunilor în integrarea imigranţilor, organizat de Comitetul Regiunilor şi Uniunea locală a primăriilor şi comunităţilor din Attica;

20.

reafirmă recomandarea de la punctul 4 din primul său aviz privind SECA, conform căreia statele membre ar trebui să instituie o reţea a autorităţilor regionale, pentru integrarea conştientă a refugiaţilor;

21.

consideră problematică stabilirea valabilităţii dispoziţiilor naţionale în materie de ajutor social pentru solicitanţii de azil şi sugerează să se reflecteze asupra unor standarde minime comune la nivel european privind asigurarea asistenţei primare;

22.

recunoaşte că dispoziţiile privind condiţiile materiale capătă o importanţă specială pentru autorităţile locale şi regionale, care joacă un rol semnificativ în asigurarea locuinţelor, protecţiei sociale, sănătăţii şi educaţiei. În măsura în care aplicarea acestor standarde le revine statelor membre, acestea ar trebui să asigure autorităţile locale şi regionale că vor beneficia de un sprijin financiar proporţional în cazul în care sunt investite cu sarcini suplimentare;

23.

observă nevoia de formare a personalului administrativ al autorităţilor locale şi regionale însărcinat cu controlul nivelului resurselor propus în aceste dispoziţii, pentru a nu li se cere inutil persoanelor care solicită protecţie internaţională să contribuie la costurile legate de condiţiile materiale de primire şi de îngrijirile medicale;

24.

îşi reafirmă profunda îngrijorare cu privire la persoanele vulnerabile (punctele 29-33 din primul aviz al CoR privind SECA) şi salută progresele realizate în acest domeniu. Comitetul acordă o atenţie specială nevoilor în materie de sănătate ale persoanelor care solicită protecţie internaţională şi suferă de malnutriţie sau sunt traumatizate fizic sau psihic. Având în vedere că îngrijirile medicale se acordă la nivel local sau regional, este necesar să se cerceteze, să se identifice şi să se reducă obligaţiile care împovărează regiunile respective;

25.

armonizarea dispoziţiilor privind tratamentul aplicat solicitanţilor de azil cărora li se refuză protecţia internaţională ar putea contribui la reducerea migraţiei secundare. Cu toate acestea, ar trebui autorizate acţiuni care să îi încurajeze pe solicitanţii în cauză să plece de bună voie, veghind ca aceste acţiuni să nu afecteze acordarea ajutorului medical necesar şi măsurile menite să garanteze subzistenţa acestui grup;

26.

subliniază că nu trebuie să se recurgă niciodată la privarea de mijloace de subzistenţă sau la refuzul de a se acorda asistenţă medicală în cadrul punerii în aplicare a politicii în domeniul imigraţiei şi al azilului în cazul expulzării solicitanţilor de azil cărora li se refuză protecţia internaţională;

27.

salută faptul că Directiva privind condiţiile de primire şi celelalte instrumente SECA II revizuite oferă o definiţie clară a minorului, şi anume „un resortisant al unei ţări terţe sau un apatrid care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani”. Totodată, se cuvine salutat faptul că fiecare instrument introduce garanţii suplimentare pentru minori. Cu toate acestea, deşi o persoană identificată ca fiind minoră beneficiază de toate aceste standarde, nu se acordă suficientă protecţie acelor persoane care solicită protecţie internaţională a căror vârstă este contestată de statul membru care le primeşte şi care prelucrează şi decide asupra solicitării, sau care aplică criteriile de la Dublin;

28.

observă că primul element al SECA cu care se vor confrunta persoanele care solicită protecţie internaţională sunt condiţiile materiale de primire. Prin urmare, în cazul în care vârsta solicitanţilor este contestată, este vital ca aceştia: să fie trataţi ca minori, până la proba contrarie (respectându-se drepturile şi condiţiile de siguranţă aplicate persoanelor care solicită protecţie internaţională); să fie trataţi întotdeauna uman şi cu demnitate; să beneficieze de garanţiile legale în procedura de determinare a vârstei, în special când se recurge la examinare medicală. Dacă vârsta solicitantului este greşit determinată în acest stadiu, copilului care solicită protecţie internaţională i s-ar putea refuza pe nedrept nivelul ridicat de protecţie pe care legislaţia privind SECA doreşte să îl garanteze minorilor;

29.

recunoaşte presiunea excepţională la care sunt supuse anumite autorităţi locale şi regionale cu privire la asigurarea de servicii destinate minorilor neînsoţiţi sau unui mare număr de minori şi recomandă ca aceste autorităţi să beneficieze de resurse corespunzătoare;

30.

observă că aceasta este de o importanţă deosebită pentru regiuni, având în vedere că, în conformitate cu sistemul de la Dublin, solicitanţii de azil pot fi transferaţi în primul stat membru în care au intrat, ceea ce exercită presiuni asupra statelor membre şi regiunilor situate la frontierele externe ale UE şi asupra principalelor puncte de intrare;

31.

sprijină pe deplin obiectivul privind îmbunătăţirea eficienţei sistemului, dar numai în măsura în care acesta aplică standardele şi procedurile armonizate în materie de condiţii de primire şi de calificare. Această condiţie garantează că statele membre care transferă într-un alt stat membru resortisanţi ai ţărilor terţe nu încalcă obligaţiile care le revin în conformitate cu dreptul internaţional în materie de drepturile omului, inclusiv dreptul la respectarea vieţii de familie, interesul superior al copilului, dreptul privind nereturnarea, inclusiv nereturnarea indirectă, în conformitate cu articolul 19 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, articolul 33 din Convenţia ONU privind statutul refugiaţilor din 1951 şi articolul 3 din Convenţia ONU împotriva torturii din 1984. Dispoziţiile regulamentului propus nu ar trebui să intre în vigoare decât după punerea integrală în aplicare a directivelor revizuite privind primirea, procedurile şi standardele minime;

32.

salută articolul 6 privind protecţia minorilor neînsoţiţi, care, într-o anumită măsură, constituie un răspuns la îngrijorările exprimate de CoR în primul său aviz privind SECA (punctele 29-33). Ar trebui introduse garanţii eficiente şi pentru alte grupuri de persoane vulnerabile, precum femeile însărcinate şi persoanele cu handicap. Regulamentul ar trebui, de asemenea, să răspundă lacunelor existente privind menţinerea unităţii familiale;

33.

salută recunoaşterea, la articolul 27, a faptului că o persoană nu poate fi plasată în detenţie numai pe motivul că solicită protecţie internaţională, astfel cum recomandă CoR la punctul 16 al primului său aviz privind SECA;

34.

sprijină procedurile propuse la articolul 31 privind suspendarea dispoziţiilor cuprinse în acest regulament în cazul în care un stat membru se confruntă cu o situaţie extrem de urgentă, care îl împovărează peste măsura capacităţilor sale de primire;

35.

sugerează să se stabilească un mijloc formal de comunicare între regiuni şi Comisie, care să ajute Comisia să evalueze situaţiile în care ar putea să se recurgă la libertatea de aplicare a articolului 31 alineatul (2), în cazul în care condiţiile oferite de statul membru în ansamblu nu sunt în măsură să satisfacă standardele impuse prin articolul 31 alineatul (1). Cu toate acestea, pentru a preveni utilizarea excesivă a acestor dispoziţii, Comisia ar trebui să monitorizeze situaţia cu atenţie şi să stabilească dacă este realmente vorba de o situaţie urgentă sau dacă nerespectarea Directivei de stabilire a normelor minime privind primirea solicitanţilor de azil şi a Directivei 2005/85/CE ar necesita aplicarea procedurilor de sancţionare prevăzute la articolul 226 din Tratatul CE;

36.

salută recunoaşterea faptului că armonizarea standardelor procedurale trebuie asociată cu îmbunătăţirea standardelor aplicate în prelucrarea cererilor de protecţie internaţională. Unul dintre avantajele acesteia este reducerea timpului necesar luării unei decizii. Perioadele prea lungi de evaluare pot avea un impact negativ asupra sănătăţii fizice şi psihice, ceea ce s-ar putea traduce în cheltuieli importante din bugetele locale şi regionale. Chiar în cazul în care procesul decizional se desfăşoară mai degrabă la nivel naţional decât regional, întârzierile pot genera constrângeri asupra autorităţilor locale şi regionale din zonele în care sunt situate centrele de audiere sau tribunalele;

37.

salută recunoaşterea faptului că armonizarea condiţiilor de primire trebuie însoţită de o îmbunătăţire a standardelor. Având în vedere contextul umanitar în care se înscrie orice legislaţie privind problema refugiaţilor, soluţionarea lipsei de coerenţă în recunoaşterea statutului de refugiat trebuie să aibă prioritate faţă de găsirea de soluţii la problema migraţiei secundare cauzate de diferenţele existente la nivelul dispoziţiilor privind protecţia socială şi accesul la piaţa muncii. Consecinţele refuzării nedrepte a protecţiei internaţionale pot fi extrem de grave;

38.

salută acordarea unei importanţe sporite protecţiei subsidiare. Comitetul salută atenţia acordată, la punctul 3.3 din Planul de acţiune, îmbunătăţirilor privind în special aplicarea aşa-numitei „alternative prin refugiere internă”. Această „alternativă” nu trebuie niciodată utilizată pentru a camufla o returnare;

39.

recunoaşte că îmbunătăţirile aduse calităţii procesului decizional în materie de azil şi de protecţie subsidiară, care presupun schimbul de bune practici în interpretarea legislaţiei actuale şi a celei propuse, vor reduce numărul acţiunilor de recurs (care este ridicat în unele state membre). Acestea ar putea contribui şi la creşterea numărului de returnări voluntare de persoane ale căror cereri de protecţie internaţională au fost respinse. Reuşita în aceste două domenii va reduce constrângerile disproporţionate cu care se confruntă anumite regiuni pentru a acorda asistenţă persoanelor care nu beneficiază de sprijin din partea statului;

40.

reafirmă că, în conformitate cu dreptul internaţional, persoanele strămutate au dreptul la protecţie internaţională, chiar dacă au pătruns ilegal pe teritoriul UE; prin urmare, insistă ca modalitatea de intrare pe teritoriul UE să nu fie invocată împotriva persoanelor care solicită protecţie internaţională, în special în cazul victimelor traficului de persoane;

41.

observă că „credibilitatea” nu intră în definiţia refugiaţilor internaţionali sau europeni, dar că multe solicitări de protecţie internaţională sunt totuşi respinse din motive de credibilitate. Solicitanţii de azil cărora li se refuză protecţia internaţională pot avea nevoie de sprijinul autorităţilor locale şi regionale înainte de a părăsi UE, de aceea este esenţial ca cererile acestora să nu fie respinse abuziv pe motive de credibilitate;

42.

recomandă ca versiunea reformată a Directivei privind standardele minime să precizeze mai clar că dispoziţiile privind credibilitatea, prevăzute în prezent în articolul 4 alineatul (5), completează definiţia refugiatului: acestea definesc condiţiile în care declaraţiile nejustificate ale unei persoane sunt admisibile ca dovadă, contribuind astfel la atingerea nivelului cerut în materie de dovezi pentru atestarea faptelor care justifică necesitatea protecţiei internaţionale;

43.

subliniază necesitatea reţelelor de schimb de informaţii şi de bune practici pe probleme de azil, la nivel local şi regional, şi a asigurării suportului financiar corespunzător pentru activităţile reţelelor;

44.

salută decizia de instituire a Biroului European de Sprijin pentru Azil (BESA), considerând că acesta va contribui activ la îmbunătăţirea standardelor internaţionale şi la o coerenţă sporită a abordării;

45.

consideră că CoR ar trebui să fie inclus la punctul 17 din regulamentul propus, la categoria „alte organisme comunitare” (articolul 49);

46.

subliniază importanţa cercetării şi a studiilor comparative privind îmbunătăţirea elementelor pe care se bazează deciziile politice şi măsurile practice, autorităţile locale şi regionale având de jucat un rol cheie sub acest aspect. Autorităţile locale şi regionale ar trebui menţionate în legătură cu „schimburile de informaţii şi de bune practici” (articolul 3) şi „colectarea şi schimburile de informaţii” (articolul 11);

47.

solicită claritate în ceea ce priveşte cadrul de reglementare propus şi indicatorii de măsurare a eficienţei evoluţiei politice şi a prestării serviciilor;

48.

recomandă dezvoltarea programelor de finanţare la care pot avea acces autorităţile locale şi regionale pentru o sensibilizare sporită a cetăţenilor cu privire la chestiunile privind azilul, în domenii în care aceasta ar putea îmbunătăţi schimbul de informaţii integrarea la nivelul comunităţii. Forumul Consultativ ar trebui să includă autorităţile locale şi regionale şi Comitetul Regiunilor;

49.

recomandă, de asemenea, ca BESA să joace un rol cheie în stabilirea de relaţii cu ţările terţe, ONG-uri şi organisme internaţionale;

50.

subliniază cu fermitate contribuţia autorităţilor locale şi regionale la atingerea unor standarde înalte în gestionarea practică a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor. În plus, pentru promovarea programelor de protecţie internaţională, este crucială dezvoltarea acţiunilor de formare a personalului care funcţionează la frontiere, în centrele de primire şi structurile de reinstalare;

51.

îşi exprimă îngrijorarea cu privire la absenţa reprezentanţilor autorităţilor locale şi regionale din consiliul de administraţie şi recomandă consolidarea măsurilor administrative pentru BESA prin includerea reprezentanţilor CoR, precum şi realizarea de consultări regulate;

52.

observă că, deşi solidaritatea între statele membre este recunoscută ca un element cheie al propunerilor, în special în ceea ce priveşte modificările Regulamentului Dublin II, propunerile lasă încă o libertate considerabilă statelor membre în ceea ce priveşte punerea în aplicare a politicilor. Este important să se recunoască faptul că, dacă există o nevoie de repartizare a sarcinilor şi de solidaritate între statele membre, această nevoie există şi în interiorul fiecăruia dintre ele;

53.

îşi reafirmă satisfacţia cu privire la sprijinul practic oferit statelor membre prin Fondul european pentru refugiaţi şi prin Fondul european de returnare, după cum se menţiona la punctul 46 din primul raport privind SECA. Aceste fonduri vor avea o importanţă majoră în punerea în aplicare cu succes a directivelor privind condiţiile de primire şi procedurile. Comitetul ar dori să obţină garanţii cu privire la faptul că regiunile vor avea acces direct la aceste fonduri şi vor avea un rol de jucat în monitorizarea asistenţei financiare acordate;

54.

salută, în principiu, posibilitatea examinării în comun a anumitor dosare la nivel european, cu condiţia respectării stricte a drepturilor omului şi a principiului conform căruia fiecare caz este tratat în mod separat;

55.

observă importanţa reinstalării voluntare şi salută propunerile de îmbunătăţire. Comitetul solicită confirmarea faptului că vor fi instituite mecanisme de consultare a autorităţilor locale şi regionale pe această temă, dat fiind rolul important al acestora în reuşita integrării refugiaţilor şi a altor beneficiari ai protecţiei internaţionale. Comitetul observă că, dacă este bine gestionată, reinstalarea voluntară le va permite regiunilor să beneficieze de avantajele migraţiei gestionate în mod constructiv;

56.

salută comunicările Comisiei pe această temă şi consideră că această iniţiativă va consolida solidaritatea în ceea ce priveşte practicile în materie de reinstalare şi va îmbunătăţi standardele aplicate în statele membre, în special cu privire la rolul autorităţilor locale în primirea, reinstalarea şi integrarea persoanelor reinstalate;

57.

salută în special dezvoltarea Grupului de experți în materie de reinstalare şi subliniază rolul important al autorităţilor locale şi regionale în cadrul proceselor de primire şi reinstalare, precum şi necesitatea recunoaşterii contribuţiei acestora la identificarea nevoilor, a priorităţilor anuale şi la schimbul de bune practici ca aport specific al părţilor interesate în cadrul acestui grup;

58.

solicită ca autorităţile locale şi regionale cărora le revine un rol cheie în punerea în aplicare eficace a programului comunitar de reinstalare să li se aloce resurse suficiente din fondurile propuse de Comisia Europeană pentru sprijinirea persoanelor reinstalate.