(1)

Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție și, ca atare, ar trebui să dispună de o politică comună privind returnarea resortisanților țărilor terțe care nu au drept de ședere în Uniune. O politică eficace în materie de returnare este o componentă cheie a unui sistem credibil de gestionare a migrației.

(2)

Prezentul regulament stabilește un sistem comun pentru returnarea resortisanților țărilor terțe care se află în situație de ședere ilegală în statele membre (denumiți în continuare „resortisanți ai unei țări terțe aflați în situație de ședere ilegală”) bazat pe o procedură comună de returnare, pe o cooperare efectivă cu țările terțe, pe obligații pentru resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, pe un set de instrumente pentru gestionarea returnărilor efective, inclusiv măsuri de stimulare a returnărilor, precum și pe cooperarea dintre statele membre.

(3)

În conformitate cu articolul 72 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), prezentul regulament nu aduce atingere exercitării responsabilităților care le revin statelor membre pentru menținerea ordinii publice și pentru apărarea securității interne.

(4)

Pentru a contribui la punerea în aplicare a abordării cuprinzătoare prevăzute în Regulamentul (UE) 2024/1351 al Parlamentului European și al Consiliului (3), ar trebui instituit un sistem comun pentru gestionarea eficace a returnării resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală. Acest sistem comun ar trebui să se bazeze pe un proces integrat de elaborare a politicilor pentru a asigura coerența și eficacitatea acțiunilor și a măsurilor adoptate de Uniune și de statele sale membre acționând în limitele competențelor lor respective.

(5)

Consiliul European a subliniat în mod constant importanța unei acțiuni hotărâte la toate nivelurile pentru a facilita, a accelera returnările din Uniune, precum și pentru a crește numărul acestora. În octombrie 2024, Consiliul European a invitat Comisia să prezinte de urgență o nouă propunere legislativă.

(6)

Orientările strategice ale planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, adoptate de Consiliul Justiție și Afaceri Interne la 12 decembrie 2024, au reamintit faptul că succesul politicii de returnare este un pilon fundamental al unui sistem cuprinzător și credibil al Uniunii în materie de azil și migrație. În acest scop, orientările strategice au solicitat elaborarea și punerea în aplicare a unei abordări mai ferme și mai cuprinzătoare în ceea ce privește returnările, prin actualizarea urgentă a cadrului juridic.

(7)

O politică de returnare eficace ar trebui să asigure coerența cu Pactul privind migrația și azilul și să contribuie la integritatea acestuia, la gestionarea imigrației ilegale în Uniune și la prevenirea deplasărilor neautorizate între statele membre ale resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, respectând în același timp drepturile fundamentale.

(8)

Uniunea și statele sale membre și-au intensificat eforturile de sporire a eficacității politicilor de returnare. În pofida respectivelor eforturi, cadrul juridic existent, care este compus din Directiva 2001/40/CE a Consiliului (4) și Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului (5), nu mai corespunde nevoilor politicii Uniunii în domeniul migrației și nevoilor legislative și operaționale pentru a asigura returnări efective. De la adoptarea, în 2008, a Directivei 2008/115/CE, atât spațiul de libertate, securitate și justiție, cât și politica Uniunii în domeniul migrației au evoluat considerabil. Legislația Uniunii în domeniul migrației a trecut de la o legislație care prevede standarde minime la o legislație care urmărește apropierea practicilor statelor membre. Comisia a încercat să reformeze normele în materie de returnare în 2018 prin propunerea de reformare a Directivei 2008/115/CE. De asemenea, Comisia a încercat să sprijine statele membre în utilizarea mecanismelor de flexibilitate prevăzute de Directiva 2008/115/CE prin intermediul Recomandărilor (UE) 2017/2338 (6) și (UE) 2023/682 (7) ale Comisiei. Cu toate acestea, limitele cadrului juridic actual au fost atinse.

(9)

Ar trebui instituită o procedură comună fermă de returnare efectivă, pentru a se asigura că resortisanții țărilor terțe care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condițiile de intrare, de ședere sau de reședință pe teritoriul statelor membre sunt returnați în condiții umane și sustenabile, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale și a dreptului internațional și fără întârzieri nejustificate. Ar trebui să existe norme clare și transparente aplicabile în toate statele membre care să ofere certitudine resortisantului țării terțe în cauză și autorităților competente. Este important ca procedurile de returnare să fie simplificate, facilitate și accelerate și să se asigure că returnarea nu este obstrucționată, inclusiv de deplasări neautorizate către alte state membre.

(10)

Aplicarea normelor prezentului regulament nu ar trebui să aducă atingere normelor privind accesul la protecție internațională din Regulamentul (UE) 2024/1348 al Parlamentului European și al Consiliului (8). După caz, normele prevăzute în prezentul regulament sunt completate de normele specifice stabilite în Regulamentul (UE) 2024/1348 care corelează deciziile negative în materie de azil cu deciziile de returnare în ceea ce privește emiterea și căile de atac, și de procedura de returnare la frontieră prevăzută în Regulamentul (UE) 2024/1349 al Parlamentului European și al Consiliului (9).

(11)

Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale ale resortisanților țărilor terțe și principiile recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost completată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”). Regulamentul ar trebui să fie aplicat în conformitate cu carta, cu principiile generale ale dreptului Uniunii și cu dreptul internațional relevant.

(12)

Principiul nereturnării și interdicția expulzării colective prevăzute la articolul 19 din Cartă ar trebui să fie respectate. În conformitate cu respectivul articol, nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către o țară terță în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

(13)

Statul membru pe teritoriul căruia este depistat resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală este responsabil cu asigurarea returnării acestuia.

(14)

Instanța desemnată ca fiind competentă de statul membru în temeiul dreptului intern ar trebui să fie responsabilă de calea de atac împotriva unei decizii de returnare, a unei interdicții de intrare și a unei decizii prin care se dispune îndepărtarea. Respectarea cerințelor care decurg din principiul nereturnării ar trebui verificată în cazul în care materialele din dosar aduse la cunoștința instanței desemnate ca fiind competentă în temeiul dreptului intern pentru calea de atac împotriva deciziei de returnare sau a deciziei prin care se dispune îndepărtarea, astfel cum au fost completate sau clarificate în urma procedurilor contradictorii, sugerează că principiul nereturnării ar putea fi încălcat.

(15)

Fără a aduce atingere dreptului la o cale de atac eficientă prevăzut la articolul 47 din cartă care garantează că resortisantul unei țări terțe poate contesta termenul de plecare sau lipsa acestuia din decizia de returnare, partea din decizia de returnare care impune sau menționează obligația de a părăsi teritoriul statelor membre nu ar trebui să fie afectată de anularea sau revocarea termenului de plecare.

(16)

În cazul îndepărtării, autoritățile desemnate ca fiind competente în temeiul dreptului intern ar trebui să verifice respectarea principiului nereturnării pe baza unei evaluări individuale, ținând seama de toate circumstanțele relevante. Resortisantul țării terțe în cauză ar trebui să prezinte și să justifice cât mai curând posibil, înainte de îndepărtarea sa, informații referitoare la situația sa personală. Ar trebui să fie posibil să se ia drept bază o evaluare existentă a tuturor circumstanțelor relevante, care a fost efectuată în etapele precedente ale procedurii sau în alte proceduri precedente. Ar trebui să se examineze orice modificare relevantă a circumstanțelor și orice element nou care demonstrează existența unui risc de încălcare a principiului nereturnării, inclusiv pentru a se stabili dacă acestea sunt justificate și să nu se considere că au fost prezentate de resortisantul țării terțe în cauză doar pentru a întârzia sau a împiedica îndepărtarea.

(17)

Statele membre pot îndruma resortisanții țării terțe care indică faptul că îndepărtarea ar încălca principiul nereturnării către procedura adecvată, inclusiv către procedura de azil în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1348. Statele membre pot, de asemenea, îndruma resortisanții respectivi ai țării terțe către procedura adecvată atunci când autoritățile lor desemnate ca fiind competente în temeiul dreptului intern iau cunoștință de indicii relevante că îndepărtarea ar încălca principiul nereturnării.

(18)

Este necesar ca statele membre să poată coopera într-un mod mai flexibil, inclusiv prin noi acorduri sau înțelegeri bilaterale, și într-un mod mai bine definit pentru a încuraja returnările efective către țările terțe.

(19)

Odată ce se stabilește că un resortisant al unei țări terțe nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare, de ședere sau de reședință pe teritoriul statelor membre, ar trebui să se emită rapid o decizie de returnare pe baza unei evaluări individuale care să țină seama de toate datele și circumstanțele relevante. Decizia de returnare ar trebui să prevadă obligația resortisantului țării terțe de a părăsi teritoriul statelor membre. Decizia de returnare nu ar trebui să fie necesară pentru a stabili țara de returnare. Țara de returnare ar trebui să fie stabilită cel târziu înainte de îndepărtare și poate fi stabilită fie în decizia de returnare, fie în orice altă decizie prin care se dispune îndepărtarea, separat de decizia de returnare. În cazul în care există un obstacol în calea îndepărtării, emiterea unei decizii de returnare nu ar trebui să fie exclusă, dar îndepărtarea ar trebui amânată. În cazul în care, la momentul emiterii deciziei de stabilire a țării de returnare, este în continuare posibil ca resortisantul țării terțe să fie îndepărtat către una dintre mai multe țări de returnare, inclusiv din cauza cetățeniei duble sau multiple, toate aceste țări de returnare pot fi stabilite în decizia respectivă. Dreptul la o cale de atac eficientă prevăzut la articolul 47 din cartă este garantat pentru toate țările de returnare stabilite în decizie. În orice caz, atunci când autoritatea competentă procedează la îndepărtare, resortisantul țării terțe ar trebui să fie informat cu privire la țara de returnare în care va fi îndepărtat cu suficient timp înainte de îndepărtare.

(20)

Prezentul regulament nu ar trebui să împiedice statele membre să prevadă în dreptul intern alte motive de amânare a îndepărtării pentru anumite grupuri de resortisanți ai țărilor terțe.

(21)

Resortisanții țărilor terțe care au obligația de a părăsi teritoriul ar trebui să fie principalii responsabili pentru plecarea de pe teritoriul statelor membre.

(22)

Este necesar să se asigure faptul că elementele esențiale ale unei decizii de returnare emise de un stat membru sunt introduse într-un formular specific sub formă de ordin european de returnare, stabilit în temeiul prezentului regulament, și sunt puse la dispoziție în Sistemul de informații Schengen împreună cu semnalarea privind returnarea. Ordinul european de returnare ar trebui, la rândul său, să sprijine recunoașterea și executarea deciziilor de returnare executorii și a deciziilor prin care se dispune îndepărtarea emise de un alt stat membru în cazul în care resortisantul țării terțe se deplasează neautorizat într-un alt stat membru.

(23)

În cazul în care un resortisant al unei țări terțe prezent pe teritoriul unui stat membru este supus unei decizii de returnare executorii emise de un alt stat membru, recunoașterea și executarea deciziilor de returnare ar trebui să faciliteze și să accelereze procesul de returnare pe baza unei cooperări consolidate și a încrederii reciproce între statele membre. Această recunoaștere și executare poate contribui, de asemenea, la descurajarea migrației ilegale și a deplasărilor neautorizate în interiorul Uniunii, precum și la limitarea întârzierilor în procesul de returnare. Calea de atac împotriva deciziei de returnare ar trebui exercitată numai în statul membru emitent.

(24)

Recunoașterea unei decizii de returnare sau a unei decizii prin care se dispune îndepărtarea pe baza informațiilor disponibile în ordinul european de returnare nu ar trebui să constituie un act sau o decizie. Nerecunoașterea unei decizii de returnare sau a unei decizii prin care se dispune îndepărtarea nu ar trebui să constituie un act sau o decizie.

(25)

În cazul în care un stat membru are în vedere recunoașterea și executarea unei decizii de returnare executorii sau a unei decizii prin care se dispune îndepărtarea emise de un alt stat membru (denumită în continuare „recunoaștere reciprocă”), următoarele elemente pot ghida statul membru să identifice situațiile în care nu ar trebui să se aplice recunoașterea reciprocă și în care ar trebui, în schimb, ca acesta să emită propria decizie națională de returnare. Printre aceste situații se pot număra cazuri în care executarea ar fi contrară ordinii publice a statelor membre de executare, inclusiv în ceea ce privește returnarea anumitor categorii de resortisanți ai țărilor terțe, cum ar fi minorii neînsoțiți și victimele traficului de persoane, pentru care dreptul intern prevede un nivel mai ridicat de protecție; cazuri în care emiterea unei noi decizii de returnare ar fi mai rapidă; cazuri în care informațiile disponibile în ordinul european de returnare sunt incomplete; cazuri în care resortisantul țării terțe a introdus o cale de atac împotriva deciziei de returnare în statul membru emitent; cazuri în care resortisantul țării terțe urmează să fie îndepărtat către o altă țară de returnare decât cea stabilită în decizia de returnare sau în decizia prin care se dispune îndepărtarea aparținând statului membru emitent, ori cazuri în care în decizia de returnare nu se stabilește nicio țară de returnare.

(26)

În scopul pregătirii pașilor către recunoașterea reciprocă obligatorie, Comisia și agențiile relevante ale Uniunii, cum ar fi Agenția Uniunii Europene pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la Scară Largă în Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție (eu-LISA), înființată prin Regulamentul (UE) 2018/1726 al Parlamentului European și al Consiliului (10) ar trebui, după caz, să sprijine statele membre, inclusiv prin identificarea modalităților și a ajustărilor necesare în scopul asigurării gestionării automatizate a ordinului european de returnare.

(27)

Cel târziu până la data adoptării actului de punere în aplicare prin care se stabilește formularul ordinului european de returnare, statele membre și Comisia și agențiile relevante ale Uniunii precum eu-LISA ar trebui să înceapă să instituie măsuri juridice și tehnice pentru a se asigura că ordinul european de returnare poate fi pus la dispoziție prin intermediul Sistemului de informații Schengen.

(28)

Până la 17 octombrie 2029, Comisia ar trebui să evalueze punerea în aplicare a recunoașterii reciproce, în special: dacă măsurile juridice și tehnice pentru punerea la dispoziție a ordinului european de returnare prin intermediul Sistemului de informații Schengen în temeiul prezentului regulament sunt instituite de către statele membre și sunt eficace; dacă măsurile juridice și tehnice destinate asigurării gestionării automate a ordinului european de returnare în temeiul prezentului regulament sunt instituite de statele membre; eficacitatea recunoașterii și executării deciziilor de returnare și a deciziilor prin care se dispune îndepărtarea; sarcina care rezultă pentru sistemele judiciare și administrative naționale și rezultatele activităților relevante de formare și ale proiectelor-pilot.

(29)

Pe baza evaluării implementării recunoașterii reciproce, Comisia ar trebui să prezinte, unde este oportun, propuneri legislative, inclusiv orice modificări cu țintă precisă pentru a asigura returnări efective, în vederea introducerii recunoașterii reciproce obligatorii și a executării deciziilor de returnare executorii și a deciziilor prin care se dispune îndepărtarea emise de un alt stat membru. În cazul în care Comisia nu prezintă o propunere, aceasta ar trebui să explice motivul pentru care nu face acest lucru.

(30)

Efectelor măsurilor naționale de returnare ar trebui să li se confere în continuare o dimensiune la nivelul Uniunii prin stabilirea unei interdicții de intrare care să interzică intrarea și șederea pe teritoriul tuturor statelor membre. Durata unei interdicții de intrare ar trebui stabilită ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele relevante ale fiecărui caz în parte. Atunci când un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală este depistat în timpul verificărilor la ieșire la frontierele externe, ar putea fi oportun să se impună o interdicție de intrare pentru a preveni reintrarea pe viitor și, prin urmare, pentru a reduce riscurile de imigrație ilegală, fără a împiedica plecarea rapidă a respectivului resortisant al țării terțe.

(31)

Resortisanții țărilor terțe care nu au respectat obligația de a părăsi teritoriul sau cărora nu li s-a acordat un termen pentru plecare pot fi îndepărtați prin utilizarea de măsuri coercitive. Normele consolidate privind îndepărtarea ar trebui să urmărească să garanteze o consecință directă și imediată în cazul în care resortisantul țării terțe nu pleacă la sau înainte de expirarea termenului pentru plecare, precum și să împiedice deplasările neautorizate în interiorul Uniunii și riscurile pentru securitate. În cazul în care nu există motive să se creadă că returnarea voluntară va afecta obiectivul unei proceduri de returnare, ar trebui să fie posibil ca resortisanții țărilor terțe care cooperează să fie returnați în principal prin returnare voluntară. Măsurile coercitive ar trebui să facă obiectul principiilor proporționalității și eficacității în privința mijloacelor folosite și a obiectivelor urmărite.

(32)

Întrucât prezentul regulament se aplică numai resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în Uniune, acesta nu afectează consilierea în materie de returnare și reintegrare și alte programe de sprijinire a returnărilor voluntare și a reintegrării resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în Uniune.

(33)

Sunt necesare norme comune pentru a se asigura faptul că resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care prezintă riscuri pentru securitate sunt identificați în mod eficace și returnați rapid. Este necesar să se asigure efectuarea verificărilor adecvate pentru identificarea și semnalarea resortisanților țărilor terțe care prezintă riscuri pentru securitate, inclusiv prin recurgerea la procesul de screening prevăzut în Regulamentul (UE) 2024/1356 al Parlamentului European și al Consiliului (11). În cazul resortisanților țărilor terțe care prezintă riscuri pentru securitate, îndepărtarea ar trebui să fie regula în general și ar trebui să fie posibil să se deroge de la normele generale pentru a prevedea interdicții de intrare mai lungi sau pe durată nedeterminată și perioade mai lungi de luare în custodie publică și să se deroge de la utilizarea centrelor specializate de custodie publică, astfel încât cei care sunt o amenințare pentru securitatea statelor membre să fie îndepărtați rapid.

(34)

Noile norme ar trebui să extindă posibilitățile statelor membre de a asigura returnările în țările terțe cu ajutorul unor instrumente suplimentare. Ar trebui să fie posibil să se instituie acorduri sau înțelegeri specifice cu țările terțe pentru a oferi statelor membre mai multe opțiuni de returnare, sub rezerva respectării de către țara terță în cauză a standardelor internaționale privind drepturile omului și, în cazul îndepărtării, a principiului nereturnării. Deficiențele în legătură cu anumite părți ale teritoriului țării terțe sau cu categorii identificabile de persoane nu ar trebui să împiedice încheierea unui astfel de acord sau a unei astfel de înțelegeri, cu condiția să existe garanții suficiente pentru a asigura respectarea deplină a drepturilor resortisanților țărilor terțe care sunt vizați de un astfel de acord sau de o astfel de înțelegere. Mai precis, acordul sau înțelegerea ar trebui să stabilească procedurile aplicabile returnării, condițiile de ședere în țara în cauză, obligațiile și responsabilitățile fiecărei părți la acord sau la înțelegere și consecințele în cazul unor încălcări ale acordului sau ale înțelegerii. În cazul în care un acord sau o înțelegere implică returnarea ulterioară din țara terță, acordul sau înțelegerea respective ar trebui, în plus, să stabilească consecințele în cazul în care returnarea ulterioară nu este posibilă, obligațiile și responsabilitățile fiecărei părți la acord sau la înțelegere, consecințele unei modificări semnificative care au un impact negativ asupra situației din țara terță, precum și un organism sau un mecanism independent de monitorizare în scopul evaluării punerii în aplicare a acordului sau a înțelegerii. Un astfel de acord sau o astfel de înțelegere ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

(35)

Pentru a asigura protecția suficientă a intereselor legitime legate de gestionarea frontierelor externe și de securitatea internă a statelor membre în cauză, în situațiile în care un stat membru negociază un acord sau o înțelegere în sensul prezentului regulament cu una dintre țările terțe învecinate ale Uniunii, statele membre care au o frontieră comună cu țara terță respectivă ar trebui, la momentul oportun înainte de încheierea acordului sau a înțelegerii în cauză, să fie informate despre aceste negocieri, cu respectarea deplină a principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). La încheierea unui acord sau a unei înțelegeri cu o țară terță, statele membre ar trebui să aibă obligația de a informa Comisia și celelalte state membre cu privire la respectivul acord sau înțelegere înainte ca acesta să fie aplicat cu titlu provizoriu sau înainte să intre în vigoare, oricare dintre acestea survine mai întâi. În plus, pentru a se evita orice situație de nerespectare a dreptului Uniunii și pentru a mări și mai mult transparența în ceea ce privește acordurile sau înțelegerile dintre statele membre și țările terțe, statele membre ar trebui să poată să informeze voluntar Comisia și celelalte state membre de evoluția negocierilor cu o țară terță referitoare la acordurile sau înțelegerile autorizate în temeiul prezentului regulament, înainte ca părțile să ajungă la un acord final, inclusiv în vederea obținerii evaluării de către Comisie a compatibilității cu dreptul Uniunii a acordului sau a înțelegerii respective în curs de negociere.

(36)

Buna funcționare a spațiului Schengen fără controale la frontierele interne se bazează pe aplicarea efectivă și eficientă de către statele membre a acquis-ului relevant. Regulamentul (UE) 2022/922 al Consiliului (12) instituie un mecanism de evaluare și monitorizare pentru a verifica aplicarea acquis-ului Schengen, inclusiv în ceea ce privește returnarea efectivă a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și respectarea drepturilor fundamentale.

(37)

Interesul superior al copilului ar trebui să reprezinte un considerent primordial pentru statele membre atunci când pun în aplicare procedurile de returnare, în conformitate cu articolul 24 din cartă și cu Convenția Organizației Națiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului. În procesul de evaluare individuală a interesului superior al copilului, statele membre ar trebui în special să ia în considerare în mod corespunzător starea de bine și dezvoltarea socială pe termen scurt, mediu și lung a minorului, aspecte legate de siguranța și securitatea acestuia, opinia minorului în concordanță cu vârsta și nivelul său de maturitate, inclusiv mediul din care provine. Minorii neînsoțiți ar trebui să fie ghidați de un reprezentant sau de o persoană care este desemnată pentru a proteja interesul superior al copilului în toate etapele procesului de returnare.

(38)

În cazul în care există motive de îndoială cu privire la calitatea de minor a resortisantului țării terțe, autoritatea competentă ar trebui să poată efectua o evaluare a vârstei persoanei în cauză, în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern. Ar trebui să fie posibil ca autoritățile competente să se bazeze pe evaluări ale vârstei efectuate în cadrul procedurilor anterioare. În scopul asigurării coerenței la nivelul gestionării migrației în Uniune, autoritățile competente ar putea avea în vedere procedura prevăzută în Regulamentul (UE) 2024/1348.

(39)

Pentru a consolida eficacitatea procedurii de returnare, ar trebui stabilite obligații clare ale resortisanților țărilor terțe. Aceștia ar trebui să aibă obligația de a părăsi teritoriul statelor membre și de a coopera cu autoritățile pe tot parcursul procedurii de returnare. Resortisanții țărilor terțe ar trebui să rămână la dispoziția autorităților competente și să poată fi contactați de acestea, precum și ar trebui să furnizeze orice informații relevante pentru pregătirea și efectuarea returnării. De asemenea, aceștia nu ar trebui să obstrucționeze îndepărtarea, nici fizic, nici verbal. Pentru a fi considerat o obstrucționare verbală, comportamentul resortisantului în cauză al unei țări terțe ar trebui să aibă o natură sau un caracter mai puternic decât simpla obiecție. Ar trebui să țină în primul rând de responsabilitatea resortisanților țărilor terțe să își stabilească identitatea, precum și să obțină și să furnizeze documentele de călătorie necesare pentru returnare. În cazul în care obligațiile de a părăsi teritoriul și de a coopera nu sunt respectate, ar trebui impuse consecințe efective, disuasive și proporționale, iar autoritățile competente ar trebui să facă demersurile care se impun pentru a asigura returnarea, inclusiv prin măsuri de investigare, dacă este cazul. Resortisanții țărilor terțe care nu pot fi îndepărtați, inclusiv din cauza principiului nereturnării sau din cauza necooperării lor cu autoritățile competente, nu ar trebui să fie excluși de la impunerea obligațiilor generale, printre care și obligațiile de a rămâne, de a locui și de a raporta. Printre consecințele nerespectării obligației de a coopera ar trebui să se numere, de exemplu, reducerea beneficiilor și a indemnizațiilor acordate în conformitate cu dreptul intern sau confiscarea documentelor de călătorie.

(40)

Prezentul regulament nu aduce atingere obligațiilor și măsurilor care nu țin de returnare sau dispozițiilor care reglementează beneficiile sau măsurile de asistență socială în conformitate cu dreptul intern.

(41)

Prezentul regulament nu ar trebui să aducă atingere posibilității statelor membre de a impune, după caz, resortisanților țărilor terțe care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament sancțiuni penale în conformitate cu dreptul penal intern, inclusiv pedeapsa cu închisoarea.

(42)

Ar trebui stabilit un set de căi de atac împotriva deciziilor legate de returnare, care să garanteze protecția efectivă a drepturilor persoanelor în cauză. Asistența judiciară necesară ar trebui să fie acordată, la cerere, în cazul unei căi de atac sau al unei cereri de revizuire în fața unei instanțe, fără a aduce atingere posibilității de a restricționa accesul la asistență și reprezentare juridică.

(43)

Asistența și reprezentarea juridice includ pregătirea unei căi de atac sau a unei cereri de revizuire, inclusiv pregătirea actelor de procedură necesare în temeiul dreptului intern și, în cazul în care are loc o audiere, participarea la audierea respectivă în fața unei instanțe, cu scopul de a asigura dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil.

(44)

Noțiunea de „instanță” este un concept reglementat de dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Noțiunea respectivă, printre alte elemente care o definesc, poate desemna doar o autoritate care acționează în calitate de terț în raport cu autoritatea care a adoptat decizia ce face obiectul procedurii. Respectiva autoritate ar trebui să exercite funcții judiciare și nu este determinant dacă este sau nu recunoscută drept instanță în temeiul dreptului intern. Prezentul regulament nu ar trebui să aducă atingere competenței statelor membre de a-și organiza sistemele judiciare naționale și de a stabili numărul gradelor de jurisdicție. În cazul în care dreptul intern prevede posibilitatea de a introduce noi căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în urma unei prime căi de atac sau a unor căi de atac ulterioare, iar această cale de atac a fost introdusă, îndepărtarea nu ar trebui suspendată, cu excepția cazului în care resortisantul țării terțe solicită suspendarea, iar o instanță decide să o acorde, ținând seama așa cum se cuvine de circumstanțele specifice ale cazului respectiv. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere dreptului intern care prevede că aceste căi de atac au un efect suspensiv.

(45)

Pentru a spori eficacitatea procedurilor de returnare, asigurând în același timp respectarea dreptului la o cale de atac efectivă în conformitate cu articolul 47 din Cartă, căile de atac împotriva deciziilor legate de returnare ar trebui să fie introduse, pe cât posibil, în fața unui singur organ de jurisdicție. Normele prevăzute în prezentul regulament referitoare la căile de atac și la suspendarea executării deciziilor ar trebui să respecte dreptul la o cale de atac efectivă, astfel cum este prevăzut la articolul 47 din cartă.

(46)

Deși prezentul regulament nu prevede un efect suspensiv automat al unei căi de atac, statele membre ar trebui să se asigure, cu respectarea deplină a articolului 47 din cartă, că îndepărtarea poate fi suspendată de instanța competentă de prim grad de jurisdicție înainte de executarea deciziei de returnare sau a deciziei prin care se dispune îndepărtarea. Un resortisant al unei țări terțe ar trebui să poată depune o cerere de suspendare a executării unei decizii de returnare sau a unei decizii prin care se dispune îndepărtarea, cu excepția cazului în care și dreptul intern prevede posibilitatea suspendării din oficiu a acesteia de către instanța competentă. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere posibilității statelor membre de a prevedea în dreptul lor intern efectul suspensiv automat al unei căi de atac. Pentru a evita repetarea evaluării riscului de încălcare a principiului nereturnării, ar trebui să se recurgă la orice material din dosar, mai cu seamă la evaluări anterioare, inclusiv la cele efectuate în contextul unei proceduri de azil, după caz.

(47)

Statelor membre ar trebui să li se pună la dispoziție instrumentele necesare pentru a asigura returnări rapide și efective, incluzând măsuri luate ca urmare a nerespectării și stimulente pentru respectarea obligațiilor de a părăsi teritoriul și de a coopera, precum și măsuri de prevenire a riscului de sustragere. Sustragerea include acțiuni precum părăsirea teritoriului statului membru fără permisiunea autorităților competente din motive care nu sunt în afara controlului resortisantului țării terțe. O serie de norme comune, fără a restricționa dreptul statelor membre de a prevedea măsuri și criterii suplimentare în dreptul intern, ar trebui să raționalizeze cerințele referitoare la obligația de cooperare și criteriile de stabilire a prezenței riscului de sustragere. De asemenea, aceste norme comune ar trebui să garanteze că măsura luării în custodie publică și alternativele la aceasta se aplică în statele membre pentru a gestiona în mod eficace procesul de returnare.

(48)

Ar trebui să fie posibil să se impună luarea în custodie publică atunci când acest lucru este proporțional și necesar, în urma unei evaluări individuale a fiecărui caz, numai în scopul returnării, inclusiv în scopul pregătirii returnării, readmisiei sau efectuării îndepărtării. Autoritățile ar trebui să acționeze cu diligența necesară, iar luarea în custodie publică ar trebui să fie menținută numai pentru o perioadă cât mai scurtă posibil și să nu depășească, în general, 24 de luni într-un anumit stat membru. În cazurile în care resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală se sustrag către un alt stat membru, perioadele anterioare de luare în custodie publică nu ar trebui să se iau în considerare la calcularea perioadei maxime de luare în custodie publică. Perioadele de luare în custodie publică prevăzute în alte regulamente sau directive care nu privesc procedura de returnare nu ar trebui incluse în calculul perioadei maxime de luare în custodie publică. Nevoile speciale care decurg din evaluarea vulnerabilității ar trebui luate în considerare în timpul luării în custodie publică. În cazul în care dreptul intern prevede luarea în custodie publică a minorilor, interesul superior al copilului ar trebui să fie un considerent primordial. Alte măsuri mai puțin coercitive, alternative la măsura luării în custodie publică, ar trebui utilizate atunci când pot fi aplicate în mod efectiv resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală.

(49)

În cazul în care luarea în custodie publică a fost menținută pentru o perioadă de 24 de luni, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, în anumite circumstanțe, de a lua în custodie publică resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pentru perioade suplimentare care să nu depășească șase luni în total, atunci când există un risc de sustragere și din schimbările circumstanțelor reiese că există o posibilitate rezonabilă de îndepărtare ca urmare a unor noi informații importante. Luarea în custodie publică ar trebui să fie dispusă cu respectarea principiilor necesității și proporționalității și ar trebui să fie menținută pentru o perioadă cât mai scurtă posibil.

(50)

Returnarea resortisanților țărilor terțe care prezintă riscuri pentru securitate necesită măsuri specifice menite să protejeze drepturile și libertățile celorlalți. Prin urmare, ar trebui să fie posibilă luarea în custodie publică a unor astfel de resortisanți ai țărilor terțe pentru o perioadă mai lungă de 24 de luni. Orice astfel de luare în custodie publică trebuie să respecte principiul proporționalității.

(51)

Resortisanții țărilor terțe luați în custodie publică ar trebui tratați în mod uman și demn, cu respectarea drepturilor lor fundamentale și în conformitate cu dreptul internațional și național, ținând seama de orientările practice ale Comitetului Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane și Degradante. Luarea în custodie publică ar trebui, ca regulă generală, să aibă loc în centre specializate de custodie publică sau în sucursale specializate ale altor centre. Ar trebui să fie posibil să se recurgă la cazarea în penitenciare atunci când un stat membru nu poate prevedea un astfel de centru, dar în acest caz respectivii resortisanți ai țărilor terțe trebuie să stea separat de deținuții de drept comun, în măsura posibilului. Ar trebui să fie posibil ca resortisanții țărilor terțe care prezintă riscuri pentru securitate să fie supuși unor măsuri de securitate sporite în centrele de custodie publică.

(52)

Motivele de luare în custodie publică prevăzute în prezentul regulament nu aduc atingere altor motive de luare în custodie publică, inclusiv motivelor de luare în custodie publică din cadrul procedurilor penale, care sunt aplicabile în temeiul dreptului intern.

(53)

Obligația oricărui stat de a-și readmite propriii resortisanți reprezintă un principiu fundamental al suveranității statale și al cooperării internaționale. Datoria statelor de a-și readmite propriii resortisanți este considerată un principiu de drept internațional cutumiar și este prevăzută de anexa 9, capitolul 5, la Convenția privind aviația civilă internațională și stabilită în Acordul de parteneriat dintre Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și membrii Organizației statelor din Africa, zona Caraibilor și Pacific, pe de altă parte (Acordul din Samoa). Returnările efective sunt posibile numai dacă statele respectă obligația de a-și readmite propriii resortisanți. Prin urmare, statele membre depind de cooperarea țărilor terțe pentru a putea executa returnări efective. Uniunea și statele membre folosesc instrumentele existente, cum ar fi articolul 25a din Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului (13) și sprijinul furnizat de Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă (Frontex) în conformitate cu Regulamentul (UE) 2019/1896 al Parlamentului European și al Consiliului (14), pentru a îmbunătăți cooperarea cu țările terțe, atunci când este necesar.

(54)

Dimensiunea externă a politicii de returnare este o parte integrantă din abordarea cuprinzătoare privind gestionarea migrației. Cooperarea eficace în materie de returnare și readmisie este o componentă externă esențială a parteneriatelor echilibrate și cuprinzătoare cu țările terțe, în conformitate cu obiectivele menționate în Regulamentul (UE) 2024/1351. Consiliul European, printre altele, în concluziile sale din octombrie 2024, a solicitat acțiuni rapide pentru a asigura returnări efective, utilizând ca pârghie toate politicile și instrumentele relevante ale Uniunii, inclusiv politica în domeniul vizelor, comerțul, dezvoltarea și diplomația. Este necesară o abordare „la nivelul întregului sistem de guvernare”, atât în cadrul statelor membre, cât și în cadrul instituțiilor Uniunii.

(55)

Întrucât cooperarea țărilor terțe în domeniul returnării și readmisiei resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală se poate dovedi dificilă în practică și fără a aduce atingere evaluării cooperării țărilor terțe în materie de readmisie prevăzute la articolul 25a din Regulamentul (CE) nr. 810/2009, dacă unul sau mai multe state membre se confruntă cu dificultăți în ceea ce privește cooperarea țărilor terțe în materie de readmisie, inclusiv privind confirmarea cetățeniei, obținerea documentelor de călătorie necesare de la autoritățile relevante ale țărilor terțe și organizarea operațiunilor de returnare, Uniunea și statele membre ar trebui să poată utiliza instrumentele relevante și existente prevăzute în dreptul Uniunii, în măsura în care au obligații în temeiul actelor legislative de instituire a instrumentelor respective, ca parte a unei abordări coordonate la nivelul Uniunii pentru îmbunătățirea cooperării în materie de returnare și readmisie.

(56)

O abordare coordonată a readmisiei între statele membre este esențială pentru a facilita returnarea resortisanților țărilor terțe. Monitorizarea insuficientă a deciziilor de returnare executorii riscă să afecteze eficiența abordării comune în materie de returnări. Deciziile de returnare executorii ar trebui să fie urmate în mod sistematic de toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a returnării, inclusiv, după caz, de transmiterea cererilor de readmisie către autoritățile țărilor terțe, în cazurile în care cetățenia este pusă la îndoială sau în cazurile în care trebuie obținut un document de călătorie.

(57)

Procedurile de returnare eficace se bazează pe cooperarea administrativă eficientă și pe schimbul de informații între statele membre. Schimbul de informații, inclusiv schimbul de date privind identitatea și cetățenia resortisanților țărilor terțe, documentele de călătorie ale acestora și alte informații relevante ar trebui să se bazeze pe norme clare, inclusiv pe cele prevăzute în Regulamentul (UE) 2018/1860 al Parlamentului European și al Consiliului (15). Respectivele norme ar trebui să respecte principiile protecției datelor și drepturile persoanei în cauză, asigurându-se că aceste informații sunt exacte, sunt utilizate numai în scopul returnării, îndepărtării, readmisiei și reintegrării și sunt protejate împotriva accesului, divulgării sau utilizării neautorizate.

(58)

Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (16) se aplică prelucrării de date cu caracter personal în sensul prezentului regulament. Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (17) se aplică prelucrării de date cu caracter personal de către instituțiile și organele Uniunii în sensul prezentului regulament. Având în vedere motivele importante de interes public care stau la baza readmisiei și returnării efective, transferul datelor cu caracter personal ale resortisanților țărilor terțe care sunt supuși unei decizii de returnare, inclusiv al datelor privind identitatea lor, al documentelor de călătorie, al altor date relevante, precum și, în cazuri justificate în mod corespunzător, al datelor privind condamnările penale și sănătatea acestora, ar putea fi necesar în scopul returnării, al îndepărtării, al readmisiei și al reintegrării. Astfel de transferuri trebuie efectuate în conformitate cu capitolul V din Regulamentul (UE) 2016/679 și cu capitolul V din Regulamentul (UE) 2018/1725 și cu drepturile persoanelor vizate, precum și cu principiile nereturnării, proporționalității și necesității și cu Carta.

(59)

Autoritățile competente care sunt responsabile cu azilul și autoritățile competente implicate în diferitele etape ale procesului de returnare ar trebui să colaboreze și să se coordoneze îndeaproape pentru a asigura returnări efective.

(60)

Un sistem comun pentru returnări ar trebui să utilizeze pe deplin sistemele digitale care sprijină gestionarea returnărilor, a readmisiei și a reintegrării, accentul fiind pus pe eficiența procedurilor administrative, a cooperării, a schimbului de informații și a interoperabilității.

(61)

Cooperarea și asistența între statele membre ar trebui, ca regulă generală, să aibă loc inclusiv în scopul de a permite tranzitul pe teritoriul lor, asistența logistică sau altă asistență materială sau în natură legată de un astfel de tranzit, facilitarea transferurilor către un alt stat membru, fie în temeiul unor acorduri sau înțelegeri bilaterale, fie pe baza cooperării dintre statele membre, sau sprijinirea plecării resortisanților țărilor terțe către statele membre în care aceștia au drept de ședere.

(62)

Uniunea oferă sprijin financiar și operațional, fără a aduce atingere Cadrului Financiar Multianual 2028-2034, pentru a asigura punerea în aplicare eficace a prezentului regulament. În măsura în care activitățile ar trebui să fie finanțate prin facilitatea tematică a Fondului pentru azil și migrație, acestea pot fi puse în aplicare în cadrul gestiunii directe, indirecte sau partajate. Statele membre ar trebui să utilizeze în mod optim instrumentele financiare, programele și proiectele disponibile ale Uniunii în domeniul returnării, în special în temeiul Regulamentului (UE) 2021/1147 al Parlamentului European și al Consiliului (18), precum și asistența operațională acordată de Frontex în conformitate cu Regulamentul (UE) 2019/1896.

(63)

Raportarea cu privire la eficacitatea prezentului regulament și identificarea domeniilor în care sunt necesare îmbunătățiri ar trebui să se bazeze pe colectarea și analizarea statisticilor existente, fiabile și comparabile privind eficiența procedurilor de returnare, cooperarea țărilor terțe și eforturile de reintegrare. Ar trebui avute în vedere și, dacă este necesar, revizuite standardele prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 862/2007 al Parlamentului European și al Consiliului (19), în Regulamentul (UE) 2019/1896 și în dreptul intern, pentru a se asigura relevanța statisticilor. Ar trebui stabilite standarde și definiții comune pentru colectarea și raportarea datelor relevante, cu scopul de a facilita evaluarea impactului prezentului regulament și de a contribui la luarea unor decizii în cunoștință de cauză cu privire la evoluțiile viitoare ale politicilor.

(64)

În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a prezentului regulament, ar trebui să fie conferite competențe de executare Comisiei pentru a stabili ordinul european de returnare. Respectivele competențe ar trebui să fie exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (20).

(65)

Prezentul regulament instituie un nou sistem comun de returnare a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, care urmează să fie pus în aplicare direct de către autoritățile naționale. Acest nou sistem aduce noutăți importante menite să îmbunătățească eficiența procedurii de returnare, inclusiv în ceea ce privește țările terțe de returnare și dimensiunea externă a returnărilor. Pentru a permite aplicarea promptă a măsurilor prevăzute în prezentul regulament, acesta ar trebui să intre în vigoare în ziua următoare datei publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Dispozițiile care nu sunt menționate la articolul 50 alineatul (2) din prezentul regulament care vor avea prioritate asupra Directivei 2008/115/CE și care vizează să înlocuiască pe deplin cadrul juridic prevăzut de directiva respectivă ar trebui să se aplice de la 17 octombrie 2027, cu scopul de a permite luarea tuturor măsurilor pregătitoare și operaționale necesare și de a asigura punerea în aplicare fără probleme, eficace și coerentă a acestuia la nivelul Uniunii și la nivel național, precum și cu scopul de a evita orice suprapunere între directiva respectivă și prezentul regulament. Directivele 2001/40/CE și2008/115/CE și Decizia 2004/191/CE a Consiliului (21) ar trebui, prin urmare, abrogate de la data respectivă.

(66)

Întrucât obiectivul prezentului regulament, și anume ameliorarea eficacității returnării resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea sau efectele acțiunii vizând să asigure o abordare comună și coerentă între statele membre, acesta poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului respectiv.

(67)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, acesta nu este obligatoriu pentru respectivul stat membru și nu i se aplică. Deoarece prezentul regulament constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen, Danemarca decide, în conformitate cu articolul 4 din protocolul respectiv, în termen de șase luni de la data la care Consiliul decide cu privire la prezentul regulament dacă îl va pune în aplicare în dreptul său intern.

(68)

Prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Protocolul nr. 19 privind acquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene, anexat la TUE și la TFUE și, sub rezerva aplicării articolului 4 din protocolul respectiv, acesta nu este obligatoriu pentru Irlanda și nu i se aplică.

(69)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în înțelesul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la implementarea, aplicarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen (22), care se află sub incidența articolului 1 punctul C din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (23).

(70)

În ceea ce privește Elveția, prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în înțelesul Acordului între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană cu privire la asocierea Confederației Elvețiene la punerea în aplicare, respectarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen (24), care se află sub incidența articolului 1 punctul C din Decizia 1999/437/CE, coroborat cu articolul 3 din Decizia 2008/146/CE a Consiliului (25).

(71)

În ceea ce privește Liechtensteinul, prezentul regulament constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în înțelesul Protocolului între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană, Confederația Elvețiană și Principatul Liechtenstein privind aderarea Principatului Liechtenstein la Acordul între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind asocierea Confederației Elvețiene la punerea în practică, aplicarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen, care se află sub incidența articolului 1 punctul C din Decizia 1999/437/CE, coroborat cu articolul 3 din Decizia 2011/350/UE a Consiliului (26).

(72)

Prezentul regulament constituie un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta în înțelesul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare din 2003.

(73)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1725 și a emis un aviz la 23 mai 2025,