9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/1

1.1

Observatorul Pieței Unice a fost înființat de CESE pentru a monitoriza progresele înregistrate în realizarea pieței unice și, de-a lungul anilor, a emis o serie de avize ca răspuns la solicitările de avize exploratorii venite din partea altor instituții, precum Consiliul, Comisia și Parlamentul și, de asemenea, din partea Președințiilor UE (1), cel mai recent fiind răspunsul la raportul intermediar al Comisiei privind revizuirea pieței unice (2). Pe lângă acestea, CESE a emis de-a lungul anilor numeroase avize din proprie inițiativă.

1.2

Prezentul aviz din proprie inițiativă este oportun, întrucât Consiliul European, în cadrul reuniunii sale din 18-19 octombrie 2007, a decis ca UE să devină lider pe plan internațional în ceea ce privește problemele de reglementare și de deschidere a piețelor. UE poate da o nouă dimensiune globalizării dacă își elaborează modelul de dezvoltare combinând creșterea durabilă, justiția socială și preocuparea față de mediu. Strategia de la Lisabona pentru creștere economică și locuri de muncă este un răspuns mai adecvat în fața globalizării decât retragerea în protecționism.

1.3

Angajatorii și sindicatele sunt de acord că „flexicuritatea” (3) negociată de către partenerii sociali poate crea o situație avantajoasă atât pentru întreprinderi, cât și pentru lucrători. Aceasta oferă, prin urmare, cadrul adecvat pentru modernizarea piețelor europene ale forței de muncă, integrând legislația muncii, sisteme eficiente de învățare pe parcursul întregii vieți și o protecție socială păstrată și îmbunătățită. În plus, un dialog social eficient (în special prin intermediul negocierii colective) va contribui la buna funcționare a piețelor forței de muncă.

1.4

CESE a luat cunoștință de comunicarea Comisiei intitulată „Interesul european: reușita în era globalizării” (4), prezentată de aceasta la reuniunea informală a Consiliului European de la Lisabona.

1.5

Majoritatea cetățenilor europeni consideră că succesul pieței unice în atât de multe sectoare interne ale UE vine de la sine. Cu toate acestea, piața unică nu este un „fait accompli”, ci un „proces în derulare” (5), așa cum a fost descrisă de comisarul McCreevy. În afara necesității realizării depline a pieței unice, UE trebuie acum să se confrunte cu provocarea globalizării și să promoveze principiile pieței deschise pe care se bazează Uniunea, și astfel o lume în care protecționismul nu își are locul, iar cadrul concurențial nu este denaturat.

1.6

Din misiunea globală a UE face parte și introducerea de standarde armonizate care să permită libera circulație a capitalurilor, mărfurilor, serviciilor și persoanelor. Aceasta înseamnă că nu se va permite întreprinderilor din țări terțe care doresc să desfășoare o activitate comercială pe teritoriul UE să eludeze normele aplicate pe piața internă, indiferent dacă acestea se referă la protecția consumatorilor, la standardele tehnice, la condițiile de muncă sau la protecția mediului.

1.7

Aspecte importante ale provocării pe care o constituie globalizarea sunt rolul Organizației Mondiale a Comerțului, al OIM și interdependența crescândă a piețelor financiare mondiale, interdependență care a fost evidențiată de criza financiară și bursieră din cea de-a doua jumătate a anului 2007.

1.8

Piața unică europeană nu este suficientă în sine. UE trebuie să facă schimburi comerciale, să-și dezvolte relațiile cu restul lumii și, de asemenea, să rămână competitivă, aducând beneficii lucrătorilor, angajatorilor și tuturor cetățenilor. Strategia de la Lisabona a fost elaborată pentru a atinge acest scop și pentru a permite UE să devină o economie mai competitivă pe scena mondială. UE însăși trebuie să garanteze înlăturarea obstacolelor rămase în interiorul său.

1.9

Obiectivul prezentului aviz din proprie inițiativă este stimularea UE pentru a face față globalizării și pentru a profita de posibilitățile care decurg din aceasta. Succesul economic al Europei nu a fost clădit pe protecționism, ci pe cele patru libertăți care au constituit fundamentul Comunității Economice Europene inițiale. (UE mai trebuie încă să elimine câteva dintre restricțiile sale comerciale).

1.10

De asemenea, ar trebui să manifeste prudență pentru evita capcana americană a subvenționării producției de biocarburanți. Dacă nu sunt ținute sub control prin intermediul OMC, aceste subvenții nerentabile vor determina, inevitabil, creșterea prețurilor alimentelor și agravarea problemei foametei în zonele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare ale lumii (6).

1.11

CESE ia notă de recomandările formulate de partenerii sociali în examinarea și analiza comună a principalelor provocări cu care se confruntă piețele europene ale forței de muncă și solicită Comisiei și statelor membre să țină seama de acestea (7).

1.12

CESE salută comunicarea Comisiei către reuniunea informală a Consiliului de la Lisabona (8). Susține în mod special cele patru strategii asupra cărora s-a căzut de acord în acel moment, atât la nivelul Uniunii, cât și la nivelul statelor membre: cercetarea, dezvoltarea și inovarea; mediul de afaceri adecvat; investiția în capitalul uman; energia și schimbările climatice. În toate cele patru domenii, este însă necesară aprofundarea agendei de reformă pentru a putea atinge potențialul real de creștere economică și locuri de muncă.

1.13

CESE solicită Comisiei și Consiliului să se asigure că partenerii sociali sunt implicați îndeaproape în elaborarea și aplicarea măsurilor din domeniul politicii de „flexicuritate” la nivel național.

1.14

Întreprinderile și lucrătorii europeni nu trebuie să fie dezavantajați în raport cu concurenții lor din țări terțe numai pentru faptul că UE dorește să fie lider în domeniul practicilor ecologice avansate.

1.15

Soluția este ca UE să vorbească pe o singură voce, în mod insistent și coerent, în cadrul negocierilor internaționale pe tema încălzirii globale și să exercite presiuni asupra țărilor care nu își îndeplinesc obligațiile.

2.1

Comunicarea Comisiei prezentată la reuniunea din octombrie a șefilor de stat și de guvern urmează reuniunii informale de la Hampton Court din octombrie 2005, în cadrul căreia au fost discutate provocările ridicate de globalizare în domenii precum inovarea, energia, migrația, educația și demografia. În 2007, s-a convenit ca Europa să fie în avangarda eforturilor întreprinse la nivel global pentru identificarea unei soluții la schimbările climatice și să se instituie o politică europeană pentru o energie sigură, durabilă și competitivă — prin care Europa să atingă pragul unei a treia revoluții industriale.

2.2

Opinia publică a devenit din ce în ce mai conștientă de globalizare și de beneficiile și dezavantajele aduse de aceasta. Salutată de unii, temută de alții, globalizarea a pus sub semnul întrebării câteva dintre concepțiile postbelice despre economia mondială (de exemplu, poziția dominantă a SUA) și modurile în care guvernele își pot ajuta cetățenii să accepte schimbarea. „Globalizarea” constituie atât o șansă, cât și o provocare pentru Uniunea Europeană.

2.3

După cincizeci de ani de integrare europeană, perspectivele economice ale statelor membre au atins o maximă întrepătrundere, rezultatul fiind un progres social fără precedent. Etapa următoare ar trebui să aibă ca obiective situarea UE în fruntea tendințelor inovatoare din economia mondială și introducerea de standarde internaționale bazate pe valorile europene.

2.4

Uniunea monetară și succesul monedei euro au fost și vor continua să fie elemente catalizatoare pentru o și mai mare integrare a pieței și pentru consolidarea pieței interne. Un mediu caracterizat de inflație scăzută, rate ale dobânzii reduse, tranzacții ieftine și transparente și o mai mare integrare financiară favorizează comerțul transfrontalier și investițiile în UE, ajutând astfel întreprinderile europene să facă față concurenței globale. Pe plan extern, moneda euro oferă un adăpost în fața turbulențelor actuale de pe piața financiară, iar puterea sa atenuează câteva dintre efectele creșterii prețurilor pe piețele mondiale de alimente și energie, creștere provocată în special de cererea ridicată din partea noilor giganți emergenți. Cu toate acestea, puterea monedei euro trebuie să reflecte principiile economice fundamentale. O apreciere rapidă și accentuată a monedei euro, favorizată de o rată de referință prea ridicată a BCE și combinată cu politici monetare cu efecte echivalente cu deprecieri concurențiale în alte părți ale lumii, reprezintă un pericol pentru prosperitatea UE. Această apreciere creează un handicap important pentru întreprinderile europene care produc în euro și vând în dolari, generând astfel riscuri de relocalizare.

3.2

Pe lângă acordurile de liber schimb propriu-zise, CESE poate propune și alte modalități inovatoare de a aborda problemele actuale întâmpinate la fața locului într-un context bilateral, analizând dezbaterile Consiliului Economic Transatlantic, înființat după summitul UE-SUA din 30 aprilie. În cadrul primei ședințe a Consiliului din 9 noiembrie, s-au înregistrat progrese inițiale considerabile în rezolvarea problemelor legate de îmbunătățirea condițiilor de comerț și investiții din cel mai mare partener economic al UE. Astfel de acorduri bilaterale sunt importante, deoarece aspectele dezbătute nu interesează în mod necesar alte blocuri comerciale. (Se afirmă că, începând din aprilie, cele două părți au făcut progrese substanțiale în eliminarea barierelor din calea comerțului și a investițiilor, precum și în reducerea obligațiilor de reglementare).

Acordul abordează următoarele aspecte și domenii:

3.3

În plus, Uniunea Europeană ar trebui să aprofundeze și să consolideze cooperarea economică cu țările învecinate, precum Ucraina, și cu Rusia. Aderarea Rusiei la OMC, spațiul economic comun UE-Rusia și noul acord-cadru UE-Rusia reprezintă etape importante în realizarea unui parteneriat economic cu adevărat strategic. Această cooperare consolidată ar trebui să pregătească terenul pentru negocierile viitoare privind un spațiu economic comun, care să promoveze libera circulație a mărfurilor și serviciilor, capitalurilor și persoanelor, cunoștințelor și tehnologiei.

3.3.1

Având în vedere că problemele generale ale unui parteneriat economic strategic nu pot fi rezolvate decât parțial prin aderarea la OMC, UE și Rusia ar trebui să-și întemeieze viitoarele relații economice, în măsura posibilului, pe structurile OMC+, pentru a crea un spațiu economic comun pentru Europa Mare. De aceea, UE și Rusia trebuie să se angajeze ferm în abordarea unei game mult mai ample și mai aprofundate de aspecte decât cele incluse în acordurile de liber schimb tradiționale.

3.3.2

Acordul UE-Rusia ar trebui să includă, printre altele, prevederi comune privind tratamentul național al investițiilor transfrontaliere, eliminarea taxelor vamale, eliminarea barierelor netarifare, convergența reglementărilor, recunoașterea reciprocă a standardelor și a evaluărilor de conformitate, facilitarea comerțului și a procedurilor vamale, cooperarea în domeniul concurenței, liberalizarea serviciilor, achizițiile publice, reglementările sanitare și fitosanitare, protecția drepturilor de proprietate intelectuală, soluționarea diferendelor și utilizarea standardelor internaționale de contabilitate. Exemple suplimentare de aspecte acoperite de un acord atât de amplu pot fi găsite, de exemplu, în acordurile privind Spațiul Economic European.

3.5

Globalizarea a accelerat ritmul schimbării, atât în privința tehnologiei, cât și a ideilor și a modului în care lucrăm și trăim. CESE a susținut în mod constant aceste obiective și consideră că, dacă Europa își poate elibera întregul potențial de inovare și creativitate, ea va putea influența direcția schimbărilor mondiale, insistând în mod special asupra valorilor europene și a diversității culturale.

1.

Încălzirea globală nu poate fi oprită numai prin acțiunile individuale ale UE, iar efectul final al acțiunilor europene va fi în mod cert neutralizat dacă celelalte țări nu adoptă măsuri de control al utilizării energiei și al emisiilor.

2.

UE trebuie să evite crearea unui dezechilibru în ceea ce privește competitivitatea pentru producătorii europeni, care ar trebui să își crească costurile de exploatare din cauza taxelor de mediu mai mari, devenind astfel mai puțin competitivi pe piața mondială. În plus, acest lucru ar pregăti terenul pentru relocalizarea investițiilor care ar putea avea o importanță strategică pentru piața unică europeană.

3.

CESE nu este convins de argumentul că standardele ridicate de protecție a mediului vor stimula cercetarea în domeniul produselor ecologice. Inevitabil, va trece foarte mult timp până vor fi concepute și comercializate astfel de produse. Între timp, ceilalți producători europeni de bunuri energointensive ar putea fi eliminați de pe piață de concurența neloială din partea producătorilor din alte țări, care nu sunt la fel de interesate de adoptarea de măsuri pentru controlul emisiilor.

3.10.1

Soluția este ca UE să vorbească pe o singură voce, în mod insistent și coerent, în cadrul negocierilor internaționale pe tema încălzirii globale și să exercite presiuni asupra țărilor care nu își îndeplinesc obligațiile. Dacă UE decide să continue singură ridicarea standardelor de protecție a mediului, ar trebui să aibă în vedere impunerea de măsuri restrictive, conforme normelor OMC, pentru importul produselor provenind din țări recunoscute pentru încălcarea gravă a normelor de mediu, astfel încât producătorii europeni să nu opereze în condiții dezavantajoase de concurență.

3.10.2

Existența unui sistem deschis de schimburi comerciale mondiale este în interesul UE. În trecut, UE trebuia să își protejeze cetățenii, interesele și valorile. În prezent, protecționismul nu mai poate reprezenta o soluție. Deschiderea UE, lider mondial în materie de comerț și investiții, reprezintă un factor de reducere a cheltuielilor de producție în industrie și a prețurilor de consum, precum și de stimulare a concurenței la nivelul întreprinderilor și a noilor investiții. În același timp, este important ca UE să facă uz de influența sa în negocierile internaționale pentru ca aceeași deschidere să existe și la partenerii săi: deschiderea noastră poate fi justificată politic numai prin răspunsul pozitiv al celorlalți.

3.10.3

Comisia trebuie să aibă în vedere ca țările terțe să ofere exportatorilor și investitorilor din Uniunea Europeană niveluri proporționale de deschidere și să aibă reguli de bază care să nu ne submineze capacitatea de a ne proteja interesele și standardele ridicate în domeniul sănătății, securității, protecției sociale, a mediului și a consumatorilor.

4.1

Globalizarea și schimbările tehnologice creează riscul unei inegalități crescute, adâncind discrepanța dintre personalul calificat și cel necalificat, precum și dintre țările bogate și cele sărace. Cea mai bună soluție este de a ajuta fiecare individ și națiune să se adapteze, prin îmbunătățirea calității și accesului la educație și formare pentru toate categoriile de vârstă.

4.2

CESE și partenerii sociali au discutat modul în care ar trebui să fie configurată „flexicuritatea” pentru a ajuta oamenii să gestioneze mai bine tranzițiile din viața lor profesională în perioadele de transformări economice accelerate.

4.3

La 5 decembrie 2007, Consiliul Ocuparea Forței de Muncă și Afaceri Sociale (13) a adoptat un set de principii comune privind flexicuritatea, care a pregătit terenul pentru statele membre în vederea integrării flexicurității în programele naționale de reformă și a aplicării sale ulterioare în strânsă cooperare cu partenerii sociali naționali.

4.4

CESE ar dori să se acorde mai multă atenție politicilor active care încurajează incluziunea și asigură șanse egale acelor grupuri care se confruntă cu discriminări pe piața forței de muncă — persoanele trecute de 50 de ani, femeile, minoritățile etnice, persoanele care și-au abandonat studiile înainte de a obține o calificare.

5.1

UE se confruntă în prezent cu efectele unei crize mondiale financiare și bursiere. Uniunea monetară și reacția promptă a BCE în fața turbulențelor au jucat un rol pozitiv. În primul rând, prin injectarea unor cantități însemnate de lichidități pe piețele monetare, BCE a contribuit la atenuarea crizei de încredere în sectorul bancar, reducând riscurile înăspririi semnificative a condițiilor de credit pentru întreprinderi și gospodării. În al doilea rând, absența riscurilor monetare și primele de risc reduse specifice fiecărei țări au permis economiilor europene mai fragile să treacă relativ neafectate prin turbulențele de pe piața financiară.

5.2

Turbulențele de pe piața financiară mondială și scăderea puterii dolarului american afectează Europa: aprecierea semnificativă a monedei euro, provocată de menținerea ratei de referință a BCE la un nivel prea înalt și de politici monetare cu efecte echivalente cu deprecieri concurențiale în alte părți ale lumii, va avea consecințe nefaste asupra economiei europene și a perspectivelor acesteia pe termen mediu.

5.3

Evenimentele recente de pe piețele financiare mondiale demonstrează necesitatea de a consolida normele prudențiale, de a îmbunătăți coordonarea și comunicarea dintre autoritățile de monitorizare și băncile centrale, precum și de a spori gradul de transparență și raportarea.

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/9

1.1

În comunicarea sa „Către o Europă a rezultatelor — aplicarea legislației comunitare” din 5 septembrie 2007 (COM(2007) 502 final), Comisia arată că, din peste 9 000 de acte legislative, 2 000 sunt directive care presupun fiecare între 40 și 300 de măsuri de transpunere și că, în privința numărului de europeni care pot invoca drepturi în temeiul legislației comunitare, este necesar ca, pentru îndeplinirea obiectivului „o mai bună legiferare”, să se acorde o atenție deosebită aplicării legislației, identificării motivelor pentru care continuă să existe dificultăți în punerea în aplicare și control.

Comunicarea sugerează astfel îmbunătățirea actualei metode de gestionare a problemelor legate de punerea în aplicarea și controlul legislației comunitare.

1.2

De asemenea, Comisia identifică patru direcții posibile de îmbunătățire a aplicării legislației:

1.3

Comitetul este de acord cu dorința Comisiei de a îmbunătăți instrumentele care să permită supravegherea unei mai bune aplicări a legislației comunitare de către statele membre.

Cu privire la acest subiect, dorește să formuleze următoarele observații:

2.1

Cea mai mare parte a problemelor de punere în aplicare și executare necorespunzătoare a legislației comunitare rezultă din transpunerea defectuoasă a directivelor. Transpunerea, care se poate defini ca fiind operațiunea prin care un stat membru destinatar al directivei procedează la adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru incorporarea efectivă a acesteia în ordinea juridică națională prin intermediul instrumentelor normative adecvate.

2.2

Pentru transpunere este necesară îndeplinirea de către statele membre a două obligații:

2.3

Aceeași cerință se aplică și în cazul introducerii deciziilor-cadru prevăzute la articolul 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), care, la fel ca directivele menționate la articolul 249 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE), „sunt obligatorii pentru statele membre cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele”.

2.4

Transpunerea deciziilor-cadru poate și ea crea dificultăți. Cu toate acestea, spre deosebire de procedura în cazul nerespectării obligațiilor de decurg din calitatea de membru, procedură prevăzută la articolele 226 și 228 CE, Tratatul privind Uniunea Europeană nu prevede un astfel de mecanism de control la inițiativa Comisiei în cazul netranspunerii sau al transpunerii incorecte. Evident, aceasta nu afectează faptul că statele membre trebuie să respecte obligația de a transpune deciziile-cadru.

2.5

Ar trebui observat că statele membre încă întâmpină dificultăți în a-și adapta procesele de elaborare a normelor de transpunere care, contrar aparențelor, dau naștere la constrângeri juridice complexe și uneori pun la îndoială tradițiile legistice naționale.

3.1

Statele membre sunt ele însele competente să stabilească atât forma ce urmează a fi dată transpunerii directivelor, cât și, sub controlul judecătorului național, judecător de drept comun al dreptului comunitar, mijloacele prin care directiva să producă efecte în dreptul intern. Este necesar să se sublinieze aici obligația Comisiei, în calitatea sa de gardian al tratatelor, de a veghea la aplicarea corectă a legislației comunitare și la buna funcționare a pieței unice, punând în aplicare, dacă este cazul, măsurile de care dispune în acest scop împotriva statelor membre (avizul motivat, introducerea unei acțiuni înaintea CJCE, penalitățile cu titlu cominatoriu). În cele din urmă, întârzierea în transpunere sau transpunerea greșită sau incompletă nu îi privează pe cetățenii afectați de posibilitatea inițierii unei acțiuni în justiție pentru a invoca întâietatea directivei asupra legislației interne, în virtutea principiului supremației dreptului comunitar.

3.2

Prin urmare, o transpunere corectă presupune adoptarea unor norme naționale cu caracter obligatoriu, norme care trebuie să facă obiectul unei publicări oficiale (1), astfel încât Curtea să cenzureze trimiterile cu caracter general la dreptul comunitar, care să pretindă a ține loc de transpunere (2).

3.3

Este posibil ca principii generale de drept constituțional sau administrativ să facă superfluă transpunerea prin adoptarea de acte legislative sau de reglementare specifice, dar trebuie ca „aceste principii generale să garanteze deplina aplicare a directivei de către administrația națională”.

3.4

Așadar, transpunerea directivelor trebuie să fie cât mai fidelă posibil. Directivele care armonizează legislațiile naționale trebuie transpuse într-o manieră cât mai literală, astfel încât să asigure respectarea unității de interpretare și de aplicare a dreptului comunitar (3).

3.5

Acest fapt pare simplu în teorie, dar în practică se ajunge în situația în care „concepte autonome proprii dreptului comunitar” (4) nu au echivalent în terminologia juridică națională sau în care acest tip de concept nu face trimitere la dreptul statelor membre pentru a determina sensul sau domeniul de aplicare al acestora (5).

3.6

De asemenea, se ajunge ca directiva să conțină un articol potrivit căruia dispozițiile de drept intern care o transpun trebuie să cuprindă o trimitere la directivă sau, cu ocazia publicării, să fie însoțite de o astfel de trimitere. Necunoașterea acestei clauze, denumită „clauza de interconexiune”, este sancționată de Curte, care refuză să ia în considerare excepția ridicată de statele membre, și anume că dreptul lor intern existent ar fi deja în conformitate cu directiva (6).

3.7

Dificultatea în transpunerea corectă a directivelor ține și de caracterul normativ variabil al acestora. De fapt, în directive există două categorii principale de dispoziții:

3.8

În cazul „dispozițiilor facultative”, aprecierea caracterului complet, fidel și efectiv al transpunerii nu trebuie să se refere numai la formularea măsurilor naționale, ci la conținutul acestora, care trebuie să permită îndeplinirea obiectivelor directivei.

3.9

În cazul „dispozițiilor prescriptive/cu caracter obligatoriu”, atenția Comisiei și a Curții se îndreaptă mai mult asupra formulării identice a măsurilor naționale și a dispozițiilor directivei.

3.10

Însă unele state membre întâmpină dificultăți serioase în găsirea unei formulări satisfăcătoare a normelor care transpun „dispozițiile prescriptive/cu caracter obligatoriu”, care pot fi rezumate astfel: „în vederea clarității, adoptarea de noi dispoziții trebuie însoțită de o «periere» sistematică a textelor, pentru a se evita păstrarea unor dispoziții redundante sau, mai rău, contradictorii. Așadar, trebuie găsit un echilibru corect între o transpunere prea restrictivă și o revizuire excesiv de permisivă a dispozițiilor în cauză, ceea ce poate constitui o sursă de dificultăți  (7)”.

4.1

Alegerea tehnicilor de redactare a măsurilor de transpunere variază în funcție de tipul dispozițiilor care urmează a fi transpuse, „dispoziții facultative” sau „dispoziții prescriptive/cu caracter obligatoriu”:

4.2

În cele din urmă, statele membre pot transpune și prin trimiterea la directivă, în cazul în care este vorba de dispoziții cu caracter tehnic, cum sunt, de exemplu, anexele la directivă care cuprind liste de articole sau modele de formulare sau chiar anexele care fac obiectul unor modificări frecvente.

4.3

Țările de Jos, Slovacia, Austria, Finlanda, Estonia recurg la transpunerea prin trimiterea la directivă în cazul anexelor tehnice ale directivelor modificate frecvent prin directive adoptate prin procedura comitologiei.

4.4

Este clar că exercițiul de transpunere nu este atât de simplu cum pare, și aceasta din cauza conținutului normativ variabil al directivelor. Această diversitate duce la diferențe între procedeele naționale de transpunere.

4.5

Astfel, Regatul Unit dispune de o procedură accelerată de adoptare a legilor de transpunere, denumită „negative declaration”, prin care guvernul depune la parlament textul transpunerii asupra căruia s-a decis printr-o consultare interministerială, acest text nefăcând obiectul dezbaterii decât în cazul în care se formulează o cerere în sens contrar.

4.6

Belgia utilizează o procedură de urgență, aplicabilă tuturor legilor de transpunere în cazul în care împlinirea termenului de transpunere impune adoptarea rapidă a unei legi de transpunere.

4.7

În schimb, alte state membre nu dispun de acest tip de procedură legislativă accelerată pentru adoptarea legilor de transpunere: Germania, Austria și Finlanda se numără printre ele.

4.8

În Franța nu se aplică un tratament normativ diferențiat în funcție de problemele pe care le pun directivelor care urmează a fi transpuse, fie pe cale legislativă simplificată, fie pe calea reglementării.

—

Problema esențială este stabilirea modului de elaborare la nivel comunitar a unei legislații mai ușor de transpus și care să aibă coerența conceptuală și stabilitatea relativă indispensabile activității întreprinderilor și vieții cetățenilor;

—

anticiparea instrumentului normativ de transpunere care urmează a fi ales, prin stabilirea încă de la începutul discuțiilor privind proiectul de directivă a unui tabel de corespondență precis și actualizat în permanență, după exemplul celui din Regatul Unit;

—

accelerarea procesului de transpunere odată ce directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, încredințându-se coordonarea internă unui punct de contact național, care să dețină o bază de date creată în acest scop, așa cum preconizează Comisia în comunicarea sa, chiar dotarea acestuia cu un sistem de alertare care să se declanșeze cu câteva luni înaintea împlinirii termenului de transpunere. Belgia, Ungaria, Țările de Jos dispun deja de un astfel de sistem;

—

să se acorde prioritate transpunerii prin copiere numai în cazul în care este vorba de dispoziții precise și cu caracter obligatoriu sau definiții;

—

acceptarea transpunerii prin trimitere în mod specific la dispozițiile prescriptive/cu caracter obligatoriu din directivă, cum sunt listele, tabelele care trec în revistă produse, substanțe, articole menționate de directivă, modelele de formulare, certificatele cuprinse în anexe. Este imperativ ca trimiterea să fie specifică, întrucât Curtea de Justiție consideră că un text de drept intern care funcționează ca o trimitere cu caracter general la directivă nu poate fi considerată o normă de transpunere valabilă (9). Țările de Jos, Slovacia, Austria, Finlanda și Estonia sunt adeptele acestui mod de transpunere a anexelor tehnice la directive;

—

adaptarea procedurilor naționale de transpunere în funcție de domeniul de aplicare a directivei prin utilizarea unor proceduri accelerate, fără a neglija totodată consultările interne obligatorii prevăzute în cazul adoptării de texte normative.

6.1

Îmbunătățirea aplicării legislației comunitare, așa cum cere Comisia, este un obiectiv de bun-simț, a cărui realizare se bazează în mare parte pe statele membre, care sunt confruntate, după cum constatăm, cu probleme mai complexe decât ar părea la prima vedere.

6.2

Statele membre nu ar trebui să folosească pretextul transpunerii directivelor pentru a revizui părți din propria legislație națională care nu privesc direct legislația comunitară („gold plating”) sau pentru a modifica prin reducere anumite dispoziții de drept intern, care ar restrânge din drepturile cetățenilor sau ale întreprinderilor (am putea vorbi de „downgrading”), lăsând în sarcina „Bruxelles-ului” răspunderea schimbărilor.

6.3

Statele membre ar trebui să recurgă mai sistematic la posibilitatea pe care o oferă dreptul primar/tratatele, aceea de a transpune directivele pe calea negocierii colective, în special în cazul directivelor cu conținut social și economic; în funcție de temă, organizațiile societății civile ar trebui consultate în cursul procesului de pregătire a transpunerii (10) cu privire la modificările sau adăugirile ce ar trebui operate în dreptul intern cu ocazia transpunerii. Aceste proceduri de negociere și de consultare sunt de natură să promoveze și să faciliteze aplicarea ulterioară a legislației comunitare sprijinindu-se pe societatea civilă. De fapt, consultarea societății civile înainte de adoptarea măsurilor naționale de transpunere contribuie la luarea deciziilor publice, permițând administrației naționale să adune laolaltă opiniile partenerilor sociali, ale experților, ale reprezentanților specialiștilor din sectorul afectat de aplicarea măsurilor de transpunere. Consultarea are o calitate pedagogică certă, făcând posibil ca acești actori să cunoască mai bine conținutul reformelor viitoare. Astfel, în special Regatul Unit, Danemarca, Finlanda, Suedia își consultă partenerii sociali și organismele consultative, transmițându-le textul transpunerii însoțit de o serie de întrebări precise cu privire la acest text.

6.4

Ar trebui să se ia mai mult în considerare organizarea constituțională internă a mai multor state membre (state federale, decentralizare regională și alte modalități de transfer de competențe suverane la nivel subnațional); uneori termenele de transpunere ar trebui extinse pentru acele dispoziții comunitare care afectează în special puterile delegate unor entități teritoriale (politică regională, regiuni ultraperiferice și insule etc.).

6.5

Parlamentele naționale și parlamentele sau adunările regionale (de exemplu, cele din Scoția, Belgia sau landurile germane) sunt implicate în mod deosebit și răspund de transpunerea legislației comunitare în domenii pentru care au competențe de acordare a atribuțiilor sau consultative; comisiile sau comitetele pe care le constituie în acest scop ar trebui să recurgă la audierea de specialiști și de reprezentanți ai sectoarelor respective din societatea civilă și să dispună de atribuții speciale pentru a planifica examinarea propunerilor legislative de transpunere, astfel încât urgențele legislației interne să nu ducă la nerespectarea termenelor de examinare a dispozițiilor interne de transpunere; dimpotrivă, s-ar putea lua măsuri de urgență (delegarea puterilor legislative către executiv) în cazul multor proiecte aflate în întârziere care nu dau naștere în mod fundamental la divergențe între partidele politice, pentru a reduce drastic „stocul” de directive netranspuse la termen.

6.6

Unele parlamente au pus deja în aplicare sisteme menite să accelereze procedurile de adoptare a normelor de transpunere, iar altele au pus la punct tehnici pentru îmbunătățirea calității transpunerii, în timp ce altele sunt încă într-un stadiu de început și trebuie să se adapteze. De exemplu, ministerele și parlamentele ar putea să se doteze cu un serviciu de studiere a transpunerii, cu scopul de a ghida/orienta lucrările de transpunere. Aceasta este mai curând o șansă de modernizare a acțiunii publice și mai puțin o constrângere impusă de instituțiile comunitare, în primul rând de Comisie. Cu alte cuvinte, este vorba de asumarea deplină a rolului și răspunderii fiecăruia în construcția europeană (11).

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/13

1.1

Propunerea Comisiei de decizie a Parlamentului European și a Consiliului urmărește să modifice Directiva 76/769/CEE a Consiliului prin adăugarea de restricții la comercializarea și utilizarea a cinci substanțe neînrudite. Patru dintre acestea au fost prezente pe listele originale de priorități întocmite între 1994 și 2000. Măsurile propuse au în vedere numai riscurile pentru publicul larg. Ultima substanță, azotatul de amoniu, este introdus în această categorie pentru a îmbunătăți siguranța manipulării îngrășămintelor pe bază de azotat de amoniu de către producătorii agricoli și distribuitori și ca măsură de combatere a terorismului, în special prin limitarea accesului la precursorii de materiale explozive. În acest din urmă caz vor fi afectate și vânzările către publicul larg și comercianții cu amănuntul.

1.2

CESE sprijină unele dintre propunerile prezentate, dar nu pe toate. Argumentele detaliate pentru fiecare substanță și pentru preparatele care le conțin sunt prezentate la punctele 5-9.9.

1.3

CESE recunoaște că este practic ultima astfel de modificare la Directiva 76/769/CEE a Consiliului, înainte de înlocuirea acesteia, la 1 iunie 2009, cu Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH). Cu toate acestea, ca și în cazul modificărilor anterioare, regretă că substanțe și preparate neînrudite au fost grupate în acest mod și observă întârzierile semnificative care s-au produs de când au fost semnalate prima dată ca substanțe „prioritare” în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului. Dacă acest lucru se datorează deficitului de resurse sau de competențe din Comisie sau din alte organisme relevante, inclusiv din nou-creata Agenție pentru Produse Chimice de la Helsinki, aceste probleme trebuie abordate cât mai curând și în orice caz înainte de 1 iunie 2009. De asemenea, producătorii trebuie să-și recunoască obligația de a furniza la timp informații relevante pe durata evaluării riscurilor. În absența disciplinei, rezultatele devin cu rapiditate lipsite de semnificație.

1.4

În sfârșit, CESE sprijină explicit declarația Consiliului privind combaterea terorismului și numeroasele acțiuni care i-au urmat. CESE consideră că are de jucat un rol-cheie în proces și în prezent elaborează mai multe avize pe această temă. Pentru a realiza securitatea pe termen lung, este esențial să se convină asupra unor acțiuni proporționale cu riscurile și asupra traseelor legislative care ar trebui parcurse pentru a asigura reacții eficiente și oportune din partea celor afectați.

2.1

Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 din 18 decembrie 2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH) va intra în vigoare la 1 iunie 2009. Acest regulament abrogă și înlocuiește mai multe regulamente și directive actuale ale Consiliului și Comisiei, inclusiv Directiva 76/769/CEE din 27 iulie 1976 referitoare la comercializarea anumitor substanțe și preparate periculoase. Această directivă, la care prezenta propunere constituie modificare, este destinată să mențină piața internă și în același timp să asigure un nivel înalt de protecție a sănătății umane și a mediului.

2.2

Anexa I la Directiva Consiliului 76/769/CEE fixează restricții specifice pentru comercializarea și utilizarea anumitor substanțe și preparate periculoase, asupra cărora s-a convenit și care au fost aplicate în ultimii 30 de ani. La 1 iunie 2009 acestea vor deveni baza anexei XVII la Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH).

2.3

Modificările anterioare la Directiva Consiliului 76/769/CEE (care adaugă noi măsuri restrictive) au fost formulate ca directive, necesitând punere în aplicare de către statele membre. Prezenta propunere a Comisiei are în vedere o decizie, care nu va necesita transpunere în legislația națională, care de altfel ar trebui să fie abrogată la 1 iunie 2009, atunci când intră în vigoare Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH).

2.4

Se înțelege că o propunere finală cu trimitere la Directiva 76/769/CEE a Consiliului va fi înaintată în lunile următoare. Aceasta se referă și la o decizie privind restricțiile de comercializare și utilizare a diclormetanului. Toate propunerile următoare privind restricționarea comercializării și utilizării de substanțe și preparate periculoase vor face trimitere la Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH).

2.5

Substanțele (și orice preparat care le conține) pentru care s-au considerat necesare restricții de comercializare și utilizare au rezultat, în general, din evaluarea anumitor „substanțe prioritare” în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului. Au fost întocmite patru liste pentru evaluare, ultima fiind datată 30 octombrie 2000, spre a fi puse în aplicare de autoritățile competente din statele membre. Din 141 de substanțe repertoriate, 83 au primit rapoarte de evaluare a riscurilor (RAR). 39 dintre acestea au fost evaluate de comitetele științifice ale UE, iar rezultatele au fost publicate în Jurnalul Oficial. S-a convenit asupra unor măsuri restrictive pentru 22 de substanțe. Măsurile restrictive pentru alte 4 substanțe (identificate și discutate în cele ce urmează, la punctele 5-9.9, precum DEGME, DEGBE, MDI și ciclohexan) sunt cuprinse în propunerea examinată aici.

2.6

Progresul lent înregistrat în baza acestui regulament a fost citat ca unul din principalele motive ale introducerii unei noi abordări pentru toate substanțele „existente”, în cadrul Regulamentului (CE) 1907/2006 (REACH). Prin urmare, Regulamentul (CEE) nr. 793/93 al Consiliului va fi abrogat la 1 iunie 2009.

2.7

Mai multe substanțe care nu au fost incluse în cele patru liste inițiale de priorități au fost de asemenea evaluate sub aspectul efectului asupra sănătății oamenilor și asupra mediului și/sau au făcut făcute propuneri de restricționare a comercializării și utilizării, noi probleme fiind abordate la cererea statelor membre. Azotatul de amoniu este una dintre aceste substanțe.

2.8

Azotatul de amoniu se află într-o situație particulară și specială, deoarece proprietățile sale sunt bine cunoscute și, prin urmare, nu a necesitat o evaluare privind efectele asupra sănătății sau a mediului. A fost utilizat mult timp în cantități foarte mari ca îngrășământ pe bază de azot și nu a creat riscuri neașteptate la locul de muncă utilizatorilor profesionali sau consumatorilor de la nivelul aplicațiilor în gospodărie. Din nefericire, este totodată un component eficient, ieftin și foarte utilizat al explozivilor folosiți legal, în industrie sau în scopuri militare, și ilegal, de teroriști. Acesta este motivul pentru care se solicită restricționarea comercializării și utilizării acestuia în temeiul Directivei 76/769/CEE a Consiliului.

2.9

Ar fi putut fi ales alt temei juridic, din legislația privind terorismul sau la precursorii de explozivi, dar în cadrul Tratatului UE actual aceasta ar fi necesitat unanimitate în rândul statelor membre. Situația se va schimba odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona de către toate statele membre, dar aceasta va mai necesita timp.

2.10

Se înțelege că este probabil ca alți precursori de droguri și explozivi să fie adăugați la anexa XVII la Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH) și prin urmare se consideră că pentru moment aceasta este acțiunea adecvată.

2.11

Cele de mai sus se referă la substanțe „existente”, adică la cele 100 195 de substanțe care au fost luate în considerare ca existente pe piața Comunității Europene între 1 ianuarie 1971 și 18 septembrie 1981. Acestea sunt repertoriate în Inventarul European al Produselor Chimice Comercializate (EINECS) publicat în Jurnalul Oficial al UE în 1990. Substanțele introduse pe piață după 18 septembrie 1981 sunt definite ca „noi” și necesită o notificare detaliată înainte de comercializare, pentru a proteja sănătatea oamenilor și mediul.

3.1

Propunerea Comisiei urmărește să protejeze sănătatea oamenilor, în special pe cea a consumatorilor, menținând în același timp piața internă pentru trei substanțe (DEGME, DEGBE și ciclohexan) aflate pe prima listă de priorități, din 25 mai 1994, și o substanță (MDI) de pe a treia listă de priorități, din 27 ianuarie 1997, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 793/93 al Consiliului.

3.2

În consens cu Recomandarea Comisiei 1999/721/CEE din 12 octombrie 1999 și cu recomandările similare ulterioare privind evaluarea riscurilor și strategiile de reducere a riscurilor în cazul anumitor substanțe, se propune o serie de restricții specifice și foarte detaliate, care se vor aplica numai vânzărilor către publicul larg și nu vor avea nici un efect asupra condițiilor la locul de muncă sau asupra mediului. Se estimează că, pentru sectorul în cauză și societate în general, costurile sunt minime și deci că acțiunile propuse sunt proporționale cu riscurile identificate. În cazul preparatelor care conțin MDI, se solicită date suplimentare.

3.3

O a cincea substanță, azotatul de amoniu, folosit pe scară largă ca îngrășământ, este adăugată aici din cauza capacității sale oxidative și, în special, a capacității de a exploda în amestec cu alte substanțe. Restricțiile propuse urmăresc să garanteze că toate îngrășămintele cu azotat de amoniu îndeplinesc normele de securitate comune și, în plus, să limiteze gama de produse pe bază de azotat de amoniu vândute publicului larg, cu scopul de a reduce cantitatea care poate fi cu ușurință deturnată către utilizări ilegale. Astfel, se poate considera că restricționarea este în avantajul sănătății și siguranței publicului larg. Utilizatorii profesionali (producătorii agricoli și fabricanții legali de explozivi) nu vor fi afectați de această restricționare. Deși costurile (și beneficiile) se dovedesc dificil de cuantificat, sunt estimate ca fiind proporționale cu riscurile identificate (și măsurile propuse).

3.4

Decizia ar urma să intre în vigoare în a treia zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al UE.

3.5

Propunerea este însoțită de un memorandum explicativ, un document de lucru al serviciilor Comisiei (raportul studiului de impact) și, pentru cele patru substanțe evaluate în temeiul Regulamentului (CEE) 793/93 al Consiliului, rapoarte ample și detaliate de evaluare a riscurilor (RAR) publicate de Biroul European pentru Substanțe Chimice, împreună cu materialele suplimentare, cu argumente pro și contra, elaborate de diferite comitete științifice și alte organisme care au ajutat la prelucrarea sau la evaluarea datelor relevante.

4.1

Așa cum a fost cazul cu modificările anterioare la Directiva 76/769/CEE a Consiliului, această propunere se referă la substanțe neînrudite care, din motive de claritate, vor fi discutate separat.

5.1

DEGME este un glicol-eter cu punct de fierbere înalt, miscibil cu apa, folosit în mod obișnuit ca intermediar în chimia de sinteză, co-solvent în diferite produse de uz gospodăresc sau ca agent antigel de temperatură joasă, de exemplu pentru carburanții de aviație. Potrivit RAR elaborat pentru Guvernul olandez și încheiat în iulie 1999, producția totală a Europei la începutul anilor '90 era de aproximativ 20 000 de tone, din care puțin peste jumătate era destinată exportului.

5.2

Expunerea consumatorilor la această substanță era urmarea introducerii sale în vopsele și agenți decapanți pentru aplicații casnice, neprofesionale, de tipul „do-it-yourself”. Așa cum se poate anticipa din proprietățile fizice, DEGME este ușor absorbit prin piele și, în absența utilizării cu regularitate a unui echipament de protecție garantat, reprezenta un risc pentru consumatori prin expunere cutanată.

5.3

Potrivit celor mai recente sondaje, DEGME a fost acum înlocuit de alți solvenți în toate vopselele și toți agenții decapanți vânduți publicului larg. Prin urmare, acțiunea adecvată este de a asigura menținerea acestei situații pentru produsele fabricate sau importate în UE. Prin urmare, propunerea garantează că, la 18 luni de la intrarea în vigoare a deciziei, DEGME nu va fi introdus pe piață drept component de vopsele sau de agenți decapanți în concentrații egale sau mai mari de 0,1 % din masă (adică nu peste nivelurile rezultate din contaminarea cu DEGME a altor componenți admiși sau din procesul de fabricare a acestora, unde DEGME poate fi produs secundar). Sectoarele industriale afectate consideră că aceasta este o reacție rezonabilă. Prin urmare, CESE sprijină această limitare a comercializării și utilizării DEGME.

6.1

DEGBE este un alt membru al grupului glicol-eterilor, cu punct de fierbere ușor mai ridicat decât DEGME, dar cu proprietăți fizice asemănătoare, inclusiv miscibilitatea cu apa. Este utilizat pe scară largă în vopselele pe bază de apă, unde ajută la formarea filmului și mărește durabilitatea. Acest lucru reduce frecvența vopsirii și limitează expunerea generală. RAR a estimat că producția totală din Europa era de aproximativ 46 000 de tone în 1994; până în 2000 aceasta a crescut la 58 000 de tone, din care 33 000 de tone au fost utilizate în vopsele.

6.2

RAR a identificat un oarecare risc de iritare a căilor respiratorii ca urmare a inhalării de picături fine în timpul utilizării prin pulverizare a vopselelor pe bază de apă care conțin DEGBE. Inhalarea vaporilor rezultați în urma aplicării cu pensula sau cu rola nu prezintă risc toxicologic.

6.3

Pe baza probelor prezentate după încheierea RAR în 1999, și recunoscând dificultatea de a înlocui DEGBE, care este un component esențial al vopselelor pe bază de apă, s-a concluzionat că pentru protecția sănătății consumatorilor este adecvată stabilirea unui nivel de maximum 3 % din masă de DEGBE în vopselele destinate aplicării prin pulverizare. Vopselele cu concentrații mai mari de DEGBE pot fi introduse pe piață pentru vânzare către publicul larg, dar numai cu marcajul „A nu se utiliza în dispozitive de vopsire prin pulverizare”. Vânzările către utilizatorii profesionali, în cazul cărora este mai probabil să poarte echipament de protecție corespunzător, nu vor fi afectate. Canalele de distribuție sunt considerate individualizate în suficientă măsură pentru a face posibilă această diferențiere.

6.4

Aceste măsuri vor intra în vigoare la 18-24 de luni de la intrarea în vigoare a deciziei, pentru a acorda suficient timp în vederea tuturor reformulărilor și reetichetărilor necesare. Sectoarele industriale afectate consideră că aceasta este o reacție rezonabilă. Prin urmare, CESE sprijină această limitare a comercializării și utilizării DEGBE, considerând că este o modalitate corespunzătoare de protecție a sănătății consumatorilor și de menținere a pieței interne.

7.1

MDI este numele dat unui amestec de produse asemănătoare între ele (izomeri), care în stare pură se prezintă sub forma unui solid cu consistența cerii, dar care, în general, sunt disponibile sub forma unui lichid vâscos cu capacitate mare de reacție. Potrivit RAR, producția mondială din 1996 a depășit 2 500 000 de tone, din care 500 000 au fost produse în UE. În prezența unor polioli cu masă moleculară redusă sau a unor glicoli (sau chiar în prezența apei) și a unui agent de expandare, MDI reacționează extrem de rapid, rezultând spume poliuretanice. Acestea pot fi rigide sau flexibile și au o gamă largă de utilizări în construcții și în alte domenii, ca adezivi, componente structurale, agenți de etanșeizare, umpluturi și masticuri.

7.2

Expunerea consumatorilor rezultă în principal din utilizarea unor spume mono-component, vândute în recipiente spray pentru ca entuziaștii activităților gospodărești de tipul „do it yourself” să umple golurile neregulate din zidăria de ghips sau de cărămidă ori să etanșeizeze cadrul ușilor și ferestrelor nou-montate. Vânzările anuale totale de MDI în acest sector se ridică la 10 000 de tone. Această cantitate este suficientă pentru producția a 36 de milioane de recipiente anual, pentru consumatori, și 134 de milioane de recipiente pentru utilizatorii profesionali. Produsele alternative — de exemplu fibra de sticlă pentru etanșeizarea cadrului ferestrelor — sunt mai dificil de utilizat și ar ridica alte probleme.

7.3

Cuantificarea riscurilor pentru consumatori în ceea ce privește expunerea și sensibilizarea pielii și a căilor respiratorii, bazată pe probe din expunerea la locul de muncă, nu a fost ușoară. Eșantioane ale izomerilor în stare pură sunt greu de obținut. Din cauza reacției foarte rapide a MDI cu apa, având ca produs un solid insolubil inert chimic, este dificilă testarea standard pentru a stabili gradul de pericol. Cantitatea disponibilă este limitată de modul de utilizare de către consumator, și anume pulverizare printr-un tub direcțional dintr-un recipient ținut în mână. Un recipient standard se golește în 2-4 minute. Întărirea rapidă în prezența vaporilor de apă din aer îndepărtează MDI. Produsul de reacție final este un solid inert din punct de vedere chimic și nepericulos. Utilizarea probabilă se produce în circumstanțe excepționale (să se umple sau să se etanșeizeze un anumit orificiu, o ușă sau o fereastră), este rară (pentru cei mai mulți utilizatori) și cu siguranță nu seamănă cu expunerea zilnică la locul de muncă. Ca în toate cazurile de aplicații de tipul „do it yourself”, echipamentul de protecție poate sau nu să fie folosit în mod constant.

7.4

Având în vedere cele de mai sus, nu este surprinzător că, deși există riscuri teoretice, s-a dovedit dificil sau chiar imposibil să se identifice vreun caz de sensibilizare efectivă a pielii sau a căilor respiratorii în cazul publicului larg (sau chiar la locul de muncă, unde se pot aplica măsuri corespunzătoare de protecție). Aceasta înseamnă că este și mai dificil să se identifice un răspuns proporțional, rentabil și practic.

7.5

În acest sens, studiul de impact arată, în mod rezonabil, că se pot distribui mănuși din polietilenă ușoare, ieftine și perfect adecvate odată cu fiecare recipient vândut către publicul larg pentru utilizare ocazională, dar nu și mănuși din neopren sau nitril, așa cum cer aplicațiile industriale. Spre deosebire de mănușile ușoare, măștile anti-praf ușoare, de bumbac, care pot fi distribuite odată cu fiecare recipient, ar fi ineficiente în caz de risc real, în timp ce masca de gaze completă, care protejează împotriva tuturor expunerilor la gaze, ar costa de zece ori mai mult decât recipientul, fără nici o garanție că va fi folosită atunci când este necesar.

7.6

Prin urmare, Comisia propune ca toate recipientele vândute către publicul larg să conțină mănuși de polietilenă (de exemplu împăturite în capac) și ca recipientul să fie etichetat corespunzător cu privire la pericolul (atipic) de reacții alergice la MDI la care se expun cei deja sensibili sau de reacții similare cu cele astmatice (la bolnavii de astmă) sau de reacții cutanate (la cei care au deja probleme dermatologice).

7.7

CESE sprijină prima dintre aceste măsuri, și anume furnizarea de mănuși de polietilenă, care ar trebui purtate în orice caz pentru majoritatea aplicațiilor din categoria „do it yourself”. Dacă se dorește ca această măsură importantă și proporțională să rămână aplicabilă, ar trebui respinsă orice cerință de conformare la standarde mai stricte care ar împiedica distribuirea mănușilor.

7.8

CESE are însă îndoieli cu privire la conținutul etichetării suplimentare propuse, chiar dacă se acordă timpul cuvenit pentru ca aceasta să poată fi introdusă cu costuri moderate. De exemplu, nu este clar cum ar putea ști un membru al publicului larg că „este sensibil la diizocianați, alții decât MDI” — sau de ce ar fi acest lucru atât de important. Așa cum bolnavii cronici de astmă sau dermatite știu bine, aproape fiecare produs gospodăresc sau din categoria „do it yourself” poate provoca o reacție adversă acută. În această situație, o bună ventilație și utilizarea de echipament de protecție (mănuși) sunt ambele importante — ca și recomandarea de a înceta utilizarea produsului de îndată ce apar simptomele unei reacții adverse. Acestea sunt recomandări utile pentru toți consumatorii, indiferent de antecedentele medicale, și trebuie incluse pe etichetă. Dat fiind că recipientele, și deci etichetele, sunt mici, toate aceste recomandări trebuie să fie clare, la obiect și lizibile în condiții normale de utilizare. Dacă sunt necesare instrucțiuni de utilizare sau de siguranță suplimentare, acestea ar trebui incluse într-un pliant însoțitor.

7.9

De asemenea, CESE are îndoieli cu privire la propunerea de la punctul (3), potrivit căreia „Persoanele fizice sau juridice care introduc pe piață pentru prima dată preparate care conțin MDI trebuie ca, în trei ani … să strângă date privind posibilele cazuri de indivizi care au suferit alergii respiratorii … și să pună aceste date la dispoziția Comisiei … conform unui protocol de studiu care să implice centre specializate și care să fie aprobat de Comisie …” pentru a demonstra că nu sunt necesare restricții suplimentare. Dat fiind că MDI este în uz de rutină încă din anii '70 și că, așa cum s-a menționat mai sus, vânzările depășesc în prezent 36 de milioane de recipiente pe an de la producători existenți, care nu sunt afectați de această cerință, este greu să consideri această măsură ca fiind altceva decât o barieră slab justificată în calea intrării pe piață a unor noi producători.

7.10

Raportul studiului de impact al Comisiei explică această cerință ca rezultând din preocuparea exprimată în RAR că „unele riscuri de alergie respiratorie la lucrători … ar putea eventual să fie relevante și pentru consumatori”. Mai departe în același paragraf se afirmă că „informațiile disponibile până în prezent de la centrele de toxicologie par să indice că nu există sau există foarte puține cazuri de alergii respiratorii provocate de produse care conțin MDI”. Oricare ar fi limitările presupuse ale acestui mod de colectare a informațiilor, nu este clar de ce propunerea Comisiei ar fi mai restrictivă. Prin urmare, această propunere pare disproporționată față de un risc recunoscut ca ipotetic și nesusținut de nici o probă rezultată în urma utilizării efective și pe scară largă.

7.11

Prin urmare, CESE recomandă retragerea acestei componente a restricției de comercializare și utilizare. Dacă există încă îndoieli justificate cu privire la siguranța acestor produse care pe termen scurt nu pot fi înlocuite, acestea ar trebui discutate cu producătorii și ar trebui urmate procedeele adecvate de colectare și evaluare a datelor.

8.1

Ciclohexanul este un lichid incolor, fabricat în cantități foarte mari prin hidrogenarea benzenului. Este utilizat aproape în întregime (> 95 %) la sinteza acidului adipic și mai departe la fabricarea nailonului. La nivel mondial, capacitatea actuală de producție depășește 5 000 000 de tone, din care aproximativ 1 500 000 de tone în UE. Procesele se desfășoară în sisteme închise și nivelurile de expunere sunt coborâte. Ciclohexanul apare și în mod spontan în produsele de combustie, inclusiv în fumul de tutun, în țiței și plante, precum și în vaporii de benzină.

8.2

Cicloxanul este utilizat ca solvent pentru, printre altele, a adezivilor de contact pe bază de neopren folosiți în industria pielăriei (încălțăminte), în industria de echipamente auto și cea a construcțiilor. Utilizarea include instalarea de mochete pe suprafețe mari, executată de specialiști, și lucrări asemănătoare pe scară mai mică sau alte aplicații de tipul „do it yourself” executate de publicul larg. Utilizarea pentru adezivi este în UE sub 1 000 de tone pe an.

8.3

Așa cum este cazul cu toate hidrocarburile, o bună ventilație și utilizarea echipamentului de protecție sau de respirație adecvat sunt esențiale. Acestea pot fi garantate la un nivel rezonabil pentru uzul profesional, dar nu și pentru publicul larg. În orice caz, ca și în cazul preparatelor care conțin MDI, proprietățile fizice ale produselor comercializate limitează riscurile în mod semnificativ. Adezivii de contact cu uscare rapidă sunt ideali pentru aplicațiile la scară redusă, dar este extrem de dificil pentru un utilizator non-profesional să îi utilizeze pe scară largă. Prin urmare, limitarea dimensiunilor ambalajului pentru produsele vândute publicului larg pare să fie o soluție adecvată și general acceptată.

8.4

Prin urmare, Comisia propune ca ciclohexanul să fie introdus pe piață drept component al adezivilor pe bază de neopren disponibili la vânzare către marele public în ambalaje care să nu depășească 650 de grame. Toate ambalajele ar trebui marcate cu „A nu se folosi pentru instalarea de mochete” și ar trebui să conțină avertizarea „A nu se folosi în condiții de ventilație slabă”.

8.5

Testele practice pentru scenariile cele mai nefavorabile, de exemplu instalarea unor panouri mari de plută pe un perete interior, sugerează că măsurile propuse limitează în mod adecvat expunerea consumatorilor, care, ca și în celelalte cazuri discutate anterior, este probabil să se producă rar și să fie de scurtă durată. Se pare că nu există dovezi privind raportarea unor incidente reale ca urmare a utilizării adezivilor pe bază de neopren, deși sunt utilizați pe scară largă și de mult timp. În orice caz, măsurile pot fi introduse fără să producă nici un inconvenient nici producătorilor, nici consumatorilor. Prin urmare, CESE sprijină această limitare a comercializării și utilizării ciclohexanului ca fiind proporțională cu riscurile prezentate mai sus.

9.1

Azotatul de amoniu este o substanță solidă, de culoare albă, comercializat sub formă de pelete și care este produs de peste 100 de ani din amoniacul rezultat din gazele naturale. Producția mondială depășește 20 000 000 de tone. Este o substanță importantă ca îngrășământ pe bază de azot și materie primă pentru explozivi. Această din urmă proprietate, precum și accesibilitatea și costul redus, au atras atenția teroriștilor. Sunt necesare și alte componente, de exemplu motorina, dar și acestea sunt ușor de achiziționat. Azotatul de amoniu a fost timp de mulți ani explozivul preferat al IRA și a fost de asemenea utilizat în marile atentate din Oklahoma, World Trade Centre și Bali. Recent, a fost utilizat în atacurile grupurilor extremiste care operează in Londra și în alte capitale europene. Rețetele de fabricare a unor astfel de dispozitive sunt disponibile pe internet. Și o cantitate de 2 kg poate avea efecte devastatoare. Cantități de peste 500 de kg se pare că pot fi obținute fără dificultăți de anumiți membri ai publicului larg, eventual prin cumpărarea repetată a unor cantități mici din magazinele cu articole de grădinărit sau cele de vânzare cu amănuntul. Ținerea sub control a acestei situații este în mod clar dificilă.

9.2

În cazul utilizatorilor profesionali (producători agricoli), controlul se exercită prin menținerea la dimensiuni mari a încărcăturii minime (astfel încât un singur pachet nu poate fi ușor transportat sau eliminat ilegal) și prin impunerea unei supravegheri atente a produsului în toate etapele lanțului de aprovizionare. În forma în care este furnizat în general, azotatul de amoniu este instabil și se poate descompune, devenind inutilizabil. Prin urmare, trebuie depozitat cu grijă și utilizat cât mai curând posibil. Acest lucru limitează cantitățile disponibile pentru deturnare către alte scopuri.

9.3

Azotatul de amoniu poate fi furnizat in mai multe concentrații (% azot) și cu sau fără alte elemente esențiale (de obicei derivați ai fosforului și potasiului). În stare pură conține aproximativ 35 % azot. Pentru a evita vătămarea vegetației este necesar un anumit grad de diluție. Diferitele diluții pot fi produse prin amestecarea componentului activ cu umplutură inertă, cum este creta, sau prin reacții chimice care produc raportul dorit între componentele active. Produsele vândute producătorilor agricoli pot să conțină peste 28 % azot. Aceste îngrășăminte cu conținut înalt de azot sunt controlate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2003/2003, pentru a garanta că eliberează cantitatea necesară de azot și că pot fi utilizați în condiții de siguranță, fără risc de explozie. Îngrășămintele conforme cu aceste standarde pot fi etichetate „îngrășăminte CE” și pot fi comercializate dincolo de frontierele naționale. Îngrășămintele care nu sunt conforme cu standardele nu pot fi comercializate peste frontierele naționale și sunt cunoscute ca „îngrășăminte naționale”. Produsele destinate consumului larg au de obicei un conținut de azot de 20-25 %. Cu cât conținutul de azot este mai scăzut, cu atât sunt mai mari costul transportului pe unitatea de îngrășământ și volumul de substanță care trebuie aplicată pe o suprafață dată. Deși îngrășămintele cu azotat de amoniu sunt considerate esențiale pentru agricultura în scop comercial, nu tot astfel stau lucrurile cu cantitățile mult mai mici vândute către publicul larg prin magazinele de vânzare cu amănuntul, caz în care pot fi înlocuite cu alte produse.

9.4

Din punctul de vedere al unei persoane care dorește să producă explozivi ilegali, cu cât conținutul de azot este mai mare, cu atât este mai bine. Pentru preparatele obținute prin amestecare mecanică, concentrația se poate reface prin simpla solubilizare urmată de recristalizare. Însă refacerea concentrației în amestecurile în care s-au format legături chimice este dificilă sau imposibilă. Potrivit unor experți guvernamentali danezi, azotatul de amoniu a explodat la concentrații în azot coborâte până la 16 %. Cu timp și cu resurse totul este posibil, deși în cele din urmă devin mai atractive rețete concurente, care folosesc materii prime la fel de ușor disponibile. Aceste rețete sunt descrise în Manualul Teroristului și alte resurse de pe internet accesibile publicului larg.

9.5

În urma atentatelor de la Madrid din martie 2004, Consiliul European a elaborat o Declarație privind combaterea terorismului. Aceasta instituie un grup operativ de experți în domeniul securității explozivilor pentru securitatea explozivilor (ESETF), însărcinat cu elaborarea unui plan de acțiune pentru a combate utilizarea dispozitivelor explozive de către teroriști. Elaborarea planului s-a încheiat în iunie 2007. Una din cele 47 de acțiuni specifice constă în instituirea unui comitet permanent de experți pentru precursorii de explozivi (SCEEP). Sunt implicați mai mulți specialiști din sectorul public și din cel privat, cu contribuții ale CEFIC și FECC, reprezentând producătorii și distribuitorii de produse chimice, și EFMA, reprezentând producătorii de îngrășăminte.

9.6

Scopul propunerii examinate aici este de a aduce toate îngrășămintele cu azotat de amoniu vândute producătorilor agricoli (sau distribuitorilor) la standardele stabilite în Regulamentul (CE) nr. 2003/2003 și de a limita conținutul de azot al produselor vândute publicului larg. Dacă propunerea se adoptă, azotatul de amoniu nu va putea fi înlocuit pe piața de desfacere către publicul larg timp de 18 luni de la intrarea în vigoare a deciziei ca substanță sau în preparate care conțin 20 % din masă sau mai mult azot raportat la azotatul de amoniu.

9.7

CESE sprijină pe deplin prima parte a propunerii, și anume ca toate îngrășămintele cu conținut înalt de azot furnizate producătorilor agricoli, comercializate sau nu dincolo de frontierele naționale, să respecte Regulamentul (CE) nr. 2003/2003.

9.8

În ceea ce privește cea de-a doua restricție, privind vânzările către publicul larg, CESE observă că volumul acestora s-ar putea dovedi mai mare cu peste 50 000 de tone decât s-a crezut inițial și că EFMA, în numele producătorilor de îngrășăminte, a acceptat limita de 20 % conținut în azot pentru îngrășămintele obținute prin amestecare mecanică (acelea a căror concentrație se poate reface fără dificultate), dar a propus o limită de 24,5 % pentru amestecurile cu formare de legături chimice (caz în care este mult mai dificil). Dat fiind că discuțiile cu SCEEP continuă, aceasta și alte posibilități necesită o explorare detaliată înainte de finalizarea deciziei. Dacă se urmăresc progrese reale în limitarea accesului la precursorii de explozivi, este esențială existența unui acord și a unui angajament deplin al diferitelor părți interesate, aici fiind incluși producătorii, distribuitorii, magazinele de vânzare cu amănuntul și publicul larg, indiferent de ce se știe despre combaterea terorismului.

9.9

CESE acceptă cu o anumită reținere faptul că Directiva 76/769/CEE a Consiliului este singurul temei juridic aflat la dispoziția Comisiei pe termen scurt și că, în consecință, măsurile au trebuit să fie propuse și discutate în acest mod. Comitetul speră să fie instituit un sistem mai bun odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona de către toate statele membre.

10.1

CESE își exprimă regretul, așa cum a procedat și în avizele privind modificările anterioare ale Directivei 76/769/CEE a Consiliului, că acestea continuă să grupeze produse neînrudite, asupra cărora trebuie luate decizii separate. Aceasta nu este o bună practică și nu servește unui scop util. Cu siguranță nu este un exemplu de bună guvernanță. Comitetul speră că de la 1 iunie 2009 se va institui o procedură îmbunătățită, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 (REACH).

10.2

CESE observă, de asemenea, perioada îndelungată necesară pentru a produce efecte. Prima listă de priorități a fost publicată în mai 1994. Chiar dacă prezenta propunere este abordată în regim accelerat, așa cum este de dorit, va produce puține efecte pe piață până la sfârșitul anului 2010 (și chiar atunci va fi dificil să se constate ce îmbunătățiri s-au înregistrat în materie de sănătate). De asemenea, este dificil ca aceste întârzieri să fie datorate exclusiv producătorilor, cărora li s-a solicitat să furnizeze datele care stau la baza RAR, deoarece datele sunt disponibile de câtva timp. Dacă situația se explică prin lipsa de resurse în cadrul Comisiei, al comitetelor științifice sau a altor organisme sau agenții responsabile cu siguranța publicului, această problemă trebuie abordată înainte de 1 iunie 2009, când volumul de muncă va fi mult mai mare și, în mare parte, fără caracter prioritar.

10.3

CESE sprijină ferm Declarația Consiliului din 2004 privind combaterea terorismului și diferitele acțiuni care i-au urmat și consideră că societății civile îi revine un rol-cheie în acest sens. Prin urmare, speră să fie considerat un interlocutor util și o parte interesată în proces, menționând că sunt în curs de elaborare mai multe avize privind acest subiect. Este esențial să se convină asupra unor acțiuni proporționale cu riscurile și asupra traseelor legislative care ar trebui parcurse pentru a asigura reacții eficiente și oportune din partea celor afectați, pentru obținerea păcii și a securității pe termen lung în cadrul și în jurul Uniunii Europene.

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/19

1.1

Comitetul aprobă decizia privind înființarea întreprinderii comune „Pile de combustie și hidrogen”. Într-adevăr, CESE consideră că relansarea, prin intermediul acestui principiu, a investițiilor din cercetare-dezvoltare printr-o finanțare de tip public-privat poate furniza întreprinderilor un cadru de referință sigur, permițând depășirea fragmentării actuale a finanțării comunitare și coordonarea cercetărilor mult prea adeseori disparate, favorizând astfel eficacitatea acestora.

1.2

Salută alegerea acestui sector, care permite poziționarea simultană în Strategia de la Lisabona și în Obiectivele de la Barcelona privitoare la mijloacele consacrate cercetării și dezvoltării, precum și în alte politici comunitare, destinate în special mediului și dezvoltării durabile.

1.3

Prin avizarea favorabilă a propunerii examinate, CESE subliniază în primul rând importanța acordată de UE strategiei propuse în materie de investiții și de coordonare a cercetărilor. Comitetul consideră că această strategie reprezintă un sprijin important pentru crearea unui spațiu european de cercetare.

1.4

Cu toate acestea, având în vedere multitudinea surselor de finanțare și a participărilor, precum și volumul considerabil de resurse comunitare mobilizate, ar fi oportună o mai bună definire a utilizării și atribuirii produselor finale ale cercetării, în special în ceea ce privește proprietatea intelectuală și chestiunea brevetelor. Definirea insuficientă din prezent a fost deja semnalată de Comitet în avizul său privind crearea întreprinderilor comune IMI și Clean Sky. În cazul prezentei inițiative tehnologice comune (ITC), această insuficiență riscă să se dovedească și mai sensibilă, în măsura în care produsul finit va interesa întreprinderi concurente de pe piață, în special constructorii de automobile.

1.5

În sfârșit, Comitetul consideră că sunt necesare următoarele:

2.1

Propunerea de regulament examinată urmărește să lanseze unul din primele parteneriate europene public-privat în sectorul cercetării și dezvoltării și constituie una din cele șase inițiative tehnologice comune (ITC). Acest parteneriat, denumit întreprinderea comună „Pile de combustie și hidrogen”, are în vedere un sector strategic pentru diversificarea și disponibilitatea viitoare în materie de energie.

2.2

Obiectivul general al acestei întreprinderi comune este de a permite sectorului energetic, statelor membre și Comisiei să-și pună resursele în comun, în avantajul programelor de cercetare respective.

2.3

Spre deosebire de strategia tradițională, prin care proiectele beneficiază de finanțare publică acordată fiecărui caz în parte, ITC vizează programe de cercetare la scară largă și care dispun de obiective de cercetare strategice comune. Această nouă abordare ar trebui să creeze o masă critică pentru cercetarea și inovarea europeană, să consolideze comunitatea științifică din principalele domenii strategice și să armonizeze finanțarea proiectelor, pentru ca rezultatele cercetării să poată fi exploatate mai rapid. ITC se referă la sectoare determinante, în care instrumentele actuale nu au nici importanța, nici rapiditatea necesară pentru a permite Europei să mențină sau să obțină o poziție avantajoasă în concurența mondială. Este vorba despre domenii cărora o finanțare națională, europeană sau privată a cercetării le poate aduce o valoare adăugată considerabilă, în special prin stimularea creșterii nivelului investițiilor private în cercetare și dezvoltare.

2.4

Pilele de combustie sunt convertizoare de energie extrem de eficiente, care permit reducerea considerabilă a generării de gaze cu efecte de seră și de alți poluanți. În plus, permit flexibilizarea paletei energetice, în măsura în care pot funcționa cu hidrogen sau cu alți combustibili, precum gazele naturale, etanolul și metanolul, contribuind astfel în mod decisiv la protecția mediului și la lupta împotriva poluării.

2.5

Fiind vorba despre pilele de combustie și hidrogen, ITC denumită întreprinderea comună „Pile de combustie și hidrogen” își propune să contribuie la dezvoltarea competențelor esențiale în domeniu și să consolideze astfel competitivitatea în Europa. Prezenta propunere asigură cadrul juridic necesar pentru înființarea unei întreprinderi comune de acest tip.

2.6

În plus, întreprinderea comună „Pile de combustie și hidrogen” contribuie la punerea în aplicare a planului de acțiune pentru tehnologiile ecologice (PAET) prevăzut în Comunicarea COM(2004) 38 final, care include această platformă tehnologică printre acțiunile prioritare ale PAET.

3.1

Deficitul de energie și lipsa de siguranță în aprovizionare compromit calitatea vieții cetățenilor și posibilitatea întreprinderilor europene de a rămâne competitive. Acești factori ar putea avea în viitor implicații grave, creând o instabilitate permanentă și creșterea prețurilor resurselor energetice.

3.2

Din aceste motive, pilele de combustie care funcționează cu hidrogen prezintă un interes sporit pentru viitor; într-adevăr, în afară de faptul că permit o diversificare a surselor de energie disponibile, acestea constituie și convertizoare de energie nepoluante, dat fiind că funcționarea lor nu generează decât vapori de apă. Celelalte tipuri de pile de combustie, care utilizează gaze naturale sau alți combustibili fosili, permit de asemenea reducerea emisiilor poluante, datorită randamentului lor superior.

3.3

Adoptarea hidrogenului ca vector energetic flexibil poate contribui la realizarea siguranței în aprovizionarea cu energie și la stabilizarea prețurilor energiei. Într-adevăr, hidrogenul poate fi produs din orice sursă de energie primară și astfel se diversifică paleta combustibililor pentru transporturi, care în prezent depind de petrol în proporție de 98 %.

3.4

La nivel mondial, în 2005, cifra de afaceri a sectorului pilelor de combustie s-a ridicat la aproximativ 300 de milioane EUR, din care numai 12 % pentru Europa; cât despre investițiile în domeniul cercetării, acestea sunt estimate la 700 de milioane EUR, din care 78 % sunt realizate în America de Nord și numai 10 % în Europa.

3.5

Prin urmare, structura actuală a sectorului pilelor de combustie și hidrogen din Europa este cu totul insuficientă, deși UE a investit fonduri publice considerabile, această temă figurând deja în portofoliul de cercetare „Energie și transporturi” din cel de-al șaptelea Program-cadru. Efortul european în materie de cercetare este prea îndepărtat de ceea ce se face în alte regiuni ale lumii; potrivit unui studiu comunitar (proiectul „HyLights” al DG TREN), Europa are în prezent o întârziere de cel puțin cinci ani față de Japonia și America de Nord în ceea ce privește vehiculele echipate cu pile de combustie.

3.6

Fără un impuls nou și concret în domeniul cercetării și dezvoltării, există riscul ca dezvoltarea industrială într-un domeniu atât de important ca acela al pilelor de combustie și hidrogen să acumuleze noi întârzieri față de concurenții mondiali, ceea ce va avea consecințe negative asupra dezvoltării industriale și a ocupării forței de muncă în domeniu.

3.7

Principalele probleme rezultate din analiză și din consultările inițiate de Comisie derivă din complexitatea cercetărilor necesare în domeniu și din absența uni acord complet la nivel comunitar pentru un plan de investiții pe termen lung.

3.8

În această situație, date fiind intervențiile necesare în domeniul inovării, care necesită resurse foarte ample, pare evident că nicio întreprindere și nicio instituție nu poate duce singură la bun sfârșit cercetările necesare.

3.9

Mijloacele disponibile în prezent, în afară de faptul că sunt insuficiente, nu sunt nici utilizate la maximum — demonstrând lacunele programelor și suprapunerile inutile; aceste mijloace nu sunt adecvate finanțării unui program pe scară largă la nivelul UE.

3.10

În plus, sectorul european al pilelor de combustie este insuficient coordonat între diferitele țări și domenii de activitate (medii universitare, noi întreprinderi industriale, IMM-uri de înaltă tehnologie etc.), ceea ce împiedică atât punerea în comun a cunoștințelor și a experienței, cât și obținerea progreselor tehnologice indispensabile îmbunătățirii performanțelor materialelor și reducerii costurilor și apte să răspundă așteptărilor unor noi clienți potențiali.

3.11

Conferirea unei dimensiuni europene cercetării în materie de pile de combustie și cu hidrogen constituie o opțiune impusă; într-adevăr, se pare că aceasta este singura soluție posibilă pentru a face față provocărilor dificile din domeniu.

3.12

Opțiunea pentru o întreprindere comună public-privată ar permite sectorului de cercetare-dezvoltare comunitar să facă saltul spre o cercetare eficientă, care întâmpină astăzi dificultăți în atingerea masei critice indispensabile. Se pare că acest lucru este esențial pentru depășirea actualei fragmentări a programelor de cercetare între diferitele state membre, acestea neputând să atingă masa critică indispensabilă, din lipsa mijloacelor de finanțare a programelor necesare.

4.1

Punctul de referință pentru programele de cercetare este al șaptelea Program-cadru (PC7). Dacă se dorește o economie concurențială și dinamică, este indispensabilă relansarea investițiilor în cercetare-dezvoltare.

4.2

Regulamentul examinat aici pare coerent cu politicile comunitare în materie de cercetare și cu Strategia de la Lisabona (competitivitate), precum și cu Obiectivele de la Barcelona (cheltuieli destinate cercetării) care prevăd o investiție de 3 % din PIB până în 2010.

4.3

În plus, regulamentul este coerent cu comunicarea Comisiei referitoare la inițiativa „O politică energetică pentru Europa”, lansată în ianuarie 2007, precum și cu planul strategic european pentru tehnologii energetice (planul SET) pentru care Comitetul elaborează în prezent un aviz (1) și care trebuie să constituie baza orientărilor în materie de tehnologii energetice pentru deceniul următor. De asemenea, este coerent cu alte domenii ale acțiunii comunitate, cum sunt mediul și dezvoltarea durabilă.

5.1

Propunerea de regulament al Consiliului de înființare a întreprinderii comune „Pile de combustie și hidrogen”, COM(2007) 571 final, se referă la dispozițiile celui de-al 7-lea Program-cadru (PC7), obiect al Deciziei 1982/2006/CE, care prevăd o contribuție comunitară la constituirea de parteneriate public-private pe termen lung, la scară europeană, în sectorul cercetării.

5.2

Aceste parteneriate sub formă de ITC (inițiative tehnologice comune) înlocuiesc fostele „platforme tehnologice europene” (PTE).

5.3

Prin Decizia 2006/971/CE privind programul specific „Cooperare”, Consiliul a subliniat necesitatea instituirii parteneriatelor public-private și a evidențiat șase sectoare în care inițiativele tehnologice comune ar putea relansa cercetarea europeană:

5.4

În contextul acestei strategii generale, propunerea de regulament examinată [COM(2007) 571 final] prevede aplicarea inițiativei tehnologice comune în cazul pilelor de combustie și a celor cu hidrogen prin intermediul creării unei întreprinderi comune, denumite întreprinderea comună „Pile de combustie și hidrogen”.

5.5

Întreprinderea comună trebuie considerată organism internațional cu personalitate juridică, în sensul articolului 22 din Directiva 2004/17/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 și al articolului 15 din Directiva 2004/18/CE. Aceasta va avea sediul la Bruxelles, iar activitățile sale se vor încheia la 31 decembrie 2017, în afara cazului de prorogare decisă de Consiliu și modificând regulamentul examinat.

5.6

Principalele obiective ale planului Comisiei de a înființa această întreprindere comună sunt expuse în detaliu la articolul I.2 din statutul întreprinderii comune, anexat la propunerea de regulament examinată aici:

6.1

Propunerea constă într-un regulament al Consiliului la care este anexat statutul întreprinderii comune. Aceasta are ca temei juridic articolul 171 din tratat. Întreprinderea comună va fi un organism comunitar, al cărui bilanț va intra sub incidența articolului 185 din Regulamentul (CE Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului. Prin urmare, trebuie să se țină seama de faptul că această inițiativă, prin însăși natura sa, implică parteneriatele public-private care beneficiază de o contribuție a sectorului privat cel puțin egală cu aceea a sectorului public.

7.1

Membrii fondatori ai întreprinderii sunt:

7.2

După crearea întreprinderii comune, o grupare științifică reprezentând organismele de cercetare fără scop lucrativ ar putea deveni membru, cu condiția instituirii în prealabil a unei entități însărcinate să reprezinte comunitatea de cercetare.

8.1

Costurile administrative ale întreprinderii comune, detaliate la articolul 5 din regulament, sunt finanțate în mod egal de membrii fondatori.

8.2

Costurile de funcționare inerente sectorului cercetare-dezvoltare sunt finanțate în comun, prin contribuția financiară a Comunității și prin contribuțiile în natură ale entităților juridice de drept privat care participă la întreprindere. Contribuția entităților de drept privat trebuie să corespundă unei sume cel puțin echivalente cu contribuția Comunității.

8.3

Contribuția maximă a Comunității, fie că este cu titlu de costuri administrative, fie de funcționare a întreprinderii comune, este de 470 de milioane EUR. Comitetul apreciază că suma ar fi putut fi mai mare, dată fiind importanța cercetărilor care fac obiectul acestei ITC. În plus, costurile administrative sunt estimate la o sumă maximă de 20 de milioane EUR. Aceste fonduri provin din programul specific „Cooperare”, care pune în aplicare cel de-al șaptelea Program-cadru pentru cercetare și dezvoltare tehnologică, în conformitate cu dispozițiile articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002.

8.4

În cazul în care se constituie o grupare științifică (a se vedea punctul 7.2), contribuția sa se fixează la 1/12 din costurile administrative, cu reducerea corespunzătoare a contribuției Comisiei.

8.5

Cu excepția cazului în care se asigură finanțarea după 2013 (data închiderii celui de-al șaptelea Program-cadru), vor continua, în anii 2014-2017, numai proiectele pentru care a fost semnată o convenție de subvenționare cel târziu până la 31 decembrie 2013.

9.1

CESE sprijină decizia de a constitui întreprinderea comună „Pile de combustie și hidrogen” și aprobă propunerea de regulament COM(2007) 572 final referitoare la aceasta. Comitetul ține să sublinieze în primul rând importanța pe care o are pentru Uniunea Europeană strategia propusă în materie de investiții și coordonare a cercetării, care conduce, în cazul acestei ITC, la accelerarea diversificării mixului energetic, în special în ceea ce privește sectorul transporturilor (6).

9.2

De altfel, așa cum a afirmat deja în avize privind alte reglementări rezultate din Decizia 2006/971/CE a Consiliului privind programul specific „Cooperare”, CESE consideră că relansarea investițiilor în cercetare-dezvoltare constituie un instrument adecvat pentru a furniza întreprinderilor un cadru de referință sigur, care să permită depășirea actualei fragmentări a finanțărilor comunitare și evitarea dispersării programelor.

9.3

CESE a susținut de la început cu vigoare, în numeroase avize, necesitatea ca angajamentul UE în cercetare și dezvoltare să fie din ce în ce mai puternic. Fiind în imposibilitatea de a cita toate aceste intervenții, ne limităm la a le reaminti pe ultimele două, aprobate cu o largă majoritate în ultima sesiune plenară, din 24 și 25 octombrie 2007, referitoare la întreprinderile comune Clean Sky și ENIAC.

9.4

Pe plan general: în Avizul (7) privind Cartea verde — Spațiul European de Cercetare: perspective noi, CESE confirmă că „sprijină obiectivul creării de infrastructuri de cercetare de clasă mondială în domeniile științifice și tehnologice, dar [că] acestea trebuie să beneficieze apoi de o finanțare durabilă și fiabilă”, reamintind totodată că „implicarea centrelor universitare și a institutelor corespunzătoare din statele membre, […] precum și implicarea activă a industriei, în cazul proiectelor tehnice” reprezintă „condiția principală pentru succesul și scopul acestei infrastructuri”.

9.5

Pe plan specific: în Avizul (8) privind Comunicarea Comisiei către Consiliu și către Parlamentul European „Raport asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanților și a altor carburanți regenerabili în statele membre ale Uniunii Europene”, CESE a susținut cu tărie importanța dezvoltării unor programe de cercetare în domeniul abordat de prezentul regulament.

9.5.1

Comitetul menționează în acest aviz că apreciază ca „necesară acordarea unei atenții deosebite cercetării în sectorul biocarburanților, în special al celor din a doua generație, fără a renunța la alte posibilități, cum ar fi cele legate de dezvoltarea hidrogenului solar sau a hidrogenului rezultat din tratarea biomasei”.

9.5.2

Apoi afirmă că, deși „cercetările continuă în ceea ce privește producerea hidrogenului din biomasă, în special prin recurgerea la biotehnologii, sau din surse de energie regenerabile, posibilitatea de utilizare pe scară largă și de comercializare a vehiculelor pe bază de hidrogen depinde, de asemenea, de costul ridicat al achiziționării de pile de combustie” și declară în încheiere că, „pentru ca hidrogenul să devină o sursă de energie alternativă viabilă din punct de vedere economic, este necesară reducerea costurilor de producție”. Comitetul consideră că este necesară susținerea cercetării în domeniul tehnologiilor legate de celulele de biocombustie (biofuel cells), adică pilele cu combustibil biologic care utilizează biocatalizatori pentru a converti energia chimică în energie electrică.

10.1

În ceea ce privește sistemul creat, de finanțare multiplă și compozită, precum și volumul important de resurse comunitare mobilizate, Comitetul consideră că ar fi oportună o mai bună definire a utilizării și atribuirii produselor finale ale cercetării. Din acest motiv și chiar cu riscul de a deveni unul din punctele sensibile ale aplicării și funcționării întreprinderii comune „Pile de combustie și hidrogen”, chestiunea brevetelor și a proprietății intelectuale astfel cum este definită la articolul 17 din proiectul de regulament sau la articolul 1.24 din anexa la statutul întreprinderii, care se limitează la a invoca numai principii, ar merita să fie dezvoltată cu mai multă precizie și să devină mai explicită. Definirea insuficientă din prezent a fost deja semnalată de Comitet în avizul său privind crearea întreprinderilor comune IMI și Clean Sky. În cazul prezentei ITC, această insuficiență riscă să se dovedească și mai sensibilă, în măsura în care produsul finit va interesa întreprinderi aflate în concurență directă pe piață, în special constructorii de automobile, din care mulți vor fi prezenți în întreprinderea comună. În acest sens, dată fiind finanțarea comunitară importantă, ar fi adecvat să fie luate în considerare mecanisme care promovează rentabilitatea europeană sau, cel puțin, să se menționeze această preocupare în documentul examinat aici.

10.2

Așa cum se menționează la punctul 5.2, ITC provin din fostele „platforme tehnologice europene” (PTE). Totuși, acestea din urmă nu și-au atins uneori obiectivul care le-a fost fixat, cel de relansare strategică a cercetării europene. Crearea ITC se justifică în special prin dificultățile presupuse cu care s-au confruntat PTE, al căror rol era, în substanță, de a aduce o contribuție esențială domeniului, în materie de competitivitate.

10.2.1

În acest context, CESE deplânge absența din propunerea Comisiei a unui cadru mai detaliat privind lucrările efectuate anterior de platformele tehnologice europene (PTE); nu se face niciun bilanț, nu se evocă rezultatele obținute și nu se menționează nicio referință bibliografică. Un bilanț atent întocmit, în scopul de a stabili cu precizie cauzele dificultăților presupuse cu care s-au confruntat PTE, ar fi ajutat la evitarea dificultăților în noul dispozitiv.

10.3

Pentru realizarea obiectivelor ce revin ITC „Pile de combustie și hidrogen” și maximizarea potențialului acestui nou dispozitiv, CESE consideră că sunt necesare următoarele:

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/24

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/24

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/25

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/25

1.1

Comitetul Economic și Social European (CESE) afirmă că o abordare integrată a rețelelor transeuropene (RTE) constituie una din metodele care permit atingerea obiectivului dezvoltării durabile a Uniunii Europene.

1.2

Comitetul este convins că o abordare integrată a rețelelor transeuropene permite accelerarea realizării infrastructurilor prevăzute în materie și reducerea costurilor de construcție în raport cu cele care ar fi trebuit suportate dacă ar fi fost adoptată o abordare care nu ar fi ținut cont de efectul sinergiilor posibile între diferitele rețele.

1.2.1

Având în vedere observațiile de mai sus, Comitetul invită Comisia Europeană (CE) să prezinte propuneri de extindere a sferei sprijinului financiar acordat abordărilor integrate, sub forma unui „fond pentru abordări integrate”, care să cuprindă rețelele transeuropene (în sens larg, adică inclusiv ramificațiile rețelelor) înainte de a interveni următoarea analiză intermediară.

1.3

Analizând condițiile în care este posibilă realizarea eficientă a unei abordări integrate a rețelelor transeuropene în dimensiunea lor globală, Comitetul consideră că pentru obținerea sinergiei este necesară convergența sectoarelor (1). În opinia Comitetului, o altă condiție importantă pentru a obține o eficiență mai mare a abordării integrate este realizarea, în cel mai scurt timp, a structurii fundamentale a acestui tip de rețea.

1.4

Cu referire directă la conținutul comunicării Comisiei, Comitetul ajunge la concluzia că este necesar să fie extins printr-o analiză care ar urma să studieze în ce măsură aderarea recentă la UE a 12 state membre poate influența posibilitățile și domeniul de aplicare a abordării integrate în aceste țări.

1.5

Comitetul subliniază că abordarea integrată a rețelelor transeuropene este deosebit de importantă în ceea ce privește următoarele aspecte:

1.6

Comitetul este de părere că în inițiativele paneuropene, ca și în cele la scară națională, studiile științifice capătă o importanță deosebită pentru a reuși ca abordarea integrată a rețelelor transeuropene să producă cele mai bune efecte. În această privință, Comitetul afirmă că în prezent aceste investigații se caracterizează printr-o compartimentare pe teme și sectoare. De aceea, invită Comisia și Consiliul să programeze și să lanseze, în toate domeniile cercetării științifice europene, pe întreg teritoriul, programe europene de cercetare și de aplicare a sinergiilor de toate tipurile între diferitele rețele care compun structura generală a rețelelor transeuropene.

1.7

Dat fiind că în anumite țări din UE există deja o „osatură” alcătuită din rețelele de fibră optică, care au fost instalate pentru a răspunde necesităților tehnice ale altor infrastructuri naționale (cum sunt rețelele electrice sau feroviare), Comitetul este convins că, în cadrul realizării unei abordări integrate, ar trebui intensificată exploatarea comercială a acestor rețele de fibră optică (servicii de telecomunicații, transmisie de date etc.).

1.7.1

În același timp, Comitetul consideră că, în privința dezvoltării intense a infrastructurilor locale (comunale) în numeroase state ale UE și ținând seama de abordarea integrată, trebuie profitat de construirea acestor noi echipamente pentru a accelera dezvoltarea rețelelor de acces din fibre optice și pentru a realiza infrastructuri comunale inteligente (2), dintre care ar trebui să facă parte hărțile integrate SIG (3). Astfel va deveni posibil să se realizeze o abordare integrată a rețelei de infrastructură comunală datorită unui sistem informatic (sistemul de gestionare inteligentă a infrastructurii).

1.8

Comitetul sugerează ca, în proiectele sale privitoare la o abordare integrată a rețelelor transeuropene, Comisia să ia în considerare tehnologiile integrate pentru gaze din surse regenerabile și pentru producția de energie care protejează mediul. Datorită acestor tehnologii, care apropie generarea de energie electrică de destinatarul final, este posibilă reducerea emisiilor de dioxid de carbon.

1.8.1

În cadrul acestui demers, trebuie urmărită obținerea de rezultate în termeni de sinergie, de coordonare și de economii care pot fi obținute prin dezvoltarea biotehnologiilor și a tehnologiilor de prelucrare a gazelor.

1.9

Studiind problema sinergiilor posibile în materie de rețele transeuropene de energie din perspectiva statelor baltice, membre noi ale UE, Comitetul este de părere că, în contextul unei abordări integrate, trebuie adoptată una din măsurile care poate fi adoptată rapid și a întreprinde unificarea sistemelor din aceste țări cu sistemele din restul UE printr-un pod energetic. Cu toate acestea, este important ca pe termen mai lung (2020) rețelele de transmise existente să nu genereze costuri nerecuperabile (4).

2.1

Dezvoltarea, conectarea, o mai bună integrare și coordonare a infrastructurilor europene de energie, de transport și de telecomunicații reprezintă tot atâtea obiective ambițioase care sunt evocate în tratat (5) și în orientările integrate pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă rezultate din Strategia de la Lisabona (6).

2.2

În articolele 154, 155 și 156 din tratat și în orientările integrate pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă au fost introduse obiective care privesc dezvoltarea infrastructurilor europene de energie, de transport și de telecomunicații, conexiunea acestora și îmbunătățirea integrării și a coordonării lor.

2.3

Pe baza dispozițiilor astfel reluate în tratat și în orientările menționate mai sus s-a născut ideea de a constitui rețele transeuropene de transport, de energie și de telecomunicații, care ar urma să constituie sistemul sanguin al economiei comunitare.

2.4

În iulie 2005, preocupată ca funcționarea rețelelor transeuropene să dea cele mai bune rezultate posibile, îndeosebi din punctul de vedere al creșterii competitivității Uniunii Europene, Comisia Europeană a atribuit unui grup de coordonare consacrat anume acestei sarcini mandatul de a defini o abordare comună, destinată unei mai bune coordonări a diferitelor intervenții comunitare care au drept scop sprijinirea realizării de rețele transeuropene de transport, de energie și de telecomunicații.

2.4.1

Grupul de coordonare s-a dedicat în special următoarelor probleme:

2.5

Avizul CESE care poate fi citit mai jos are ca obiect Comunicarea Comisiei [COM(2007) 135 final] „Rețele transeuropene: spre o abordare integrată”, care a fost elaborată în urma lucrărilor grupului de coordonare.

3.1.1

De la ultima extindere a Uniunii Europene, în 2007, RTE-T conțin 30 de proiecte prioritare, care vor fi realizate până în 2020. De altfel, Comisia a subliniat recent necesitatea extinderii lor către țările vecine (7).

3.1.2

Realizarea acestor mari proiecte a suferit întârzieri în raport cu calendarul inițial. Chiar dacă anumite șantiere importante au fost deja sau sunt pe cale de a fi finalizate (8), nu este mai puțin adevărat că ritmul de realizare a axelor de transport considerate ca fiind prioritare este încă prea lent. CESE descrie în detaliu cauzele acestei stări de fapt într-un aviz din proprie inițiativă (9).

3.1.3

Dintre aceste 30 de proiecte prioritare, 18 sunt feroviare și altele două privesc navigația internă și transportul maritim. Modurile de transport care protejează cel mai mult mediul beneficiază deci de o prioritate deosebită. Hărțile care figurează în documentul elaborat de Societatea Ecorys pentru Comisia Europeană (10) arată care este stadiul curent al celor 30 de proiecte prioritare și stadiul la care trebuie să ajungă la expirarea perioadei acoperite de cadrul financiar multianual, în 2013. O analiză a acestor documente arată în ce măsură această rețea rămâne incompletă.

3.1.4

Comunicarea Comisiei care face obiectul prezentului aviz recapitulează creditele care au fost destinate realizării RTE-T pentru perioada de programare financiară 2000-2006 și prezintă mecanismele de finanțare care s-au aplicat în cadrul financiar multianual 2007-2013. În timpul acestei perioade financiare, alocarea directă din bugetul comunitar pentru dezvoltarea rețelelor transeuropene de transport se ridică la 8,013 miliarde EUR.

3.1.5

În timpul perioadei de programare 2007-2013, FEDR și Fondul de Coeziune vor continua să fie principalele surse de intervenție ale UE pentru a cofinanța proiectele rețelei transeuropene de transport. În general, contribuția comunitară la realizarea acestora ar trebui să se concentreze asupra secțiunilor transfrontaliere și a punctelor de strangulare.

3.1.6

Banca Europeană de Investiții va continua finanțarea de infrastructuri de transport prin împrumuturi și prin intermediul unui instrument de garanție specific, dotat cu 500 de milioane EUR provenind din fonduri proprii ale BEI și alte 500 de milioane EUR de la bugetul rețelei transeuropene de transport (adică 6,25 % din bugetul său total).

3.2.1

În ianuarie 2007, în „Programul de interconexiune prioritară”, Comisia a evaluat stadiul proiectelor de interes european. În ceea ce privește energia electrică, cele care sunt realizate în conformitate cu programul nu sunt numeroase (12 din 32), și doar cinci au fost încheiate efectiv (11).

3.2.2

În ceea ce privește gazele, situația pare mai bună: din zece proiecte, șapte ar trebui să fie date în exploatare în perioada 2010-2013. Din altă perspectivă, trebuie subliniat totuși că este întârziată realizarea a 29 de terminale de gaze naturale lichefiate (GNL) (12) și rezervoare de gaze, întrucât s-a renunțat la construirea a nouă terminale, iar lucrările la alte cinci au fost suspendate.

3.2.2.1

Drept cauză principală a acestor întârzieri și deficiențe, Comisia a invocat complexitatea planificării și a procedurilor de obținere a permiselor. Printre alte motive, vom sublinia opoziția opiniei publice, sursele de finanțare insuficiente și structura cu integrare verticală pe care o prezintă întreprinderile din sectorul energetic.

3.2.3

UE va trebui să investească cel puțin 30 de miliarde EUR în infrastructuri până în 2013 (6 miliarde pentru rețelele de energie electrică, 19 miliarde pentru conductele de gaze și 5 miliarde pentru terminalele GNL), dacă intenționează să își realizeze în totalitate prioritățile enunțate. Sunt indispensabile investiții nu doar în domeniul legăturilor transfrontaliere, ci și în sectorul producției de energie.

3.2.4

Investițiile care privesc rețeaua transeuropeană de energie beneficiază de sprijin financiar din fondurile bugetului comunitar, care nu poate fi acordat decât în cazuri specifice și strict justificate. Este vorba de linia bugetară destinată exclusiv finanțării rețelelor transeuropene sau de resurse provenite din Fondurile Structurale și din Fondul de Coeziune, care reprezintă mai mult de o treime din volumul cheltuielilor comunitare și sunt destinate finanțării dezvoltării regionale, îndeosebi în domeniul rețelelor de energie.

3.2.5

Faza de realizare a investițiilor este finanțată și cu ajutorul altor instrumente financiare (fonduri, împrumuturi). Banca Europeană de Investiții este sursa principală de finanțare a rețelelor transeuropene. Cumulate, diferitele contracte de împrumuturi destinate finanțării totalității rețelelor transeuropene au atins pentru perioada cuprinsă între 1993 și sfârșitul anului 2005 o valoare totală de 69,3 de miliarde EUR, din care 9,1 miliarde au fost afectate rețelelor de energie.

3.3.1

În ceea ce privește realizarea, dintre toate rețelele din care se compun RTE, cele de telecomunicații (e-RTE) sunt cele mai avansate. Deschiderea progresivă a serviciilor de telecomunicații spre concurență, începând cu anul 1988, a avut efecte considerabile. Acest mediu mai concurențial a stimulat investițiile, inovarea și emergența unor noi servicii, antrenând o scădere importantă a prețurilor pentru consumatori.

3.3.2

Investițiile se concentrează în prezent asupra modernizării rețelelor existente, în vederea tranziției spre generația următoare, extinderea utilizării telefoanelor mobile de a treia generație și alte servicii de conexiune fără fir, precum și echiparea zonelor rurale din UE pentru banda largă.

3.3.2.1

Aceste investiții se pot sprijini pe instalarea de rețele de fibră optică, pentru care costurile lucrărilor de geniu civil și de cablare în interiorul clădirilor reprezintă 70 % din cheltuielile de consum. Construirea de linii feroviare, de străzi sau de conducte poate facilita situarea lor în zonele necorespunzător deservite în acest sens.

3.3.3

Una dintre problemele majore în ceea ce privește rețelele transeuropene de telecomunicații constă în absorbția disparităților în materie de acces la banda largă care se manifestă între zonele urbane și rurale. În acest sens, statele membre au fost obligate să ia măsuri concrete și să definească obiectivele în vederea reducerii acestor decalaje până în 2010.

3.3.4

Pentru a pune în aplicare o planificare coerentă și pentru a completa acoperirea în bandă largă, trebuie coordonate și integrate mai mult diferitele surse de finanțare (Fonduri Structurale, fonduri de dezvoltare rurală, fonduri RTE și finanțări naționale).

3.4.1

Un prim exemplu de sinergie în domeniul RTE constă în asocierea rețelelor feroviare și rutiere (13). Avantajele rezultate sunt prezentate în Comunicarea Comisiei „Extinderea principalelor axe transeuropene de transport către țările învecinate — Orientări pentru transportul în Europa și în regiunile învecinate” (14). Cele mai semnificative sunt: o mai bună utilizare a spațiului, realizarea comună de lucrări de construcție, o atenuare a impactului vizual și a fragmentării peisajului și luarea de măsuri care să reducă efectele infrastructurilor comune (protecția antizgomot, viaductele pentru fauna mare și mică). Pe de altă parte, această combinație de infrastructuri deschide reale posibilități de diminuare a costurilor și a efectului negativ asupra mediului.

3.4.2

Au fost comandate studii (15) cu privire la posibilitățile de dezvoltare a altor combinații de rețele, cum ar fi trecerea unei linii de înaltă tensiune printr-un tunel feroviar sau instalarea unor cabluri de telecomunicații, îndeosebi cabluri de fibră optică, de-a lungul unei linii de cale ferată. Problema a fost examinată din punctul de vedere al fezabilității tehnice, al impactului financiar asupra proiectelor și a complexității procedurilor. În urma acestei analize s-a ajuns la concluzii, prezentate în continuare.

3.4.2.1

Exceptând combinația gazoductelor cu alte infrastructuri, a căror fezabilitate tehnică pare dificilă ținând cont de amploarea perimetrelor de securitate necesare, există reale avantaje în a combina RTE între ele.

3.4.2.2

Cele mai promițătoare sunt sinergiile între rețelele de telecomunicații și cele de transport. Este posibilă optimizarea fiecărei rețele de transport, prin dotarea acesteia cu o rețea proprie de comunicație, utilizată pentru administrare. În majoritatea cazurilor, rețelele de cale ferată și rutiere dispun deja de asemenea rețele de comunicație. În anumite cazuri, capacitatea excedentară a acestora din urmă este utilizată în alte scopuri, de exemplu transmisia de date.

3.4.2.3

În prezent rareori se întâmplă ca încă de la începutul construcției unei infrastructuri să aibă loc o căutare sistematică de sinergii între rețeaua de gestionare a acesteia și o rețea de telecomunicații.

3.4.2.4

O soluție interesantă s-ar putea dovedi crearea de interconexiuni între rețelele de electricitate și infrastructurile de transport și de telecomunicații, cum ar fi cablurile de înaltă tensiune montate de-a lungul acostamentelor canalelor și râurilor, interconexiunile de joasă tensiune (2 × 25 kV) prin cabluri de-a lungul căilor ferate de mare viteză sau interconexiunile mai sistematice de linii de înaltă tensiune subterane (300-700 kV) în fantele rețelelor de transport. Acțiunile propuse nu rezolvă nevoia imediată de interconectare a rețelelor naționale de înaltă tensiune, dar sugerează o dispunere mai fină a rețelelor electrice naționale într-un orizont de timp mai îndepărtat, în ritm cu durata de realizare a marilor proiecte de infrastructură.

3.5.1

Strategia de la Lisabona pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă invită la realizarea de rețele transeuropene într-o abordare compatibilă cu dezvoltarea durabilă.

3.5.2

Printre proiectele prioritare din rețeaua transeuropeană de transport (RTE-T) predomină inițiativele care favorizează moduri de transport mai favorabile mediului și mai puțin consumatoare de energie, precum cele feroviare sau pe calea apei. Realizarea rețelei transeuropene de transport va avea un impact pozitiv asupra mediului. În ritmul actual, emisiile de CO2 generate de transporturi în 2020 vor fi mai mari cu 38 % în raport cu nivelurile actuale. Comisia consideră că finalizarea celor 30 de axe prioritare va încetini această creștere cu aproximativ 4 %, adică o reducere a emisiilor de CO2 cu 6,3 milioane de tone pe an.

3.5.3

Interconexiunile rețelelor energetice naționale și conexiunile surselor de energie regenerabile vor permite optimizarea utilizării capacităților în fiecare stat membru și, prin urmare, reducerea impactului negativ asupra mediului.

3.5.4

Legislația comunitară în materie de protecție a mediului fixează un cadru clar în care trebuie să fie realizate proiectele mari. Orientările comunitare pentru dezvoltarea rețelei transeuropene de transport fac trimitere la acesta în mod explicit (16). Fiecare nou program legat de rețelele transeuropene trebuie să fie supus unei analize strategice de mediu (17) și fiecare proiect trebuie să fie evaluat separat (18). Există și posibilitatea de a utiliza aceste analize drept cadru de studiu pentru găsirea unor posibile sinergii.

3.5.5

Fiecare proiect în parte trebuie să respecte legislația comunitară privind zgomotul, apa și protecția florei și faunei (19).

3.5.6

Dacă nici una dintre soluțiile de substituție dintr-un proiect declarat de utilitate publică nu constituie o soluție mai bună și conformă cu legislația comunitară, pot fi adoptate măsuri compensatorii, care să permită realizarea proiectului compensând totodată eventualul efect negativ.

3.6.1

Problema articulării fondurilor pentru realizarea rețelelor transeuropene constituie un punct aflat la originea unor probleme grave, și chiar a unor conflicte. Comisia s-a preocupat întotdeauna de problema cumulului, pentru același proiect, de finanțări comunitare provenind din diferite surse. Curtea de Conturi a pus în evidență această problemă în rapoartele sale privind construcția rețelelor transeuropene de către Comisie.

3.6.2

În comunicarea care face obiectul prezentului aviz al Comitetului, grupul de coordonare ajunge la concluzia că trebuie exclusă orice posibilitate de cumulare a subvențiilor din mai multe fonduri comunitare. Pentru a garanta transparența bugetară și din preocupare pentru o bună gestiune financiară, regulamentul financiar și actele de bază sectoriale adoptate sau în curs de adoptare exclud cumulul de diferite instrumente financiare comunitare pentru același proiect.

3.6.3

Comunicarea aduce și o altă informație esențială, cu efect capital asupra investițiilor privind rețelele transeuropene, și anume că nici o cheltuială angajată în cadrul unui proiect aparținând unui program operațional care beneficiază de ajutoare financiare cu titlu de Fonduri Structurale sau Fond de Coeziune nu poate face obiectul unei finanțări pe calea altor instrumente comunitare.

3.6.3.1

Prin urmare, atunci când cheltuielile, de exemplu, pentru echipamente din Sistemul European de Gestionare a Traficului Feroviar (ERTMS) sau pentru electrificarea unei linii de cale ferată nu beneficiază de asistență financiară din Fondurile Structurale sau Fondul de Coeziune, acestea pot fi finanțate din fonduri alocate rețelelor transeuropene. Construirea unei căi ferate ar putea fi finanțată de Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) sau de Fondul de Coeziune. De asemenea, ar fi posibilă segmentarea proiectelor în tronsoane regionale, care ar putea fi cofinanțate fie de FEDR, fie de Fondul de Coeziune, fie de fondurile alocate rețelelor transeuropene.

4.1.1

Dezvoltarea tehnologiilor pe bază de gaze pentru generarea energiei electrice (tehnologii mixte (20), cogenerare (21)) antrenează o creștere a riscului suportat de investițiile din domeniul rețelelor de energie electrică (transmiterea acesteia fiind înlocuită de transportul gazelor naturale și de dezvoltarea unei cogenerări pe bază de gaze la nivel local, cogenerare la scară redusă, micro-cogenerare).

4.1.2

Extinderea noilor tehnologii de transport al gazelor antrenează o creștere a riscului pentru investițiile efectuate în sectorul rețelelor de gaze: în loc să fie transportate prin rețea, gazele naturale sunt transportate pe mare sau pe căi rutiere, utilizând tehnologiile de comprimare (gaze naturale comprimate, GNC) (22) și de lichefiere (gaze naturale lichefiate, GNL).

4.1.3

Convergența dintre sectorul energiei electrice și cel al gazelor (întreprinderile din aceste sectoare), adică apropierea regimurilor de proprietate, a administrării și a organizării lor, reprezintă o premisă obligatorie pentru un demers tehnologic integrat în domeniul exploatării gazelor naturale, al producerii de energie electrică și de căldură. Din acest motiv este necesar să se depășească abordarea sector cu sector, renunțând la excluderea reciprocă existentă între electricitate și gazele naturale. Este deosebit de important să se accelereze convergența dintre sectoarele energiei electrice și cel al gazelor naturale în noile state membre din Europa Centrală și de Est, ținând seama de consecințele sociale care apar întotdeauna în statele membre, fie că sunt „noi” sau „vechi”.

4.2.1

Într-o parte din țările UE, dintre care unele chiar aparținând grupului noilor state membre (de exemplu, în Polonia), au fost construite rețele foarte mari de fibră optică pentru aplicații tehnologice, în acest caz pentru energia electrică (23) sau pentru calea ferată (24). Exploatarea rețelelor în scopuri comerciale progresează (25) fără incidente, dar marele lor potențial de integrare nu este utilizat deocamdată. Surse neexploatate se regăsesc și în sectorul gazelor naturale, ca să îl menționăm doar pe acesta. Totuși, principalul potențial în integrarea în rețeaua de telecomunicații a rețelelor tehnologice de fibră optică destinate diferitelor infrastructuri (electricitate, căi ferate), astfel încât să constituie o rețea de acces eficientă.

4.2.2

Numeroase state UE, și îndeosebi noi state membre, se găsesc într-o fază în care își dezvoltă intens infrastructurile comunale, precum aducțiunile de apă și alte conducte, care beneficiază de o cofinanțare comunitară, în special din Fondul European de Dezvoltare Regională și din Fondul de Coeziune. Această situație oferă șansa unică de a integra în aceste infrastructuri rețelele de acces de fibră optică. Pentru zonele rurale și micile orașe din Europa, aceasta reprezintă ocazia de a face un salt în civilizație. Pentru a încuraja în mod eficient realizarea concretă a integrării de care vorbim, am putea institui măsuri de promovare a dispozitivelor de alocare a fondurilor comunitare în scopul dezvoltării infrastructurilor comunale, de exemplu prin încurajarea construcției de infrastructuri integrate.

4.2.3

Rețeaua de acces de fibră optică poate servi drept bază pentru realizarea unei infrastructuri comunale inteligente, care să acopere coordonarea (tehnică) a diverselor componente (inteligente) ale acestor infrastructuri (aducțiuni de apă, conducte, transport, securitate publică) precum și gestionarea lor (în materie de control tehnic și pe piața serviciilor). Din asemenea infrastructuri comunale inteligente ar trebui să facă parte o hartă integrată SIG (hartă administrată de comună sau de district, accesibilă întreprinderilor implicate în infrastructurile care funcționează pe teritoriul său). Aceste hărți sunt cele care conțin în prezent cel mai mare potențial pentru integrarea infrastructurilor comunale.

4.3.1

Tehnologiile gazelor din surse regenerabile (tehnologii de cogenerare (26) la scară mică, bazate pe gazeificarea biomasei produse de marile exploatații agricole) oferă posibilitatea de a limita expansiunea rețelelor de energie electrică și pierderile aferente, precum și de a exploata mai bine energia primară, reducând astfel emisiile de dioxid de carbon.

4.3.2

O categorie foarte importantă a tehnologiilor integrate este cea a tehnologiilor energetice care protejează mediul (tehnologii de cogenerare și pe bază ecologică), axate pe producerea de energie (energie electrică și căldură) precum și pe valorificarea deșeurilor, prin reutilizarea deșeurilor (menajere sau rezultate din producția agricolă sau din procesele din industria agro-alimentară).

4.4.1

Scopul urmărit prin folosirea finanțării integrate a infrastructurilor sub formă de parteneriate public-privat este de a obține o creștere a eficienței în utilizarea resurselor financiare comunitare destinate dezvoltării infrastructurilor, îndeosebi în noile state membre.

4.4.2

Experiențele în materie de parteneriate public-privat, care s-au înmulțit în statele vechi ale Uniunii (vechea Uniune cu 15 membri) se referă la finanțarea unor mari investiții în infrastructură. În noile state membre (țările din Europa Centrală și de Est), parteneriatul public-privat trebuie să fie exploatat pentru a finanța modeste investiții de infrastructură în comune, astfel încât azi este din ce în ce mai important ca această experiență în materie de utilizare a parteneriatului public-privat să fie transpusă de la UE-15 la noile state membre, având totuși în vedere că nu este posibilă transpunerea directă, tot așa cum nu este posibil să se facă o comparație directă între finanțarea de mari proiecte unice de infrastructură și finanțarea de proiecte de dimensiuni modeste, dar cu multiple consecințe.

4.4.3

Constatând disponibilitatea resurselor financiare comunitare, comunele din anumite state membre (printre care statele din Europa Centrală și de Est) ajung să suprainvestească în infrastructurile sectoriale, îndeosebi aducțiunile de apă și alte conducte, neexploatând în stadiul de investiție potențialul de integrare al acestor infrastructuri. Este vorba despre un fenomen foarte periculos, căci acesta îndepărtează orice posibilitate de reducere a cheltuielilor de investiții destinate infrastructurilor (scăderea eficienței în utilizarea mijloacelor financiare comunitare) și măresc viitoarele cheltuieli comunale, din cauza costurilor nejustificate de exploatare a infrastructurii (care a făcut obiectul suprainvestiției) prin creșterea cheltuielilor fixe, suportate de locuitorii comunei respective. Participarea capitalului privat la finanțarea infrastructurilor constituie un mijloc eficient pentru a profita de potențialul de integrare și pentru a limita riscul de suprainvestiție.

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/31

1.1

CESE salută propunerea de regulament privind accesul pe piața transportului internațional rutier de mărfuri. Decizia Comisiei de a opta, în cadrul acestei propuneri, pentru o armonizare a punerii în aplicare a regulamentului care ar permite impunerea unei definiții precise și mai ușor de aplicat a cabotajului și care ar îmbunătăți considerabil normele de punere în conformitate și de monitorizare a aplicării, răspunde așteptărilor majorității părților interesate din sector.

1.2

Cu toate acestea, CESE consideră că trebuie să se acorde mai multă atenție dimensiunii sociale a accesului pe piața transportului rutier internațional de mărfuri. La fel ca și traficul terț (1), cabotajul poate duce la o concurență neloială și la un dumping social în sector, ca efecte ale discrepanței salariale dintre șoferii din noile și respectiv vechile state membre.

1.3

CESE consideră că cerința ca operațiunile de cabotaj să aibă loc în termen de șapte zile poate facilita controlarea acestuia. Cabotajul nu este acceptabil decât atunci când urmează unui transport internațional.

1.4

Controlul cabotajului trebuie să facă parte dintr-o strategie națională de monitorizare a aplicării legislației privind activitățile rutiere, precum și dintr-o coordonare la nivelul Comisiei. CESE se opune, la nivel european, proliferării comitetelor și solicită crearea unui singur comitet compus din reprezentanții statelor membre și partenerii sociali ca observatori.

1.5

Pe termen lung, Comitetul invită Comisia să efectueze analize ulterioare, în vederea unei mai bune realizări a pieței interne, însoțite de o viitoare armonizare a normelor de calitate, a protecției lucrătorilor și a cadrului fiscal și social, inclusiv reducerea diferențelor de salarizare.

2.1

Propunerea de regulament în dezbatere, privind accesul pe piața transportului rutier internațional de mărfuri, afectează elementele care compun pilonii pieței interne a transporturilor rutiere.

2.2

Mai precis, acești piloni sunt alcătuiți dintr-un cadru juridic de stabilire a normelor europene, denumite norme comune aplicabile pe care trebuie să le respecte transportul rutier internațional de mărfuri și de pasageri din cadrul UE (și anume, cel efectuat către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau care traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre).

2.3

Acest cadru:

2.4

Având ca obiectiv buna funcționare a pieței interne a transporturilor, acest cadru juridic a fost stabilit fără a se ține întotdeauna seama de impactul său social, și anume impactul asupra condițiilor de angajare și de lucru ale șoferilor profesioniști de autobuz sau camion (bărbați sau femei). În acel moment (prima directivă datează din 1962), dimensiunea socială a pieței interne a transporturilor rutiere sau transportul durabil nu intra în calculele politice în domeniu.

3.1

Propunerea Comisiei identifică cinci opțiuni politice variind de la opțiunea „nicio schimbare” la opțiunea „liberalizare”, care practic nu ar introduce nici o restricție cantitativă pentru cabotaj. Comitetul consideră că în Europa standardele variază prea mult în prezent pentru ca o liberalizare totală să fie posibilă fără a afecta standardele și calitatea serviciilor furnizate și normele bine stabilite privind protecția sănătății, siguranța și condițiile de muncă din industrie. De aceea Comitetul propune în acest moment o opțiune de mijloc mai limitată, opțiunea „armonizare”, care ar cuprinde o definire clară și capabilă de a fi aplicată în practică a circumstanțelor în care operațiunile de cabotaj ar trebui să fie permise, alături de proceduri îmbunătățite pentru asigurarea conformității și controlului aplicării și pentru standardizarea și simplificarea procedurilor birocratice implicate.

3.2

Această propunere face parte dintr-un pachet legislativ alcătuit din trei propuneri de regulament care vizează modernizarea, simplificarea și reducerea normelor privind accesul la profesie și la piața transportului rutier de mărfuri și de călători, precum și un raport asupra aplicării directivei privind timpul de lucru șoferilor profesioniști. De aceea, este necesară o bună încadrare a propunerii în acest context.

3.3

Din această perspectivă, Comisia justifică această propunere de regulament prin necesitatea de a spori claritatea, lizibilitatea și aplicabilitatea normelor în vigoare. Aplicarea și monitorizarea aplicării anumitor măsuri aparținând acestui cadru legislativ sunt inegale, din cauza unei legislații neclare și incomplete.

3.4

Mai precis, următoarele aspecte ridică probleme în momentul aplicării și/sau monitorizării aplicării lor:

3.5

Prin propunere se dorește revizuirea și unificarea Regulamentelor nr. (CEE) 881/92 și (CEE) 3118/93 și a Directivei 2006/94/CE. Cu toate acestea, nu este vorba de o reformare în sensul strict al cuvântului, întrucât propunerea conține elemente noi, cum ar fi cele privind cabotajul. Aceasta se bazează pe articolul 71 din tratat, care face referire la normele comune aplicabile transporturilor internaționale, precum și la condițiile de admitere a transportatorilor nerezidenți la transporturile naționale într-un stat membru (2).

3.6

Comisia consideră că propunerea sa este în concordanță cu necesitatea unei bune funcționări a pieței interne, că aceasta contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei de la Lisabona, la întărirea securității rutiere și la o „mai bună legiferare”, precum și la o mai mare respectare a normelor de protecție socială.

3.7

Textul propus prezintă interes pentru SEE (Spațiul Economic European) și, prin urmare, este necesară extinderea acestuia.

4.1

CESE salută propunerea de regulament privind accesul pe piața transportului internațional rutier de mărfuri. În principiu, CESE consideră că obiectivul pe termen lung ar trebui să fie trecerea la o piața mai liberalizată a operațiunilor de transport rutier de mărfuri în UE, însoțită de o aplicare corespunzătoare a standardelor europene privind sănătatea, siguranța și protecția lucrătorilor și continuarea armonizării în domeniile fiscal și social, inclusiv reducerea diferențelor de salarizare, cu alte cuvinte orientarea ar trebui să fie către opțiunea 5 a Comisiei. Această opțiune este în conformitate cu Regulamentul nr. 3118/93 și cu politica în domeniul pieței interne. Aceasta ar putea face industria mai competitivă, cu beneficii pentru toate sectoarele economice europene, ca utilizatoare ale serviciilor de transport de mărfuri, și ar putea aduce beneficii din punct de vedere al protecției mediului reducând numărul de curse cu autovehicule goale sau încărcate parțial care au loc în prezent datorită restricțiilor pentru cabotaj.

4.2

Cu toate acestea, Comitetul împărtășește opinia Comisiei, și anume că liberalizarea totală a pieței transportului de mărfuri în Europa ar avea prea multe efecte negative în momentul de față și ar putea duce la subminarea normelor sociale și de calitate și la o îndeplinire mai deficientă a acestora. Comitetul consideră că Comisia ar trebui să fie încurajată să elaboreze o analiză mai aprofundată care, așa cum s-a sugerat, este necesară pentru a se continua liberalizarea în viitor. În același timp, este de acord cu Comisia că opțiunea „armonizării” reprezintă cea mai bună soluție în viitorul apropiat.

4.3

Mai concret, CESE consideră că:

conferă o mai mare claritate și aplicabilitate măsurilor.

4.4

CESE reamintește că, potrivit consultării organizate de Comisie, prealabilă pachetului legislativ și acestei propuneri în mod concret, majoritatea părților interesate consideră că este necesar să existe norme clare, simple, aplicabile, identice în toate statele membre și ușor de controlat. Decizia Comisiei de a opta, în cadrul acestei propuneri, pentru o armonizare care ar permite impunerea unei definiții precise și mai ușor de aplicat a cabotajului și care ar îmbunătăți considerabil normele de punere în conformitate și de control al aplicării, răspunde așteptărilor acestor părți interesate.

4.5

Într-adevăr, chiar dacă preambulul Regulamentului nr. 881/92 face referire la „eliminarea tuturor restricțiilor impuse furnizorului de servicii în temeiul naționalității sale sau al faptului că este stabilit într-un alt stat membru decât cel în care urmează a fi furnizat serviciul respectiv”, menținerea, fie și temporară a derogării, în conformitate cu alineatul (2) al articolului 71 din tratat, este pe deplin justificată: o liberalizare totală a pieții „ar putea afecta grav nivelul de trai și ocuparea forței de muncă în anumite regiuni, precum și exploatarea echipamentelor de transport (…)”.

4.6

Cu toate acestea, CESE consideră că trebuie să se acorde mai multă atenție dimensiunii sociale a accesului pe piața transportului rutier internațional de mărfuri. Este cert că în considerente, mai precis, în considerentul 13, se menționează Directiva privind detașarea lucrătorilor (Directiva 96/71), efectuată în cadrul unei prestări de servicii care trebuie să se aplice în cazul în care, pentru prestarea serviciilor de cabotaj, transportatorii detașează lucrători cu care au o relație profesională, dintr-un stat membru în care lucrează în mod curent. Acest considerent nu este reluat nici în articole, nici în expunerea de motive.

4.6

Acest aspect este cu atât mai important cu cât este adevărat că punerea în aplicare a dispozițiilor legale comunitare în sectorul rutier și în special a celor care privesc aspectele sociale, nu este efectivă în toate statele membre.

5.1.1

CESE deplânge faptul că regulamentul nu se aplică transporturilor internaționale de mai puțin de 3,5 tone. Dat fiind avântul luat de sectorul mesageriei și al serviciilor de livrare la domiciliu, inclusiv în regiunile de frontieră, ar fi fost justificată includerea în regulament a vehiculelor de mai puțin de 3,5 tone utilizate de acest sector, pentru a se evita situațiile de concurență neloială.

5.1.2

CESE își exprimă îngrijorarea în legătură cu faptul că regulamentul nu se aplică transporturilor internaționale cu plecare dintr-un stat membru și cu destinația într-o țară terță și invers, atâta vreme cât acordul între Comunitate și țara terță respectivă nu a fost încheiat. Prin urmare, CESE solicită Comisiei să depună eforturile necesare pentru încheierea acestor acorduri și, în special, cu statele vecine ale Uniunii Europene.

5.2.1

CESE salută faptul că noile definiții ale termenilor „stat membru gazdă”, „transportator nerezident” și „transport de cabotaj” au fost clarificate.

5.3.1

Potrivit propunerii Comisiei, transportatorii sunt autorizați să efectueze până la trei operațiuni de cabotaj în urma unui transport internațional, după livrarea mărfurilor transportate în cursul operațiunii de transport internațional către interior. Ultima operațiune de cabotaj trebuie să aibă loc în termen de șapte zile.

5.3.2

Avantajul acestei definiții operaționale este că interzice în mod clar transportatorilor nerezidenți să intre într-un stat membru cu un vehicul gol. Cabotajul este autorizat doar atunci când este precedat sau urmat de o deplasare internațională cu încărcătură.

5.3.3

Dezavantajul constă în faptul că, teoretic, transportatorul poate repeta operațiunea după încheierea termenului de șapte zile, pentru aceeași întreprindere, același tip de mărfuri și același itinerariu. Cum se poate garanta caracterul temporar al transporturilor de cabotaj în aceste cazuri?

5.3.4

Din acest motiv, CESE solicită includerea și sublinierea în noul text a caracterului temporar, ca fiind o caracteristică esențială a cabotajului (3).

5.3.5

Deși cabotajul nu reprezintă decât 3 % din transportul internațional de mărfuri (4), acesta este important pentru micile state membre, în care piețele transporturilor naționale limitate determină transportatorii să caute posibilități de transportare a mărfurilor în străinătate. Este posibil ca statisticile să nu fie pe deplin fiabile (cabotajul este declarat de țara în care este înregistrat transportatorul), însă acestea demonstrează, în orice caz, că fenomenul este în creștere (5).

5.3.6

Chiar dacă statisticile sunt discutabile, acestea scot în evidență faptul că fenomenul reprezintă o parte importantă a transportului internațional, mai ales în cele mai mici dintre vechile state membre. Transportatorii olandezi sunt cei mai activi pe piața cabotajului, urmați de luxemburghezi și germani. Aceste trei țări sunt responsabile de jumătate din transportul total de cabotaj efectuat de transportatorii din UE-25 în 2005. Deși, invers proporțional, rata de penetrare a cabotajului pe țară (și anume procentajul din piața internă a unei țări = transport național + cabotaj) a înregistrat o evoluție lentă, dar constantă, aceasta se menține între limite neglijabile. Din 1999, Belgia, Luxemburgul și Franța au înregistrat cele mai ridicate rate de penetrare, care rămân, însă, neglijabile: Belgia 2,87 %, Franța 2,50 % și Luxemburgul 1,99 % (6). În noile state membre, rata de penetrare a cabotajului a fost cel mai adesea sub 0,3 %, cu excepția Letoniei (0,8 %).

5.3.7

Cu toate acestea, Comitetul este îngrijorat cu privire la efectele negative ale cabotajului asupra întreprinderilor mici și mijlocii din sector, care vor fi considerabile atunci când cabotajul va fi efectuat în vechile state membre de operatori proveniți din noile state membre care, în schimbul unor remunerații mai mici decât cele oferite în statele gazdă, vor trimite șoferi pentru a efectua operațiuni de cabotaj (7).

5.3.8

Bineînțeles, CESE nu se opune intrării pe piața operatorilor a noilor state membre, dar dorește să ridice problema limitării și controlului cabotajului în vederea evitării concurenței neloiale și a dumpingului social. De aceea, CESE se pronunță în favoarea opțiunii alese de Comisie, și anume de a instaura un cadru juridic care să favorizeze o concurență reglementată și nu liberalizarea totală a cabotajului.

5.3.9

Evaluarea impactului măsurilor propuse de Comisie pune, de asemenea, în evidență evoluția traficului terț (așa numitul „mare cabotaj”) (8). De asemenea, tot mai multe întreprinderi de transport și de logistică își înființează filiale în noile state membre și trimit din aceste state șoferi care să efectueze transport internațional între vechile state membre, la prețuri care sfidează orice concurență, date fiind discrepanțele salariale între șoferii din noile și vechile state membre. Propunerea nu face nici o referire la acest aspect al concurenței neloiale și al dumpingului social.

5.3.10

Din acest motiv, CESE deplânge absența dimensiunii sociale din pachetul legislativ și în special în această propunere. Nu se ține seama de discrepanțele salariale considerabile dintre noile și vechile state membre existente în sector și nici de efectele negative asupra întreprinderilor mici și mijlocii, asupra ocupării forței de muncă și asupra salariilor șoferilor.

5.3.11

În ceea ce privește controlul cabotajului (articolul 8), potrivit Comisiei, organismele de control pot verifica mai ușor dacă o activitate de cabotaj este legală prin examinarea scrisorilor de trăsură CMR, care indică datele încărcării și descărcării în cadrul unui transport internațional. De asemenea, pentru fiecare operațiune de cabotaj trebuie precizate datele privind expeditorul, transportatorul, destinatarul, precum și locul și data recepției mărfii și locul prevăzut pentru livrare, denumirea curentă a naturii mărfii și modul de ambalare, precum și, în cazul mărfurilor periculoase, denumirea general recunoscută a acestora și numărul de colete, semnele particulare și numerele acestora, greutatea brută sau cantitatea altfel exprimată a mărfii, numerele de înmatriculare ale vehiculului și remorcii. Într-adevăr, aceste date permit un mai bun control al cabotajului care este prevăzut în termen de șapte zile.

Cu toate acestea, CESE consideră că o operațiune de cabotaj în termen de șapte zile poate facilita controlul acestuia.

6.1

Directiva privind detașarea lucrătorilor (Directiva 96/71) efectuată în cadrul unei prestări de servicii trebuie să se aplice în cazul în care, pentru prestarea serviciilor de cabotaj, transportatorii detașează lucrători cu care au o relație profesională, dintr-un stat membru în care lucrează în mod curent.

6.2

Problema o reprezintă felul în care această directivă a fost transpusă în legislațiile naționale, ceea ce, în acest caz concret, a dus la o punere în aplicare diferită, în ceea ce privește sectoarele acoperite și durata prestării serviciilor. Drept urmare, unele țări aplică directiva numai în sectorul construcțiilor, altele impun aplicarea directivei din prima zi a prestării de servicii (9). De asemenea, directiva permite statelor membre să deroge aplicarea acesteia, prin intermediul contractelor colective de muncă, atunci când durata detașării nu depășește o lună (10).

6.3

În cazul cabotajului, deoarece în prezent aplicarea directivei diferă de la stat la stat, chiar dacă aceasta ar fi cu adevărat pusă în aplicare, ea nu ar rezolva problemele legate de concurența neloială și dumpingul social.

6.4

Printre altele, controalele referitoare la aplicarea Directivei privind detașarea sunt inexistente (11). Aceasta reprezintă o omisiune gravă, întrucât fiecare stat membru este obligat să asigure cooperarea între autoritățile publice responsabile potrivit legislației în domeniul social, astfel cum se prevede în directiva menționată (12).

6.5

Din acest motiv, CESE ia notă de rezultatele dialogului social european din sectorul rutier pe această temă.

7.1

CESE solicită ca atestatul de conducător auto resortisant al unei țări terțe să certifice și înscrierea acestuia la asigurările sociale.

8.1

Propunerea de regulament impune statelor membre realizarea unui schimb de informații prin intermediul punctelor de contact naționale, a căror înființare este prevăzută de regulamentul privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru a exercita ocupația de operator de transport rutier. Este vorba de autorități sau de organe administrative desemnate în vederea asigurării schimbului de informații cu autoritățile sau organele corespunzătoare din celelalte state membre.

8.2

De asemenea, se prevede ca statele membre să înscrie în registrul național al întreprinderilor care se ocupă cu transporturile rutiere toate infracțiunile grave, precum și cele minore și repetate săvârșite de propriul lor transportator și care au dus la impunerea unei sancțiuni.

8.3

Propunerea de regulament introduce o nouă procedură care ar trebui urmată de statele membre care constată săvârșirea unei infracțiuni de către un transportator nerezident. Statul membru respectiv dispune de o lună pentru a comunica informațiile, potrivit unui format standard minim. Acesta poate solicita statului membru de stabilirea impunerea de sancțiuni administrative. Statul membru de stabilire al transportatorului respectiv dispune de trei luni pentru a informa celălalt stat membru asupra acțiunilor ulterioare.

8.4

În opinia CESE, aceste noi dispoziții reprezintă un progres. Cu toate acestea, Comitetul deplânge fragmentarea și diversitatea principiilor și procedurilor de control și aplicare a legislației europene în domeniul transportului rutier. CESE consideră că principiul extrateritorialității, aplicabil legislației privind perioadele de conducere și de repaus (Regulamentul nr. 561/2006), ar trebui să fie aplicat și încălcărilor legislației privind cabotajul. Aceasta ar reprezenta un stimulent mai puternic pentru respectarea legislației.

8.5

Directiva 22/2006 impune elaborarea unei strategii naționale de control coerente și solicită statelor membre să desemneze un organism de coordonare a monitorizare a aplicării legislației privind perioadele de conducere și de repaus. În opinia CESE, această strategie trebuie să includă și controlul privind cabotajul.

8.6

Același lucru este aplicabil comitetului care va asista Comisia. CESE se opune proliferării de comitete și solicită crearea unui singur comitet compus din reprezentanții statelor membre și ai partenerilor sociali ca observatori, menit să asiste Comisia în ceea ce privește monitorizarea și aplicarea legislației europene în domeniul transportului rutier.

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/39

—

Încurajarea aeroporturilor să adopte strategii de administrare pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon din aeroporturi prin introducerea unui model de calitate a aerului, prin care se identifică toate sursele de oxid de azot și se stabilesc obiective pentru reducerea emisiilor de CO2. Acest model ar trebui să fie calibrat pe baza unor puncte de control al calității aerului, amenajate în aeroporturi. Zonele principale care ar trebui incluse în model sunt: aerodromurile, clădirile din aeroporturi (terminalele și infrastructura serviciilor conexe), parcările auto și accesul la suprafață.

—

Încurajarea adoptării de standarde de construcție recunoscute și de bune practici internaționale în ceea ce privește construirea și operarea de infrastructuri aeroportuare, pentru a reduce la minim amprenta de carbon asociată acestora. Printre exemplele principale se numără izolarea clădirilor, utilizarea la maximum a luminii naturale și a efectelor solare pozitive, colectarea apei de ploaie, energia solară, unitățile de generare combinată de căldură și energie electrică (cogenerarea), sistemele inteligente de management al clădirilor și schimbătoarele de căldură.

—

Încurajarea aeroporturilor să utilizeze surse de energie provenite din resurse regenerabile.

—

Încurajarea utilizării de vehicule ecologice de deservire pe aeroporturile pe care se constată o concentrare excesivă a activității vehiculelor auxiliare legată de circulația aeronavelor. Aeroporturile ar putea încuraja și utilizarea de vehicule ecologice de către pasageri, prin taxe de parcare diferențiate și locuri de parcare preferențiale.

—

Încurajarea aeroporturilor să minimizeze generarea de deșeuri prin asigurarea de infrastructuri de reciclare îmbunătățite în cadrul acestora. Ar fi oportună identificarea cantității de deșeuri generate pe pasager ca indicator ecologic de bază.

—

Minimizarea impactului transportului către aeroporturi cu autoturismul prin asigurarea de alternative de transport durabil pentru pasageri și personal, ca de exemplu legături feroviare, linii de autobuz, inițiative de utilizare în comun a autoturismelor sau de facilitare a ciclismului.

—

Încurajarea aeroporturilor, acolo unde este posibil, să îmbunătățească procedurile de gestionare a traficului aerian în cadrul și în vecinătatea aeroporturilor, pentru a reduce consumul de carburanți pentru aeronave.

—

În limita posibilităților, motoarele auxiliare nu ar trebui lăsate să funcționeze la sol. Terminalele ar trebui să pună la dispoziția aeronavelor grupuri electrogene și aer pre-condiționat.

—

Descurajarea sau interzicerea utilizării aeronavelor cu motoare vechi, care utilizează combustibil în mod ineficient, prin majorarea taxelor de aterizare și decolare pentru aceste tipuri de aeronave, aplicându-se tarife diferențiate.

—

Descurajarea utilizării aeronavelor care produc o poluare sonoră considerabilă, prin adoptarea de sisteme de clasificare a acestora în funcție de nivelul de poluare sonoră generată și, în paralel, adoptarea de sisteme de cote de poluare sonoră în aeroporturi.

—

Reducerea emisiilor printr-o abordare sistemică: păstrând siguranța zborurilor ca prioritate principală, trebuie luați în considerare toți factorii, inclusiv proiectarea și operarea celulelor și motoarelor, soluțiile de compromis, carburanții alternativi, serviciile la sol, capacitatea aeroportuară și gestionarea traficului aerian.

—

Încurajarea utilizării tehnicii apropierii prin coborâre continuă (Continuous Descent Approach), prin care o aeronavă începe să coboare constant de la o altitudine mai mare, deplasându-se cu unghi constant către sol, spre deosebire de apropierea de sol pe etape, care presupune ca aparatul să se deplaseze orizontal pe perioade de timp mai îndelungate, și deci necesită o forță mai mare pentru a menține viteza constantă, utilizând în consecință mai mult carburant. Această coborâre continuă înseamnă că aeronava se apropie de sol cu o viteză mai eficientă, reducând astfel consumul de carburant. Este probabil ca impactul acestei metode asupra calității aerului să fie semnificativ pe o rază de 20-30 de km în jurul aeroportului.

—

Utilizarea de avioane cu turbopropulsie pe toate rutele sub 500 km, precum și pe cele pe care se efectuează zboruri cu mai puțin de 70 de pasageri pe tronson și autonomia de zbor o permite.

—

Reducerea consumului de carburanți prin oprirea a 1-2 motoare în timpul fazei de rulare.

2.1

Aviația contribuie în mod semnificativ la emisiile de gaze cu efect de seră. În prezent, emisiile generate de transportul aerian reprezintă aproximativ 3 % (1) din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră din UE și au crescut cu 87 % din 1990. Creșterea rapidă a emisiilor generate de transportul aerian contrastează cu succesele obținute de multe alte sectoare ale economiei în materie de reducere a emisiilor. Dacă nu se adoptă măsuri, creșterea emisiilor generate de zborurile care au ca punct de plecare aeroporturile din UE va anula până în 2012 mai mult de un sfert din volumul de emisii de 8 % pe care UE-15 trebuie să îl reducă pentru a își îndeplini obiectivele stabilite în cadrul Protocolului de la Kyoto. Se prevede că, până în 2020, emisiile generate de transportul aerian vor depăși dublul nivelului actual.

2.2

Aviația stimulează economia, comerțul și turismul, generează noi posibilități de afaceri și sporește potențialul de îmbunătățire a calității vieții, atât în regiunile dezvoltate, cât și în cele aflate în curs de dezvoltare.

2.3

Aviația transportă anual 2 miliarde de pasageri și 40 % din bunurile exportate între regiuni (ca valoare). 40 % dintre turiștii internaționali călătoresc pe calea aerului. Aviația generează 29 de milioane de locuri de muncă la nivel global. Impactul economic global al acesteia este estimat la 2 960 miliarde USD, echivalentul a 8 % din PIB-ul mondial.

2.4

Aeroportul ar trebui să reprezinte o parte integrantă a infrastructurii locale și să joace un rol de lider în protecția mediului la nivel local.

2.5

Eficiența și utilizarea la maximum a infrastructurilor aeroportuare depind în mare măsură de gestionarea traficului aerian. Introducerea și axarea pe procedurile eficiente de gestionare a traficului aerian în cadrul și în vecinătatea aeroporturilor pot limita cantitatea de carburant consumat în timpul fazelor de decolare, de aterizare și de rulare.

2.6

Multe aeroporturi, precum Gatwick, Paris Orly, Milano Linate etc., se confruntă deja cu o insuficiență acută a capacității de preluare a zborurilor. Până în 2010, se vor mai adăuga la această listă cel puțin încă 15 aeroporturi europene. Printre alții, Autoritatea Aviației Civile Britanice consideră că intervalele orare ar trebui puse la dispoziția diverselor companii aeriene prin intermediul unor licitații și apoi vândute pe o piață secundară transparentă, astfel încât să fie încurajată folosirea mai eficientă a unei resurse insuficiente.

2.7

Prin utilizarea de aeronave de capacitate mai mare acolo unde este posibil, s-ar putea face uz în mod mai eficient de infrastructura aeroportuară și de instalațiile de la sol. Deși multe zboruri au un grad maxim de ocupare, numărul mediu de pasageri în fiecare aeronavă care utilizează mai multe aeroporturi, este de numai 68. Aeronavele sunt prea mici, iar companiile aeriene nu sunt motivate să introducă aeronave mai moderne și mai mari, fiindcă aeroporturile nu își pot adapta taxele aeroportuare astfel încât să încurajeze acest tip de eficiență. Pentru a îmbunătăți situația actuală, ar trebui instituită o combinație între mecanisme de piață și reguli de eficiență, ca de exemplu obligativitatea ca transportorii aerieni să își folosească porțile de îmbarcare cel puțin o dată pe oră, în funcție de tipul de aeronavă utilizat, sau să le pună la dispoziția altui transportor.

2.8

Propunerea Comisiei (SESAR) de a crea un singur cer deschis pentru Europa, care să armonizeze actualele sistemele naționale de control al traficului aerian, oferă potențialul unei creșteri spectaculoase a eficienței utilizării spațiului aerian la aterizare și la decolare, reducându-se astfel timpii de așteptare pentru obținerea unui interval de aterizare sau de decolare. (IATA, Asociația Internațională de Transport Aerian, preconizează că 12 % din emisiile globale de CO2 produse de aeronave ar putea fi eliminate dacă sistemele de gestionare a traficului aerian ar fi mai eficiente). Comitetul îndeamnă toate părțile interesate să accelereze negocierile pentru a crea acest nou regim și să nu accepte blocarea acestuia prin tactici de tergiversare dictate de interese sectoriale.

3.1

Se apreciază că impactul ecologic al transportului aerian reprezintă aproximativ 2 % din emisiile globale de gaze cu efect de seră și s-ar putea dubla până în 2050.

3.2

Industria aeronautică a depășit, de-a lungul anilor, majoritatea celorlalte sectoare industriale în ceea ce privește reducerea poluării sonore și a emisiilor pe unitate de producție. Eficiența combustibililor crește în prezent cu aproximativ 1-2 % pe an, iar emisiile reprezintă 2 % din volumul total. Industria aeronautică înregistrează o creștere de 5 % pe an, iar eficiența energetică realizează economii de până la 1,5 %. Cu toate acestea, se estimează că traficul aerian va crește mai rapid decât atât, deci îmbunătățirile tehnologice nu vor fi suficiente pentru a rezolva această problemă.

4.1

Industria aeronautică s-a angajat să pună în aplicare abordarea echilibrată a Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI) în ceea ce privește gestionarea poluării sonore, care are ca scop reducerea, cu costuri cât mai moderate, a expunerii la zgomot a populației.

4.2

Reducerea zgomotului la sursă prin progrese tehnologice este esențială în acest sens. În ultimele decenii, au avut loc îmbunătățiri impresionante, fiind preconizați pași suplimentari și pentru următorii 15 ani. Comisia Europeană a emis o directivă (2) care stabilește principiile de gestionare a poluării sonore produse de aeronave și introduce restricții de exploatare, inclusiv dispoziții privind retragerea din uz de pe aeroporturile comunitare a celui mai zgomotos avion menționat în capitolul 3. Rezultatele acestei directive sunt în curs de evaluare.

4.3

Aeroporturile și prestatorii de servicii de transport aerian se angajează să pună în aplicare coborârea continuă și alte proceduri de zbor ce reduc poluarea sonoră, acolo unde este posibil, protejând, în același timp, capacitatea pistelor. Acestea au fost identificate drept domeniul principal de ameliorare în ceea ce privește reducerea emisiilor de CO2 în perimetrul și în jurul aeroporturilor.

4.4

Guvernele trebuie să asigure măsuri preventive de planificare și gestionare a utilizării terenurilor din jurul aeroporturilor.

4.5

Problema calității aerului la nivel local necesită acțiuni pe scară largă, care să vizeze toate sursele de emisii din aer și de la sol, inclusiv activitățile care nu derivă direct din transportul aerian, ci sunt rezultatul secundar al serviciilor oferite aeroportului, cum ar fi industria și traficul rutier. Ar trebui încurajată conectarea aeroporturilor la rețeaua feroviară, introducându-se astfel opțiuni de transport durabile din punct de vedere ecologic pentru a ajunge la aeroport; în acest sens, un factor esențial îl reprezintă și extinderea rețelelor de transport cu autobuzul și trenul. Aeroporturile ar trebui să încurajeze folosirea de autoturisme ecologice, utilizând prețuri diferențiate pentru parcări și oferind locuri de parcare preferențiale pentru acestea. Vehiculele de deservire de pe aeroporturi ar trebui cel puțin să utilizeze surse de energie mai puțin poluante, precum gazul și electricitatea. În prezent, mai multe tipuri de vehicule funcționează pe baterii, mod de funcționare care ar trebui extins, în măsura posibilului și în funcție de cerințele de exploatare specifice. Transportul personalului către și de la aeroport poate genera un trafic rutier semnificativ; ar trebui încurajate opțiuni alternative, precum autobuzele pentru personal, utilizarea în comun a autoturismelor, programele de lucru cu ore de începere diferite, pentru a se evita orele de vârf, și, dacă este posibil, utilizarea bicicletelor de către personalul aeroporturilor.

4.6

Progresul tehnologic a eliminat practic fumul și hidrocarburile vizibile, în timp ce emisiile de oxizi de azot generate de motoarele aeronavelor au fost reduse treptat cu 50 % în ultimii 15 ani. O reducere suplimentară de 80 % a emisiilor de azot este preconizată a avea loc până în 2020 pentru motoarele de nouă tehnologie.

4.7

Sunt în prezent în curs de dezvoltare sisteme bazate pe pile de combustie, care ar putea înlocui grupurile electrogene auxiliare (APU) de la bordul aeronavelor și ar reduce astfel emisiile cu până la 75 % pe unitate.

4.8

Aeroporturile și companiile aeriene s-au angajat să utilizeze echipament și vehicule de deservire la sol mai eficiente și mai puțin poluante, insistând pe lângă guverne și autoritățile locale să asigure, la rândul lor, mijloace de acces către aeroporturi mai puțin poluante, precum trenurile și metrourile.

4.9

De obicei, avioanele lasă să funcționeze un motor în timpul staționării la sol, pentru a asigura electricitatea necesară.

5.1

Transportul aerian este răspunzător pentru aproximativ 2-4 % din emisiile europene de CO2 din utilizarea combustibililor fosili. Această cifră ar putea ajunge la aproximativ 5 % sau chiar mai mult până în 2050, conform previziunilor Grupului Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC). Se remarcă, de asemenea, că, până în 2012, creșterea emisiilor generate de aviație ar putea să anuleze mai mult de un sfert din contribuția Uniunii Europene la protecția mediului, realizată în cadrul Protocolului de la Kyoto. În contextul în care ajungerea la un acord la nivel internațional se dovedește dificilă, directiva propusă urmărește să ofere un model de acțiune la nivel global și este singura inițiativă care oferă această posibilitate.

5.2

80 % din emisiile de gaze cu efect de seră ale aviației provin din zborurile de pasageri cu distanțe de peste 1 500 km, pentru care nu există alternative practice.

5.3

Aviația s-a angajat să studieze activ posibilitățile de introducere treptată a combustibililor alternativi, precum BTL (biocombustibil obținut prin transformarea biomasei în lichid), pentru a reduce emisiile de CO2.

5.4

Progresul tehnologic, îmbunătățirea infrastructurii și bunele practici în materie de exploatare pe aeroporturi sunt în prezent considerate a fi metodele cele mai eficiente și mai puțin costisitoare de a aborda problema schimbărilor climatice, în paralel cu măsuri adecvate bazate pe funcționarea pieței.

5.5

Aeroporturile au nevoie de standarde internaționale și de politici globale, nu de soluții izolate sau lipsite de perspectivă.

5.6

Proiectarea aeroporturilor ar putea juca un rol pozitiv în reducerea emisiilor, mai cu seamă dacă s-ar reproiecta căile de rulare și platformele de îmbarcare-debarcare pentru a reduce aglomerația pe aeroporturi. La proiectarea terminalelor, ar trebui să se reducă la minimum consumul de energie prin încălzire și aer condiționat și să se ia în considerare utilizarea de panouri solare acolo, unde este posibil (exploatându-se la maximum lumina naturală și efectele solare pozitive), utilizarea unităților de generare combinată de căldură și energie electrică și a schimbătoarelor de căldură, încorporarea colectării apei de ploaie în proiectul clădirii pentru ca aceasta să poată fi folosită în grupurile sanitare, la spălarea aeronavelor etc. Temperatura în terminale ar trebui controlată în mod eficient, pentru a reduce consumul inutil de energie prin supraîncălzirea sau răcirea exagerată a aerului.

5.7

Administrarea operațională al aeroporturilor ar trebui să vizeze reducerea cantității de deșeuri generate pe pasager, prin utilizarea de inițiative de reciclare avansate, atât în domeniile aflate sub controlul direct al aeroporturilor, cât și în cadrul acordurilor privind nivelul serviciilor încheiate cu companiile aeriene și cu alți parteneri prestatori de servicii.

5.8

Directiva privind integrarea aviației în sistemul de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră (3) ar putea mări, într-un mod benefic, gradul de sensibilizare a opiniei publice, oferi noi posibilități de reducere a emisiilor de dioxid de carbon și pune la dispoziție o măsură de internalizare a costurilor ecologice externe, pe care până acum industria aeronautică a putut să le ignore. Dat fiind nivelul și volatilitatea prețurilor emisiilor de dioxid de carbon, este puțin probabil ca acestea să afecteze în mod semnificativ creșterea continuă a traficului aerian și a emisiilor. Cu toate acestea, motivul pentru care integrarea în cadrul ETS ar putea să nu modifice nivelul emisiilor generate de acest sector este acela că, în acest sistem, prețurile CO2 vor varia și sunt greu de estimat. Nivelul actual este de 22 EUR pe tonă, estimându-se un preț de 35 EUR pe tonă începând cu 2012. Acest nivel al prețurilor reprezintă o sumă semnificativă pentru centralele electrice, combinatele siderurgice și alte instalații de acest gen, însă este puțin probabil că va avea un impact semnificativ asupra sectorului aviației.

6.1

Pentru a aborda impactul ecologic al aeroporturilor la timp, în mod proactiv și necostisitor, va fi nevoie de acordul și colaborarea fără rezerve a organizațiilor internaționale, a guvernelor și a părților interesate din industrie.

6.2

Reducerea emisiilor printr-o abordare sistemică: păstrând siguranța zborurilor ca prioritate principală, trebuie luați în considerare toți factorii, inclusiv proiectarea și operarea celulelor și motoarelor, soluțiile de compromis, carburanții alternativi, serviciile la sol, capacitatea aeroportuară și gestionarea traficului aerian.

6.3

Consolidarea obiectivelor ecologice pe termen lung pentru aeroporturi, bazată pe date și pe exigențe fiabile și verificabile, este o prioritate urgentă. Aceste obiective ar trebui să ia în considerare toate aspectele procedurilor aeroportuare (traficul aerian, clădirile, accesul la suprafață etc.).

6.4

Crearea de noi infrastructuri aeroportuare pentru a reduce consumul de combustibil înainte de decolare și după aterizare ar trebui să fie un parametru de proiectare esențial pentru orice viitor proiect de aeroport. Inițiative precum amplasarea de zone de așteptare (holding grids) pe aeroporturile mari ar trebui studiate mai atent și puse în aplicare acolo unde este posibil; aeronavele comerciale ar putea fi astfel remorcate până la zona de așteptare, cu motoarele oprite, și și-ar porni motoarele numai cu 10 minute înainte de decolare.

6.5

Ar trebui încurajată utilizarea tehnicii apropierii prin coborâre continuă, prin care o aeronavă începe să coboare constant de la o altitudine mai mare, deplasându-se cu unghi constant către sol, spre deosebire de apropierea de sol pe etape, care utilizează prea mult carburant Această coborâre continuă înseamnă că aeronava se apropie de sol cu o viteză mai eficientă, reducând astfel consumul de carburant.

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/43

1.1

CESE consideră că structura și formularea actuală a proiectului de orientări pot fi în cea mai mare parte susținute. Totuși, acesta constată o diferență de detaliere între capitolele privind transportul de linie și transportul cu nave tramp (grupuri). Secțiunea privind schimburile de informații din capitolul privind transportul maritim de linie este destul de detaliată și pare a fi destul de utilă, în sensul că descrie și interpretează jurisprudența relevantă și practicile decizionale din domeniu. În ansamblu, proiectul de orientări pentru serviciile de transport maritim de linie pare a fi clar și se bazează pe jurisprudență și pe consultări detaliate și de lungă durată cu industria. Pe de altă parte, secțiunile privind transportul cu nave tramp, în general, și grupurile de transport cu nave tramp, în special, sunt mai puțin detaliate. CESE presupune că această lipsă de detaliere este cauzată în mare măsură de absența jurisprudenței și, în consecință, de lipsa de experiență a autorităților competente în domeniul concurenței, inclusiv a Comisiei Europene, în ceea ce privește transportul cu nave tramp și grupurile de transport cu nave tramp, deoarece până în prezent nu au fost încă formulate plângeri formale din partea navlositorilor.

1.2

CESE reiterează apelurile pe care le-a făcut în avizele sale anterioare (2004, 2006, 2007) pentru ca UE să inițieze consultări serioase cu alte jurisdicții în vederea determinării nivelului de compatibilitate între regimurile care reglementează în prezent transportul de linie în întreaga lume. Mai mult, CESE își reiterează recomandarea făcută în cadrul acelorași avize, și anume ca, în privința normelor de concurență în domeniul transportului maritim, Comisia Europeană să ia în considerare, pe lângă factorii care țin strict de concurență, și problema resurselor umane (de exemplu, impactul asupra ocupării forței de muncă pentru navigatorii europeni).

1.3

CESE propune utilizarea unor exemple ilustrative pentru a clarifica conținutul orientărilor (în proiect) referitoare la transportul maritim de linie, în special acolo unde informațiile sunt considerate depășite.

1.4

Întrucât secțiunile referitoare la transportul maritim cu nave tramp și la grupurile de transport cu nave tramp sunt mai puțin detaliate din motivele menționate mai sus, CESE se întreabă dacă totuși acestea vor fi suficiente pentru a oferi operatorilor (grupurilor) de nave tramp orientările necesare pentru autoevaluarea acordurilor de cooperare în care sunt implicați. Este posibil să fie necesară o mai mare claritate în anumite secțiuni care se referă la serviciile (grupurile) de transport maritim cu nave tramp din proiectul de orientări. În egală măsură, poate fi util să se extindă Regulamentul privind consorțiile, care în prezent se limitează la transportul containerizat, pentru a deveni aplicabil și altor segmente ale pieței transporturilor maritime în ansamblu.

1.5

CESE subliniază faptul că grupurile de transport maritim nu reprezintă o majoritate pe piețele transportului maritim cu nave tramp. De fapt, marea majoritate a serviciilor cu nave tramp sunt operate de un număr mare de întreprinderi mici sau mijlocii, aflate în concurență pentru comenzile de transport. Din acest motiv, CESE susține că este necesară o clarificare a orientărilor care să confirme acest punct. În afară de aceasta, Comisia Europeană ar trebui să ofere mai multe orientări privind aplicarea regulii de minimis la grupurile care sunt prea mici pentru a avea vreun efect apreciabil asupra piețelor în care acționează.

1.6

Este regretabil faptul că orientările oferite grupurilor de transport cu nave tramp nu răspund complet la întrebări care constituie motive de incertitudine și chiar de îngrijorare în rândul operatorilor acestora. CESE este de acord cu ideea care transpare din proiectul de orientări și conform căreia grupurile de transport cu nave tramp nu sunt în sine în conflict cu normele de concurență ale UE, însă face apel la Comisia Europeană să ofere linii directoare mai precise privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) la grupurile de transport cu nave tramp în versiunea finală a orientărilor, astfel încât să furnizeze instrumentele necesare pentru autoevaluări.

1.7

Este demn de menționat faptul că proiectul de orientări nu definește noțiunea de „transport maritim cu nave tramp” și, de aceea, nu este clar dacă el se aplică și transportului maritim de pasageri și/sau transportului maritim specializat. Acest punct ar merita, de asemenea, să fie clarificat.

1.8

Mai mult, în ceea ce privește capitolul privind transportul cu nave tramp, CESE recomandă ca orientările să clarifice faptul că activitățile agenților navali nu diferă în mod esențial de activitățile unui manager de grup în ceea ce privește fixarea prețurilor. Piețele de transport cu nave tramp, inclusiv cele în care operează grupuri de transport cu nave tramp, sunt piețe concurențiale, adică prețurile sunt determinate prin negocieri între părți și sunt bazate pe cerere și ofertă. Simplul fapt că un manager de grup convine asupra unui preț împreună cu navlositorul pentru utilizarea unei nave aparținând grupului nu constituie, prin urmare, o „fixare a prețurilor” ca restricție esențială a concurenței.

2.1

La 13 septembrie 2007, Comisa Europeană a publicat mult așteptatul proiect de orientări privind aplicarea normelor de concurență ale CE la serviciile de transport maritim. Orientările sunt aplicabile acordurilor de cooperare din domeniul sectoarelor de servicii de transport maritim direct afectate de schimbările introduse de Regulamentul nr. 1419/2006 care se aplică serviciilor de cabotaj maritim, de transport maritim de linie și de transport maritim cu nave tramp. Obiectivul acestora este de a oferi îndrumare pentru a sprijini întreprinderile de transport maritim în realizarea unei autoevaluări a acordurilor de cooperare în care sunt implicate, cu alte cuvinte, ar trebui să permită întreprinderilor în cauză să determine dacă acordurile lor de cooperare sunt compatibile cu articolul 81 din Tratatul CE. Orientările vor fi valabile pentru o perioadă inițială de cinci ani.

2.2

Proiectul de orientări își propune în special să facă lumină asupra condițiilor în care operatorii de transport de linie pot, în mod legal, să schimbe informații cu privire la navlu și în care operatorii de transport cu nave tramp pot intra în acorduri privind constituirea de grupuri. În acest scop este propus un set complex de parametri. Cu toate acestea, valoarea adăugată reală a orientărilor (în proiect) în practică va trebui să fie evaluată în viitor, respectiv va trebui evaluat dacă orientările (în proiect) asigură liniile directoare necesare pentru ca operatorii să poată aprecia legalitatea comportamentului pe care intenționează să îl aibă pe piață.

3.1

Proiectul de orientări privind transportul maritim de linie — pe lângă confirmarea unui fapt deja știut, și anume abolirea conferințelor maritime de linie începând cu data de 18 octombrie 2008 — se referă la modalitățile de schimb de informații privind piața permise între operatorii de transport de linie. Deși unele detalii necesită clarificări, în forma lor actuală, orientările sunt foarte aproape de a constitui instrumentul care să permită industriei de transport de linie schimbul de informații necesar bunei sale funcționări.

3.2

Începând cu 18 octombrie 2008, transportatorii de linie care operează servicii de transport către și/sau dinspre un port din UE trebuie să înceteze orice activitate anticoncurențială decurgând dintr-o conferință maritimă, indiferent dacă o asemenea activitate este permisă sub alte jurisdicții din alte părți ale lumii. CESE consideră că va fi dificil pentru transportatorii care operează la nivel mondial să se asigure că activitățile din cadrul conferințelor de linie ilegale în UE nu afectează în mod considerabil piața UE.

3.3

În ceea ce privește transportul maritim de linie, atenția este concentrată pe sistemele de schimb de informații. Companiilor de linie li s-a acordat un anume grad de libertate în ceea ce privește schimbul de informații. Elementele importante includ structura pieței, tipul de informații schimbate, vechimea acestora și frecvența cu care se desfășoară schimbul de informații. Pe bună dreptate, accentul se pune pe schimbul de date viitoare, legate în special de previziunile privind capacitatea și de indicii prețurilor. Se pare că previziunile privind capacitatea sunt întotdeauna prima facie ilegale. CESE consideră că efectele schimburilor de informații trebuie să fie analizate de la caz la caz.

3.4

În ceea ce privește indicii prețurilor, este puțin probabil ca un indice agregat al prețurilor să fie ilegal, cu condiția ca informația să nu poată fi dezagregată astfel încât să permită întreprinderilor să identifice, direct sau indirect, strategiile concurențiale ale concurenților. Ar trebui analizate gradul de agregare, actualitatea sau vechimea informațiilor și frecvența publicării acestora, însă proiectul de orientări nu precizează ce importanță ar trebui acordată acestor factori.

3.5

În ceea ce privește serviciile de transport de linie, orientările nu conțin niciun element cu adevărat inovator, ci par să reafirme criteriile generale elaborate anterior de Comisia Europeană și de instanțele europene.

3.6

CESE își reiterează apelurile din avizele anterioare (1) ca UE să inițieze consultări serioase cu alte jurisdicții pentru a determina nivelul de compatibilitate între regimurile care reglementează în prezent transportul de linie din întreaga lume. Mai mult, CESE își reiterează recomandarea făcută în cadrul acelorași avize, și anume ca, în privința normelor de concurență în domeniul transportului maritim, Comisia Europeană să ia în considerare, pe lângă factorii care țin strict de concurență, și problema resurselor umane (de exemplu, impactul asupra ocupării forței de muncă pentru navigatorii europeni).

3.7

Serviciile de transport maritim cu nave tramp se desfășoară la scară mondială și au multe dintre caracteristicile unui model perfect de concurență. Mărfurile sunt omogene, iar costurile de intrare sunt, în general, foarte reduse. Există multe companii care concurează pentru contracte, iar substituția are loc între elemente cum ar fi mărimea sau tipul navelor, în funcție de condițiile pieței. Fluxurile de informații fac, de asemenea, ca piața să fie foarte transparentă. Activitatea se desfășoară în principal pe bază de contracte de navlosire pe cursă, navlosire pe curse consecutive, contracte de afretare sau de navlosire pe timp. Nivelul navlului care poate fi atins pe asemenea piețe este foarte variabil, depinzând de condițiile pieței. În sfârșit, piețele serviciilor de transport cu nave tramp pot răspunde repede schimbărilor pieței și nevoilor expeditorilor (2).

3.8

Grupurile de transport maritim operează în toate sectoarele activității de transport cu nave tramp. Un grup reunește un număr de nave similare aflate în proprietatea unor armatori diferiți și funcționând sub administrație unică. Managerul de grup gestionează navele ca pe o unitate de flotă unică și coezivă, centralizează veniturile și le distribuie conform unui sistem de ponderare anterior stabilit, în timp ce armatorului individual îi revine doar responsabilitatea pentru funcționarea nautică/tehnică a navei. Grupurile se constituie în general din două motive. În primul rând, ele se înființează pentru a permite participanților să furnizeze nivelurile de servicii pe care le solicită, din ce în ce mai mult, clienții lor importanți. În al doilea rând, ele au ca scop îmbunătățirea eficienței activității de transport prin realizarea de investiții speciale și un nivel ridicat de utilizare a navelor. Grupurile funcționează într-un mediu al cererii și ofertei unde contractele se încheie pe bază de licitație, iar prețurile se determină în mare măsură de o piață la vedere (spot market); cumpărătorii sunt întreprinderi sofisticate și de mari dimensiuni, iar agenții oferă în orice moment o vizibilitate excepțională asupra tonajului și condițiilor.

3.9

CESE subliniază faptul că grupurile de transport maritim nu reprezintă o majoritate pe piețele transportului maritim cu nave tramp. De fapt, marea majoritate a serviciilor cu nave tramp sunt operate de un număr mare de întreprinderi mici sau mijlocii, aflate în concurență pentru comenzile de transport. Din acest motiv, CESE susține că este necesară o clarificare a orientărilor care să confirme acest punct.

3.10

CESE remarcă faptul că serviciile de transport cu nave tramp, precum și grupurile de transport cu nave tramp au făcut dintotdeauna obiectul normelor CE de concurență, cu mult înainte de adoptarea Regulamentului nr. 1419/2006, care acordă Comisiei Europene competențe de control al aplicării normelor privind aceste servicii. Cu toate acestea, în această perioadă nu au existat plângeri formale din partea navlositorilor din acest sector și nu există jurisprudență în domeniu. CESE presupune că absența jurisprudenței și, în consecință, lipsa de experiență a autorităților competente în domeniul concurenței, inclusiv a Comisiei Europene, explică de ce secțiunile privind transportul cu nave tramp (grupurile de transport cu nave tramp) din proiectul de orientări sunt mai puțin detaliate decât cele privind transportul de linie. Merită să fie menționat și faptul că proiectul de orientări nu definește noțiunea de „transport maritim cu nave tramp” și, de aceea, nu este clar dacă orientările se aplică și transportului maritim de pasageri și/sau transportului maritim specializat. Acest punct ar merita, de asemenea, să fie clarificat.

3.11

Proiectul de orientări nu ține suficient seama de specificitatea sectorului de transport cu nave tramp și pare să urmeze Orientările privind cooperarea orizontală, nespecifice vreunui sector. Grupurile de transport vor trebui să respecte aceleași orientări care sunt aplicabile altor sectoare industriale pentru a se asigura că nu restrâng concurența liberă sau că nu au un comportament care ar putea fi considerat specific cartelurilor.

3.12

Proiectul de orientări este destul de general și nu oferă o certitudine juridică precisă. El nu precizează în mod explicit că grupurile de transport maritim sunt incompatibile cu normele UE de concurență, însă nici nu oferă orientări privind situațiile în care acestea sunt totuși incompatibile.

3.13

Partea cea mai importantă a proiectului de orientări este dedicată evaluării și clasificării grupurilor de transport maritim. Punctul de plecare este constatarea că grupurile implică, în general, un marketing comun și, în grade diferite, anumite caracteristici ale producției în comun.

3.14

În ceea ce privește piața relevantă, CESE consideră că orientările ar trebui să țină seama de faptul că există un element important de substituție sau interșanjabilitate în transportul maritim cu nave tramp, atât de partea cererii, cât și de cea a ofertei (de exemplu, în ceea ce privește tipul și mărimea navei, tipurile de contracte de transport și piața geografică). Mai mult, dacă un grup trebuie să își facă o autoevaluare, cotele de piață nu pot fi definite pentru fiecare contract în parte, ci trebuie analizate pentru o perioadă de timp dată.

3.15

CESE consideră că va fi necesar să se aducă îmbunătățiri cu privire la relevanța și definirea cotei de piață a grupurilor de transport maritim și cu privire la substituția dintre tipurile de tranzacții comerciale și tipurile de nave. CESE consideră că nu se oferă nicio orientare practică privind definirea pieței relevante. Cu toate acestea, cotele de piață pot fi destul de diferite, în funcție de metodologia utilizată.

3.16

În cadrul analizei acordurilor de utilizare în comun (grupurile) pentru nave tramp în raport cu articolul 81, ar trebui să se sublinieze faptul că managerul de grup conduce flota din cadrul grupului, din punct de vedere atât operațional, cât și comercial, și că, astfel, oferă un produs comun prin intermediul unei singure entități din grup. Licitarea navelor pe piață este de facto subordonată sarcinii managerului de a gestiona serviciile oferite. Armatorii individuali rămân răspunzători pentru funcționarea strict nautică/tehnică a navelor. Grupurile asigură un serviciu „produs” în comun, care este rezultatul unui nivel semnificativ de integrare a activităților părților (3). Astfel, acordurile de utilizare în comun (grupurile) ar trebui să fie analizate la egalitate cu alte forme de acorduri de producție în comun sau de specializare.

3.17

CESE susține că referirile la „fixarea prețurilor” ca o caracteristică a funcționării grupului (și, astfel, ca o restricție esențială a concurenței) nu pot fi menținute în orientări, deoarece convenirea prețului între managerul de grup și client este o parte inerentă serviciului oferit și este rezultatul unei negocieri a prețului pentru utilizarea unei nave a grupului într-un proces de licitare.

3.18

CESE consideră că, date fiind scopul acordurilor de utilizare în comun și caracteristicile lor fundamentale, îndeplinirea celor patru condiții din articolul 81 alineatul (3) din Tratatul CE are de regulă ca obiectiv exceptarea grupurilor. Faptul că grupurile au fost înființate pentru a răspunde nevoilor și necesităților navlositorilor și că funcționează de decenii fără a exista plângeri susține acest punct de vedere.

3.19

CESE speră ca Comisia Europeană să revizuiască în mod constant orientările în lumina experienței acumulate și, dacă este necesar, să aducă îndrumări suplimentare sau clarificări, pe măsură ce acestea devin disponibile, fără a aștepta expirarea perioadei de cinci ani.

3.20

Comisia ar trebui să înceapă cât mai curând posibil să analizeze domeniul de aplicare a exceptării pe categorie pentru consorțiile de transport maritim de linie și să examineze cu această ocazie necesitatea de a acoperi și alte segmente relevante ale pieței transportului maritim în ansamblul său, în special serviciile de transporturi cu nave tramp care se desfășoară regulat și pe rute regulate, ceea ce constituie o caracteristică comună a transportului specializat din mai multe domenii (de exemplu, nave frigorifice convenționale, nave specializate pentru transportul de masă lemnoasă și transport vehicule, nave de tip roll on — roll off).

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/47

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/47

1.1

ONU, acționând în numele țărilor membre, a propus un model de „sistem global armonizat” (GHS) pentru criteriile și procesele utilizate în „clasificarea, ambalarea și etichetarea produselor chimice”. Acesta este menit să sprijine comerțul mondial și să asiste economiile mai puțin dezvoltate în eforturile de a proteja siguranța și sănătatea angajaților și consumatorilor.

1.2

CESE sprijină puternic acest obiectiv de armonizare globală, forma și baza juridică a legislației de aplicare propuse aici de către Comisie și termenul propus pentru punerea în aplicare de către producători și furnizori astfel încât să coincidă cu primul termen limită important pentru înregistrarea „substanțelor” în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH).

1.3

De asemenea, CESE este de acord cu estimarea Comisiei potrivit căreia, deși modificările sistemului dezvoltat în UE în ultimii 40 de ani sunt atât inevitabile, cât și larg susținute, beneficiile pe termen scurt în cadrul UE vor fi probabil neglijabile, iar costurile, potențial ridicate. Prin urmare, CESE consideră că ar fi trebuit să se acorde o atenție mai mare acestor circumstanțe, destul de neobișnuite, în evaluarea de impact originală. În absența oricărui beneficiu global semnificativ, orice adăugiri sau modificări ale legislației existente care nu sunt absolut esențiale pentru punerea în aplicare a propunerii ONU ar trebuie însoțite de o justificare medicală, de siguranță sau economică separată. Mai presus de toate, trebuie depuse toate eforturile pentru a garanta că standardele existente nu vor fi compromise în perioada de tranziție, inevitabil lungă, între aceste două sisteme, în mare parte echivalente. Educația, la momentul achiziționării, va fi o cerință-cheie.

1.4

De asemenea, CESE consideră că, dat fiind termenul foarte strâns și nevoia de a limita costurile de început, este necesar să existe o anumită flexibilitate în ceea ce privește propunerea și aplicarea imediată a acesteia. Au fost necesari mulți ani pentru a se dezvolta actualul sistem până la un punct la care să protejeze în mod corespunzător sănătatea și securitatea angajaților și consumatorilor în UE și este probabil să se întâmple la fel cu noul sistem global armonizat. Ceea ce este esențial, totuși, este angajarea de suficiente resurse pe termen lung, atât la ONU, cât și la Comisie, pentru a garanta că procesul de armonizare continuă și se extinde, în cele din urmă, la clasificarea și etichetarea efective a bunurilor larg comercializate și nu doar la criteriile pe care se bazează aceste clasificări.

1.5

CESE constată cu îngrijorare dimensiunile acestei propuneri, în sine și în relație cu propuneri recente, cum ar fi REACH, numeroasele alte elemente ale legislației UE cu care ambele interacționează și volumul din ce în ce mai mare de note de orientare, considerate acum necesare. Este esențială o nouă abordare, pentru ca industria europeană (ca să nu mai vorbim de procesele de monitorizare sau modificare a legislației) să nu fie afectată iremediabil. Este pur și simplu absurd să se presupună că toată lumea, de la proprietarul celui mai mic IMM la grupurile în general mai mari de responsabili din cadrul unei autorități naționale competente, ar trebui să ia ca referință, cu regularitate, cele peste 20 000 de pagini de documentație referitoare exclusiv la aceste subiecte. Trebuie găsită o cale mai bună.

1.6

În același sens, CESE regretă absența definițiilor-cheie și, în special, trecerea de la utilizarea termenului „preparate”, care are o semnificație toxicologică specifică, la „amestecuri”, care nu are această semnificație. Absența continuă a unei definiții UE a „produselor chimice” continuă să producă confuzie pentru lucrători, consumatori, directori și legiuitori deopotrivă. Propunerea, al cărei conținut se dorește neutru și consensual, reprezintă o foarte bună ocazie de a corecta erorile la nivel de detaliu, ceea ce se face deja în anexele tehnice și prin furnizarea unui set de definiții standard, aplicabile în întreaga legislație conexă. Acest efort ar trebui dus până la capăt, pentru a se ajunge la un glosar de cuvinte-cheie în toate limbile, care să identifice termenii care au același înțeles (probabil „produs chimic”, „substanță chimică” și „substanță”), precum și pe cei au înțelesuri diferite sau nu au nici o legătură între ei (de exemplu, „articol” și „produs”). Trebuie de asemenea identificate și pe viitor evitate confuziile și asocierile de natură culturală, din anumite limbi, dintre „substanțe” (cu sensul de droguri, alcool sau tutun) și „substanțe chimice” (ca indicatori de activități teroriste sau de alte activități ilegale).

1.7

CESE constată și pericolul supraclasificării și supraetichetării, care reduc impactul avertismentelor, și pericolul considerării etichetelor drept unice surse de informații pentru lucrători și consumatori. Desigur, este necesară includerea informațiilor esențiale. Este de asemenea importantă trimiterea la alte surse ușor accesibile. Utilizarea tot mai răspândită a cumpărăturilor prin internet și a căutării online a riscurilor și beneficiilor anumitor produse sugerează că, în acest domeniu, eforturile sunt în continuare necesare. Nevoile serviciilor de urgență și a centrelor de toxicologie nu sunt deservite cel mai bine de lungi liste standardizate și de denumiri nefamiliare pentru componentele amestecurilor complexe. Indicațiile privind pericolul potențial general al unui produs și tratamentul corespunzător, împreună cu datele de contact ale serviciului disponibil 24h/24 oferă cea mai bună protecție pentru persoanele afectate. În circumstanțe specifice în care este implicată o tehnologie sub brevet, această abordare protejează și producătorul, la fel ca în legislația existentă.

1.8

CESE constată că nu există nici o etichetă propusă pentru cantitățile, deseori mici, transferate între laboratoare pentru studii academice sau activități de cercetare și dezvoltare. Aceasta s-ar putea adăuga fără nici o dificultate la gama de etichete propuse de ONU și ar fi de preferat comparativ cu dispensa extrem de restrictivă, disproporționată și costisitoare propusă în prezent.

1.9

În sfârșit, CESE constată că va exista o nevoie tot mai mare de a revizui calitatea datelor utilizate și deciziile luate în diferitele jurisdicții din întreaga lume. Vor continua cu siguranță presiunile pentru a accepta rezultatele clasificării, nu numai criteriile și procesele care duc la acestea. Nevoile și beneficiile globale ale acestui lucru sunt destul de ușor de înțeles.

2.1

Această propunere este menită să ducă la alinierea legislației UE existente cu un model ONU recent agreat de „sistem global armonizat” privind clasificarea, etichetarea și ambalarea materiilor prime, produselor intermediare și finite definite drept „periculoase” și descrise în mod variat drept „produse chimice”, „substanțe”, „amestecuri” sau „preparate”. Legislația europeană, care datează din 1967, va fi înlocuită. Multe alte directive și regulamente, inclusiv Regulamentul (CE) 1907/2006 (REACH), pus în aplicare în prezent, vor necesita modificări. Efectele pe termen mai lung în UE ar trebui să fie pozitive, cu condiția ca respectivele costuri să fie păstrate sub control și ca anumite avantaje relativ minore să se concretizeze. În ansamblu, propunerea ar trebui să faciliteze comerțul mondial, menținând totodată standarde de protecție ridicate pentru sănătatea umană și mediu.

2.2

Directiva, veche de 40 de ani, care trebuie înlocuită este Directiva 67/548/CEE privind substanțele periculoase. Aceasta este în general considerată prima lege transeuropeană orientată în special înspre protejarea siguranței angajaților. Directiva și numeroasele directive de modificare și adaptare la progresul tehnic a acesteia le furnizează acum producătorilor și comercianților, lucrătorilor, distribuitorilor și consumatorilor din interiorul și exteriorul UE un sistem armonizat de clasificare a „substanțelor periculoase”, utilizând teste specifice cu criterii finale agreate și cu criterii de periculozitate, de etichetare corectă, cu un set limitat de pictograme și fraze standardizate pentru a se identifica riscurile posibile și a se recomanda proceduri pentru o manipulare sigură, și de ambalare a acestora, pentru a proteja utilizatorii constanți și grupurile vulnerabile, în special copiii.

2.3

La douăzeci și unu de ani după adoptarea Directivei 67/548/CEE, Directiva 88/379/CEE privind preparatele periculoase a extins procesul de la „substanțe” (o listă relativ finită de „elemente și componente ale acestora”) la lista teoretic infinită de „preparate” („amestecuri de două sau mai multe substanțe”). Recunoscând că testarea pe animale este indezirabilă sau imposibilă la o asemenea scară, directiva a introdus pentru prima dată în dreptul european o relație teoretică între pericolele cunoscute sau determinabile reprezentate de substanțele componente și pericolul cel mai probabil reprezentat de amestecul eventual. Aceasta s-ar putea apoi utiliza pentru a clasifica, eticheta și ambala preparatul fără a fi necesare testări suplimentare.

2.4

Dat fiind că vasta majoritate a produselor vândute consumatorilor sunt într-adevăr „preparate” (sau chiar „articole”), acesta a fost un pas important către garantarea siguranței consumatorilor în raport cu produse deocamdată nereglementate de directive specifice și mai restrictive, cum sunt cele care se aplică vânzărilor de pesticide, detergenți sau cosmetice. Directiva din 1988 a fost semnificativ modificată în 1999, prin Directiva 1999/45/CE.

2.5

Directivele de mai sus, împreună cu Directiva 91/155/CEE privind fișele tehnice de securitate, care le susține, de asemenea modificată ulterior, au constituit, timp de mulți ani, piatra de temelie a protecției lucrătorilor și consumatorilor din întreaga UE. Teoretic, acestea interacționează și asigură sprijin pentru orice alte acte legislative ale UE orientate spre protejarea sănătății umane, a securității și a mediului. Este necesară actualizarea constantă a acestora, pentru a ține seama de modificările apărute în ceea ce privește sfera de aplicare, tehnologia de fabricare și metodele de testare, disponibilitatea produselor și utilizarea lor posibilă, și pentru a reflecta cele mai recente cunoștințe științifice referitoare la consecințele acestora și la modurile de a reduce orice efecte nedorite.

2.6

La fel de important, aceste directive „urmăresc obiective ale pieței interne” prin faptul că încearcă să instituie o piață unică în UE pentru diversele produse implicate. Produsele, indiferent dacă sunt materii prime, produse naturale sau sintetice, produse intermediare sau deșeuri, produse finite sau articole, pot fi importate în condiții de siguranță sau comercializate în și între statele membre, cu condiția să fie conforme cu aceste directive și cu alte acte relevante din legislația UE.

2.7

În 2001, Comisia Europeană a lansat o Carte albă intitulată „Strategii pentru o politică viitoare în domeniul produselor chimice”. Dezbaterea s-a încheiat anul trecut cu adoptarea Regulamentului (CE) nr. 1907/2006, cunoscut drept REACH, privind „înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice”. Directiva 2006/121/CE, care l-a însoțit și care a fost publicată și agreată în același timp, a adus modificări suplimentare Directivei 67/548/CEE, pentru a o alinia la regulament. Acest proces va continua probabil, pe măsură ce vor deveni disponibile mai multe date sau pe măsură ce legislația va necesita modificări.

2.8

Toate prevederile anterioare se referă la produse specifice și afectează producția, distribuția și comercializarea acestora în UE și comerțul dintre UE și partenerii săi comerciali de importuri și exporturi. Sisteme similare, însă nu identice, au fost, inevitabil, elaborate în aceeași perioadă în alte câteva economii ale lumii cu care UE are schimburi comerciale regulate, prin intermediul unei multitudini de întreprinderi mari, mijlocii și mici înființate în interiorul și în afara granițelor sale.

2.9

Câteva alte țări, în general mai puțin dezvoltate în termeni de economie și/sau structuri legislative, au recunoscut nevoia de a avea un astfel de sistem de clasificare, etichetare și ambalare a „substanțelor periculoase”, dar așteaptă adoptarea unui model recunoscut la nivel global care să fie pus în aplicare la nivel local.

2.10

Recunoscând, la începutul anilor 1990, că sistemele naționale sau regionale elaborate la nivel local, deși esențiale pentru protecția sănătății umane, a siguranței și a mediului, pot constitui, de asemenea, bariere pentru comerțul mondial, Națiunile Unite au căutat să elaboreze o propunere privind un Sistem Global Armonizat (GHS) de „clasificare, etichetare și ambalare a produselor chimice și întocmirea de fișe tehnice de securitate”. Modele pentru această armonizare existau deja în sectorul transporturilor, în special în ceea ce privește pericolele fizice și toxicitatea acută.

2.11

Aprobarea pentru dezvoltarea acestei abordări mai ample a fost acordată în capitolul 19 din Agenda 21, adoptată la Conferința ONU privind Mediul și Dezvoltarea (UNCED), în 1992. Sprijinul tehnic urma să fie oferit de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Organizația Internațională a Muncii (OIM) și Subcomitetul ONU de Experți privind Transportul Mărfurilor Periculoase (UNSCETDG).

2.12

După aproape un deceniu de muncă, reprezentanții celor circa 160 de state membre ONU au ajuns la un acord privind conținutul tehnic al noului GHS în decembrie 2002. Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă (WSSD) desfășurat la Johannesburg, în luna septembrie a aceluiași an, a încurajat țările semnatare „să pună în aplicare GHS cât mai curând, pentru ca sistemul să fie complet operațional până în 2008”. GHS al ONU, care a inclus acum ca dată-țintă pentru punerea în aplicare anul 2008, a fost adoptat de Consiliul Economic și Social al ONU în iulie 2003. Aceste acorduri au fost semnate de către reprezentanții tuturor celor 27 de state membre ale UE extinse.

2.13

În 2004, mai multe amendamente la propunerea originală a ONU au fost adoptate și incluse în recomandările privind „un sistem global armonizat de clasificare și etichetare a produselor chimice (GHS)”, publicate de ONU în 2005. Acest document de 540 de pagini, precum și revizuirile sale ulterioare, a devenit cunoscut drept „Cartea purpurie”, după culoarea adoptată pentru coperta sa tipărită. Detalii ale evoluției din perspectiva datei-țintă de 2008, pentru 65 de țări, inclusiv 27 din UE, sunt disponibile pe website-ul relevant al ONU.

2.14

În 2006, au fost convenite de către ONU amendamente tehnice suplimentare, care au fost incluse într-o ediție revizuită a Cărții purpurii, publicate în 2007. Propunerile includ, inevitabil pentru un proces atât de extins și de complex de armonizare globală a sistemelor existente, un amestec de criterii de testare vechi și noi și de criterii finale, pictograme, fraze agreate și modele de etichete. A fost introdusă o abordare modulară (de tip „building block”) pentru a permite ca diferitele viziuni să coexiste și pentru a face posibil un acord între țările participante (deși utilizarea excesivă a acesteia ar elimina, desigur, multe dintre beneficiile dorite).

2.15

Modelul propus de ONU nu are totuși forța legislativă dorită, astfel încât este necesară și o legislație de punere în aplicare pentru țările care doresc să urmeze recomandările sale. Pentru statele membre UE, aceasta necesită o propunere din partea Comisiei.

2.16

Comisia a început să lucreze în 2004 la o propunere de punere în aplicare, publicând primul proiect pentru un sistem UE aliniat la GHS în 2006. Evaluările de impact au fost realizate și publicate în aceeași perioadă. O consultare pe internet a părților interesate, în al treilea trimestru din 2006, împreună cu o serie de preocupări exprimate de serviciile juridice ale Comisiei, au dus la o revizuire majoră a propunerii inițiale. Aceasta a fost în sfârșit convenită și publicată de Comisie în iunie 2007. Reviziile tehnice au început deja în grupul de lucru corespunzător al Consiliului. Se așteaptă acum, ca întotdeauna, avizele Parlamentului European, Comitetului Economic și Social European (CESE) și Comitetului Regiunilor.

2.17

Există o dorință larg răspândită ca revizuirea actuală să nu întârzie și nici să nu modifice semnificativ propunerile de armonizare. Avantajele, este general acceptat, sunt difuze, sunt legate în principal de comerțul mondial și se vor diminua dacă nu se realizează armonizarea. Costurile în UE (sau ale partenerilor comerciali ai UE) vor crește puternic în cazul în care calendarul de aplicare va fi diferit de cel deja convenit pentru REACH. Toate avantajele pentru sănătate, securitate sau mediu vor fi resimțite în principal în afara UE, în țări care în prezent nu au sisteme eficiente proprii.

2.18

Punerea în aplicare a GHS va avea efecte considerabile pentru legislația de transport din UE și pentru o mulțime de legi comunitare asociate în aval, care se referă la produsele pentru consumatori, la manipularea produselor chimice pentru un anumit uz, la controlul produselor chimice periculoase, la sănătatea și siguranța profesională, la deșeuri și la produsele expirate. În anii următori, vor fi introduse propuneri care să acopere toate aceste domenii, acolo unde este necesar. O listă completă a legilor susceptibil de a fi afectate a fost publicată de către serviciile Comisiei în august 2006. Modificările la Regulamentul (CE) 1907/2006 (REACH) sunt incluse în prezenta propunere.

3.1

Propunerea este elaborată în 3 volume și 7 anexe. În versiunea în limba engleză, acestea totalizează peste 2 100 de pagini. Deși elementele principale ale propunerii sunt limitate la volumul I, relativ scurt, de doar 64 de pagini, noi materiale sau interpretări noi ori revizuite ale materialelor vechi sunt prezente în întregul document. Propunerea trebuie așadar luată în considerare în totalitatea sa, ca un act legislativ comunitar și național primar esențial, care afectează legiuitorii, producătorii, furnizorii, distribuitorii, comercianții, lucrătorii și consumatorii, în interiorul și în afara UE.

3.2

Volumul II, cuprinzând anexa I, stabilește cerințe detaliate de clasificare și de etichetare pentru substanțele și amestecurile periculoase (154 de pagini).

3.3

Volumul III, cuprinzând anexele II-VII, furnizează o serie de norme speciale pentru anumite substanțe și amestecuri, liste cu noi avertismente de pericol și prevederi de securitate, noi pictograme de pericol, o clasificare și etichetare armonizată detaliată pentru anumite substanțe periculoase și un tabel de corespondență menit să asiste utilizatorii în identificarea schimbărilor cerințelor de clasificare și de etichetare în conformitate cu Directiva 67/548/CEE pentru alinierea la noile cerințe și avertismente de pericol din Regulamentul propus (430 de pagini). O fișă financiară legislativă pentru ansamblul propunerii, necesară pentru evaluarea corectă a propunerii, dar care prezintă prea puțină valoare sau interes durabil ca legislație primară, este inclusă, sau poate îngropată, la sfârșitul acestui volum.

3.4

Volumele IIIa și IIIb cuprind tabelele 3.1 și 3.2, componente ale anexei VI, astfel cum s-a stabilit în volumul III de mai sus. Acestea cuprind o traducere în noul cadru de reglementare a anexei 1 la Directiva 67/548/CEE existentă — aproape 1 500 de pagini care înregistrează decizii privind clasificarea și etichetarea substanțelor periculoase acumulate în 40 de ani de evaluare de produse în UE.

3.5

Evaluarea de impact a Comisiei, care trebuie citită în raport cu cele de mai sus, se bazează pe rapoartele pregătite de către consultanții RPA și London Economics și este relativ scurtă (34 de pagini).

3.6

Propunerea este prezentată sub formă de regulament, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul CE, „pentru a garanta condiții de egalitate pentru toți furnizorii de substanțe și amestecuri de pe piața internă, precum și un nivel ridicat de protecție a sănătății, securității, protecției mediului și protecției consumatorilor”.

3.7

Propunerea recunoaște că sfera legislației UE existente și sfera propunerii GHS a ONU nu sunt identice. Ambele diferă în detaliu față de reglementările de transport deja larg armonizate privind clasificarea și etichetarea. Modificările din prezenta propunere au fost păstrate, pe cât posibil, la minimum. În unele cazuri, vor fi necesare propuneri suplimentare, în special în fazele de punere în aplicare a REACH.

3.8

Propunerea adoptă anumiți termeni și definiții noi din GHS al ONU, cea mai evidentă fiind utilizarea de „amestec” în loc de „preparat”.

3.9

Propunerea recunoaște că orice sistem de clasificare nou ar putea duce la utilizarea extensivă a animalelor de laborator. Ar trebui utilizate metode alternative ori de câte ori este posibil. Experimentele pe ființe umane și alte primate în scopurile acestei clasificări sunt strict interzise (în funcție de distincția nedecisă încă, de ordin juridic și lingvistic, din diversele limbi oficiale ale UE, între „nu ar trebui” și „nu trebuie”) în propunerea Comisiei (deși asemenea testări sunt permise în modelul GHS al ONU).

3.10

Problemele asociate cu clasificarea „amestecurilor” sunt recunoscute. Se furnizează „principii de extrapolare” menite să faciliteze identificarea produselor susceptibile să aibă efecte similare.

3.11

Propunerea asigură posibilitatea de a furniza denumiri comune mai scurte pentru substanțe ca atare sau în calitate de componente ale amestecurilor, acolo unde denumirile oficiale definite de Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) depășesc 100 de caractere în lungime. Utilizarea unor identificatori de produse (numere și denumiri) furnizați de către Chemical Abstracts Service (CAS) al American Chemical Society (Societatea Americană de Chimie) va continua de asemenea. Utilizarea controlată de denumiri generice care identifică în mod corect pericolul potențial, fără a amenința drepturile de proprietate intelectuală asociate cu compoziția precisă a amestecului, din legislația existentă se menține.

3.12

Perioada de tranziție necesară între cele două sisteme este discutată în detaliu. Se recunoaște în mod clar că noile criterii trebuie aplicate mai întâi „substanțelor” și abia apoi „amestecurilor”. Pentru a se evita sarcinile inutile pentru întreprinderi, nu va exista nici o obligație ca o întreprindere să înlocuiască sau să re-eticheteze produsele („substanțe” sau „amestecuri”) aflate deja în lanțul de aprovizionare în momentul intrării în vigoare a legislației respective.

3.13

Statele membre vor trebui să desemneze autorități pentru aplicarea și executarea regulamentului — și să stabilească „sancțiuni proporționale în caz de nerespectare”. Se observă că „buna cooperare dintre toate autoritățile competente este esențială”.

3.14

Regulamentul se va aplica în principiu pentru toate substanțele și amestecurile, cu excepția cazului în care alte legi comunitare stabilesc norme mai specifice. Produsele cosmetice, aromele, aditivii alimentari, hrana pentru animale și produsele de uz veterinar, anumite dispozitive medicale, produsele care intră sub incidența normelor privind aviația civilă, transportul rutier sau feroviar și munițiile (dar nu „produsele explozive comercializate pentru efecte decorative”, de exemplu artificiile) sunt toate excluse de la efectele acestui regulament.

3.15

Deșeurile, astfel cum sunt definite în Directiva 2006/12/CE, nu pot fi clasificate, în conformitate cu această propunere, nici ca „substanță”, nici ca „amestec”, nici ca „articol”, astfel cum sunt acestea definite în prezentul regulament, și sunt prin urmare excluse de la efectele acestuia.

3.16

Aliajele sunt totuși definite drept „amestecuri” în conformitate cu punctul 41 din articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH) și sunt, prin urmare, incluse în acest regulament, deoarece se presupune că sunt „amestecuri” adevărate (dar nu, într-un sens util, „preparate”) ale unor substanțe produse în mod natural, cum ar fi minereurile metalice, mineralele și extrasele de plante.

3.17

Cerințele de etichetare sunt modificate atât în ceea ce privește forma, cât și conținutul față de sistemul UE existent. Unele pictograme existente sunt înlocuite, altele sunt adăugate pentru prima dată.. Avertismentele standardizate autorizate existente de „risc” și „siguranță” sunt înlocuite cu noi „cuvinte de avertizare”, „fraze de pericol” și „fraze de securitate”.

3.18

Toate cuvintele și frazele autorizate de mai sus sunt definite în toate limbile oficiale ale UE și trebuie utilizate pe fiecare etichetă, în funcție de țara în care este vândut produsul. Pot fi utilizate mai multe limbi, deși spațiul disponibil devine tot mai limitat. (În unele cazuri speciale, traducerea adițională a etichetelor și a documentației aferente poate fi, desigur, solicitată în limbi necesare din punct de vedere legal, dar nu „oficiale”, cum ar fi galeza, sau în alte limbi solicitate, de pildă rusa, turca, araba și hindi, pentru a respecta nevoile grupurilor specifice indigene sau de imigranți).

3.19

Propunerea recunoaște că procesul de clasificare și, prin urmare, de etichetare și de ambalare, este unul care necesită o actualizare continuă în UE, pe măsură ce noi informații sau cunoștințe devin disponibile sau pe măsură ce se modifică metodele de testare sau cerințele legislative. Modificările care impun măsuri și procedurile care trebuie apoi urmate sunt stabilite în text.

3.20

Se prevede că regulamentul va intra în vigoare la 20 de zile de la data publicării în Jurnalul Oficial. Substanțele ar trebui clasificate, etichetate și ambalate în conformitate cu legislația existentă până la 1 decembrie 2010 (pentru a coincide cu termenii limită de înregistrare în REACH). Amestecurile ar trebui clasificate, etichetate și ambalate în conformitate cu legislația existentă până la 1 iunie 2015. După aceea, se va aplica numai noua legislație.

4.1

ONU, acționând în numele tuturor țărilor sale membre, a propus un model de „sistem global armonizat” pentru criteriile și procesele de clasificare, etichetare și ambalare a „produselor chimice”. Statele membre UE au fost de acord cu punerea în aplicare a modelului, în mod ideal până în 2008. Comisia a propus aplicarea legislației sub forma regulamentului discutat în prezent.

4.2

CESE sprijină puternic obiectivul de armonizare globală, forma și baza juridică a legislației propuse și termenul propus pentru punerea în aplicare, care să coincidă cu primul termen limită important pentru înregistrarea substanțelor în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH).

4.3

CESE constată, de asemenea, că trebuie să existe o anumită flexibilitate pentru ca cele două sisteme să funcționeze în paralel, în special în ceea ce privește „amestecurile”, care în multe cazuri sunt ele însele „amestecuri” de „amestecuri”, fiecare cu un termen de valabilitate definibil și uneori lung, măsurat în luni sau chiar ani. Tranziția este puțin probabil să fie încheiată în perioada propusă — însă, din fericire, aceasta nu înseamnă că procesul va fi ineficient. În absența unei asemenea flexibilități, costurile de început vor crește, iar beneficiile urmărite pe termen lung ar putea să nu se concretizeze.

4.4

De asemenea, CESE constată și acceptă observațiile introductive ale evaluării de impact a Comisiei, conform căreia „pe termen lung, punerea în aplicare a GHS pare profitabilă …, deoarece economiile de cost vor depăși în cele din urmă costurile unice de punere în aplicare” … deși … „costurile de punere în aplicare trebuie păstrate sub control, astfel încât să se ajungă la beneficii nete … în viitorul previzibil și pentru a se evita costurile inutile și sarcinile administrative pentru IMM-uri”.

4.5

CESE ia notă, de asemenea, de punctele de vedere exprimate de Comisie în Fișa financiară legislativă a acesteia, conform căreia „propunerea legislativă se referă la punerea în aplicare a unui acord internațional. Nici măcar o evaluare ex-ante negativă nu poate opri Comisia să înainteze o propunere legislativă, întrucât nu există nici o altă opțiune politică. O evaluare ex-ante negativă nu poate determina Comisia să se retragă de la angajamentul asumat de a pune în aplicare sistemul de clasificare și de etichetare convenit la nivel internațional”.

4.6

Cu alte cuvinte, Comisia consideră că nu are alte opțiuni decât să înainteze propunerea, oricare ar fi bilanțul estimat sau real al costurilor și beneficiilor eventuale. CESE este de acord că acest lucru este realist, date fiind circumstanțele, dar regretă că evaluarea de impact, deși neesențială în procesul de luare a deciziei, nu a explorat mai în profunzime costurile probabile ale punerii în aplicare, în vederea diminuării acestor efecte la elaborarea legislației. Faptul că același consultant (RPA) a pregătit o analiză detaliată (și contradictorie) pentru un singur sector interesat (anumite produse pentru consumatori) sugerează că analiza ar fi putut să se facă la un nivel mai larg și cu siguranță mai eficient dacă s-ar fi dispus de bani, timp și voință. La fel ca pentru toate procesele de armonizare, pericolele de depășire a costurilor și de nerealizare a beneficiilor sunt evidente.

4.7

Nu este clar, de exemplu, care ar fi beneficiile pentru sănătate, securitate și mediu în interiorul UE drept consecință directă a acestei treceri de la un sistem stabilit de mult și complet funcțional la un sistem la fel de valabil, dar nefamiliar. Pe termen scurt, protecția consumatorilor ar putea chiar suferi, deoarece cele două sisteme, cu cuvinte, fraze și pictograme diferite, funcționează în paralel. Un program coordonat de formare și instruire, focalizat pe sectorul cu amănuntul, ar putea ajuta într-o oarecare măsură la reducerea acestui risc.

4.8

Există și dificultăți conceptuale în înțelegerea modului în care beneficiile pentru comerțul mondial se pot concretiza pe deplin, cu țări care pun în aplicare propunerea ONU la termene diferite și cu interpretări diferite ale cerințelor de bază. Punerea în aplicare timpurie de către Japonia și Noua Zeelandă a creat deja îngrijorare în Europa. Punerea în aplicare în SUA, cu 4 sau 5 sisteme care funcționează în paralel, este departe de finalizare. Diferite versiuni lingvistice vor continua bineînțeles să fie necesare pentru bunurile comercializate la nivel global, oricât de armonizate ar fi etichetele necesare și fișele tehnice de securitate.

4.9

Prin urmare, cel mai bun lucru care poate fi spus este că acesta este începutul unui proces de armonizare globală care repetă ceea ce s-a produs deja în statele membre ale UE și care va necesita acum același nivel de resurse, sisteme de sprijin și procese pentru a se menține la nivel global. Acesta va fi un rol nefamiliar pentru Comisie și va fi important ca ea să dedice suficiente resurse pentru a permite ca modificările, actualizările și adaptările inevitabile la progresul tehnic ale propunerii curente să fie făcute într-o manieră eficientă și la timp. Nu este clar dacă fișa financiară sau propunerile pentru comitologie și scrutinul ulterior sunt adecvate în această privință.

4.10

Observații similare s-ar putea adresa și ONU, care trebuie să se asigure că armonizarea deplină, nu numai a criteriilor pentru clasificare, ci și a clasificărilor efective determinate și utilizate ca bază pentru etichetarea și ambalarea ulterioară, pentru „produsele chimice de bază” comercializate într-un volum mare la nivel global (și, în cele din urmă, pentru majoritatea produselor comercializate într-un volum mare la nivel global) este atinsă cât mai curând cu putință. În ambele cazuri, cooperarea strânsă și continuă între producătorii produselor și autoritățile de reglementare corespunzătoare va fi esențială.

4.11

În UE, Comisia mai trebuie să examineze problemele gemene legate de abordarea numeroaselor interacțiuni, definite doar parțial, cu propria legislație „din aval” și de recunoașterea și satisfacerea nevoilor sectoarelor specifice, cu referire în special la produsele pentru consum. Dat fiind că ambele sisteme sunt considerate a fi la fel de eficiente, ar trebui să fie posibilă o anumită flexibilitate pentru a se asigura adoptarea, cât mai curând, a unui cadru larg al propunerii.

4.12

Pe o temă similară, „lucrătorii” (la locul de muncă) și „consumatorii” (într-un magazin de vânzare cu amănuntul, atunci când fac cumpărături online sau ulterior acasă) ar trebui, desigur, să continue cu toții să beneficieze de cea mai mare protecție cu putință în ceea ce privește sănătatea și securitatea. Cu toate acestea, cele două medii și nevoia de informații și serviciile de sprijin disponibile pentru persoanele interesate sunt destul de diferite. Acest lucru este recunoscut doar parțial în această propunere. Nu este nevoie de o abordare universală. Este necesară recunoașterea evoluției recente a obiceiurilor legate de cumpărături ale consumatorilor, în special în ceea ce privește internetul. Nevoile serviciilor de urgență, ale serviciilor medicale primare și ale centrelor de toxicologie ar trebui de asemenea luate în considerare în ceea ce privește conținutul etichetelor și relevanța informațiilor specificate.

4.13

Disponibilitatea și valoarea altor surse de informații în afară de etichetă ar trebui de asemenea recunoscute, în special pentru consumatori, unde alegerile în cunoștință de cauză se pot face pe bază de consiliere din partea organizațiilor de consumatori sau online, din partea majorității producătorilor sau furnizorilor. Declarația Comisiei că „eticheta este singurul instrument de comunicare către consumatori” este așadar o suprasimplificare. Pentru persoanele care se bazează numai pe etichetă, poate la multă vreme după achiziția inițială, nevoia de informații clar focalizate, inteligibile și relevante este foarte mare. Pentru altele, informațiile suplimentare pot fi ușor obținute, potrivit legilor UE existente sau bunelor practici comerciale, de către oricine dorește să studieze problema mai în profunzime. Numeroasele alegeri individuale de achiziționare făcute exclusiv pe bază de loialitate față de o marcă funcționează în ambele sensuri: un produs poate fi considerat sigur pur și simplu pentru că este fabricat de producătorul X, iar valoarea loialității acestui client față de producătorul X asigură faptul că produsele acestuia sunt într-adevăr menținute sigure, reformulate, refăcute sau retrase dacă este cazul. (Unele retrageri de pe piață voluntare și globale, recente și neîndoielnic costisitoare, ale unor jucării și altor bunuri pentru consumatori din cauza nerespectării controalelor de calitate interne ilustrează acest punct suficient de clar.).

4.14

Pentru lucrători și pentru oricine intră într-un loc de muncă unde expunerile sunt în general mai mari și/sau mai prelungite și unde necesitatea de a menține cele mai ridicate standarde de sănătate și de securitate constituie o prioritate zilnică pentru toate persoanele implicate, ambalajele și cantitățile pe care le conțin sunt în general mai mari și etichetele pot fi mai detaliate. Din nou, nu există o lipsă de informații suplimentare, majoritatea acestora trebuind să fie disponibile în conformitate cu legislația UE sau cu alte legislații în momentul sau înaintea livrării unei materii prime sau a unui produs intermediar pentru prelucrare ulterioară. Un site web din SUA care, într-un raport de informare anterior al CESE privind REACH (februarie 2005), a fost citat ca având 1,4 milioane de fișe tehnice de securitate disponibile, are acum peste 3,5 milioane — și susține că adaugă în jur de 10 000 pe zi. Fișele tehnice de securitate formatate pentru UE și în limbile naționale corespunzătoare atât pentru substanțe, cât și preparate sunt disponibile de la majoritatea producătorilor și furnizorilor, precum și din anumite surse centralizate — și trebuie, desigur, furnizate clienților din Europa înaintea oricărei livrări de produse. Deoarece acestea trebuie furnizate în toate limbile relevante și de către toți producătorii și furnizorii pentru toate produsele lor, sunt necesare un număr foarte mare de fișe tehnice individuale, care trebuie actualizate periodic sau pe măsură ce acest lucru este impus de noi reglementări legislative, cum ar fi aceasta.

4.15

Ca o completare la cele de mai sus, un portal recent lansat (iunie 2007) al OCDE, eChemPortal, oferă acces facil la o serie de baze de date ale guvernelor și agențiilor sale membre, inclusiv pentru UE, Biroul european pentru substanțe chimice (BESC). Aceste baze de date furnizează date privind multe zeci de mii de substanțe individuale produse și comercializate în UE și cuprind o gamă largă de acronime, precum ESIS (UE), CHRIP (Japonia), OECD HPV (OCDE), SIDS HVPC (UNEP), HPVIS (US EPA), INCHEM (IPCS), precum și resurse UE mai bine cunoscute și utilizate cu regularitate, cum ar fi IUCLID, ORATS, HPVCS, LPVCS, ELINCS și EINECS, alături de site-uri specifice pe sector, cum ar fi SEED, EUROPHYT, PHYSAN și CAT. Programe de sprijin coordonate global, cum ar fi farmacovigilența și cosmetovigilența, garantează că orice efecte adverse ale produselor specifice sunt înregistrate central și rapid. Ar trebui să se încurajeze extinderea acestor programe de alertă timpurie comune industriei și autorităților de reglementare și la alte produse larg utilizate de consumatori.

4.16

Este în mod clar un lucru bun faptul că aceste surse de date există și sunt ușor accesibile — și ar fi și mai bine dacă toate cele de sus ar putea fi într-adevăr actualizate, fișă cu fișă, înregistrare de produs cu înregistrare de produs, pentru a reflecta modificările detaliate necesare în conformitate cu diferitele modalități de aplicare naționale și regionale ale GHS fără a se ajunge la costuri inacceptabile pentru toate părțile interesate —, deși este din nou neclar dacă acest lucru a fost luat pe deplin în considerare în evaluarea de impact.

4.17

Această bogăție de informații online, combinată cu amploarea legislației de punere în aplicare, devine, la un moment dat, o povară, din punct de vedere juridic și intelectual, pentru legiuitori și utilizatori deopotrivă. Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (REACH) avea, în forma sa finală publicată în limba engleză, 850 de pagini. Proiectele de punere în aplicare ale REACH (RIP) și notele de orientare, deși nefinalizate încă, se pare că vor depăși 10 000 de pagini. Formele finale și statutul juridic al acestora nu sunt cunoscute deocamdată. Propunerea GHS discutată în prezent depășește 2 000 de pagini. Vor fi necesare din nou note de orientare, pentru acest regulament și pentru a asista punerea în aplicare a celor aproximativ 20 de legi importante din aval, inclusiv Directiva 1996/82/CE (Seveso II), pe care le va afecta. Astfel, instituțiile și organismele responsabile ale UE vor fi produs sau revizuit în curând aproape 20 000 de pagini de legislație sau materiale de sprijin numai în acest domeniu. Este dificil ca acest lucru să fie perceput drept un model de mai bună reglementare — sau ca modul ideal de a sprijini Obiectivele de la Lisabona — sau ca un mod de a le transmite cetățenilor Europei ideea că UE, administrată central, este disponibilă și face eforturi să-și sprijine cetățenii.

4.18

Totuși, dacă aceste probleme de comunicare esențiale pot fi depășite în timp util (probabil prin împărțirea legislației în componente esențiale, cum ar fi definiții clar stabilite și agreate, metode de testare, dozele maxime (endpoint-urile clinice), rezultate, procese și proceduri necesare etc., publicate separat și actualizate în funcție de calendare corespunzătoare, dar diferite și nu toate necesitând publicare simultană ca legislație primară), atunci beneficiile pot fi într-adevăr mari. GHS, care se bazează pe date și este general aplicabil, ar trebui în cele din urmă să îi influențeze și să îi orienteze pe toți cei care aduc observații cu privire la cele mai bune moduri de a proteja sănătatea umană, securitatea și mediul, iar beneficiile acestui lucru pot fi mult mai mari decât creșterile asociate, destul de mici de altfel, ale comerțului mondial sau ale ocupării locale a forței de muncă, utilizate în prezent ca justificare economică pentru propunere.

5.1

CESE constată termenul strâns pentru adoptarea propunerii de regulament, astfel încât punerea în aplicare să poată respecta termenele-limită definite de REACH, pentru a se limita costurile unice de început. CESE constată, de asemenea, că acesta constituie doar începutul unui proces global care va necesita modificări continue din partea tuturor organismelor de reglementare participante și activităților sau persoanelor direct afectate. Există așadar o nevoie evidentă de a înțelege și a rectifica cât mai multe dintre problemele percepute ca atare și de a pune în aplicare esența propunerii într-un mod cât mai flexibil. Dat fiind că un sistem bun și îndelung testat este înlocuit cu un alt sistem, se speră la fel de bun, riscurile legate de orice derogări specifice pentru a lăsa timp pentru soluționarea problemelor sunt mici.

5.2

Ca un exemplu în acest sens, pregătirea și includerea unui „tabel de corespondență”, de către personalul Comisiei și experții naționali, între anexa 1 la directiva existentă și anexa VI la noul regulament, deși constituie un ghid util de corespondență între cerințele vechi și cele noi, a ocolit toate procesele de revizuire și de acord cuvenite, pe care s-au întemeiat inițial cele peste 1 000 de pagini de decizii. Dacă aceasta urmează să devină lege cu efect imediat, atunci trebuie consacrate resurse pentru verificarea sa detaliată, într-un moment în care majoritatea întreprinderilor își consacră toate resursele îndepliniri cerințelor de înregistrare ale REACH. Deoarece adesea legislația UE este adoptată cu unele sau cu toate anexele necompletate, s-ar putea urma o procedură asemănătoare și aici, astfel încât calendarul global să fie menținut. Acest lucru înlătură și problemele de răspunderea în caz de „traducere” sau de „transpunere” incorectă, răspundere care, pentru moment, le revine, în mod nesatisfăcător, serviciilor responsabile ale Comisiei. Faptul că, din câte se pare, acest proces a scos la iveală multe erori din legislația curentă, în special o dată cu introducerea multor limbi noi, pentru care „traducerea”, în sensul său lingvistic, este foarte importantă, nu reprezintă un fapt foarte încurajator. Dat fiind volumul mare de date, este de presupus că, în același timp, se vor strecura noi erori, pe care le vor descoperi în timp producătorii sau furnizorii produsului în cauză.

5.3

Observații similare se aplică în toate cazurile în care noul GHS, fără o analiză corespunzătoare a implicațiilor, va spori severitatea clasificărilor curente și, prin urmare, a etichetării, a ambalării și, posibil, și a altor consecințe, în conformitate cu legislația conexă în domeniul transporturilor asociată sau cu alte tipuri de legislație din aval. Acesta ar putea fi cazul, de pildă, pentru unele produse larg utilizate de consumatori, cum ar fi detergenții de uz casnic, unde noul GHS pare să solicite o supraetichetare destul de lipsită de sens. Un exemplu frecvent citat este „dacă varsă accidental un detergent utilizat în mod obișnuit, utilizatorul trebuie să își scoată toate hainele și să le spele cu același detergent” ar discredita pur și simplu sistemul, precum și pe aceia care îl aplică. În mod sigur, o asemenea dispoziție nu ar duce la cele mai ridicate standarde de protecție pentru sănătatea umană, securitate și mediu. Utilizarea atentă a derogării de la articolul 30 alineatul (1), potrivit căreia „declarațiile în mod evident inutile … pot fi omise de pe etichetă” pare esențială.

5.4

De asemenea, reprezintă un motiv de îngrijorare și cerințele de supraclasificare — o practică a unor jurisdicții menită să limiteze responsabilitatea producătorilor, dar care nu duce la protecția corectă a lucrătorilor sau a consumatorilor. Mai exact, propunerea curentă nu reușește să distingă în mod adecvat între produsele care sunt potențial „iritante” (care pot, în unele cazuri, cauza înroșirea sau umflarea temporară și reversibilă a pielii) și acelea care sunt „corozive” (care este probabil să afecteze pielea în mod permanent și posibil ireversibil, ca în cazul unui acid sau al unui produs alcalin puternic sau din cauza efectelor oxigenului). Potențialul de cauzare a unor „leziuni oculare” este, desigur, destul de frecvent și în unele cazuri reprezintă un pericol destul de mare, putând cauza orbirea, prin urmare ar trebui identificat oricând este prezent printr-un simbol corespunzător și ușor de recunoscut. Situația este și mai mult agravată de limitările impuse sau voluntare privind utilizarea animalelor pentru testarea produselor, limitări care acum se află aproape de un termen final de revizuire și pentru care etichetarea și ambalarea pentru vânzarea către consumatori depind de clasificarea adoptată. Deoarece produsele afectate de supraclasificare constituie probabil excepția și nu regula, derogările pe termen scurt ar permite ca propunerea în ansamblu să fie introdusă fără întârziere.

5.5

Și supraetichetarea are repercusiuni nedorite în ceea ce privește ambalarea; de exemplu, sistemele de închidere cu protecție pentru copii se pot dovedi la fel de dificil de deschis și pentru utilizatorii în vârstă sau infirmi. Recomandările privind manipularea și stocarea atentă a produselor în viața zilnică sunt în general mai valoroase decât dispozitivele care le fac inaccesibile pentru utilizator sau duc la lăsarea deschisă a recipientelor sau la transferarea conținutului acestora în recipiente alternative mai puțin sigure. Consumatorii, cu ajutorul unor etichete corespunzătoare și al unei doze normale de bun simț și de experiență, înțeleg că produsele cum ar fi produsele de curățare a cuptoarelor și a sistemelor de evacuare trebuie tratate cu mare atenție; ei sunt de asemenea, de cele mai multe ori, perfect capabili să manipuleze detergenții sau tabletele pentru mașina de spălat vase fără să se rănească. Etichetarea tuturor acestor substanțe ca fiind „corozive” și cuvântul-cheie „PERICOL” nu au nici o utilitate și încă o dată expun ridicolului întregul procesul.

5.6

Exemplele de mai sus pun sub semnul întrebării, de asemenea, măsura în care diversele pictograme, cuvinte-cheie și fraze noi (și vechi) au fost testate în ceea ce privește percepțiile publice diferite din întreaga lume. Deși este prea târziu să se modifice propunerile GHS existente, unele cuvinte adiționale ar putea fi utile sau ar putea fi propuse amendamente pentru a li se îmbunătăți claritatea. Este regretabilă în special pierderea simbolului larg recunoscut reprezentat de „crucea Sfântului Andrei”, redat cu negru pe fond portocaliu. Va dura mult timp până când simbolurile de înlocuire vor fi corect recunoscute și vor exista riscuri sporite în special pentru consumatori, până când noile simboluri vor fi complet încetățenite. Așadar, ar trebui puse în aplicare cât mai curând cu putință (și finanțate la nivel central) programele de comunicare în magazine, pentru ajutarea persoanelor care cumpără astfel de produse din magazine cu amănuntul. Necesitățile persoanelor care cumpără produsele online, unde eticheta este rareori vizibilă la momentul achiziției, necesită un studiu ulterior.

5.7

Cu privire la identificarea componentelor unui preparat sau amestec, propunerea solicită în mod rezonabil utilizarea de numere CAS (care în prezent cuprind peste 32 milioane de substanțe organice și anorganice cu structuri definite parțial sau total, dintre care aproximativ 13 milioane sunt clasificate ca fiind disponibile comercial, adesea în cantități foarte mici) și utilizarea de denumiri IUPAC, CAS sau de alte denumiri pentru a completa identificarea. Trebuie observat totuși că aceste denumiri sunt concepute pentru a defini structuri, nu pentru a identifica pericole sau riscuri. Ele sunt rareori utile pentru serviciile de urgență sau centrele de toxicologie întrucât, în general, nu există antidoturi specifice. Alegerea între inducerea vomei sau neutralizarea în stomac poate fi decisivă în acordarea primului ajutor unui utilizator afectat. În consecință, contactul cu producătorul, în orice moment din zi sau din noapte, șapte zile pe săptămână, pentru sfaturi mai specifice, se poate dovedi la fel de important. Acestea sunt informațiile care ar trebui incluse pe etichetă pentru utilizare în caz de urgență, mai curând decât denumirea chimică oficială sau structura moleculară a unuia sau mai multor componente ale unui amestec complex.

5.8

Rezultă că acolo unde denumirea unei componente specifice, în măsura în care se definește structura chimică integrală, are valoare numai pentru concurență, cu pierderea, în consecință, a drepturilor de proprietate intelectuală pentru producătorul original, precauțiile cuprinse în Directiva existentă privind preparatele generale ar trebui menținute. În general, aceasta constituie o problemă numai pentru fluidele destinate să mărească performanțele, cum ar fi lubrifianții sau alte preparate de înaltă tehnologie, unde expunerea consumatorului este în general limitată, iar pericolele generale sunt evident independente de componentele specifice prezente.

5.9

Cele expuse mai sus ridică, de asemenea, problema utilizării propuse a cuvântului „amestec”, care ar trebui să se refere numai la un sistem de substanțe care pot fi separate prin mijloace fizice, pentru a le distinge de „compuși” sau „substanțe” (care nu pot fi separate astfel). Definiția prezentă pare să reunească o serie de sisteme de materiale destul de diferite (minereuri în stare naturală, minerale, concentrate și extracte de plante) cu „preparate” care conțin ideea esențială de amestec creat în mod voit din componente cunoscute, pe baza cărora gradul de periculozitate al produsului final poate fi determinat în mod rezonabil. Aliajele (și sticla) nu se încadrează în nici una dintre aceste categorii și ar trebui reglementate separat și într-un mod mai potrivit, atât aici, cât și în Directiva REACH. Este la fel de neclar de ce fluxurile de deșeuri nu constituie categorie, în pofida faptului că sunt incluse în anumite cazuri în inventarul EINECS ca „substanțe”, la rubricile „sedimente” și „reziduuri”. Acest lucru pare să implice că un minereu care în starea sa naturală conține mai multe minerale trebuie clasificat (fără vreun scop evident, deoarece nu există nici o probabilitate de contact cu consumatorii și nici o posibilitate de a găsi vreun înlocuitor), în timp ce fierul vechi sau deșeurile de hârtie reciclabilă, care trebuie tratate toate „ca atare” prin operațiuni de prelucrare și de reciclare continuă, sunt excluse. Toate cele menționate trebuie manipulate în condiții de siguranță la locul de muncă, dar nu acest aspect reprezintă criteriul-cheie al clasificării, și, într-adevăr, aceste produse sunt rareori ambalate sau etichetate. Legislația specifică aplicabilă sectorului de activitate sau locului de muncă în cauză asigură un grad de protecție mult mai ridicat.

5.10

Oricare ar fi definițiile, acestea trebuie incluse în întregime în această propunere și nu numai luate din GHS sau necesitând trimitere la alte documente. Aceasta ar fi o ocazie propice de a defini termenul „produs chimic” și adjectivul „chimic”. Dacă termenul este echivalent cu „substanță”, și se pare că așa este, acest lucru trebuie să fie clar specificat. Astfel s-ar clarifica și sfera acestei directive, precum și a altor directive și regulamente care se aplică pe scară mult mai largă decât numai produselor din industria „chimică”, mai precis definită. S-ar clarifica și faptul că traducerea cuvântului englez „chemical” (în limba română, „produs chimic”) ca substantiv, eventual prin „substanță chimică”, în limbile în care lipsește un substantiv echivalent unic nu implică existența unor „substanțe nechimice” alternative (și ipotetic netoxice?). Aceasta ar diminua, se speră, utilizarea unor expresii bine intenționate, dar lipsite de sens, cum ar fi „majoritatea articolelor conțin produse chimice” (1) (dar restul ce conțin?) sau „produsele chimice sunt utilizate în aproape fiecare loc de muncă” (2) (ce se utilizează la celelalte locuri de muncă?). CESE înțelege, desigur, că orice definiții utilizate trebuie să fie consecvente în toate legislațiile. Cu toate acestea, CESE nu acceptă ca o lege să fie mai „fundamentală” decât alta (sau dacă este, atunci propunerea prezentă se califică în mod clar în această categorie) și în mod sigur nu acceptă necesitatea ca toate persoanele interesate să citească în întregime toată legislația conexă, numai pentru a determina sensul unui cuvânt. Acest lucru devine cu atât mai important în situația în care traducerea în diferite limbi creează diferențe care nu existau în original sau elimină distincții foarte importante. De exemplu, cuvântul „produs” este utilizat aici într-un sens neutru, pentru a defini orice produs care va fi probabil cumpărat sau utilizat la un loc de muncă sau de către un consumator. În nici un caz, el nu este sinonim cu cuvântul „articol”, care are un sens special în conformitate cu legislația comunitară sau cu alte legi. Acest lucru este foarte clar în limba engleză, dar poate fi mai puțin clar în alte limbi. În orice caz, distincția trebuie păstrată în orice situație. De asemenea, trebuie identificate și evitate și alte posibile confuzii lingvistice sau culturale. De exemplu, în Europa „un mediu liber de substanțe” ar putea însemna, eventual, un mediu extraterestru. În Statele Unite, sintagma desemnează o școală în care este interzis fumatul și consumul de băuturi alcoolice. În presa populară din multe culturi, orice persoană descoperită cu urme de „substanțe chimice” pe mâini sau pe haine poate fi considerată terorist.

5.11

În toate cazurile, trebuie să fie clar pentru toată lumea, inclusiv pentru publicul general, ce semnificație particulară sunt destinate să transmită diversele cuvinte utilizate. Interdicția privind utilizarea cuvântului „pericol” în asociere cu cuvântul „atenție” poate prezenta interes pentru experții în etichetare, deși cele două cuvinte sunt frecvent utilizate împreună în alte comunicări care vizează reducerea riscurilor. În cazul în care cuvintele engleze „dangerous” și „hazardous”, traduse în toate limbile UE (și în limbile partenerilor comerciali ai acesteia), au semnificații diferite, acest lucru trebuie să fie clar specificat. Desigur, este dificil să se distingă între ele în engleză. Utilizarea de abrevieri, cum ar fi „m-factor”, care sunt semnificative numai acolo unde traducerile locale ale cuvântului „multiplicare” încep într-adevăr cu litera „m”, ar trebui evitate. (Faptul că în legislația actuală există o referire constantă la frazele „R” și „S”, pentru risc și securitate, arată în mod clar că legislația a fost elaborată în limba engleză, cu prea puțină considerație față de nevoile utilizatorilor altor limbi.).

5.12

Cu privire la sfera globală a acestei propuneri și pentru a evita diluarea procesului în datele privind numeroasele milioane de substanțe transferate în cantități mici sau chiar minuscule, ar fi util un punct-limită, bazat pe vânzările anuale, dimensiunea sau greutatea pachetelor sau toxicitatea cunoscută. De asemenea, o etichetă potrivită pentru transferul, în general între laboratoare, al unor cantități foarte mici ca mostre pentru cercetare și dezvoltare, pentru a indica faptul că „produsul nu a fost testat sau clasificat” și „este numai pentru uz profesional”, ar fi o adăugire utilă la gama de etichete disponibile în prezent. (Noua propunere alternativă de a exclude „substanțele și amestecurile pentru cercetare și dezvoltare științifică”, dar numai dacă sunt utilizate în condiții care presupun că sunt „cancerigene, mutagene sau toxice pentru reproducere”, este nepotrivită și trebuie ștearsă. Nu există nici o dovadă care să sugereze că pericolele de laborator necesită tratament prioritar sau, contrar așteptărilor normale, că oricine lucrează într-un laborator este expus la risc din cauza lipsei de informare. Dacă rezultă totuși că este cazul, amendamentele la legislația UE privind bunele practici de laborator ar fi o soluție mai bună).

5.13

De asemenea, trebuie garantat că procesul de clasificare și de etichetare propus reflectă pe deplin, ca în prezent, proprietățile periculoase inerente ale substanțelor și preparatelor sau amestecurilor individuale de pe piață. Orice extindere la mini-evaluări de risc, neoficiale sau nereglementate, de către producători sau furnizori, pentru a acoperi utilizarea viitoare posibilă sau estimată, ar trebui eliminată, deoarece reprezintă o inconsecvență atât față de legislația UE existentă, cât și față de propunerea GHS a ONU.

5.14

Cu privire la executarea, raportarea și sancționarea nerespectării, propunerea mută răspunderea, destul de rezonabil de altfel, în jurisdicția statelor membre, cu cerința ca dispozițiile privind această răspundere să fie „eficiente, proporționale și disuasive” și să fie notificate Comisiei în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a regulamentului. CESE constată totuși că această propunere este concepută, la fel ca în legislația existentă, să armonizeze criteriile și procesele utilizate în orice clasificare, și nu să armonizeze rezultatele acestei clasificări. Astfel, sancțiunile sunt susceptibile să fie minore ca dimensiune, efect și aplicabilitate în comparație cu dorința producătorilor de a proteja complet și corect lucrătorii și consumatorii de care depind activitățile lor comerciale. Ținând seama de acest lucru, rămâne decisivă capacitatea de funcționare a propunerii globale, în conjuncție cu alte legislații cum ar fi REACH.

5.15

În sfârșit, va exista necesitatea de a evalua calitatea datelor primite din diferite jurisdicții, pentru a garanta că acestea sunt comparabile și relevante în determinarea pericolelor intrinseci ale substanțelor noi și complexe, inclusiv acelea cu „compoziție necunoscută sau variabilă”. Există sisteme de clasificare în acest sens, de pildă de la Societatea de comunicări privind pericolul produselor chimice. Date revizuite prin procedura de evaluare reciprocă sunt de asemenea disponibile la Registrul efectelor toxice al substanțelor chimice. Procesul adecvat pentru aceasta, probabil la ONU, nu pare complet definit și nici resursele și bugetele nu par fixate.

9.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 204/57

1.1

CESE consideră că aprofundarea și relansarea dezbaterii, la nivelul UE, asupra strategiei calității în ansamblu sunt de interes vital, punând în lumină armonioasa simbioză dintre exigențele normative în materie de siguranță a alimentelor, de protecție a mediului și de considerente sociale (și având în vedere eventuala creare a unui standard de calitate al UE) și cea care valorifică caracteristicile produselor și alimentelor din diferitele regiuni ale Uniunii, ambele reglementări fiind bazate pe standarde mai ridicate.

1.1.1

Referitor la eficiența sistemului de indicații și denumiri geografice (IG), CESE consideră că sunt necesare următoarele:

CESE consideră că aceste disfuncționalități au fost doar parțial luate în considerare în cursul revizuirii care a condus la adoptarea Regulamentului (CE) nr. 510/06, și că ele ar trebui remediate, având în vedere faptul că s-ar putea dovedi și mai problematice, odată cu extinderea sistemului la țările terțe.

1.1.2

Referitor la eficiență, CESE propune adoptarea de măsuri pentru garantarea reputației necesare produselor în raport cu piața, prin consolidarea organismelor însărcinate cu gestionarea IG și pentru redactarea unor caiete de sarcini bine definite și realiste, sprijinite de acțiuni de control efectiv independente, eficiente și eficace.

1.1.3

CESE recomandă, prin urmare, ca acordul necesar privind conținutul caietelor de sarcini să fie asigurat în momentul depunerii cererii de înregistrare, prin criterii definite (de reprezentativitate a asociației solicitante), pentru a putea garanta că unele aspecte complexe și controversate vor întruni consensul corespunzător.

1.1.4

Pe de altă parte, CESE subliniază, referitor la eficiență, că IG trebuie integrate, din ce în ce mai mult, între instrumentele fundamentale de dezvoltare rurală a statelor membre, punând în relație prin toate mijloacele posibile adoptarea IG cu acțiunile prevăzute de al doilea pilon, cu o atenție specială pentru statele care au aderat recent la UE și pentru zonele defavorizate în general.

1.1.5

Tot în ceea ce privește eficacitatea, CESE consideră, în sfârșit, că sistemul IG, văzut ca o șansă pentru dezvoltarea mediului rural, trebuie să răspundă așteptărilor din ce în ce mai mari ale consumatorului, din punctele de vedere etic, social și al protecției mediului. Această abordare, concretizată într-o strategie de parteneriat cu alte zone ale lumii și o deschidere reglementată și controlată către importurile de produse cu IG și originare din țările în curs de dezvoltare, ar putea consolida acordul privind denumirile de origine și favoriza negocierea pe baze multilaterale.

1.1.6

În ce privește valorificarea produselor cu IG, CESE consideră că trebuie continuat sprijinul acordat acțiunilor de promovare a mărcilor comunitare, totul urmărind să furnizeze operatorilor mai multe informații, iar consumatorilor o mai bună comunicare (mai ales în țările în care aceste produse sunt mai puțin dezvoltate), pentru a consolida IG, a obține o răspândire mai omogenă a lor în spațiul UE și o creștere a cererii pieței.

1.1.7

În legătură cu cercetarea și cu diseminarea cunoștințelor referitoare la impactul indicațiilor geografice în spațiul Uniunii Europene și pe piețele acesteia, CESE recomandă o difuzare adecvată și uniformă a rezultatelor fructuoaselor cercetări efectuate de diferitele servicii ale Comisiei, în toate statele membre și pe lângă toți factorii implicați.

1.1.8

CESE recomandă includerea negocierilor comerciale internaționale privind indicațiile și denumirile geografice în cadrul mai larg al politicii de cooperare internațională. În acest context, Comitetul consideră necesară relansarea, cu mai multă vigoare și convingere, a pachetului de negocieri multilaterale [extinderea articolului 23 din Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPs) la toate produsele cu IG, o înregistrare internațională, furnizarea de asistență tehnică țărilor în curs de dezvoltare], în timp ce negocierile bilaterale complementare își pot urma, de asemenea, cursul în mod simultan și eficient.

1.2

Comitetul face referire la următoarele șase teme, pe care Comisia le-a indicat ca obiect al viitoarei revizuiri politice (cf. cea de-a 2 720-a sesiuni a Consiliului UE — 20 martie 2006):

1.2.1

Prima temă: „Identificarea indicațiilor geografice și a denumirilor de origine protejate ca ingrediente”. CESE consideră că este necesar să se definească, de comun acord cu toate părțile implicate în asociațiile solicitante (consorții de monitorizare etc), acele criterii și acei parametri referitori la ingredientele cu IG la care trebuie să răspundă un produs dat, pentru ca denumirea indicației sau denumirea geografică să poată fi atașată produsului finit.

1.2.2

Tema a doua: „Utilizarea instrumentelor alternative, cum ar fi mărcile comerciale, în vederea protejării indicațiilor geografice și denumirilor de origine”. CESE consideră că, dacă folosirea mărcilor înregistrate pentru a proteja IG în afara UE este, desigur, o posibilitate interesantă, ea nu poate constitui, totuși, soluția la problema protecției internaționale a denumirilor, aceasta fiind o chestiune complexă (ținând cont de numărul de țări interesate în mod potențial), costisitoare (prin urmare, realizabilă doar în cazul organizațiilor importante care dispun de resurse financiare adecvate) și care nu oferă o protecție deplină.

1.2.3

Tema a treia: „Evantaiul produselor vizate de regulament, o atenție specială fiind acordată sării, amestecurilor de ierburi aromatice, împletiturilor din nuiele și condimentelor”. CESE apreciază în mod pozitiv evoluția ordinii juridice comunitare către acceptarea introducerii cererilor de certificare a originii și pentru produsele care nu sunt stricto sensu produse agricole (sare, amestecuri de ierburi aromate, împletituri din nuiele, condimente etc), în scopul valorificării culturii rurale a unei regiuni. În același timp, Comitetul recomandă această extindere a certificării pentru toate produsele agricole care nu au fost luate încă în considerare.

1.2.4

Tema a patra: „Identificarea originii materiilor prime”. CESE recomandă, în contextul general al încheierii de acorduri interprofesionale voluntare între toate părțile interesate, prevăzută de actuala procedură de solicitare a denumirii, evaluarea mai atentă, în cazul denumirilor de origine protejată (DOP), a aspectelor legate de folosirea materiilor prime, ținând cont, mai ales, de faptul că ele trebuie să provină toate din regiunea respectivă.

1.2.5

Tema a cincea: „Criteriile utilizate pentru evaluarea statutului generic al unei denumiri”. CESE recomandă, mai ales în lumina litigiilor apărute până în prezent, definirea unor instrumente mai precise, care să permită mai ușor identificarea din punct de vedere istoric a unei denumiri și/sau a reputației sale. De exemplu, crearea unei autorități/unui juriu care ar putea juca rolul unui tampon și/sau organ de monitorizare a eventualelor denumiri de origine deja existente în diferitele state membre ale Uniunii Europene, sau a unui alt tip de instanță de conciliere extrajudiciară.

1.2.6

Tema a șasea: „Conceperea unor simboluri comunitare, care să indice prezența unor indicații geografice și a unor denumiri de origine protejate”. CESE consideră că reunirea denumirilor de origine protejată și a indicațiilor geografice protejate sub o singură marcă riscă să creeze o inegalitate între două realități la fel de respectabile, existente în măsură egală și înrădăcinate în regiunile lor. Totuși, ținând cont de necesitatea unei comunicări mai eficiente în raport cu consumatorii, ar trebui realizată o deosebire grafică mai accentuată decât cea actuală între produsele cu denumire de origine protejată și cele cu indicații geografice protejate (de exemplu, cu culori diferite). În raport cu alte mărci europene (STG, produse ecologice), această diferențiere ar trebui aprofundată și mai mult în viitor (cu ajutorul unor simboluri diferite).

1.3

CESE își exprimă dorința ca, în momentul reluării discuțiilor asupra evoluției politicii agricole comune, în jurul anului 2013, strategia de ansamblu a Uniunii Europene să fie inspirată de o viziune globală și sistematică a tuturor provocărilor care stau în fața agriculturii europene și a sectorului alimentar: o strategie de piață care va trebui să rămână solidară și să aibă ca obiectiv principal combaterea riscurilor crescânde în domeniul veniturilor, din cauza volatilității piețelor agricole, din ce în ce mai deschise și mai globalizate; o strategie de dezvoltare rurală mai puternică și incisivă; o strategie a calității, văzută ca un pilon fundamental al viitoarei agriculturi europene, în întregul său; o politică a resurselor naturale și energetice echilibrată și susținută.

1.4

În sfârșit, CESE invită statele membre să progreseze în inițiativa lor destinată valorificării maxime a sistemului european de IGP și DOP, în scopul promovării mai bune a produselor agricole din regiunea proprie și a modelului agricol european.

2.1

În cadrul societății civile europene se înregistrează de la o vreme o creștere progresivă și continuă a sensibilității consumatorilor în ceea ce privește caracteristicile produselor agroalimentare, aceasta traducându-se într-o cerere de produse de calitate. UE răspunde acestor așteptări printr-o politică normativă proprie, o politică de valorificare a produselor agroalimentare de calitate, strategie în care sunt cuprinse atât aspectele de securitate alimentară (pachetul privind igiena, trasabilitatea etc), cât și cele referitoare la specificul anumitor produse (mărci de calitate, agricultură biologică, IG). Cu acest sens este folosit în prezentul aviz termenul de calitate.

2.2

În acest context, în cadrul politicii comunitare a fost elaborată o reglementare specifică, în vederea recunoașterii specialităților locale, legate de un loc de origine. Este vorba, de exemplu, despre produse locale, a căror reputație se află în relație cu o zonă sau o regiune specifică de producție sau cu materiile prime sau metodele de producție dintr-o zonă geografică determinată.

2.3

În țările membre din bazinul mediteraneean, protecția denumirii legată de locul de origine ca mod de identificare a unui produs alimentar datează de la începutul secolului douăzeci, fiind introdusă inițial în sectorul vinului, și extinsă ulterior la alte produse agroalimentare.

2.4

În 1992, Comisia Europeană a oferit pentru prima dată un cadru legislativ comun pentru denumirile produselor agroalimentare, aplicabil în toate țările membre UE. Această nouă legislație a împrumutat definiții, cerințe și proceduri din legislațiile naționale preexistente, după cum reiese din strânsa apropiere dintre termenul comunitar denumire de origine protejată și cel francez appellation d'origine contrôlée, cel spaniol denominación de origen, sau cel italian denominazione di origine controllata.

2.5

Este vorba despre Regulamentul (CEE) nr. 2081/92 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare, și despre Regulamentul (CEE) nr. 2082/92 privind atestatele de specificitate ale produselor agricole și alimentare. Ambele regulamente au fost reformulate recent, prin Regulamentele (CE) 510/2006 și respectiv 509/2006, din luna martie 2006.

2.6

Regulamentul (CE) 510/2006 se referă la protecția denumirilor produselor al căror caracter specific e determinat de originea geografică a acestora, adică denumirile de origine protejată (DOP) și indicațiile geografice protejate (IGP).

2.6.1

Produsele cu eticheta DOP posedă caracteristici care sunt rezultatul exclusiv al mediului natural sau priceperii producătorilor din regiunea de proveniență. Prin urmare, în cazul DOP, este necesar ca toate etapele procesului de producție (producerea materiei prime, transformarea și prepararea) să se desfășoare în zona respectivă, și ca între caracteristicile produsului și originea sa geografică să existe o relație foarte strânsă. Huile d'olive de Nyons, Parmigiano reggiano și Shetland lamb reprezintă exemple de DOP.

2.6.2

În ceea ce privește produsele cu eticheta IGP, acestea posedă de asemenea o caracteristică specială care le asociază cu o anumită regiune, dar este suficient ca o singură etapă a procesului de producție să se desfășoare în acea zonă, în vreme ce materiile prime pot proveni de exemplu dintr-o altă regiune. Exemple de IGP sunt Claire Island salmon, arancia rossa di Sicilia și Dortmund Bier.

2.7

Regulamentul (CE) 509/2006 privește specialitățile tradiționale garantate (STG), această etichetă fiind utilizată în cazul produselor care prezintă caracteristici speciale datorate unei compoziții tradiționale sau unui mod de producție tradițional, și nu originii geografice. Exemple de STG sunt jambonul Serrano, berea Kriek, sau pâinea kalakukko.

2.8

Regulamentele (CE) 509 și 510/2006 au fost adoptate de către Consiliul UE la 20 martie 2006. În cadrul aceleiași sesiuni, Comisia a făcut o declarație privind o viitoare revizuire politică a funcționării Regulamentului (CE) 510 și a evoluției sale viitoare (3).

2.9

Noua legislație privind denumirile de calitate a simplificat în mod considerabil lucrurile. De exemplu, înainte solicitanții prezentau cererea de înregistrare autorităților competente din țara respectivă, care transmiteau, după examinare, dosarul complet către Comisia Europeană, aceasta procedând din nou la o examinare completă. Acum le revine statelor membre sarcina de a efectua examinarea cererilor, în contextul regulamentelor și liniilor directoare stabilite la nivel comunitar. Rolul Comisiei se limitează acum la o analiză a elementelor principale, adunate într-un document unic, care este publicat ulterior în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO UE). Un alt element de noutate este reprezentat de faptul că producătorii din țările terțe pot trimite cereri de înregistrare direct către Comisie, în timp ce înainte acestea trebuiau să treacă pe la autoritățile naționale, nu întotdeauna dispuse sau pregătite să le examineze.

2.10

La 5 februarie 2007, Comisia a organizat o conferință privind certificarea calității alimentare (Food Quality Certification), lărgind considerabil spectrul temelor de abordat (sisteme de certificare, sisteme de acordare a mărcii de calitate) și inserând chestiunea esențială a „sănătății” alimentelor, adică a calității văzute ca sistem de siguranță alimentară a Uniunii Europene. Nu întâmplător, în prima concluzie a conferinței se afirmă că: „Orice aliment (european), fie produs în UE, fie importat, respectă standarde de producție ridicate în ceea ce privește siguranța și igiena” (4).

2.10.1

Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că Comitetul permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animală, alcătuit din reprezentanți ai Comisiei Europene și ai statelor membre, a ajuns, la 20 decembrie 2004, la concluzia că retrasabilitatea nu constituie o cerință „relevantă” în cazul alimentelor importate. CESE nu împărtășește această opinie.

2.11

Din perspectiva rezultatelor și concluziilor conferinței din februarie 2007, Comisia a decis elaborarea unei Cărți verzi privind politica de calitate a producției agricole europene, anunțată pentru luna octombrie 2008, care prevede că tema IG va avea un loc important. Cartea verde va fi urmată probabil de propuneri legislative.

2.12

În același timp, Comisia (mai precis DG Agricultură și dezvoltare rurală) lucrează la o evaluare internă a sistemului actual de protejare a indicațiilor geografice, ale cărei rezultate sunt așteptate în luna iulie 2008.

2.13

În acest context general, CESE introduce prezentul aviz din proprie inițiativă, care, totuși, nu își propune să analizeze multiplele fațete și problematici ale politicii de calitate prezentate mai sus, ci să se concentreze pe aspectul eficienței și eficacității sistemului european de indicații și denumiri geografice, ca și asupra problemei pe care o pun negocierile comerciale multilaterale și bilaterale conexe.

2.14

Lucrările întreprinse până în prezent, ca și poziția CESE referitoare la tema în discuție, sunt rezumate în avizul din proprie inițiativă privind „Punerea în valoare a produselor agricole specifice de calitate, ca instrument de dezvoltare în contextul unei noi politici agricole comune” (raportor: dna Santiago) (5). Pe lângă aceasta, în avizul privind „Viitorul politicii agricole comune” (raportor: dl Ribbe) (6), CESE insistă asupra necesității orientării agriculturii europene către o producție sigură și de calitate ridicată.

3.1.1

Sistemul introdus prin Regulamentul (CEE) nr. 2081/92 s-a dovedit eficient în ansamblu. Cu toate acestea, CESE dorește să atragă atenția Comisiei asupra anumitor deficiențe funcționale care au ieșit în evidență de-a lungul timpului, cu referire specială la trei domenii:

3.1.2

În ansamblu, sistemul se dovedește eficace. Produsele în chestiune aparțin practic tuturor categoriilor merceologice: vegetale și animale, proaspete și prelucrate, băuturi, produse de pescărie, condimente etc., după cum se poate observa din tabelul de mai jos, care prezintă datele actualizate în decembrie 2007, de unde reiese că numărul total al produselor cu denumiri de origine protejată și cu indicații de origine protejată este de 772. Dacă se analizează mai departe numărul produselor înregistrate, de exemplu, în perioada 2000 — 2006, DOP au crescut cu 22 %, iar IGP cu 40 %, ceea ce reprezintă o creștere medie totală de 29 % în doar cinci ani.

TABELUL I: Indicații și denumiri înregistrate de DG AGRI până la 15 decembrie 2007 (http://ec.europa.eu/agriculture/qual/fr/1bbaa_fr.htm)