1.

Comisia Europeană a emis o comunicare privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale din statele membre ale CE (2). Actul, care nu are caracter obligatoriu, cuprinde principii și norme pe care Comisia Europeană le respectă în materie de ajutor de stat. De asemenea, acesta explică modurile în care se prevede desfășurarea cooperării dintre Comisia Europeană și instanțele naționale din statele membre ale CE.

2.

Autoritatea AELS de Supraveghere („Autoritatea”) consideră comunicarea menționată mai sus ca fiind relevantă pentru SEE. Pentru a menține condiții egale de concurență și pentru a asigura o aplicare uniformă a dispozițiilor Acordului privind SEE privind ajutorul de stat în întreg Spațiul Economic European, Autoritatea adoptă prezentul capitol, ținând cont întotdeauna de independența instanțelor naționale din statele AELS.

3.

Autoritatea se angajează să ia măsuri severe împotriva ajutoarelor de stat ilegale și incompatibile. În ciuda faptului că acțiunile introduse de particulari în fața instanțelor naționale în domeniul aplicării ajutoarelor de stat au jucat, până în prezent, doar un rol relativ limitat în domeniu, Autoritatea consideră că astfel de acțiuni pot fi extrem de benefice pentru politica privind ajutoarele de stat. Procedurile desfășurate în fața instanțelor naționale acordă terților posibilitatea de a aborda și soluționa în mod direct, la nivel național, numeroase probleme legate de ajutoarele de stat. În plus, instanțele naționale pot oferi reclamanților căi de atac extrem de eficiente în cazul încălcării normelor privind ajutoarele de stat. La rândul lor, acestea pot contribui la o mai puternică disciplină de ansamblu în ceea ce privește ajutoarele de stat.

4.

Scopul principal al prezentului capitol este de a informa instanțele naționale și terții cu privire la căile de atac disponibile în cazul unei încălcări a normelor privind ajutoarele de stat și de a le oferi orientări cu privire la aplicarea practică a normelor în cauză. În plus, Autoritatea urmărește să își dezvolte cooperarea cu instanțele naționale prin introducerea unor instrumente mai practice de sprijinire a judecătorilor naționali în activitatea lor cotidiană.

5.

Prezentul capitol înlocuiește capitolul din Orientările privind ajutorul de stat ale Autorității de Supraveghere cu privire la cooperarea dintre instanțele naționale și Autoritatea AELS de Supraveghere în domeniul ajutoarelor de stat (3) și nu aduce atingere niciunei interpretări a Acordului privind SEE sau a dispozițiilor de reglementare ale Curții de Justiție a AELS.

6.

Prima întrebare cu care se confruntă instanțele naționale și potențialii reclamanți este dacă măsura în cauză constituie într-adevăr un ajutor de stat în sensul articolului 61 din Acordul privind SEE.

7.

Articolul 61 alineatul (1) din Acordul privind SEE se referă la „orice ajutor acordat de statele membre ale CE, de statele AELS sau din resurse de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producției anumitor mărfuri, în măsura în care afectează comerțul dintre părțile contractante”.

8.

Noțiunea de ajutoare de stat nu se limitează la subvenții (4). Printre altele, aceasta cuprinde facilitățile fiscale și investițiile realizate din fonduri publice în condițiile în care un investitor privat ar fi refuzat să participe (5). Nu are importanță dacă ajutorul este acordat de către stat în mod direct sau de către organisme publice sau entități private create sau desemnate de acesta pentru a gestiona ajutorul respectiv (6). În schimb, pentru ca un ajutor public să fie considerat ajutor de stat și nu o măsură generală căreia nu i se aplică articolul 61 alineatul (1) din Acordul privind SEE, ajutorul trebuie să favorizeze anumite întreprinderi sau producția anumitor bunuri („selectivitate”) (7). În plus, ajutorul trebuie să denatureze concurența sau să prezinte un risc de denaturare a concurenței și trebuie să aibă un efect asupra schimburilor comerciale dintre părțile contractante la Acordul privind SEE (8).

9.

Jurisprudența Curții de Justiție a AELS și a instanțelor comunitare (9), precum și deciziile luate de Autoritate și de Comisia Europeană au abordat în mod frecvent problema clasificării anumitor măsuri drept ajutor de stat. În plus, Autoritatea a emis orientări detaliate cu privire la o serie de aspecte complexe, precum aplicarea principiului investitorului privat (10) și a principiului creditorului privat (11), condițiile în care garanțiile de stat trebuie considerate ajutor de stat (12), regimul vânzărilor de terenuri publice (13), asigurarea creditelor de export (14), impozitarea directă a întreprinderilor (15), investițiile de capital de risc (16) și ajutoarele de stat pentru cercetare, dezvoltare și inovare (17). De asemenea, Regulamentul Comisiei privind ajutoarele acordate sub nivelurile de minimis (18) a fost încorporat în Acordul privind SEE. Jurisprudența Curții de Justiție a AELS și a Curții Europene de Justiție, orientările din partea Autorității și practica decizională pot oferi instanțelor naționale și potențialilor reclamanți un sprijin considerabil cu privire la noțiunea de ajutor de stat.

10.

În caz de îndoieli asupra existenței unui ajutor de stat, instanțele naționale pot solicita un aviz al Autorității în temeiul secțiunii 2 din prezentul capitol. Aceasta nu aduce atingere posibilității ca o instanță națională să sesizeze Curtea de Justiție a AELS în vederea solicitării unui aviz consultativ în temeiul articolului 34 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție.

11.

În conformitate cu ultima teză din articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, statele AELS nu pot pune în aplicare măsuri de ajutor de stat fără a primi în prealabil aprobarea Autorității (obligația de statu quo):

„Autoritatea AELS de supraveghere este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu articolul 61 din Acordul privind SEE, Autoritatea inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul 2. Înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.” (19)

12.

Cu toate acestea, există o serie de situații în care un ajutor de stat poate fi pus în aplicare în mod legal fără a primi în prealabil aprobarea Autorității:

13.

Procedurile judiciare naționale în domeniul ajutoarelor de stat pot avea uneori ca obiect aplicabilitatea regulamentului de exceptare pe categorii și/sau a unei scheme de ajutor existente sau aprobate. Atunci când se contestă aplicabilitatea unui asemenea regulament sau a unei asemenea scheme, instanța națională poate evalua numai îndeplinirea tuturor condițiilor din regulament sau schemă. Instanța națională nu poate evalua compatibilitatea unei măsuri de ajutor în situația în care condițiile nu sunt îndeplinite, deoarece o astfel de evaluare rămâne responsabilitatea exclusivă a Autorității (23).

14.

În cazul în care trebuie să stabilească dacă măsura face obiectul unei scheme de ajutor aprobate, instanța națională poate verifica numai îndeplinirea tuturor condițiilor din decizia de aprobare. Atunci când aspectele invocate la nivel național privesc validitatea unei decizii a Autorității, instanța națională trebuie să se bazeze pe procedura prevăzută la articolul 34 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (24). Totuși, posibilitatea de a contesta validitatea deciziei subiacente a Autorității prin intermediul unui aviz consultativ nu mai este disponibilă dacă reclamantul ar fi putut contesta fără îndoială decizia înaintea Curții de Justiție a AELS în temeiul articolului 36 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, însă nu a făcut acest lucru (25).

15.

Instanța națională poate solicita Autorității un aviz în temeiul secțiunii 2 din prezentul capitol în cazul în care are îndoieli cu privire la aplicabilitatea regulamentului de exceptare pe categorii sau a unei scheme de ajutor existente sau aprobate.

16.

Atât instanțele naționale, cât și Autoritatea joacă roluri esențiale, dar distincte, în contextul aplicării normelor privind ajutoarele de stat (26).

17.

Rolul principal al Autorității este de a examina compatibilitatea cu Acordul privind SEE a măsurilor de ajutor propuse, pe baza criteriilor prevăzute la articolul 61 alineatele (2) și (3) din acord. Evaluarea compatibilității rămâne responsabilitatea exclusivă a Autorității, fiind supusă controlului jurisdicțional al Curții de Justiție a AELS. Instanțele naționale nu au competența de a declara o măsură de ajutor de stat ca fiind compatibilă cu articolul 61 alineatele (2) sau (3) din Acordul privind SEE (27).

18.

Rolul instanței naționale depinde de măsura de ajutor în cauză și de existența notificării corespunzătoare și a aprobării de către Autoritate:

19.

Atunci când protejează interesele particularilor, instanțele naționale trebuie să ia pe deplin în considerare aplicarea efectivă a articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție și interesele pieței SEE.

20.

Rolul instanțelor naționale în situațiile de mai sus este detaliat în secțiunile 1.2 și 1.3 din prezentul capitol.

21.

Conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, clauza de statu quo prevăzută la articolul 88 alineatul (3) din Tratatul CE, care se reflectă în ultima teză a articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, creează drepturi individuale care au un efect direct pentru părțile vizate (de exemplu, pentru concurenții beneficiarului) (30). Părțile vizate își pot exercita drepturile prin introducerea unei acțiuni împotriva statului membru al CE care a acordat ajutorul în fața instanțelor naționale competente. Astfel, instrumentarea acțiunilor și, în consecință, protejarea drepturilor concurenților, în conformitate cu articolul 88 alineatul (3) din Tratatul CE, constituie unul dintre rolurile cele mai importante de care dispun instanțele naționale în domeniul ajutoarelor de stat.

22.

Instanțele naționale din statele AELS îndeplinesc aceeași funcție. Cu toate acestea, în statele AELS, efectul intern al legislației SEE este reglementat de legea constituțională, în temeiul Protocolului 35 la Acordul privind SEE. În conformitate cu Protocolul 35, statele AELS trebuie să se asigure, dacă este cazul printr-o dispoziție statutară separată, că în cazuri de conflict între normele SEE puse în aplicare și alte dispoziții statutare, normele SEE puse în aplicare au întâietate. Potrivit Curții, persoanele fizice și operatorii economici trebuie să aibă dreptul să invoce și să solicite la nivel național orice drepturi care decurg din dispozițiile legislației SEE (31), ca făcând parte din respectiva ordine juridică națională, în cazul în care acestea sunt necondiționate și suficient de precise (32). În opinia Autorității și în temeiul jurisprudenței Curții Europene de Justiție privind dispoziția identică de la articolul 88 alineatul (3) din Tratatul CE, articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție îndeplinește criteriile implicite din Protocolul 35 la Acordul privind SEE de a fi necondiționat și suficient de precis.

23.

Faptul că ultima teză din articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție a fost încorporată în ordinea juridică națională a statelor AELS (33) permite părților afectate să introducă acțiuni împotriva încălcării obligației de statu quo în fața instanțelor naționale. Prin urmare, o instanță națională ar trebui să apeleze la toate instrumentele și căile de atac corespunzătoare și să aplice toate dispozițiile relevante ale legislației naționale în vederea respectării legislației naționale de aplicare a ultimei teze din articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (34).

24.

Rolul esențial jucat de instanțele naționale în acest context rezultă, de asemenea, din faptul că propriile competențe ale Autorității în ceea ce privește protecția concurenților și a altor terți împotriva ajutoarelor ilegale sunt limitate. Mai important, Autoritatea nu poate adopta o decizie finală de dispunere a recuperării numai ca urmare a faptului că ajutorul nu a fost notificat în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (35). Prin urmare, Autoritatea trebuie să realizeze o evaluare completă a compatibilității, indiferent dacă obligația de statu quo a fost respectată sau nu (36). Evaluarea poate fi îndelungată, iar competențele Autorității de a emite ordine de recuperare preliminare sunt supuse unor cerințe legale foarte stricte (37).

25.

În consecință, acțiunile în fața instanțelor naționale oferă un important mijloc de despăgubire a concurenților și a altor terți afectați de ajutoarele de stat ilegale. Printre căile de atac disponibile în fața instanțelor naționale se numără:

26.

Fiecare dintre aceste căi de atac este detaliată în secțiunile 1.2.1 – 1.2.6 din prezentul capitol.

27.

Instanțele naționale sunt obligate să protejeze drepturile particularilor afectați de încălcarea obligației de statu quo. Prin urmare, instanțele naționale trebuie să impună toate consecințele juridice corespunzătoare, în conformitate cu legislația națională, atunci când are loc o încălcare a articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. (38) Cu toate acestea, obligațiile instanțelor naționale nu sunt limitate la ajutoare ilegale deja plătite. Acestea se extind și la cazurile în care urmează a fi efectuată o plată ilegală. Instanțele naționale trebuie să protejeze drepturile persoanelor împotriva unei posibile încălcări a acestor drepturi (39). Prin urmare, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice efectuarea plății.

28.

Obligația instanțelor naționale de a împiedica plata unui ajutor ilegal poate apărea într-o varietate de situații procedurale, în funcție de diferitele tipuri de acțiuni disponibile în temeiul legislației naționale. Frecvent, reclamantul va încerca să conteste valabilitatea actului național de acordare a ajutorului de stat ilegal. În asemenea cazuri, împiedicarea plății ilegale va fi, de obicei, consecința logică a constatării invalidității actului de acordare, ca urmare a încălcării de către statul AELS a articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (40).

29.

Atunci când se confruntă cu ajutoare acordate în mod ilegal, o instanță națională trebuie să impună toate consecințele juridice ale ilegalității în temeiul legislației naționale. Prin urmare, instanța națională trebuie, în principiu, să dispună recuperarea integrală a ajutorului de stat ilegal de la beneficiar (41). Hotărârea privind recuperarea integrală a ajutorului de stat ilegal este legată de obligația care revine instanțelor naționale de a proteja drepturile individuale ale reclamantului (de exemplu, concurentul), în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. Astfel, obligația de recuperare care incumbă instanțelor naționale este independentă de compatibilitatea măsurii de ajutor cu articolul 61 alineatele (2) sau (3) din Acordul privind SEE.

30.

Deoarece instanțele naționale trebuie să dispună recuperarea integrală a ajutoarelor ilegale, indiferent de compatibilitatea acestora, recuperarea poate fi mai rapidă în fața unei instanțe naționale decât printr-o plângere adresată Autorității. Într-adevăr, spre deosebire de Autoritate (42), instanța națională poate și trebuie să se limiteze la a stabili dacă măsura constituie ajutor de stat și dacă i se aplică obligația de statu quo.

31.

Cu toate acestea, obligația de recuperare în sarcina instanțelor naționale nu este absolută. În conformitate cu cauza „SFEI” (43), pot exista circumstanțe excepționale în care nu ar fi indicată recuperarea unui ajutor de stat ilegal. Standardul juridic care ar trebui aplicat în acest context ar trebui să fie similar celui aplicabil în temeiul articolelor 14 și 15 din partea II a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (44). Cu alte cuvinte, circumstanțele care nu ar împiedica un ordin de recuperare al Autorității nu pot justifica abținerea unei instanțe naționale de la dispunerea recuperării integrale. Standardul aplicat de Curtea de Justiție a AELS în această privință este foarte strict. (45) În principiu, în temeiul abordării Curții de Justiție a AELS și a Curții Europene de Justiție, beneficiarul unui ajutor acordat în mod ilegal nu poate invoca principiul așteptărilor legitime împotriva unui ordin de recuperare al Autorității. (46) Aceasta se datorează faptului că un operator economic diligent ar fi trebuit să poată verifica dacă ajutorul pe care l-a primit a fost notificat sau nu (47).

32.

Pentru a justifica nedispunerea recuperării de către instanța națională în temeiul articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, trebuie ca un fapt specific și concret să fi generat așteptări legitime din partea beneficiarului (48). Acesta poate fi cazul atunci când Autoritatea însăși a oferit asigurări precise că măsura în cauză nu constituie ajutor de stat sau că nu face obiectul obligației de statu quo (49).

33.

În temeiul jurisprudenței Curții Europene de Justiție (50), obligația instanței naționale de a dispune recuperarea integrală a ajutorului de stat ilegal încetează în cazul în care, până la data la care instanța națională pronunță hotărârea, Autoritatea a decis deja că ajutorul este compatibil cu Acordul privind SEE. Deoarece scopul obligației de statu quo este de a asigura că nu pot fi puse în aplicare decât ajutoare compatibile, acest scop nu mai poate fi ignorat atunci când Autoritatea a confirmat deja compatibilitatea (51). Prin urmare, obligația instanțelor naționale de a proteja drepturile individuale în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție rămâne valabilă atunci când Autoritatea încă nu a adoptat o decizie, indiferent dacă o procedură se află sau nu în curs desfășurare (52).

34.

Deși, ulterior adoptării de către Autoritate a unei decizii pozitive, instanța națională nu mai are obligația în temeiul legislației SEE de a dispune recuperarea integrală, o obligație de recuperare poate exista și în temeiul legislației naționale (53). Cu toate acestea, atunci când există o asemenea obligație de recuperare, aceasta nu aduce atingere dreptului statului AELS de a repune în aplicare ajutorul la un moment ulterior.

35.

După ce instanța națională decide că ajutorul ilegal a fost plătit prin încălcarea articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, aceasta trebuie să cuantifice ajutorul pentru a stabili suma care trebuie recuperată. Jurisprudența Curții de Justiție a AELS privind aplicarea articolului 61 alineatul (1) din Acordul privind SEE și articolului 87 alineatul (1) CE și practica decizională și orientările Autorității ar trebui să sprijine instanța în această privință. În cazul în care instanța națională se confruntă cu dificultăți în calcularea valorii ajutorului, aceasta poate solicita sprijinul Autorității, astfel cum se detaliază în secțiunea 2 din prezentul capitol.

36.

Avantajul economic al ajutoarelor ilegale nu este limitat la valoarea nominală a acestora. În plus, beneficiarul obține un avantaj financiar care decurge din punerea în aplicare prematură a ajutorului. Acest lucru se datorează faptului că, dacă ajutorul ar fi fost notificat Autorității, plata s-ar fi efectuat (dacă ar fi fost cazul) mai târziu. Aceasta l-ar fi obligat pe beneficiar să împrumute fondurile corespunzătoare de pe piețele de capital, cu dobândă la ratele pieței.

37.

Avantajul de timp necuvenit reprezintă motivul pentru care, în cazul în care recuperarea este dispusă de Autoritate, articolul 14 alineatul (2) din partea II a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție nu impune doar recuperarea valorii nominale a ajutorului, ci și recuperarea dobânzii începând din ziua în care ajutorul a fost pus la dispoziția beneficiarului până în ziua în care acesta este recuperat efectiv. Rata dobânzii care trebuie să se aplice în acest context este definită în Decizia nr. 195/04/COL a Autorității din 14 iulie 2004 (54).

38.

În temeiul jurisprudenței Curții Europene de Justiție (55) și în vederea punerii în aplicare a articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, instanțele naționale ar trebui să dispună recuperarea avantajului financiar care rezultă din punerea în aplicare prematură a ajutorului (denumit în continuare „dobândă corespunzătoare perioadei de ilegalitate”). Aceasta se datorează faptului că punerea în aplicare prematură a ajutorului ilegal are ca efect faptul că, în funcție de circumstanțe, în cel mai bun caz, concurenții suferă mai devreme decât ar trebui, în termeni de concurență, efectele oricărui ajutor. Prin urmare, beneficiarul obține un avantaj necuvenit. (56)

39.

Obligația instanței naționale de a dispune recuperarea dobânzii corespunzătoare perioadei de ilegalitate poate apărea în două situații diferite:

40.

Pentru respectarea obligației de recuperare pe care o au instanțele naționale cu privire la dobânda corespunzătoare perioadei de ilegalitate, acestea trebuie să stabilească valoarea dobânzii care trebuie recuperată. În această privință se aplică următoarele principii:

41.

În cazul în care există îndoieli, instanța națională poate solicita sprijinul Autorității, în conformitate cu secțiunea 2 din prezentul capitol.

42.

Instanțelor naționale li se poate solicita, de asemenea, să admită cereri de despăgubiri pentru daunele produse concurenților beneficiarilor și altor terți de către ajutoarele de stat ilegale (63). Asemenea acțiuni în despăgubiri sunt îndreptate, de obicei, împotriva autorității de acordare a ajutorului de stat. Acestea pot fi foarte importante pentru reclamant, deoarece, spre deosebire de acțiunile care urmăresc numai recuperarea ajutoarelor, o acțiune în despăgubiri reușită oferă reclamantului o compensație financiară directă pentru pierderea suferită. Contestațiile depind, în mod evident, de normele juridice naționale. În această privință, Autoritatea subliniază că instanțele naționale trebuie să apeleze la toate instrumentele și căile de atac corespunzătoare și să aplice toate dispozițiile relevante ale legislației naționale în vederea respectării legislației naționale de punere în aplicare a ultimei teze din articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție și să protejeze drepturile conferite de legea în cauză persoanelor fizice și operatorilor economici.

43.

Indiferent de posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul legislației naționale, încălcarea obligației de statu quo poate genera acțiuni în despăgubiri în temeiul jurisprudenței Curții de Justiție a AELS (64). Statele AELS trebuie să compenseze prejudiciile și daunele produse persoanelor în urma încălcărilor actelor secundare ale legislației SEE, precum și a părții principale a Acordului privind SEE (65). Această răspundere există atunci când: (i) norma juridică încălcată urmărește să confere drepturi particularilor, (ii) încălcarea este suficient de gravă și (iii) există o legătură cauzală directă între încălcarea obligației statului membru și daunele suferite de părțile vătămate (66).

44.

Prima cerință (obligație în temeiul legislației SEE destinată protejării drepturilor particularilor) este, în opinia Autorității, îndeplinită în raport cu încălcarea articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. Curtea de Justiție a AELS a susținut că se consideră că încălcarea cerințelor statului de drept conferă drepturi particularilor atunci când dispoziția relevantă este necondiționată și suficient de precisă (67). Astfel cum prevede punctul 22 de mai sus, Autoritatea consideră că aceste criterii sunt îndeplinite de articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție.

45.

Cerința unei încălcări suficient de grave a legislației SEE este în general îndeplinită și în cazul încălcării articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. Curtea de Justiție a AELS a susținut că acest lucru depinde de măsura în care, exercitându-și puterile legislative, o parte contractantă la Acordul privind SEE a încălcat în mod evident și grav limitele exercitării competențelor sale. Pentru a stabili dacă această condiție este îndeplinită, trebuie luați în considerare toți factorii care caracterizează situația. Printre aceștia se numără claritatea și precizia normei încălcate; marja de apreciere pe care norma în cauză o lasă la latitudinea autorităților naționale; dacă încălcarea și dauna respectivă au fost intenționate sau involuntare; și dacă eventualele erori în legislație au fost scuzabile sau nescuzabile (68). Cu toate acestea, în privința articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, autoritățile din statele AELS nu dispun de nicio marjă de apreciere pentru a nu notifica măsurile de ajutor de stat. În principiu, acestea au obligația absolută de a notifica toate măsurile de acest fel înainte de punerea lor în aplicare. Deși uneori Curtea de Justiție a AELS ține seama de caracterul scuzabil al încălcării legislației SEE relevante (69), în mod normal, în cazul acordării ajutoarelor de stat autoritățile din statele AELS trebuie să cunoască pe deplin această obligație și nu pot susține că nu aveau cunoștință de obligația de statu quo. În caz de îndoială, statele AELS pot întotdeauna să notifice măsura Autorității din rațiuni de siguranță juridică (70).

46.

A treia cerință, aceea ca încălcarea legislației SEE să fi produs un prejudiciu financiar efectiv și cert reclamantului, poate fi îndeplinită în diverse moduri.

47.

Deseori, reclamantul susține că ajutorul a fost direct responsabil de un beneficiu nerealizat. Atunci când se confruntă cu o asemenea solicitare, instanța națională ar trebui să ia în considerare următoarele aspecte:

48.

Posibilitatea de a solicita despăgubiri este, în principiu, independentă de orice investigație paralelă a Autorității cu privire la aceeași măsură de ajutor. O asemenea investigație în curs de desfășurare nu eliberează instanța națională de obligația pe care o are de a proteja drepturile individuale în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (73). Deoarece reclamantul poate demonstra ca a suferit o pierdere din cauza punerii în aplicare premature a ajutorului și, mai concret, în urma avantajului de timp ilegal al beneficiarului, posibilitatea admiterii acțiunilor în despăgubiri nu este exclusă nici atunci când Autoritatea a aprobat deja ajutorul în momentul în care instanța națională pronunță o hotărâre (74).

49.

Normele procedurale naționale permit uneori instanței naționale să recurgă la unele estimări rezonabile în scopul determinării valorii efective a despăgubirilor care trebuie acordate reclamantului. Acolo unde este cazul și cu condiția respectării principiului eficacității (75), utilizarea unor asemenea estimări ar fi posibilă și în cadrul acțiunilor în despăgubiri în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. Acestea pot fi un instrument util pentru instanțele naționale care se confruntă cu dificultăți la calcularea despăgubirilor.

50.

Cerințele legale prealabile pentru acțiunile în despăgubiri în temeiul legislației SEE și problemele legate de calcularea despăgubirilor pot, de asemenea, face obiectul cererilor de asistență din partea Autorității în temeiul secțiunii 2 din prezentul capitol.

51.

Astfel cum s-a descris mai sus, potențialii reclamanți au dreptul să introducă acțiuni în despăgubiri împotriva autorității care acordă ajutorul. Cu toate acestea, pot exista circumstanțe în care reclamantul preferă să solicite despăgubiri direct de la beneficiar.

52.

Întrucât articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție nu impune obligații directe beneficiarului de ajutor de stat, legislația SEE nu oferă un temei suficient pentru asemenea acțiuni (76). Totuși, acest fapt nu aduce atingere în niciun fel posibilității unei acțiuni reușite în despăgubiri împotriva beneficiarului în temeiul dreptului național material. În acest context, potențialii reclamanți trebuie să se bazeze pe normele naționale care reglementează răspunderea extracontractuală (77).

53.

Datoria instanțelor naționale de a trage concluziile juridice necesare din încălcarea obligației de statu quo nu este limitată la hotărârile definitive ale acestora. În cadrul rolului acestora în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, instanțele naționale trebuie, de asemenea, să ia măsuri provizorii atunci când acestea sunt oportune pentru a proteja drepturile individuale ale persoanelor (78) și eficacitatea articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție.

54.

Competența instanțelor naționale de a adopta măsuri provizorii poate avea o importanță majoră pentru părțile interesate atunci când este necesară o soluție rapidă. Datorită capacității de a acționa prompt împotriva ajutoarelor ilegale, precum și apropierii și varietății măsurilor aflate la dispoziția acestora, instanțele naționale sunt cele mai în măsură să ia măsuri provizorii atunci când ajutorul ilegal a fost deja plătit sau urmează a fi plătit.

55.

Cele mai simple cazuri sunt cele în care ajutorul ilegal încă nu a fost plătit, însă există riscul efectuării unor asemenea plăți pe durata procedurilor judiciare naționale. În asemenea cazuri, obligația de a împiedica încălcarea articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (79) poate necesita ca instanța națională să emită un ordin provizoriu care să împiedice plata ilegală până la soluționarea fondului cauzei.

56.

Atunci când plata ilegală a fost deja efectuată, rolul care le revine instanțelor naționale în temeiul articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție presupune, de obicei, dispunerea recuperării integrale (inclusiv a dobânzii corespunzătoare perioadei de ilegalitate). Dat fiind principiului eficacității (80), instanța națională nu poate amâna acest lucru prin întârzierea procedurilor în mod nejustificat. Asemenea întârzieri nu numai că ar aduce atingere drepturilor particularilor pe care le protejează articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, ci ar și crește în mod direct prejudiciul concurențial care decurge din ilegalitatea ajutorului.

57.

Cu toate acestea, în pofida existenței acestei obligații cu caracter general, pot exista circumstanțe în care decizia definitivă a instanței naționale este întârziată. În asemenea cazuri, obligația de a proteja drepturile particularilor în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție obligă instanța națională să ia toate măsurile provizorii necesare aflate la dispoziția acesteia, conform cadrului procedural național în vigoare, pentru a opri, cel puțin temporar, efectele anticoncurențiale ale ajutorului („recuperare provizorie”) (81). În acest context, aplicarea normelor procedurale naționale este supusă respectării principiilor echivalenței și eficacității (82).

58.

În cazul în care, în baza jurisprudenței Curții de Justiție a AELS și a instanțelor comunitare și conform practicii Autorității, judecătorul național are convingerea rezonabilă, la prima vedere, că măsura în cauză presupune un ajutor de stat ilegal, cea mai rapidă soluție ar fi, în opinia Autorității și în conformitate cu dreptul național procedural, să se dispună plasarea într-un cont blocat a ajutorului ilegal și a dobânzii corespunzătoare perioadei de ilegalitate, până la soluționarea fondului cauzei. În hotărârea sa definitivă, instanța națională fie va dispune înapoierea fondurilor din contul blocat către autoritatea de acordare a ajutorului de stat, în cazul în care ilegalitatea ajutorului este confirmată, fie va dispune eliberarea fondurilor către beneficiar.

59.

Recuperarea provizorie poate fi, de asemenea, un instrument foarte eficient în cazurile în care procedurile judiciare naționale se desfășoară în paralel cu o investigație a Autorității (83). O investigație în curs de desfășurare a Autorității nu eliberează instanța națională de obligația sa de protecție a drepturilor particularilor în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (84). Prin urmare, instanța națională nu poate pur și simplu să-și suspende procedurile proprii până la decizia Autorității și să lase între timp neprotejate drepturile reclamantului în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. Astfel, atunci când instanța națională dorește să aștepte rezultatul evaluării compatibilității de către Autoritate înaintea adoptării unui ordin de recuperare definitiv și irevocabil, instanța ar trebui să adopte măsuri provizorii corespunzătoare. Din nou, dispunerea plasării fondurilor într-un cont blocat pare o soluție corespunzătoare:

60.

Instanțele naționale se pot confrunta cu probleme privind ajutorul de stat și în cazuri în care Autoritatea a dispus deja recuperarea. Deși cele mai multe cauze sunt acțiuni în anularea unui ordin de recuperare național, terții pot solicita, de asemenea, despăgubiri de la autoritățile naționale pentru nepunerea în aplicare a unei decizii de recuperare pronunțate de Autoritate.

61.

În conformitate cu articolul 14 alineatul (3) din partea II a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, statele AELS trebuie să pună în aplicare fără întârziere deciziile de recuperare. Recuperarea se desfășoară în conformitate cu procedurile disponibile în temeiul legislației interne, cu condiția ca acestea să permită o executare imediată și efectivă a deciziei de recuperare. Atunci când o normă procedurală internă împiedică recuperarea imediată și/sau efectivă, instanța națională trebuie să nu aplice dispoziția respectivă (88).

62.

Valabilitatea ordinelor de recuperare emise de autoritățile naționale pentru punerea în aplicare a unei decizii de recuperare a Autorității este uneori contestată în fața unei instanțe naționale. Normele care reglementează aceste acțiuni sunt detaliate în Orientările privind ajutorul de stat ale Autorității AELS de Supraveghere privind recuperarea ajurului de stat ilegal și incompatibil (89), ale căror principii de bază sunt rezumate mai jos.

63.

În special, acțiunile în fața instanțelor naționale nu pot contesta valabilitatea deciziei subiacente a Autorității atunci când reclamantul ar fi putut contesta decizia direct în fața Curții de Justiție a AELS (90). De asemenea, aceasta înseamnă că, atunci când ar fi fost posibilă o contestare în temeiul articolului 36 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție, instanța națională nu poate suspenda executarea deciziei de recuperare din motive legate de valabilitatea deciziei Autorității (91).

64.

Atunci când nu este clar dacă reclamantul poate introduce o acțiune în anulare în temeiul articolului 36 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (de exemplu, întrucât măsura constituia o schemă de ajutor cu un domeniu de aplicare extins în privința căreia reclamantul nu poate demonstra că este în mod individual vizat), instanța națională trebuie, în principiu, să ofere protecție juridică. Într-o asemenea situație, atunci când acțiunea introdusă are în vedere valabilitatea și legalitatea deciziei Autorității, judecătorul național trebuie să se bazeze pe procedura prevăzută de articolul 34 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție.

65.

Acordarea măsurilor provizorii în asemenea circumstanțe se supune unor cerințe legale foarte stricte, definite de Curtea Europeană de Justiție în jurisprudența „Zuckerfabrik” (92) și “Atlanta” (93): o instanță națională poate suspenda ordinele de recuperare cu respectarea următoarelor condiții: (i) instanța are îndoieli grave cu privire la valabilitatea actului. Dacă valabilitatea actului contestat nu este deja pe rol în fața Curții de Justiție a AELS, aceasta trebuie să se bazeze pe procedura prevăzută de articolul 34 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție; (ii) este vorba de o urgență în sensul că măsura provizorie este necesară pentru a evita daune grave și ireparabile cauzate părții care solicită măsura și (iii) instanța trebuie să țină seama în mod corespunzător de interesul SEE. În evaluarea tuturor acestor condiții, instanța națională trebuie să respecte orice hotărâre a Curții de Justiție a AELS privind legalitatea deciziei Autorității sau privind o cerere de măsură provizorie la nivelul SEE (94).

66.

La fel ca încălcările obligației de statu quo, nerespectarea de către autoritățile statelor AELS a unei decizii de recuperare a Autorității în temeiul articolului 14 din partea II a Protocolului 3 Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție poate, în opinia Autorității, să conducă la acțiuni în despăgubiri în temeiul jurisprudenței Curții de Justiție a AELS (95). În opinia Autorității, abordarea unor asemenea acțiuni în despăgubiri reflectă principiile stabilite mai sus în ceea ce privește încălcările obligației de statu quo (96). Acest lucru se datorează faptului că (i) obligația de recuperare a statului AELS urmărește protejarea acelorași drepturi ale particularilor ca și obligația de statu quo și (ii) deciziile de recuperare ale Autorității nu lasă nicio marjă de apreciere autorităților naționale; astfel, încălcarea obligației de recuperare trebuie, în principiu, să fie considerată suficient de gravă. În consecință, admiterea unei acțiuni în despăgubiri pentru nepunerea în aplicare a unei decizii de recuperare a Autorității depinde iarăși de măsura în care reclamantul poate demonstra că a suferit o pierdere ca urmare directă a recuperării întârziate (97).

67.

Instanțele naționale trebuie să asigure îndeplinirea obligației de statu quo și să protejeze drepturile persoanelor împotriva ajutoarelor de stat ilegale. În principiu, acestor proceduri li se aplică normele procedurale interne (98). Cu toate acestea, aplicarea legislației interne în aceste circumstanțe se supune următoarelor două condiții esențiale:

68.

În general, instanțele naționale trebuie să nu aplice normele interne în cazul în care acestea ar încălca principiile menționate la punctul 67.

69.

Principiul eficacității are un impact direct asupra calității procesuale a potențialilor reclamanți în fața instanțelor naționale în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. În această privință, legislația SEE cere ca normele interne privind calitatea procesuală să nu submineze dreptul la o protecție juridică efectivă (101). Prin urmare, normele interne nu pot limita calitatea procesuală doar la concurenții beneficiarului (102). Terții care nu sunt afectați de denaturarea concurenței care rezultă din măsura de ajutor pot avea, de asemenea, un interes juridic suficient de o natură diferită (astfel cum s-a admis în cazurile privind fiscalitatea) pentru a aduce acțiunea în fața unei instanțe naționale (103).

70.

Jurisprudența citată mai sus este relevantă în special pentru ajutoarele de stat acordate sub forma exonerărilor de impozite și de alte datorii financiare. În asemenea cazuri, persoane care nu beneficiază de aceeași scutire contestă propria sarcină fiscală în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (104).

71.

Cu toate acestea, terții contribuabili pot invoca obligația de statu quo numai atunci când propria plată fiscală face parte integrantă din măsura de ajutor de stat ilegală (105). Acesta este cazul atunci când, în temeiul normelor interne relevante, venitul fiscal este rezervat exclusiv finanțării ajutorului de stat ilegal și are un impact direct asupra valorii ajutorului de stat acordat prin încălcarea articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (106).

72.

În general, în cazul în care au fost acordate scutiri de la impozitele generale, nu sunt îndeplinite criteriile de mai sus. Prin urmare, în general, o întreprindere care trebuie să plătească astfel de impozite nu poate pretinde că exonerarea fiscală acordată altei întreprinderi este ilegală în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. (107) De asemenea, din jurisprudența constantă a Curții Europene de Justiție rezultă că extinderea unei exonerări de impozit ilegale la reclamant nu constituie o cale de atac corespunzătoare în cazul încălcării articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. O asemenea măsură nu ar elimina efectele anticoncurențiale ale ajutorului ilegal, ci, dimpotrivă, le-ar consolida (108).

73.

Principiul eficacității poate influența, de asemenea, procesul de strângere a probelor. De exemplu, atunci când sarcina probei cu privire la o anumită cerere face imposibilă sau excesiv de dificilă susținerea acțiunii reclamantului (de exemplu, deoarece documentele justificative necesare nu se află în posesia acestuia), instanța națională trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile în temeiul normelor procedurale interne pentru a acorda reclamantului acces la aceste probe. Printre acestea se poate număra, atunci când acest lucru este prevăzut de legislația internă, obligația instanței naționale de a ordona pârâtului sau unui terț să pună la dispoziția reclamantului documentele necesare (109).

74.

Articolul 3 din Acordul privind SEE, care este redactat după modelul articolului 10 din Tratatul CE, prevede obligația părților contractante de a lua măsurile corespunzătoare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din Acordul privind SEE și de a facilita cooperarea în cadrul acestuia (110). Pe baza jurisprudenței Curții Europene de Justiție, articolul 10 din Tratatul CE prevede obligația Comisiei Europene de a acorda asistență instanțelor naționale atunci când acestea aplică legislația comunitară (111). În schimb, instanțele naționale pot fi obligate să acorde asistență Comisiei Europene în îndeplinirea atribuțiilor acesteia (112). Autoritatea consideră că are obligații similare de cooperare sinceră față de instanțele naționale ale statelor AELS, în temeiul articolului corespunzător 3 din Acordul privind SEE și articolului 2 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție.

75.

Dat fiind rolul cheie pe care îl joacă instanțele naționale în aplicarea normelor privind ajutoarele de stat, Autoritatea se angajează să susțină instanțele naționale atunci când acestea din urmă consideră necesară o asemenea asistență pentru adoptarea unei hotărâri într-o cauză pendinte. În timp ce capitolul anterior din Orientările privind ajutorul de stat ale Autorității de Supraveghere cu privire la cooperarea dintre instanțele naționale și Autoritatea AELS de Supraveghere în domeniul ajutoarelor de stat (113) oferea deja instanțelor naționale posibilitatea de a solicita asistența Autorității, această posibilitate nu a fost utilizată în mod frecvent de către instanțele naționale. Prin urmare, Autoritatea dorește să facă o nouă încercare de stabilire a unei cooperări mai strânse cu instanțele naționale, prin furnizarea unor mecanisme de sprijin mai practice și mai ușor de utilizat. În acest sens, Autoritatea se inspiră din Comunicarea Autorității privind cooperarea dintre Autoritatea AELS de Supraveghere și instanțele statelor AELS în aplicarea articolelor 53 și 54 din Acordul privind SEE (114).

76.

Sprijinul acordat de Autoritate instanțelor naționale poate îmbrăca două forme:

77.

Atunci când sprijină instanțele naționale, Autoritatea trebuie să respecte obligația secretului profesional și să protejeze propria funcționare și independență (115). În îndeplinirea obligației sale față de instanțele naționale în temeiul articolului 3 din Acordul privind SEE, Autoritatea își asumă, prin urmare, obligația de a rămâne neutră și obiectivă. Dat fiind că asistența oferită de Autoritate instanțelor naționale face parte din obligația sa de a apăra interesul public, Autoritatea nu are nicio intenție de a deservi interesul privat al părților implicate în acțiunea pendinte în fața instanței naționale. Prin urmare, Autoritatea nu va audia niciuna dintre părțile implicate în procedurile naționale legate de asistența acordată instanței naționale.

78.

Sprijinul acordat instanțelor naționale în temeiul prezentului capitol este voluntar și nu aduce atingere posibilității instanței naționale de a se adresa Curții de Justiție a AELS în vederea oferirii unui aviz consultativ cu privire la interpretarea sau legalitatea legislației SEE, în conformitate cu articolul 34 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție.

79.

Obligația Autorității de a acorda asistență instanțelor naționale în aplicarea normelor privind ajutoarele de stat cuprinde obligația de a transmite instanțelor naționale informații relevante aflate în posesia sa (116).

80.

O instanță națională poate, inter alia, să solicite Autorității următoarele tipuri de informații:

81.

Pentru a asigura eficiența cooperării Autorității cu instanțele naționale, solicitările de informații sunt prelucrate cât de curând posibil. Autoritatea depune eforturi să ofere instanțelor naționale informațiile solicitate în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când Autoritatea trebuie să solicite instanței naționale clarificări suplimentare, această perioadă de o lună se calculează din momentul în care este primită clarificarea. Atunci când Autoritatea trebuie să consulte terți care sunt direct afectați de transmiterea informațiilor, perioada de o lună începe de la încheierea consultării. Acesta ar putea fi cazul, de exemplu, pentru anumite tipuri de informații transmise de un particular (118) sau atunci când informațiile transmise de către un stat AELS sunt solicitate de o instanță din alt stat AELS.

82.

Atunci când transmite informații instanțelor naționale, Autoritatea trebuie să respecte garanțiile conferite persoanelor fizice și juridice în temeiul articolului 122 din Acordul privind SEE și al articolului 14 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție (119). Articolul 14 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție interzice membrilor, funcționarilor și celorlalți agenți ai Autorității să divulge informații cu caracter de secret profesional. Articolul 122 din Acordul privind SEE solicită reprezentaților, delegaților și experților părților contractante, precum și oficialilor și celorlalți agenți, chiar după încheierea atribuțiilor acestora, să nu divulge informații cu caracter de secret profesional. Printre acestea se pot număra informații confidențiale și secrete de afaceri.

83.

Coroborate, articolele 3 și 122 din Acordul privind SEE și articolul 14 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție nu exclud în mod categoric transmiterea de către Autoritate către instanțele naționale a informațiilor cu caracter de secret profesional. Astfel cum au confirmat instanțele comunitare, în contextul datoriei de cooperare loială, Comisia Europeană are obligația de a transmite instanței naționale orice informații pe care aceasta le poate solicita (120). Autoritatea, preluând aceeași abordare, consideră că printre acestea se numără și informații acoperite de obligația secretului profesional.

84.

Astfel, atunci când intenționează să transmită informații cu caracter de secret profesional către o instanță națională, Autoritatea trebuie să reamintească instanței obligațiile sale în temeiul articolului 122 din Acordul privind SEE și al articolului 14 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție. Autoritatea solicită instanței naționale să comunice dacă poate garanta și dacă va garanta protejarea informațiilor confidențiale și a secretelor de afaceri. Atunci când instanța națională nu poate oferi o asemenea garanție, Autoritatea nu transmite informațiile în cauză (121). Atunci când, pe de altă parte, instanța națională oferă o asemenea garanție, Autoritatea transmite informațiile solicitate.

85.

Există și alte scenarii în care Autoritatea poate fi împiedicată să divulge informații unei instanțe naționale. Mai precis, Autoritatea poate să refuze transmiterea de informații către o instanță națională atunci când transmiterea ar aduce atingere funcționării Acordului privind SEE. O astfel de situație ar fi aceea în care divulgarea ar compromite îndeplinirea atribuțiilor conferite Autorității (122) (de exemplu, informații privind procesul decizional intern al Autorității).

86.

Atunci când trebuie să aplice normele privind ajutoarele de stat într-o cauză pendinte, instanța națională trebuie să respecte orice norme SEE relevante în domeniul ajutoarelor de stat și jurisprudența existentă a Curții de Justiție a AELS și a instanțelor comunitare. În plus, o instanță națională poate să caute indicii în practica decizională a Autorității, precum și în orientările referitoare la aplicarea normelor privind ajutoarele de stat publicate de Autoritate. Cu toate acestea, pot exista circumstanțe în care instrumentele de mai sus nu oferă instanței naționale suficiente orientări cu privire la aspectele în cauză. Astfel, având în vedere obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3 din Acordul privind SEE și dat fiind rolul important și complex pe care îl joacă instanțele naționale în aplicarea normelor privind ajutoarele de stat, Autoritatea acordă instanțelor naționale posibilitatea de a cere avizul Autorității în chestiuni relevante referitoare la aplicarea normelor privind ajutoarele de stat (123).

87.

În principiu, asemenea avize ale Autorității se pot referi la toate aspectele economice, faptice și juridice care apar în contextul procedurilor naționale (124). De asemenea, aspectele de interpretare a legislației SEE pot determina instanțele naționale să solicite Curții de Justiție a AELS un aviz consultativ în conformitate cu articolul 34 din Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție.

88.

Printre subiectele posibile ale avizelor Autorității se numără, inter alia:

89.

Astfel cum s-a precizat la punctul 17 de mai sus, evaluarea compatibilității unei măsuri de ajutor cu funcționarea Acordului privind SEE în conformitate cu articolul 61 alineatele (2) și (3) din Acordul privind SEE este de competența exclusivă a Autorității. Instanțele naționale nu au competența de a evalua compatibilitatea unei măsuri de ajutor. Astfel, deși Autoritatea nu poate oferi avize privind compatibilitatea, acest fapt nu împiedică instanța națională să solicite informații de procedură privind existența unei evaluări de către Autoritate a compatibilității unei anumite măsuri de ajutor (existența unei intenții în acest sens) și, în caz afirmativ, care este data probabilă a adoptării unei decizii (126).

90.

Atunci când emite avizul, Autoritatea se limitează la a oferi instanței naționale informațiile faptice sau clarificările economice sau juridice solicitate, fără a se pronunța asupra fondului cauzei pendinte în fața instanței naționale. În plus, avizul Autorității nu obligă din punct de vedere juridic instanța națională.

91.

În interesul unei eficiențe cât mai mari a cooperării Autorității cu instanțele naționale, solicitările adresate acesteia în vederea emiterii unui aviz vor fi prelucrate cât mai rapid cu putință. Autoritatea depune eforturi să ofere instanțelor naționale avizul solicitat în termen de patru luni de la data primirii cererii. Atunci când Autoritatea trebuie să ceară instanței naționale clarificări suplimentare cu privire la solicitarea acesteia, perioada de patru luni se calculează din momentul în care este primită clarificarea.

92.

În acest context, trebuie menționat, totuși, faptul că obligația generală a instanțelor naționale de a proteja drepturile individuale în temeiul articolul 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție se aplică și în perioada în care Autoritatea elaborează avizul solicitat. Acest lucru se datorează, astfel cum se precizează la punctul 59 de mai sus, faptului că obligația instanței naționale de a proteja drepturile particularilor în temeiul articolului 1 alineatul (3) din partea I a Protocolului 3 la Acordul privind Autoritatea de Supraveghere și Curtea de Justiție se aplică indiferent dacă încă este așteptată sau nu o declarație a Autorității (127).

93.

Astfel cum s-a indicat deja la punctul 77 din prezentul capitol, Autoritatea nu audiază părțile înainte de transmiterea avizului său către instanța națională. Luarea în considerare a avizului Autorității în procedura națională face obiectul normelor procedurale interne relevante, care trebuie să respecte principiile generale ale legislației SEE.

94.

Instanțele naționale pot adresa toate cererile de asistență oferită în temeiul secțiunilor 2.1 și 2.2 din prezentul capitol, precum și orice întrebări scrise sau orale privind politica în domeniul ajutoarelor de stat care pot apărea în activitatea zilnică a acestora către:

95.

Autoritatea publică un rezumat al cooperării sale cu instanțele naționale în temeiul prezentului capitol în raportul său anual. De asemenea, Autoritatea poate pune la dispoziție avizele și observațiile sale pe site-ul său.

96.

Scopul prezentului capitol este de a acorda asistență instanțelor naționale în aplicarea normelor privind ajutoarele de stat. Acesta nu obligă instanțele naționale și nu le afectează independența. De asemenea, capitolul nu aduce atingere drepturilor și obligațiilor statelor AELS sau persoanelor fizice sau juridice, conferite în temeiul legislației SEE.

97.

Prezentul capitol înlocuiește capitolul existent referitor la Orientările privind ajutorul de stat ale Autorității de Supraveghere cu privire la cooperarea dintre instanțele naționale și Autoritatea AELS de Supraveghere în domeniul ajutoarelor de stat.

98.

Autoritatea intenționează să efectueze o revizuire a prezentului capitol la cinci ani de la adoptarea acestuia.