(1)

Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și a uniunii piețelor de capital și de a îndepărta obstacolele din calea exercitării libertăților fundamentale, cum ar fi libera circulație a capitalurilor și libertatea de stabilire, obstacole rezultate din diferențele dintre normele de drept intern din domeniul insolvenței.

(2)

Procedurile de insolvență asigură lichidarea sau restructurarea ordonată a întreprinderilor sau a antreprenorilor aflați în dificultate financiară și economică. În contextul investițiilor financiare, procedurile respective, inclusiv garanțiile relevante pentru evaluarea cu precizie a valorii activelor acestor societăți și antreprenori, sunt esențiale, deoarece determină valoarea finală de recuperare a acestor investiții. Diferențele mari dintre normele de drept material în materie de insolvență, recunoscute de Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului (3), au contribuit la creșterea insecurității juridice și a imprevizibilității cu privire la rezultatul procedurilor de insolvență. Divergențele ample în ceea ce privește valoarea de recuperare și timpul necesar pentru finalizarea procedurilor de insolvență în întreaga Uniune au repercusiuni negative asupra previzibilității costurilor pentru creditori și investitori în situații transfrontaliere pe piața internă. Aceste divergențe între normele statelor membre reduc atractivitatea investițiilor transfrontaliere, creând astfel bariere și având un impact asupra circulației transfrontaliere a capitalurilor în cadrul Uniunii, precum și către și dinspre țări terțe. În consecință, armonizarea anumitor aspecte ale normelor de drept în materie de insolvență ar putea necesita modificarea legislației anumitor state membre.

(3)

Integrarea pieței interne în domeniul normelor de drept în materie de insolvență prin intermediul prezentei directive este esențială pentru îmbunătățirea eficienței funcționării piețelor de capital din Uniune, inclusiv prin facilitarea unui acces sporit la finanțarea întreprinderilor. Prin urmare, este necesar să se instituie cerințe minime în domenii specifice vizând procedurile de insolvență, care au un impact semnificativ asupra eficienței și duratei acestor proceduri, în special în cazul procedurilor de insolvență transfrontaliere.

(4)

Prezenta directivă nu aduce atingere drepturilor individuale și colective ale lucrătorilor în temeiul dreptului Uniunii și al dreptului intern în contextul procedurilor de insolvență, în special al Directivelor 98/59/CE (4) și 2001/23/CE (5) ale Consiliului, al Directivelor 2002/14/CE (6), 2008/94/CE (7) și 2009/38/CE (8) ale Parlamentului European și ale Consiliului și al legislației naționale de transpunere a acestora. În special, prezenta directivă nu aduce atingere obligațiilor privind furnizarea de informații către lucrători și consultarea acestora și drepturilor lucrătorilor în cazul transferului unei întreprinderi, al unei unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate în temeiul directivelor respective și al dreptului intern de transpunere a acestora, inclusiv în cazul în care normele de drept intern respective conțin norme mai favorabile lucrătorilor sau reprezentanților acestora decât cele prevăzute în directivele respective.

(5)

Pentru a proteja valoarea averii debitorilor în interesul creditorilor, normele de drept intern în materie de insolvență ar trebui să includă dispoziții eficiente în ceea ce privește acțiunile privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice, inclusiv a tranzacțiilor, care sunt prejudiciabile pentru drepturile creditorilor și care au fost perfectate înainte de deschiderea procedurii de insolvență (denumite în continuare „acțiuni în anulare”). Pentru a stabili dacă un act juridic este prejudiciabil pentru drepturile creditorilor, este necesar să se țină seama de modul în care sunt definite conceptele de avere a debitorului și creditor participant. Acest lucru este relevant în special în cazul în care anumite drepturi nu fac parte din averea debitorului în temeiul dreptului intern, ci țin de sfera personală a debitorului, de exemplu dreptul de a încheia sau de a desface o căsătorie ori de a adopta un copil. Acceptarea unei moșteniri sau renunțarea la aceasta nu ar trebui să facă obiectul normelor privind acțiunile în anulare prevăzute în prezenta directivă.

(6)

Având în vedere că acțiunile în anulare vizează inversarea efectelor prejudiciabile ale unui act juridic asupra averii debitorului, este oportun să se considere că efectele prejudiciabile ale unui act juridic au fost cauzate în momentul perfectării actului juridic, și nu în momentul executării acestuia. În sensul prezentei directive, se consideră că un act juridic a fost perfectat atunci când își produce efectele juridice în conformitate cu dreptul intern. Cu toate acestea, în cazul în care, în temeiul dreptului intern, efectele juridice ale unui act juridic sunt condiționate de înscrierea acestuia într-un registru public, statele membre ar trebui să poată prevedea că actul juridic se consideră perfectat de îndată ce au fost îndeplinite toate celelalte cerințe privind eficacitatea sa, deoarece momentul înscrierii unui act juridic într-un registru public este în afara controlului debitorului și al celorlalte părți la actul juridic.

(7)

În sensul prezentei directive, noțiunea de „acte juridice” în sensul normelor privind acțiunile în anulare ar trebui să fie interpretată în sens larg pentru a acoperi orice comportament deliberat care produce efecte juridice și care este prejudiciabil pentru drepturile creditorilor, indiferent dacă efectele juridice sau prejudiciul au fost intenționate, inclusiv în cazul în care persoana care îndeplinește actul juridic nu are niciun scop fraudulos, în pofida dispozițiilor din alte domenii de drept. Cu toate acestea, actele care sunt îndeplinite de o persoană care nu acționează în mod conștient sau care acționează în alt mod fără a-și exercita libera voință nu ar trebui să fie considerate acte juridice în sensul prezentei directive. Statele membre ar trebui să poată prevedea că noțiunea de „act juridic” include și omisiunile, deoarece nu există nicio diferență semnificativă între prejudiciul suferit de creditori ca urmare a unei acțiuni și cel suferit ca urmare a lipsei de acțiune a părții în cauză. În plus, normele privind acțiunile în anulare nu ar trebui să se limiteze la actele juridice îndeplinite de debitor, ci ar trebui să includă și actele juridice îndeplinite de cocontractantul debitorului sau de o parte terță.

(8)

Prezenta directivă stabilește norme minime privind acțiunile în anulare. Prin urmare, cu unica excepție a termenului de prescripție pentru acțiunile în anulare prevăzut în prezenta directivă, statele membre ar trebui să poată menține sau adopta dispoziții privind acțiunile în anulare care să fie mai favorabile pentru drepturile creditorilor decât cele prevăzute în prezenta directivă. Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată prevedea prezumții sau cerințe care să ușureze sarcina probei în favoarea părții care susține că actul juridic este nul, anulabil sau inopozabil.

(9)

Pentru a proteja așteptările legitime ale cocontractantului debitorului, orice ingerință, ca urmare a unei acțiuni în anulare, asupra valabilității sau a caracterului executoriu al unui act juridic ar trebui să fie proporțională cu circumstanțele în care a fost perfectat actul juridic respectiv. Aceste circumstanțe includ intenția debitorului, cunoașterea situației de către cocontractant sau intervalul de timp scurs între perfectarea actului juridic și inițierea procedurii de insolvență. Prin urmare, este necesar să se facă distincția între o varietate de motive specifice pentru acțiunile în anulare care se întemeiază pe situații de fapt comune și tipice și care completează condițiile prealabile generale pentru acțiunile în anulare. Orice astfel de ingerință ar trebui, de asemenea, să respecte drepturile fundamentale consacrate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”).

(10)

Acțiunile în anulare ar trebui să vizeze actele juridice perfectate într-o anumită perioadă minimă anterioară datei la care este depusă o cerere de deschidere a procedurii de insolvență sau, în statele membre în care procedura de insolvență poate fi inițiată în urma unei rezoluții a membrilor organului administrativ, de conducere sau de supraveghere al debitorului, înainte de data rezoluției respective. Capacitatea de a introduce o acțiune în anulare nu ar trebui să depindă de perioada de timp care este necesară pentru examinarea de către instanță a unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență sau pentru adoptarea unei rezoluții, în temeiul dreptului intern.

(11)

În sensul acțiunilor în anulare, ar trebui să se facă o distincție între actele juridice în care creanța cocontractantului era exigibilă și opozabilă și a fost satisfăcută sau garantată în mod corespunzător (denumită în continuare „acoperire conformă”) și cele în care prestația nu a corespuns în întregime creanței creditorului (denumită în continuare „acoperire neconformă”). Printre exemplele de acoperiri neconforme se numără: plățile premature; stingerea unei datorii prin mijloace de plată neobișnuite; garantarea ulterioară a unei creanțe negarantate anterior, care nu fusese convenită în contractul de credit inițial; acordarea unui drept extraordinar de reziliere sau alte modificări care nu sunt prevăzute în contractul de bază; renunțarea la mijloacele de apărare în justiție; și contestațiile sau recunoașterea datoriilor contestabile. În cazul acoperirii conforme, motivul de anulare a preferințelor ar trebui să poată fi invocat numai dacă creditorul actului juridic nul, anulabil sau inopozabil a avut cunoștință de faptul că, la momentul tranzacției, debitorul era insolvent. Atât în cazul acoperirii conforme, cât și al acoperirii neconforme, termenii „satisfacere” și „garantare” a creanței cocontractantului ar trebui să se interpreteze în sens larg, pentru a include acte precum cele care creează un drept de compensare sau acordă un statut privilegiat creditorilor.

(12)

Normele privind acțiunile în anulare introduse prin prezenta directivă nu ar trebui să se aplice anumitor acte juridice care constituie o acoperire conformă, și anume actelor juridice care sunt îndeplinite direct în schimbul unei contraprestații echitabile în beneficiul activelor debitorului. Actele juridice respective urmăresc să sprijine operațiunile zilnice obișnuite ale întreprinderii debitorului. Pentru a nu li se aplica normele privind acțiunile în anulare, astfel de acte juridice ar trebui să aibă o bază contractuală și să impună schimbul direct al prestațiilor reciproce ale părților. În plus, prestația și contraprestația care decurg din aceste acte juridice ar trebui să aibă o valoare echivalentă, iar contraprestația ar trebui să fie în beneficiul debitorului, și nu al unui terț. Actele juridice cărora nu ar trebui să li se aplice normele privind acțiunile în anulare includ plata promptă a mărfurilor, a salariilor sau a onorariilor pentru servicii; plata în numerar sau cu cardul a bunurilor necesare pentru desfășurarea operațiunilor zilnice ale debitorului; livrarea de bunuri, produse sau servicii cu plata la primire; constituirea unui drept de garanție în schimbul plății împrumutului sau în timpul continuării împrumutului, dacă acest lucru este necesar în contextul normelor interne pentru a menține o echivalență a valorii între prestație și contraprestație; și plata promptă a taxelor publice în schimbul unei contraprestații, cum ar fi accesul în spații sau instituții publice. Cu toate acestea, normele privind acțiunile în anulare ar trebui să se aplice acordării de credite. Ar trebui să fie posibil să se considere că plata salariilor către lucrătorul angajat la debitor, în conformitate cu dreptul intern, reprezintă o prestație directă în cazul în care acestea sunt plătite în termen de trei luni de la prestarea serviciilor de către lucrătorul respectiv.

(13)

Plata de către un debitor a unei datorii neachitate către un terț într-o relație tripartită, cum ar fi cazul în care o filială plătește datoria societății-mamă către un terț, nu ar trebui să fie considerată în mod automat un act juridic al debitorului fără nicio contraprestație sau cu o contraprestație vădit insuficientă. În astfel de cazuri, plata de către debitor poate corespunde îndeplinirii de către terț a obligației sale față de societatea-mamă, care este posibil să-i fi conferit debitorului un avantaj direct sau indirect, fără ca terțul să fi avut posibilitatea de a respinge plata de către debitor.

(14)

Nu ar trebui să fie posibil să se invoce faptul că îmbogățirea rezultată din actul juridic nul, anulabil sau inopozabil nu mai este disponibilă în patrimoniul părții care a beneficiat de actul juridic respectiv (denumită în continuare „lipsa îmbogățirii”) în cazul în care partea respectivă a avut cunoștință de circumstanțele pe care se întemeiază acțiunea în anulare. Cu toate acestea, întrucât prezenta directivă stabilește norme minime privind acțiunile în anulare, statele membre pot decide să nu permită părții care a beneficiat de actul juridic să invoce argumentul lipsei îmbogățirii chiar și în cazul în care partea respectivă nu a avut cunoștință de circumstanțele pe care se întemeiază acțiunea în anulare.

(15)

Finanțarea nouă sau finanțarea intermediară acordată în conformitate cu dreptul intern în cadrul unei încercări de restructurare, inclusiv în cursul unei proceduri de prevenire a insolvenței în temeiul titlului II din Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului (9), ar trebui să fie protejată în cadrul unor proceduri de insolvență ulterioare.

(16)

Ca instrument de armonizare minimă, prezenta directivă nu aduce atingere normelor de drept intern privind valabilitatea actelor juridice care fac obiectul acțiunilor în anulare. Prin urmare, rămâne la latitudinea statelor membre să decidă dacă actul juridic prejudiciabil trebuie să fie considerat nul ipso jure sau trebuie să fie declarat ineficace ori inopozabil sau dacă acesta poate fi anulat numai printr-o hotărâre a instanței. În plus, prezenta directivă nu stabilește condițiile în care se consideră că un debitor se află în imposibilitatea de a-și plăti datoriile la scadență. Prin urmare, în sensul prezentei directive, stabilirea măsurii în care un debitor se află în imposibilitatea de a-și plăti datoriile la scadență, inclusiv a măsurii în care pentru a stabili acest lucru este necesar ca debitorul să fie, în general, în imposibilitatea de a-și plăti datoriile la scadență, se face în conformitate cu dreptul intern.

(17)

Principala consecință a faptului că un act juridic este nul, anulabil sau inopozabil ca urmare a unei acțiuni în anulare este obligația părții care beneficiază de actul juridic respectiv de a restitui beneficiul obținut către averea debitorului. Noțiunea de „beneficiu” în acest context ar trebui să includă retribuții, după caz, și dobânzi, în conformitate cu dreptul intern aplicabil. Beneficiul ar putea fi considerat ca fiind restituit fie în cazul în care beneficiul efectiv este restituit în natură, fie în cazul în care se plătește valoarea monetară echivalentă a beneficiului respectiv, în conformitate cu dreptul intern. Ar trebui să fie posibil să se introducă acțiuni în anulare împotriva unor succesori individuali ai debitorului în cazul în care, la momentul achiziționării activelor care fac obiectul acțiunii în anulare, aceștia aveau cunoștință de circumstanțele pe care s-au întemeiat acțiunile în anulare.

(18)

Părțile care sunt strâns legate de debitor, cum ar fi rudele, în cazul în care debitorul este o persoană fizică, sau, în cazul în care debitorul este o entitate juridică, cele care îndeplinesc roluri decisive în raport cu debitorul, beneficiază, de obicei, de un avantaj în ceea ce privește informațiile referitoare la situația financiară a debitorului. Pentru a preveni abuzul de astfel de poziții, ar trebui stabilite garanții suplimentare. În consecință, în contextul acțiunilor în anulare, atunci când cealaltă parte implicată într-un act juridic nul, anulabil sau inopozabil este o parte strâns legată de debitor, ar trebui să fie introduse prezumții legale privind cunoașterea de către partea respectivă a circumstanțelor pe care s-au întemeiat acțiunile în anulare. Ar trebui ca prezumțiile respective să fie relative și să vizeze răsturnarea sarcinii probei în beneficiul averii debitorului. În cazul în care partea care a beneficiat de un act juridic nul, anulabil sau inopozabil a transferat între timp beneficiul obținut către un terț, momentul luat în considerare pentru a stabili dacă părțile respective sunt strâns legate ar trebui să fie momentul transferului.

(19)

Îmbunătățirea mijloacelor aflate la dispoziția practicienilor în insolvență pentru a identifica și a urmări activele aparținând averii debitorului, precum și activele care fac obiectul acțiunilor în anulare este esențială pentru a maximiza valoarea averii debitorului. În exercitarea atribuțiilor care le revin, practicienii în insolvență pot accesa informațiile aflate în registrele de date publice, dintre care unele au fost instituite în temeiul dreptului Uniunii și sunt interconectate la nivel european, cum ar fi sistemul de interconectare a registrelor comerțului (BRIS) menționat în Directiva (UE) 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului (10) sau sistemul de interconectare a registrelor de insolvență (IRI) instituit în temeiul Regulamentului (UE) 2015/848. Cu toate acestea, accesul doar la informații aflate în bazele de date publice este adesea insuficient pentru a identifica și a urmări activele care fac sau ar trebui să facă parte din averea debitorului. În special, practicienii în insolvență se confruntă cu dificultăți practice atunci când încearcă să acceseze registrele de active situate în alte state membre decât cel în care au fost desemnați.

(20)

Prin urmare, este necesar să se prevadă dispoziții care să garanteze că practicienii în insolvență, atunci când își exercită atribuțiile în cadrul procedurilor de insolvență, au, fie direct, fie indirect, acces la informații aflate în baze de date care nu sunt accesibile publicului.

(21)

Accesul imediat și direct la registrele de conturi bancare este adesea indispensabil pentru a maximiza valoarea averii debitorilor. Prin urmare, ar trebui să se stabilească norme care să prevadă accesul imediat și direct al instanțelor sau autorităților administrative desemnate din statele membre la informațiile aflate în registrele de conturi bancare. În scopul identificării și urmăririi activelor care aparțin averii debitorilor, precum și a activelor care fac obiectul acțiunilor în anulare, poate fi necesar accesul nu numai la informațiile privind conturile bancare ale debitorului, ci și la informațiile privind conturile bancare ale unor terți, în cazul în care există motive întemeiate să se considere că aceștia au beneficiat de acte juridice nule, anulabile sau inopozabile. În cazul în care într-un stat membru accesul la informații privind conturile bancare se face prin intermediul unui sistem central electronic de extragere a datelor, respectivul stat membru ar trebui să se asigure că autoritatea care operează sistemul de extragere raportează instanțelor sau autorităților administrative desemnate rezultatele consultării cu promptitudine și fără aplicarea unor filtre.

(22)

Pentru a respecta dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul la viață privată, accesul direct și imediat la registrele de conturi bancare ar trebui să fie acordat instanțelor sau autorităților administrative care sunt desemnate de statele membre în acest scop. Prin urmare, practicienilor în insolvență ar trebui să li se permită să acceseze informațiile aflate în respectivele registre de conturi bancare în mod indirect, solicitând instanțelor sau autorităților administrative din statul membru în care au fost desemnate să acceseze registrele și să efectueze consultările. Statele membre ar trebui să poată desemna aceleași instanțe sau autorități administrative în scopul accesării registrelor de conturi bancare la nivel atât național, cât și transfrontalier prin intermediul sistemului de interconectare a registrelor de conturi bancare menționat în Directiva (UE) 2024/1640 a Parlamentului European și a Consiliului (11) (BARIS). Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată prevedea verificarea condițiilor de accesare și de consultări ale informațiilor privind conturile bancare de către alte instanțe sau autorități decât cele desemnate în temeiul prezentei directive. Accesul la informații ar trebui să fie acordat numai de la caz la caz, atunci când este relevant pentru anumite proceduri de insolvență în scopul identificării și urmăririi activelor care aparțin averii debitorului, precum și a activelor care fac obiectul acțiunilor în anulare. Cu toate acestea, întrucât prezenta directivă stabilește norme minime, statele membre pot adopta sau menține norme care prevăd că practicienii în insolvență accesează și consultă direct registrele lor naționale de conturi bancare și sistemele lor electronice de extragere a datelor. În cazurile în care practicienii în insolvență au acces direct și pot efectua consultări directe, statele membre nu sunt obligate să desemneze instanțe sau autorități în scopul accesării și consultării registrelor lor naționale de conturi bancare sau în sistemele lor electronice de extragere a datelor, dar au în continuare obligația de a desemna instanțe sau autorități pentru acces și consultări prin intermediul BARIS.

(23)

Directiva (UE) 2024/1640 prevede că mecanismele centralizate automatizate, cum ar fi registrele centrale sau sistemele centrale electronice de extragere a datelor, trebuie să fie interconectate prin intermediul BARIS, care urmează să fie dezvoltat și gestionat de Comisie. Având în vedere importanța tot mai mare a cazurilor de insolvență cu implicații transfrontaliere și importanța informațiilor financiare relevante în scopul maximizării valorii averii debitorului în procedurile de insolvență, instanțele sau autoritățile administrative desemnate ar trebui să poată accesa și consulta direct registrele de conturi bancare din alte state membre, prin BARIS.

(24)

Accesul instanțelor sau al autorităților administrative desemnate în temeiul prezentei directive la informații transfrontaliere privind conturile bancare prin intermediul BARIS se bazează pe încrederea reciprocă între statele membre care decurge din respectarea de către acestea a drepturilor fundamentale și a principiilor recunoscute la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și în Cartă, precum și a drepturilor și principiilor fundamentale prevăzute în dreptul internațional și în acordurile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, inclusiv Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în constituțiile statelor membre, în domeniile lor respective de aplicare. Competența de a accesa și a consulta informații privind conturile bancare prin intermediul BARIS prevăzută de prezenta directivă ar trebui să fie exercitată în conformitate cu dreptul Uniunii și cu dreptul intern, precum și cu garanțiile procedurale naționale privind protecția datelor cu caracter personal.

(25)

Orice date cu caracter personal obținute de instanțele sau autoritățile administrative desemnate sau de practicienii în insolvență în temeiul prezentei directive ar trebui să fie prelucrate doar în cazul în care acest lucru este necesar și proporțional în scopul identificării și al urmăririi activelor aparținând averii debitorului în cadrul procedurilor de insolvență în curs, în conformitate cu normele aplicabile privind protecția datelor.

(26)

Directiva (UE) 2024/1640 garantează că persoanelor care au un interes legitim li se acordă acces la informațiile privind beneficiarii reali, în conformitate cu normele privind protecția datelor. În scopul urmăririi activelor în contextul unor proceduri de insolvență în curs, practicienilor în insolvență ar trebui să li se acorde acces în timp util la anumite categorii de informații privind beneficiarii reali, aflate în registrele centrale interconectate ale beneficiarilor reali, ca, de pildă, numele, luna și anul nașterii, țara de reședință și cetățenia beneficiarului real, precum și natura și amploarea interesului generator de beneficii deținut.

(27)

Pentru a se asigura trasabilitatea eficientă a activelor în contextul procedurilor transfrontaliere de insolvență, practicienilor în insolvență ar trebui să li se acorde acces rapid la registrele și bazele de date naționale, chiar dacă registrele în cauză se află într-un alt stat membru decât cel în care a fost numit respectivul practician în insolvență. Accesul ar trebui să fie acordat fără implicarea vreunei instanțe sau autorități intermediare, permițând practicienilor în insolvență să comunice direct cu entitățile care gestionează sau întrețin registrele sau bazele de date naționale în cauză. Statele membre ar trebui să poată prevedea efectuarea de consultări directe de către practicienii în insolvență ale seturilor de date conținute de astfel de registre sau baze de date. Condițiile de acces aplicabile practicienilor în insolvență numiți într-un alt stat membru nu ar trebui să fie mai împovărătoare decât cele aplicabile practicienilor în insolvență naționali. Statele membre ar trebui așadar să nu aplice condiții de acces diferite doar pe baza faptului că solicitantul este un practician în insolvență numit într-un alt stat membru. Aspectele procedurale referitoare la primirea și aprobarea cererilor depuse de practicienii în insolvență, cum ar fi limba procedurii sau verificarea condițiilor de acces, ar trebui să fie reglementate de dreptul statului membru în care sunt păstrate registrele și bazele de date.

(28)

Pentru a institui un sistem eficace și coerent de executare silită a activelor debitorilor, este esențial ca debitorilor să nu li se dea posibilitatea să își ascundă activele, inclusiv prin achiziționarea de instrumente financiare, cum ar fi titlurile de valoare. Diferențele dintre sistemele naționale de decontare, precum și diferitele tipuri de instrumente financiare și diferitele caracteristici ale acestora pot crea dificultăți în accesarea informațiilor și în identificarea beneficiarilor reali ai instrumentelor financiare. Prin urmare, indiferent de tipul de registru, bază de date sau altă sursă de informații utilizată de un stat membru, este necesar ca statele membre să dispună de un cadru care să faciliteze identificarea și urmărirea proprietarilor de instrumente financiare prin punerea la dispoziție, la cerere, a registrelor și bazelor de date naționale respective.

(29)

În contextul lichidării în cadrul procedurii de insolvență, normele de drept intern în materie de insolvență ar trebui să permită valorificarea activelor unei întreprinderi prin vânzarea întreprinderii sau a unei părți a acesteia ca ansamblu independent. În sensul prezentei directive, prin „vânzare ca ansamblu independent” se înțelege transferul unei întreprinderi, integral sau parțial, către un achizitor, în așa fel încât întreprinderea respectivă sau o parte suficient de semnificativă a acesteia să poată funcționa în continuare ca unitate productivă din punct de vedere economic. Nu se înțelege că aceasta include vânzarea activelor întreprinderii bucată cu bucată (denumită în continuare „lichidare prin vânzarea individuală a bunurilor”).

(30)

În general, se presupune că se poate recupera o valoare mai ridicată în cadrul lichidării prin vânzarea unei întreprinderi, sau a unei părți a acesteia, ca ansamblu independent, mai degrabă decât prin vânzarea individuală a bunurilor. Pentru a promova vânzarea unei întreprinderi ca ansamblu independent, normele de drept intern în materie de insolvență ar trebui să prevadă proceduri în temeiul cărora un debitor aflat în dificultate financiară, cu ajutorul sau sub supravegherea unui supraveghetor, poate să caute achizitori interesați și să pregătească vânzarea „pre-pack” a întreprinderii ca ansamblu independent (denumită în continuare „procedura de «pre-pack»”) înainte de deschiderea în mod formal a procedurii de insolvență. Activele întreprinderii care face obiectul procedurii de „pre-pack” pot fi apoi valorificate rapid, la scurt timp după deschiderea în mod formal a procedurii de insolvență. Prezenta directivă ar trebui să stabilească standarde pentru procedura de „pre-pack”, permițând în același timp statelor membre să adapteze standardele respective la normele lor de drept intern existente în materie de insolvență. Pentru a se asigura că procesul de vânzare este echitabil, supraveghetorul ar trebui să fie independent față de debitor și față de orice parte strâns legată de debitor. Statele membre ar trebui să poată prevedea cerințe suplimentare privind independența supraveghetorului față de deținătorii de titluri de capital sau față de creditori. Procedura de „pre-pack” ar trebui să cuprindă două faze, și anume o fază de pregătire și o fază de lichidare.

(31)

Faza de pregătire ar trebui să urmărească găsirea unui cumpărător adecvat pentru întreprinderea debitorului sau pentru o parte a acesteia și ar trebui să fie confidențială, cel puțin în ceea ce privește găsirea unui cumpărător adecvat. Obiectivul fazei de lichidare ar trebui să fie aprobarea și executarea vânzării întreprinderii debitorului sau a unei părți a acesteia și distribuirea veniturilor obținute către creditori, în conformitate cu dreptul intern. Faza de lichidare ar trebui să înceapă cu o decizie a unui organism judiciar sau a oricărui alt organism competent de deschidere în mod formal a procedurii de insolvență în temeiul dreptului intern, care conduce deseori la lichidarea debitorului. Debitorul nu ar trebui să fie împiedicat să își continue operațiunile comerciale cu partea rămasă a activității sale după încheierea fazei de lichidare. Faza de lichidare ar trebui să se desfășoare prin intermediul altor proceduri de insolvență decât procedurile de restructurare preventivă. În statele membre în care se aplică Regulamentul (UE) 2015/848, faza de lichidare ar trebui să se desfășoare prin intermediul altor proceduri de insolvență incluse în anexa A la regulamentul respectiv decât procedurile de restructurare preventivă.

(32)

Procedura de „pre-pack” nu aduce atingere drepturilor lucrătorilor prevăzute în dreptul Uniunii și în dreptul intern, inclusiv implicarea reprezentanților lucrătorilor. Procedura de „pre-pack” ar trebui să fie reglementată prin acte cu putere de lege sau norme administrative și ar trebui să fie înțeleasă ca o procedură în care transferul total sau parțial al unei întreprinderi să fie pregătit cu ajutorul unui supraveghetor, sub supravegherea instanței sau a autorității competente, înainte de instituirea unei proceduri de insolvență formale în vederea lichidării activelor debitorului. Deși procedura de „pre-pack” are drept obiectiv principal să permită lichidarea activelor debitorului prin vânzarea întreprinderii sau a unei părți a acesteia ca ansamblu independent în contextul unei proceduri de insolvență pentru a satisface în cea mai mare măsură posibilă creanțele tuturor creditorilor, aceasta poate, de asemenea, să constituie un mijloc de menținere a locurilor de muncă.

(33)

Prezenta directivă nu aduce atingere Directivei 2001/23/CE a Consiliului. Având în vedere jurisprudența Curții de Justiție, și anume hotărârea din 28 aprilie 2022 în cauza C-237/20, Federatie Nederlandse Vakbeweging (12), faza de lichidare face obiectul excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23/CE, în care procedura de „pre-pack” are ca scop principal satisfacerea în cea mai mare măsură posibilă a creanțelor creditorilor, menținând în același timp, pe cât posibil, locurile de muncă.

(34)

Introducerea procedurii de „pre-pack” în temeiul prezentei directive nu ar trebui să conducă în niciun fel la restricții vizând competențele practicienilor în insolvență sau vizând posibilitatea de a vinde întreprinderea ca ansamblu independent în cadrul procedurilor de insolvență în temeiul dreptului intern.

(35)

Dispozițiile prezentei directive privind procedura de „pre-pack” nu înlocuiesc normele naționale de fond, în special pe cele privind rangul creanțelor creditorilor, distribuirea veniturilor obținute, natura, domeniul de aplicare și forma participării creditorilor sau remunerarea practicianului în insolvență. În cazul în care o instanță sau o autoritate competentă nu autorizează vânzarea unei întreprinderi sau a unei părți a acesteia, astfel cum propune supraveghetorul, procedura de insolvență ar trebui să continue în conformitate cu normele de drept intern aplicabile în materie de insolvență. Începerea fazei de lichidare face obiectul unor cerințe prevăzute în dreptul intern pentru deschiderea procedurii de insolvență, cum ar fi existența unui motiv pentru deschiderea unei astfel de proceduri.

(36)

Procedura de „pre-pack” prevăzută în prezenta directivă ar trebui să fie aplicată debitorilor care sunt persoane juridice. Statele membre ar trebui să poată extinde aplicarea procedurii de „pre-pack” la persoanele fizice care sunt antreprenori.

(37)

Debitorii ar trebui să aibă posibilitatea să beneficieze de o suspendare temporară a executărilor silite individuale. Suspendarea ar trebui să fie disponibilă fie în faza de pregătire, fie în contextul unui alt tip de procedură de insolvență în care debitorul își păstrează, total sau cel puțin parțial, controlul asupra activelor sale și asupra operațiunilor curente ale întreprinderii sale și în care vânzarea întreprinderii debitorului sau a unei părți a acesteia ca ansamblu independent poate fi continuată și încheiată. În cazul în care suspendarea este disponibilă în faza de pregătire, aceasta ar trebui să întrunească condițiile prevăzute la articolele 6 și 7 din Directiva (UE) 2019/1023 și în legislația națională de transpunere a directivei respective.

(38)

Procedura de „pre-pack” ar trebui să asigure faptul că cea mai bună ofertă primită în cursul fazei de pregătire este înaintată fie instanței sau autorității competente, în vederea autorizării, fie creditorilor, în vederea aprobării. Supraveghetorul ar trebui să evalueze și să stabilească dacă lichidarea prin vânzarea individuală a bunurilor ar duce la recuperarea unei valori mai mari pentru creditori decât prețul de piață obținut prin vânzarea întreprinderii, sau a unei părți a acesteia, ca ansamblu independent. S-ar putea preconiza în mod rezonabil că valoarea unei întreprinderi ca ansamblu independent este mai mare decât valoarea ei de lichidare prin vânzarea individuală a bunurilor, la bază existând prezumția că întreprinderea își va continua operațiunile cu cea mai mică perturbare posibilă, va menține încrederea creditorilor financiari, a acționarilor și a clienților și va continua să genereze venituri. Nu ar trebui să se creeze o sarcină inutilă asupra supraveghetorului sau asupra procesului de vânzare și, în special, nu ar trebui să fie impusă o evaluare completă în faza de pregătire a procesului, cu excepția cazului în care potențialul cumpărător este o parte strâns legată de debitor. Ar trebui să fie posibil pentru statele membre să impună ca supraveghetorul să ia în considerare alte elemente decât prețul, precum interesul public sau viabilitatea întreprinderii. Cu toate acestea, ar trebui să se aplice o cerință privind exercitarea unui control sporit în cazul în care oferta care este considerată a fi cea mai bună este prezentată de o parte strâns legată de debitor. Ar trebui să fie posibil pentru statele membre să solicite supraveghetorului să își justifice concluzia potrivit căreia oferta identificată ca fiind cea mai bună nu îi plasează pe creditori într-o situație mai puțin favorabilă decât cea în care s-ar afla ca urmare a unui mecanism alternativ de soluționare a insolvenței debitorului. Supraveghetorul ar trebui să furnizeze dovezi ale pregătirii procesului de vânzare, astfel încât să ofere o bază adecvată pentru autorizarea sau aprobarea celei mai bune oferte.

(39)

Faza de pregătire ar trebui să fie limitată în timp. Statele membre ar trebui să prevadă o durată maximă care poate fi mai scurtă decât durata suspendării executărilor silite individuale prevăzută în Directiva (UE) 2019/1023. În cazul în care, în cursul fazei de pregătire, se constată cu certitudine că obiectivele procedurii de „pre-pack” nu pot fi atinse, statele membre ar trebui să poată prevedea posibilitatea ca procedura de „pre-pack” să fie încheiată. Astfel de situații pot apărea în cazul în care debitorul nu cooperează cu supraveghetorul sau nu acționează cu diligența necesară în faza de pregătire. O altă astfel de situație este aceea în care nu există nicio perspectivă rezonabilă de vânzare a întreprinderii ca ansamblu independent, de exemplu în cazul în care registrele și evidențele debitorului sunt incomplete sau deficitare în așa măsură încât este imposibil să se stabilească situația sa comercială și financiară. În plus, în cazurile în care dreptul intern prevede că procesul de vânzare din faza de pregătire trebuie să fie competitiv, transparent și echitabil și să respecte standardele pieței, acțiunile debitorului care nu se conformează acestor cerințe pot fi considerate o neîndeplinire a obligației de diligență. Cu toate acestea, ar trebui să fie posibil ca statele membre să prevadă că, chiar dacă debitorul nu cooperează cu supraveghetorul sau nu își îndeplinește obligația de diligență, în cazul în care continuarea fazei de pregătire este în interesul general al creditorilor, instanța sau autoritatea competentă are posibilitatea de a limita drepturile debitorului de a-și administra întreprinderea în conformitate cu normele de drept aplicabile în materie de insolvență, în vederea încheierii procedurii de „pre-pack”.

(40)

Pentru a garanta că o întreprindere este vândută la cel mai bun preț prin intermediul procedurii de „pre-pack”, statele membre ar trebui să asigure faptul că procesul de vânzare în faza de pregătire se desfășoară conform unor standarde înalte de competitivitate, transparență și echitate. Ca alternativă, statele membre ar trebui să poată prevedea că, după deschiderea fazei de lichidare sau prezentarea celui mai bun ofertant recomandat, este organizată o licitație publică pentru a selecta cea mai bună ofertă sau creditorii aprobă oferta recomandată de supraveghetor. Este de competența statelor membre să decidă dacă aprobarea creditorilor este dată de către adunarea generală a creditorilor sau de către comitetul creditorilor.

(41)

Nu se exclude posibilitatea ca statele membre să prevadă că o instanță sau o autoritate competentă care a stabilit că procesul de vânzare nu este competitiv, transparent și echitabil și nu respectă standardele pieței poate decide să organizeze o licitație publică în faza de lichidare sau să procedeze la lichidarea prin vânzarea individuală a activelor debitorului în cadrul unei proceduri de insolvență deschise în cadrul procedurii de „prepack”.

(42)

Este necesar ca toți creditorii care dețin creanțe împotriva debitorului insolvent să aibă dreptul de a participa la faza de lichidare a procedurii de „pre-pack”. Ar trebui să fie posibil ca asemenea creanțe să fie înregistrate, examinate și satisfăcute corespunzător, în conformitate cu cadrul aplicabil în materie de insolvență.

(43)

În sistemele de insolvență care se bazează pe principiul autonomiei creditorilor, statele membre ar trebui să poată prevedea că este de competența adunării generale a creditorilor sau a comitetului creditorilor să autorizeze vânzarea întreprinderii debitorului, sau a unei părți a acesteia, în conformitate cu dreptul intern.

(44)

În cazul în care un stat membru optează pentru a impune standarde înalte în faza de pregătire, supraveghetorul sau, dacă și în măsura în care statele membre decid astfel, debitorul în posesie ar trebui să fie responsabil de asigurarea faptului că procesul de vânzare este competitiv, transparent și echitabil și respectă standardele pieței. Pentru a se asigura conformitatea cu standardele pieței, procesul de vânzare ar trebui să fie compatibil cu normele și practicile standard privind fuziunile și achizițiile din statul membru în cauză, părțile potențial interesate ar trebui să fie invitate să participe la procesul de vânzare, aceleași informații ar trebui să fie divulgate potențialilor cumpărători, permițându-le să exercite diligența necesară, iar ofertele părților interesate ar trebui să fie obținute printr-un proces structurat.

(45)

În cazul în care o licitație publică este organizată înainte sau după deschiderea fazei de lichidare, oferta selectată de supraveghetor în timpul fazei de pregătire ar trebui utilizată ca ofertă inițială (stalking horse bid – ofertă inițială strategică) în scopurile licitației. În faza de pregătire, debitorul ar trebui să fie în măsură să ofere stimulente ofertantului inițial strategic (stalking horse bidder), acceptând, în speță, rambursarea cheltuielilor sau a comisioanelor de fragmentare în cazul în care se selectează o ofertă mai bună în cadrul licitației publice. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să se asigure că astfel de stimulente sunt proporționale și nu descurajează alți ofertanți potențial interesați să participe la licitație.

(46)

Supraveghetorul ar trebui să documenteze fiecare etapă a procesului de vânzare și să prezinte informații despre aceasta în scris. Documentele și informațiile respective ar trebui să fie puse la dispoziție în timp util în format digital. Statele membre ar trebui să se asigure că supraveghetorul este supus acelorași cerințe de confidențialitate ca și practicianul în insolvență.

(47)

Pentru a nu permite deprecierea valorii unei întreprinderi doar pentru că aceasta face obiectul unei proceduri de insolvență, este important să se asigure că cocontractanții operaționali, cum ar fi furnizorii sau clienții debitorului în cauză, sunt preluați de achizitor și nu sunt afectați de procedura de „pre-pack”. Prin urmare, deschiderea procedurii de insolvență nu ar trebui să conducă la rezilierea anticipată a contractelor în temeiul cărora părțile trebuie în continuare să îndeplinească anumite obligații și care sunt necesare pentru continuarea activității întreprinderii. O astfel de reziliere ar pune în pericol în mod nejustificat valoarea întreprinderii, sau a unei părți a acesteia, care urmează să fie vândută prin procedura de „pre-pack”. Prin urmare, ar trebui să se asigure faptul că astfel de contracte sunt cesionate în favoarea achizitorului întreprinderii debitorului, sau al unei părți a acesteia, chiar și fără consimțământul cocontractantului debitorului cu privire la cesiune. Cu toate acestea, pot fi întâlnite situații în care nu pot exista, în mod rezonabil, așteptări privind transferul anumitor obligații care decurg din astfel de contracte, cum ar fi atunci când achizitorul este un concurent al cocontractantului. Statele membre ar trebui să poată prevedea că, pentru cesiunea obligațiilor contractuale, este necesar consimțământul cocontractantului sau al cocontractanților debitorului, în funcție de tipul de contract, de natura părților sau de interesele întreprinderii în cauză. Statele membre ar trebui să poată impune necesitatea obținerii consimțământului licențiatului pentru a rezilia contracte referitoare la licențe privind drepturi de proprietate intelectuală și industrială pentru care debitorul este licențiator, deoarece protecția drepturilor respective în cazul insolvenței licențiatorului încurajează investițiile în dezvoltarea unor astfel de drepturi.

(48)

Dispozițiile prezentei directive privind cesiunea automată a contractelor către achizitor nu aduc atingere dreptului cocontractantului de a rezilia contractul în conformitate cu termenii acestuia sau dreptului cocontractantului de a lua măsuri în temeiul dreptului contractual aplicabil care vizează să asigure îndeplinirea conformă a obligației de către debitor în caz de neexecutare sau de executare defectuoasă, cum ar fi dreptul cocontractantului de a solicita un depozit sau garanții asupra creanței sau dreptul de retenție a executării înainte sau după cesiune.

(49)

Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată introduce o garanție suplimentară pentru a proteja interesele legitime ale cocontractantului, acordând cocontractantului dreptul de a rezilia contractul pe baza unei perioade de preaviz de cel puțin trei luni în cazul în care cocontractantul ar fi prejudiciat în mod injust de obligația de a continua executarea contractului până la cea mai apropiată dată până la care ar putea, în caz contrar, să rezilieze contractul în temeiul dreptului intern. Prezenta directivă nu aduce atingere normelor privind sarcina probei în ceea ce privește prejudiciul injust în temeiul dreptului intern.

(50)

Pentru a spori atractivitatea tranzacțiilor cu active pentru potențialii cumpărători și, prin urmare, pentru a obține prețuri mai mari în vânzările de întreprinderi ca ansamblu independent, statele membre ar trebui să se asigure că cumpărătorii achiziționează întreprinderi libere de sarcini în ceea ce privește datoriile și pasivele. Prin urmare, creanțele creditorilor ar trebui să fie satisfăcute din veniturile obținute din vânzare și nu ar trebui să fie invocate direct împotriva cumpărătorului unei întreprinderi. Cu toate acestea, obligațiile care decurg din contractele în derulare sau din relațiile de muncă, de exemplu obligațiile legate de drepturile de pensie ocupațională, care sunt transferate achizitorului, rămân la achizitor. În plus, statele membre ar trebui să fie în măsură să introducă sau să mențină norme care prevăd că, la evaluarea răspunderii achizitorului pentru daune, se ține seama de comportamentul debitorului în cazul în care comportamentul respectiv poate fi imputat achizitorului în temeiul normelor de drept aplicabile în materie de insolvență. Astfel de norme se pot aplica daunelor vizate de legislația de mediu sau daunelor legate de deținerea anumitor active sau de controlul asupra acestora.

(51)

Eliberarea garanțiilor sau a altor sarcini reale asupra activelor aparținând întreprinderii debitorului ar trebui să fie reglementată în dreptul intern. În cazul în care dreptul unui stat membru impune consimțământul expres al titularului garanțiilor asupra creanței pentru eliberarea garanțiilor respective, statul membru respectiv ar trebui să poată prevedea o derogare de la această cerință, cu excepția cazului în care titularul se opune eliberării.

(52)

Cea mai bună ofertă nu ar trebui să fie descalificată în faza de pregătire numai pe baza faptului că este prezentată de o parte strâns legată de debitor. Prin urmare, părților strâns legate de debitor ar trebui să li se permită să prezinte o ofertă și, în cazul în care oferta lor este câștigătoare, să achiziționeze întreprinderea liberă de sarcini în ceea ce privește datoriile și pasivele. Cu toate acestea, eligibilitatea pentru a prezenta o ofertă a părților strâns legate ar trebui să facă obiectul unui control sporit în cadrul procesului de ofertare. Asigurarea egalității de șanse pentru alți ofertanți, în special în ceea ce privește accesul la informații și asigurarea simetriei informațiilor, facilitează rapiditatea și eficiența procedurii de „pre-pack” și permite altor ofertanți să își pregătească ofertele.

(53)

În cazul în care oferta prezentată de o parte strâns legată de debitor este considerată cea mai bună ofertă, statele membre ar trebui să poată introduce garanții suplimentare pentru autorizarea și executarea vânzării întreprinderii debitorului sau a unei părți a acesteia. Astfel de garanții pot include obligația achizitorului de a asigura continuitatea activității pentru o perioadă minimă de timp sau menținerea contractelor de muncă.

(54)

Posibilitatea de a exercita drepturi de preempțiune în cursul procesului de vânzare ar denatura concurența în cadrul procedurii de „pre-pack”. Potențialii ofertanți s-ar putea abține de la depunerea de oferte în cazul în care titularii de drepturi ar avea posibilitatea de a respinge, în mod discreționar, ofertele respective, indiferent de timpul și resursele investite sau de valoarea economică a ofertelor în cauză. Pentru a se asigura că ofertele câștigătoare reflectă cel mai bun preț de pe piață, nu ar trebui să li se acorde ofertanților drepturi de preempțiune și nici nu ar trebui să se exercite astfel de drepturi în cursul fazei de lichidare. Ar trebui ca titularii de drepturi de preempțiune care au fost acordate înainte de inițierea procedurii de „pre-pack” să fie invitați să participe la licitație, în loc să își invoce drepturile respective. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată asigura exercitarea drepturilor de preempțiune legale care nu sunt afectate de insolvența debitorului.

(55)

Statele membre ar trebui să permită creditorilor garantați să participe la procesul de ofertare în cadrul procedurii de „pre-pack”, oferind valoarea creanțelor lor garantate drept contraprestație pentru achiziționarea activelor asupra cărora dețin o garanție (denumite în continuare „licitații de credit”). Cu toate acestea, licitațiile de credit nu ar trebui utilizate într-un mod care să ofere creditorilor garantați un avantaj necuvenit în cadrul procesului de ofertare, de exemplu în cazul în care valoarea creanței lor garantate asupra activelor unui debitor este mai mare decât valoarea de piață a întreprinderii debitorului. Ca atare, un creditor garantat nu ar trebui să fie în măsură să oferteze întreaga valoare a creanței sale împotriva întreprinderii debitorului în cazul în care aceasta are o valoare mai mică decât valoarea respectivă, deoarece acest lucru ar putea descuraja potențialii concurenți să participe la procesul de ofertare. Prin urmare, prezenta directivă ar trebui să limiteze suma pe care un creditor o poate oferta în cazurile în care există creanțe negarantate suficient sau neacoperite în totalitate de garanții reale. În astfel de cazuri, creditorului garantat ar trebui să i se permită să oferteze numai o sumă care urmează să fie compensată din prețul de achiziție, fără a depăși valoarea de piață a întreprinderii. Limitarea capacității unui creditor de a oferta întreaga valoare a unei creanțe garantate nu înseamnă că creanța respectivă își pierde garanțiile pentru partea din aceasta care nu poate fi utilizată în procesul de ofertare.

(56)

Prezenta directivă nu aduce atingere aplicării legislației Uniunii în materie de concurență, în special a Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (13), și nu împiedică statele membre să pună în aplicare sistemele naționale de control al concentrărilor. Supraveghetorului ar trebui să i se permită, atunci când selectează cea mai bună ofertă, să ia în considerare riscurile de reglementare pe care le prezintă ofertele care necesită autorizarea autorităților de concurență și acesta ar trebui să se poată consulta cu autoritățile respective în conformitate cu normele aplicabile. Divulgarea de informații de către autoritatea de concurență nu ar trebui să contravină normelor de drept intern privind protecția secretelor comerciale. Ofertanții ar trebui să aibă în continuare responsabilitatea de a furniza toate informațiile necesare pentru a evalua aceste riscuri și de a colabora cu autoritățile competente în materie de concurență în timp util pentru a atenua riscurile respective. Pentru a crește probabilitatea încheierii cu succes a procedurii de „pre-pack”, în cazul în care o ofertă prezintă astfel de riscuri, supraveghetorul sau debitorul ar trebui să aibă obligația de a-și îndeplini rolul într-un mod care să faciliteze prezentarea de oferte alternative.

(57)

Directorii supraveghează gestionarea afacerilor unei întreprinderi și au cea mai bună perspectivă asupra situației financiare a acesteia. Prin urmare, directorii sunt printre primii care își dau seama dacă o întreprindere este insolventă. Depunerea cu întârziere a unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență de către directori poate conduce la scăderea valorilor de recuperare pentru creditori. Prin urmare, statele membre ar trebui să introducă obligația directorilor de a depune o cerere de deschidere a procedurii de insolvență într-o anumită perioadă. În contextul acestei obligații, statele membre ar trebui să poată defini insolvența în mod diferit de evenimentul care declanșează deschiderea procedurii de insolvență. În cazul în care un stat membru are mai multe praguri de insolvență, rămâne la latitudinea statului membru respectiv să stabilească care dintre pragurile respective atrage obligația de a depune o cerere de deschidere a procedurii de insolvență. În sensul prezentei directive, statele membre ar trebui să precizeze, de asemenea, persoanele cărora le revin obligațiile directorilor, ținând seama de gama de responsabilități pe care le pot avea anumite persoane sau organisme în ceea ce privește deciziile referitoare la administrarea întreprinderii.

(58)

Cererea de deschidere a procedurii de insolvență ar trebui depusă într-un anumit termen. Statele membre ar trebui să se asigure că termenul respectiv nu depășește trei luni din momentul în care directorii au luat cunoștință sau se poate presupune în mod rezonabil că au luat cunoștință de faptul că societatea este insolventă. În cazul în care întreprinderea își redobândește solvabilitatea înainte de expirarea termenului respectiv, dar devine din nou insolventă ulterior, statele membre ar trebui să poată prevedea că din acel moment începe să curgă un nou termen.

(59)

Atunci când o întreprindere devine insolventă, protecția drepturilor creditorilor poate fi asigurată în diferite moduri. Prin urmare, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a prevedea că obligația directorilor de a depune o cerere de deschidere a procedurii de insolvență poate fi îndeplinită prin informarea publicului cu privire la insolvența întreprinderii printr-o notificare într-un registru public, pentru a asigura faptul că creditorii au posibilitatea să solicite deschiderea procedurii de insolvență. Mai mult decât atât, statele membre ar trebui să aibă, de asemenea, posibilitatea de a suspenda obligația directorilor de a depune o cerere de deschidere a procedurii de insolvență dacă aceștia iau măsuri în vederea protejării intereselor creditorilor, iar măsurile respective asigură pentru drepturile creditorilor un nivel de protecție care este echivalent celui asigurat prin depunerea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență. Astfel de măsuri pot include, de exemplu, măsurile luate de către proprietarii întreprinderii pentru a reveni la starea de solvabilitate a acesteia.

(60)

Pentru a se asigura că directorii nu acționează împotriva intereselor creditorilor prin întârzierea depunerii unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență, în pofida semnelor de insolvență, statele membre ar trebui să prevadă dispoziții care să stabilească răspunderea civilă a directorilor pentru nedepunerea unei astfel de cereri. În aceste cazuri, directorii ar trebui să despăgubească creditorii pentru eventualele daune rezultate din deteriorarea valorii de recuperare a întreprinderii în comparație cu situația care ar fi existat dacă cererea ar fi fost depusă la timp. În măsura în care prezenta directivă nu prevede norme specifice, toate celelalte aspecte ale răspunderii civile, cum ar fi calcularea daunelor sau sarcina probei, ar trebui să fie reglementate în dreptul intern. Statele membre ar trebui, de asemenea, să aibă posibilitatea de a adopta sau de a menține norme naționale privind răspunderea civilă a directorilor în legătură cu depunerea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență, care să fie mai stricte decât cele prevăzute de prezenta directivă.

(61)

În cazul în care statele membre permit directorilor să ia măsuri pentru a proteja interesele creditorilor, în afară de îndeplinirea obligației acestora de a depune o cerere de deschidere a procedurii de insolvență, acestea ar trebui să prevadă, de asemenea, dispoziții care să garanteze că directorii sunt răspunzători pentru orice daune cauzate creditorilor ca urmare a oricărei deteriorări a valorii de recuperare a întreprinderii în comparație cu situația care ar fi existat dacă ar fi fost depusă o cerere de deschidere a procedurii de insolvență. În astfel de cazuri, creditorii ar trebui să fie puși în situația în care s-ar fi aflat dacă cererea de deschidere a procedurii de insolvență ar fi fost depusă de către directori în termenul stabilit de statele membre. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a prevedea exonerarea directorilor de această răspundere în cazul și în măsura în care directorii respectivi sunt capabili să demonstreze, pe baza unor circumstanțe obiective și a unor informații verificabile la momentul adoptării măsurilor în cauză, că astfel de măsuri erau în mod rezonabil susceptibile să asigure creditorilor un rezultat echivalent sau mai bun decât rezultatul generat de depunerea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență. În astfel de situații ar trebui să se aplice normele interne referitoare la îndeplinirea obligației privind sarcina probei.

(62)

Pentru a promova un cadru de insolvență eficient și incluziv, care să sprijine antreprenoriatul și reînnoirea economică, statele membre ar trebui să poată menține sau introduce proceduri simplificate de lichidare pentru microîntreprinderi.

(63)

În cazul în care un antreprenor deține integral sau parțial proprietatea asupra unei întreprinderi și răspunde personal pentru toate datoriile societății, faptul că societatea nu dispune de suficiente active pentru a acoperi costul procedurii de insolvență nu ar trebui să împiedice antreprenorul să obțină remiterea de datorie în conformitate cu Directiva (UE) 2019/1023 și, prin urmare, să beneficieze de o a doua șansă. Deși nu sunt obligate să introducă o nouă procedură pentru remiterea de datorie, statele membre ar trebui să asigure accesul la procedurile de remitere de datorie pentru antreprenorii care sunt persoane fizice, și nu pentru întreprinderi. Prezenta directivă se referă la antreprenorii insolvenți care răspund pentru toate datoriile unei întreprinderi și nu ar trebui să se refere la persoanele care răspund doar parțial pentru datoriile unei întreprinderi, cum ar fi un garant pentru creditul bancar al întreprinderii respective și alte tipuri de garanții acordate unuia dintre creditorii acesteia. Prezenta directivă vizează numai refuzul remiterii de datorie pe motiv că nu poate fi deschisă nicio procedură de insolvență împotriva întreprinderii, deoarece aceasta nu dispune de active suficiente pentru a acoperi costurile unei astfel de proceduri de insolvență. Prezenta directivă nu reglementează alte motive de refuz al remiterii de datorie, cum ar fi cele prevăzute în Directiva (UE) 2019/1023. Atunci când o persoană îndeplinește condițiile pentru remiterea de datorie, se poate aplica data deciziei de a refuza sau de a nu deschide procedura de insolvență împotriva întreprinderii în locul datei menționate la articolul 21 alineatul (1) litera (b) din Directiva (UE) 2019/1023.

(64)

Este important să se asigure faptul că creditorii sunt implicați în mod adecvat în procedura de insolvență, astfel încât interesele lor să poată fi luate în considerare în mod corespunzător. Comitetele creditorilor permit o mai bună implicare a creditorilor în procedurile de insolvență, în special atunci când creditorii ar fi altfel împiedicați să se implice în mod individual, din cauza resurselor limitate, a importanței economice a creanțelor lor sau a lipsei de proximitate geografică. Comitetele creditorilor pot ajuta creditorii transfrontalieri să își exercite mai bine drepturile și să asigure faptul că aceștia sunt tratați în mod echitabil. Statele membre ar trebui să permită instituirea unui comitet al creditorilor după deschiderea procedurii de insolvență. Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată prevedea instituirea unui comitet al creditorilor înainte de deschiderea procedurii de insolvență. Statele membre nu sunt împiedicate să extindă aplicarea dispozițiilor privind instituirea comitetelor creditorilor la procedura de restructurare preventivă. Ar trebui să fie instituit un comitet al creditorilor ori de câte ori adunarea generală a creditorilor decide sau solicită acest lucru sau, în cazul în care dreptul intern nu prevede o adunare generală a creditorilor, atunci când creditorii solicită acest lucru în conformitate cu dreptul intern. Ar trebui ca statele membre să poată decide că instanțele, autoritățile competente sau practicienii în insolvență pot institui un comitet al creditorilor din proprie inițiativă sau la cererea unuia sau mai multor creditori, a practicianului în insolvență sau a debitorului.

(65)

Sarcina aferentă instituirii și funcționării unui comitet al creditorilor ar trebui să fie proporțională cu beneficiile pe care le generează. Prin urmare, statele membre ar trebui să poată prevedea că nu se instituie un comitet al creditorilor în cazul în care sarcina aferentă instituirii și funcționării acestuia ar fi mai mare decât relevanța economică a deciziilor pe care le-ar putea lua. Acest lucru se poate întâmpla în cazul în care există prea puțini creditori, în cazul în care marea majoritate a creditorilor deține o cotă mică din creanța împotriva debitorului, în cazul în care eventualele întârzieri cauzate de instituirea unui comitet al creditorilor ar duce la deteriorarea situației financiare a debitorului sau în cazul în care valoarea preconizată a fi recuperată din averea debitorului este mai mică decât costul de înființare și funcționare a comitetului creditorilor. Astfel de situații apar, în special, în procedurile de insolvență care vizează debitori care sunt antreprenori sau întreprinderi mici, precum și în procedurile de remitere de datorie. Statele membre ar trebui să poată prevedea instituirea unui comitet al creditorilor numai pentru întreprinderile mari în sensul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului (14). În cazul întreprinderilor mai mici, este posibil ca dreptul intern să prevadă deja, în alte moduri, protejarea în mod adecvat a intereselor creditorilor prin intermediul procedurilor de insolvență.

(66)

Dispozițiile prezentei directive privind instituirea comitetelor creditorilor ar trebui să se aplice debitorilor care sunt persoane juridice. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a extinde aplicarea dispozițiilor respective la persoanele fizice care sunt antreprenori.

(67)

Statele membre ar trebui să clarifice funcțiile comitetelor creditorilor și cerințele, atribuțiile și procedurile de numire a membrilor acestora. Pentru a evita întârzierile nejustificate în instituirea comitetului creditorilor, membrii acestuia ar trebui să fie numiți cu celeritate, pentru a asigura eficiența procedurii de insolvență. Statele membre ar trebui să se asigure că creditorii sunt reprezentați în mod echitabil în cadrul comitetelor creditorilor și că creditorii transfrontalieri care sunt rezidenți într-un alt stat membru decât cel în care este deschisă procedura de insolvență nu sunt împiedicați să participe la comitetele creditorilor. Atunci când printre creditori se află și lucrători, aceștia sau reprezentanții acestora ar trebui să fie eligibili pentru numirea în comitetele creditorilor, cu excepția cazului în care există un alt mecanism, cel puțin echivalent, prin care pot fi reprezentate interesele lucrătorilor în cadrul procedurilor de insolvență. Această situație ar putea surveni în cazul în care interesele lucrătorilor în cadrul procedurilor colective sunt luate în considerare prin consultări obligatorii cu reprezentanții lor cu privire la direcția procedurilor sau înainte de luarea unor decizii majore, cum ar fi vânzarea activelor sau transferul întreprinderii. Nu sunt creditori lucrătorii ale căror creanțe salariale sunt plătite integral de o instituție de garantare.

(68)

Reprezentarea echitabilă a creditorilor în comitetele creditorilor este deosebit de importantă în ceea ce privește creditorii negarantați, inclusiv creditorii cu creanțe cu valoare redusă. Statele membre ar trebui să poată prevedea că și alte persoane sau entități decât creditorii, cum ar fi reprezentanții lucrătorilor, organismele publice sau instituțiile de garantare sunt eligibile pentru a fi numite în comitetele creditorilor.

(69)

Comitetele creditorilor ar trebui să fie implicate în procedurile de insolvență și să se asigure că acestea se desfășoară într-un mod care protejează interesele creditorilor, inclusiv prin urmărirea activităților practicianului în insolvență și asigurarea faptului că sunt informate periodic cu privire la acestea, fără a fi necesară subordonarea practicianului în insolvență față de comitete. Rolul comitetelor creditorilor în monitorizarea echității și a integrității procedurilor de insolvență poate fi îndeplinit în mod eficace numai în cazul în care acestea și membrii lor acționează independent de practicienii în insolvență și răspund numai în fața creditorilor. Membrii comitetelor creditorilor ar trebui să acționeze cu bună-credință atunci când îndeplinesc funcții în cadrul comitetelor. Creditorii, membrii comitetelor creditorilor și orice profesioniști angajați de comitetele creditorilor ar trebui să păstreze confidențialitatea tuturor informațiilor confidențiale obținute în legătură cu activitățile comitetelor creditorilor.

(70)

Un comitet al creditorilor ar trebui să fie suficient de mare pentru a asigura diversitatea opiniilor și a intereselor creditorilor, dar ar trebui ca dimensiunea lui să fie în același timp limitată pentru a putea să își îndeplinească sarcinile în mod eficace și în timp util. Statele membre ar trebui să specifice momentul și modul în care trebuie modificată componența unui comitet al creditorilor, cum ar fi în cazul în care reprezentanții nu mai sunt în măsură să acționeze, inclusiv în interesul creditorilor, sau în cazul în care doresc să se retragă. Statele membre ar trebui, de asemenea, să specifice condițiile de revocare a membrilor care au săvârșit o încălcare gravă a obligației lor de a acționa în interesul creditorilor. Astfel de încălcări pot include situații de conflict de interese.

(71)

Metodele de lucru ale comitetelor creditorilor ar trebui să fie transparente și eficace. Prin urmare, statele membre ar trebui să stabilească cerințe privind metodele de lucru ale comitetelor creditorilor, specificând procedura de votare, inclusiv eligibilitatea pentru vot și cvorumul necesar, precum și ținerea evidenței deciziilor luate, și modul în care este asigurată imparțialitatea și confidențialitatea lucrărilor acestora. Statele membre ar trebui să se asigure că metodele de lucru pot fi specificate mai în detaliu de comitetele creditorilor prin intermediul unor protocoale.

(72)

Creditorii ar trebui să aibă posibilitatea de a participa și de a vota pe cale electronică sau de a-și delega drepturile de vot unei terțe persoane autorizate în mod corespunzător. Posibilitatea de a delega ar fi deosebit de benefică pentru creditorii rezidenți în alte state membre decât statul membru în care este deschisă procedura de insolvență.

(73)

Comitetelor creditorilor ar trebui să li se acorde drepturi suficiente pentru a-și îndeplini funcțiile în mod eficient și eficace. Statele membre ar trebui să se asigure că comitetele creditorilor acționează într-un mod transparent și pot interacționa cu practicienii în insolvență, cu instanțele, cu debitorul în posesie și cu creditorii pe care îi reprezintă, după caz, pentru a permite comitetelor creditorilor să își formeze punctele de vedere cu privire la chestiuni care prezintă interes direct și relevanță pentru creditori și să comunice punctele de vedere respective, precum și pentru ca acestea să fie luate în considerare în mod corespunzător în cadrul procedurilor. Statele membre ar trebui să prevadă dreptul comitetelor creditorilor de a solicita informații de la practicienii în insolvență și, după caz, de la debitorii în posesie. Statele membre ar trebui să prevadă dreptul comitetelor creditorilor de a fi audiate cu privire la deciziile majore. Statele membre ar trebui să poată permite adunării generale a creditorilor să delege decizii comitetului creditorilor. Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată prevedea dreptul comitetelor creditorilor de a numi un secretar și de a solicita consiliere externă cu privire la aspecte în legătură cu care creditorii pe care îi reprezintă au un interes.

(74)

Întrucât funcționarea comitetelor creditorilor implică cheltuieli, statele membre ar trebui să stabilească norme clare care să indice cine suportă aceste cheltuieli. Statele membre ar trebui, de asemenea, să stabilească garanții prin care să împiedice costurile comitetelor creditorilor să reducă disproporționat valoarea de recuperare a averii debitorilor.

(75)

Pentru a încuraja creditorii să devină membri ai comitetelor creditorilor, statele membre ar trebui să limiteze răspunderea civilă a acestora pentru exercitarea funcțiilor lor în conformitate cu prezenta directivă. Cu toate acestea, ar trebui să fie posibilă revocarea membrilor comitetului creditorilor care și-au încălcat obligațiile în mod intenționat sau cu vădită neglijență și tragerea la răspundere a acestora pentru încălcarea respectivă. În aceste cazuri, statele membre ar trebui să prevadă că membrii respectivi răspund individual pentru prejudiciul cauzat de abaterea lor. Statele membre ar trebui să poată să nu aplice o astfel de limitare a răspunderii civile atunci când cheltuielile pentru o asigurare care acoperă răspunderea personală a membrilor unui comitet al creditorilor sunt suportate din averea debitorului. În cazul în care conferă comitetelor creditorilor competențe sporite față de cele prevăzute în prezenta directivă, care le permit, de exemplu, să ia decizii cu privire la activele debitorului sau să accepte tranzacții, statele membre ar trebui să poată prevedea ca membrii comitetelor creditorilor să fie trași la răspundere în același mod ca practicienii în insolvență.

(76)

Pentru a asigura o transparență sporită a principalelor caracteristici ale procedurilor naționale de insolvență și, în special, pentru a ajuta creditorii transfrontalieri să estimeze ce s-ar întâmpla cu investițiile lor dacă acestea ar fi implicate în proceduri de insolvență, investitorilor și potențialilor investitori ar trebui să li se acorde un acces facil la aceste informații într-un format predefinit, comparabil și ușor de utilizat. Statele membre ar trebui să elaboreze o fișă informativă standardizată cu informații-cheie și să o pună la dispoziția publicului. Comisia ar trebui să pună la dispoziția publicului fișele informative cu informații-cheie într-un format multilingv. O fișă informativă cu informații-cheie ar fi un instrument important pentru ca potențialii investitori să facă o evaluare rapidă a normelor dintr-un anumit stat membru privind procedurile de insolvență. Aceasta ar trebui să conțină suficiente explicații pentru a permite cititorului să înțeleagă informațiile din cuprinsul său fără a fi nevoit să recurgă la alte surse de informații. Fișele informative cu informații-cheie ar trebui să includă informații practice cu privire la condițiile care declanșează deschiderea procedurii de insolvență, precum și la măsurile care trebuie luate pentru a solicita deschiderea unei proceduri de insolvență sau pentru a depune o cerere de înregistrare a unei creanțe. Având în vedere că statele membre au deja obligația de a furniza informații cu privire la normele lor naționale referitoare la procedurile de insolvență în temeiul Regulamentului (UE) 2015/848, este important să se asigure faptul că informațiile furnizate în temeiul prezentei directive sunt în concordanță cu informațiile furnizate în temeiul respectivului regulament. În acest scop, statele membre ar trebui să poată furniza informațiile necesare în temeiul prezentei directive prin intermediul Rețelei Judiciare Europene în materie civilă și comercială instituite prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului (15).

(77)

În cazul unor situații de urgență excepționale generate de dezastre naturale sau de alte evenimente catastrofale care perturbă grav activitățile economice la nivelul unui stat membru sau al regiunilor sale, statele membre ar trebui să poată acționa rapid pentru a reduce la minimum impactul negativ al situațiilor respective asupra economiei. Astfel de situații au apărut în contextul pandemiei de COVID și ar putea apărea în contextul unei crize sistemice, astfel cum este definită în Directiva 2014/59/UE, sau în situații în care ajutoarele de stat sunt compatibile cu piața internă în vederea reparării pagubelor provocate de catastrofe naturale sau de evenimente extraordinare în temeiul articolului 107 alineatul (2) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În astfel de situații, care implică riscul de insolvență la scară largă, inclusiv pentru întreprinderi care ar fi viabile în circumstanțe obișnuite, statele membre ar trebui să poată prevedea derogări temporare de la anumite dispoziții ale prezentei directive. Derogările ar trebui să fie limitate ca domeniu de aplicare și durată la ceea ce este esențial pentru a răspunde situației excepționale, de exemplu prin limitarea geografică la regiunea din statele membre afectată de o catastrofă naturală. Statele membre ar trebui să notifice Comisiei măsurile care derogă de la prezenta directivă, domeniul lor de aplicare teritorială, durata acestora și o justificare a necesității de a le pune în aplicare. Obligația statelor membre de a notifica măsurile respective nu ar trebui să afecteze intrarea în vigoare și aplicarea acestora. Notificarea, care facilitează monitorizarea de către Comisie a conformității derogărilor cu cerințele relevante, ar trebui adusă la cunoștința altor state membre fără întârzieri nejustificate. Durata maximă a derogării ar trebui să fie de un an și ar trebui să fie posibilă prelungirea acesteia cu perioade de șase luni, sub rezerva unui mecanism de control suplimentar. Statele membre ar trebui să notifice cererea de prelungire cu cel puțin trei luni înainte de expirarea derogării, pentru a oferi Comisiei posibilitatea de a i se opune dacă este necesar.

(78)

Pentru a asigura condiții uniforme de punere în aplicare a prezentei directive, Comisiei ar trebui să i se acorde competențe de executare. Respectivele competențe ar trebui să fie exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (16).

(79)

Prezenta directivă nu aduce atingere protecției know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate, cunoscute și sub denumirea de „secrete comerciale”, împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale în temeiul Directivei (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului (17).

(80)

Întrucât obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre deoarece diferențele dintre cadrele naționale de insolvență ar continua să ridice obstacole în calea liberei circulații a capitalurilor și a libertății de stabilire, dar acestea pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor respective.

(81)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în Cartă, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul lucrătorilor la informare și la consultare, precum și dreptul la un proces echitabil.

(82)

Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (18) se aplică în cazul prelucrării de date cu caracter personal în sensul prezentei directive. Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (19) se aplică prelucrării datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele Uniunii în sensul prezentei directive.

(83)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1725 și a emis un aviz la 6 februarie 2023 (20),