(1)

În urma crizei financiare din perioada 2007-2008, Uniunea a pus în aplicare o reformă substanțială a cadrului de reglementare a serviciilor financiare, menită să consolideze reziliența instituțiilor sale financiare. Această reformă s-a bazat în mare măsură pe standardele de la nivel internațional convenite în 2010 de Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară (BCBS), cunoscute sub denumirea de cadrul Basel III. Printre numeroase alte măsuri, pachetul de reforme a inclus adoptarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (4) și a Directivei 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului (5), care au consolidat cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și firmele de investiții (instituțiile).

(2)

Reforma a consolidat stabilitatea sistemului financiar și reziliența acestuia la numeroase tipuri de șocuri și crize care ar putea apărea în viitor, însă nu a abordat toate problemele identificate. Un motiv important care a generat această situație a fost faptul că organismele internaționale de standardizare, cum ar fi BCBS și Consiliul pentru Stabilitate Financiară (FSB), nu își încheiaseră la momentul respectiv activitatea menită să ofere soluții convenite la nivel internațional pentru abordarea acestor probleme. Dat fiind că în prezent s-au finalizat activitățile legate de reforme suplimentare importante, ar trebui abordate problemele nesoluționate.

(3)

În comunicarea sa din 24 noiembrie 2015 intitulată „Către finalizarea Uniunii bancare”, Comisia a recunoscut necesitatea unor măsuri suplimentare de reducere a riscurilor și s-a angajat să prezinte o propunere legislativă care să se bazeze pe standardele convenite la nivel internațional. Necesitatea de a adopta noi măsuri legislative concrete în ceea ce privește reducerea riscurilor în sectorul financiar a fost recunoscută, de asemenea, de Consiliu în concluziile sale din 17 iunie 2016 și de Parlamentul European în rezoluția sa din 10 martie 2016 referitoare la uniunea bancară – raportul anual pe 2015 (6).

(4)

Măsurile de reducere a riscurilor ar trebui nu numai să consolideze reziliența sistemului bancar european și încrederea piețelor în acest sistem, ci și să ofere o bază pentru continuarea progreselor în vederea finalizării uniunii bancare. Aceste măsuri ar trebui analizate și în contextul provocărilor mai ample care afectează economia Uniunii, în special necesitatea de a promova creșterea economică și crearea de locuri de muncă într-o perioadă în care perspectivele economice sunt incerte. În acest context au fost lansate diverse inițiative de politică majore, cum ar fi Planul de investiții pentru Europa și uniunea piețelor de capital, pentru a consolida economia Uniunii. Prin urmare, este important ca toate măsurile de reducere a riscurilor să interacționeze bine cu aceste inițiative de politică, precum și cu reformele recente mai ample din sectorul financiar.

(5)

Dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie echivalente cu standardele convenite la nivel internațional și să asigure în continuare echivalența Directivei 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 575/2013 cu cadrul Basel III. Ajustările specifice care reflectă particularitățile Uniunii și considerentele de politică mai generale ar trebui să fie limitate în timp sau în ceea ce privește domeniul lor de aplicare, astfel încât să nu afecteze soliditatea generală a cadrului prudențial.

(6)

Măsurile existente de reducere a riscurilor și, în special, obligațiile de raportare și publicare ar trebui, de asemenea, îmbunătățite pentru a se asigura că pot fi aplicate într-un mod mai proporțional și că nu impun sarcini de conformitate excesive, în special pentru instituțiile mai mici și mai puțin complexe.

(7)

În scopul de a asigura simplificările specifice ale cerințelor în ceea ce privește aplicarea principiului proporționalității este necesară o definiție exactă a instituțiilor mici și cu un grad redus de complexitate. Simpla instituire a unui prag absolut uniform nu ține seama de specificul piețelor bancare naționale. Este necesar, de aceea, ca statele membre să își poată folosi discreția pentru a alinia pragul la circumstanțele naționale și a-l ajusta în sens descrescător, după caz. Deoarece dimensiunea unei instituții nu este în sine factorul determinant pentru profilul ei de risc, este, de asemenea, necesar să se aplice criterii calitative suplimentare pentru a se asigura că o instituție este considerată instituție mică și cu un grad redus de complexitate și că poate beneficia de norme mai proporționale numai atunci când instituția îndeplinește toate criteriile relevante.

(8)

Indicatorii efectului de levier contribuie la menținerea stabilității financiare întrucât acționează ca o barieră de protecție pentru cerințele de capital bazate pe risc și limitează crearea unui efect de levier excesiv în perioadele de creștere economică. BCBS a revizuit standardul internațional privind indicatorul efectului de levier pentru a preciza mai în detaliu anumite aspecte ale modului în care este conceput acest indicator. Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ar trebui aliniat la standardul revizuit, astfel încât să se asigure condiții de concurență echitabile la nivel internațional pentru instituțiile stabilite în Uniune, dar care își desfășoară activitatea în afara Uniunii, precum și faptul că indicatorul efectului de levier completează în continuare în mod eficace cerințele de fonduri proprii bazate pe risc. Prin urmare, ar trebui introdusă o cerință privind indicatorul efectului de levier care să vină în completarea sistemului actual de raportare și de publicare a indicatorului efectului de levier.

(9)

Pentru a nu limita în mod inutil împrumuturile acordate de instituții societăților și gospodăriilor private și pentru a preveni efectele negative nejustificate asupra lichidității pieței, cerința privind indicatorul efectului de levier ar trebui să fie stabilită la un nivel la care să acționeze ca o barieră de protecție credibilă împotriva riscului asociat folosirii excesive a efectului de levier, fără a crea obstacole în calea creșterii economice.

(10)

Autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană) (ABE), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (7), a concluzionat în raportul său din 3 august 2016 referitor la cerința privind indicatorul efectului de levier că un indicator al efectului de levier calibrat la 3 % din fondurile proprii de nivel 1 pentru orice tip de instituție de credit ar îndeplini o funcție de barieră de protecție credibilă. O cerință privind indicatorul efectului de levier de 3 % a fost, de asemenea, convenită la nivel internațional de către BCBS. Prin urmare, cerința privind indicatorul efectului de levier ar trebui calibrată la 3 %.

(11)

Cu toate acestea, o cerință privind indicatorul efectului de levier de 3 % ar afecta anumite modele de afaceri și linii de activitate mai mult decât altele. În special, împrumuturile publice oferite de băncile publice de dezvoltare și creditele la export care beneficiază de susținere oficială ar fi afectate în mod disproporționat. Prin urmare, indicatorul efectului de levier ar trebui ajustat pentru aceste tipuri de expuneri. Prin urmare, ar trebui formulate criterii clare care să contribuie la stabilirea mandatului public al unor astfel de instituții de credit și care să vizeze aspecte precum înființarea acestor instituții, tipurile de activități desfășurate, obiectivul lor, schemele de garantare din partea organismelor publice și limitele impuse activităților legate de atragerea de depozite. Forma și modalitatea de înființare ale unor astfel de instituții de credit ar trebui să rămână însă la latitudinea administrației centrale, a administrației regionale sau a autorității locale a statului membru și pot consta în crearea unei noi instituții de credit, achiziționarea sau preluarea, inclusiv prin intermediul concesiunilor și în contextul unei proceduri de rezoluție, a unei entități deja existente de către astfel de autorități publice.

(12)

Indicatorul efectului de levier ar trebui, de asemenea, să nu afecteze furnizarea de către instituții a unor servicii de compensare pentru clienți. Prin urmare, marjele inițiale pentru tranzacțiile cu instrumente financiare derivate compensate la nivel central pe care instituțiile le primesc de la clienții lor și le trimit mai departe contrapărților centrale (CPC-uri) ar trebui excluse din domeniul de aplicare al indicatorului de măsurare a expunerii totale.

(13)

În circumstanțe excepționale care justifică excluderea anumitor expuneri față de băncile centrale din calculul indicatorului efectului de levier și pentru a facilita punerea în aplicare a politicilor monetare, autoritățile competente ar trebui să poată exclude astfel de expuneri, cu titlu temporar, din domeniul de aplicare al indicatorului de măsurare a expunerii totale. În acest scop, acestea ar trebui să declare public, după consultarea cu banca centrală relevantă, că există astfel de circumstanțe excepționale. Cerința privind indicatorul efectului de levier ar trebui recalibrată proporțional pentru a compensa impactul excluderii. O astfel de recalibrare ar trebui să asigure excluderea posibilității ca sectoarele bancare relevante să fie afectate de riscuri la adresa stabilității financiare, precum și menținerea rezilienței oferite de indicatorul efectului de levier.

(14)

Este oportun să se aplice o cerință privind amortizorul pentru indicatorul efectului de levier pentru instituții identificate drept instituții de importanță sistemică globală (G-SII), în conformitate cu Directiva 2013/36/UE și cu standardul BCBS privind un amortizor pentru indicatorul efectului de levier pentru băncile de importanță sistemică globală (G-SIB), publicate în decembrie 2017. Amortizorul pentru indicatorul efectului de levier a fost calibrat de BCBS cu scopul specific de a atenua riscurile comparativ mai mari la adresa stabilității financiare prezentate de G-SIB și, în acest context, ar trebui să se aplice numai în cazul G-SII în această etapă. Cu toate acestea, ar trebui realizată o analiză mai aprofundată pentru a se stabili dacă ar fi oportun să se aplice cerința amortizorului pentru indicatorul efectului de levier în cazul altor instituții de importanță sistemică (O-SII), astfel cum sunt definite în Directiva 2013/36/UE, și, dacă da, în ce mod ar trebui adaptată calibrarea la caracteristicile specifice ale acestor instituții.

(15)

La 9 noiembrie 2015, FSB a publicat Lista termenelor și condițiilor privind capacitatea totală de absorbție a pierderilor (TLAC) (denumit în continuare „standardul TLAC”), care a fost aprobată de G20 cu ocazia summitului organizat în Turcia în noiembrie 2015. Conform standardului TLAC, G-SIB-urile trebuie să dețină suficiente pasive cu o capacitate de absorbție foarte ridicată a pierderilor (pasive care pot fi recapitalizate intern) pentru a asigura derularea rapidă și fără impedimente a absorbției pierderilor și a recapitalizării în cazul unei rezoluții. Standardul TLAC ar trebui să fie pus în aplicare în dreptul Uniunii.

(16)

Punerea în aplicare a standardului TLAC în dreptul Uniunii trebuie să țină seama de cerința minimă existentă privind fondurile proprii și pasivele eligibile (MREL), prevăzută în Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului (8). Având în vedere că standardul TLAC și MREL urmăresc același obiectiv, și anume garantarea faptului că instituțiile au o capacitate suficientă de absorbție a pierderilor, cele două cerințe ar trebui să fie elemente complementare ale unui cadru comun. Din punct de vedere operațional, nivelul minim armonizat al standardului TLAC ar trebui să fie introdus în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 prin intermediul unei noi cerințe privind fondurile proprii și pasivele eligibile, iar majorarea specifică instituțiilor care intră în categoria G-SII și cerința specifică instituțiilor care nu sunt G-SII ar trebui introduse prin modificări specifice ale Directivei 2014/59/UE și ale Regulamentului (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (9). Dispozițiile care introduc standardul TLAC în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ar trebui interpretate împreună cu dispozițiile introduse în Directiva 2014/59/UE și în Regulamentul (UE) nr. 806/2014, precum și cu Directiva 2013/36/UE.

(17)

În conformitate cu standardul TLAC care acoperă doar G-SIB, cerința minimă care impune deținerea de suficiente fonduri proprii și pasive cu o capacitate foarte ridicată de absorbție a pierderilor, care este introdusă în prezentul regulament, ar trebui să se aplice numai G-SII. Cu toate acestea, regulile privind pasivele eligibile introduse în prezentul regulament ar trebui să se aplice tuturor instituțiilor, în conformitate cu ajustările și cerințele complementare stabilite în Directiva 2014/59/UE.

(18)

În conformitate cu standardul TLAC, cerința privind fondurile proprii și pasivele eligibile ar trebui să se aplice entităților de rezoluție care sunt ele însele G-SII sau care fac parte dintr-un grup identificat drept G-SII. Cerința privind fondurile proprii și pasivele eligibile ar trebui să se aplice fie pe bază individuală, fie pe bază consolidată, în funcție de natura entităților de rezoluție, care pot fi instituții de sine stătătoare fără filiale sau întreprinderi-mamă.

(19)

Directiva 2014/59/UE permite utilizarea instrumentelor de rezoluție nu numai pentru instituții, ci și pentru societățile financiare holding și societățile financiare holding mixte. Prin urmare, societățile financiare holding-mamă și societățile financiare holding mixte-mamă ar trebui să aibă o capacitate suficientă de absorbție a pierderilor în același mod ca instituțiile-mamă.

(20)

Pentru a asigura eficacitatea cerinței privind fondurile proprii și pasivele eligibile, este esențial ca instrumentele deținute pentru îndeplinirea acestei cerințe să aibă o capacitate ridicată de absorbție a pierderilor. Nu dispun de această capacitate pasivele care sunt excluse din instrumentul de recapitalizare internă menționat în Directiva 2014/59/UE și nici alte pasive care, deși, în principiu, pot fi recapitalizate intern, ar putea crea dificultăți în cazul în care, în practică, ar face obiectul unei recapitalizări interne. Prin urmare, pasivele respective nu ar trebui considerate eligibile pentru cerința privind fondurile proprii și pasivele eligibile. Pe de altă parte, instrumentele de capital, precum și datoriile subordonate, au o capacitate mare de absorbție a pierderilor. De asemenea, potențialul de a absorbi pierderile al pasivelor de rang egal cu anumite pasive excluse ar trebui recunoscut până la un anumit punct, conform standardului TLAC.

(21)

Pentru a se evita dubla contabilizare a pasivelor în scopul cerinței privind fondurile proprii și pasivele eligibile, ar trebui introduse reguli pentru deducerea deținerilor de elemente de pasive eligibile care să reflecte abordarea corespunzătoare prevăzută deja în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 pentru deducerea instrumentelor de capital. Potrivit acestei abordări, deținerile de instrumente de pasive eligibile ar trebui deduse în primul rând din pasivele eligibile și, în măsura în care nu există suficiente pasive, instrumentele de pasive eligibile respective ar trebui deduse din instrumentele de fonduri proprii de nivel 2.

(22)

Standardul TLAC conține anumite criterii de eligibilitate pentru pasive care sunt mai stricte decât actualele criterii de eligibilitate pentru instrumentele de capital. Pentru a se asigura coerența, criteriile de eligibilitate pentru instrumentele de capital ar trebui aliniate în ceea ce privește neeligibilitatea instrumentelor emise prin entități cu scop special din 1 ianuarie 2022.

(23)

Este necesar să se prevadă un proces clar și transparent de aprobare pentru instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază, care să poată contribui la menținerea unui nivel ridicat de calitate a respectivelor instrumente. În acest scop, autoritățile competente ar trebui să fie răspunzătoare pentru aprobarea acestor instrumente înainte ca instituțiile să le poată clasifica drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază. Cu toate acestea, nu ar trebui să fie necesar ca autoritățile competente să solicite aprobarea prealabilă a instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază care sunt emise în temeiul documentelor juridice deja aprobate de autoritatea competentă și sunt reglementate în esență de aceleași dispoziții ca cele aplicabile instrumentelor de capital pentru care instituția a primit în prealabil de la autoritatea competentă aprobarea de a le clasifica drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază. În astfel de cazuri, în loc să solicite o aprobare prealabilă, instituțiile ar trebui să aibă posibilitatea de a notifica autorităților competente intenția lor de a emite asemenea instrumente. Ele ar trebui să facă acest lucru cu suficient timp înainte de clasificarea instrumentelor drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază pentru a le permite autorităților competente să analizeze instrumentele, dacă este necesar. Având în vedere rolul ABE de a spori convergența practicilor de supraveghere și a îmbunătăți calitatea instrumentelor de fonduri proprii, autoritățile competente ar trebui să consulte ABE înainte de a aproba orice tip nou de instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază.

(24)

Instrumentele de capital sunt eligibile ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar sau instrumente de fonduri proprii de nivel 2 numai în măsura în care respectă criteriile de eligibilitate corespunzătoare. Astfel de instrumente de capital pot consta în capital propriu sau pasive, inclusiv împrumuturi subordonate care îndeplinesc criteriile respective.

(25)

Instrumentele de capital sau părți ale instrumentelor de capital ar trebui să fie eligibile pentru a fi considerate instrumente de fonduri proprii numai în măsura în care sunt plătite integral. Atât timp cât există părți ale unui instrument care nu sunt plătite, părțile respective nu ar trebui să fie eligibile pentru a fi considerate instrumente de fonduri proprii.

(26)

Instrumentele de fonduri proprii și pasivele eligibile nu ar trebui să facă obiectul unor acorduri de compensare sau de compensare reciprocă care ar putea să le afecteze capacitatea de absorbție a pierderilor în cadrul procedurii de rezoluție. Aceasta nu ar trebui să însemne că dispozițiile contractuale care reglementează pasivele ar trebui să conțină o clauză care să prevadă în mod explicit faptul că instrumentul nu face obiectul unor drepturi de compensare sau de compensare reciprocă.

(27)

Având în vedere evoluția sectorului bancar într-un mediu cu un grad de digitalizare tot mai ridicat, programele informatice devin un tip de activ de o importanță crescândă. Programele informatice evaluate în mod prudent a căror valoare nu este semnificativ afectată de rezoluția, insolvența sau lichidarea unei instituții nu ar trebui să facă obiectul deducerii imobilizărilor necorporale din elementele de fonduri proprii de nivel 1 de bază. Această specificație este importantă, întrucât programele informatice sunt un concept larg, care acoperă numeroase tipuri diferite de active, dintre care nu toate își păstrează valoarea într-o situație de lichidare. În acest context, ar trebui luate în considerare diferențele în ceea ce privește evaluarea și amortizarea programelor informatice și vânzările realizate ale acestor active. În plus, ar trebui să se țină seama de evoluțiile internaționale și de diferențele în ceea ce privește tratamentul de reglementare al investițiilor în programe informatice, de normele prudențiale diferite care se aplică instituțiilor și întreprinderilor de asigurare și de diversitatea sectorului financiar din Uniune, inclusiv de entitățile nereglementate, cum ar fi societățile de tehnologie financiară.

(28)

Pentru a evita efectele în cascadă disproporționate, este necesar să se asigure păstrarea drepturilor obținute pentru instrumentele existente în raport cu anumite criterii de eligibilitate. Pentru pasivele emise înainte de 27 iunie 2019, ar trebui acordată o derogare de la anumite criterii de eligibilitate pentru instrumentele de fonduri proprii și pentru pasivele eligibile. Această clauză de păstrare a drepturilor obținute ar trebui să se aplice pasivelor luate în calcul, după caz, pentru partea subordonată a TLAC și partea subordonată a MREL, în temeiul Directivei 2014/59/UE, precum și pasivelor luate în calcul, după caz, pentru partea nesubordonată a TLAC și partea nesubordonată a MREL în temeiul Directivei 2014/59/UE. Pentru instrumentele de fonduri proprii, clauza de păstrare a drepturilor obținute ar trebui să înceteze la 28 iunie 2025.

(29)

Instrumentele de pasive eligibile, inclusiv cele care au o scadență reziduală mai mică de un an, pot fi răscumpărate numai după acordarea aprobării prealabile de către autoritatea de rezoluție. O astfel de aprobare prealabilă ar putea fi și o aprobare prealabilă generală, caz în care răscumpărarea ar trebui să aibă loc în limitele perioadei de timp și ale cuantumului prestabilit vizate de aprobarea prealabilă generală.

(30)

De la adoptarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013, standardul internațional privind tratamentul prudențial al expunerilor instituțiilor la CPC-uri a fost modificat pentru a îmbunătăți tratamentul aplicat expunerilor instituțiilor față de CPC-urile calificate (CPCC). Printre revizuirile semnificative ale acestui standard se numără utilizarea unei metode unice pentru determinarea cerinței de fonduri proprii pentru expunerile generate de contribuții la fondul de garantare, un plafon explicit pentru cerințele totale de fonduri proprii aplicate expunerilor față de CPCC-uri și o abordare mai sensibilă la risc pentru stabilirea valorii instrumentelor financiare derivate în calcularea resurselor ipotetice ale unui CPCC. În același timp, tratamentul expunerilor față de CPC-urile necalificate a rămas neschimbat. Având în vedere că standardele internaționale revizuite au introdus un tratament mai bine adaptat în contextul compensării centrale, dreptul Uniunii ar trebui să fie modificat pentru a include aceste standarde.

(31)

Pentru a garanta faptul că instituțiile își gestionează în mod adecvat expunerile sub formă de unități sau acțiuni deținute în organisme de plasament colectiv (OPC), regulile care stabilesc tratamentul aplicat expunerilor respective ar trebui să fie sensibile la riscuri și să promoveze transparența în ceea ce privește expunerile-suport ale OPC-urilor. Prin urmare, BCBS a adoptat un standard revizuit care stabilește o ierarhie clară a abordărilor utilizate pentru calcularea valorilor expunerilor ponderate la risc pentru expunerile respective. Această ierarhie reflectă gradul de transparență în ceea ce privește expunerile-suport. Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ar trebui aliniat la aceste reguli convenite la nivel internațional.

(32)

Pentru o instituție care oferă un angajament de valoare minimă în beneficiul final al clienților de retail pentru investiția într-o unitate sau acțiune într-un OPC, inclusiv ca parte a unui sistem de pensii private sponsorizat de guvern, nu este necesară nicio plată din partea instituției sau întreprinderii cuprinse în același domeniu de aplicare al consolidării prudențiale, cu excepția cazului în care valoarea acțiunilor sau unităților deținute de clienți în OPC scade sub cuantumul garantat într-unul sau mai multe momente specificate în contract. Prin urmare, în practică, probabilitatea ca angajamentul să fie executat este redusă. În cazul în care angajamentul pentru o valoare minimă al unei instituții este limitat la un procentaj din cuantumul investit inițial de client în acțiuni sau unități într-un OPC (angajament de valoare minimă cu sumă fixă) sau la un cuantum care depinde de performanța unor indicatori financiari sau indici ai pieței până la un moment dat, orice diferență pozitivă curentă între valoarea acțiunilor sau unităților deținute de client și valoarea actuală a cuantumului garantat la o anumită dată constituie un amortizor și reduce riscul ca instituția să fie nevoită să plătească cuantumul garantat. Toți acești factori justifică un factor de conversie redus.

(33)

Pentru calculul valorii expunerii pentru tranzacțiile cu instrumente derivate în cadrul riscului de credit al contrapărții, Regulamentul (UE) nr. 575/2013 oferă instituțiilor posibilitatea de a alege între trei abordări standardizate diferite: metoda standardizată (MS), metoda marcării la piață (MtMM – Mark-to-Market Method) și metoda expunerii inițiale (OEM – Original Exposure Method).

(34)

Aceste abordări standardizate nu recunosc însă în mod corespunzător capacitatea garanțiilor reale de a reduce riscurile în cadrul expunerilor. Calibrările acestor metode sunt depășite și nu reflectă nivelul ridicat de volatilitate observat în timpul crizei financiare. Nu sunt recunoscute în mod adecvat nici beneficiile compensării. Pentru a remedia aceste deficiențe, BCBS a decis să înlocuiască MS și MtMM cu o nouă abordare standardizată de calculare a valorii expunerii pentru expunerile la instrumente financiare derivate, așa-numita abordare standardizată pentru riscul de credit al contrapărții (SA-CCR). Având în vedere că standardele internaționale revizuite au introdus o nouă metodă standardizată mai bine adaptată în contextul compensării centrale, dreptul Uniunii ar trebui să fie modificat pentru a include aceste standarde.

(35)

SA-CCR este mai sensibilă la riscuri decât MS și MtMM și ar trebui, așadar, să ducă la cerințe de fonduri proprii care să reflecte mai bine riscurile legate de tranzacțiile cu instrumente financiare derivate ale instituțiilor. În același timp, pentru unele instituții care utilizează în prezent MtMM, SA-CCR s-ar putea dovedi a fi prea complexă și prea dificil de aplicat. Pentru instituțiile care întrunesc criterii de eligibilitate predeterminate și pentru instituțiile care fac parte dintr-un grup care întrunește criteriile respective pe bază consolidată, ar trebui introdusă o versiune simplificată a SA-CCR. Având în vedere că această versiune simplificată va fi mai puțin sensibilă la riscuri decât SA-CCR, această versiune simplificată ar trebui calibrată în mod corespunzător pentru a se asigura că nu subestimează valoarea expunerii pentru tranzacțiile cu instrumente financiare derivate.

(36)

Pentru instituțiile care au expuneri limitate la instrumente financiare derivate și care utilizează în prezent MtMM sau OEM, atât SA-CCR, cât și versiunea simplificată a SA-CCR ar putea fi prea complexe pentru a fi puse în aplicare. Prin urmare, OEM ar trebui menținută ca abordare alternativă pentru acele instituții care întrunesc criterii de eligibilitate predeterminate și pentru instituțiile care fac parte dintr-un grup care întrunește criteriile respective pe bază consolidată, dar ar trebui revizuită pentru a se elimina deficiențele majore.

(37)

Ar trebui introduse criterii clare care să ghideze instituțiile în ceea ce privește alegerea abordării dintre opțiunile permise. Aceste criterii ar trebui să se bazeze pe dimensiunea activităților cu instrumente financiare derivate desfășurate de o instituție, care indică gradul de sofisticare pe care ar trebui să îl respecte instituția pentru calcularea valorii expunerii.

(38)

În timpul crizei financiare, pierderile din portofoliul de tranzacționare suportate de unele instituții cu sediul în Uniune au fost substanțiale. Pentru unele dintre acestea, nivelul de capital obligatoriu s-a dovedit a fi insuficient pentru acoperirea pierderilor respective, ceea ce le-a determinat să solicite sprijin financiar public extraordinar. Pe baza acestor observații, BCBS a eliminat o serie de deficiențe ale tratamentului prudențial aplicat pozițiilor din portofoliul de tranzacționare, care constă în cerințele de fonduri proprii pentru riscul de piață.

(39)

În 2009, primul set de reforme a fost finalizat la nivel internațional și transpus în dreptul Uniunii prin Directiva 2010/76/UE a Parlamentului European și a Consiliului (10). Cu toate acestea, reforma din 2009 nu a abordat deficiențele structurale ale standardelor privind cerințele de fonduri proprii pentru riscul de piață. Lipsa de claritate în ceea ce privește linia de demarcație dintre portofoliul de tranzacționare și portofoliul bancar a creat posibilități de arbitraj de reglementare, iar lipsa sensibilității la risc a cerințelor de fonduri proprii pentru riscul de piață nu a permis reflectarea întregii game de riscuri la care sunt expuse instituțiile.

(40)

BCBS a lansat revizuirea fundamentală a portofoliului de tranzacționare (FRTB – fundamental review of the trading book) pentru a remedia deficiențele structurale ale standardelor privind cerințele de fonduri proprii pentru riscul de piață. Aceste lucrări au dus la publicarea, în ianuarie 2016, a unui cadru revizuit privind riscul de piață. În decembrie 2017, Grupul guvernatorilor băncilor centrale și al directorilor organismelor de supraveghere a convenit să prelungească termenul de punere în aplicare a cadrului revizuit privind riscul de piață, în scopul de a acorda instituțiilor timp suplimentar pentru a dezvolta infrastructura sistemică necesară, dar și pentru ca BCBS să abordeze anumite chestiuni specifice legate de cadrul menționat. Aceasta include o revizuire a calibrărilor abordării standardizate și ale celei bazate pe modele interne pentru a se asigura coerența cu așteptările inițiale ale BCBS. La finalizarea acestei revizuiri și înainte de efectuarea unei evaluări a impactului asupra instituțiilor din Uniune al revizuirilor în consecință ale cadrului FRTB, toate instituțiile care ar face obiectul cadrului FRTB în Uniune ar trebui să înceapă raportarea calculelor derivate din abordarea standardizată revizuită. În acest scop, în vederea operaționalizării depline a calculelor aferente acestor cerințe de raportare în conformitate cu evoluțiile la nivel internațional, competența de a adopta un act în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) ar trebui delegată Comisiei. Comisia ar trebui să adopte respectivul act delegat până la 31 decembrie 2019. Instituțiile ar trebui să înceapă raportarea acestui calcul cel târziu la un an de la adoptarea actului delegat respectiv. În plus, instituțiile care obțin aprobarea de a utiliza în scopul raportării abordarea revizuită bazată pe modele interne din cadrul FRTB ar trebui, de asemenea, să raporteze calculul conform abordării bazate pe modele interne la trei ani după operaționalizarea sa deplină.

(41)

Introducerea de cerințe de raportare aferente abordărilor FRTB ar trebui să fie considerată un prim pas în direcția punerii depline în aplicare a cadrului FRTB în Uniune. Luând în considerare revizuirile finale ale cadrului FRTB efectuate de BCBS, rezultatele evaluării impactului acestor revizuiri asupra instituțiilor din Uniune, precum și asupra abordărilor FRTB deja stabilite în prezentul regulament pentru cerințele de raportare, Comisia ar trebui să înainteze, după caz, o propunere legislativă Parlamentului European și Consiliului până la 30 iunie 2020 cu privire la modul în care cadrul FRTB ar trebui să fie pus în aplicare în Uniune în vederea stabilirii cerințelor de fonduri proprii pentru riscul de piață.

(42)

Un tratament proporțional pentru riscul de piață ar trebui aplicat și instituțiilor cu activități limitate în portofoliul de tranzacționare, ceea ce ar permite unui număr mai mare de instituții cu activități reduse în portofoliul de tranzacționare să aplice cadrul riscului de credit pentru pozițiile din portofoliul bancar, astfel cum se prevede în versiunea revizuită a derogării pentru portofoliile de tranzacționare de mici dimensiuni. Principiul proporționalității ar trebui, de asemenea, luat în considerare atunci când Comisia reevaluează modul în care instituțiile cu activități de dimensiuni medii în portofoliul de tranzacționare ar trebui să calculeze cerințele de fonduri proprii pentru riscul de piață. În special, calibrarea cerințelor de fonduri proprii pentru riscurile de piață pentru instituțiile cu activități de dimensiuni medii în portofoliul de tranzacționare ar trebui reexaminată în lumina evoluțiilor de la nivel internațional. Între timp, instituțiile cu activități de dimensiuni medii în portofoliul de tranzacționare, precum și instituțiile cu activități reduse în portofoliul de tranzacționare ar trebui să fie scutite de cerințele de raportare în temeiul FRTB.

(43)

Cadrul privind expunerile mari ar trebui consolidat pentru a îmbunătăți capacitatea instituțiilor de a absorbi pierderile și pentru o mai bună respectare a standardelor internaționale. În acest scop, ar trebui utilizat capital de mai bună calitate drept capital de bază pentru calcularea limitei expunerilor mari, iar expunerile la instrumentele financiare derivate de credit ar trebui calculate în conformitate cu SA-CCR. În plus, ar trebui scăzută limita expunerilor pe care G-SII le pot deține față de alte G-SII pentru a reduce riscurile sistemice asociate legăturilor dintre instituțiile mari și impactul pe care neîndeplinirea obligațiilor de plată ale contrapărții G-SII le-ar putea avea asupra stabilității financiare.

(44)

Indicatorul de acoperire a necesarului de lichiditate (LCR) asigură faptul că instituțiile vor putea face față unei presiuni puternice pe termen scurt, însă nu garantează faptul că instituțiile respective vor avea o structură de finanțare stabilă într-un orizont de timp mai lung. A apărut astfel necesitatea de a se elabora la nivelul Uniunii o cerință de finanțare stabilă detaliată și obligatorie, care ar trebui să fie respectată în permanență pentru a preveni neconcordanțele excesive de scadențe dintre active și pasive și dependența excesivă de finanțarea pe termen scurt de tip wholesale.

(45)

Prin urmare, în concordanță cu standardul BCBS privind finanțarea stabilă, ar trebui adoptate norme care să definească cerința de finanțare stabilă ca raportul dintre cuantumul finanțării stabile disponibile a instituției și cuantumul finanțării stabile necesare, într-un orizont de timp de un an. Această cerință obligatorie ar trebui denumită cerința privind indicatorul de finanțare stabilă netă (NSFR). Cuantumul finanțării stabile disponibile ar trebui calculat prin înmulțirea datoriilor și fondurilor proprii ale instituției cu factorii corespunzători care reflectă gradul de fiabilitate al acestora în orizontul de timp de un an al NSFR. Cuantumul finanțării stabile necesare ar trebui calculat prin înmulțirea activelor și expunerilor extrabilanțiere ale instituției cu factorii corespunzători care reflectă caracteristicile de lichiditate și scadențele reziduale ale acestora în orizontul de timp de un an al NSFR.

(46)

NSFR ar trebui exprimat ca procent și stabilit la un nivel minim de 100 %, ceea ce arată că o instituție deține suficientă finanțare stabilă pentru a-și îndeplini nevoile de finanțare pe parcursul unui orizont de un an, atât în condiții normale, cât și în condiții de criză. În cazul în care NSFR scade sub nivelul de 100 %, instituția ar trebui să respecte cerințele specifice prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 pentru restabilirea rapidă a NSFR la nivelul minim. Aplicarea unor măsuri de supraveghere în caz de nerespectare a cerinței privind NSFR nu ar trebui să fie automată. Autoritățile competente ar trebui, în schimb, să evalueze motivele pentru nerespectarea cerinței privind NSFR înainte de a defini eventualele măsuri de supraveghere.

(47)

În conformitate cu recomandările formulate de ABE în raportul din 15 decembrie 2015 privind cerințele de finanțare stabilă netă în temeiul articolului 510 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, regulile de calculare a NSFR ar trebui să fie strâns aliniate la standardele BCBS, inclusiv la evoluțiile acestor standarde în ceea ce privește tratamentul aplicat tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate. Cu toate acestea, necesitatea de a lua în considerare anumite particularități europene pentru a se asigura că cerința privind NSFR nu împiedică finanțarea economiei reale europene justifică adoptarea unor ajustări ale NSFR elaborat de BCBS pentru definirea cerinței privind NSFR la nivel european. Aceste ajustări datorate contextului european sunt recomandate de ABE și se referă, în principal, la tratamentele specifice pentru: modelele de tip pass-through, în general, și emisiunea de obligațiuni garantate, în special; activitățile de finanțare a comerțului; economiile reglementate centralizate; împrumuturile garantate pentru bunuri imobile locative; cooperativele de credit; CPC-urile și depozitarii centrali de titluri de valoare care nu efectuează transformări semnificative ale scadenței. Respectivele tratamente specifice propuse reflectă, în mare măsură, tratamentul preferențial acordat acestor activități în LCR european față de LCR elaborat de BCBS. Dat fiind că NSFR completează LCR, ar trebui să se asigure coerența între cei doi indicatori în ceea ce privește definiția și calibrarea acestora. Acest lucru este valabil, în special, pentru factorii finanțării stabile necesare care se aplică activelor lichide cu un nivel ridicat de calitate din cadrul LCR pentru calcularea NSFR, care ar trebui să reflecte definițiile și ajustările aplicabile în cadrul european privind LCR, indiferent de conformitatea cu cerințele generale și operaționale stabilite pentru calcularea LCR care nu sunt adecvate pentru orizontul de un an utilizat pentru calcularea NSFR.

(48)

Dincolo de particularitățile europene, tratamentul aplicat tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate în NSFR elaborat de BCBS ar putea avea un impact important asupra activităților cu instrumente financiare derivate ale instituțiilor și, prin urmare, asupra piețelor financiare europene și asupra accesului utilizatorilor finali la anumite operațiuni. Tranzacțiile cu instrumente financiare derivate și unele tranzacții interdependente, inclusiv activitățile de compensare, ar putea fi afectate în mod nejustificat și disproporționat de introducerea NSFR elaborat de BCBS fără ca acesta să fi făcut obiectul unor consultări publice și studii cantitative de impact aprofundate. Cerința suplimentară de a deține finanțare stabilă între 5 % și 20 % din datoriile brute din instrumente financiare derivate este considerată pe scară foarte largă drept o măsură aproximativă de acoperire a riscurilor de finanțare suplimentare legate de potențiala creștere a datoriilor din instrumente financiare derivate într-un orizont de timp de un an și face obiectul reexaminării la nivelul BCBS. Această cerință, introdusă la un nivel de 5 % în conformitate cu discreția acordată de către BCBS jurisdicțiilor de a reduce factorul finanțării stabile necesare pentru datoriile brute din instrumente financiare derivate, ar putea fi apoi modificată pentru a lua în considerare evoluțiile de la nivelul BCBS și pentru a evita posibile consecințe nedorite, cum ar fi împiedicarea bunei funcționări a piețelor financiare europene și a punerii la dispoziția instituțiilor și a utilizatorilor finali, inclusiv a societăților, a unor instrumente de acoperire a riscurilor pentru a asigura finanțarea acestora ca obiectiv al uniunii piețelor de capital.

(49)

Tratamentul asimetric aplicat de BCBS finanțării pe termen scurt, cum ar fi acordurile repo (finanțare stabilă nerecunoscută), și creditării pe termen scurt, cum ar fi tranzacțiile de reverse repo [finanțare stabilă necesară - 10 % dacă tranzacția este garantată cu active lichide cu un nivel ridicat de calitate (HQLA) de nivel 1, astfel cum sunt definite în LCR, și 15 % pentru alte tranzacții] cu clienți financiari vizează descurajarea numeroaselor legături de finanțare pe termen scurt dintre clienții financiari, deoarece legăturile de acest tip sunt o sursă de interconectare și îngreunează rezoluția unei instituții fără generarea unui risc de contagiune pentru restul sistemului financiar în caz de faliment. Cu toate acestea, calibrarea asimetriei este prudentă și ar putea afecta lichiditatea titlurilor de valoare utilizate de obicei drept garanții reale în tranzacțiile pe termen scurt, în special a obligațiunilor suverane, întrucât instituțiile vor reduce probabil volumul operațiunilor lor pe piețele repo. Acest lucru ar putea submina, de asemenea, activitățile de formare a pieței, întrucât piețele repo facilitează gestionarea stocurilor necesare, ceea ce contravine obiectivelor uniunii piețelor de capital. Pentru a prevedea un timp suficient pentru ca instituțiile să se adapteze progresiv la această calibrare prudentă, ar trebui introdusă o perioadă de tranziție în cursul căreia factorii finanțării stabile necesare ar urma să fie reduși temporar. Dimensiunea reducerii temporare a factorilor finanțării stabile necesare ar trebui să depindă de tipurile de tranzacții și de tipurile de garanții folosite în tranzacțiile respective.

(50)

Pe lângă recalibrarea temporară a factorului finanțării stabile necesare impus de BCBS care se aplică tranzacțiilor reverse repo pe termen scurt cu clienți financiari care sunt garantate cu obligațiuni suverane, s-au dovedit a fi necesare și alte ajustări pentru a se asigura că introducerea cerinței privind NSFR nu afectează lichiditatea piețelor obligațiunilor suverane. Factorul finanțării stabile necesare de 5 % impus de BCBS care se aplică HQLA de nivel 1, inclusiv obligațiunilor suverane, implică faptul că instituțiile ar trebui să dețină acest procent de finanțare negarantată pe termen lung disponibilă imediat, indiferent de intervalul de timp pentru care preconizează că vor deține aceste obligațiuni suverane. Acest lucru ar putea stimula și mai mult instituțiile să depună numerar la băncile centrale, mai degrabă decât să acționeze ca dealeri primari și să furnizeze lichidități pe piețele obligațiunilor suverane. În plus, acest factor nu este conform cu LCR care recunoaște lichiditatea deplină a acestor active, chiar și în perioade de criză gravă de lichiditate (ajustare de 0 %). Prin urmare, factorul finanțării stabile necesare pentru HQLA de nivel 1, astfel cum sunt definite în LCR la nivel european, excluzând obligațiunile garantate cu un nivel extrem de ridicat de calitate, ar trebui redus de la 5 % la 0 %.

(51)

În plus, toate HQLA de nivel 1, astfel cum sunt definite în LCR la nivel european, excluzând obligațiunile garantate cu un nivel extrem de ridicat de calitate, care sunt primite ca marje de variație în contracte derivate ar trebui să compenseze activele derivate, în timp ce în NSFR elaborat de BCBS, numai numerarul care respectă condițiile din cadrul privind efectul de levier este acceptat pentru compensarea activelor derivate. Această recunoaștere mai largă a activelor primite ca marje de variație va contribui la lichiditatea piețelor obligațiunilor suverane, va evita penalizarea utilizatorilor finali care dețin volume mari de obligațiuni suverane, dar puțin numerar (cum ar fi fondurile de pensii) și va preveni crearea de presiuni suplimentare asupra cererii de numerar pe piețele repo.

(52)

Cerința privind NSFR ar trebui să se aplice instituțiilor atât pe bază individuală, cât și pe bază consolidată, cu excepția cazului în care autoritățile competente acordă o derogare de la aplicarea cerinței privind NSFR pe bază individuală. În cazul în care nu s-a acordat o derogare de la aplicarea cerinței privind NSFR pe bază individuală, pentru tranzacțiile dintre două instituții care aparțin aceluiași grup sau aceluiași sistem instituțional de protecție ar trebui, în principiu, să se aplice factori simetrici de finanțare stabilă disponibilă și necesară, astfel încât să se evite o pierdere de finanțare în cadrul pieței interne și să nu se împiedice gestionarea eficace a lichidității în grupurile europene în care lichiditățile sunt gestionate la nivel central. Astfel de tratamente preferențiale simetrice ar trebui să fie acordate numai tranzacțiilor intragrup pentru care există toate măsurile de protecție necesare, pe baza unor criterii suplimentare pentru tranzacțiile transfrontaliere, și numai cu aprobarea prealabilă a autorităților competente implicate, deoarece nu se poate presupune că instituțiile care întâmpină dificultăți în a-și onora obligațiile de plată vor primi întotdeauna sprijin financiar din partea altor întreprinderi care aparțin aceluiași grup sau aceluiași sistem instituțional de protecție.

(53)

Ar trebui să se prevadă posibilitatea ca instituțiile mici și cu un grad redus de complexitate să utilizeze o versiune simplificată a cerinței privind NSFR. O versiune simplificată, mai puțin detaliată a NSFR ar trebui să presupună colectarea unui număr limitat de puncte de date, reducând astfel complexitatea calculelor pentru instituțiile mici și cu un grad redus de complexitate în conformitate cu principiul proporționalității și asigurând, în același timp, faptul că instituțiile respective mențin, totuși, un factor suficient de finanțare stabilă, printr-o calibrare care ar trebui să fie cel puțin la fel de prudentă ca în cazul aplicării versiunii complete a cerinței privind NSFR. Cu toate acestea, autoritățile competente ar trebui să poată impune instituțiilor mici și cu un grad redus de complexitate să aplice versiunea completă a cerinței privind NSFR în locul versiunii simplificate.

(54)

Consolidarea filialelor din țări terțe ar trebui să țină seama în mod corespunzător de cerințele de finanțare stabilă aplicabile în aceste țări. În consecință, normele de consolidare din Uniune nu ar trebui să introducă pentru finanțarea stabilă disponibilă și pentru cea necesară în filialele din țări terțe un tratament mai favorabil decât cel care este prevăzut în temeiul legislației naționale din țările terțe respective.

(55)

Instituțiile ar trebui să aibă obligația de a raporta autorităților lor competente, în moneda de raportare, NSFR detaliat obligatoriu pentru toate elementele și separat pentru elementele denominate în fiecare monedă semnificativă, pentru a se asigura o monitorizare adecvată a eventualelor neconcordanțe de monede. Cerința privind NSFR nu ar trebui să impună instituțiilor nicio cerință de dublă raportare și nici cerințe de raportare care nu sunt conforme cu normele în vigoare, iar instituțiilor ar trebui să li se acorde suficient timp pentru a se pregăti în vederea intrării în vigoare a noilor cerințe de raportare.

(56)

Având în vedere că furnizarea de informații pertinente și comparabile către piață cu privire la indicatorii comuni de risc cheie ai instituțiilor reprezintă un principiu fundamental al unui sistem bancar solid, este esențial să se reducă asimetria informațiilor cât mai mult posibil și să se faciliteze compararea profilurilor de risc ale instituțiilor de credit în cadrul aceleiași jurisdicții și între jurisdicții diferite. BCBS a publicat, în ianuarie 2015, standardele revizuite privind publicarea informațiilor din cadrul pilonului 3 pentru a îmbunătăți comparabilitatea, calitatea și coerența informațiilor de reglementare publicate de instituții către piață. Prin urmare, este oportun să se modifice actualele cerințe privind publicarea informaților pentru a pune în aplicare aceste noi standarde internaționale.

(57)

Respondenții la cererea de contribuții organizată de Comisie referitor la cadrul de reglementare al UE pentru serviciile financiare au considerat că actualele cerințe de publicare a informațiilor sunt disproporționate și împovărătoare pentru instituțiile mai mici. Fără a aduce atingere alinierii mai strânse a publicării de informații la standardele internaționale, instituțiile mici și cu un grad redus de complexitate ar trebui să aibă obligația de a publica informații mai puțin detaliate și mai puțin frecvent decât instituțiile mai mari, ceea ce ar reduce sarcina administrativă la care sunt supuse.

(58)

Ar trebui aduse unele clarificări în ceea ce privește publicarea informațiilor privind remunerarea. Cerințele de publicare privind remunerarea, astfel cum sunt stabilite în prezentul regulament, ar trebui să fie compatibile cu obiectivele normelor privind remunerarea, și anume să stabilească și să mențină, pentru categoriile de personal ale căror activități profesionale au un impact important asupra profilului de risc al instituțiilor, politici și practici de remunerare care să fie coerente cu o gestiune eficientă a riscurilor. Mai mult, instituțiile care beneficiază de o derogare de la anumite norme privind remunerarea ar trebui să aibă obligația de a publica informații privind o astfel de derogare.

(59)

Întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile) reprezintă unul dintre pilonii economiei Uniunii, întrucât joacă un rol fundamental în asigurarea creșterii economice și crearea de locuri de muncă. Dat fiind că IMM-urile prezintă riscuri sistematice mai reduse în comparație cu societățile mai mari, cerințele de capital pentru expunerile față de IMM-uri ar trebui să fie mai reduse decât cele pentru societățile de mari dimensiuni pentru a se asigura finanțarea bancară optimă a IMM-urilor. În prezent, expunerile față de IMM-uri în valoare de până la 1,5 milioane EUR fac obiectul unei reduceri cu 23,81 % a valorii expunerii ponderate la risc. Având în vedere că pragul de 1,5 milioane EUR aplicat unei expuneri față de un IMM nu indică o schimbare a gradului de risc al IMM-ului, reducerea cerințelor de capital ar trebui extinsă la expunerile față de IMM-uri de până la 2,5 milioane EUR, iar partea unei expuneri față de un IMM care depășește pragul de 2,5 milioane EUR ar trebui să facă obiectul unei reduceri cu 15 % a cerințelor de capital.

(60)

Investițiile în infrastructură sunt esențiale pentru consolidarea competitivității Europei și pentru stimularea creării de locuri de muncă. Redresarea și creșterea viitoare a economiei Uniunii depind în mare măsură de disponibilitatea capitalului pentru investiții strategice de importanță europeană în infrastructură, în special în rețelele de bandă largă și de energie, precum și în infrastructura de transport, inclusiv cea pentru electromobilitate, mai ales în centrele industriale; în educație, cercetare și inovare; în energia din surse regenerabile și în eficiența energetică. Planul de investiții pentru Europa urmărește să promoveze finanțări suplimentare pentru proiectele de infrastructură viabile, printre altele, prin mobilizarea unor surse suplimentare de finanțare privată. Pentru mai mulți investitori potențiali, principala preocupare o reprezintă lipsa percepută de proiecte viabile și capacitatea limitată de a evalua riscurile în mod corespunzător din cauza complexității intrinseci a acestora.

(61)

Pentru a încuraja investițiile private și publice în proiecte de infrastructură, este esențial să se stabilească un mediu de reglementare care să fie în măsură să promoveze proiectele de infrastructură de înaltă calitate și să reducă riscurile pentru investitori. În special, ar trebui reduse cerințele de fonduri proprii pentru expunerile la proiecte de infrastructură, cu condiția ca acestea să respecte o serie de criterii care să le poată reduce profilul de risc și să le îmbunătățească previzibilitatea fluxurilor de numerar. Comisia ar trebui să revizuiască dispoziția privind proiectele de infrastructură de înaltă calitate pentru a evalua: impactul acesteia asupra volumului investițiilor în infrastructură realizate de instituții și calitatea investițiilor din perspectiva obiectivelor Uniunii de a evolua către o economie circulară, cu emisii scăzute de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările climatice, precum și caracterul adecvat al acesteia din punct de vedere prudențial. Comisia ar trebui să analizeze, de asemenea, dacă domeniul de aplicare al acestor dispoziții ar trebui extins la investițiile în infrastructură realizate de societăți.

(62)

Conform recomandărilor ABE, ale Autorității europene de supraveghere (Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe - ESMA), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1095/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (11) și ale Băncii Centrale Europene, CPC-urilor, având în vedere modelul lor distinct de afaceri, ar trebui să li se aplice o derogare de la cerința privind indicatorul efectului de levier, deoarece ele sunt obligate să obțină o licență bancară doar pentru a obține accesul la facilități overnight ale băncilor centrale și a-și îndeplini rolul ca mijloc esențial pentru atingerea unor obiective politice și de reglementare importante în sectorul financiar.

(63)

Mai mult, expunerile depozitarilor centrali de titluri de valoare autorizați ca instituții de credit și expunerile instituțiilor de credit desemnate în conformitate cu articolul 54 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (12), cum ar fi soldurile de numerar rezultate din furnizarea de conturi de numerar participanților la un sistem de decontare a titlurilor de valoare și titularilor de conturi de titluri de valoare și acceptarea depozitelor acestora, ar trebui excluse de la aplicarea indicatorului de măsurare a expunerii totale, întrucât acestea nu creează un risc asociat folosirii excesive a efectului de levier, deoarece soldurile de numerar respective sunt folosite exclusiv în scopul decontării tranzacțiilor din sistemele de decontare a titlurilor de valoare.

(64)

Având în vedere că orientările privind fondurile proprii suplimentare menționate în Directiva 2013/36/UE reprezintă un obiectiv de capital care reflectă așteptările în materie de supraveghere, acestea nu ar trebui să facă obiectul nici al obligației, nici al interdicției de publicare impuse de autoritățile competente în temeiul Regulamentului (UE) nr. 575/2013 sau al Directivei respective.

(65)

Pentru a se asigura o definire adecvată a anumitor dispoziții tehnice specifice ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013 și pentru a se lua în considerare eventualele evoluții ale standardelor la nivel internațional, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din TFUE ar trebui delegată Comisiei: în ceea ce privește modificarea listei de produse sau servicii ale căror active și pasive pot fi considerate interdependente; în ceea ce privește modificarea listei băncilor multilaterale de dezvoltare; în ceea ce privește modificarea cerințelor de raportare a riscului de piață; și în ceea ce privește precizarea unor cerințe de lichiditate suplimentare. Înainte de adoptarea actelor respective, este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (13). În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(66)

Standardele tehnice ar trebui să asigure armonizarea consecventă a cerințelor prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Ca organism care dispune de o expertiză foarte specializată, ABE ar trebui să primească mandatul de a elabora proiecte de standarde tehnice de reglementare care nu implică opțiuni de politică, în vederea înaintării acestora către Comisie. Ar trebui să fie elaborate standarde tehnice de reglementare în domeniile consolidării prudențiale, al fondurilor proprii, al TLAC, al tratamentului expunerilor garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile, al investiției de capital în fonduri, al calculului pierderilor în caz de nerambursare în temeiul abordării bazate pe modele interne de rating pentru riscul de credit, al riscului de piață, al expunerilor mari și al lichidității. Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte respectivele standarde tehnice de reglementare prin intermediul unor acte delegate, în temeiul articolului 290 din TFUE și în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010. Comisia și ABE ar trebui să se asigure că standardele și cerințele respective pot fi aplicate de către toate instituțiile vizate într-o manieră proporțională cu natura, amploarea și complexitatea instituțiilor respective și a activităților acestora.

(67)

Pentru a facilita comparabilitatea informațiilor publicate, ar trebui să i se confere ABE mandatul de a elabora proiecte de standarde tehnice de punere în aplicare care să stabilească modele de publicare standardizate acoperind toate cerințele semnificative în materie de publicare a informațiilor prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013. La elaborarea acestor standarde, ABE ar trebui să ia în considerare dimensiunea și complexitatea instituțiilor, precum și natura și nivelul de risc al activităților lor. ABE ar trebui să raporteze situațiile în care proporționalitatea pachetului de raportare în scopuri de supraveghere la nivelul Uniunii ar putea fi îmbunătățită în ceea ce privește domeniul de aplicare, nivelul de detaliu sau frecvența și să formuleze cel puțin recomandări concrete de reducere a costurilor medii de asigurare a conformității pentru instituțiile mici cu 20 % sau mai mult, la modul ideal, și cu cel puțin 10 %, printr-o simplificare corespunzătoare a cerințelor. Ar trebui să i se confere ABE mandatul de a elabora proiecte de standarde tehnice de punere în aplicare care să însoțească raportul respectiv. Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte respectivele standarde tehnice de punere în aplicare prin intermediul unor acte de punere în aplicare, în temeiul articolului 291 din TFUE și în conformitate cu articolul 15 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

(68)

Pentru a facilita respectarea de către instituții a normelor prevăzute în prezentul regulament și în Directiva 2013/36/UE, precum și a standardelor tehnice de reglementare, a standardelor tehnice de punere în aplicare, a ghidurilor și a modelelor adoptate pentru punerea în aplicare a acestor norme, ABE ar trebui să dezvolte un instrument informatic care să ghideze instituțiile în vederea identificării dispozițiilor, standardelor, ghidurilor și modelelor relevante în funcție de dimensiunea lor și de modelul lor de afaceri.

(69)

În plus față de raportul privind posibilele reduceri ale costurilor, până la 28 iunie 2020, ABE ar trebui – în colaborare cu toate autoritățile relevante, și anume acele autorități care sunt responsabile de supravegherea prudențială, de schemele de rezoluție și de garantare a depozitelor și, în special, cu Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) – să elaboreze un raport de fezabilitate privind dezvoltarea unui sistem coerent și integrat de colectare a datelor statistice, a datelor de rezoluție și a datelor prudențiale. Ținând seama de activitatea anterioară a SEBC privind colectarea integrată a datelor, raportul respectiv ar trebui să furnizeze o analiză cost-beneficiu în ceea ce privește crearea unui punct central de colectare a datelor pentru un sistem integrat de raportare a datelor în ceea ce privește datele statistice și de reglementare pentru toate instituțiile situate în Uniune. Un astfel de sistem ar trebui, printre altele, să utilizeze definiții și standarde consecvente pentru datele care urmează să fie colectate și să garanteze un schimb de informații fiabil și permanent între autoritățile competente, asigurând astfel confidențialitatea strictă a datelor colectate, o autentificare și o gestionare solide a drepturilor de acces la sistem, precum și securitatea cibernetică. Prin centralizarea și armonizarea peisajului european al raportării în acest fel, se urmărește obiectivul de a se preveni solicitarea repetată a unor date similare sau identice de către autorități diferite, reducându-se astfel în mod semnificativ eforturile administrative sau financiare, atât pentru autoritățile competente, cât și pentru instituții. Comisia, după caz și ținând seama de raportul de fezabilitate al ABE, ar trebui să transmită o propunere legislativă Parlamentului European și Consiliului.

(70)

Autoritățile competente sau desemnate relevante ar trebui să vizeze evitarea oricărei forme de redundanță sau inconsecvență în utilizarea competențelor macroprudențiale prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și în Directiva 2013/36/UE. În special, autoritățile competente sau desemnate relevante ar trebui să evalueze în mod corespunzător dacă măsurile pe care le adoptă în temeiul articolului 124, 164 sau 458 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 sunt redundante sau lipsite de coerență în raport cu alte măsuri existente sau viitoare în temeiul articolului 133 din Directiva 2013/36/UE.

(71)

Având în vedere modificările tratamentului aplicat expunerilor la CPCC-uri, în special ale tratamentului aplicat contribuțiilor instituțiilor la fondurile de garantare ale CPCC-urilor, prevăzute în prezentul regulament, ar trebui modificate în consecință dispozițiile relevante ale Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (14) care au fost introduse în regulamentul menționat prin Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și care prezintă calcularea capitalului ipotetic al CPC-urilor, care este apoi utilizat de instituții pentru a-și calcula cerințele de fonduri proprii.

(72)

Întrucât obiectivele prezentului regulament, și anume întărirea și rafinarea actelor juridice ale Uniunii deja existente care asigură cerințe prudențiale uniforme care se aplică instituțiilor in Uniune nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre dar, având în vedere amploarea sau efectele acțiunii, acestea pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective.

(73)

Pentru a permite cedarea ordonată a societăților holding de asigurare care nu sunt supuse supravegherii suplimentare, ar trebui aplicată o versiune modificată a dispozițiilor tranzitorii în legătură cu exceptarea de la deducerea participațiilor de capital în societăți de asigurare, cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2019.

(74)

Prin urmare, Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ar trebui modificat în consecință,

1.

Articolele 1 și 2 se înlocuiesc cu următorul text:

(*1)  Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO L 173, 12.6.2014, p. 190)."

(*2)  Regulamentul (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2014 de stabilire a unor norme uniforme și a unei proceduri uniforme de rezoluție a instituțiilor de credit și a anumitor firme de investiții în cadrul unui mecanism unic de rezoluție și al unui fond unic de rezoluție și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO L 225, 30.7.2014, p. 1)."

(*3)  Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO L 287, 29.10.2013, p. 63).”;"

2.

Articolul 4 se modifică după cum urmează:

3.

Articolul 6 se modifică după cum urmează:

4.

Articolul 8 se modifică după cum urmează:

5.

La articolul 10 alineatul (1), partea introductivă din primul paragraf se înlocuiește cu următorul text:

6.

Articolul 11 se modifică după cum urmează:

7.

Articolul 12 se elimină;

8.

Se introduce următorul articol:

9.

Articolele 13 și 14 se înlocuiesc cu următorul text:

10.

La articolul 15 alineatul (1), partea introductivă de la primul paragraf se înlocuiește cu următorul text:

11.

Articolul 16 se înlocuiește cu următorul text:

12.

Articolul 18 se înlocuiește cu următorul text:

13.

Articolul 22 se înlocuiește cu următorul text:

14.

Titlul părții a doua se înlocuiește cu următorul titlu:

„ FONDURI PROPRII ȘI PASIVE ELIGIBILE ”;

15.

La articolul 26, alineatul (3) se înlocuiește cu următorul text:

16.

Articolul 28 se modifică după cum urmează:

17.

La articolul 33 alineatul (1), litera (c) se înlocuiește cu următorul text:

18.

Articolul 36 se modifică după cum urmează:

19.

La articolul 37, se adaugă următoarea literă:

20.

La articolul 39 alineatul (2) primul paragraf, partea introductivă se înlocuiește cu următorul text:

„Creanțele privind impozitul amânat care nu se bazează pe profitabilitatea viitoare se limitează la creanțele privind impozitul amânat care au fost create înainte de 23 noiembrie 2016 și care rezultă din diferențe temporare, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:”;

21.

La articolul 45, litera (a) punctul (i) se înlocuiește cu următorul text:

22.

Articolul 49 se modifică după cum urmează:

23.

Articolul 52 alineatul (1) se modifică după cum urmează:

24.

La articolul 54 alineatul (1), se adaugă următoarea literă:

25.

La articolul 59, litera (a) punctul (i) se înlocuiește cu următorul text:

26.

La articolul 62, litera (a) se înlocuiește cu următorul text:

27.

Articolul 63 se modifică după cum urmează:

28.

Articolul 64 se înlocuiește cu următorul text:

29.

La articolul 66, se adaugă următoarea literă:

30.

La articolul 69, litera (a) punctul (i) se înlocuiește cu următorul text:

31.

După articolul 72 se introduce următorul capitol:

„ CAPITOLUL 5a

Pasive eligibile

Secțiunea 1

Elemente și instrumente de pasive eligibile

Articolul 72a

Elemente de pasive eligibile

(1)   Elementele de pasive eligibile, cu excepția cazului în care aparțin uneia dintre categoriile de pasive excluse prevăzute la alineatul (2) de la prezentul articol și în măsura specificată la articolul 72c, constau în:

(a)	instrumente de pasive eligibile în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 72b, în măsura în care nu pot fi considerate elemente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, elemente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar sau elemente de fonduri proprii de nivel 2;

(b)	instrumente de fonduri proprii de nivel 2 cu o scadență reziduală de cel puțin un an, în măsura în care nu pot fi considerate elemente de fonduri proprii de nivel 2 în conformitate cu articolul 64.

(2)   Următoarele pasive sunt excluse din elementele de pasive eligibile:

(a)	depozitele acoperite;

(b)	depozitele la vedere și depozitele pe termen scurt cu o scadență inițială mai mică de un an;

(c)	partea din depozitele eligibile ale persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor și ale întreprinderilor mici și mijlocii care depășește nivelul de acoperire menționat la articolul 6 din Directiva 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului (*11);

(d)	depozitele care ar fi depozite eligibile ale persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor și ale întreprinderilor mici și mijlocii dacă nu au fost constituite prin intermediul sucursalelor situate în afara Uniunii ale instituțiilor stabilite în Uniune;

(e)

datoriile garantate, inclusiv obligațiunile garantate și pasivele sub formă de instrumente financiare utilizate în scopul acoperirii riscurilor, care constituie o parte integrantă a portofoliului de acoperire și care, în temeiul dreptului intern, sunt garantate în mod asemănător cu obligațiunile garantate, cu condiția ca toate activele garantate asociate unui portofoliu de acoperire a obligațiunilor garantate să rămână neafectate, separate și cu fonduri suficiente și excluzând orice parte a unei datorii garantate sau a unei datorii acoperite prin garanții reale care depășește valoarea activelor, a gajului, a dreptului de retenție sau a garanției reale care o acoperă;

(f)

orice datorie care rezultă din deținerea de active ale clienților sau de bani ai clienților, inclusiv active ale clienților sau bani ai clienților deținuți în numele organismelor de plasament colectiv, cu condiția ca un astfel de client să fie protejat în temeiul legislației aplicabile în materie de insolvență;

(g)

orice datorie care rezultă din existența unei relații fiduciare între entitatea de rezoluție sau oricare dintre filialele acesteia (în calitate de fiduciar) și o altă persoană (în calitate de beneficiar), cu condiția ca respectivul beneficiar să fie protejat în temeiul legislației aplicabile în materie de insolvență sau în materie civilă;

(h)	datoriile față de instituții, excluzând datoriile față de entitățile care fac parte din același grup, cu o scadență inițială mai mică de șapte zile;

(i)

datoriile cu o scadență reziduală mai mică de șapte zile, față de: (i) sisteme sau operatori de sisteme desemnați în conformitate cu Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului (*12); (ii) participanți la un anumit sistem, desemnați în conformitate cu Directiva 98/26/CE, și datorii care rezultă din participarea la un astfel de sistem; sau (iii) CPC-uri din țări terțe, recunoscute în conformitate cu articolul 25 din Regulamentul (UE) nr. 648/2012;

(j)

o datorie față de: (i) un angajat, în ceea ce privește salariile, beneficiile de tipul pensiilor sau alte forme de remunerație fixă acumulate, cu excepția componentei variabile a remunerației care nu este reglementată printr-un contract colectiv de muncă și cu excepția componentei variabile a remunerației personalului cu competențe pentru asumarea de riscuri substanțiale, astfel cum este menționat la articolul 92 alineatul (2) din Directiva 2013/36/UE; (ii) un creditor comercial, atunci când datoria rezultă din furnizarea către instituție sau către întreprinderea-mamă de mărfuri sau servicii care sunt cruciale pentru desfășurarea zilnică a activităților instituției sau ale întreprinderii-mamă, inclusiv servicii informatice, servicii de utilități, precum și închirierea, întreținerea și reparațiile spațiilor de lucru; (iii) autorități fiscale și de asigurări sociale, cu condiția ca datoriile respective să fie considerate creanțe privilegiate în baza legislației aplicabile; (iv) scheme de garantare a depozitelor, atunci când datoria rezultă din contribuțiile datorate în conformitate cu Directiva 2014/49/UE;

(k)	datorii care provin din instrumente financiare derivate;

(l)	datorii care provin din instrumente de datorie cu instrumente financiare derivate încorporate.

În sensul primului paragraf litera (l), instrumentele de datorie conținând opțiuni de răscumpărare anticipată care se exercită la discreția emitentului sau a deținătorului, precum și instrumentele de datorie cu dobânzi variabile derivate dintr-o rată de referință utilizată la scară largă, cum ar fi Euribor sau Libor, nu sunt considerate doar pe baza acestor caracteristici ca fiind instrumente de datorie cu instrumente financiare derivate încorporate.

Articolul 72b

Instrumente de pasive eligibile

(1)   Datoriile sunt considerate instrumente de pasive eligibile dacă respectă condițiile prevăzute la prezentul articol și numai în măsura în care se specifică la prezentul articol.

(2)   Datoriile sunt considerate instrumente de pasive eligibile dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)	datoriile sunt emise direct sau, după caz, obținute direct de o instituție și sunt plătite integral;

(b)

datoriile nu sunt deținute: (i) de către instituție sau de către o entitate inclusă în același grup de rezoluție; (ii) de către o întreprindere în care instituția deține o participație directă sau indirectă ce constă în deținerea, directă sau prin control, a cel puțin 20 % din drepturile de vot sau din capitalul întreprinderii respective;

(c)	achiziționarea dreptului de proprietate asupra datoriilor nu este finanțată în mod direct sau indirect de entitatea de rezoluție;

(d)

creanța asupra principalului datoriilor, în temeiul dispozițiilor care reglementează instrumentele, este în întregime subordonată creanțelor care decurg din pasivele excluse menționate la articolul 72a alineatul (2); această cerință de subordonare este considerată a fi îndeplinită în oricare dintre următoarele situații: (i) în dispozițiile contractuale care reglementează datoriile se precizează că, în eventualitatea unor proceduri obișnuite de insolvență, astfel cum sunt definite la articolul 2 alineatul (1) punctul 47 din Directiva 2014/59/UE, creanța asupra principalului instrumentelor este de rang inferior creanțelor provenite din oricare dintre pasivele excluse menționate la articolul 72a alineatul (2) din prezentul regulament; (ii) în legislația aplicabilă se precizează că, în eventualitatea unor proceduri obișnuite de insolvență, astfel cum sunt definite la articolul 2 alineatul (1) punctul 47 din Directiva 2014/59/UE, creanța asupra principalului instrumentelor este de rang inferior creanțelor provenite din oricare dintre pasivele excluse menționate la articolul 72a alineatul (2) din prezentul regulament; (iii) instrumentele sunt emise de o entitate de rezoluție în al cărei bilanț nu figurează pasive excluse, astfel cum sunt menționate la articolul 72a alineatul (2) din prezentul regulament, care sunt de rang egal sau inferior instrumentelor de pasive eligibile;

(e)

datoriile nu sunt garantate și nici nu fac obiectul unei garanții sau al unui alt acord care sporește rangul de prioritate la plată al creanței, de niciuna dintre următoarele: (i) instituția sau filialele sale; (ii) întreprinderea-mamă a instituției sau filialele sale; (iii) orice întreprindere care are legături strânse cu entitățile menționate la punctele (i) și (ii);

(f)	datoriile nu fac obiectul unor acorduri de compensare sau de compensare reciprocă care le-ar afecta capacitatea de a absorbi pierderile în caz de rezoluție;

(g)	dispozițiile care reglementează datoriile nu includ niciun stimulent pentru exercitarea unei opțiuni call sau răscumpărarea înainte de scadență sau, după caz, rambursarea anticipată a principalului acestora de către instituție, cu excepția cazurilor menționate la articolul 72c alineatul (3);

(h)	datoriile nu sunt răscumpărabile de către deținătorii instrumentelor înainte de scadență, cu excepția cazurilor menționate la articolul 72c alineatul (2);

(i)	sub rezerva articolului 72c alineatele (3) și (4), în cazul în care datoriile includ una sau mai multe opțiuni de rambursare anticipată, inclusiv opțiuni call, opțiunile se exercită la discreția exclusivă a emitentului, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 72c alineatul (2);

(j)	opțiunile call pot fi exercitate și datoriile pot face obiectul unei răscumpărări sau rambursări anticipate numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 77 și 78a;

(k)

dispozițiile care reglementează datoriile nu indică în mod explicit sau implicit că opțiunile call ar fi exercitate sau datoriile ar face obiectul răscumpărării sau rambursării anticipate, după caz, de către entitatea de rezoluție în alte cazuri decât insolvența sau lichidarea instituției, iar instituția nu face nicio altă mențiune în acest sens;

(l)	dispozițiile care reglementează datoriile nu dau deținătorului dreptul de a accelera viitoarele plăți programate ale dobânzii sau principalului, decât în caz de insolvență sau de lichidare a entității de rezoluție;

(m)	nivelul plăților de dobânzi sau dividende, după caz, aferente datoriilor nu este modificat pe baza calității creditului entității de rezoluție sau a întreprinderii-mamă a acesteia;

(n)

în cazul instrumentelor emise după 28 iunie 2021, documentația contractuală relevantă și, dacă este cazul, prospectul referitor la emisiune fac trimitere în mod explicit la posibila exercitare a competențelor de reducere a valorii contabile și de conversie în conformitate cu articolul 48 din Directiva 2014/59/UE.

În sensul primului paragraf litera (a), doar părțile datoriilor care au fost plătite integral sunt eligibile să fie considerate instrumente de pasive eligibile.

În sensul primului paragraf litera (d) de la prezentul articol, în cazul în care o parte din pasivele excluse menționate la articolul 72a alineatul (2) sunt subordonate creanțelor negarantate obișnuite în temeiul dreptului intern în materie de insolvență, printre altele, ca urmare a faptului că sunt deținute de un creditor care are relații strânse cu debitorul, întrucât creditorul este sau a fost acționar, se află într-o relație de control sau de grup, este membru al organului de conducere sau în legătură cu oricare dintre persoanele respective, subordonarea nu se evaluează prin raportare la creanțele care rezultă din aceste pasive excluse.

(3)   În plus față de datoriile menționate la alineatul (2) de la prezentul articol, autoritatea de rezoluție poate permite ca datoriile să fie considerate drept instrumente de pasive eligibile până la un cuantum total care nu depășește 3,5 % din valoarea totală a expunerii la risc calculată în conformitate cu articolul 92 alineatele (3) și (4), cu condiția ca:

(a)	toate condițiile prevăzute la alineatul (2), cu excepția condiției prevăzute la alineatul (2) primul paragraf litera (d), să fie îndeplinite;

(b)

datoriile să fie de rang egal cu pasivele excluse de cel mai mic rang menționate la articolul 72a alineatul (2), cu excepția pasivelor excluse care sunt subordonate creanțelor negarantate obișnuite în temeiul legislației naționale în materie de insolvență, menționate la alineatul (2) al treilea paragraf de la prezentul articol; și

(c)

includerea datoriilor respective în elementele de pasive eligibile să nu dea naștere la riscuri semnificative de contestații în justiție soluționate favorabil sau de cereri de despăgubire valabile, în conformitate cu evaluarea autorității de rezoluție în raport cu principiile menționate la articolul 34 alineatul (1) litera (g) și la articolul 75 din Directiva 2014/59/UE.

(4)   Autoritatea de rezoluție poate permite ca datoriile să fie considerate instrumente de pasive eligibile în plus față de datoriile menționate la alineatul (2), cu condiția ca:

(a)	instituția să nu aibă permisiunea de a include în elementele de pasive eligibile datoriile menționate la alineatul (3);

(b)	toate condițiile prevăzute la alineatul (2), cu excepția condiției prevăzute la alineatul (2) primul paragraf litera (d), să fie îndeplinite;

(c)

datoriile să fie de rang egal sau superior față de pasivele excluse de cel mai mic rang menționate la articolul 72a alineatul (2), cu excepția pasivelor excluse subordonate creanțelor negarantate obișnuite în temeiul dreptului intern în materie de insolvență, menționate la alineatul (2) al treilea paragraf de la prezentul articol;

(d)	în bilanțul instituției, cuantumul pasivelor excluse menționate la articolul 72a alineatul (2) care sunt de rang egal sau mai mic decât datoriile respective în caz de insolvență să nu depășească 5 % din cuantumul fondurilor proprii și al pasivelor eligibile ale instituției;

(e)

includerea datoriilor respective în elementele de pasive eligibile să nu dea naștere la un risc semnificativ de contestație în justiție soluționat favorabil sau de cereri de despăgubire valabile, în conformitate cu evaluarea autorității de rezoluție în raport cu principiile menționate la articolul 34 alineatul (1) litera (g) și la articolul 75 din Directiva 2014/59/UE.

(5)   Autoritatea de rezoluție poate permite unei instituții să includă datoriile menționate la alineatul (3) sau (4) doar ca elemente de pasive eligibile.

(6)   Autoritatea de rezoluție consultă autoritatea competentă atunci când examinează dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la prezentul articol.

(7)   ABE elaborează proiecte de standarde tehnice de reglementare pentru a preciza:

(a)	natura și formele aplicabile ale finanțării indirecte a instrumentelor de pasive eligibile;

(b)	forma și natura stimulentelor pentru răscumpărare în sensul condiției prevăzute la alineatul (2) primul paragraf litera (g) de la prezentul articol și la articolul 72c alineatul (3).

Aceste proiecte de standarde tehnice de reglementare sunt pe deplin aliniate la actul delegat menționat la articolul 28 alineatul (5) litera (a) și la articolul 52 alineatul (2) litera (a).

ABE prezintă Comisiei aceste proiecte de standarde tehnice de reglementare până la 28 decembrie 2019.

Se deleagă Comisiei competența de a completa prezentul regulament prin adoptarea standardelor tehnice de reglementare menționate la primul paragraf în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

Articolul 72c

Amortizarea instrumentelor de pasive eligibile

(1)   Instrumentele de pasive eligibile cu o scadență reziduală de cel puțin un an sunt considerate în întregime drept elemente de pasive eligibile.

Instrumentele de pasive eligibile cu o scadență reziduală mai mică de un an nu pot fi considerate elemente de pasive eligibile.

(2)   În sensul alineatului (1), în cazul în care un instrument de pasive eligibile include o opțiune de răscumpărare de către titular care poate fi exercitată înainte de scadența stabilită inițial a instrumentului, scadența instrumentului este definită ca fiind cea mai apropiată dată posibilă la care titularul poate exercita opțiunea de răscumpărare și poate solicita răscumpărarea sau rambursarea instrumentului.

(3)   În sensul alineatului (1), în cazul în care un instrument de pasive eligibile include un stimulent pentru emitent de a exercita opțiunea call sau de a rambursa sau răscumpăra instrumentul înainte de scadența stabilită inițial a acestuia, scadența instrumentului este definită ca fiind cea mai apropiată dată posibilă la care emitentul poate exercita opțiunea respectivă și poate solicita răscumpărarea sau rambursarea în cazul instrumentului respectiv.

(4)   În sensul alineatului (1), în cazul în care un instrument de pasive eligibile include opțiuni de răscumpărare anticipată care pot fi exercitate la discreția exclusivă a emitentului înainte de scadența stabilită inițial a instrumentului, însă dispozițiile care reglementează instrumentul nu includ niciun stimulent pentru exercitarea opțiunii call sau pentru răscumpărarea sau rambursarea înainte de scadență a instrumentului și nu includ nicio opțiune de răscumpărare sau rambursare la discreția deținătorilor, scadența instrumentului se definește ca fiind scadența stabilită inițial.

Articolul 72d

Consecințe ale încetării îndeplinirii condițiilor de eligibilitate

Dacă, în cazul unui instrument de pasive eligibile, condițiile aplicabile prevăzute la articolul 72b încetează să mai fie îndeplinite, datoriile încetează imediat să fie considerate instrumente de pasive eligibile.

Datoriile menționate la articolul 72b alineatul (2) pot continua să fie considerate instrumente de pasive eligibile atât timp cât acestea sunt considerate instrumente de pasive eligibile în temeiul articolului 72b alineatul (3) sau (4).

Secțiunea 2

Deduceri din elementele de pasive eligibile

Articolul 72e

Deduceri din elementele de pasive eligibile

(1)   Instituțiile care fac obiectul articolului 92a deduc din elementele de pasive eligibile:

(a)	deținerile directe, indirecte și sintetice ale instituției de instrumente proprii de pasive eligibile, inclusiv datorii proprii pe care instituția ar putea fi obligată să le achiziționeze ca rezultat al unor obligații contractuale existente;

(b)

deținerile directe, indirecte și sintetice ale instituției de instrumente de pasive eligibile ale entităților G-SII cu care instituția înregistrează dețineri reciproce care, în opinia autorității competente, au fost concepute pentru a spori în mod artificial capacitatea de absorbție a pierderilor și de recapitalizare a entității de rezoluție;

(c)	cuantumul aplicabil determinat în conformitate cu articolul 72i al deținerilor directe, indirecte și sintetice de instrumente de pasive eligibile ale entităților G-SII, în cazul în care instituția nu deține o investiție semnificativă în aceste entități;

(d)

deținerile directe, indirecte și sintetice ale instituției de instrumente de pasive eligibile ale entităților G-SII, în cazul în care instituția deține o investiție semnificativă în aceste entități, cu excepția pozițiilor aferente angajamentelor de preluare fermă deținute pe o perioadă de cel mult cinci zile lucrătoare.

(2)   În sensul prezentei secțiuni, toate instrumentele de rang egal cu instrumentele de pasive eligibile sunt tratate drept instrumente de pasive eligibile, cu excepția instrumentelor cu rang egal cu instrumentele recunoscute drept pasive eligibile în temeiul articolului 72b alineatele (3) și (4).

(3)   În sensul prezentei secțiuni, instituțiile pot calcula cuantumul deținerilor de instrumente de pasive eligibile menționate la articolul 72b alineatul (3), după cum urmează:

unde:

h	=	cuantumul deținerilor de instrumente de pasive eligibile menționate la articolul 72b alineatul (3);
i	=	indicele care desemnează instituția emitentă;
Hi	=	cuantumul total al deținerilor de pasive eligibile ale instituției emitente i, menționate la articolul 72b alineatul (3);
li	=	cuantumul datoriilor incluse în elementele de pasive eligibile de către instituția emitentă i în limitele precizate la articolul 72b alineatul (3) conform ultimelor informații publicate de instituția emitentă; și
Li	=	cuantumul total al datoriilor existente ale instituției emitente i, menționate la articolul 72b alineatul (3), conform ultimelor informații publicate de emitent.

(4)   În cazul în care o instituție-mamă din UE sau o instituție-mamă dintr-un stat membru care face obiectul articolului 92a are dețineri directe, indirecte sau sintetice de instrumente de fonduri proprii sau de instrumente de pasive eligibile ale uneia sau mai multor filiale care nu aparțin aceluiași grup de rezoluție ca instituția-mamă, autoritatea de rezoluție a instituției-mamă respective, după analizarea corespunzătoare a avizului autorităților de rezoluție ale filialelor în cauză, poate permite instituției-mamă să deducă deținerile respective prin deducerea unui cuantum mai mic specificat de autoritatea de rezoluție a instituției-mamă respective. Acest cuantum ajustat trebuie să fie cel puțin egal cu cuantumul (m) calculat după cum urmează:

mi=max{0; OPi + LPi – max{0; β · [Oi + Li – ri · aRWAi]}} unde: i = indicele care desemnează filiala; OPi = cuantumul instrumentelor de fonduri proprii emise de filiala i și deținute de către instituția-mamă; LPi = cuantumul elementelor de pasive eligibile emise de filiala i și deținute de către instituția-mamă; β = procentul de instrumente de fonduri proprii și de elemente de pasive eligibile emise de filiala i și deținute de întreprinderea-mamă; Oi = cuantumul fondurilor proprii ale filialei i, fără a lua în considerare deducerea calculată în conformitate cu prezentul alineat; Li = cuantumul pasivelor eligibile ale filialei i, fără a lua în considerare deducerea calculată în conformitate cu prezentul alineat; ri = rata aplicabilă filialei i la nivelul grupului său de rezoluție în conformitate cu articolul 92a alineatul (1) litera (a) din prezentul regulament și cu articolul 45d din Directiva 2014/59/UE; și aRWAi = valoarea totală a expunerii la risc a entității G-SII i calculată în conformitate cu articolul 92 alineatele (3) și (4), ținând seama de modificările prevăzute la articolul 12a.

În cazul în care instituția-mamă este autorizată să deducă cuantumul ajustat în conformitate cu primul paragraf, diferența dintre cuantumul deținerilor de instrumente de fonduri proprii și instrumente de pasive eligibile menționate la primul paragraf și acest cuantum ajustat se deduce de către filială.

Articolul 72f

Deducerea deținerilor de instrumente proprii de pasive eligibile

În sensul articolului 72e alineatul (1) litera (a), instituțiile calculează deținerile pe baza pozițiilor brute lungi, cu următoarele excepții:

(a)

instituțiile pot calcula cuantumul deținerilor pe baza poziției nete lungi, cu condiția îndeplinirii cumulative a următoarelor două condiții: (i) pozițiile lungi și scurte fac parte din aceeași expunere-suport, iar pozițiile scurte nu implică niciun risc de contraparte; (ii) fie atât pozițiile lungi, cât și cele scurte sunt deținute în portofoliul de tranzacționare, fie ambele sunt deținute în afara acestuia;

(b)	instituțiile determină cuantumul care urmează a fi dedus pentru deținerile directe, indirecte și sintetice de titluri de valoare bazate pe indici, prin calcularea expunerii-suport față de instrumentele proprii de pasive eligibile incluse în indicii respectivi;

(c)

instituțiile pot compensa poziții brute lungi pe instrumente proprii de pasive eligibile care rezultă din dețineri de titluri de valoare bazate pe indici, cu poziții scurte pe instrumente proprii de pasive eligibile care rezultă din poziții scurte pe indici-suport, inclusiv atunci când aceste poziții scurte implică un risc de contraparte, cu condiția îndeplinirii cumulative a următoarelor două condiții: (i) pozițiile lungi și scurte fac parte din aceiași indici-suport; (ii) fie atât pozițiile lungi, cât și cele scurte sunt deținute în portofoliul de tranzacționare, fie ambele sunt deținute în afara acestuia.

Articolul 72g

Baza de deducere pentru elementele de pasive eligibile

În sensul articolului 72e alineatul (1) literele (b), (c) și (d), instituțiile deduc pozițiile brute lungi, sub rezerva excepțiilor prevăzute la articolele 72h și 72i.

Articolul 72h

Deducerea deținerilor de pasive eligibile ale altor entități G-SII

Instituțiile care nu utilizează excepția prevăzută la articolul 72j operează deducerile menționate la articolul 72e alineatul (1) literele (c) și (d) în conformitate cu următoarele dispoziții:

(a)

ele pot calcula deținerile directe, indirecte și sintetice de instrumente de pasive eligibile pe baza poziției nete lungi pe aceeași expunere-suport, cu condiția îndeplinirii cumulative a următoarelor două condiții: (i) data scadenței poziției scurte este aceeași cu data scadenței poziției lungi ori survine după această dată sau scadența reziduală a poziției scurte este de cel puțin un an; (ii) fie atât poziția lungă, cât și cea scurtă sunt deținute în portofoliul de tranzacționare, fie ambele sunt deținute în afara acestuia;

(b)	ele determină cuantumul care urmează a fi dedus pentru deținerile directe, indirecte și sintetice de titluri de valoare bazate pe indici, prin examinarea expunerii-suport față de instrumentele de pasive eligibile incluse în indicii respectivi.

Articolul 72i

Deducerea pasivelor eligibile atunci când instituția nu deține o investiție semnificativă în entități G-SII

(1)   În sensul articolului 72e alineatul (1) litera (c), instituțiile calculează cuantumul aplicabil care urmează să fie dedus prin înmulțirea cuantumului menționat la litera (a) de la prezentul alineat cu factorul derivat din calculul menționat la litera (b) de la prezentul alineat:

(a)

cuantumul agregat cu care deținerile instituției, directe, indirecte și sintetice, de instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar și instrumente de fonduri proprii de nivel 2 ale entităților din sectorul financiar în care instituția nu are o investiție semnificativă și de instrumente de pasive eligibile ale entităților G-SII în care instituția nu are o investiție semnificativă depășesc 10 % din elementele de fonduri proprii de nivel 1 de bază ale instituției, după aplicarea: (i) articolelor 32-35; (ii) articolului 36 alineatul (1) literele (a)-(g), litera (k) punctele (ii)-(v) și litera (l), cu excepția cuantumului care urmează să fie dedus în ceea ce privește creanțele privind impozitul amânat care se bazează pe profitabilitatea viitoare și decurg din diferențe temporare; (iii) articolelor 44 și 45;

(b)

cuantumul deținerilor directe, indirecte și sintetice ale instituției de instrumente de pasive eligibile ale entităților G-SII în care instituția nu are o investiție semnificativă împărțit la cuantumul agregat al deținerilor directe, indirecte și sintetice ale instituției de instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar și instrumente de fonduri proprii de nivel 2 ale entităților din sectorul financiar în care entitatea de rezoluție nu are o investiție semnificativă și de instrumente de pasive eligibile ale entităților G-SII în care entitatea de rezoluție nu are o investiție semnificativă.

(2)   Instituțiile exclud pozițiile aferente angajamentelor de preluare fermă deținute timp de maximum cinci zile lucrătoare din cuantumurile menționate la alineatul (1) litera (a) și din calculul factorului în conformitate cu alineatul (1) litera (b).

(3)   Cuantumul care urmează a fi dedus în conformitate cu alineatul (1) se distribuie proporțional fiecărui instrument de pasive eligibile al unei entități G-SII deținut de instituție. Instituțiile determină cuantumul fiecărui instrument de pasive eligibile care se deduce în conformitate cu alineatul (1) prin înmulțirea cuantumului menționat la litera (a) de la prezentul alineat cu proporția menționată la litera (b) de la prezentul alineat:

(a)	cuantumul deținerilor care trebuie dedus în conformitate cu alineatul (1);

(b)	proporția cuantumului agregat al deținerilor directe, indirecte și sintetice ale instituției de instrumente de pasive eligibile ale entităților G-SII în care instituția nu are o investiție semnificativă reprezentată de fiecare instrument de pasive eligibile deținut de instituție.

(4)   Cuantumul deținerilor menționate la articolul 72e alineatul (1) litera (c) care este mai mic sau egal cu 10 % din elementele de fonduri proprii de nivel 1 de bază ale instituției după aplicarea dispozițiilor prevăzute la alineatul (1) litera (a) punctele (i), (ii) și (iii) de la prezentul articol nu se deduce și este supus ponderilor de risc aplicabile în conformitate cu partea a treia titlul II capitolul 2 sau 3 și cerințelor prevăzute în partea a treia titlul IV, după caz.

(5)   Instituțiile determină cuantumul fiecărui instrument de pasive eligibile care este ponderat la risc în temeiul alineatului (4) înmulțind cuantumul deținerilor care trebuie ponderat la risc în temeiul alineatului (4) cu proporția rezultată din calculul specificat la alineatul (3) litera (b).

Articolul 72j

Exceptarea portofoliului de tranzacționare de la deducerile din elementele de pasive eligibile

(1)   Instituțiile pot decide să nu deducă o anumită parte din deținerile directe, indirecte și sintetice de instrumente de pasive eligibile, care, la nivel agregat și calculată pe baza pozițiilor brute lungi, este mai mică sau egală cu 5 % din elementele de fonduri proprii de nivel 1 de bază ale instituției după aplicarea articolelor 32-36, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)	deținerile sunt în portofoliul de tranzacționare;

(b)	instrumentele de pasive eligibile sunt deținute pentru o perioadă care nu depășește 30 de zile lucrătoare.

(2)   Cuantumurile elementelor care nu sunt deduse în temeiul alineatului (1) fac obiectul cerințelor de fonduri proprii aplicabile elementelor din portofoliul de tranzacționare.

(3)   Dacă, în cazul deținerilor nededuse în conformitate cu alineatul (1), condițiile prevăzute la alineatul respectiv încetează să mai fie îndeplinite, deținerile se deduc în conformitate cu articolul 72g fără a se aplica excepțiile prevăzute la articolele 72h și 72i.

Secțiunea 3

Fonduri proprii și pasive eligibile

Articolul 72k

Pasive eligibile

Pasivele eligibile ale unei instituții constau în elementele de pasive eligibile ale instituției după deducerile menționate la articolul 72e.

Articolul 72l

Fonduri proprii și pasive eligibile

Fondurile proprii și pasivele eligibile ale unei instituții constau în suma dintre fondurile proprii și pasivele eligibile ale acesteia.

(*11)  Directiva 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor (JO L 173, 12.6.2014, p. 149)."

(*12)  Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare (JO L 166, 11.6.1998, p. 45).”;"

32.

În partea a doua titlul I, titlul capitolului 6 se înlocuiește cu următorul text:

„ Cerințe generale privind fondurile proprii și pasivele eligibile ”;

33.

Articolul 73 se modifică după cum urmează:

34.

La articolul 75, partea introductivă se înlocuiește cu următorul text:

„Se consideră că cerințele de scadență pentru pozițiile scurte menționate la articolul 45 litera (a), articolul 59 litera (a), articolul 69 litera (a) și articolul 72h litera (a) sunt îndeplinite în cazul pozițiilor deținute dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:”;

35.

La articolul 76, alineatele (1), (2) și (3) se înlocuiesc cu următorul text:

36.

Articolul 77 se înlocuiește cu următorul text:

37.

Articolul 78 se înlocuiește cu următorul text:

38.

Se introduce următorul articol:

39.

Articolul 79 se modifică după cum urmează:

40.

Se introduce următorul articol:

41.

Articolul 80 se modifică după cum urmează:

42.

La articolul 81, alineatul (1) se înlocuiește cu următorul text:

43.

Articolul 82 se înlocuiește cu următorul text:

44.

La articolul 83 alineatul (1), partea introductivă se înlocuiește cu următorul text:

45.

Se introduce următorul articol:

46.

Articolul 92 se modifică după cum urmează:

47.

Se introduc următoarele articole:

48.

Articolul 94 se înlocuiește cu următorul text:

49.

În partea a treia titlul I, capitolul 2 se elimină;

50.

Articolul 102 se modifică după cum urmează:

51.

Articolul 103 se înlocuiește cu următorul text:

52.

La articolul 104, alineatul (2) se elimină;

53.

Se introduc următoarele articole:

54.

Articolul 105 se modifică după cum urmează:

55.

Articolul 106 se modifică după cum urmează:

56.

La articolul 107, alineatul (3) se înlocuiește cu următorul text:

57.

La articolul 117, alineatul (2) se modifică după cum urmează:

58.

La articolul 118, litera (a) se înlocuiește cu următorul text:

59.

La articolul 123, se adaugă următorul alineat:

„Expunerilor datorate împrumuturilor acordate de o instituție de credit pensionarilor sau salariaților care au un contract permanent cu condiția transferului necondiționat al unei părți a pensiei sau a salariului debitorului către instituția de credit respectivă li se atribuie o pondere de risc de 35 %, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

60.

Articolul 124 se înlocuiește cu următorul text:

61.

La articolul 128, alineatele (1) și (2) se înlocuiesc cu următorul text:

62.

Articolul 132 se înlocuiește cu următorul text:

„Articolul 132

Cerințele de fonduri proprii pentru expunerile sub formă de unități sau acțiuni deținute în OPC-uri

(1)   Instituțiile calculează valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile lor sub formă de unități sau acțiuni deținute într-un OPC prin înmulțirea valorii expunerii ponderate la risc pentru expunerile OPC-ului, calculată în conformitate cu abordările menționate la alineatul (2) primul paragraf, cu procentajul unităților sau acțiunilor deținute de instituțiile respective.

(2)   În cazul în care sunt îndeplinite condițiile stabilite la alineatul (3) de la prezentul articol, instituțiile pot aplica abordarea de tip look-through, în conformitate cu articolul 132a alineatul (1), sau abordarea pe bază de mandat, în conformitate cu articolul 132a alineatul (2).

În conformitate cu articolul 132b alineatul (2), instituțiile care nu aplică abordarea de tip look-through sau abordarea pe bază de mandat atribuie o pondere de risc de 1 250 % (denumită în continuare «abordarea de rezervă (fall-back)») expunerilor lor sub formă de unități sau acțiuni deținute într-un OPC.

Instituțiile pot calcula valoarea expunerilor ponderate la risc pentru expunerile lor sub formă de unități sau acțiuni deținute într-un OPC utilizând o combinație a abordărilor menționate la prezentul alineat, în măsura în care condițiile de utilizare a abordărilor respective sunt îndeplinite.

(3)   Instituțiile pot stabili valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile unui OPC în conformitate cu abordările prevăzute la articolul 132a în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)

OPC-ul este unul dintre următoarele: (i) un organism de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), reglementat de Directiva 2009/65/CE; (ii) un FIA administrat de un AFIA din UE înregistrat în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2011/61/UE; (iii) un FIA administrat de un AFIA din UE autorizat în temeiul articolului 6 din Directiva 2011/61/UE; (iv) un FIA administrat de un AFIA din afara UE autorizat în temeiul articolului 37 din Directiva 2011/61/UE; (v) un FIA din afara UE administrat de un AFIA din afara UE și distribuit în conformitate cu articolul 42 din Directiva 2011/61/UE; (vi) un FIA din afara UE care nu este distribuit în Uniune și este administrat de un AFIA din afara UE cu sediul într-o țară terță, care face obiectul unui act delegat menționat la articolul 67 alineatul (6) din Directiva 2011/61/UE;

(b)	prospectul de emisiune al OPC-ului sau documentul echivalent include următoarele: (i) categoriile de active în care OPC-ul este autorizat să investească; (ii) dacă se aplică limite în ceea ce privește investițiile, limitele relative și metodologiile de calcul al acestora;

(c)

raportarea realizată pentru instituție de către OPC sau de societatea de administrare a OPC-ului respectă următoarele cerințe: (i) expunerile OPC-ului sunt raportate cel puțin la fel de frecvent ca cele ale instituției; (ii) nivelul de detaliu al informațiilor financiare este suficient pentru a permite instituției să calculeze valoarea expunerii ponderate la risc OPC-ului în conformitate cu abordarea aleasă de instituție; (iii) în cazul în care instituția aplică abordarea de tip look-through, informațiile privind expunerile-suport sunt verificate de o parte terță independentă.

Prin derogare de la primul paragraf litera (a) din prezentul alineat, băncile multilaterale și bilaterale de dezvoltare și alte instituții care investesc într-un OPC împreună cu bănci multilaterale sau bilaterale de dezvoltare pot determina valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile respectivului OPC în conformitate cu abordările prevăzute la articolul 132a, cu condiția îndeplinirii condițiilor prevăzute la primul paragraf literele (b) și (c) din prezentul alineat și cu condiția ca mandatul de investiții al OPC-ului să limiteze tipurile de active în care OPC-ul poate investi la active care promovează dezvoltarea durabilă în țările în curs de dezvoltare.

Instituțiile notifică autorității lor competente OPC-urile cărora le aplică tratamentul menționat la al doilea paragraf.

Prin derogare de la primul paragraf litera (c) punctul (i), în cazul în care instituția stabilește valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile unui OPC în conformitate cu abordarea pe bază de mandat, raportarea realizată pentru instituție de către OPC sau de societatea de administrare a OPC-ului poate fi limitată la mandatul de investiții al OPC-ului și la eventualele modificări ale acestuia și poate fi efectuată numai atunci când instituția înregistrează pentru prima dată expunerea față de OPC și când are loc o modificare în mandatul de investiții al OPC-ului.

(4)   Instituțiile care nu dispun de date sau informații adecvate pentru a calcula valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile unui OPC în conformitate cu abordările descrise la articolul 132a se pot baza pe calculele efectuate de o parte terță, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)

partea terță este: (i) instituția depozitară sau instituția financiară depozitară a OPC-ului, cu condiția ca OPC-ul să investească exclusiv în titluri de valoare și să depoziteze toate titlurile de valoare la această instituție depozitară sau instituție financiară depozitară; (ii) pentru OPC-urile care nu se încadrează la punctul (i) de la prezenta literă, societatea de administrare a OPC-ului, cu condiția ca această societate să îndeplinească condiția prevăzută la alineatul (3) litera (a);

(b)	partea terță efectuează calculul în conformitate cu abordările prevăzute la articolul 132a alineatul (1), (2) sau (3), după caz;

(c)	un auditor extern a confirmat corectitudinea calculului efectuat de partea terță.

Instituțiile care se bazează pe calcule efectuate de terți înmulțesc valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile unui OPC rezultată în urma acestor calcule cu un factor de 1,2.

Prin derogare de la al doilea paragraf, în cazul în care instituția dispune de acces nerestricționat la calculele detaliate efectuate de partea terță, nu se aplică factorul de 1,2. Instituția furnizează, la cerere, calculele respective autorității competente.

(5)   În cazul în care o instituție aplică abordările menționate la articolul 132a pentru a calcula valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile unui OPC (denumit în continuare «OPC de nivel 1») și oricare dintre expunerile-suport ale OPC-ului de nivel 1 este o expunere sub formă de unități sau acțiuni deținute într-un alt OPC (denumit în continuare «OPC de nivel 2»), valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile OPC-ului de nivel 2 poate fi calculată utilizând oricare dintre cele trei abordări descrise la alineatul (2) din prezentul articol. Instituția poate utiliza abordarea de tip look-through pentru a calcula valorile expunerilor ponderate la risc pentru expunerile OPC-urilor de nivel 3 și de orice nivel ulterior numai în cazul în care a utilizat această abordare și pentru calculul de la nivelul anterior. În orice alt caz, instituția utilizează abordarea de rezervă (fall-back).

(6)   Valoarea expunerii ponderate la risc a pentru expunerile unui OPC, calculată în conformitate cu abordarea de tip look-through și cu abordarea pe bază de mandat prevăzută la articolul 132a alineatele (1) și (2) este plafonată la nivelul valorii ponderate la risc al expunerilor respectivului OPC calculate în conformitate cu abordarea de rezervă (fall-back).

(7)   Prin derogare de la alineatul (1) din prezentul articol, instituțiile care aplică abordarea de tip look-through în conformitate cu articolul 132a alineatul (1) pot calcula valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile lor sub formă de unități sau acțiuni deținute într-un OPC înmulțind valorile expunerilor pentru expunerile respective, calculate în conformitate cu articolul 111, cu ponderea de risc (

) calculată în conformitate cu formula prevăzută la articolul 132c, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a)	instituțiile măsoară valoarea deținerilor lor de unități sau acțiuni într-un OPC la costul istoric, dar măsoară valoarea activelor subiacente ale OPC-ului la valoarea justă dacă aplică abordarea de tip look-through;

(b)	o modificare a valorii de piață a unităților sau a acțiunilor pentru care instituțiile măsoară valoarea la costul istoric nu modifică nici cuantumul fondurilor proprii ale instituțiilor respective, nici valoarea expunerii asociată deținerilor respective.”;

63.

Se introduc următoarele articole:

Articolul 132c

Tratamentul expunerilor extrabilanțiere față de OPC-uri

(1)   Instituțiile calculează valoarea expunerii ponderate la risc a pentru elementele lor extrabilanțiere care au potențialul de a fi convertite în expuneri sub formă de unități sau acțiuni deținute într-un OPC, înmulțind valorile expunerilor pentru expunerile respective, calculate în conformitate cu articolul 111, cu următoarea pondere de risc:

(a)

pentru toate expunerile pentru care instituțiile utilizează una dintre abordările prevăzute la articolul 132a: unde: = ponderea de risc; i = indicele care desemnează filiala; RWAEi = cuantumul calculat în conformitate cu articolul 132a pentru un OPCi; = valoarea expunerii pentru expunerile OPCi; Ai = valoarea contabilă a activelor OPCi; și EQi = valoarea contabilă a fondurilor proprii ale OPCi;

(b)	pentru toate celelalte expuneri, .

(2)   Instituțiile calculează valoarea expunerii unui angajament de valoare minimă care îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (3) din prezentul articol ca fiind valoarea actualizată curentă a cuantumului garantat, folosind un factor de actualizare fără risc de nerambursare. Instituțiile pot reduce valoarea expunerii a angajamentului de valoare minimă pentru orice pierdere recunoscută în raport cu angajamentul de valoare minimă în conformitate cu standardul contabil aplicabil.

Instituțiile calculează valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile lor extrabilanțiere rezultate din angajamente de valoare minimă care întrunesc toate condițiile menționate la alineatul (3) din prezentul articol înmulțind valorile expunerilor pentru expunerile respective cu un factor de conversie de 20 % și cu ponderea de risc care decurge din articolul 132 sau 152.

(3)   Instituțiile stabilesc valoarea expunerii ponderate la risc pentru expunerile lor extrabilanțiere rezultate din angajamente de valoare minimă în conformitate cu alineatul (2) dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)

expunerea extrabilanțieră a instituției constă într-un angajament de valoare minimă pentru o investiție în unități sau acțiuni într-unul sau mai multe OPC-uri în baza căruia instituția este obligată să plătească, conform angajamentului de valoare minimă, numai în cazul în care valoarea de piață a expunerilor-suport ale OPC-ului sau OPC-urilor scade sub un anumit prag predeterminat într-unul sau mai multe momente specificate în contract;

(b)

OPC-ul este unul dintre următoarele: (i) un OPCVM, astfel cum este definit în Directiva 2009/65/CE; sau (ii) un FIA, astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/61/UE, care investește exclusiv în valori mobiliare sau în alte active financiare lichide menționate la articolul 50 alineatul (1) din Directiva 2009/65/CE, în cazul în care mandatul fondului nu permite un nivel al efectului de levier mai mare decât cel permis în temeiul articolului 51 alineatul (3) din Directiva 2009/65/CE;

(c)	valoarea de piață curentă a expunerilor-suport ale OPC-ului care constituie suportul angajamentului de valoare minimă, fără a ține seama de efectul angajamentelor de valoare minimă extrabilanțiere, acoperă sau depășește valoarea actualizată a pragului specificat în angajamentul de valoare minimă;

(d)

în cazul în care excedentul valorii de piață a expunerilor-suport ale OPC-ului sau OPC-urilor față de valoarea curentă a angajamentului de valoare minimă scade, instituția sau altă întreprindere, în măsura în care este vizată de aceeași supraveghere pe bază consolidată al cărei obiect îl constituie instituția însăși în conformitate cu prezentul regulament și cu Directiva 2013/36/UE sau Directiva 2002/87/CE, poate influența componența expunerilor-suport ale OPC-ului sau OPC-urilor sau poate limita potențialul de reducere în continuare a excedentului în alte moduri;

(e)	beneficiarul final direct sau indirect al angajamentului de valoare minimă este, în general, un client de retail, astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (1) punctul 11 din Directiva 2014/65/UE.”;

64.

La articolul 144 alineatul (1), litera (g) se înlocuiește cu următorul text:

65.

Articolul 152 se înlocuiește cu următorul text:

66.

La articolul 158 se introduce următorul alineat:

67.

Articolul 164 se înlocuiește cu următorul text:

68.

La articolul 201 alineatul (1), litera (h) se înlocuiește cu următorul text:

69.

Se introduce următorul articol:

70.

Articolul 223 se modifică după cum urmează:

71.

Articolul 272 se modifică după cum urmează:

72.

Articolul 273 se modifică după cum urmează:

73.

Se introduc următoarele articole:

74.

În capitolul 6 din titlul II din partea a treia, secțiunile 3, 4 și 5 se înlocuiesc cu următorul text:

„ Secțiunea 3

Abordarea standardizată pentru riscul de credit al contrapărții

Articolul 274

Valoarea expunerii

(1)   O instituție poate calcula o singură valoare a expunerii la nivelul setului de compensare pentru toate tranzacțiile care fac obiectul unui acord de compensare contractuală în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)	acordul de compensare face parte dintr-unul dintre tipurile de acorduri de compensare contractuală menționate la articolul 295;

(b)	acordul de compensare a fost recunoscut de autoritățile competente în conformitate cu articolul 296;

(c)	instituția și-a îndeplinit obligațiile prevăzute la articolul 297 în ceea ce privește acordul de compensare.

În cazul în care oricare dintre condițiile prevăzute la primul paragraf nu este îndeplinită, instituția tratează fiecare tranzacție ca și cum ar fi propriul său set de compensare.

(2)   Instituțiile calculează valoarea expunerii unui set de compensare conform abordării standardizate pentru riscul de credit al contrapărții după cum urmează:

Valoarea expunerii = α · (RC + PFE) unde: RC = costul de înlocuire, calculat în conformitate cu articolul 275; și PFE = expunerea viitoare potențială calculată în conformitate cu articolul 278; α = 1,4.

(3)   Valoarea expunerii unui set de compensare care face obiectul unui contract în marjă este plafonată la nivelul valorii expunerii aceluiași set de compensare în cazul în care nu ar face obiectul niciunei forme de contract în marjă.

(4)   În cazul în care unui set de compensare i se aplică mai multe contracte în marjă, instituțiile atribuie fiecare contract în marjă grupului de tranzacții din setul de compensare căruia i se aplică contractul în marjă conform clauzelor contractuale și calculează separat câte o valoare a expunerii pentru fiecare dintre aceste tranzacții grupate.

(5)   Instituțiile pot stabili ca valoarea expunerii să fie zero pentru un set de compensare care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

(a)	setul de compensare este alcătuit exclusiv din opțiuni vândute;

(b)	valoarea curentă de piață a setului de compensare este în orice moment negativă;

(c)	prima pentru toate opțiunile incluse în setul de compensare a fost primită în avans de către instituție pentru a garanta executarea contractelor;

(d)	setul de compensare nu face obiectul niciunui contract în marjă.

(6)   Într-un set de compensare, instituțiile înlocuiesc o tranzacție care este o combinație liniară finită de opțiuni call sau put cumpărate sau vândute cu toate opțiunile individuale care formează combinația liniară respectivă, privite ca o tranzacție individuală, pentru a calcula valoarea expunerii setului de compensare în conformitate cu prezenta secțiune. Fiecare combinație de opțiuni de acest tip este considerată ca o tranzacție individuală din setul de compensare în care este inclusă combinația pentru a calcula valoarea expunerii.

(7)   Valoarea expunerii unei tranzacții cu instrumente financiare derivate de credit care reprezintă o poziție lungă în suport poate fi plafonată la cuantumul primei neplătite restante, cu condiția ca aceasta să fie tratată drept propriul său set de compensare care nu face obiectul unui contract în marjă.

Articolul 275

Costul de înlocuire

(1)   Instituțiile calculează costul de înlocuire RC pentru seturile de compensare care nu fac obiectul unui contract în marjă în conformitate cu următoarea formulă:

RC = max{CMV – NICA, 0}

(2)   Instituțiile calculează costul de înlocuire pentru seturile de compensare individuale care fac obiectul unui contract în marjă în conformitate cu următoarea formulă:

RC = max{CMV – VM - NICA, TH + MTA – NICA, 0} unde: RC = costul de înlocuire; VM = valoarea ajustată în funcție de volatilitate a marjei de variație nete primite sau furnizate, după caz, pentru setul de compensare în mod regulat pentru a atenua variațiile valorii de piață curente a setului de compensare; TH = pragul de marjă aplicabil setului de compensare conform contractului în marjă sub care instituția nu poate solicita garanții reale; și MTA = suma minimă de transfer aplicabilă setului de compensare conform contractului în marjă.

(3)   Instituțiile calculează costul de înlocuire pentru seturile de compensare multiple care fac obiectul aceluiași contract în marjă în conformitate cu următoarea formulă:

unde:

RC	=	costul de înlocuire;
i	=	indicele care desemnează seturile de compensare care fac obiectul contractului în marjă individual;
CMVi	=	valoarea de piață curentă a setului de compensare i;
VMMA	=	suma valorilor ajustate în funcție de volatilitate ale garanțiilor reale primite sau furnizate, după caz, pentru seturi de compensare multiple în mod regulat cu scopul de a atenua variațiile valorii de piață curente a acestora; și
NICAMA	=	suma valorilor ajustate în funcție de volatilitate ale garanțiilor reale primite sau furnizate, după caz, pentru seturi de compensare multiple, altele decât VMMA.

În sensul primului paragraf, NICAMA poate fi calculată la nivel de tranzacție, la nivel de set de compensare sau la nivelul tuturor seturilor de compensare cărora li se aplică contractul în marjă, în funcție de nivelul la care se aplică acesta.

Articolul 276

Recunoașterea și tratamentul aplicat garanțiilor reale

(1)   În sensul prezentei secțiuni, instituțiile calculează valoarea garanțiilor reale aferente VM, VMMA, NICA și NICAMA, prin aplicarea tuturor cerințelor următoare:

(a)	în cazul în care toate tranzacțiile incluse într-un set de compensare fac parte din portofoliul de tranzacționare, sunt recunoscute numai garanțiile reale eligibile în temeiul articolelor 197 și 299;

(b)	în cazul în care un set de compensare cuprinde cel puțin o tranzacție din afara portofoliului de tranzacționare, sunt recunoscute numai garanțiile reale eligibile în temeiul articolului 197;

(c)	garanțiile reale primite de la o contraparte sunt recunoscute cu semn pozitiv, iar garanțiile reale furnizate unei contrapărți sunt recunoscute cu semn negativ;

(d)	valoarea ajustată pentru volatilitate a oricărui tip de garanții reale primite sau furnizate se calculează în conformitate cu articolul 223; în scopul efectuării acestui calcul, instituțiile nu utilizează metoda prevăzută la articolul 225;

(e)	aceeași garanție reală nu este inclusă în același timp și în VM, și în NICA;

(f)	aceeași garanție reală nu este inclusă în același timp și în VMMA, și în NICAMA;

(g)

nicio garanție reală furnizată de contraparte care este separată de activele contrapărții respective și, ca urmare a separării, este indisponibilă în caz de faliment sau în caz de intrare în stare de nerambursare ori de insolvență a contrapărții respective nu este recunoscută în calcularea NICA și a NICAMA.

(2)   Pentru a calcula valoarea ajustată în funcție de volatilitate a garanțiilor reale furnizate menționate la alineatul (1) litera (d) de la prezentul articol, instituțiile înlocuiesc formula prevăzută la articolul 223 alineatul (2) cu formula următoare:

CVA = C · (1 + HC + Hfx) unde:   CVA = valoarea ajustată în funcție de volatilitate a garanțiilor reale furnizate; și   C = garanțiile reale;   Hc și Hfx sunt definite în conformitate cu articolul 223 alineatul (2).

(3)   În sensul alineatului (1) litera (d), instituțiile stabilesc perioada de lichidare relevantă pentru calcularea valorii ajustate în funcție de volatilitate a garanțiilor reale primite sau furnizate în conformitate cu unul dintre următoarele orizonturi de timp:

(a)	un an pentru seturile de compensare menționate la articolul 275 alineatul (1);

(b)	perioada de risc de marjă determinată în conformitate cu articolul 279c alineatul (1) litera (b) pentru seturile de compensare menționate la articolul 275 alineatele (2) și (3).

Articolul 277

Încadrarea tranzacțiilor în categorii de risc

(1)   Instituțiile încadrează fiecare tranzacție dintr-un set de compensare într-una din următoarele categorii de risc pentru a determina expunerea viitoare potențială a setului de compensare menționată la articolul 278:

(a)	riscul de rată a dobânzii;

(b)	riscul valutar;

(c)	riscul de credit;

(d)	riscul privind titlurile de capital;

(e)	riscul de marfă;

(f)	alte riscuri.

(2)   Instituțiile efectuează încadrarea menționată la alineatul (1) în funcție de determinantul de risc principal al unei tranzacții cu instrumente financiare derivate. Determinantul de risc principal este singurul determinant de risc semnificativ al unei tranzacții cu instrumente financiare derivate.

(3)   Prin derogare de la alineatul (2), instituțiile încadrează tranzacțiile cu instrumente financiare derivate care au mai mult de un determinant de risc semnificativ în mai multe categorii de risc. În cazul în care toți determinanții de risc semnificativi ai uneia dintre aceste tranzacții fac parte din aceeași categorie de risc, instituțiile nu sunt obligate să încadreze tranzacția respectivă în categoria de risc respectivă decât o singură dată, pe baza celui mai semnificativ dintre determinanții de risc. În cazul în care determinanții de risc semnificativi ai uneia dintre aceste tranzacții fac parte din categorii de risc diferite, instituțiile încadrează tranzacția respectivă o singură dată în fiecare categorie de risc pentru care tranzacția are cel puțin un determinant de risc semnificativ, pe baza celui mai semnificativ dintre determinanții de risc din categoria de risc în cauză.

(4)   În pofida alineatelor (1), (2) și (3), la încadrarea tranzacțiilor în categoriile de risc enumerate la alineatul (1), instituțiile aplică următoarele cerințe:

(a)

în cazul în care determinantul de risc principal al unei tranzacții sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la alineatul (3) este o variabilă legată de inflație, instituțiile încadrează tranzacția respectivă în categoria de risc de rată a dobânzii;

(b)

în cazul în care determinantul de risc principal al unei tranzacții sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la alineatul (3) este o variabilă legată de condițiile climatice, instituțiile încadrează tranzacția respectivă în categoria de risc de marfă.

(5)   ABE elaborează proiecte de standarde tehnice de reglementare pentru a preciza:

(a)	metoda pentru identificarea tranzacțiilor cu un singur determinant de risc semnificativ;

(b)	metoda pentru identificarea tranzacțiilor cu mai mult de un determinant de risc semnificativ și pentru identificarea celui mai semnificativ dintre determinanții de risc respectivi în sensul alineatului (3).

ABE prezintă Comisiei aceste proiecte de standarde tehnice de reglementare până la 28 decembrie 2019.

Se deleagă Comisiei competența de a completa prezentul regulament prin adoptarea standardelor tehnice de reglementare menționate la primul paragraf în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

Articolul 277a

Seturi de acoperire a riscului

(1)   Instituțiile stabilesc seturile de acoperire a riscului relevante pentru fiecare categorie de risc a unui set de compensare și atribuie fiecare tranzacție acestor seturi de acoperire a riscului, după cum urmează:

(a)

tranzacțiile încadrate în categoria de risc de rată a dobânzii se atribuie aceluiași set de acoperire a riscului numai în cazul în care determinantul lor de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) este denominat în aceeași monedă;

(b)

tranzacțiile încadrate în categoria de risc valutar se atribuie aceluiași set de acoperire a riscului numai în cazul în care determinantul lor de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) se bazează pe aceeași pereche de monede;

(c)	toate tranzacțiile încadrate în categoria de risc de credit se atribuie aceluiași set de acoperire a riscului;

(d)	toate tranzacțiile încadrate în categoria de risc privind titlurile de capital se atribuie aceluiași set de acoperire a riscului;

(e)

tranzacțiile încadrate în categoria de risc de marfă se atribuie unuia din următoarele seturi de acoperire a riscului în funcție de natura determinantului lor de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3): (i) energie; (ii) metale; (iii) produse agricole; (iv) alte mărfuri; (v) condiții climatice;

(f)

tranzacțiile încadrate în alte categorii de risc se atribuie aceluiași set de acoperire a riscului numai în cazul în care determinantul lor de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) este identic.

În sensul primului paragraf litera (a) de la prezentul alineat, tranzacțiile încadrate în categoria de risc de rată a dobânzii care au ca determinant de risc principal o variabilă legată de inflație se atribuie unor seturi de acoperire a riscului distincte, altele decât seturile de acoperire a riscului stabilite pentru tranzacțiile încadrate în categoria de risc de rată a dobânzii care nu au ca determinant de risc principal o variabilă legată de inflație. Tranzacțiile respective se atribuie aceluiași set de acoperire a riscului numai în cazul în care determinantul lor de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) este denominat în aceeași monedă.

(2)   Prin derogare de la alineatul (1) de la prezentul articol, instituțiile stabilesc seturi de acoperire a riscului distincte în fiecare categorie de risc pentru următoarele tranzacții:

(a)

tranzacțiile pentru care determinantul de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) este fie volatilitatea de piață implicită sau volatilitatea realizată a unui determinant de risc, fie corelația dintre doi determinanți de risc;

(b)

tranzacțiile pentru care determinantul de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) este reprezentat de diferența dintre doi determinanți de risc încadrați în aceeași categorie de risc sau tranzacțiile care constau în două segmente de plată denominate în aceeași monedă și pentru care un determinant de risc din aceeași categorie de risc ca și principalul determinant de risc este inclus în celălalt segment de plată decât cel care conține determinantul de risc principal.

În sensul literei (a) de la primul paragraf de la prezentul alineat, instituțiile atribuie tranzacțiile aceluiași set de acoperire a riscului din categoria de risc relevantă numai în cazul în care determinantul de risc principal al acestora sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) este identic.

În sensul literei (b) de la primul paragraf, instituțiile atribuie tranzacțiile aceluiași set de acoperire a riscului din categoria de risc relevantă numai în cazul în care perechea de determinanți de risc din tranzacțiile menționate la litera (b) este identică, iar între cei doi determinanți de risc care fac parte din pereche există o corelație pozitivă. În caz contrar, instituțiile atribuie tranzacțiile menționate la primul paragraf litera (b) unuia dintre seturile de acoperire a riscului stabilite în conformitate cu alineatul (1), doar pe baza unuia dintre cei doi determinanți de risc menționați la primul paragraf litera (b).

(3)   Instituțiile pun la dispoziție, la cererea autorităților competente, numărul de seturi de acoperire a riscului stabilite în conformitate cu alineatul (2) de la prezentul articol pentru fiecare categorie de risc, împreună cu determinantul de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) sau perechea de determinanți de risc aferentă fiecăruia dintre seturile de acoperire a riscului respective și cu numărul de tranzacții din cadrul fiecărui set de acoperire a riscului.

Articolul 278

Expunerea viitoare potențială

(1)   Instituțiile calculează expunerea viitoare potențială a unui set de compensare după cum urmează:

unde:

PFE	=	expunerea viitoare potențială;
a	=	indicele care desemnează categoriile de risc incluse în calculul expunerii viitoare potențiale a setului de compensare;
AddOn(a)	=	majorarea pentru categoria de risc a calculată în conformitate cu articolele 280a-280f, după caz; și
multiplicator (multiplier)	=	factorul de multiplicare calculat în conformitate cu formula menționată la alineatul (3).

În scopul acestui calcul, instituțiile includ majorarea (add-on) aferentă unei anumite categorii de risc în calculul expunerii viitoare potențiale a unui set de compensare în cazul în care cel puțin o tranzacție din setul de compensare a fost încadrată în categoria de risc respectivă.

(2)   Expunerea viitoare potențială a seturilor de compensare multiple care fac obiectul unui singur contract în marjă, astfel cum se menționează la articolul 275 alineatul (3), se calculează ca suma expunerilor viitoare potențiale a tuturor seturilor de compensare individuale ca și cum nu ar face obiectul niciunei forme de contract în marjă.

(3)   În scopul alineatului (1), multiplicatorul se calculează după cum urmează:

multiplicator =		1 dacă z ≥ 0
		dacă

unde:

Prag (floor)m = 5 %;

y = 2 · (1 – Pragm) · ΣaAddOn(a)

z =		CMV – NICA pentru seturile de compensare menționate la articolul 275 alin.(1)
		CMV – VM – NICA pentru seturile de compensare menționate la articolul 275 alin.(2)
		CMVi – NICAi pentru seturile de compensare menționate la articolul 275 alin.(3)

NICAi

=

suma independentă netă a garanțiilor reale calculată numai pentru tranzacțiile incluse în setul de compensare i. NICAi se calculează la nivel de tranzacție sau la nivel de set de compensare, în funcție de contractul în marjă.

Articolul 279

Calculul poziției de risc

Pentru calcularea majorărilor aferente categoriilor de risc menționate la articolele 280a-280f, instituțiile calculează poziția de risc (RiskPosition) a fiecărei tranzacții dintr-un set de compensare după cum urmează:

Poziția de risc = δ · AdjNot · MF unde: δ = delta reglementat al tranzacției, calculat în conformitate cu formula prevăzută la articolul 279a; AdjNot = valoarea noțională ajustată a tranzacției, calculată în conformitate cu articolul 279b; și MF = factorul de ajustare în funcție de scadență al tranzacției, calculat în conformitate cu formula prevăzută la articolul 279c.

Articolul 279a

Delta reglementat

(1)   Instituțiile calculează delta reglementat după cum urmează:

(a)

în cazul opțiunilor call și put care îi dau dreptul cumpărătorului opțiunii să cumpere sau să vândă un instrument-suport la un preț pozitiv la o dată unică sau la multiple date din viitor, cu excepția cazului în care aceste opțiuni sunt încadrate în categoria de risc de rată a dobânzii, instituțiile utilizează următoarea formulă: unde: δ = delta reglementat semn (sign) = – 1 dacă tranzacția este o opțiune call vândută sau o opțiune put cumpărată; semn (sign) = + 1 dacă tranzacția este o opțiune call cumpărată sau o opțiune put vândută; tip (type) = – 1 dacă tranzacția este o opțiune put; tip (type) = + 1 dacă tranzacția este o opțiune call; N(x) = funcția de distribuție cumulativă pentru o variabilă aleatorie normală standard, care exprimă probabilitatea ca o variabilă aleatorie normal distribuită, cu media zero și varianța 1, să fie mai mică sau egală cu x; P = prețul la vedere sau la termen al instrumentului-suport al opțiunii; pentru opțiuni ale căror fluxuri de numerar depind de o valoare medie a prețului instrumentului-suport, P este egal cu valoarea medie la data calculului; K = prețul de exercitare a opțiunii; T = data expirării opțiunii; pentru opțiuni care pot fi exercitate numai la o dată viitoare, data expirării este egală cu data respectivă; pentru opțiuni care pot fi exercitate la multiple date viitoare, data expirării este egală cu ultima dintre datele respective; data expirării se exprimă în ani, utilizând convenția privind zilele lucrătoare relevantă; și σ = volatilitatea reglementată a opțiunii, determinată în conformitate cu tabelul 1 în funcție de categoria de risc a tranzacției și de natura instrumentului-suport al opțiunii. Tabelul 1 Categorie de risc Instrumentul-suport Volatilitatea reglementată Schimb valutar Toate 15 % Credit Instrument având la bază o singură semnătură 100 % Instrument având la bază mai multe semnături 80 % Titluri de capital Instrument având la bază o singură semnătură 120 % Instrument având la bază mai multe semnături 75 % Marfă Energie electrică 150 % Alte mărfuri (mai puțin energia electrică) 70 % Altele Toate 150 % Instituțiile care utilizează prețul la termen al instrumentului-suport al unei opțiuni se asigură că: (i) prețul la termen este în concordanță cu caracteristicile opțiunii; (ii) prețul la termen se calculează utilizând o rată a dobânzii relevantă care predomină la data raportării; (iii) prețul la termen integrează fluxurile de numerar preconizate ale instrumentului-suport înainte de expirarea opțiunii;

(b)

pentru tranșele unei securitizări sintetice și pentru un instrument financiar derivat de credit de tip „nth-to-default” (al n-lea caz de nerambursare), instituțiile utilizează următoarea formulă: unde: semn (sign) =   + 1 dacă prin tranzacție s-a obținut protecția creditului – 1 dacă prin tranzacție s-a furnizat protecția creditului A = plafonul de afectare al tranșei; pentru o tranzacție cu un instrument financiar derivat de credit de tip „nth-to-default” bazat pe entitățile de referință k, A = (n – 1)/k; și D = plafonul de neafectare al tranșei; pentru o tranzacție cu un instrument financiar derivat de credit de tip „nth-to-default” bazat pe entitățile de referință k, D = n/k;

(c)

pentru tranzacțiile care nu sunt menționate la litera (a) sau (b), instituțiile utilizează următorul delta reglementat: δ =   + 1 dacă tranzacția este o poziție lungă pe determinantul de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc în acea categorie de risc – 1 dacă tranzacția este o poziție scurtă pe determinantul de risc principal sau cel mai semnificativ determinant de risc în acea categorie de risc

(2)   În sensul prezentei secțiuni, o poziție lungă pe determinantul de risc principal sau pe cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) înseamnă că valoarea de piață a tranzacției crește atunci când valoarea determinantului de risc respectiv crește, iar o poziție scurtă pe determinantul de risc principal sau pe cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3) înseamnă că valoarea de piață a tranzacției scade atunci când valoarea determinantului de risc respectiv crește.

(3)   ABE elaborează proiecte de standarde tehnice de reglementare pentru a preciza:

(a)

în conformitate cu evoluțiile internaționale în materie de reglementare, formula pe care trebuie să o utilizeze instituțiile pentru a calcula delta reglementat pentru opțiunile call și put încadrate în categoria de risc de rată a dobânzii compatibilă cu condiții de piață în care ratele dobânzii pot fi negative, precum și volatilitatea reglementată care este adecvată pentru formula respectivă;

(b)	o metodă pentru a stabili dacă o tranzacție este o poziție lungă sau scurtă pe determinantul de risc principal sau pe cel mai semnificativ determinant de risc într-o anumită categorie de risc pentru tranzacțiile menționate la articolul 277 alineatul (3).

ABE prezintă Comisiei aceste proiecte de standarde tehnice de reglementare până la 28 decembrie 2019.

Se deleagă Comisiei competența de a completa prezentul regulament prin adoptarea standardelor tehnice de reglementare menționate la primul paragraf în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

Articolul 279b

Valoarea noțională ajustată

(1)   Instituțiile calculează valoarea noțională ajustată după cum urmează:

(a)

pentru tranzacțiile încadrate în categoria de risc de rată a dobânzii sau în categoria de risc de credit, instituțiile calculează valoarea noțională ajustată ca fiind produsul dintre valoarea noțională a contractului derivat și factorul duratei impus de autoritățile de supraveghere, care se calculează după cum urmează: unde: R = rata de actualizare impusă de autoritățile de supraveghere; R = 5 %; S = perioada de timp dintre data de începere a unei tranzacții și data raportării, care este exprimată în ani, utilizând convenția privind zilele lucrătoare relevantă; și E = perioada dintre data de încetare a unei tranzacții și data raportării, care este exprimată în ani, utilizând convenția privind zilele lucrătoare relevantă. Data de începere a unei tranzacții este prima dată la care este fie stabilită, fie efectuată cel puțin o plată contractuală în cadrul tranzacției, către instituție sau din partea instituției, alta decât plățile legate de schimbul de garanții reale din cadrul unui contract în marjă. În cazul în care tranzacția a început deja să stabilească sau să efectueze plăți la data raportării, data de începere a unei tranzacții este egală cu 0. În cazul în care o tranzacție implică una sau mai multe date contractuale viitoare la care instituția sau contrapartea poate decide să pună capăt tranzacției înainte de scadența contractuală a acesteia, data de începere a unei tranzacții este egală cu prima dintre următoarele: (i) data sau prima dintre datele viitoare multiple la care instituția sau contrapartea poate decide să pună capăt tranzacției înainte de scadența contractuală a acesteia; (ii) data la care o tranzacție începe să stabilească sau să efectueze plăți, altele decât plățile legate de schimbul de garanții reale din cadrul unui contract în marjă. În cazul în care o tranzacție are ca instrument-suport un instrument financiar care poate da naștere unor obligații contractuale suplimentare față de cele care decurg din tranzacție, data de începere a unei tranzacții se determină pe baza primei date la care instrumentul-suport începe stabilirea sau efectuarea plăților. Data de încetare a unei tranzacții este ultima dată la care este efectuată sau poate fi efectuată o plată contractuală în cadrul tranzacției, către sau din partea instituției. În cazul în care o tranzacție are ca instrument-suport un instrument financiar care poate da naștere unor obligații contractuale suplimentare față de cele care decurg din tranzacție, data de încetare a unei tranzacții se determină pe baza ultimei plăți contractuale aferente instrumentului-suport al tranzacției. În cazul în care o tranzacție este structurată astfel încât o expunere rămasă de rambursat să fie decontată după anumite date de plată specificate și termenii sunt revizuiți astfel încât valoarea de piață a tranzacției să fie zero la datele specificate respective, decontarea expunerii rămase de rambursat la aceste date specificate este considerată plată contractuală în cadrul aceleiași tranzacții;

(b)

în cazul tranzacțiilor încadrate în categoria de risc valutar, instituțiile calculează valoarea noțională ajustată după cum urmează: (i) în cazul în care tranzacția este formată dintr-un segment de plată, valoarea noțională ajustată este valoarea noțională a contractului derivat; (ii) în cazul în care tranzacția este formată din două segmente de plată, iar valoarea noțională a unui segment de plată este denominată în moneda de raportare a instituției, valoarea noțională ajustată este valoarea noțională a celuilalt segment de plată; (iii) în cazul în care tranzacția este formată din două segmente de plată, iar valoarea noțională a fiecărui segment de plată este denominată într-o altă monedă decât moneda de raportare a instituției, valoarea noțională ajustată este cea mai mare dintre valorile noționale ale celor două segmente de plată după ce valorile respective au fost convertite în moneda de raportare a instituției la cursul de schimb la vedere predominant;

(c)

pentru tranzacțiile încadrate în categoria de risc privind titlurile de capital sau de risc de marfă, instituțiile calculează valoarea noțională ajustată ca fiind produsul dintre prețul de piață al unei unități a instrumentului-suport al tranzacției și numărul de unități ale instrumentului-suport la care se raportează tranzacția; în cazul în care o tranzacție încadrată în categoria de risc privind titlurile de capital sau de risc de marfă este exprimată prin contract ca o valoare noțională, instituțiile utilizează valoarea noțională a tranzacției, și nu numărul de unități ale instrumentului-suport, ca valoare noțională ajustată;

(d)	pentru tranzacțiile încadrate în categoria «alte riscuri», instituțiile calculează valoarea noțională ajustată pe baza metodei celei mai adecvate dintre metodele menționate la literele (a), (b) și (c), în funcție de natura și caracteristicile instrumentului-suport al tranzacției.

(2)   În scopul calculării valorii noționale ajustate a unei tranzacții menționate la alineatul (1), instituțiile determină valoarea noțională sau numărul de unități ale instrumentului-suport după cum urmează:

(a)

în cazul în care valoarea noțională sau numărul de unități ale instrumentului-suport al unei tranzacții nu este stabilit până la scadența contractuală: (i) pentru valori deterministe ale valorilor noționale și ale numărului de unități ale instrumentului-suport, valoarea noțională este media ponderată a tuturor valorilor deterministe ale valorilor noționale sau ale numărului de unități ale instrumentului-suport, după caz, până la scadența contractuală a tranzacției, ponderile fiind date de proporția din perioada de timp în care se aplică fiecare valoare noțională; (ii) pentru valori stocastice ale valorilor noționale și ale numărului de unități ale instrumentului-suport, valoarea noțională este valoarea determinată prin stabilirea valorilor curente de piață în formula de calcul al valorilor de piață viitoare;

(b)	în cazul contractelor care presupun schimburi multiple ale valorii noționale, aceasta se înmulțește cu numărul plăților care mai rămân de efectuat conform contractelor;

(c)	în cazul contractelor care prevăd o multiplicare a plăților aferente fluxurilor de numerar sau o multiplicare a instrumentului-suport al contractului derivat, instituția ajustează valoarea noțională pentru a reflecta efectele multiplicării asupra structurii de risc a contractelor respective.

(3)   Instituțiile convertesc valoarea noțională ajustată a unei tranzacții în moneda lor de raportare la cursul de schimb la vedere predominant în cazul în care valoarea noțională ajustată este calculată în conformitate cu prezentul articol pornind de la o valoare noțională contractuală sau de la un preț de piață al numărului de unități ale instrumentului-suport denominat într-o altă monedă.

Articolul 279c

Factorul de ajustare în funcție de scadență

(1)   Instituțiile calculează factorul de ajustare în funcție de scadență după cum urmează:

(a)

pentru tranzacțiile incluse în seturile de compensare menționate la articolul 275 alineatul (1), instituțiile utilizează următoarea formulă: unde: MF = factorul de ajustare în funcție de scadență; M = scadența reziduală a tranzacției care este egală cu perioada de timp necesară pentru încetarea tuturor obligațiilor contractuale care decurg din tranzacție; în acest scop, se consideră că orice opționalitate a unui contract derivat este o obligație contractuală; scadența reziduală se exprimă în ani, utilizând convenția privind zilele lucrătoare relevantă; în cazul în care o tranzacție are ca instrument-suport un alt contract derivat care poate da naștere unor obligații contractuale suplimentare față de obligațiile contractuale care decurg din tranzacție, scadența reziduală a tranzacției este egală cu perioada de timp necesară pentru încetarea tuturor obligațiilor contractuale aferente instrumentului-suport; în cazul în care o tranzacție este structurată astfel încât expunerea rămasă de rambursat să fie decontată după anumite date de plată specificate și termenii sunt revizuiți astfel încât valoarea de piață a tranzacției să fie zero la datele specificate respective, scadența reziduală a tranzacției este egală cu perioada rămasă până la data următoarei revizuiri a termenilor; și un exercițiu financiar (OneBusinessYear) = un an exprimat în zile lucrătoare utilizând convenția privind zilele lucrătoare relevantă;

(b)

în cazul tranzacțiilor incluse în seturile de compensare menționate la articolul 275 alineatele (2) și (3), factorul de ajustare în funcție de scadență este definit ca: unde: MF = factorul de ajustare în funcție de scadență; MPOR = perioada de risc de marjă aferentă setului de compensare determinată în conformitate cu articolul 285 alineatele (2)-(5); și un exercițiu financiar (OneBusinessYear) = un an exprimat în zile lucrătoare utilizând convenția privind zilele lucrătoare relevantă. Atunci când determină perioada de risc de marjă pentru tranzacții încheiate între un client și un membru compensator, o instituție care acționează în calitate de client sau de membru compensator înlocuiește perioada minimă prevăzută la articolul 285 alineatul (2) litera (b) cu cinci zile lucrătoare.

(2)   În sensul alineatului (1), scadența reziduală este egală cu perioada rămasă până la data următoarei revizuiri a termenilor tranzacțiilor care sunt structurate astfel încât expunerile rămase să fie decontate după anumite date de plată specificate și ai căror termeni sunt revizuiți astfel încât valoarea de piață a contractului să fie zero la datele specificate respective.

Articolul 280

Coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului

Pentru calcularea majorării aferente unui set de acoperire a riscului, astfel cum este menționată la articolele 280a-280f, coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului «є» este următorul:

є =		1 pentru seturile de acoperire a riscurilor stabilite în conformitate cu articolul 277a alin. (1)
		5 pentru seturile de acoperire a riscurilor stabilite în conformitate cu articolul 277a alin. (2) litera (a)
		0,5 pentru seturile de acoperire a riscurilor stabilite în conformitate cu articolul 277a alin. (2) litera (b)

Articolul 280a

Majorarea pentru categoria de risc de rată a dobânzii

(1)   În sensul articolului 278, instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc de rată a dobânzii pentru un anumit set de compensare după cum urmează:

unde:

AddOnIR	=	majorarea categoriei de risc de rată a dobânzii;
j	=	indicele care desemnează toate seturile de acoperire a riscului de rată a dobânzii stabilite în conformitate cu articolul 277a alineatul (1) litera (a) și cu articolul 277a alineatul (2) pentru setul de compensare; și
	=	majorarea categoriei de risc de rată a dobânzii pentru setul de acoperire a riscului j calculat în conformitate cu alineatul (2).

(2)   Instituțiile calculează majorarea pentru setul de acoperire a riscului j aferentă categoriei de risc de rată a dobânzii astfel:

unde:

єj	=	coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului pentru setul de acoperire a riscului j determinat în conformitate cu valoarea aplicabilă specificată la articolul 280;
SFIR	=	factorul impus de autoritățile de supraveghere pentru categoria de risc de rată a dobânzii cu o valoare egală cu 0,5 %; și
	=	valoarea noțională efectivă a setului de acoperire a riscului j calculată în conformitate cu alineatul (3).

(3)   Pentru a calcula valoarea noțională efectivă a setului de acoperire a riscului j, instituțiile încadrează mai întâi fiecare tranzacție din setul de acoperire a riscului în banda corespunzătoare din tabelul 2. Instituțiile fac acest lucru pe baza datei de încetare a fiecărei tranzacții, determinată în conformitate cu articolul 279b alineatul (1) litera (a):

Tabelul 2

Banda	Data de încetare (în ani)
1	>0 și <=1
2	>1 și <= 5
3	> 5

Instituțiile calculează apoi valoarea noțională efectivă a setului de acoperire a riscului j în conformitate cu următoarea formulă:

unde:

	=	valoarea noțională efectivă a setului de acoperire a riscului j; și
Dj,k	=	valoarea noțională efectivă a benzii k a setului de acoperire a riscului j, calculată după cum urmează:

unde:

l

=

indicele care desemnează poziția de risc (RiskPosition).

Articolul 280b

Majorarea aferentă categoriei de risc valutar

(1)   În sensul articolului 278, instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc valutar (foreign exchange – FX) pentru un anumit set de compensare după cum urmează:

unde:

AddOnFX	=	majorarea aferentă categoriei de risc valutar;
j	=	indicele care desemnează seturile de acoperire a riscului valutar stabilite în conformitate cu articolul 277a alineatul (1) litera (b) și cu articolul 277a alineatul (2) pentru setul de compensare; și
	=	majorarea aferentă categoriei de risc valutar pentru setul de acoperire a riscului j calculat în conformitate cu alineatul (2).

(2)   Instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc valutar pentru setul de acoperire a riscului j astfel:

unde:

єj	=	coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului pentru setul de acoperire a riscului j calculat în conformitate cu articolul 280;
SFFX	=	factorul impus de autoritățile de supraveghere pentru categoria de risc valutar cu o valoare egală cu 4 %;
	=	valoarea noțională efectivă a setului de acoperire a riscului j, calculată după cum urmează:

unde:

l

=

indicele care desemnează poziția de risc (RiskPosition).

Articolul 280c

Majorarea aferentă categoriei de risc de credit

(1)   În sensul alineatului (2), instituțiile stabilesc entitățile de referință relevante privind creditul pentru setul de compensare în conformitate cu următoarele:

(a)

pentru fiecare emitent al unui instrument de datorie de referință care este suport al unei tranzacții având la bază o singură semnătură atribuite categoriei de risc de credit există o singură entitate de referință privind creditul; tranzacțiile având la bază o singură semnătură sunt atribuite aceleiași entități de referință privind creditul numai în cazul în care instrumentul de datorie de referință care este suport al tranzacțiilor respective este emis de același emitent;

(b)

pentru fiecare grup de instrumente de datorie de referință sau de instrumente financiare derivate de credit având la bază o singură semnătură care sunt suport al unei tranzacții având la bază mai multe semnături atribuite categoriei de risc de credit există o singură entitate de referință privind creditul; tranzacțiile având la bază mai multe semnături sunt atribuite aceleiași entități de referință privind creditul numai în cazul în care grupul de instrumente de datorie de referință sau de instrumente financiare derivate de credit având la bază o singură semnătură care sunt suport al tranzacțiilor respective au aceleași componente.

(2)   În sensul articolului 278, instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc de credit pentru un anumit set de compensare după cum urmează:

unde:

AddOnCredit	=	majorarea aferentă categoriei de risc de credit;
j	=	indicele care desemnează toate seturile de acoperire a riscului de credit stabilite în conformitate cu articolul 277a alineatul (1) litera (c) și cu articolul 277a alineatul (2) pentru setul de compensare; și
	=	majorarea aferentă categoriei de risc de credit pentru setul de acoperire a riscului j calculat în conformitate cu alineatul (3).

(3)   Instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc de credit pentru setul de acoperire a riscului j după cum urmează:

unde:

	=	majorarea aferentă categoriei de risc de credit pentru setul de acoperire a riscului j;
єj	=	coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului pentru setul de acoperire a riscului j determinat în conformitate cu articolul 280;
k	=	indicele care desemnează entitățile de referință privind creditul ale setului de compensare stabilit în conformitate cu alineatul (1);
	=	factorul de corelare al entității de referință privind creditul «k»; atunci când entitatea de referință privind creditul «k» s-a stabilit în conformitate cu alineatul (1) litera (a), , atunci când entitatea de referință privind creditul «k» s-a stabilit în conformitate cu alineatul (1) litera (b) ; și
AddOn(Entitatek)	=	majorarea pentru entitatea de referință privind creditul k determinată în conformitate cu alineatul (4).

(4)   Instituțiile calculează majorarea pentru entitatea de referință privind creditul k după cum urmează:

unde:

=

valoarea noțională efectivă a entității de referință privind creditul k, calculată după cum urmează: unde: l = indicele care desemnează poziția de risc (RiskPosition); și = factorul impus de autoritățile de supraveghere aplicabil entității de referință privind creditul k calculat în conformitate cu alineatul (5).

(5)   Instituțiile calculează factorul impus de autoritățile de supraveghere aplicabil entității de referință privind creditul k după cum urmează:

(a)

pentru entitatea de referință privind creditul k stabilită în conformitate cu alineatul (1) litera (a), este pus în corespondență cu unul dintre cei șase factori impuși de autoritățile de supraveghere prevăzuți în tabelul 3 de la prezentul alineat pe baza unei evaluări externe a creditului efectuată de o ECAI desemnată a emitentului individual corespunzător; în cazul unui emitent individual pentru care nu este disponibilă o evaluare a creditului efectuată de o ECAI desemnată: (i) o instituție care utilizează abordarea menționată la capitolul 3 pune în corespondență ratingul intern al emitentului individual cu una dintre evaluările externe ale creditului; (ii) o instituție care utilizează abordarea menționată în capitolul 2 atribuie un respectivei entități de referință privind creditul; cu toate acestea, în cazul în care o instituție aplică articolul 128 pentru a pondera la risc expunerile la riscul de credit al contrapărții față de acest emitent individual, se atribuie un respectivei entități de referință privind creditul;

(b)

pentru entitățile de referință privind creditul k stabilite în conformitate cu alineatul (1) litera (b): (i) în cazul în care o poziție de risc l atribuită entității de referință privind creditul k este un indice de credit cotat la o bursă recunoscută, este pus în corespondență cu unul dintre cei doi factori impuși de autoritățile de supraveghere prezentați în tabelul 4 de la prezentul alineat, pe baza calității creditului majorității componentelor individuale ale acestuia; (ii) în cazul în care o poziție de risc l atribuită entității de referință privind creditul k nu este menționată la punctul (i) de la prezenta literă, este media ponderată a factorilor impuși de autoritățile de supraveghere puși în corespondență cu fiecare componentă în conformitate cu metoda prevăzută la litera (a), ponderile fiind date de proporția valorii noționale a componentelor incluse în această poziție. Tabelul 3 Nivelul de calitate a creditului Factorul impus de autoritățile de supraveghere pentru tranzacții având la bază o singură semnătură 1 0,38 % 2 0,42 % 3 0,54 % 4 1,06 % 5 1,6 % 6 6,0 % Tabelul 4 Calitatea creditului dominantă Factorul impus de autoritățile de supraveghere pentru indici cotați Categoria investment grade 0,38 % Categoria non-investment grade 1,06 %

Articolul 280d

Majorarea aferentă categoriei de risc privind titlurile de capital

(1)   În sensul alineatului (2), instituțiile stabilesc entitățile de referință relevante privind titlurile de capital pentru setul de compensare în conformitate cu următoarele:

(a)

pentru fiecare emitent al unui instrument de capital de referință care este suport al unei tranzacții având la bază o singură semnătură atribuite categoriei de risc privind titlurile de capital există o singură entitate de referință privind titlurile de capital; tranzacțiile având la bază o singură semnătură sunt atribuite aceleiași entități de referință privind titlurile de capital numai în cazul în care instrumentul de capital de referință care este suport al tranzacțiilor respective este emis de același emitent;

(b)

pentru fiecare grup de instrumente de capital de referință sau de instrumente financiare derivate pe titluri de capital având la bază o singură semnătură care sunt suport al unei tranzacții având la bază mai multe semnături atribuite categoriei de risc privind titlurile de capital există o singură entitate de referință privind titlurile de capital; tranzacțiile având la bază mai multe semnături sunt atribuite aceleiași entități de referință privind titlurile de capital numai în cazul în care grupul de instrumente de capital de referință sau de instrumente financiare derivate pe titluri de capital având la bază o singură semnătură care sunt suport al tranzacțiilor respective, după caz, are aceleași componente.

(2)   În sensul articolului 278, instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc privind titlurile de capital pentru un anumit set de compensare după cum urmează:

unde:

AddOnTitluri de capital	=	majorarea aferentă categoriei de risc privind titlurile de capital;
j	=	indicele care desemnează toate seturile de acoperire a riscului privind titlurile de capital stabilite în conformitate cu articolul 277a alineatul (1) litera (d) și cu articolul 277a alineatul (2) pentru setul de compensare; și
	=	majorarea aferentă categoriei de risc privind titlurile de capital pentru setul de acoperire a riscului j calculat în conformitate cu alineatul (3).

(3)   Instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc privind titlurile de capital pentru setul de acoperire a riscului j după cum urmează:

unde:

	=	majorarea aferentă categoriei de risc privind titlurile de capital pentru setul de acoperire a riscului j;
єj	=	coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului pentru setul de acoperire a riscului j determinat în conformitate cu articolul 280;
k	=	indicele care desemnează entitățile de referință privind titlurile de capital ale setului de compensare stabilit în conformitate cu alineatul (1);
	=	factorul de corelare al entității de referință privind titlurile de capital k; în cazul în care entitatea de referință privind titlurile de capital k a fost stabilită în conformitate cu alineatul (1) litera (a), . În cazul în care entitatea de referință privind titlurile de capital k a fost stabilită în conformitate cu alineatul (1) litera (b), ; și
AddOn(Entitatek)	=	majorarea pentru entitatea de referință privind titlurile de capital k determinată în conformitate cu alineatul (4).

(4)   Instituțiile calculează majorarea pentru entitatea de referință privind titlurile de capital k după cum urmează:

unde:

AddOn(Entitatek)	=	majorarea pentru entitatea de referință privind titlurile de capital k;
	=	factorul impus de autoritățile de supraveghere aplicabil entității de referință privind titlurile de capital k; în cazul în care entitatea de referință privind titlurile de capital k a fost stabilită în conformitate cu alineatul (1) litera (a), ; în cazul în care entitatea de referință privind titlurile de capital k a fost stabilită în conformitate cu alineatul (1) litera (b), ; și
	=	valoarea noțională efectivă a entității de referință privind titlurile de capital k, calculată după cum urmează: unde: l = indicele care desemnează poziția de risc (RiskPosition).

Articolul 280e

Majorarea aferentă categoriei de risc de marfă

(1)   În sensul articolului 278, instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc de marfă pentru un anumit set de compensare după cum urmează:

unde:

AddOnMarfă	=	majorarea aferentă categoriei de risc de marfă;
j	=	indicele care desemnează seturile de acoperire a riscului de marfă stabilite în conformitate cu articolul 277a alineatul (1) litera (e) și cu articolul 277a alineatul (2) pentru setul de compensare; și
	=	majorarea aferentă categoriei de risc de marfă pentru setul de acoperire a riscului j calculat în conformitate cu alineatul (4).

(2)   Pentru a calcula majorarea aferentă unui set de acoperire a riscului de marfă pentru un anumit set de compensare în conformitate cu alineatul (4), instituțiile stabilesc tipurile de marfă de referință relevante pentru fiecare set de acoperire a riscului. Tranzacțiile cu instrumente financiare derivate pe mărfuri sunt atribuite aceluiași tip de marfă de referință numai în cazul în care instrumentul pe mărfuri care este suport al tranzacțiilor respective este de aceeași natură, indiferent de locul de livrare și de calitatea instrumentului pe mărfuri.

(3)   Prin derogare de la alineatul (2), autoritățile competente pot impune unei instituții care este expusă într-o măsură semnificativă riscului de bază al unor diferite poziții care au aceeași natură ca cele menționate la alineatul (2) să stabilească tipurile de marfă de referință pentru pozițiile respective utilizând mai multe caracteristici pe lângă simpla natură a instrumentului pe mărfuri care este suport al tranzacțiilor. Într-o astfel de situație, tranzacțiile cu instrumente financiare derivate pe mărfuri sunt atribuite aceluiași tip de marfă de referință numai în cazul în care împărtășesc caracteristicile respective.

(4)   Instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei de risc de marfă pentru setul de acoperire a riscului j după cum urmează:

unde:

	=	majorarea aferentă categoriei de risc de marfă pentru setul de acoperire a riscului j;
єj	=	coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului pentru setul de acoperire a riscului j determinat în conformitate cu articolul 280;
ρMarfă	=	factorul de corelare pentru categoria de risc de marfă cu o valoare egală cu 40 %;
k	=	indicele care desemnează tipurile de marfă de referință aferente setului de compensare stabilite în conformitate cu alineatul (2); și
	=	majorarea aferentă tipului de marfă de referință k, calculată în conformitate cu alineatul (5).

(5)   Instituțiile calculează majorarea pentru tipul de marfă de referință k după cum urmează:

unde:

	=	majorarea pentru tipul de marfă de referință k;
	=	factorul impus de autoritățile de supraveghere aplicabil tipului de marfă de referință k; în cazul în care tipul de marfă de referință k corespunde unor tranzacții atribuite setului de acoperire a riscului menționat la articolul 277a alineatul (1) litera (e) punctul (i), cu excepția tranzacțiilor privind energia electrică, ; pentru tranzacțiile privind energia electrică, ; și
	=	valoarea noțională efectivă a tipului de marfă de referință k, calculată după cum urmează: unde: l = indicele care desemnează poziția de risc (RiskPosition).

Articolul 280f

Majorarea aferentă categoriei alte riscuri

(1)   În sensul articolului 278, instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei alte riscuri pentru un anumit set de compensare după cum urmează:

unde:

AddOnAltele	=	majorarea aferentă categoriei alte riscuri;
j	=	indicele care desemnează seturile de acoperire a altor riscuri stabilite în conformitate cu articolul 277a alineatul (1) litera (f) și cu articolul 277a alineatul (2) pentru setul de compensare; și
	=	majorarea aferentă categoriei alte riscuri pentru setul de acoperire a riscului j calculat în conformitate cu alineatul (2).

(2)   Instituțiile calculează majorarea aferentă categoriei alte riscuri pentru setul de acoperire a riscului j după cum urmează:

unde:

	=	majorarea aferentă categoriei alte riscuri pentru setul de acoperire a riscului j;
єj	=	coeficientul factorului impus de autoritățile de supraveghere aferent setului de acoperire a riscului pentru setul de acoperire a riscului j determinat în conformitate cu articolul 280; și
SFAltele	=	factorul impus de autoritățile de supraveghere pentru categoria alte riscuri cu o valoare egală cu 8 %;
	=	valoarea noțională efectivă a setului de acoperire a riscului j, calculată după cum urmează: unde: l = indicele care desemnează poziția de risc (RiskPosition).