(1)

Convenția Națiunilor Unite din 10 decembrie 1982 asupra dreptului mării, la care Uniunea este parte contractantă, prevede obligații de conservare, inclusiv menținerea sau reconstituirea populațiilor de specii exploatate la niveluri care pot asigura producția maximă durabilă („MSY”).

(2)

La Summitul Organizației Națiunilor Unite privind dezvoltarea durabilă care a avut loc la New York în 2015, Uniunea și statele sale membre s-au angajat ca, până în anul 2020, să reglementeze în mod eficace exploatarea și să elimine pescuitul excesiv, pescuitul ilegal, nedeclarat și nereglementat și practicile de pescuit distructive și să pună în aplicare planuri de gestionare bazate pe date științifice, cu scopul de a reface stocurile de pește în cel mai scurt timp posibil, cel puțin la niveluri care pot asigura producția maximă durabilă (MSY), în funcție de caracteristicile biologice ale acestora.

(3)

Declarația ministerială de la Malta MedFish4Ever din 30 martie 2017 (3) stabilește un nou cadru pentru guvernanța pescuitului în Marea Mediterană și prevede un program de lucru cu cinci acțiuni concrete pentru următorii 10 ani. Unul dintre angajamentele luate este de a institui planuri multianuale.

(4)

Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (4) stabilește normele politicii comune în domeniul pescuitului („PCP”), în conformitate cu obligațiile internaționale ale Uniunii. PCP este concepută astfel încât să contribuie la protecția mediului marin, la gestionarea sustenabilă a tuturor speciilor exploatate în scop comercial și, în special, la atingerea unei stări ecologice bune până în 2020.

(5)

Obiectivele politicii comune în domeniul pescuitului sunt, printre altele, să garanteze că activitățile de pescuit și de acvacultură sunt sustenabile din punct de vedere ecologic, social și economic pe termen lung, să aplice abordarea precaută în gestionarea pescuitului și să pună în aplicare abordarea ecosistemică în gestionarea pescuitului. Politica comună în domeniul pescuitului contribuie, de asemenea, la un nivel de trai echitabil în sectorul pescuitului, inclusiv în sectorul pescuitului la scară mică, al pescuitului artizanal sau al pescuitului costier. Totodată, realizarea obiectivelor respective contribuie la disponibilitatea resurselor alimentare și oferă beneficii în materie de ocupare a forței de muncă.

(6)

Pentru atingerea obiectivelor PCP, ar trebui adoptate o serie de măsuri de conservare, cum ar fi planuri multianuale, măsuri tehnice și stabilirea și alocarea efortului de pescuit maxim admisibil.

(7)

În temeiul articolelor 9 și 10 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, planurile multianuale trebuie să se bazeze pe avize științifice, tehnice și economice. În conformitate cu aceste dispoziții, planul multianual stabilit prin prezentul regulament („denumit în continuare „planul”) ar trebui să conțină obiective, ținte cuantificabile cu calendare clare, niveluri de referință pentru conservare, măsuri de salvgardare și măsuri tehnice concepute pentru evitarea și reducerea capturilor nedorite.

(8)

„Cele mai bune avize științifice disponibile” ar trebui înțelese ca referindu-se la avizele științifice aflate la dispoziția publicului care se întemeiază pe cele mai recente date și metode științifice și care au fost emise sau examinate de către un organism științific independent recunoscut la nivelul Uniunii sau la nivel internațional.

(9)

Comisia ar trebui să obțină cele mai bune avize științifice disponibile pentru stocurile care intră sub incidența planului. Pentru aceasta, ea ar trebui să consulte în principal Comitetul științific, tehnic și economic pentru pescuit („CSTEP”). Comisia ar trebui, în special, să obțină avize științifice disponibile publicului, inclusiv avizul referitor la activitățile de pescuit mixte, care să ia în considerare planul și să precizeze intervale FMSY și niveluri de referință pentru conservare (BPA și BLIM).

(10)

Regulamentul (CE) nr. 1967/2006 al Consiliului (5) stabilește un cadru de gestionare pentru exploatarea durabilă a resurselor halieutice în Marea Mediterană și prevede adoptarea unor planuri de gestionare pentru pescuitul cu traule, plase de pescuit înconjurătoare de navă și de plajă, setci înconjurătoare și drage în apele teritoriale ale statelor membre.

(11)

Franța, Italia și Spania au adoptat planuri de gestionare în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1967/2006. Planurile respective nu sunt însă coerente între ele și nu iau în calcul toate uneltele utilizate pentru exploatarea stocurilor demersale și suprapunerile anumitor stocuri și flote de pescuit. În plus, aceste planuri s-au dovedit ineficiente în ceea ce privește atingerea obiectivelor stabilite în PCP. Statele membre și părțile interesate și-au exprimat sprijinul pentru dezvoltarea și punerea în aplicare a unui plan multianual la nivelul Uniunii pentru stocurile în cauză.

(12)

CSTEP a arătat că exploatarea a numeroase stocuri demersale în vestul Mării Mediterane depășește cu mult nivelurile necesare pentru atingerea MSY.

(13)

Prin urmare, este necesar să se instituie un plan multianual pentru conservarea și exploatarea sustenabilă a stocurilor demersale în vestul Mării Mediterane.

(14)

Planul ar trebui să țină cont de caracterul mixt al activităților de pescuit și de interacțiunile dintre stocurile care fac obiectul acestora, și anume merluciu (Merluccius merluccius), barbun (Mullus barbatus), crevete din specia Parapenaeus longirostris, langustină (Nephrops norvegicus), crevete din specia Aristeus antennatus și crevete din specia Aristaeomorpha foliacea. El ar trebui să țină seama totodată de speciile capturate accidental în cursul activităților de pescuit de specii demersale, precum și de stocurile demersale pentru care nu sunt disponibile date suficiente. Planul ar trebui să se aplice activităților de pescuit de specii demersale (în special, cu traule, plase de fund, capcane și paragate) desfășurate în apele Uniunii sau de către navele de pescuit ale Uniunii în afara apelor Uniunii din vestul Mării Mediterane.

(15)

În cazul în care mortalitatea cauzată de pescuitul recreativ are un impact semnificativ asupra stocurilor vizate, Consiliul ar trebui să fie în măsură să stabilească limite nediscriminatorii pentru pescarii care practică pescuitul recreativ. Atunci când fixează aceste limite, Consiliul ar trebui să facă trimitere la criterii transparente și obiective. După caz, statele membre ar trebui să ia măsurile necesare și proporționale pentru monitorizarea și colectarea datelor în vederea unei estimări fiabile a nivelurilor de capturi efective obținute în cadrul pescuitului recreativ. În plus, ar trebui să fie posibil să se adopte măsuri tehnice de conservare în ceea ce privește pescuitul recreativ.

(16)

Domeniul de aplicare geografic al planului ar trebui să se bazeze pe distribuția geografică a stocurilor, așa cum este indicată în cele mai bune avize științifice disponibile. Este posibil ca, în viitor, să fie necesare modificări ale distribuției geografice a stocurilor care figurează în plan, datorită îmbunătățirii informațiilor științifice. Prin urmare, Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte acte delegate în vederea ajustării distribuției geografice a stocurilor prevăzute în plan, în cazul în care avizele științifice indică o modificare a distribuției geografice a stocurilor relevante.

(17)

Obiectivul planului ar trebui să fie acela de a contribui la îndeplinirea obiectivelor PCP, în special la atingerea și menținerea MSY pentru stocurile vizate, la punerea în aplicare a obligației de debarcare pentru stocurile demersale și speciile pelagice capturate accidental în cursul activităților de pescuit de specii demersale care fac obiectul unor dimensiuni minime de referință pentru conservare și la promovarea unui nivel de trai echitabil pentru persoanele care depind de activitățile de pescuit, ținând seama de pescuitul costier și de aspectele socioeconomice. Totodată, planul ar trebui să pună în aplicare abordarea ecosistemică în gestionarea pescuitului, în vederea reducerii la minimum a impactului negativ al activităților de pescuit asupra ecosistemului marin. El ar trebui să fie coerent cu legislația de mediu a Uniunii, în special cu obiectivul de realizare a unei stări ecologice bune până în 2020, în conformitate cu Directiva 2008/56/CE a Parlamentului European și a Consiliului (6) și cu obiectivele Directivei 2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului (7) și ale Directivei 92/43/CEE a Consiliului (8).

(18)

Este adecvat să se stabilească rata-țintă a mortalității prin pescuit (F) care corespunde obiectivului realizării și menținerii MSY sub formă de intervale ale valorilor compatibile cu atingerea MSY (FMSY). Aceste intervale, bazate pe cele mai bune avize științifice disponibile, sunt necesare pentru a asigura flexibilitatea pentru a ține cont de evoluția avizelor științifice, pentru a contribui la punerea în aplicare a obligației de debarcare și pentru a lua în considerare pescuitul mixt. Pe baza planului, intervalele respective sunt stabilite astfel încât să nu antreneze o reducere mai mare de 5 % a producției pe termen lung în comparație cu MSY. În plus, limita superioară a intervalului FMSY este plafonată, astfel încât probabilitatea scăderii stocului sub nivelul-limită de referință al biomasei (BLIM) să nu depășească 5 %.

(19)

În scopul stabilirii efortului de pescuit maxim admisibil, ar trebui să existe intervale FMSY pentru „utilizare normală” și, sub rezerva unei stări bune a stocurilor în cauză, posibilitatea de a stabili un efort de pescuit maxim admisibil peste acele intervale FMSY pentru stocul cel mai vulnerabil dacă, pe baza avizelor științifice, acest lucru este necesar pentru realizarea obiectivelor prezentului regulament în pescuitul mixt, pentru a evita efectele negative asupra unui stoc cauzate de dinamica intra- sau inter-specii a stocurilor sau pentru a limita variațiile de la an la an ale efortului de pescuit maxim admisibil. Rata-țintă a mortalității prin pescuit în conformitate cu aceste intervale FMSY ar trebui realizată pe baza unei creșteri progresive până în 2020, acolo unde este posibil, și cel târziu până la 1 ianuarie 2025.

(20)

Pentru stocurile pentru care sunt disponibile ținte legate de MSY, și în scopul aplicării măsurilor de salvgardare, este necesar să se stabilească niveluri de referință pentru conservare exprimate ca niveluri de referință de precauție (BPA) și niveluri-limită de referință (BLIM).

(21)

Ar trebui să se instituie măsuri de salvgardare adecvate pentru a asigura atingerea obiectivelor și pentru a declanșa adoptarea unor măsuri de remediere atunci când este necesar, printre altele, în cazul în care stocurile se situează sub nivelurile de referință pentru conservare. Măsurile de remediere ar trebui să includă măsuri de urgență în conformitate cu articolele 12 și 13 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, efortul de pescuit maxim admisibil și alte măsuri specifice de conservare.

(22)

Pentru a asigura accesul transparent la pescuit și atingerea ratelor-țintă ale mortalității prin pescuit, ar trebui adoptat un regim de gestionare a efortului de pescuit al Uniunii pentru traule, care sunt principalele unelte folosite pentru a exploata stocurile demersale în vestul Mării Mediterane. În acest scop, este necesar să se definească grupuri de efort de pescuit, astfel încât Consiliul să stabilească efortul de pescuit maxim admisibil, exprimat ca număr de zile de pescuit, pe o bază anuală. Atunci când este cazul, regimul de gestionare a efortului de pescuit ar trebui să includă și alte unelte de pescuit.

(23)

Având în vedere situația îngrijorătoare a numeroase stocuri de specii demersale din vestul Mării Mediterane și pentru a reduce nivelurile actuale ridicate ale mortalității prin pescuit, regimul de gestionare a efortului de pescuit ar trebui să determine o reducere semnificativă a efortului de pescuit în primii cinci ani de punere în aplicare a planului.

(24)

Statele membre ar trebui să ia măsuri specifice pentru a se asigura că regimul de gestionare a efortului de pescuit este eficace și viabil, inclusiv prin introducerea unei metode de alocare a cotelor efortului de pescuit în conformitate cu articolul 17 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, prin stabilirea unei liste de nave, eliberarea de autorizații de pescuit și prin înregistrarea și transmiterea de date relevante privind efortul de pescuit.

(25)

Pentru a contribui la atingerea efectivă a obiectivelor planului și în conformitate cu principiile bunei guvernanțe prevăzute la articolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a promova sisteme de gestionare participativă la nivel local.

(26)

Pentru a proteja zonele de creștere și habitatele sensibile și a salvgarda pescuitul la scară mică, zona de coastă ar trebui rezervată în mod regulat activităților de pescuit mai selective. Prin urmare, planul ar trebui să stabilească o interdicție pentru traulele care operează în limita a șase mile marine de coastă, cu excepția zonelor a căror adâncime depășește izobata de 100 m, timp de trei luni în fiecare an. Ar trebui să fie posibilă și stabilirea altor zone de interdicție, în cazurile în care o astfel de măsură poate asigura o reducere de cel puțin 20 % a capturilor de puiet de merluciu.

(27)

Ar trebui să se ia și alte măsuri de conservare în ceea ce privește stocurile demersale. În mod concret, pe baza avizelor științifice, este necesar să se stabilească interdicții suplimentare în zonele cu concentrații mari de reproducători, în vederea protejării merluciului în stadiul de adult, aflat într-o situație precară.

(28)

Abordarea precaută ar trebui aplicată în cazul speciilor capturate accidental și al stocurilor demersale pentru care nu sunt disponibile date suficiente. Ar trebui adoptate măsuri specifice de conservare, în conformitate cu articolul 18 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, în cazul în care avizele științifice indică faptul că sunt necesare măsuri de remediere.

(29)

Planul ar trebui să prevadă adoptarea unor măsuri tehnice de conservare suplimentare prin acte delegate. Acest lucru este necesar în vederea atingerii obiectivelor planului, în special în ceea ce privește conservarea stocurilor demersale și îmbunătățirea selectivității.

(30)

În vederea respectării obligației de debarcare stabilite la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, planul ar trebui să prevadă măsuri de gestionare suplimentare ce urmează a fi precizate ulterior în conformitate cu articolul 18 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013.

(31)

Pentru a adapta planul în timp util la progresele științifice și tehnice, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ar trebui să fie delegată Comisiei pentru a completa prezentul regulament cu măsuri de remediere și măsuri tehnice de conservare, pentru a pune în aplicare obligația de debarcare și a modifica anumite elemente ale planului. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (9). Concret, pentru a se asigura o participare egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(32)

Ar trebui să fie stabilit termenul pentru prezentarea recomandărilor comune de către statele membre cu un interes direct de gestionare, conform dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 1380/2013.

(33)

Pentru a evalua progresele în vederea atingerii MSY, planul ar trebui să permită o monitorizare științifică regulată a stocurilor în cauză și, atunci când este posibil, a stocurilor capturate accidental.

(34)

În conformitate cu articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, Comisia ar trebui să evalueze periodic adecvarea și eficacitatea prezentului regulament. Această evaluare ar trebui să urmeze și să se bazeze pe o evaluare periodică a planului, pe baza unui aviz științific al CSTEP, până la 17 iulie 2024 și, ulterior, o dată la trei ani. Această perioadă ar permite punerea în aplicare integrală a obligației de debarcare, adoptarea și punerea în aplicare a măsurilor regionalizate și materializarea efectelor acestora asupra stocurilor și asupra activităților de pescuit.

(35)

Pentru a asigura securitatea juridică, este adecvat să se clarifice faptul că măsurile vizând încetarea temporară adoptate în vederea atingerii obiectivelor planului pot fi considerate eligibile pentru sprijin în temeiul Regulamentului (UE) nr. 508/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (10).

(36)

În vederea realizării unui echilibru între capacitatea de pescuit a flotei și efortul de pescuit maxim admisibil disponibil, sprijinul din partea Fondului european pentru pescuit și afaceri maritime vizând încetarea definitivă a activităților de pescuit ar trebui să fie disponibil în cadrul segmentelor de flotă dezechilibrate care intră sub incidența prezentului regulament. Prin urmare, Regulamentul (UE) nr. 508/2014 ar trebui modificat în consecință.

(37)

Impactul economic și social probabil al planului a fost evaluat în mod corespunzător înainte de redactare, în conformitate cu articolul 9 alineatul (4) din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013.

(38)

Având în vedere că efortul de pescuit maxim admisibil este stabilit pentru fiecare an calendaristic, dispozițiile cu privire la regimul de gestionare a efortului de pescuit ar trebui să se aplice de la 1 ianuarie 2020. Având în vedere sustenabilitatea ecologică, socială și economică, dispozițiile privind intervalele FMSY și privind măsurile de salvgardare pentru stocurile sub BPA ar trebui să se aplice de la 1 ianuarie 2025,

(1)

Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a îndepărta obstacolele din calea exercitării libertăților fundamentale, cum ar fi libera circulație a capitalurilor și libertatea de stabilire, obstacole rezultate din diferențele dintre dispozițiile legale și procedurile naționale referitoare la restructurarea preventivă, la insolvență, la remiterea de datorie și la decăderi. În scopul îndepărtării acestor obstacole și fără a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale lucrătorilor, prin prezenta directivă se asigură faptul că: întreprinderile și întreprinzătorii viabili aflați în dificultate financiară au acces la cadre naționale eficace de restructurare preventivă care le permit să continue să funcționeze; întreprinzătorii insolvenți sau supraîndatorați care sunt onești pot beneficia de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită astfel o a doua șansă; și procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie devin mai eficace, în special prin scurtarea duratei acestora.

(2)

Restructurarea ar trebui să le permită debitorilor aflați în dificultăți financiare să își continue activitatea comercială integral sau parțial, prin schimbarea componenței, a condițiilor sau a structurii activelor și pasivelor acestora ori a oricărei părți a structurii capitalului acestora, inclusiv prin vânzarea de active sau a unor părți din întreprindere sau, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, a întreprinderii în ansamblu, precum și prin efectuarea de modificări operaționale. Cu excepția cazului în care dreptul intern prevede în mod specific altfel, modificările operaționale, cum ar fi rezilierea sau modificarea contractelor ori vânzarea sau un alt tip de cesiune a activelor, ar trebui să respecte cerințele generale care sunt prevăzute în dreptul intern pentru astfel de măsuri, în special normele de drept civil și de drept al muncii. Orice conversie a creanțelor în capital social ar trebui să respecte, de asemenea, garanțiile prevăzute de dreptul intern. Cadrele de restructurare preventivă ar trebui, mai ales, să le permită debitorilor să se restructureze într-un mod eficace într-un stadiu timpuriu în vederea evitării insolvenței, limitând astfel lichidarea inutilă a societăților viabile. Respectivele cadre ar trebui să contribuie la preîntâmpinarea pierderii de locuri de muncă, de know-how și de aptitudini, și să asigure maximizarea valorii pentru creditori - în raport cu ce ar primi în cazul lichidării activelor întreprinderii sau în cazul scenariului următoarei alternative optime în absența unui plan - precum și pentru proprietari și pentru economie în ansamblu.

(3)

Cadrele de restructurare preventivă ar trebui să prevină, de asemenea, acumularea de credite neperformante. Prin existența unor cadre eficace de restructurare preventivă s-ar asigura luarea de măsuri înainte ca întreprinderile să ajungă în situația de a nu mai putea să își achite creditele și s-ar contribui astfel la reducerea riscului ca creditele să devină neperformante în perioadele de declin ciclic și la reducerea impactului negativ asupra sectorului financiar. Numeroase întreprinderi și locuri de muncă ar putea fi salvate dacă ar exista cadre preventive în toate statele membre în care întreprinderile respective au sedii, active sau creditori. În cadrele de restructurare ar trebui să fie protejate drepturile tuturor părților implicate, inclusiv ale lucrătorilor, într-un mod echilibrat. În același timp, întreprinderile neviabile care nu au perspective de supraviețuire ar trebui să fie lichidate cât mai repede posibil. În cazul în care un debitor aflat în dificultăți financiare nu este viabil din punct de vedere economic sau viabilitatea sa economică nu poate fi restabilită rapid, eforturile de restructurare ar putea duce la accelerarea și acumularea de pierderi în detrimentul creditorilor, al lucrătorilor și al altor părți interesate, precum și al economiei în ansamblu.

(4)

Între statele membre există diferențe în ceea ce privește numărul de proceduri la care debitorii aflați în dificultăți financiare pot recurge pentru a-și restructura activitatea comercială. Unele state membre dispun de un număr limitat de proceduri care permit întreprinderilor să își restructureze activitatea numai într-o etapă relativ târzie, în contextul procedurilor de insolvență. În alte state membre, restructurarea este posibilă într-o etapă mai timpurie, dar procedurile existente fie nu sunt pe cât de eficace ar trebui, fie sunt foarte formale, în special deoarece limitează posibilitatea de a se recurge la acorduri extrajudiciare. Soluțiile preventive sunt o tendință în creștere în dreptul în materie de insolvență. Tendința este de a privilegia abordări care, spre deosebire de abordarea tradițională constând în lichidarea unei întreprinderi aflate în dificultăți financiare, au drept obiectiv readucerea acesteia la o stare bună sau, cel puțin, salvarea acelor unități care încă sunt viabile din punct de vedere economic. Deseori, această abordare contribuie, printre alte beneficii pentru economie, la păstrarea locurilor de muncă sau la reducerea pierderilor evitabile de locuri de muncă. În plus, gradul de implicare în cadrele de restructurare preventivă a autorităților judiciare sau administrative, ori a celor numiți de aceste autorități variază de la lipsa implicării sau implicare minimă în unele state membre, până la implicare deplină în alte state membre. În mod similar, normele naționale care le oferă întreprinzătorilor o a doua șansă, în special cele prin care aceștia obțin remiterea de datoriile acumulate în cursul activității lor comerciale, diferă de la un stat membru la altul în ceea ce privește durata perioadei premergătoare remiterii de datorie și condițiile pentru remiterea de datorie.

(5)

În multe state membre durează mai mult de trei ani până când întreprinzătorii insolvenți, dar onești pot să obțină remiterea de datorie și să o ia de la capăt. Atunci când cadrele pentru remiterea de datorie și decăderi sunt ineficiente, întreprinzătorii sunt nevoiți să se mute în alte jurisdicții pentru a o putea lua de la capăt într-o perioadă rezonabilă, ceea ce presupune costuri suplimentare considerabile atât pentru creditorii lor, cât și pentru întreprinzătorii înșiși. Perioadele mari de valabilitate ale ordinelor de decădere care deseori însoțesc procedurile soldate cu remiterea de datorie creează obstacole în calea libertății de a iniția și a desfășura o activitate de întreprinzător independentă.

(6)

Durata excesivă a procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie din mai multe state membre este un factor important care stă la baza unor rate scăzute de recuperare și care îi descurajează pe investitori să desfășoare activități comerciale în jurisdicțiile în care procedurile riscă să fie prea îndelungate și nejustificat de costisitoare.

(7)

Diferențele dintre statele membre în ceea ce privește procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie se traduc în costuri suplimentare pentru investitori atunci când aceștia evaluează riscul ca debitorii să se confrunte cu dificultăți financiare în unul sau mai multe state membre sau riscul investirii în afaceri viabile cu dificultăți financiare, precum și al costurilor suplimentare de restructurare a unor societăți care au sedii, creditori sau active în alte state membre. Aceasta se poate observa mai ales în cazul restructurării grupurilor internaționale de societăți. Investitorii identifică incertitudinea privind normele în materie de insolvență și riscul ca procedurile de insolvență fie foarte lungi sau complicate în alte state membre drept unul din principalele motive pentru care nu investesc sau nu intră în relații de afaceri cu un partener din afara statului membru în care sunt stabiliți. Această incertitudine are un efect descurajator, împiedicând libertatea de stabilire a întreprinderilor și încurajarea spiritului de întreprinzător și afectând buna funcționare a pieței interne. Cele mai multe dintre microîntreprinderile și întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), în special, nu dețin resursele necesare pentru a evalua riscuri legate de activitățile transfrontaliere.

(8)

Diferențele dintre statele membre în ceea ce privește procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie duc la apariția unor condiții inegale de acces la creditare și a unor rate inegale de recuperare în statele membre. Un grad mai mare de armonizare în domeniul restructurării, insolvenței, remiterii de datorie și decăderilor este, în consecință, indispensabil pentru buna funcționare a pieței interne, în general, și pentru funcționarea uniunii piețelor de capital, în particular, precum și pentru reziliența economiilor europene, inclusiv pentru menținerea și crearea de locuri de muncă.

(9)

Ar trebui, de asemenea, să se reducă costurile suplimentare de evaluare a riscurilor și a cererilor de executare silită transfrontalieră pentru creanțele creditorilor întreprinzătorilor supraîndatorați care se mută în alt stat membru pentru a beneficia de o remitere de datorie într-o perioadă mult mai scurtă. Ar trebui, de asemenea, să se reducă costurile suplimentare pe care le suportă întreprinzătorii care sunt nevoiți să se mute în alt stat membru pentru a beneficia de o remitere de datorie. În plus, obstacolele ce decurg din perioadele lungi de valabilitate ale ordinelor de decădere legate de insolvența sau supraîndatorarea unui întreprinzător inhibă spiritul antreprenorial.

(10)

Orice operațiune de restructurare, în special dacă este de mare anvergură și care generează un impact semnificativ, ar trebui să se bazeze pe un dialog cu părțile interesate. Respectivul dialog trebuie să includă alegerea măsurilor preconizate în raport cu obiectivele operațiunii de restructurare, precum și opțiunile alternative, și ar trebui să existe o implicare adecvată a reprezentanților lucrătorilor, astfel cum este prevăzut în dreptul Uniunii și în dreptul intern.

(11)

Obstacolele din calea exercitării libertăților fundamentale nu se limitează la situațiile pur transfrontaliere. Existența unei piețe interne tot mai interconectate, în care mărfurile, serviciile, capitalul și lucrătorii circulă liber, și care are o dimensiune digitală tot mai pronunțată, înseamnă că foarte puține întreprinderi sunt pur naționale, dacă se iau în considerare toate elementele relevante, precum baza de clienți, lanțul de aprovizionare, domeniul de activitate, baza de investitori și baza de capital. Chiar și cazurile de insolvență pur naționale pot avea un impact asupra funcționării pieței interne, prin așa-numitul efect de domino al insolvențelor, prin care insolvența unui debitor poate declanșa alte insolvențe în lanțul de aprovizionare.

(12)

În Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului (4) sunt abordate aspecte precum competența, recunoașterea și executarea, dreptul aplicabil și cooperarea în cadrul procedurilor de insolvență transfrontaliere, precum și interconectarea registrelor de insolvență. În domeniul de aplicare al acestui regulament intră procedurile de prevenire prin care se încurajează salvarea debitorilor viabili din punct de vedere economic și procedurile de remitere de datorie pentru întreprinzători și pentru alte persoane fizice. Respectivul regulament nu rezolvă însă neconcordanțele dintre legislațiile naționale ce reglementează respectivele proceduri. Mai mult, un instrument limitat strict la cazurile de insolvență transfrontalieră nici nu ar îndepărta toate obstacolele din calea liberei circulații, nici nu ar crea posibilitatea ca investitorii să determine dinainte natura transfrontalieră sau internă a dificultăților financiare pe care debitorul le-ar putea avea în viitor. Este nevoie, așadar, de un instrument care să nu se limiteze la chestiuni de cooperare judiciară, ci să stabilească și standarde minime de drept material pentru procedurile de restructurare preventivă, precum și pentru procedurile care conduc la o remitere de datorie pentru întreprinzători.

(13)

Prezenta directivă ar trebui să nu aducă atingere domeniului de aplicare al Regulamentului (UE) 2015/848. Acesta se dorește a fi pe deplin compatibilă cu respectivul regulament și complementară acestuia, prin impunerea obligației ca statele membre să instituie proceduri de restructurare preventivă care să respecte anumite principii minime de eficacitate. Aceasta nu schimbă abordarea urmărită în respectivul regulament, și anume de a permite statelor membre să mențină sau să introducă proceduri care nu îndeplinesc condiția publicității pentru notificare în temeiul anexei A din respectivul regulament. Cu toate că prezenta directivă nu impune ca procedurile din sfera sa de aplicare să îndeplinească toate condițiile de notificare în temeiul respectivei anexe, aceasta urmărește să faciliteze recunoașterea transfrontalieră a respectivelor proceduri, precum și recunoașterea și caracterul executoriu al hotărârilor.

(14)

Avantajul aplicării Regulamentului (UE) 2015/848 este că acesta prevede măsuri de protecție împotriva mutării abuzive a centrului intereselor principale ale debitorului în cursul procedurilor de insolvență transfrontaliere. De asemenea, în cazul procedurilor care nu sunt reglementate de respectivul regulament ar trebui să se aplice anumite restricții.

(15)

Este necesar să se reducă cheltuielile de restructurare, atât cele suportate de debitori, cât și cele suportate de creditori. Prin urmare, ar trebui să se reducă diferențele între statele membre care împiedică restructurarea timpurie a debitorilor viabili aflați în dificultăți financiare și care stânjenesc accesul întreprinzătorilor onești la o remitere de datorie. Reducerea unor astfel de diferențe ar crea astfel un plus de transparență, de securitate juridică și de previzibilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Ar trebui ca în acest fel să se mărească la maximum randamentele obținute de toate tipurile de creditori și de investitori și să se încurajeze investițiile transfrontaliere. O mai mare coerență a procedurilor de restructurare și insolvență ar trebui să faciliteze, de asemenea, restructurarea grupurilor de societăți, indiferent de locul din Uniune în care își au sediul membrii grupului.

(16)

Dacă se îndepărtează barierele din calea restructurării preventive eficace a debitorilor viabili aflați în dificultăți financiare, se contribuie la reducerea la minimum a pierderilor de locuri de muncă și a pierderilor de valoare suferite de creditorii din lanțul de aprovizionare și se conservă know-how-ul și competențele, ceea ce este în avantajul economiei în general. Dacă întreprinzătorii pot beneficia mai ușor de o remitere de datorie, acest lucru ar ajuta să se evite excluderea lor de pe piața forței de muncă și li se permite să redemareze activități de întreprinzători, pe baza învățămintelor desprinse din experiențele anterioare. În plus, dacă se reduce durata procedurilor de restructurare, se măresc ratele de recuperare ale creditorilor, dat fiind că trecerea timpului nu ar face, în mod normal, decât să genereze noi pierderi ale valorii debitorului sau ale valorii afacerii debitorului. În cele din urmă, existența unor proceduri eficiente de restructurare preventivă de insolvență și de remitere de datorie ar permite o mai bună evaluare a riscurilor pe care le presupun deciziile de acordare și de luare de credite și o facilitare a adaptării debitorilor insolvenți sau supraîndatorați, ceea ce ar reduce la minimum costurile economice și sociale pe care le presupune procesul de reducere a gradului de îndatorare. Prezenta directivă trebuie să permită statelor membre flexibilitatea de a aplica principii comune, respectând totodată sistemele juridice naționale. Statele membre ar trebui să poată menține sau introduce în dreptul lor intern cadre de restructurare preventivă altele decât cele prevăzute în prezenta directivă.

(17)

Întreprinderile, și în special IMM-urile, care reprezintă 99 % din totalul întreprinderilor din Uniune, ar trebui să beneficieze de o abordare mai coerentă la nivelul Uniunii. IMM-urile au o probabilitate mai mare de a fi lichidate decât de a fi restructurate, pentru că trebuie să suporte costuri disproporționat mai mari decât cele suportate de întreprinderile mai mari. Se întâmplă deseori ca IMM-urile să nu dispună, mai ales atunci când se confruntă cu dificultăți financiare, de resursele necesare pentru a face față unor costuri de restructurare ridicate și pentru a profita de procedurile de restructurare mai eficiente disponibile doar în unele state membre. Pentru a-i ajuta pe acești debitori să se restructureze la costuri scăzute, ar trebui să fie elaborate la nivel național și puse la dispoziție online liste de verificare cuprinzătoare pentru planurile de restructurare, adaptate la nevoile și la particularitățile IMM-urilor. În plus, ar trebui să fie puse în practică instrumente de avertizare timpurie prin care debitorii să fie avertizați că trebuie să acționeze rapid, ținând seama de resursele limitate ale IMM-urilor pentru a angaja specialiști.

(18)

În cadrul definirii IMM-urilor, statele membre ar trebui să țină seama în mod corespunzător de Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului (5) sau de Recomandarea Comisiei din 6 mai 2003 privind definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (6).

(19)

Este indicat să se excludă din domeniul de aplicare al prezentei directive debitorii care sunt întreprinderi de asigurare și de reasigurare, astfel cum sunt definite la articolul 13 punctele 1 și 4 din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului (7), instituții de credit, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (8), firme de investiții și organisme de plasament colectiv, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctele 2 și 7 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, contrapărți centrale, astfel cum sunt definite la articolul 2 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (9), depozitari centrali de titluri de valoare, astfel cum sunt definiți la articolul 2 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (10), și alte instituții financiare și entități enumerate la articolul 1 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului (11). Astfel de debitori sunt supuși unor regimuri speciale, iar autoritățile naționale de supraveghere și de rezoluție au competențe ample de intervenție în legătură cu aceștia. Statele membre ar trebui să poată exclude alte entități financiare furnizoare de servicii financiare care fac obiectul unor regimuri comparabile și unor competențe de intervenție comparabile.

(20)

Pentru aceleași considerente, este de asemenea indicat ca organismele publice constituite în temeiul dreptului intern să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să rezerve accesul la cadrele de restructurare preventivă persoanelor juridice, întrucât dificultățile financiare întâmpinate de întreprinzători pot fi eficient abordate nu numai prin intermediul unor proceduri de restructurare preventivă, ci și prin intermediul unor proceduri care conduc la remiterea de datorie sau prin intermediul unor restructurări informale în baza unor acorduri contractuale. Statele membre cu sisteme juridice diferite, în cazul în care același tip de entitate are un statut juridic diferit în sistemele juridice respective, ar trebui să poată aplica un regim uniform pentru toate astfel de entități. Un cadru de restructurare preventivă stabilit în temeiul prezentei directive nu ar trebui să afecteze creanțele și drepturile opozabile unui debitor care decurg din sistemele de pensii ocupaționale în cazul în care creanțele și drepturile respective au apărut într-o perioadă anterioară restructurării.

(21)

Supraîndatorarea consumatorilor este un motiv de mare preocupare economică și socială și este strâns legată de reducerea excedentului de datorie. În plus, deseori este imposibil să se facă o distincție clară între datoriile pe care întreprinzătorii le angajează în cursul comerțului, afacerii, meseriei sau profesiei lor și cele pe care le angajează în calitate de consumator. Întreprinzătorii nu ar beneficia în mod eficient de o a doua șansă dacă ar trebui să treacă prin proceduri separate, cu condiții de acces și perioade premergătoare remiterii de datorie diferite, pentru a-și obține remiterea de datoriile angajate în calitate de întreprindere și de celelalte datorii angajate în altă calitate decât cea de întreprindere. Din aceste motive, deși în prezenta directivă nu sunt incluse norme obligatorii referitoare la supraîndatorarea consumatorilor, ar fi recomandabil ca statele membre să aplice și în cazul consumatorilor, în cel mai scurt timp posibil, dispozițiile prezentei directive referitoare la remiterea de datorie.

(22)

Cu cât un debitor poate să își detecteze dificultățile financiare și să ia măsurile corespunzătoare mai devreme, cu atât probabilitatea ca acesta să evite o insolvență iminentă este mai mare, iar în cazul unei întreprinderi a cărei viabilitate este compromisă definitiv, cu atât procedura de lichidare este mai bine organizată și mai eficientă. Pentru ca debitorii care încep să se confrunte cu dificultăți financiare să fie încurajați să ia din timp măsuri, ar trebui să existe, așadar, informații clare, actualizate, concise și ușor de utilizat despre procedurile de restructurare preventivă, precum și unul sau mai multe instrumente de avertizare timpurie. Pot fi utilizate instrumente de avertizare timpurie care iau forma unor mecanisme de alertă care să indice atunci când debitorul nu a efectuat anumite tipuri de plăți, de exemplu când nu a plătit impozitele sau contribuțiile la asigurările sociale. Astfel de instrumente ar putea fi dezvoltate fie de către statele membre însele, fie de către entități private, atâta timp cât obiectivul este realizat. Statele membre trebuie să pună la dispoziție online informațiile cu privire la instrumentele de avertizare timpurie, de exemplu pe un site internet sau o pagină web dedicată. Statele membre ar trebui să poată adapta instrumentele de avertizare timpurie în funcție de mărimea întreprinderii și ar trebui să poată stabili dispoziții privind instrumentele de avertizare timpurie specifice pentru întreprinderile și grupurile mari, care să țină seama de particularitățile acestora. Prezenta directivă nu ar trebui să atragă nicio răspundere a statelor membre pentru eventuale daune suferite prin proceduri de restructurare care sunt declanșate de astfel de instrumente de avertizare timpurie.

(23)

Într-un efort de a crește sprijinul pentru lucrători și reprezentanții lor, statele membre ar trebui să se asigure că reprezentanții lucrătorilor au acces la informații relevante și actualizate cu privire la existența unor instrumente de avertizare timpurie și trebuie, de asemenea, să aibă posibilitatea de a oferi sprijin pentru reprezentanții lucrătorilor în cadrul evaluării situației economice a debitorului.

(24)

Debitorii, inclusiv entitățile juridice și, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, persoanele fizice și grupurile de societăți, ar trebui să aibă la dispoziție un cadru de restructurare care să le permită să se ocupe de dificultățile lor financiare într-un stadiu timpuriu, când pare probabil că insolvența poate fi prevenită și viabilitatea activității asigurată. Acest cadru de restructurare ar trebui să fie disponibil înainte ca debitorii să fie declarați insolvenți în temeiul dreptului intern, adică înainte ca debitorii să îndeplinească condițiile prevăzute de dreptul intern pentru a intra în proceduri de insolvență colectivă, care în mod normal presupun desistarea totală a debitorului și numirea unui lichidator. Pentru a se evita utilizarea abuzivă a cadrelor juridice de insolvență, dificultățile financiare ale debitorului ar trebui să indice o probabilitate de insolvență, iar planul de restructurare ar trebui să aibă capacitatea de a preveni insolvența debitorului și de a asigura viabilitatea întreprinderii.

(25)

Referitor la creanțele care devin scadente sau care apar după depunerea unei cereri de deschidere a procedurii de restructurare preventivă, ori după deschiderea procedurii, statele membre ar trebui să poată stabili dacă aceste creanțe sunt incluse în măsurile de restructurare preventivă sau în suspendarea executărilor silite individuale. Statele membre ar trebui să poată decide dacă suspendarea executărilor silite individuale are efect asupra intereselor datorate pentru creanțe.

(26)

Statele membre ar trebui să poată introduce un test de viabilitate a debitorului ca o condiție pentru accesul la procedura de restructurare preventivă prevăzută de prezenta directivă. Un astfel de test trebuie efectuat fără a aduce prejudicii activelor debitorului, ceea ce ar putea lua forma, printre altele, acordării unei suspendări provizorii sau efectuării testului fără întârzieri nejustificate. Cu toate acestea, absența unui prejudiciu nu ar trebui să împiedice statele membre să solicite debitorului să-și dovedească viabilitatea pe propria cheltuială.

(27)

Faptul că statele membre pot limita accesul la un cadru de restructurare în ceea ce privește debitorii care au fost condamnați pentru încălcări grave ale obligațiilor contabile sau de ținere a evidențelor contabile nu ar trebui să împiedice statele membre de a limita și accesul debitorilor la cadrele de restructurare preventivă și în cazul în care registrele și evidențele lor sunt incomplete sau deficitare într-o măsură care nu permite să se stabilească cu certitudine starea financiară și a activității comerciale a debitorului.

(28)

Statele membre ar trebui să poată extinde domeniul de aplicare al cadrelor de restructurare preventivă prevăzute de prezenta directivă la situații în care debitorii se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară, cu condiția ca aceste dificultăți să dea naștere unei amenințări reale și grave la adresa capacității prezente sau viitoare a unui debitor de a-și plăti datoriile la scadență. Perioada relevantă pentru stabilirea unei astfel de amenințări se poate raporta la o perioadă de câteva luni, sau chiar mai mult, pentru a ține cont de cazurile în care debitorul se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară care amenință situația activității sale ca întreprindere în activitate și, pe termen mediu, lichiditatea sa. Un exemplu de acest fel ar putea fi cazul în care debitorul a pierdut un contract de importanță crucială pentru el.

(29)

În scopul promovării eficienței și al reducerii întârzierilor și a costurilor, cadrele naționale de restructurare preventivă ar trebui să conțină proceduri flexibile. În cazul în care prezenta directivă este pusă în aplicare prin intermediul a cel puțin două proceduri dintr-un cadru de restructurare, debitorul ar trebui să aibă acces la toate drepturile și garanțiile prevăzute de prezenta directivă în scopul realizării unei restructurări eficace. Cu excepția cazurilor de implicare obligatorie a autorităților judiciare sau administrative, prevăzută de prezenta directivă, statele membre ar trebui să poată limita implicarea unor astfel de autorități la ceea ce este necesar și proporțional, luând în considerare în același timp, printre altele, obiectivul protejării drepturilor și intereselor debitorilor și ale părților afectate, precum și obiectivul reducerii întârzierilor și a costurilor procedurilor. Atunci când creditorilor sau reprezentanților lucrătorilor li se dă autorizația de a iniția o procedură de restructurare în conformitate cu dreptul intern și în cazul în care debitorul este un IMM, statele membre ar trebui, ca condiție preliminară pentru inițierea procedurii, să solicite acordul debitorului și ar trebui să poată decide de asemenea să aplice respectiva cerință debitorilor care sunt întreprinderi mari.

(30)

Pentru a se evita costuri inutile, pentru a se reflecta caracterul timpuriu al restructurării preventive și pentru a se încuraja debitorii să solicite restructurarea preventivă într-un stadiu timpuriu al dificultăților lor financiare, aceștia ar trebui, în principiu, să păstreze controlul asupra activelor lor și a activității lor comerciale curente. Numirea unui practician în domeniul restructurării, care să supravegheze activitatea unui debitor sau să preia parțial controlul operațiunilor zilnice ale unui debitor, nu ar trebui să fie obligatorie în toate cazurile, ci ar trebui să se facă de la caz la caz, în funcție de circumstanțele cazului sau de nevoile specifice ale debitorului. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată stabili că numirea unui practician în domeniul restructurării este întotdeauna necesară în anumite circumstanțe, cum ar fi în cazul în care: debitorul beneficiază de o suspendare generală a executărilor silite individuale; planul de restructurare trebuie să fie confirmat prin impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase; planul de restructurare include măsuri care afectează drepturile lucrătorilor; ori debitorul sau personalul său de conducere a acționat în mod infracțional, fraudulos sau într-o manieră prejudiciabilă în relațiile de afaceri.

(31)

Pentru a sprijini părțile la negocierea și redactarea unui plan de restructurare, statele membre ar trebui să prevadă obligativitatea numirii unui practician în domeniul restructurării, în cazul în care: o autoritate judiciară sau administrativă acordă debitorului o suspendare generală a executărilor silite individuale, cu condiția ca în acest caz practicianul să fie necesar pentru a proteja interesele părților; planul de restructurare trebuie să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă prin impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase; a fost solicitat de către debitor; sau este solicitat de o majoritate a creditorilor cu condiția ca creditorii să acopere cheltuielile și onorariile practicianului.

(32)

Un debitor ar trebui să poată beneficia de o suspendare temporară a executărilor silite individuale, indiferent dacă aceasta este acordată de o autoritate judiciară sau administrativă ori prin efectul legii, cu scopul de a sprijini negocierile privind un plan de restructurare, pentru a putea continua să funcționeze sau cel puțin să conserve valoarea masei bunurilor sale în timpul negocierilor. În cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, ar trebui să fie posibil ca suspendarea să se poată aplica și în beneficiul terților furnizori de garanții, inclusiv a garanților și a furnizorilor de garanții. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea că autoritățile judiciare sau administrative pot refuza să acorde suspendarea executărilor silite individuale în cazul în care aceasta nu este necesară sau nu ar îndeplini obiectivul de sprijinire a negocierilor. Printre motivele de refuz s-ar putea număra lipsa susținerii din partea majorităților necesare a creditorilor sau, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, incapacitatea efectivă a debitorului de a-și plăti datoriile la scadență.

(33)

Pentru a facilita și a accelera derularea procedurilor, statele membre ar trebui să poată stabili, pe baza unor prezumții juris tantum, prezența unor motive de refuz a suspendării, în cazul în care, de exemplu, debitorul are conduita tipică a unui debitor aflat în imposibilitatea de a-și achita datoriile la scadență, cum ar fi o neîndeplinire substanțială a obligațiilor față de lucrători sau de agenții fiscale ori de securitate socială, sau în cazul în care debitorul sau personalul responsabil pentru gestionarea curentă a întreprinderii a săvârșit o infracțiune financiară care dă motive să se creadă că o majoritate a creditorilor nu va susține începerea negocierilor.

(34)

O suspendare a executărilor silite individuale ar putea fi generală, fiind aplicabilă tuturor creditorilor, sau ar putea fi aplicabilă doar anumitor creditori sau categorii de creditori. Statele membre ar trebui să poată exclude anumite creanțe sau categorii de creanțe din domeniul de aplicare al suspendării, în situații bine definite, cum ar fi creanțele care sunt garantate prin active a căror eliminare nu ar pune în pericol restructurarea activității sau cum ar fi creanțele creditorilor a căror suspendare ar crea un prejudiciu injust, de exemplu printr-o pierdere necompensată sau prin deprecierea garanției.

(35)

Pentru a se asigura echilibrul corect între drepturile debitorului și cele ale creditorilor, o suspendare a executărilor silite individuale ar trebui să se aplice pentru o perioadă maximă de până la patru luni. În cazurile complexe de restructurare însă ar putea fi necesară o perioadă mai mare. Statele membre ar trebui să poată stabili că, în astfel de cazuri, autoritatea judiciară sau administrativă poate dispune prelungiri ale perioadei inițiale de suspendare. În cazul în care autoritatea judiciară sau administrativă nu ia o decizie cu privire la prelungirea unei suspendări înainte ca aceasta să expire, suspendarea ar trebui să înceteze să producă efecte de la expirarea respectivei suspendări. Din motive de securitate juridică, durata totală a suspendării ar trebui să fie limitată la douăsprezece luni. Statele membre ar trebui să poată prevedea o suspendare pe o perioadă nedeterminată atunci când debitorul devine insolvent în conformitate cu dreptul intern. Statele membre ar trebui să poată decide dacă o suspendare provizorie de scurtă durată, acordată în așteptarea deciziei autorității judiciare sau administrative privind accesul la cadrul de restructurare preventivă, face sau nu obiectul termenelor prevăzute în prezenta directivă.

(36)

Pentru a se asigura că creditorii nu sunt afectați fără a fi necesar, statele membre ar trebui să prevadă că autoritățile judiciare sau administrative pot ridica suspendarea executărilor silite individuale dacă aceasta nu mai îndeplinește obiectivul de sprijinire a negocierilor, de exemplu în cazul în care devine evident că majoritatea necesară a creditorilor nu susține continuarea negocierilor. În cazul în care statele membre prevăd o astfel de posibilitate, suspendarea ar trebui de asemenea să fie ridicată dacă creditorii sunt prejudiciați în mod injust prin această suspendare. Statelor membre ar trebui să li se permită să limiteze posibilitatea ridicării suspendării la situațiile în care creditorii nu au avut posibilitatea de a fi audiați înainte de intrarea în vigoare a suspendării sau înainte de prelungirea acesteia. De asemenea, statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă o perioadă minimă în care suspendarea nu poate fi ridicată. Pentru a stabili dacă creditorilor le-a fost cauzat un prejudiciu injust, autoritățile judiciare sau administrative ar trebui să poată verifica dacă prin suspendare se va conserva valoarea totală a masei bunurilor, precum și dacă debitorul acționează cu rea-credință sau cu intenția de a cauza prejudicii sau dacă acesta acționează în general împotriva așteptărilor legitime ale masei credale.

(37)

Prezenta directivă nu include dispoziții privind despăgubirile sau garanțiile pentru creditori ale căror garanții este posibil să scadă ca valoare în cursul suspendării. Se consideră că un creditor sau o clasă de creditori este prejudiciată în mod injust prin suspendare dacă, de exemplu, creanțele sale ar fi tratate ca urmare a suspendării într-un mod considerabil mai puțin favorabil decât dacă suspendarea nu ar fi aplicată sau dacă creditorul este pus într-o situație mai dezavantajoasă decât alți creditori aflați într-o poziție similară. Statele membre ar trebui să poată prevedea că, ori de câte ori se stabilește că a fost cauzat un prejudiciu injust în ceea ce privește unul sau mai mulți creditori sau una sau mai multe clase de creditori, suspendarea poate fi ridicată în ceea ce privește respectivii creditori sau respectivele clase de creditori ori în ceea ce privește toți creditorii. Statele membre ar trebui să poată decide cine este abilitat să solicite ridicarea suspendării.

(38)

Suspendarea executărilor silite individuale ar trebui, de asemenea, să însemne suspendarea unei obligații a debitorului de a solicita deschiderea sau de a proceda, la cererea unui creditor, la deschiderea unei proceduri de insolvență care ar putea duce la lichidarea debitorului. Astfel de proceduri de insolvență ar trebui să includă nu numai procedurile care, în temeiul legii, au ca unic rezultat posibil lichidarea debitorului, ci și proceduri care ar putea duce la restructurarea debitorului. Suspendarea deschiderii unei proceduri de insolvență la cererea creditorilor ar trebui să se aplice nu numai în cazul în care statele membre prevăd o suspendare generală a executărilor silite individuale aplicabilă tuturor creditorilor, ci și în cazul în care statele membre prevăd opțiunea unei suspendări a executărilor silite individuale care se aplică numai pentru un număr limitat de creditori. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea că procedura de insolvență poate fi deschisă la cererea unor autorități publice care nu acționează în calitate de creditor, ci în interesul general, cum ar fi un procuror.

(39)

Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice debitorii să plătească, în cursul normal al activității, creanțe unor creditori neafectați și creanțe aparținând unor creditori afectați ale căror creanțe apar în timpul suspendării executărilor silite individuale. Pentru a se garanta faptul că creditorii cu creanțe care au apărut înainte de deschiderea unei proceduri de restructurare sau a unei suspendări a executărilor silite individuale nu pun presiune pe debitor să plătească creanțele respective, care altfel ar fi reduse prin punerea în aplicare a planului de restructurare, statele membre ar trebui să poată prevedea suspendarea obligației de plată a debitorului cu privire la plata creanțelor respective.

(40)

Când debitorul intră într-o procedură de insolvență, este posibil ca unii furnizori să aibă drepturi contractuale, prevăzute în așa-numitele clauze de rezoluțiune, de a rezilia contractul de furnizare pe simplul motiv al insolvenței, chiar dacă debitorul și-a îndeplinit obligațiile în mod corespunzător. Clauzele de rezoluțiune ar putea fi activate atunci când debitorul formulează o cerere de măsuri de restructurare preventivă. Atunci când clauzele de acest fel sunt invocate deși debitorul se află doar în stadiul de negociere a unui plan de restructurare sau de solicitare a unei suspendări a executărilor silite individuale sau invocate atunci când privesc un eveniment legat de suspendare, încetarea anticipată ar putea avea un impact negativ asupra activității comerciale a debitorului și a salvării cu succes a acesteia. Prin urmare, în astfel de cazuri, este necesar să se stabilească că creditorilor nu li se permite să invoce clauze de rezoluțiune care fac referire la negocieri privind un plan de restructurare, la o suspendare sau la un eveniment similar legat de suspendare.

(41)

Rezilierea anticipată poate afecta capacitatea unei întreprinderi de a-și continua activitatea în cursul negocierilor de restructurare, în special atunci când este vorba de contracte pentru furnizări esențiale, cum ar fi gazele, energia electrică, apa, telecomunicațiile și serviciile de plăți cu cardul. Statele membre ar trebui să prevadă că creditorilor cărora li se aplică suspendarea executărilor silite individuale, și ale căror creanțe au apărut înaintea suspendării și nu au fost plătite de către un debitor, nu li se permite să refuze executarea contractelor în derulare esențiale, să rezilieze, să execute în mod anticipat sau să modifice în orice alt mod aceste contracte pe perioada suspendării, cu condiția ca debitorul să respecte obligațiile care îi revin în temeiul acestor contracte care ajung la scadență în cursul suspendării. Exemple de contracte în derulare sunt, de exemplu, acordurile de leasing și de licență, contractele de furnizare pe termen lung și acordurile de franciză.

(42)

Prezenta directivă trebuie să stabilească standarde minime pentru conținutul unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată totuși să solicite explicații suplimentare în planul de restructurare, de exemplu în ceea ce privește criteriile conform cărora creditorii au fost grupați, care pot fi relevante în situațiile în care o datorie este garantată doar parțial. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să solicite opinia unui expert în ceea ce privește valoarea activelor care trebuie să fie indicate în plan.

(43)

Creditorii afectați de un plan de restructurare, inclusiv lucrătorii, și, în cazul în care dreptul intern permite, deținătorii de titluri de capital, ar trebui să aibă drept de vot asupra adoptării unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată prevedea un număr limitat de excepții de la această normă. Părțile neafectate de planul de restructurare nu ar trebui să aibă drepturi de vot în legătură cu planul, iar aprobarea acestuia ar trebui să fie posibilă fără sprijinul părților respective. Conceptul de părți afectate include lucrătorii doar în calitatea lor de creditori. Prin urmare, dacă statele membre decid să excludă de la cadrul preventiv de restructurare creanțele lucrătorilor, lucrătorii nu ar trebui să fie considerați părți afectate. Votul privind adoptarea unui plan de restructurare ar putea lua forma unei proceduri de vot oficiale sau a unei proceduri de consultare și ajungere la un acord cu majoritatea prevăzută a părților afectate. Atunci când votul ia forma unui acord cu majoritatea prevăzută, părților afectate care nu au fost implicate în acord ar putea totuși să le fie oferită oportunitatea de a se alătura la planul de restructurare.

(44)

Pentru a se asigura că drepturile care sunt similare în esență sunt tratate în mod echitabil și că planurile de restructurare pot fi adoptate fără prejudicierea abuzivă a drepturilor părților afectate, părțile afectate ar trebui să fie tratate în clase separate care să corespundă criteriilor de împărțire în clase prevăzute în dreptul intern. Împărțirea în clase înseamnă gruparea părților afectate în scopul adoptării unui plan în așa fel încât să li se reflecte drepturile aferente creanțelor și intereselor afectate și rangul de prioritate al acestora. O cerință minimă este aceea că creditorii garantați și creditorii negarantați ar trebui să fie tratați întotdeauna în clase separate. Statele membre ar trebui să poată totuși solicita să fie formate mai mult de două clase de creditori, inclusiv clase diferite de creditori garantați și negarantați și clase de creditori cu creanțe subordonate. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să trateze tipuri de creditori care nu au o comunitate de interese suficientă, cum ar fi autoritățile fiscale sau de securitate socială, în clase separate. În dreptul intern ar putea să se prevadă că creanțele garantate se pot împărți în părți garantate și părți negarantate, în funcție de valoarea estimată a garanțiilor. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să prevadă norme specifice în sprijinul împărțirii în clase, în temeiul cărora creditorii nediversificați sau creditorii deosebit de vulnerabili într-un alt mod, cum ar fi lucrătorii sau furnizorii mici, ar profita de respectiva împărțire în clase.

(45)

Statele membre ar trebui să poată prevedea că debitorii care sunt IMM-uri, din cauza structurii relativ simple a capitalului lor, pot fi exceptați de la obligația de a trata părțile afectate în clase separate, în baza structurii lor de capital relativ simple. În cazurile în care IMM-urile au decis să creeze o singură clasă cu drept de vot și respectiva clasă votează împotriva planului, debitorii ar trebui să aibă posibilitatea de a prezenta un alt plan, în conformitate cu principiile generale ale prezentei directive.

(46)

Statele membre ar trebui să asigure, în orice caz, în dreptul intern, tratamentul adecvat al chestiunilor de importanță deosebită pentru împărțirea în clase, cum ar fi creanțele părților cu legături între ele, precum și că dreptul lor intern conține norme referitoare la tratamentul creanțelor potențiale și al creanțelor contestate. Statele membre ar trebui să poată reglementa modul în care să fie tratate creanțele contestate în scopul alocării drepturilor de vot. Autoritatea judiciară sau administrativă ar trebui să examineze împărțirea în clase, inclusiv selectarea creditorilor afectați de plan, atunci când planul de restructurare este depus spre confirmare. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea ca autoritatea respectivă să aibă posibilitatea de a examina împărțirea în clase și mai devreme, în cazul în care întreprinderea care propune planul solicită validarea sau îndrumări prealabile.

(47)

În dreptul intern ar trebui să se stabilească majoritățile necesare, astfel încât minoritatea părților afectate din fiecare clasă să nu poată împiedica adoptarea unui plan de restructurare care nu le prejudiciază în mod abuziv drepturile și interesele. Fără o regulă a majorității obligatorie pentru creditorii garantați disidenți, restructurarea timpurie ar fi imposibilă în numeroase cazuri, de exemplu atunci când este nevoie de o restructurare financiară, dar întreprinderea este altfel viabilă. Pentru a se asigura că rolul pe care părțile îl au în adoptarea planurilor de restructurare este proporțional cu interesele pe care le dețin în întreprindere, majoritatea necesară ar trebui să se bazeze pe cuantumul creanțelor creditorilor sau al intereselor deținătorilor de titluri de capital din fiecare clasă dată. Statele membre ar trebui să poată, în plus, să impună existența unei majorități numerice a părților afectate din fiecare clasă. Statele membre ar trebui să poată stabili norme în ceea ce privește părțile afectate cu drept de vot care nu își exercită respectivul dreptul în mod corect sau nu sunt reprezentate, cum ar fi norme care permit ca respectivele părțile afectate să fie luate în considerare pentru un prag de participare sau pentru calcularea majorității. De asemenea, statele membre ar trebui să poată prevedea un prag de participare pentru vot.

(48)

Este necesar ca planul de restructurare să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă, în acest fel asigurându-se că reducerea drepturilor creditorilor sau a intereselor deținătorilor de titluri de capital este proporțională cu beneficiile aduse de restructurare și că respectivii creditori și deținători de titluri de capital au acces la o cale de atac eficientă. Confirmarea este necesară în special în cazul în care: există părți afectate disidente; planul de restructurare conține dispoziții privind o finanțare nouă; sau implică o pierdere de peste 25 % din forța de muncă. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea că și în alte cazuri este necesară confirmarea de către o autoritate judiciară sau administrativă. O confirmare a unui plan care implică pierderea a peste 25 % din forța de muncă ar trebui să fie necesară doar în cazul în care dreptul intern permite cadrelor de restructurare preventivă să prevadă măsuri care să aibă un efect direct asupra contractelor de muncă.

(49)

Statele membre ar trebui să se asigure că autoritatea judiciară sau administrativă este competentă să respingă un plan în cazul căruia s-a stabilit că ar reduce drepturile creditorilor sau deținătorilor de titluri de capital disidenți, la un nivel fie sub valoarea pe care aceștia s-ar așteaptă în mod rezonabil să o primească în cazul lichidării întreprinderii debitorului, indiferent dacă aceasta din urmă se realizează prin vânzarea individuală a bunurilor sau prin vânzarea în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcțional, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărui debitor, fie la un nivel sub valoarea pe care s-ar aștepta în mod rezonabil să o primească în cazul scenariului următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu ar fi confirmat. Cu toate acestea, atunci când planul este confirmat printr-o impunere a unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase, ar trebui să se facă referire la mecanismul de protecție folosit într-un astfel de scenariu. În cazul în care statele membre aleg să efectueze o determinare a valorii debitorului ca întreprindere în activitate, valoarea întreprinderii în activitate trebuie să țină seama de activitatea debitorului pe termen mai lung, spre deosebire de valoarea de lichidare. Valoarea întreprinderii în activitate este, de regulă, mai mare decât valoarea de lichidare, deoarece se bazează pe prezumția că întreprinderea își continuă activitatea cu cea mai mică perturbare posibilă, beneficiază de încrederea creditorilor financiari, a acționarilor și a clienților, continuă să genereze venituri și limitează impactul asupra lucrătorilor.

(50)

În măsura în care îndeplinirea criteriului respectării intereselor creditorilor ar trebui examinată de către autoritatea judiciară sau administrativă numai în cazul unei contestări a planului de restructurare pe acest temei, pentru a se evita efectuarea unei determinări a valorii în fiecare caz, statele membre ar trebui să poată stabili examinarea din oficiu a altor condiții pentru confirmare. Statele membre ar trebui să poată adăuga alte condiții a căror respectare este necesară pentru confirmarea unui plan de restructurare, cum ar fi o protecție adecvată a deținătorilor de titluri de capital. Autoritățile judiciare sau administrative ar trebui să poată refuza să confirme planurile de restructurare care nu au perspective rezonabile de prevenire a insolvenței debitorului sau de asigurare a viabilității întreprinderii. Cu toate acestea, statele membre nu ar trebui să fie obligate să asigure efectuarea din oficiu a unei astfel de evaluări.

(51)

Notificarea tuturor părților afectate ar trebui să fie una dintre condițiile pentru confirmarea unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată defini forma notificării, să poată identifica momentul la care aceasta trebuie efectuată, precum și să poată stabili prevederi pentru tratamentul creanțelor necunoscute referitoare la notificare. Statele membre ar trebui să poată dispune obligativitatea informării părților neafectate cu privire la planul de restructurare.

(52)

Pentru a respecta criteriul „respectării intereselor creditorilor” ar trebui să se considere că niciun creditor disident nu se va găsi, prin planul de restructurare, într-o situație mai puțin favorabilă decât în caz de lichidare, indiferent dacă aceasta se realizează prin vânzarea individuală a bunurilor sau prin vânzarea în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcțional, ori decât în scenariul următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu ar fi confirmat. Statele membre ar trebui să poată alege unul dintre aceste două praguri atunci când pun în aplicare criteriul respectării intereselor creditorilor în dreptul intern. Criteriul respectiv ar trebui aplicat în toate cazurile în care un plan trebuie confirmat pentru a fi obligatoriu pentru creditorii disidenți sau, eventual, pentru clasele disidente de creditori. O consecință a criteriului respectării intereselor creditorilor este că, în cazul în care creditorii instituționali publici se bucură de un statut privilegiat în temeiul dreptului intern, statele membre ar putea prevedea că planul nu poate impune anularea integrală sau parțială a creanțelor creditorilor respectivi.

(53)

Deși ar trebui să se considere întotdeauna că un plan de restructurare este adoptat dacă este susținut de majoritatea necesară din fiecare clasă afectată, ar trebui totuși să fie posibil ca un plan de restructurare care nu este susținut de majoritatea necesară din fiecare clasă afectată să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă la propunerea unui debitor sau cu acordul debitorului. În cazul unei persoane juridice, statele membre ar trebui să poată decide dacă, în scopul adoptării sau confirmării unui plan de restructurare, debitorul trebuie să fie înțeles ca fiind consiliul de administrație al persoanei juridice sau o anumită majoritate a acționarilor ori a deținătorilor de titluri de capital. Pentru ca, în cazul impunerii unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase, planul să fie confirmat, el trebuie să fie sprijinit de o majoritate a claselor de părți afectate cu drept de vot. Cel puțin una dintre clasele respective trebuie să fie o clasă de creditori garantați sau să aibă rang prioritar față de clasa de creditori negarantați obișnuiți.

(54)

Ar trebui să fie posibil ca, în situația în care o majoritate a claselor cu drept de vot nu susțin planul de restructurare, planul să poată fi totuși confirmat dacă este sprijinit de cel puțin o clasă de creditori afectați sau lezați care, în urma determinării valorii debitorului ca întreprindere în activitate, să primească o plată sau să își păstreze vreun interes, ori, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, despre care se poate considera în mod rezonabil că ar primi o plată sau și-ar păstra vreun interes dacă s-ar aplica ordinea normală a priorităților de lichidare în temeiul dreptului intern. Într-o astfel de situație, statele membre ar trebui să poată să mărească numărul de clase care sunt necesare pentru aprobarea planului, fără a fi neapărat obligatoriu ca, după determinarea valorii debitorului ca întreprindere în activitate, toate aceste clase să primească o plată sau să își păstreze vreun interes în conformitate cu dreptul intern. Cu toate acestea, statele membre nu ar trebui să solicite acordul tuturor claselor. În mod corespunzător, în cazul în care există doar două clase de creditori, acordul al cel puțin unei clase ar trebui considerat suficient, dacă sunt îndeplinite și alte condiții pentru aplicarea unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase. Creditorii sunt considerați lezați dacă are loc o reducere a valorii creanțelor lor.

(55)

În cazul impunerii unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase, statele membre ar trebui să asigure faptul că planul propus nu prejudiciază în mod injust clasele disidente de creditori afectați, iar statele membre ar trebui să ofere o protecție suficientă pentru aceste clase disidente. Statele membre ar trebui să poată proteja o clasă disidentă de creditori afectați asigurând faptul că aceasta face obiectul unui tratament cel puțin la fel de favorabil ca orice altă clasă de același rang și mai favorabil decât orice clasă de rang inferior. Ca alternativă, statele membre ar putea proteja o clasă disidentă de creditori afectați asigurându-se că această clasă disidentă este satisfăcută integral dacă o clasă de rang inferior beneficiază de o distribuire sau păstrează un interes în contextul planului de restructurare („regula de prioritate absolută”). Statele membre ar trebui să dispună de marjă de apreciere în ceea ce privește punerea în aplicare a conceptului de „satisfacere integrală”, inclusiv în ceea ce privește momentul efectuării plății, atât timp cât principalul creanței și, în cazul creditorilor garantați, valoarea garanției sunt protejate. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să hotărască asupra alegerii mijloacelor echivalente prin care poate fi satisfăcută în întregime creanța inițială.

(56)

Statele membre ar trebui să poată deroga de la regula de prioritate absolută, de exemplu acolo unde este considerat corect ca deținătorii de titluri de capital să păstreze anumite interese în contextul planului, în pofida obligării unei clase de rang superior să accepte o reducere a creanțelor sale, sau ca furnizorii esențiali care fac obiectul dispoziției privind suspendarea executărilor silite individuale să fie plătiți înaintea claselor de creditori de rang superior. Statele membre ar trebui să poată alege pe care dintre mecanismele de protecție dintre cele menționate mai sus să le instituie.

(57)

Deși interesele legitime ale acționarilor sau ale altor deținători de titluri de capital ar trebui să fie protejate, statele membre ar trebui totuși să se asigure și că aceștia nu pot împiedica în mod nejustificat adoptarea unor planuri de restructurare care ar permite debitorului să devină din nou viabil. Statele membre ar trebui să poată recurge la diferite mijloace pentru îndeplinirea respectivului obiectiv, de exemplu refuzând deținătorilor de titluri de capital dreptul de vot asupra unui plan de restructurare și făcând ca adoptarea unui plan de restructurare să nu fie condiționată de acordul deținătorilor de titluri de capital care, în cazul unei determinări a valorii întreprinderii, nu ar primi nicio plată și nicio altă formă de retribuție dacă s-ar aplica ordinea normală a priorităților de lichidare. Cu toate acestea, atunci când deținătorii de titluri de capital au drept de vot asupra unui plan de restructurare, autoritatea judiciară sau administrativă ar trebui să poată confirma planul prin aplicarea normelor privind impunerea a unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase, în ciuda diferenței de opinie a uneia sau mai multor clase de deținători de titluri de capital. Statele membre care exclud de la vot deținătorii de titluri de capital nu sunt obligate să aplice regula de prioritate absolută în raporturile dintre creditori și deținătorii de titluri de capital. Un alt mijloc posibil de asigurare a faptului că deținătorii de titluri de capital nu împiedică în mod nejustificat adoptarea unui plan de restructurare ar fi ca să se asigure că măsurile de restructurare care afectează direct drepturile deținătorilor de titluri de capital și care trebuie aprobate de către adunarea generală a acționarilor în temeiul dreptului societăților, nu fac obiectul unor cerințe de majoritate nejustificat de ridicate și că deținătorii de titluri de capital nu au nicio competență în ceea ce privește măsurile de restructurare care nu aduc atingere directă drepturilor lor.

(58)

Ar putea fi necesare mai multe clase de deținători de titluri de capital în cazurile în care există diferite clase de titluri de participare cu diferite drepturi. Deținătorii de titluri de capital în IMM-uri care nu sunt simpli investitori, ci sunt proprietarii întreprinderii și care contribuie la întreprindere în alte moduri, cum ar fi prin cunoștințele și competențele lor de management, s-ar putea să nu fie motivați să se restructureze în aceste condiții. Din acest motiv, impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase ar trebui să rămână opțional pentru debitorii care sunt IMM-uri.

(59)

Planul de restructurare ar trebui să permită, în scopul punerii lui în aplicare, posibilitatea ca deținătorii de titluri de capital în cadrul unor IMM-uri să ofere asistență pentru restructurare sub formă nemonetară (de exemplu cu experiența, cu reputația sau cu contactele lor de afaceri).

(60)

Lucrătorii ar trebui să beneficieze de protecția deplină asigurată de dreptul muncii în toate procedurile de restructurare preventivă. În mod concret, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere drepturilor lucrătorilor care sunt garantate prin Directivele 98/59/CE (12) și 2001/23/CE (13) ale Consiliului, și prin Directivele 2002/14/CE (14), 2008/94/CE (15) și 2009/38/CE (16) ale Parlamentului European și ale Consiliului. Obligațiile referitoare la informarea și consultarea lucrătorilor în temeiul dispozițiilor naționale de transpunere a respectivelor directivelor rămân neatinse. Același lucru este valabil și pentru obligațiile de informare și consultare a reprezentanților lucrătorilor cu privire la decizia de a recurge la un cadru de restructurare preventivă, în conformitate cu Directiva 2002/14/CE.

(61)

Lucrătorilor și reprezentanților acestora ar trebui să li se furnizeze informații privind planul de restructurare propus, în măsura prevăzută în dreptul Uniunii, pentru a le da posibilitatea să efectueze o evaluare aprofundată a diferitelor scenarii. În plus, lucrătorii și reprezentanții acestora ar trebui să fie implicați în măsura în care este necesar în vederea îndeplinirii cerințelor de consultare prevăzute de dreptul Uniunii. Dată fiind necesitatea de a asigura un nivel corespunzător de protecție a lucrătorilor, statele membre ar trebui să fie obligate să nu permită ca executarea silită a creanțelor neachitate ale lucrătorilor să facă obiectul unei suspendări a executărilor silite individuale, indiferent dacă aceste creanțe s-au născut înainte sau după data dispunerii suspendării. O suspendare a executării silite a creanțelor neachitate ale lucrătorilor ar trebui să fie permisă numai pentru sumele și pentru perioada în care plata creanțelor de acest fel este garantată efectiv la un nivel asemănător prin alte mijloace în temeiul dreptului intern. În cazul în care dreptul intern prevede restricții de aplicare a răspunderii instituțiilor de garantare, în ceea ce privește durata garanției sau suma plătită lucrătorilor, lucrătorii ar trebui să aibă posibilitatea de a cere executarea silită a creanțelor lor față de angajator pentru orice deficit chiar și în perioada de suspendare. Ca alternativă, statele membre ar trebui să poată să excludă creanțele lucrătorilor din domeniul de aplicare al cadrelor de restructurare preventivă și să prevadă protecția acestora în temeiul dreptului intern.

(62)

Atunci când planul de restructurare presupune transferul unei părți dintr-o întreprindere sau activitate, drepturile lucrătorilor care decurg dintr-un contract de muncă sau dintr-un raport de muncă, în special, dreptul la salariu, ar trebui să fie menținute în conformitate cu articolele 3 și 4 din Directiva 2001/23/CE, fără a se aduce atingere normelor specifice aplicabile în cazul unor proceduri de insolvență, prevăzute la articolul 5 din respectiva directivă, și, în special, posibilităților prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din respectiva directivă. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dreptului la informare și la consultare care sunt garantate prin Directiva 2002/14/CE, inclusiv cu privire la deciziile care ar putea duce la modificări importante în organizarea muncii sau în relațiile contractuale, în vederea obținerii unui acord asupra deciziilor de această natură. În plus, lucrătorii ale căror creanțe sunt afectate de un plan de restructurare ar trebui să aibă, în temeiul prezentei directive, dreptul de vot asupra planului. În ceea ce privește votarea planului de restructurare, statele membre ar trebui să poată decide să încadreze lucrătorii într-o clasă separată de alte clase de creditori.

(63)

Autoritățile judiciare sau administrative ar trebui să decidă doar cu privire la determinarea valorii unei întreprinderi fie în lichidare, fie în scenariul următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu a fost confirmat în cazul în care o parte afectată disidentă contestă planul de restructurare. Acest lucru nu trebuie să împiedice statele membre să efectueze determinări ale valorii în alte contexte prevăzute de dreptul intern. Cu toate acestea, ar trebui să se permită ca o astfel de decizie să poată consta și în aprobarea unei determinări a valorii efectuate de către un expert sau a unei determinări a valorii prezentate de debitor sau de o altă parte într-o etapă anterioară a procesului. În cazul în care se ia decizia de a efectua o determinare a valorii, statele membre ar trebui să poată dispune norme speciale, separate de legea generală a dreptului procedural civil, pentru o determinare a valorii în cazuri de restructurare, în vederea asigurării faptului că aceasta are loc în cel mai scurt timp. Nicio dispoziție din prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere normelor privind sarcina probei prevăzute de dreptul intern în cazul unei determinări a valorii.

(64)

Efectele obligatorii ale unui plan de restructurare ar trebui să se limiteze la părțile afectate care au fost implicate în adoptarea planului. Statele membre ar trebui să poată stabili ce înseamnă ca un creditor să fie implicat, inclusiv în cazul creditorilor necunoscuți sau al creditorilor unor creanțe viitoare. De exemplu, statele membre ar trebui să poată hotărî ce tratament să li se aplice creditorilor care au fost notificați în mod corect, dar care nu au participat la proceduri.

(65)

Părțile afectate interesate ar trebui să poată ataca decizia de confirmare a unui plan de restructurare emisă de o autoritate administrativă. Statele membre ar trebui să poată introduce, de asemenea, opțiunea de a ataca decizia de confirmare a unui plan de restructurare emisă de o autoritate judiciară. Pentru a se asigura eficacitatea planului, pentru a se reduce lipsa de securitate și pentru a se evita întârzierile nejustificate, căile de atac ar trebui totuși, ca regulă generală, să nu aibă efecte suspensive și ca atare să nu împiedice punerea în aplicare a unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată stabili sau limita motivele de atac. Acolo unde este atacată decizia de confirmare a planului, statele membre ar trebui să poată permite autorității judiciare să emită o decizie preliminară sau un rezumat al deciziei care să facă execuția și punerea în aplicare a planului imună față de o eventuală admitere a căii de atac aflate pe rol. În cazul în care calea de atac este admisă, autoritățile judiciare sau administrative ar trebui, ca alternativă la respingerea planului, să poată lua în considerare o modificare a planului, dacă această posibilitate este prevăzută de statele membre, precum și o confirmare a planului fără modificări. Părțile ar trebui să poată propune sau vota orice modificări ale planului, la inițiativa lor sau la solicitarea autorității judiciare. Statele membre ar trebui să poată prevedea, de asemenea, o compensație pentru pierderile bănești ale părții a cărei cale de atac a fost admisă. Dreptul intern trebuie să prevadă calea de urmat pentru o eventuală nouă suspendare sau prelungire a suspendării în cazul în care autoritatea judiciară hotărăște că atacul are efect suspensiv.

(66)

Adesea, reușita unui plan de restructurare depinde de acordarea sau neacordarea unei asistențe financiare debitorului pentru sprijinirea în primul rând a funcționării întreprinderii pe durata negocierilor de restructurare și, în al doilea rând, pentru punerea în aplicare a planului de restructurare, după ce acesta a fost confirmat. Asistența financiară ar trebui înțeleasă în sens larg, incluzând furnizarea de fonduri sau garanții din partea unor părți terțe și furnizarea de stocuri, bunuri de inventar, materii prime și utilități, de exemplu prin a acorda debitorului o perioadă mai lungă de rambursare. Finanțarea intermediară și finanțarea nouă ar trebui, prin urmare, să fie exceptate de la acțiunile în anulare prin care se urmărește ca aceste finanțări să fie declarate nule, anulabile sau exceptate de la executarea silită pe motivul că ar fi în detrimentul masei credale în contextul unor proceduri de insolvență ulterioare.

(67)

Existența unor norme de drept intern în materie de insolvență care să prevadă că pot fi introduse acțiuni în anularea finanțării intermediare și a celei noi sau care să prevadă că noii împrumutători sunt pasibili de sancțiuni civile, administrative sau penale pentru că acordă credite unor debitori aflați în dificultate financiară ar putea pune în pericol disponibilitatea finanțării necesare pentru negocierea și punerea în aplicare cu succes a planului de restructurare. Prezenta directivă nu trebuie să aducă atingere altor motive de declarare a finanțării noi sau a celei intermediare ca fiind nule, anulabile sau exceptate de la executarea silită sau de declanșare a răspunderii civile, penale sau administrative a furnizorilor acestui tip de finanțare, astfel cum este prevăzut în dreptul intern. Printre aceste alte motive se pot număra, printre altele, frauda, reaua-credință, un anumit tip de relație între părți care ar putea fi asociat cu un conflict de interese, precum în cazul tranzacțiilor dintre părți afiliate sau dintre acționari și societate, și al tranzacțiilor în care o parte a primit valori sau garanții fără să aibă dreptul la acestea la momentul tranzacției sau în modul în care s-a efectuat transferul.

(68)

Atunci când finanțarea intermediară este prelungită, părțile nu știu dacă planul de restructurare va fi confirmat sau nu în cele din urmă. Prin urmare, statele membre nu ar trebui să fie obligate să limiteze protecția finanțării intermediare la cazurile în care planul este adoptat de creditori sau confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă. Pentru a se preveni eventualele abuzuri, ar trebui să fie protejate numai finanțările care sunt necesare în mod rezonabil și imediat pentru ca întreprinderea debitorului să continue să funcționeze sau să supraviețuiască ori pentru ca valoarea respectivei întreprinderi să fie menținută sau îmbunătățită în așteptarea confirmării planului. În plus, prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să introducă un mecanism de control ex ante pentru finanțarea intermediară. Statele membre ar trebui să poată limita protecția pentru finanțarea nouă la cazurile în care planul este confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă, iar pentru finanțarea intermediară la cazurile în care aceasta face obiectul unui control ex ante. Un mecanism de control ex ante al finanțării intermediare sau al altor tranzacții ar putea fi exercitat de un practician în domeniul restructurării, de un comitet al creditorilor sau de o autoritate judiciară sau administrativă. Garanțiile minime care ar trebui prevăzute pentru finanțarea intermediară și finanțarea nouă sunt protecția împotriva acțiunilor în anulare și protecția împotriva răspunderii personale. Cu toate acestea, pentru ca noii împrumutători să fie încurajați să își asume riscul mai mare de a investi într-un debitor viabil aflat în dificultăți financiare, ar putea fi necesar să se prevadă alte stimulente, cum ar fi să se acorde prioritate finanțărilor respective, cel puțin față de creanțele negarantate din eventualele proceduri de insolvență ulterioare.

(69)

Pentru a se promova o cultură care încurajează restructurarea preventivă timpurie, este de dorit ca tranzacțiile care sunt rezonabile și imediat necesare pentru negocierea sau punerea în aplicare a unui plan de restructurare să beneficieze de protecție împotriva acțiunilor în anulare în eventualele proceduri de insolvență ulterioare. Autoritățile judiciare sau administrative ar trebui să poată, de exemplu, să aibă în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil și a necesității imediate a unor cheltuieli și comisioane, proiecțiile și estimările prezentate părților afectate, unui comitet al creditorilor, unui practician în domeniul restructurării sau chiar autorității judiciare sau administrative. În acest scop, statele membre ar trebui să poată să le solicite, de asemenea, debitorilor să furnizeze și să actualizeze estimările relevante. Prin această protecție ar trebui să se mărească securitatea în privința tranzacțiilor efectuate cu întreprinderi despre care se știe că se află în dificultate financiară și să îndepărteze teama creditorilor și a investitorilor că toate tranzacțiile de acest fel ar putea fi declarate nule în cazul în care restructurarea nu reușește. Statele membre ar trebui să poată stabili un moment în timp anterior deschiderii unei proceduri de restructurare preventivă și acordării suspendării executărilor silite individuale, de la care comisioanele și costurile aferente negocierii, adoptării, confirmării sau solicitării de asistență profesională pentru planul de restructurare încep să beneficieze de protecție împotriva acțiunilor în anulare. În cazul altor plăți și viramente și al protecției plății salariilor lucrătorilor, un astfel de moment de începere ar putea fi reprezentat și de acordarea suspendării sau de deschiderea procedurii de restructurare preventivă.

(70)

Pentru a se încuraja și mai mult restructurarea preventivă, este important să se asigure că directorii nu sunt descurajați să exercite o judecată de afaceri rezonabilă sau să asume riscuri comerciale rezonabile, în special atunci când prin acestea s-ar îmbunătăți perspectivele unei restructurări a activităților potențial viabile. Atunci când societatea cunoaște dificultăți financiare, directorii ar trebui să ia măsuri pentru a reduce la minimum pierderile și a evita insolvența, cum ar fi: solicitarea de consultanță profesională, inclusiv cu privire la restructurare și insolvență, recurgând, de exemplu, la instrumentele de avertizare timpurie, când acestea există; protejarea activelor societății, pentru a mări la maximum valoarea și a preveni pierderea de active esențiale; luarea în considerare a structurii și funcțiilor activității pentru a examina viabilitatea și a reduce cheltuielile; abținerea de la angajarea societății în tipurile de tranzacție care ar putea face obiectul unor acțiuni în anulare, cu excepția cazurilor în care există o justificare comercială corespunzătoare; continuarea desfășurării de schimburi comerciale, atunci când este indicat să se procedeze în acest fel în vederea măririi la maximum a valorii întreprinderii ca întreprindere în activitate; purtarea de negocieri cu creditorii și intrarea în proceduri de restructurare preventivă.

(71)

Atunci când debitorul se apropie de insolvență, este important ca interesele legitime ale creditorilor să fie protejate împotriva deciziilor de management care ar putea avea un impact asupra constituirii masei bunurilor debitorului, în special în cazul în care deciziile respective ar putea avea ca efect diminuarea într-o și mai mare măsură a valorii masei bunurilor care pot fi utilizate în eforturile de restructurare sau repartizate creditorilor. Este necesar, prin urmare, să se asigure că, în aceste circumstanțe, directorii să nu întreprindă, cu intenție sau din gravă neglijență, nicio acțiune care ar genera un câștig personal în detrimentul părților interesate, să nu își dea acordul pentru încheierea de tranzacții sub valoarea de piață și să nu întreprindă nicio acțiune care ar duce la crearea unei preferințe arbitrare pentru una sau mai multe părți interesate. Statele membre ar trebui să poată pune în aplicare dispozițiile corespunzătoare din prezenta directivă prin garantarea faptului că autoritățile judiciare sau administrative, atunci când evaluează dacă un director ar trebui tras la răspundere pentru încălcări ale obligației de diligență, iau în considerare normele privind atribuțiile directorilor prevăzute în prezenta directivă. Prezenta directivă nu urmărește stabilirea niciunei ierarhii între diferitele părți ale căror interese trebuie să fie luate în considerare în mod corespunzător. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată decide cu privire la instituirea unei asemenea posibile ierarhii. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere normelor de drept intern ale statelor membre privind procesul de luare a deciziilor din cadrul unei societăți.

(72)

Întreprinzătorii care exercită o activitate comercială, economică sau meșteșugărească ori care activează independent ca liber-profesioniști se pot confrunta cu riscul de a deveni insolvenți. Diferențele de la un stat membru la altul, în ceea ce privește oportunitățile pentru un nou început ar putea motiva întreprinzători supraîndatorați sau insolvenți să se mute în alt stat membru decât cel în care își au sediul pentru a beneficia de o perioadă mai scurtă premergătoare remiterii de datorie sau de condiții mai atrăgătoare la remiterea de datorie, ceea ce creează insecuritate juridică și costuri suplimentare pentru creditorii care doresc să își recupereze creanțele. În plus, efectele insolvenței, în special stigmatul social, consecințele juridice, cum ar fi decăderea întreprinzătorilor din dreptul de a demara și de a desfășura activități de întreprinzători, și incapacitatea continuă de a-și plăti datoriile constituie importanți factori de descurajare pentru întreprinzătorii care doresc să înființeze o întreprindere sau să beneficieze de o a doua șansă, deși este dovedit faptul că întreprinzătorii care au devenit insolvenți au mai multe șanse să aibă succes a doua oară.

(73)

Prin urmare, ar trebui să fie luate măsuri de reducere a efectelor negative pe care supraîndatorarea sau insolvența le are asupra întreprinzătorilor, în special prin autorizarea unei remiteri complete de datorie după scurgerea unei anumite perioade și prin limitarea perioadei de valabilitate a ordinelor de decădere emise ca urmare a supraîndatorării sau insolvenței unui debitor. Conceptul de „insolvență” ar trebui definit în dreptul intern și ar putea lua forma supraîndatorării. Noțiunea de „întreprinzător” în sensul prezentei directive nu trebuie să aducă atingere poziției administratorilor sau directorilor unei întreprinderi, care ar trebui să fie tratată în conformitate cu dreptul intern. Statele membre ar trebui să poată decide cum să se obțină accesul la remiterea de datorie, inclusiv posibilitatea de a impune debitorului solicitarea remiterii.

(74)

Statele membre ar trebui să poată prevedea posibilitatea de a adapta obligațiile de rambursare ale întreprinzătorilor insolvenți atunci când există o modificare semnificativă a situației lor financiare, indiferent dacă este o îmbunătățire sau o deteriorare. Prezenta directivă nu ar trebui să instituie cerința ca un plan de rambursare să fie sprijinit de o majoritate a creditorilor. Statele membre ar trebui să poată prevedea ca întreprinzătorii să nu fie împiedicați să demareze o nouă activitate în același sector sau într-un sector diferit pe parcursul punerii în aplicare a planului de rambursare.

(75)

În cadrul procedurilor care includ un plan de rambursare, o valorificare a activelor sau o combinație a acestor două opțiuni, ar trebui să fie disponibilă o remitere de datorie. În punerea în aplicare a respectivelor norme, statele membre ar trebui să poată alege liber între respectivele opțiuni. Dacă în temeiul dreptului intern sunt disponibile mai multe proceduri care conduc la remitere, statele membre ar trebui să se asigure că cel puțin una dintre aceste proceduri oferă întreprinzătorilor insolvenți oportunitatea unei remiteri complete de datorie într-un termen care să nu depășească trei ani. În cazul procedurilor care combină valorificarea activelor cu un plan de rambursare, perioada premergătoare remiterii de datorie ar trebui să înceapă, cel târziu, de la data la care planul de rambursare este confirmat de o instanță sau începe să fie pus în aplicare, de exemplu începând cu prima tranșă din cadrul planului, dar ar putea, de asemenea, să înceapă mai devreme, de exemplu atunci când se ia o decizie de deschidere a procedurii.

(76)

În procedurile care nu includ un plan de rambursare, perioada premergătoare remiterii de datorie ar trebui să înceapă cel târziu la data la care o autoritate judiciară sau administrativă ia o decizie privind deschiderea procedurii sau de la data stabilirii masei bunurilor care face obiectul insolvenței. În scopul calculării duratei perioadei premergătoare remiterii de datorie în temeiul prezentei directive, statele membre ar trebui să poată prevedea că noțiunea de „deschidere a procedurii” nu include măsuri preliminare, cum ar fi măsuri de menținere a activităților sau de numire a unui practician pentru măsuri preliminare de insolvență, cu excepția cazului în care astfel de măsuri permit valorificarea activelor, inclusiv cedarea și distribuirea activelor către creditori. Stabilirea masei bunurilor care face obiectul insolvenței nu ar trebui neapărat să presupună luarea unei decizii oficiale sau confirmarea de către o autoritate judiciară sau administrativă, exceptând cazul în care o astfel de decizie este prevăzută de dreptul intern, și ar putea consta în prezentarea inventarului activelor și pasivelor.

(77)

În cazul în care calea procedurală care conduce la o remitere de datorie implică valorificarea activelor unui întreprinzător, statele membre nu ar trebui să fie împiedicate să prevadă ca cererea de remitere să fie tratată separat de valorificarea activelor, cu condiția ca cererea să constituie o parte integrantă a căii procedurale care conduce la remitere în temeiul prezentei directive. Statele membre ar trebui să poată decide cu privire la normele privind sarcina probei pentru funcționarea remiterii, ceea ce înseamnă că întreprinzătorilor ar trebui să li se poată impune prin lege să dovedească faptul că își respectă obligațiile.

(78)

O remitere completă de datorie sau încetarea decăderilor după o perioadă mai scurtă de trei ani nu este oportună în toate situațiile, astfel că ar putea fi necesară instituirea unor derogări de la această normă care să fie justificate în mod corespunzător de motive prevăzute în dreptul intern. De exemplu, astfel de derogări ar trebui să fie instituite în cazuri în care debitorul nu este onest sau a acționat cu rea-credință. În cazul în care întreprinzătorii nu beneficiază de o prezumție de onestitate și de bună-credință în conformitate cu dreptul intern, sarcina probei în ceea ce privește onestitatea și buna-credință nu ar trebui să le îngreuneze în mod inutil sau să le împovăreze intrarea în procedură.

(79)

Pentru a stabili dacă un întreprinzător a fost sau nu onest, autoritățile judiciare sau administrative ar putea lua în considerare circumstanțe precum: natura și volumul datoriilor; data la care aceste datorii au fost angajate; eforturile depuse de întreprinzător pentru a plăti datoriile și a îndeplini obligații legale, inclusiv cele privind cerințele publice în materie de licențe și de obligația de a ține o contabilitate corectă; acțiunile întreprinse de întreprinzător pentru a face mai dificile acțiunile creditorilor; modul de îndeplinire, atunci când există o probabilitate a insolvenței, a sarcinilor care revin întreprinzătorilor care sunt și directori ai unei societăți; precum și respectarea dreptului Uniunii și a dreptului intern în domeniul concurenței și al muncii. Ar trebui să poată fi instituite derogări și în cazul în care întreprinzătorul nu a respectat anumite obligații legale, inclusiv obligația de a maximiza randamentele pentru creditori, care ar putea lua forma unei obligații generale de a genera venituri sau active. În plus, o derogare specifică ar trebui să poată fi instituită în cazul în care este necesar să se garanteze echilibrul dintre drepturile debitorului și drepturile unuia sau mai multor creditori, de exemplu în cazul în care creditorul este o persoană fizică care are nevoie de mai multă protecție decât debitorul.

(80)

O derogare ar putea fi justificată și în cazul în care costurile procedurii care conduce la o remitere de datorie, inclusiv taxele autorităților judiciare și administrative și ale practicienilor, nu sunt acoperite. Statele membre ar trebui să poată prevedea că beneficiile remiterii respective să poată fi revocate în cazul în care, de exemplu, situația financiară a debitorului se îmbunătățește în mod semnificativ ca urmare a unor circumstanțe neprevăzute, cum ar fi câștigarea la loterie sau intrarea în posesia unei moșteniri sau a unei donații. Statele membre nu ar trebui să fie împiedicate să ofere derogări suplimentare în circumstanțe bine definite și în cazul în care sunt justificate în mod corespunzător.

(81)

În cazul în care există un motiv justificat în temeiul dreptului intern, ar putea fi oportun să se limiteze posibilitatea remiterii pentru anumite categorii de datorii. Ar trebui să fie posibil ca statele membre să excludă datoriile garantate de la eligibilitatea pentru remitere de datorie doar până la valoarea garanției, astfel cum este stabilită în dreptul intern, în timp ce restul datoriei ar trebui să fie tratat drept datorie negarantată. Statele membre ar trebui să poată exclude și alte categorii de datorii în situații justificate corespunzător.

(82)

Statele membre ar trebui să poată stabili că autoritățile judiciare sau administrative pot verifica fie din oficiu, fie la cererea unei persoane cu un interes legitim, dacă întreprinzătorii au îndeplinit condițiile pentru a obține o remitere completă de datorie.

(83)

În cazul în care autorizația sau licența unui întreprinzător pentru desfășurarea unei anumite activități meșteșugărești, economice, comerciale sau profesionale a fost refuzată sau revocată ca urmare a unei decăderi, prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să impună întreprinzătorului să depună o nouă cerere pentru o nouă autorizație sau o nouă licență după expirarea decăderii. În cazul în care adoptă o decizie cu privire la o activitate supravegheată în mod specific, o autoritate dintr-un stat membru ar trebui să poată lua în considerare totodată, chiar și după expirarea termenului de decădere, faptul că întreprinzătorul insolvent a obținut o remitere de datorie în conformitate cu prezenta directivă.

(84)

Datoriile personale și profesionale care nu pot fi separate în mod rezonabil, de exemplu atunci când un activ este folosit atât în cursul activității profesionale a întreprinzătorului, cât și în afara acesteia, ar trebui să fie tratate în cadrul unei proceduri unice. În cazul în care statele membre prevăd că aceste datorii fac obiectul unor proceduri de insolvență diferite, este necesară coordonarea între respectivele proceduri. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere posibilității ca statele membre să trateze toate datoriile unui întreprinzător în cadrul unei proceduri unice. Statele membre în care întreprinzătorilor li se permite să își continue activitatea pe cont propriu în cursul procedurilor de insolvență nu ar trebui să fie împiedicate să prevadă că întreprinzătorii respectivi pot face obiectul unor noi proceduri de insolvență, în cazul în care activitatea continuată în acest fel devine insolventă.

(85)

Este necesar să se mențină și să se mărească transparența procedurilor și previzibilitatea că acestea vor avea consecințe care sunt favorabile pentru menținerea activităților și pentru a permite întreprinzătorilor să beneficieze de o a doua șansă sau care permit lichidarea eficientă a întreprinderilor neviabile. Este necesar, de asemenea, să se reducă durata excesivă a procedurilor de insolvență din numeroase state membre, prin care se creează insecuritate juridică pentru creditori și investitori și rate scăzute de recuperare. În sfârșit, având în vedere mecanismele de cooperare îmbunătățită între instanțe și practicieni în cazurile transfrontaliere, instituite în temeiul Regulamentului (UE) 2015/848, este necesar ca profesionalismul tuturor actorilor implicați să fie adus la niveluri ridicate comparabile în toată Uniunea. Pentru îndeplinirea respectivelor obiective, statele membre ar trebui să se asigure că membrii autorităților judiciare și administrative care se ocupă de proceduri referitoare la restructurarea preventivă, insolvență și remiterea de datorie sunt formați corespunzător și dispun de cunoștințele de specialitate necesare pentru îndeplinirea responsabilităților ce le revin. Astfel de formări și cunoștințe de specialitate ar putea fi, de asemenea, dobândite în cursul exercitării funcției de membru al unei autorități judiciare sau administrative sau, înainte de numirea într-o astfel de funcție, în cursul exercitării altor funcții relevante.

(86)

Formarea și cunoștințele de specialitate de acest tip ar trebui să facă posibilă luarea într-un mod eficient a unor decizii cu impact economic și social potențial semnificativ și nu ar trebui să fie interpretate ca însemnând că membrii unei autorități judiciare se ocupe exclusiv cu cazuri de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie. Statele membre ar trebui să facă în așa fel încât procedurile în materie de restructurare, insolvență și remitere de datorie să se poată desfășura eficient și cu celeritate. Crearea unor instanțe sau camere specializate sau numirea unor judecători specializați în conformitate cu dreptul intern, precum și concentrarea competenței judiciare în mâinile unui număr limitat de autorități judiciare sau administrative ar fi modalități eficace de atingere a obiectivelor de asigurare a securității juridice și a eficacității procedurilor. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să impună acordarea de prioritate procedurilor de restructurare, insolvență și remitere de datorie în raport cu alte proceduri.

(87)

Statele membre ar trebui totodată să se asigure că practicienii din domeniul restructurării, al insolvenței și al remiterii de datorie, care sunt numiți de autoritățile judiciare sau administrative, („practicieni”): sunt formați corespunzător; sunt numiți într-un mod transparent, cu respectarea deplină a necesității de a asigura proceduri eficiente; sunt supravegheați în îndeplinirea sarcinilor lor; și își îndeplinesc sarcinile cu integritate. Este important să se asigure aderarea practicienilor la standardele pentru aceste îndatoriri, cum ar fi obținerea unei asigurări de răspundere profesională. Practicienii ar putea dobândi formare, calificări și cunoștințe de specialitate corespunzătoare și prin exercitarea profesiunii lor. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să furnizeze ele însele formarea necesară, ci aceasta ar putea fi furnizată, de exemplu, de asociațiile profesionale sau de alte organisme. Practicienii în domeniul insolvenței, astfel cum sunt definiți în Regulamentul (UE) 2015/848, ar trebui să fie incluși în domeniul de aplicare al prezentei directive.

(88)

Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să prevadă că practicienii sunt selectați de un debitor, de creditori sau de un comitet al creditorilor de pe o listă sau dintr-un grup care este aprobat în prealabil de o autoritate judiciară sau administrativă. Pentru selectarea unui practician, debitorul, creditorii sau comitetul creditorilor ar trebui să beneficieze de o marjă de apreciere în ceea ce privește cunoștințele de specialitate și experiența practicianului în general, precum și cerințele cazului respectiv. Debitorii care sunt persoane fizice ar trebui să fie scutiți în totalitate de o astfel de atribuție. În cazurile care comportă elemente transfrontaliere, numirea practicianului ar trebui să țină seama, printre altele, de capacitatea practicianului de a respecta obligațiile, în temeiul Regulamentului (UE) 2015/848, de a comunica și de a coopera cu practicieni străini din domeniul insolvenței și cu autorități judiciare și administrative din alte state membre, precum și de capacitatea resurselor lor umane și administrative de a face față unor cazuri complexe. Statele membre nu ar trebui împiedicate să prevadă selectarea unui practician prin alte metode, cum ar fi selecția aleatorie cu ajutorul unui program de software, cu condiția ca metodele respective să țină seama în mod corespunzător de experiența și de cunoștințele de specialitate ale practicianului. Statele membre ar trebui să poată decide cu privire la mijloacele de a obiecta față de selecția sau numirea unui practician sau de a solicita înlocuirea practicianului, de exemplu prin intermediul unui comitet al creditorilor.

(89)

Practicienii ar trebui să facă obiectul unor mecanisme de supraveghere și de reglementare care ar trebui să includă măsuri eficace vizând răspunderea practicienilor care nu și-au îndeplinit atribuțiile, cum ar fi: o reducere a onorariului practicianului; excluderea de pe lista sau din grupul de practicieni care pot fi numiți în cazuri de insolvență; precum și, dacă este cazul, sancțiuni disciplinare, administrative sau penale. Astfel de mecanisme de supraveghere și de reglementare nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor de drept intern privind răspunderea civilă pentru daune provocate de nerespectarea obligațiilor contractuale sau necontractuale. Statele membre nu ar trebui să înființeze autorități sau organisme specifice. Statele membre ar trebui să se asigure că informațiile cu privire la autoritățile sau organismele care exercită supravegherea asupra practicienilor sunt publice. O simplă trimitere, de exemplu, la autoritatea judiciară sau administrativă ar trebui să fie suficientă pentru informare. Ar trebui să fie posibilă, în principiu, atingerea acestor standarde fără a fi nevoie să se creeze noi profesii și calificări în temeiul dreptului intern. Statele membre ar trebui să poată extinde aplicarea prezentelor dispoziții privind formarea și supravegherea practicienilor pentru a se aplica și altor practicieni cărora nu li se aplică prezenta directivă. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să dispună acordarea de prioritate disputelor privind remunerarea practicienilor în raport cu alte proceduri.

(90)

Pentru a reduce și mai mult durata procedurilor, pentru a facilita mai buna participare a creditorilor la procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie, precum și pentru a asigura condiții similare în rândul creditorilor, indiferent de locul în care sunt situați în Uniune, statele membre ar trebui să adopte dispoziții care să permită debitorilor, creditorilor, practicienilor și autorităților judiciare și administrative să utilizeze mijloace electronice de comunicare. Prin urmare, ar trebui să fie posibil ca anumite etape procedurale, cum ar fi declararea creanțelor de către creditori, notificarea creditorilor sau depunerea de contestații și formularea căilor de atac să poată fi efectuate prin mijloace electronice de comunicare. Statele membre ar trebui să poată prevedea că notificările către un creditor pot fi transmise pe cale electronică numai în cazul în care creditorul respectiv a consimțit în prealabil să se recurgă la comunicarea electronică.

(91)

Părțile la proceduri privind restructurarea, insolvența și remiterea de datorie nu ar trebui să fie obligate să utilizeze mijloace electronice de comunicare dacă utilizarea acestora nu este obligatorie în temeiul dreptului intern, fără a se aduce atingere posibilității ca statele membre să instituie un sistem obligatoriu de depunere și de comunicare electronică a documentelor în procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie. Statele membre ar trebui să poată fi libere să aleagă tipul de mijloace electronice de comunicare. Exemple de astfel de mijloace ar putea include un sistem special conceput pentru transmiterea electronică a acestor documente sau utilizarea poștei electronice, fără a se exclude posibilitatea ca statele membre să introducă elemente care să asigure securitatea comunicărilor electronice, cum ar fi semnătura electronică, sau serviciile de încredere, cum ar fi serviciile de distribuție electronică înregistrată, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (17).

(92)

Este important să se culeagă date fiabile și comparabile cu privire la rezultatele procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie, în vederea monitorizării modului în care prezenta directivă este transpusă și aplicată. Prin urmare, statele membre ar trebui să adune și să compileze date suficient de detaliate pentru a permite evaluarea cu acuratețe a modului în care directiva funcționează în practică și ar trebui să transmită respectivele date Comisiei. Formularul pentru transmiterea acestor date Comisiei ar trebui să fie stabilit de Comisie cu ajutorul unui comitet în sensul Regulamentului (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (18). Formularul ar trebui să furnizeze o listă restrânsă a principalelor rezultate ale procedurilor care sunt comune tuturor statelor membre. De exemplu, în cazul unei proceduri de restructurare, respectivele rezultate principale ar putea fi următoarele: planul este confirmat de către o instanță; planul nu este confirmat de o instanță; proceduri de restructurare care sunt transformate în proceduri de lichidare sau închise ca urmare a deschiderii procedurilor de lichidare înainte ca un plan să fi fost confirmat de către o instanță. Statele membre nu ar trebui să aibă obligația de a furniza o defalcare pe tipuri de rezultat în ceea ce privește procedurile care se încheie înainte de luarea unor măsuri relevante, ci ar putea, în schimb, să furnizeze un număr comun pentru toate procedurile care sunt declarate inadmisibile, respinse sau retrase înainte de a fi deschise.

(93)

Formularul de comunicare ar trebui să furnizeze o listă de opțiuni care ar putea fi luate în considerare de statele membre atunci când stabilesc dimensiunea unui debitor, prin referire la unul sau la mai multe dintre elementele care se regăsesc în definiția IMM-urilor și a întreprinderilor mari, elemente comune tuturor statelor membre. Lista ar trebui să includă opțiunea de stabilire a dimensiunii unui debitor exclusiv în funcție de numărul de lucrători. Formularul ar trebui: să definească elementele costului mediu și ale ratelor medii de recuperare pentru care statele membre ar trebui să poată culege date în mod voluntar; să ofere îndrumări cu privire la elementele care ar putea fi luate în considerare atunci când statele membre folosesc o tehnică de eșantionare, de exemplu privind dimensiunile eșantioanelor pentru a asigura reprezentativitatea în ceea ce privește distribuția geografică, dimensiunea debitorilor și sectorul; să includă posibilitatea ca statele membre să ofere orice fel de informații suplimentare avute la dispoziție, de exemplu cu privire la cuantumul total al activelor și al pasivelor debitorilor.

(94)

Stabilitatea piețelor financiare se bazează în mare măsură pe contractele de garanție financiară, în special atunci când garanția este constituită în legătură cu participarea la sisteme desemnate sau la operațiuni de bancă centrală și când sunt furnizate marje la contrapărți centrale. Dat fiind că valoarea instrumentelor financiare oferite drept garanție poate fi foarte volatilă, este extrem de important ca acestea să fie valorificate rapid, înainte ca valoarea lor să scadă. Prin urmare, dispozițiile Directivelor 98/26/CE (19), 2002/47/CE (20) ale Parlamentului European și ale Consiliului, și ale Regulamentului (UE) nr. 648/2012 ar trebui să se aplice fără a se aduce atingere dispozițiilor prezentei directive. Statelor membre ar trebui să li se permită exceptarea acordurilor de compensare, inclusiv a acordurilor de compensare cu exigibilitate imediată, de la efectele suspendării executărilor silite individuale chiar și în circumstanțele în care acestea nu fac obiectul Directivelor 98/26/CE, 2002/47/CE și al Regulamentului (UE) nr. 648/2012, în cazul în care astfel de acorduri sunt executorii în temeiul dreptului statului membru relevant, chiar dacă a fost deschisă procedura de insolvență.

Acest lucru s-ar putea aplica unui număr semnificativ de acorduri-cadru folosite pe scară largă pe piețele financiare, de energie și de mărfuri atât de către contrapărțile nefinanciare, cât și de către cele financiare. Astfel de acorduri reduc riscurile sistemice, mai ales pe piețele instrumentelor financiare derivate. Prin urmare, astfel de acorduri ar putea fi exceptate de la restricțiile impuse de dreptul privind insolvența asupra contractelor în derulare. În consecință, statelor membre ar trebui de asemenea să li se permită exceptarea, de la efectele suspendării executărilor silite individuale, a acordurilor de compensare statutare, inclusiv a acordurilor de compensare cu exigibilitate imediată care funcționează la momentul deschiderii procedurilor de insolvență. Cu toate acestea, suma obținută din executarea acordurilor de compensare, inclusiv a acordurilor de compensare cu exigibilitate imediată, ar trebui să facă obiectul executărilor silite individuale.

(95)

Statele membre care sunt părți la Convenția privind garanțiile internaționale în materie de echipamente mobile, semnată la Cape Town la 16 noiembrie 2001 și la protocoalele la aceasta ar trebui să poată continua să își îndeplinească obligațiile internaționale existente. Dispozițiile prezentei directive privind cadrele de restructurare preventivă ar trebui să se aplice cu derogările necesare pentru a asigura punerea în aplicare a respectivelor dispoziții fără a aduce atingere respectivei Convenții și a protocoalelor acesteia.

(96)

Eficacitatea procesului de adoptare și de punere în aplicare a planului de restructurare nu ar trebui să fie compromisă de dreptul privind societățile comerciale. Prin urmare, statele membre ar trebui să deroge de la cerințele stabilite în Directiva (UE) 2017/1132 a Parlamentului European și a Consiliului (21) referitor la obligațiile de a convoca o adunare generală și de a acorda acționarilor existenți dreptul de preemțiune asupra acțiunilor oferite în măsura și pe durata în care acest lucru este necesar pentru ca acționarii să nu contracareze eforturile de restructurare abuzând de drepturile de care beneficiază în temeiul respectivei directive. De exemplu, statele membre ar putea avea nevoie să deroge de la obligația de a convoca o adunare generală a acționarilor sau de la termenele normale în situațiile în care conducerea trebuie să întreprindă de urgență acțiuni pentru a proteja activele întreprinderii, de exemplu prin solicitarea unei suspendări a executărilor silite individuale și în cazul unei pierderi semnificative și bruște de capital subscris și al unei probabilități de insolvență. S-ar putea impune derogări de la dreptul privind societățile comerciale și în cazul în care planul de restructurare prevede emiterea unor noi acțiuni care ar putea fi oferite prioritar creditorilor sub formă de conversie a creanțelor în acțiuni sau reducerea cuantumului capitalului subscris în cazul unui transfer al unor părți ale întreprinderii. Astfel de derogări ar trebui să fie limitate în timp în măsura în care statele membre consideră că acestea sunt necesare pentru instituirea unui cadru pentru restructurarea preventivă. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să deroge de la dreptul societăților comerciale, integral sau parțial, pentru o perioadă nedeterminată sau pentru o perioadă limitată, dacă se asigură că cerințele din dreptul lor privind societățile comerciale nu compromit eficacitatea procesului de restructurare sau dacă statele membre dispun de alte instrumente la dispoziție, la fel de eficace, prin care se asigură că acționarii nu împiedică în mod nejustificat adoptarea sau punerea în aplicare a unui plan de restructurare prin care s-ar restabili viabilitatea întreprinderii. În acest context, statele membre ar trebui să acorde o atenție deosebită eficacității dispozițiilor referitoare la suspendarea executărilor silite individuale și la confirmarea planului de restructurare, care nu ar trebui să fie afectate în mod nejustificat de convocarea sau rezultatele adunărilor generale ale acționarilor. Prin urmare, Directiva (UE) 2017/1132 ar trebui modificată în consecință. Statele membre ar trebui să beneficieze de o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea derogărilor necesare în contextul dreptului intern al societăților comerciale pentru a pune în aplicare prezenta directivă în mod eficace și ar trebui, de asemenea, să poată dispune exceptări similare de la Directiva (UE) 2017/1132 în cazul procedurilor de insolvență care nu fac obiectul prezentei directive, dar care permit luarea unor măsuri de restructurare.

(97)

În privința stabilirii unui formular de comunicare a datelor și a modificării ulterioare a acestuia, ar trebui conferite competențe de executare Comisiei. Respectivele competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

(98)

Comisia ar trebui să realizeze un studiu pentru a evalua necesitatea prezentării de propuneri legislative privind modul de abordare a insolvenței persoanelor care nu exercită activități comerciale, economice, meșteșugărești sau profesionale și care, în calitate de consumatori, sunt incapabili, de bună credință, temporar sau permanent, să își plătească datoriile la scadență. Acest studiu ar trebui să analizeze dacă accesul respectivelor persoane la bunuri și servicii de bază trebuie menținut pentru a asigura faptul că aceste persoane beneficiază de condiții de trai decente.

(99)

În conformitate cu Declarația politică comună a statelor membre și a Comisiei din 28 septembrie 2011 privind documentele explicative (22), statele membre s-au angajat ca, în cazuri justificate, la notificarea măsurilor de transpunere să transmită, de asemenea, unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.

(100)

Întrucât obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre deoarece diferențele dintre cadrele naționale de restructurare și de insolvență ar continua să ridice obstacole în calea liberei circulații a capitalurilor și a libertății de stabilire, dar acestea pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

(101)

La 7 iunie 2017, Banca Centrală Europeană a emis un aviz (23),

(1)

Directiva 2003/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului (3) a fost modificată în mod substanțial. Întrucât se impun noi modificări, ar trebui, din motive de claritate, să se procedeze la reformarea respectivei directive.

(2)

În temeiul articolului 13 din Directiva 2003/98/CE și după cinci ani de la adoptarea Directivei 2013/37/UE a Parlamentului European și a Consiliului (4), care a modificat Directiva 2003/98/CE, Comisia a evaluat și a revizuit, după consultarea părților interesate relevante, funcționarea Directivei 2003/98/CE în cadrul programului privind o reglementare adecvată și funcțională.

(3)

În urma consultării părților interesate și având în vedere rezultatul evaluării impactului, Comisia a considerat că sunt necesare măsuri la nivelul Uniunii pentru a aborda obstacolele existente și obstacolele emergente din calea unui reutilizări pe scară largă a informațiilor din sectorul public și a celor care beneficiază de finanțare publică în întreaga Uniune, pentru a actualiza cadrul legislativ astfel încât să reflecte progresele din domeniul tehnologiilor digitale și pentru a stimula în continuare inovarea digitală, în special în ceea ce privește inteligența artificială.

(4)

Modificările de fond introduse în textul juridic astfel încât să fie valorificat pe deplin potențialul informațiilor din sectorul public pentru economia și societatea europeană ar trebui să se axeze pe următoarele domenii: asigurarea unui acces în timp real la date dinamice prin mijloace tehnice adecvate, creșterea ofertei de date publice valoroase destinate reutilizării, inclusiv a celor provenite de la întreprinderi publice, organizații care desfășoară activități de cercetare și organizații care finanțează activități de cercetare, abordarea aspectelor legate de apariția unor noi forme de acorduri de exclusivitate, utilizarea excepțiilor de la principiul perceperii unor taxe egale cu costurile marginale și relația dintre prezenta directivă și anumite instrumente juridice conexe, inclusiv Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (5) și Directivele 96/9/CE (6), 2003/4/CE (7) și 2007/2/CE (8) ale Parlamentului European și ale Consiliului.

(5)

Accesul la informații este un drept fundamental. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (carta) prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, inclusiv libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

(6)

Articolul 8 din cartă garantează dreptul la protecția datelor cu caracter personal și prevede că asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate, pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege și sub rezerva controlului unei autorități independente.

(7)

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede instituirea unei piețe interne și a unui sistem care să garanteze că nu se produce denaturarea concurenței pe piața internă. Armonizarea normelor și practicilor statelor membre privind exploatarea informațiilor din sectorul public contribuie la atingerea obiectivelor respective.

(8)

Sectorul public din statele membre colectează, produce, reproduce și difuzează o gamă largă de informații în multe domenii de activitate, precum cel social, politic, economic, juridic, geografic, al mediului, meteorologic, seismologic, turistic, al afacerilor, al brevetelor și al educației. Documentele întocmite de organisme cu caracter executiv, legislativ sau judiciar din sectorul public constituie un rezervor de resurse vast, diversificat și valoros, care poate aduce beneficii societății. Furnizarea respectivelor informații, care includ date dinamice, într-un format electronic utilizat în mod obișnuit le permite cetățenilor și entităților juridice să găsească noi modalități pentru a le utiliza și pentru a crea produse și servicii noi și inovatoare. Statele membre și organismele din sectorul public pot obține beneficii și primi un sprijin financiar adecvat din fondurile și programele relevante ale Uniunii, asigurând utilizarea pe scară largă a tehnologiilor digitale sau transformarea digitală a administrațiilor publice și a serviciilor publice, în eforturile lor de a facilita punerea la dispoziție a datelor în vederea reutilizării.

(9)

Informațiile din sectorul public reprezintă o sursă extraordinară de date care pot contribui la îmbunătățirea pieței interne și la dezvoltarea de noi aplicații pentru consumatori și entitățile juridice. Utilizarea inteligentă a datelor, inclusiv prelucrarea lor prin intermediul aplicațiilor de inteligență artificială, poate avea un efect de transformare asupra tuturor sectoarelor economiei.

(10)

Directiva 2003/98/CE a stabilit un set de norme minime care reglementează reutilizarea, precum și modalitățile practice de facilitare a reutilizării documentelor existente deținute de organismele din sectorul public ale statelor membre, inclusiv de organismele executive, legislative și judiciare. De la adoptarea primului set de norme privind reutilizarea informațiilor din sectorul public, volumul de date, inclusiv de date publice, a crescut într-un ritm exponențial la nivel mondial, fiind generate și colectate noi tipuri de date. În paralel, are loc o evoluție continuă a tehnologiilor de analiză, exploatare și prelucrare a datelor, cum ar fi învățarea automată (machine learning), inteligența artificială și internetul obiectelor. Acest progres tehnologic rapid permite crearea de noi servicii și aplicații pe baza utilizării, agregării sau combinării datelor. Normele adoptate inițial în 2003 și modificate în 2013 nu mai țin pasul cu aceste schimbări rapide și, prin urmare, există riscul pierderii oportunităților economice și sociale oferite de reutilizarea datelor publice.

(11)

Evoluția către o societate bazată pe date, în care se utilizează date din diferite domenii și activități, influențează viața fiecărui cetățean din cadrul Uniunii, printre altele prin faptul că le oferă noi posibilități de acces la cunoștințe și de dobândire a cunoștințelor.

(12)

Conținutul digital joacă un rol important în această evoluție. Producția de conținut a condus la crearea rapidă de locuri de muncă în ultimii ani și continuă în același sens. Majoritatea respectivelor locuri de muncă sunt create de întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri) și întreprinderi nou-înființate inovatoare.

(13)

Unul din principalele obiective ale instituirii unei piețe interne este crearea unor condiții care să conducă la dezvoltarea serviciilor și produselor la nivelul întregii Uniuni și în interiorul statelor membre. Informațiile din sectorul public sau informațiile colectate, produse, reproduse și difuzate în cadrul exercitării unei sarcini publice sau a unui serviciu de interes general constituie o materie primă importantă pentru produsele și serviciile cu conținut digital și vor deveni o resursă de conținut din ce în ce mai importantă odată cu dezvoltarea unor tehnologii digitale avansate, cum ar fi inteligența artificială, tehnologiile registrelor distribuite și internetul obiectelor. Vasta acoperire geografică transfrontalieră va fi, de asemenea, esențială în acel context. Se preconizează că, printre altele, existența unor posibilități mai ample de reutilizare a acestor informații va permite tuturor întreprinderilor din Uniune, inclusiv microîntreprinderilor și IMM-urilor, precum și societății civile, să își valorifice potențialul și să contribuie la dezvoltarea economică și la crearea de locuri de muncă de înaltă calitate și la protecția acestora, în special în beneficiul comunităților locale, precum și la obiective societale importante cum ar fi responsabilitatea și transparența.

(14)

Permisiunea de a reutiliza documentele deținute de un organism din sectorul public aduce valoare adăugată pentru reutilizatori, pentru utilizatorii finali și pentru societate în general și, în numeroase cazuri, pentru organismul din sectorul public propriu-zis, prin promovarea transparenței și a răspunderii și furnizarea de feedback din partea reutilizatorilor și a utilizatorilor finali, ceea ce permite organismului din sectorul public în cauză să îmbunătățească calitatea informațiilor colectate și executarea sarcinilor sale.

(15)

Există diferențe importante între normele și practicile statelor membre privind exploatarea resurselor de informații din sectorul public, ceea ce constituie obstacole în calea valorificării întregului potențial economic al acestei resurse-cheie de documente. Ar trebui avut în vedere faptul că practica organismelor din sectorul public privind exploatarea informațiilor din sectorul public continuă să varieze între statele membre. În consecință, se impune armonizarea minimă a normelor și practicilor naționale privind reutilizarea documentelor din sectorul public în cazul în care diferențele dintre normele și practicile naționale sau lipsa clarității împiedică buna funcționare a pieței interne și dezvoltarea adecvată a societății informaționale în cadrul Uniunii.

(16)

Conceptul de date deschise este înțeles, în general, ca desemnând datele în format deschis care pot fi liber utilizate, reutilizate și partajate de oricine în orice scop. Politicile privind datele deschise care încurajează disponibilitatea pe scară largă și reutilizarea informațiilor din sectorul public în scopuri private sau comerciale, cu constrângeri juridice, tehnice sau financiare minime sau inexistente, și care promovează circulația informațiilor, nu numai pentru operatorii economici, ci și, în principal, pentru publicul larg, pot juca un rol important în promovarea implicării sociale și pot demara și promova dezvoltarea de noi servicii bazate pe mijloace inovatoare de combinare și utilizare a acestor informații. Prin urmare, statele membre sunt încurajate să promoveze crearea de date bazate pe principiul „deschiderii începând cu momentul conceperii și în mod implicit”, cu privire la toate documentele care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive. Făcând acest lucru, statele membre ar trebui să asigure un nivel uniform de protecție a obiectivelor de interes public, cum ar fi siguranța publică, inclusiv acolo unde sunt vizate informații sensibile privind protecția infrastructurilor critice. Acestea ar trebui, de asemenea, să asigure protecția datelor cu caracter personal, inclusiv în cazul în care informațiile dintr-un anumit set de date nu prezintă un risc de identificare sau de individualizare a unei persoane fizice, dar atunci când informațiile respective sunt combinate cu alte informații disponibile, ar putea genera un astfel de risc.

(17)

Mai mult, în lipsa unei armonizări minime la nivelul Uniunii, activitatea legislativă de la nivel național, care a fost deja inițiată într-o serie de state membre pentru a răspunde provocărilor tehnologice, ar putea duce la diferențe chiar mai accentuate. Impactul unor astfel de diferențe și neclarități legislative va deveni tot mai semnificativ pe parcursul dezvoltării societății informaționale, care a intensificat deja exploatarea transfrontalieră a informațiilor.

(18)

Statele membre au instituit politici de reutilizare în temeiul Directivei 2003/98/CE, iar unele dintre acestea au adoptat abordări ambițioase privind datele deschise pentru a facilita reutilizarea datelor publice accesibile pentru cetățeni și entitățile juridice dincolo de nivelul minim prevăzut de directiva respectivă. Există un risc ca normele divergente din statele membre să acționeze ca obstacole pentru oferta transfrontalieră de produse și servicii și pot împiedica reutilizarea seturilor de date publice comparabile în cazul aplicațiilor paneuropene bazate pe acestea. Prin urmare, este necesară o armonizare minimă pentru a stabili ce date publice sunt disponibile pentru reutilizare pe piața internă de informații, în concordanță cu regimurile relevante privind accesul, atât cele generale, cât și cele sectoriale, și fără a aduce atingere acestora, cum ar fi cel definit prin Directiva 2003/4/CE. Dispozițiile dreptului Uniunii și ale dreptului intern care depășesc aceste cerințe minime, în special în cazul legislației sectoriale, ar trebui să se aplice în continuare. Printre exemplele de dispoziții care depășesc nivelul minim de armonizare al prezentei directive se numără pragurile pentru taxele de reutilizare acceptabile mai mici prevăzute în prezenta directivă sau condițiile de acordare a licențelor mai puțin restrictive decât cele menționate în prezenta directivă. În special, prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor care depășesc nivelul minim de armonizare din prezenta directivă, astfel cum este prevăzut în regulamentele delegate ale Comisiei adoptate în temeiul Directivei 2010/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului (9).

(19)

În plus, statele membre sunt încurajate să meargă dincolo de cerințele minime stabilite de prezenta directivă prin aplicarea cerințelor sale pentru documente deținute de întreprinderile publice, referitoare la activități care au fost considerate, în temeiul articolului 34 din Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului (10), a fi direct expuse concurenței. Statele membre pot decide, de asemenea, să aplice cerințele prezentei directive pentru întreprinderile private, în special cele care furnizează servicii de interes general.

(20)

Este necesar un cadru general care să prevadă condițiile ce reglementează reutilizarea documentelor din sectorul public în vederea asigurării unor condiții echitabile, proporționale și nediscriminatorii de reutilizare a informațiilor respective. Organismele din sectorul public colectează, produc, reproduc și difuzează documente pentru a-și îndeplini sarcinile publice. Întreprinderile publice colectează, produc, reproduc și difuzează documente pentru a presta servicii de interes general. Utilizarea respectivelor documente în alte scopuri constituie o reutilizare. Politicile statelor membre pot merge dincolo de standardele minime stabilite în prezenta directivă, permițând astfel o reutilizare mai amplă. La transpunerea prezentei directive, statele membre pot utiliza alți termeni decât „document”, câtă vreme se menține domeniul integral de aplicare al definiției prevăzute de prezenta directivă pentru termenul „document”.

(21)

Prezenta directivă ar trebui să se aplice documentelor a căror punere la dispoziție face parte din sarcinile publice ale organismelor în cauză din sectorul public, astfel cum sunt definite prin lege sau prin alte norme obligatorii în statele membre. În lipsa unor astfel de norme, sarcinile publice ar trebui definite în conformitate cu practica administrativă obișnuită din statele membre, cu condiția ca domeniul de aplicare al sarcinilor publice să fie transparent și să facă obiectul revizuirii. Sarcinile publice ar putea fi definite în general sau de la caz la caz, pentru fiecare dintre organismele din sectorul public.

(22)

Prezenta directivă ar trebui să se aplice documentelor care devin accesibile pentru reutilizare în momentul în care organismele din sectorul public acordă licențe, vând, difuzează, furnizează sau fac schimb de informații. Pentru a evita subvențiile încrucișate, reutilizarea ar trebui să includă utilizarea ulterioară a documentelor în cadrul aceleiași organizații pentru activități care nu intră în domeniul de aplicare al sarcinilor sale publice. Activitățile care nu intră în domeniul de aplicare al sarcinilor publice includ în mod obișnuit furnizarea de documente elaborate și taxate exclusiv pe bază comercială și în concurență cu alți actori de pe piață.

(23)

Prezenta directivă nu restricționează și nu afectează îndeplinirea sarcinilor prevăzute de lege ale autorităților publice și ale altor organisme din sectorul public. Prezenta directivă prevede obligația statelor membre de a face toate documentele existente reutilizabile, cu excepția cazurilor în care accesul este restricționat sau exclus în temeiul unor norme naționale privind accesul la documente sau face obiectul celorlalte excepții prevăzute în prezenta directivă. Prezenta directivă se bazează pe regimurile de acces existente în statele membre și nu modifică normele naționale pentru accesul la documente. Prezenta directivă nu se aplică în cazurile în care cetățenii sau entitățile juridice pot obține, în cadrul regimurilor de acces relevante, un document numai dacă pot dovedi un interes special. La nivelul Uniunii, articolul 41 (dreptul la bună administrare) și articolul 42 (dreptul de acces la documente) din cartă recunosc dreptul oricărui cetățean al Uniunii, precum și al oricărei persoane fizice sau juridice rezidente sau cu sediul într-un stat membru, de a avea acces la documentele deținute de Parlamentul European, Consiliu și Comisie. Organismele din sectorul public ar trebui încurajate să pună la dispoziție, în vederea reutilizării, orice documente pe care le dețin. Organismele din sectorul public ar trebui să promoveze și să încurajeze reutilizarea documentelor, inclusiv a textelor oficiale de natură legislativă sau administrativă, în cazurile în care organismul din sectorul public are dreptul de a autoriza reutilizarea lor.

(24)

Statele membre încredințează frecvent prestarea serviciilor de interes general unor entități din afara sectorului public, păstrând însă un grad ridicat de control asupra acestor entități. În același timp, Directiva 2003/98/CE se aplică numai documentelor deținute de organismele din sectorul public, întreprinderile publice fiind excluse din domeniul său de aplicare. Acest lucru duce la o disponibilitate redusă pentru reutilizare a documentelor produse ca parte a prestării unor servicii de interes general într-o serie de domenii, în special în sectoarele utilităților, și reduce, de asemenea, în mod semnificativ potențialul pentru crearea unor servicii transfrontaliere pe baza unor documente deținute de întreprinderi publice care prestează servicii de interes general.

(25)

Prin urmare, Directiva 2003/98/CE ar trebui să fie modificată pentru a se asigura că aceasta poate fi aplicată reutilizării documentelor existente produse în cadrul prestării de servicii de interes general de către întreprinderile publice care desfășoară una dintre activitățile menționate la articolele 8-14 din Directiva 2014/25/UE, precum și de întreprinderile publice care își desfășoară activitatea ca operatori de servicii publice în temeiul articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului (11), de întreprinderile publice care își desfășoară activitatea ca transportatori aerieni care îndeplinesc obligații de serviciu public în temeiul articolului 16 din Regulamentul (CE) nr. 1008/2008 al Parlamentului European și al Consiliului (12) și de întreprinderile publice care desfășoară activități de armatori comunitari care îndeplinesc obligații de serviciu public în temeiul articolului 4 din Regulamentul (CEE) nr. 3577/92 al Consiliului (13).

(26)

Prezenta directivă nu include o obligație generală de a permite reutilizarea documentelor produse de întreprinderi publice. Decizia de a permite sau nu reutilizarea lor ar trebui să aparțină întreprinderii publice în cauză, cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezenta directivă sau în dreptul Uniunii ori în dreptul intern. O întreprindere publică ar trebui să respecte obligațiile relevante prevăzute în capitolele III și IV din prezenta directivă numai după ce a pus un document la dispoziție pentru a fi reutilizat, în special în ceea ce privește formatele, taxarea, transparența, licențele, nediscriminarea și interzicerea acordurilor de exclusivitate. Pe de altă parte, întreprinderile publice nu ar trebui să aibă obligația de a respecta cerințele prevăzute în capitolul II, cum ar fi normele aplicabile prelucrării cererilor. Atunci când se permite reutilizarea documentelor, ar trebui acordată o atenție deosebită informațiilor sensibile privind protecția infrastructurilor critice astfel cum sunt definite în Directiva 2008/114/CE a Consiliului (14) și a serviciilor esențiale în înțelesul Directivei (UE) 2016/1148 a Parlamentului European și a Consiliului (15).

(27)

Volumul datelor generate provenite din cercetare crește exponențial și aceste date au potențialul de a fi reutilizate inclusiv în afara comunității științifice. Pentru a putea aborda în mod eficient și într-o manieră holistică problemele societale în creștere, a devenit esențială și urgentă posibilitatea de a accesa, a combina și a reutiliza date provenite din diverse surse, precum și la nivelul unor sectoare și discipline. Datele provenite din cercetare includ statisticile, rezultatele experimentelor, măsurătorile, observațiile rezultate din munca de teren, rezultatele anchetelor, înregistrările interviurilor și imaginile. Sunt incluse, de asemenea, metadatele, specificațiile și alte obiecte digitale. Datele provenite din cercetare sunt diferite de articolele științifice care raportează și comentează concluziile unor cercetări științifice. Timp de mulți ani, disponibilitatea liberă și posibilitatea de a reutiliza datele provenite din cercetări științifice obținute în urma unor finanțări publice au făcut obiectul unor inițiative de politică specifice. Accesul liber este înțeles ca fiind practica de a furniza acces online la rezultatele cercetării cu titlu gratuit pentru utilizatorii finali și fără restricții de utilizare și reutilizare dincolo de posibilitatea de a solicita recunoașterea calității de autor. Politicile privind accesul liber vizează în special să ofere cercetătorilor și publicului larg acces la datele provenite din cercetare cât mai devreme posibil în cadrul procesului de difuzare și să faciliteze utilizarea și reutilizarea acestor date. Accesul liber contribuie la îmbunătățirea calității, la reducerea duplicării inutile a cercetărilor, la accelerarea progresului științific, la combaterea fraudelor în domeniul științei și poate în general favoriza inovarea și creșterea economică. Pe lângă accesul liber, se întreprind eforturi lăudabile pentru a asigura că planificarea gestionării datelor devine o practică științifică standard și pentru a sprijini difuzarea datelor provenite din cercetare care sunt ușor de găsit, accesibile, interoperabile și reutilizabile (principiul FAIR).

(28)

Din motivele explicate mai sus, este oportun să se stabilească o obligație ca statele membre să adopte politici privind accesul liber în ceea ce privește datele provenite din cercetare care beneficiază de finanțare publică și să se asigure că aceste politici sunt aplicate de toate organizațiile care desfășoară activități de cercetare și de toate organizațiile care finanțează activități de cercetare. Organizațiile care desfășoară activități de cercetare și organizațiile care finanțează activități de cercetare ar putea fi, de asemenea, organizate ca organisme din sectorul public sau întreprinderi publice. Prezenta directivă se aplică acestor organizații hibride numai în calitatea lor de organizații care desfășoară activități de cercetare și datelor lor provenite din cercetare. Politicile privind accesul liber permit, de regulă, o serie de excepții de la obligația de a pune la dispoziție în mod liber rezultatele cercetărilor științifice. Recomandarea Comisiei din 25 aprilie 2018 privind accesul la informațiile științifice și conservarea acestora, descrie, printre altele, elementele relevante ale politicilor privind accesul liber. În plus, condițiile în care pot fi reutilizate anumite date provenite din cercetare ar trebui ameliorate. Din acest motiv, anumite obligații care derivă din prezenta directivă ar trebui extinse la datele de cercetare provenite din activități de cercetare științifică subvenționate prin finanțare publică sau cofinanțate de entități din sectorul public și din sectorul privat. În temeiul politicilor naționale privind accesul liber, datele provenite din cercetare care beneficiază de finanțare publică ar trebui să fie puse la dispoziție sub formă de date deschise în mod implicit. Totuși, în acest context, ar trebui să se țină seama în mod corespunzător de preocupările legate de viața privată, protecția datelor cu caracter personal, confidențialitate, securitatea națională, interesele comerciale legitime, cum ar fi secretele comerciale, și drepturile de proprietate intelectuală ale unor părți terțe, conform principiului „cât mai deschis cu putință, dar atât de închis cât este necesar”. În plus, datele provenite din cercetare la care accesul este exclus din motive legate de securitatea națională, apărare sau securitatea publică nu ar trebui să facă obiectul prezentei directive. Pentru a se evita orice sarcină administrativă, obligațiile care derivă din prezenta directivă ar trebui să se aplice numai acelor date provenite din cercetare care au fost puse deja la dispoziția publicului de către cercetători, de către organizațiile care desfășoară activități de cercetare sau de către organizațiile care finanțează activități de cercetare prin intermediul unei baze de date instituționale sau tematice și nu ar trebui să impună costuri suplimentare pentru recuperarea seturilor de date sau să necesite o conservare suplimentară a datelor. Statele membre pot extinde aplicarea prezentei directive la datele provenite din cercetare puse la dispoziția publicului prin alte infrastructuri de date decât bazele de date, prin publicații cu acces liber, ca fișier atașat la un articol, un document de date sau un document într-un jurnal de date. Alte documente decât datele provenite din cercetare ar trebui să fie în continuare excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive.

(29)

Definiția noțiunii de „organism de drept public” se bazează pe definiția din articolul 2 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului (16). Definiția noțiunii de „organism de drept public” prevăzută în respectiva directivă și definiția noțiunii de „întreprindere publică” prevăzută în Directiva 2014/25/UE ar trebui să se aplice prezentei directive.

(30)

Prezenta directivă prevede definiția termenului „document”, iar definiția respectivă ar trebui să includă orice parte a unui document. Termenul „document” ar trebui să cuprindă orice reprezentare a unor acte, fapte sau informații și orice compilație a unor astfel de acte, fapte sau informații, indiferent de mediul de stocare (pe hârtie, în formă electronică sau sub forma unei înregistrări audio, video sau audiovizuale). Nu se intenționează ca definiția termenului „document” să cuprindă programele informatice. Statele membre pot extinde aplicarea prezentei directive la programe informatice.

(31)

Organismele din sectorul public își pun în tot mai mare măsură în mod proactiv documentele la dispoziție pentru a fi reutilizate, asigurând vizibilitatea online și disponibilitatea efectivă a documentelor și a metadatelor asociate în format deschis care pot fi prelucrabile automat și care asigură interoperabilitatea, reutilizarea și accesibilitatea. Ar trebui, de asemenea, ca documentele să fie puse la dispoziție pentru reutilizare în urma unei cereri formulate de un reutilizator. În cazurile respective, termenul limită pentru răspunsurile la cererile de reutilizare ar trebui să fie rezonabil și conform cu durata echivalentă prevăzută pentru cererile de acces la documentul respectiv în temeiul regimurilor de acces relevante. Întreprinderile publice, instituțiile de învățământ, organizațiile care desfășoară activități de cercetare și organizațiile care finanțează activități de cercetare ar trebui să fie însă scutite de la respectarea acestei cerințe. Limitele de timp rezonabile pe teritoriul Uniunii vor stimula crearea de noi produse și servicii informaționale agregate la nivel paneuropean. Acest lucru este îndeosebi important pentru datele dinamice (inclusiv datele de mediu, datele privind traficul, datele satelitare, datele meteorologice și datele generate de senzori), a căror valoare economică depinde de disponibilitatea imediată a informațiilor și de actualizări periodice. Prin urmare, datele dinamice ar trebui puse la dispoziție imediat după colectare, sau în cazul unei actualizări manuale imediat după modificarea setului de date, printr-o interfață de programare a aplicațiilor (API), astfel încât să se faciliteze dezvoltarea aplicațiilor bazate pe internet, a aplicațiilor mobile și a aplicațiilor de cloud care utilizează astfel de date. În cazul în care acest lucru nu este posibil din cauza unor constrângeri tehnice sau financiare, organismele din sectorul public ar trebui să pună la dispoziție documentele într-un termen care să permită valorificarea întregului lor potențial economic. Ar trebui luate măsuri specifice pentru a elimina constrângerile tehnice și financiare relevante. În cazul în care se folosește o licență, termenii licenței pot specifica disponibilitatea documentelor în timp util. Atunci când verificarea datelor este esențială având în vedere motive justificate de interes public, în special în ceea ce privește sănătatea și siguranța publică, datele dinamice ar trebui să fie puse la dispoziție imediat după verificare. Această verificare esențială nu ar trebui să afecteze frecvența actualizărilor.

(32)

Pentru a obține accesul la datele deschise pentru reutilizare prin prezenta directivă, ar fi util să se asigure accesul la date dinamice prin API bine concepute. O API reprezintă un set de funcții, proceduri, definiții și protocoale pentru comunicarea dintre mașini și schimbul fără sincope de date. API ar trebui să fie sprijinite de o documentație tehnică clară care să fie completă și disponibilă online. Atunci când este posibil, ar trebui utilizate API deschise. Ar trebui aplicate protocoalele standard ale Uniunii sau protocoale standard recunoscute la nivel internațional și ar trebui utilizate standarde internaționale pentru seturile de date acolo unde este cazul. API pot avea diferite niveluri de complexitate și pot consta într-o simplă conexiune la o bază de date pentru extragerea unor seturi de date specifice, într-o interfață web sau în configurații mai complexe. Reutilizarea și partajarea datelor printr-o utilizare corespunzătoare a API prezintă o valoare generală, întrucât le permit dezvoltatorilor și întreprinderilor nou-înființate să creeze noi servicii și produse. Acestea reprezintă, de asemenea, un ingredient esențial pentru crearea unor ecosisteme valoroase în jurul unor date exploatabile care rămân adesea neutilizate. Configurarea și utilizarea API trebuie să se bazeze pe mai multe principii: disponibilitate, stabilitate, întreținere de-a lungul ciclului de viață, uniformitate a utilizării și a standardelor, ușurință în utilizare și securitate. În cazul datelor dinamice, cu alte cuvinte al datelor actualizate frecvent, adesea în timp real, organismele din sectorul public și întreprinderile publice ar trebui să le pună la dispoziție imediat după colectare, prin intermediul unor API corespunzătoare, și, dacă este cazul, prin descărcare în masă, cu excepția cazurilor în care acest lucru ar impune un efort disproporționat. Evaluarea caracterului proporțional al efortului ar trebui să țină seama de mărimea și bugetul de funcționare ale organismului din sectorul public sau ale întreprinderii publice în cauză.

(33)

Posibilitățile de reutilizare pot fi îmbunătățite prin limitarea nevoii de a salva în format digital documentele redactate pe suport de hârtie sau de a prelucra fișierele digitale pentru a asigura compatibilitatea lor reciprocă. În consecință, organismele din sectorul public ar trebui să pună la dispoziție documentele în orice format sau limbă preexistente, pe suport electronic, după caz și atunci când este posibil. Organismele din sectorul public ar trebui să avizeze favorabil cererile de extrase din documente existente în cazul în care, pentru a răspunde unei asemenea cereri, este nevoie de o operație simplă. Cu toate acestea, organismele din sectorul public nu ar trebui să fie obligate să furnizeze un extras dintr-un document sau să modifice formatul informațiilor solicitate în cazul în care acest lucru necesită un efort disproporționat. Pentru a facilita reutilizarea, organismele din sectorul public ar trebui să pună la dispoziție documentele pe care le elaborează într-un format care, în măsura în care acest lucru este posibil și oportun, nu depinde de folosirea unui anumit software. În măsura în care acest lucru este posibil și oportun, organismele din sectorul public ar trebui să țină seama de posibilitățile de reutilizare a documentelor de către și pentru persoanele cu dizabilități prin furnizarea informațiilor într-un format accesibil în conformitate cu cerințele Directivei (UE) 2016/2102 a Parlamentului European și a Consiliului (17).

(34)

Pentru a facilita reutilizarea, organismele din sectorul public ar trebui, acolo unde este posibil și adecvat, să pună la dispoziție documentele, inclusiv cele publicate pe site-uri web, în format deschis și prelucrabile automat și să le prezinte, însoțite de metadate, la nivelul optim de precizie și granularitate, într-un format care să asigure interoperabilitatea, de exemplu prin prelucrarea lor în conformitate cu principiile de reglementare a cerințelor în materie de compatibilitate și de capacitate de utilizare aplicabile informațiilor spațiale în temeiul Directivei 2007/2/CE.

(35)

Ar trebui să se considere că un document există într-un format prelucrabil automat dacă formatul de fișier care îl conține este structurat în așa fel încât aplicațiile software să poată identifica, recunoaște și extrage cu ușurință date specifice din acesta. Datele codificate în fișiere care sunt structurate într-un format prelucrabil automat ar trebui să fie considerate date prelucrabile automat. Formatul prelucrabil automat poate fi deschis sau proprietar. De asemenea, acestea pot reprezenta standarde oficiale sau neoficiale. Documentele codificate într-un format de fișier care limitează această prelucrare automată, deoarece datele nu pot fi extrase sau nu pot fi extrase cu ușurință din aceste documente, nu ar trebui considerate documente în format prelucrabil automat. Statele membre ar trebui, în cazurile în care acest lucru este posibil și adecvat, să încurajeze utilizarea de formate ale Uniunii sau recunoscute la nivel internațional deschise, prelucrabile automat. Cadrul european de interoperabilitate ar trebui să fie luat în considerare, dacă este cazul, atunci când se concep soluții tehnice pentru reutilizarea documentelor.

(36)

Taxele pentru reutilizarea documentelor reprezintă o barieră importantă la intrarea pe piață pentru întreprinderile nou-înființate și IMM-uri. Prin urmare, documentele ar trebui puse la dispoziție pentru reutilizare fără perceperea unor taxe, iar, în cazul în care taxele sunt necesare, acestea ar trebui, în principiu, să se limiteze la costurile marginale. Atunci când organismele din sectorul public efectuează o căutare foarte amplă pentru informațiile solicitate sau modificări extrem de costisitoare ale formatului informațiilor solicitate, fie în mod voluntar, fie astfel cum se impune în temeiul dreptului intern, costurile marginale pot acoperi costurile asociate acestor activități. În cazuri excepționale, ar trebui să se țină seama de necesitatea de a nu împiedica funcționarea normală a organismelor din sectorul public care sunt obligate să genereze venituri pentru a acoperi o parte semnificativă a costurilor lor legate de îndeplinirea sarcinilor lor publice. Acest lucru este valabil și în cazul în care un organism din sectorul public a pus la dispoziție date sub formă de date deschise, însă este obligat să genereze venituri pentru a acoperi o parte semnificativă a costurilor sale legate de îndeplinirea altor sarcini publice. Ar trebui, de asemenea, recunoscut rolul întreprinderilor publice într-un mediu economic concurențial. În astfel de cazuri, organismele din sectorul public și întreprinderile publice ar trebui, prin urmare, să fie în măsură să impună taxe superioare costurilor marginale. Respectivele taxe ar trebui să fie stabilite pe baza unor criterii obiective, transparente și verificabile, iar venitul total obținut prin punerea la dispoziție a documentelor și autorizarea reutilizării lor nu ar trebui să depășească costul colectării și al întocmirii, inclusiv al achiziționării de la părți terțe, al reproducerii, al întreținerii, al stocării și al difuzării, la care se adaugă un profit rezonabil. Acolo unde este cazul, ar trebui să fie posibilă includerea în costurile eligibile a costurilor anonimizării datelor cu caracter personal și a costurilor măsurilor luate pentru a proteja confidențialitatea datelor. Statele membre pot solicita organismelor din sectorul public și întreprinderilor publice să dezvăluie costurile respective. Cerința de a genera venituri pentru a acoperi o parte semnificativă a costurilor organismelor din sectorul public legate de îndeplinirea sarcinilor lor publice sau de sfera de aplicare a serviciilor de interes general încredințate unor întreprinderi publice nu trebuie să fie prevăzută prin lege ci poate decurge, de exemplu, din practicile administrative în vigoare în statele membre. Statele membre ar trebui să revizuiască în mod regulat o astfel de cerință.

(37)

Profitul poate fi înțeles ca procentaj, în plus față de costurile marginale, care permite recuperarea costului capitalului și includerea unei rate efective de rentabilitate. Întrucât costul capitalului este strâns legat de ratele dobânzilor aplicate de instituțiile de credit, care se bazează pe rata fixă a dobânzii aplicate de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru operațiunile principale de refinanțare, profitul rezonabil nu ar trebui să fie mai mult de 5 % peste rata fixă a dobânzii aplicate de BCE.

(38)

Bibliotecile, inclusiv bibliotecile universitare, muzeele și arhivele ar trebui să aibă dreptul de a impune taxe superioare costurilor marginale cu scopul de a nu împiedica propria funcționare normală. În cazul respectivelor organisme din sectorul public, venitul total obținut prin punerea la dispoziție a documentelor și autorizarea reutilizării lor în perioada contabilă corespunzătoare nu ar trebui să depășească costul colectării, întocmirii, reproducerii, difuzării, conservării și al autorizației de a utiliza opere protejate prin drepturi de autor, la care se adaugă un profit rezonabil. Acolo unde este cazul, costurile anonimizării datelor cu caracter personal sau al informațiilor sensibile din punct de vedere comercial ar trebui, de asemenea, incluse în costurile eligibile. În cazul bibliotecilor, inclusiv bibliotecile universitare, al muzeelor și al arhivelor, având în vedere particularitățile lor, la calculul profitului rezonabil ar putea fi luate în considerare prețurile aplicate de sectorul privat pentru reutilizarea unor documente identice sau similare.

(39)

Limitele superioare ale taxelor stabilite în prezenta directivă nu aduc atingere dreptului statelor membre de a aplica taxe inferioare sau de a nu aplica taxe.

(40)

Statele membre ar trebui să stabilească criteriile aplicabile perceperii unor taxe superioare costurilor marginale. De exemplu, acestea ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili aceste criterii în normele naționale sau pot desemna unul sau mai multe organisme adecvate, altele decât însuși organismul din sectorul public, competente să stabilească acest tip de criterii. Organismul respectiv ar trebui să fie organizat în conformitate cu sistemele constituționale și juridice ale statelor membre. Ar putea fi un organism existent, care dispune de competențe de execuție bugetară și se află sub răspundere politică.

(41)

Asigurarea clarității și disponibilității publice a condițiilor pentru reutilizarea documentelor din sectorul public reprezintă o cerință preliminară a dezvoltării unei piețe a informației la nivelul Uniunii. În consecință, toate condițiile aplicabile pentru reutilizarea documentelor ar trebui prezentate în mod clar potențialilor reutilizatori. Statele membre ar trebui să încurajeze, după caz, crearea de indexuri accesibile online, care să cuprindă documentele disponibile, în vederea promovării și facilitării cererilor de reutilizare. Solicitanții de reutilizări de documente deținute de alte entități decât întreprinderile publice, instituțiile de învățământ, organizațiile care desfășoară activități de cercetare și organizațiile care finanțează activități de cercetare ar trebui informați cu privire la căile de atac disponibile, în ceea ce privește deciziile și practicile care îi privesc. Acest lucru este îndeosebi important pentru întreprinderile nou-înființate și IMM-uri, care pot să nu fie familiarizate cu interacțiunile cu organismele din sectorul public ale altor state membre și cu căile de atac corespunzătoare.

(42)

Căile de atac ar trebui să includă posibilitatea unei revizuiri de către un organism de control imparțial. Organismul respectiv ar putea fi o autoritate națională deja existentă, precum autoritatea națională din domeniul concurenței, autoritatea de supraveghere instituită în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679, autoritatea națională de reglementare a accesului la documente sau o autoritate națională judiciară. Organismul în cauză ar trebui să fie organizat în conformitate cu sistemele constituționale și juridice ale statelor membre. Sesizarea organismului respectiv nu ar trebui să împiedice inițierea niciuneia dintre căile de atac de care dispun, sub o altă formă, solicitanții reutilizării. Cu toate acestea, organismul în cauză ar trebui să fie distinct de mecanismul aplicat de statul membru pentru stabilirea criteriilor de impunere a unor taxe superioare costurilor marginale. Căile de atac ar trebui să includă posibilitatea de revizuire a deciziilor nefavorabile, precum și a deciziilor care, deși permit reutilizarea, ar putea afecta totuși solicitanții din alte motive, în special prin normele aplicate pentru impunerea taxelor. Procedura de revizuire ar trebui să fie promptă, răspunzând nevoilor unei piețe aflate în schimbare rapidă.

(43)

Punerea la dispoziția publicului a tuturor documentelor general disponibile deținute de sectorul public, care se referă nu numai la procesul politic, ci și la cel legal și administrativ, reprezintă un instrument fundamental pentru dezvoltarea dreptului la cunoaștere, care este un principiu de bază al democrației. Acest principiu se aplică instituțiilor la orice nivel, fie el local, național sau internațional.

(44)

Reutilizarea documentelor nu ar trebui să fie supusă unor condiții. Cu toate acestea, în unele cazuri justificate de un obiectiv de interes general se poate emite o licență care impune condițiile de reutilizare de către posesorul ei, abordând aspecte precum răspunderea, protecția datelor cu caracter personal, folosirea corectă a documentelor, garantarea nealterării lor și indicarea sursei. În cazul în care organismele din sectorul public emit licențe pentru documente în vederea reutilizării, condițiile de acordare de licențe ar trebui să fie obiective, proporționale și nediscriminatorii. Licențele standard disponibile online pot juca, de asemenea, un rol important în această privință. În consecință, statele membre ar trebui să asigure disponibilitatea licențelor standard. Orice licență de reutilizare a informațiilor din sectorul public ar trebui să impună, în orice caz, cât mai puține restricții posibil în materie de reutilizare, de exemplu limitând restricțiile la o indicare a sursei. Licențele deschise sub formă de licențe publice standardizate disponibile online care permit ca datele și conținutul să fie liber accesate, utilizate, modificate și partajate de oricine în orice scop și care se bazează pe formatele de date deschise ar trebui să joace un rol important în acest sens. Prin urmare, statele membre ar trebui să încurajeze utilizarea licențelor deschise, care ar trebui să devină, în cele din urmă, o practică standard în întreaga Uniune. Fără a aduce atingere cerințelor în materie de răspundere, prevăzute în dreptul Uniunii sau în dreptul intern, atunci când un organism din sectorul public sau o întreprindere publică pune documentele la dispoziție în vederea reutilizării fără alte condiții sau restricții, organismului din sectorul public respectiv sau întreprinderii publice respective ar trebui să i se poată se permite să renunțe la orice răspundere cu privire la documentele puse la dispoziție în vederea reutilizării.

(45)

În cazul în care decide să nu mai pună la dispoziție anumite documente în vederea reutilizării sau să nu mai actualizeze documentele respective, autoritatea competentă ar trebui să facă publice respectivele decizii în cel mai scurt timp, prin mijloace electronice, atunci când este posibil.

(46)

Condițiile de reutilizare ar trebui să fie nediscriminatorii în ceea ce privește categoriile comparabile de reutilizare. În această privință, interdicția discriminării nu ar trebui, de exemplu, să împiedice organismele din sectorul public să facă schimb gratuit de informații în exercitarea sarcinilor publice, în timp ce alte părți sunt taxate pentru reutilizarea acelorași documente. Mai mult, acestea nu ar trebui să împiedice adoptarea unei politici de taxare diferențiate pentru reutilizarea comercială, spre deosebire de cea necomercială.

(47)

Statele membre ar trebui în special să se asigure că reutilizarea documentelor întreprinderilor publice nu duce la denaturarea pieței și că nu este subminată concurența loială.

(48)

Atunci când stabilesc principiile de reutilizare a documentelor, organismele din sectorul public ar trebui să respecte normele Uniunii și normele naționale în materie de concurență evitând, pe cât posibil, înțelegerile exclusive între ele și partenerii privați. Cu toate acestea, pentru a oferi un serviciu de interes economic general, uneori poate fi necesară acordarea unui drept exclusiv de reutilizare a anumitor documente din sectorul public. Acest lucru se poate întâmpla atunci când niciun editor comercial nu acceptă să publice informațiile fără a deține un astfel de drept exclusiv. În această privință este oportun să se ia în considerare contractele de achiziții publice de servicii care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2014/24/UE în temeiul articolului 11 din directiva respectivă și parteneriatele pentru inovare menționate la articolul 31 din Directiva 2014/24/UE.

(49)

Există numeroase acorduri de cooperare între biblioteci, inclusiv biblioteci universitare, muzee și arhive și, respectiv, parteneri privați, care presupun digitalizarea unor resurse culturale și prin care se acordă drepturi exclusive partenerilor privați. Experiența a demonstrat că aceste parteneriate public-privat pot facilita utilizarea judicioasă a colecțiilor culturale, accelerând, în același timp, accesul publicului la patrimoniul cultural. Prin urmare, este oportun să se țină seama, printr-un set de norme specifice referitoare la acordurile privind digitalizarea resurselor culturale, de diferențele actuale dintre statele membre în ceea în ceea ce privește digitalizarea acestor resurse. În cazul în care există un drept exclusiv care se aplică digitalizării resurselor culturale, ar putea fi necesară o anumită perioadă de exclusivitate pentru a oferi partenerului privat posibilitatea de a-și recupera investiția. Această perioadă ar trebui totuși să fie limitată la cea mai scurtă durată posibil, pentru a respecta principiul potrivit căruia materialul aparținând domeniului public ar trebui să rămână în domeniul public după ce este transpus în format digital. Perioada de-a lungul căreia dreptul de exclusivitate de a digitaliza resurse culturale rămâne în vigoare nu ar trebui să depășească, în general, 10 ani. Orice perioadă de exclusivitate mai lungă de 10 ani ar trebui să facă obiectul unei revizuiri, luându-se în considerare schimbările tehnologice, financiare și administrative care au avut loc în mediul în cauză de la încheierea acordului. În plus, orice parteneriat public-privat privind digitalizarea resurselor culturale ar trebui să acorde instituției de cultură partenere drepturi depline asupra utilizării resurselor culturale digitalizate după expirarea parteneriatului.

(50)

Acordurile dintre deținătorii de date și reutilizatorii de date care nu acordă în mod expres drepturi exclusive, dar în privința cărora se poate considera în mod rezonabil că vor restrânge disponibilitatea documentelor pentru reutilizare ar trebui să facă obiectul unui control public suplimentar. Prin urmare, aspectele esențiale ale acestor acorduri ar trebui să fie publicate online cu cel puțin două luni înainte de intrarea în vigoare, și anume cu două luni înainte de data convenită la care urmează să înceapă îndeplinirea obligațiilor părților. Publicarea ar trebui să ofere părților interesate posibilitatea de a solicita reutilizarea documentelor care intră sub incidența acordurilor respective și să prevină riscul restrângerii plajei de utilizatori potențiali. În orice caz, aspectele esențiale ale acestor acorduri în forma lor finală convenită de către părți ar trebui, de asemenea, să fie făcute publice online fără întârzieri nejustificate în urma încheierii lor.

(51)

Prezenta directivă urmărește minimizarea riscului de avantaj excesiv al primului venit, care ar putea limita numărul de reutilizatori potențiali ai datelor. În cazul în care clauzele contractuale sunt susceptibile să implice, pe lângă obligațiile unui stat membru de a acorda acces la documente prevăzute de prezenta directivă, un transfer al resurselor statului membru respectiv în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, prezenta directivă ar trebui să nu aducă atingere aplicării normelor în materie de concurență și a normelor privind ajutoarele de stat prevăzute la articolele 101-109 din TFUE. Din normele privind ajutoarele de stat prevăzute la articolele 107, 108 și 109 din TFUE derivă obligația statului membru de a verifica ex ante dacă în clauzele contractuale relevante pot fi implicate ajutoare de stat și de a se asigura că respectivele dispoziții sunt conforme cu normele în materie de ajutoare de stat.

(52)

Prezenta directivă nu aduce atingere protecției persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal în temeiul dreptului Uniunii și al dreptului intern, în special al Regulamentului (UE) 2016/679 și al Directivei 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului (18), și incluzând orice dispoziție de drept intern suplimentară. Aceasta înseamnă, printre altele, că reutilizarea datelor cu caracter personal este permisă numai dacă se respectă principiul limitării scopului prevăzut la articolul 5 alineatul (1) litera (b) și articolul 6 din Regulamentul (UE) 2016/679. „Informațiile anonime” înseamnă informații care nu se referă la o persoană fizică identificată sau identificabilă sau la date cu caracter personal făcute anonime în așa fel încât persoana vizată să nu fie sau să nu mai poată fi identificabilă. Anonimizarea este un mijloc de reconciliere a interesului de a face informațiile din sectorul public cât mai reutilizabile posibil cu obligațiile decurgând din legislația privind protecția datelor, însă presupune un cost. Este oportun să se considere că respectivul cost face parte din costurile marginale ale difuzării, astfel cum sunt menționate în prezenta directivă.

(53)

Atunci când se iau decizii privind domeniul de aplicare și condițiile pentru reutilizarea documentelor din sectorul public care conțin date cu caracter personal, de exemplu în sectorul sănătății, ar putea fi necesară realizarea unor evaluări ale impactului asupra protecției datelor în conformitate cu articolul 35 din Regulamentul (UE) 2016/679.

(54)

Prezenta directivă nu aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale terților. Pentru a evita confuziile, sintagma „drepturi de proprietate intelectuală” se referă numai la dreptul de autor și drepturile conexe, incluzând formele de protecție sui generis. Prezenta directivă nu se aplică documentelor aflate sub incidența drepturilor de proprietate industrială, precum brevetele, desenele sau modelele înregistrate și mărcile. Prezenta directivă nici nu afectează existența sau deținerea unor drepturi de proprietate intelectuală de către organismele din sectorul public, nici nu limitează exercitarea acestor drepturi într-un mod care să depășească limitele stabilite de prezenta directivă. Obligațiile impuse în conformitate cu prezenta directivă ar trebui să se aplice numai în măsura în care sunt compatibile cu acordurile internaționale privind protecția drepturilor de proprietate intelectuală, în special Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (denumit[ în continuare „Convenția de la Berna”), Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS) și Tratatul OMPI privind dreptul de autor (TDA). Cu toate acestea, organismele din sectorul public ar trebui să își exercite drepturile de autor într-un mod care să faciliteze reutilizarea.

(55)

Ținând seama de dreptul Uniunii și de obligațiile internaționale asumate de statele membre și de Uniune, în special în temeiul Convenției de la Berna și al Acordului TRIPS, documentele asupra cărora părți terțe dețin drepturi de proprietate intelectuală ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive. În cazul în care o parte terță a fost proprietarul inițial al unor drepturi de proprietate intelectuală asupra unui document deținut de biblioteci, inclusiv de biblioteci universitare, de muzee și de arhive și dacă durata protecției drepturilor respective nu a expirat, respectivul document ar trebui să fie considerat, în sensul prezentei directive, drept document asupra căruia părți terțe dețin drepturi de proprietate intelectuală.

(56)

Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere drepturilor, inclusiv drepturilor economice și morale, de care pot beneficia angajații organismelor din sectorul public, conform dreptului intern.

(57)

Mai mult, atunci când un document este pus la dispoziție în vederea reutilizării, organismul din sectorul public în cauză ar trebui să își păstreze dreptul de a exploata documentul respectiv.

(58)

Prezenta directivă nu aduce atingere Directivei 2014/24/UE.

(59)

Instrumentele care ajută potențialii reutilizatori să găsească documentele disponibile pentru reutilizare și condițiile de reutilizare pot facilita în mod considerabil utilizarea transfrontalieră a documentelor din sectorul public. Prin urmare, statele membre ar trebui să asigure instituirea unor măsuri practice care să îi ajute pe reutilizatori să găsească documentele disponibile în vederea reutilizării. Exemple de astfel de măsuri practice sunt listele de resurse, care ar trebui să fie de preferință accesibile online, care cuprind documentele principale (documente reutilizate pe scară largă sau care au potențialul de a fi reutilizate pe scară largă) și site-urile portal cu legături spre listele de resurse descentralizate. Statele membre ar trebui, de asemenea, să faciliteze disponibilitatea pe termen lung pentru reutilizarea informațiilor din sectorul public, în conformitate cu politicile de conservare aplicabile.

(60)

Comisia ar trebui să faciliteze cooperarea dintre statele membre și să sprijine proiectarea, testarea, implementarea și instalarea unor interfețe electronice interoperabile, care fac posibilă furnizarea de servicii publice mai eficiente și mai sigure.

(61)

Prezenta directivă nu aduce atingere Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului (19). Aceasta prevede condițiile în limitele cărora organismele din sectorul public își pot exercita drepturile de proprietate intelectuală pe piața internă a informației, atunci când autorizează reutilizarea documentelor. În cazurile în care organismele din sectorul public dețin dreptul prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 96/9/CE, acestea nu ar trebui să exercite dreptul respectiv pentru a împiedica reutilizarea sau pentru a restrânge reutilizarea documentelor existente dincolo de limitele prevăzute de prezenta directivă.

(62)

Comisia a sprijinit elaborarea unui raport online privind maturitatea datelor deschise, cuprinzând indicatori de performanță relevanți pentru reutilizarea informațiilor din sectorul public din toate statele membre. Printr-o actualizare periodică a acestui raport, se va contribui la schimbul de informații dintre statele membre și la disponibilitatea informațiilor în legătură cu politicile și practicile din întreaga Uniune.

(63)

Este necesar să se asigure faptul că statele membre monitorizează amploarea reutilizării informațiilor din sectorul public, condițiile în care aceasta este posibilă, precum și practicile în materie de căi de atac.

(64)

Comisia poate să asiste statele membre în punerea în aplicare a prezentei directive într-o manieră coerentă, prin elaborarea de orientări și actualizarea orientărilor existente, în special cu privire la licențele standard recomandate, la seturile de date și la taxarea reutilizării documentelor, după consultarea cu părțile interesate.

(65)

Unul din principalele obiective ale instituirii pieței interne îl constituie crearea unor condiții propice dezvoltării de servicii la nivelul întregii Uniuni. Bibliotecile, inclusiv bibliotecile universitare, muzeele și arhivele dețin un volum important de resurse valoroase de informații din sectorul public, mai ales de când proiectele de digitalizare au permis creșterea volumului de materiale digitale din domeniul public. Aceste colecții din patrimoniul cultural și metadatele aferente constituie o posibilă bază a produselor și serviciilor cu conținut digital și prezintă un potențial imens de reutilizare novatoare în sectoare precum educația și turismul. Alte tipuri de instituții de cultură, precum orchestrele, operele, baletele și teatrele, inclusiv arhivele care fac parte din aceste instituții, ar trebui excluse în continuare din domeniul de aplicare al prezentei directive, având în vedere particularitatea lor, proprie artei spectacolului, și faptul că aproape toate materialele acestora fac obiectul unor drepturi de proprietate intelectuală ale unor părți terțe.

(66)

Pentru a institui condiții care să sprijine reutilizarea documentelor asociată cu beneficii socioeconomice importante care au o valoare deosebit de ridicată pentru economie și societate, ar trebui prevăzută într-o anexă o listă de categorii tematice de seturi de date cu valoare ridicată. Cu titlu ilustrativ și fără a aduce atingere actelor de punere în aplicare care identifică seturile de date cu valoare ridicată cărora ar trebui să li se aplice cerințele specifice stabilite în prezenta directivă, luând în considerare orientările Comisiei privind licențele standard recomandate, seturile de date și taxarea reutilizării documentelor, categoriile tematice ar putea cuprinde, printre altele, codurile poștale, hărțile naționale și locale (domeniul geospațial), consumul de energie și imaginile prin satelit (domeniul Observarea Pământului și mediu), datele in situ provenite din instrumente și prognoze meteorologice (domeniul meteorologic), indicatorii demografici și economici (domeniul statistic), registrele comerțului și identificatorii înregistrării (domeniul Societăți și structura de proprietate a societăților), indicatoarele rutiere și căile navigabile interioare (domeniul Mobilitate).

(67)

În vederea modificării listei de categorii tematice de seturi de date cu valoare ridicată prin adăugarea de alte categorii tematice, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din TFUE ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește adăugarea de astfel de categorii tematice. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (20). În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(68)

O listă la nivelul Uniunii a seturilor de date cu un potențial deosebit de a genera beneficii socioeconomice împreună cu condițiile de reutilizare armonizate constituie un stimulent important al aplicațiilor și serviciilor transfrontaliere de date. În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a prezentei directive, ar trebui conferite competențe de executare Comisiei pentru a sprijini reutilizarea documentelor, asociată unor beneficii socioeconomice importante, prin adoptarea unei liste de seturi de date cu valoare ridicată specifice cărora să li se aplice cerințele specifice ale prezentei directive, împreună cu acordurile pentru măsurile practice pentru publicarea și reutilizarea lor. Prin urmare, respectivele cerințe specifice nu se vor aplica înainte de adoptarea de către Comisie a unor acte de punere în aplicare. Lista ar trebui să țină seama de legislația sectorială a Uniunii care reglementează publicarea seturilor de date, precum Directivele 2007/2/CE și 2010/40/UE, pentru a se asigura faptul că seturile de date sunt puse la dispoziție în temeiul standardelor și seturilor de metadate corespunzătoare. Lista ar trebui să se bazeze pe categoriile tematice prevăzute în prezenta directivă. În cadrul procesului de pregătire a listei, Comisia ar trebui să desfășoare consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți. În plus, atunci când se decide asupra includerii pe listă a datelor deținute de întreprinderi publice sau asupra punerii la dispoziție în mod gratuit a acestora, ar trebui să fie luate în considerare efectele asupra concurenței pe piețele relevante. Respectivele competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (21).

(69)

În scopul de a asigura impactul maxim al seturilor de date cu valoare ridicată și de a le facilita reutilizarea, acestea ar trebui puse la dispoziție în vederea reutilizării cu restricții juridice minime și gratuit. Acestea ar trebui, de asemenea, să fie publicate prin intermediul unor API. Totuși, acest lucru nu împiedică organismele din sectorul public să perceapă taxe pentru serviciile pe care le furnizează, în exercitarea atribuțiilor lor publice, în ceea ce privește seturile de date cu valoare ridicată, în special pentru serviciile care atestă autenticitatea sau acuratețea documentelor.

(70)

Întrucât obiectivele prezentei directive, și anume facilitarea creării de produse și servicii informaționale la nivelul întregii Uniuni pe baza documentelor din sectorul public pentru a asigura utilizarea transfrontalieră efectivă a documentelor din sectorul public, pe de o parte de către întreprinderile private, în special IMM-uri, pentru produsele și serviciile informaționale cu valoare adăugată, și pe de altă parte de către cetățeni, pentru a facilita libera circulație a informațiilor și comunicarea, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere domeniul de aplicare paneuropean al acțiunii propuse, acestea pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective.

(71)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de cartă, inclusiv dreptul la respectarea vieții private și de familie, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, dreptul la proprietate și integrarea persoanelor cu dizabilități. Nicio dispoziție din prezenta directivă nu ar trebui să facă obiectul unei interpretări sau puneri în aplicare care nu este conformă cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a Consiliului Europei.

(72)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în temeiul articolului 28 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (22) și a emis un aviz la 10 iulie 2018 (23).

(73)

Comisia ar trebui să efectueze o evaluare a prezentei directive. În temeiul Acordului interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare, această evaluare ar trebui să se bazeze pe cele cinci criterii ale eficienței, eficacității, relevanței, coerenței și valorii adăugate și ar trebui să stea la baza unor evaluări ale impactului opțiunilor privind viitoarele acțiuni.

(74)

Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenul de transpunere în dreptul intern a directivelor menționate în anexa II partea B,