28.8.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 227/1

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

1.1.

Prezentul regulament stabilește cerințele pe care trebuie să le îndeplinească dispozitivele și componentele mecanice de cuplare a ansamblurilor de vehicule pentru a fi considerate reciproc compatibile la nivel internațional.

1.2.

Prezentul regulament se aplică dispozitivelor și componentelor destinate:

1.3.

Prezentul regulament se aplică:

2.1.

Dispozitive și componente mecanice de cuplare înseamnă toate elementele fixate de structura, de părțile portante ale caroseriei și de șasiul autovehiculului și al remorcii, prin intermediul cărora acestea din urmă sunt conectate pentru a forma un ansamblu de vehicule sau un vehicul articulat. Părțile fixe sau mobile necesare fixării sau manevrării dispozitivelor sau componentelor mecanice de cuplare sunt incluse.

2.2.

Un procedeu de cuplare este automat dacă deplasarea vehiculului tractor înapoi către remorcă este suficientă pentru a determina cuplarea totală și corectă și pentru a o asigura în mod automat, precum și pentru a indica declanșarea dispozitivelor de securitate fără nicio intervenție exterioară.

În cazul cuplajelor cu cârlig, cuplajul este automat în cazul în care se deschide și se închide fără intervenție externă atunci când inelul de remorcare este introdus în cârlig.

2.3.

Dispozitivele și componentele mecanice de cuplare standardizate sunt conforme cu dimensiunile și valorile caracteristice standardizate din prezentul regulament. Dispozitivele trebuie să fie substituibile în cadrul aceleiași clase, indiferent de producător.

2.4.

Dispozitivele și componentele mecanice de cuplare nestandardizate nu sunt conforme în orice privință cu dimensiunile și valorile standardizate din prezentul regulament, dar pot fi cuplate la dispozitive și componente standardizate din clasa relevantă.

2.5.

Diversele dispozitive și componente mecanice de cuplare nestandardizate nu sunt conforme cu dimensiunile și valorile standardizate din prezentul regulament și nu pot fi conectate la dispozitive și componente de cuplare standardizate. Acestea cuprind, de exemplu, dispozitivele care nu corespund nici uneia dintre clasele A-L și T enumerate la punctul 2.6, precum dispozitivele concepute pentru utilizări speciale sau pentru vehicule grele sau diversele dispozitive care sunt conforme cu norme naționale existente.

2.6.

Dispozitivele și componentele mecanice de cuplare sunt clasificate în funcție de tip, după cum urmează:

2.7.

Penele de ghidare sunt dispozitive sau componente montate pe semiremorci pentru a comanda bracajul axelor remorcii în funcție de poziția șeii.

2.8.

Sistemele de control la distanță sunt dispozitive sau componente care permit manevrarea dispozitivului de cuplare din partea laterală a vehiculului sau din interiorul cabinei vehiculului.

2.9.

Indicatorii la distanță sunt dispozitive sau componente instalate în cabina vehiculului care indică faptul că remorca este cuplată și că dispozitivele de blocare sunt activate.

2.10.

„Tip de dispozitiv sau componentă de cuplare” înseamnă dispozitive sau componente care nu prezintă diferențe esențiale între ele, precum:

2.11.

Valorile caracteristice D, Dc, S, V și U sunt definite sau stabilite după cum urmează:

2.11.1.

valoarea D sau Dc este valoarea de referință teoretică a forțelor orizontale care se exercită între vehiculul tractor și remorcă și care servește la stabilirea forțelor orizontale cu ocazia încercărilor dinamice. Pentru dispozitivele și componentele mecanice de cuplare care nu sunt destinate să suporte sarcini verticale, această valoare este următoarea: Pentru dispozitivele și componentele mecanice de cuplare destinate remorcilor cu axă mediană, astfel cum sunt definite la punctul 2.13, această valoare este următoarea: Pentru șeile de cuplare din clasa G, pivoții pentru șa de cuplare din clasa H și plăcuțele de montare din clasa J, astfel cum sunt definite la punctul 2.6, această valoare este următoarea: unde:   T reprezintă masa maximă tehnic admisibilă a vehiculului tractor exprimată în tone. După caz, aceasta include forța verticală exercitată de o remorcă cu axă mediană.   R reprezintă masa maximă tehnic admisibilă, exprimată în tone, a unei remorci a cărei bară de tracțiune se poate mișca liber într-un plan vertical sau a unei semiremorci (2).   C reprezintă masa, exprimată în tone, transmisă solului de către axa sau axele remorcii cu axă mediană, astfel cum este definită la punctul 2.13, atunci când este cuplată la un vehicul tractor și încărcată la masa maximă tehnic admisibilă (2). Pentru remorcile cu axă mediană din categoriile O1 și O2 (3), masa maximă tehnic admisibilă este cea declarată de către producătorul vehiculului tractor.   g reprezintă accelerația gravitațională (presupusă ca fiind egală cu 9,81 m/s2)   U este conform definiției de la punctul 2.11.2.   S este conform definiției de la punctul 2.11.3.

2.11.4.

valoarea V este valoarea de referință teoretică a amplitudinii forței verticale exercitate asupra dispozitivului de cuplare de către o remorcă cu axă mediană a cărei masă maximă tehnic admisibilă este mai mare de 3,5 tone. Valoarea V servește la stabilirea forțelor verticale cu ocazia încercărilor dinamice. (a se vedea nota de mai jos) unde:   a este o accelerație verticală echivalentă la cuplare care depinde de tipul de suspensie montată pe axa spate a vehiculului tractor.   Pentru suspensiile pneumatice (sau pentru sistemele de suspensie care au caracteristici de amortizare echivalente). a = 1,8 m/s2   Pentru celelalte tipuri de suspensie: a = 2,4 m/s2   X este lungimea suprafeței de încărcare a remorcii, în metri (a se vedea figura 1).   L este distanța între centrul inelului de remorcare și centrul boghiului, în metri (a se vedea figura 1). Notă: (În cazul în care această valoare este mai mică de 1,0, se reține valoarea de 1,0). Figura 1 Dimensiunile remorcii cu axă mediană

2.12.

Simboluri și definiții utilizate în anexa 6 la prezentul regulament.

Av= sarcină maximă tehnic admisibilă pe axa directoare, în tone.

C= masa remorcii cu axă mediană, în tone – a se vedea punctul 2.11.1 din prezentul regulament.

D= valoarea lui D exprimată în kN – a se vedea punctul 2.11.1 din prezentul regulament.

Dc= valoarea în Dc exprimată în kN pentru remorcile cu axă – a se vedea punctul 2.11.1 din prezentul regulament.

R= masa vehiculului remorcat, în tone – a se vedea punctul 2.11.1 din prezentul regulament.

T= masa vehiculului tractor, în tone – a se vedea punctul 2.11.1 din prezentul regulament.

Fa= forța de ridicare statică în kN.

Fh= componenta orizontală a forței de încercare pe axa longitudinală a vehiculului, în kN.

Fs= componenta verticală a forței de încercare, în kN.

S= sarcina verticală statică, în kg.

U= sarcina verticală suportată de șaua de cuplare, în tone.

V= valoarea lui V exprimată în kN – a se vedea punctul 2.11.4 din prezentul regulament.

a= factor de accelerare verticală echivalentă, la punctul de cuplare al remorcilor cu axă mediană. Acesta depinde de tipul de suspensie instalată pe axa sau pe axele spate ale vehiculului tractor – a se vedea punctul 2.11.4 din prezentul regulament.

e= distanța longitudinală între punctul de cuplare a bilelor de cuplare demontabile și planul vertical al punctelor de fixare, în mm (a se vedea figurile 20c-20f).

f= distanța verticală între punctul de cuplare al bilelor de cuplare demontabile și planul orizontal al punctelor de fixare, în mm (a se vedea figurile 20c-20f).

g= accelerația gravitațională, presupusă ca fiind egală cu g = 9,81 m/s2.

L= lungime teoretică a barei de tracțiune, măsurată între centrul inelului de remorcare și centrul boghiului, în metri.

X= lungimea suprafeței de încărcare a unei remorci cu axă mediană, în metri.

Indici:

O= forța maximă de încercare

U= forța minimă de încercare

a= forța statică

h= orizontal

p= pulsator

res= rezultanta

s= vertical

w= forța alternantă

2.13.

„Remorcă cu axă mediană” înseamnă o remorcă a cărei bară de tracțiune nu se poate mișca într-un plan vertical independent de remorcă și a cărei axă sau axe sunt plasate în apropierea centrului său de gravitate atunci când este încărcată uniform. Sarcina verticală exercitată asupra dispozitivului de cuplare al vehiculului tractor nu trebuie să depășească 10 % din masa maximă a remorcii sau 1 000 kg, oricare valoare este mai mică.

Masa maximă a remorcii cu axă mediană înseamnă sarcina totală exercitată asupra solului de către axa sau axele remorcii atunci când remorca este legată la un vehicul tractor și atunci când aceasta este încărcată la masa sa maximă tehnic admisibilă (4).

2.14.

„Blocare mecanică pozitivă” înseamnă o proiectare și o geometrie a unui dispozitiv și a componentelor acestuia care nu permit ca dispozitivul să se poată deschide sau debloca sub acțiunea nici unei forțe sau componente de forță la care dispozitivul este supus în condiții normale de utilizare sau de încercare.

2.15.

„Tip de vehicul” înseamnă un grup de vehicule care nu prezintă între ele diferențe esențiale în ceea ce privește structura, dimensiunile, forma și materialele care constituie părțile unde sunt fixate dispozitivul sau componentele mecanice de cuplare. Această definiție se aplică atât vehiculului tractor, cât și remorcii.

3.1.

Cererea de omologare se prezintă de către deținătorul mărcii de fabricație sau comerciale sau de către reprezentantul acreditat în mod corespunzător al acestuia.

3.2.

Pentru fiecare tip de dispozitiv sau componentă mecanică de cuplare, cererea de omologare trebuie să fie însoțită de următoarele informații, prin intermediul fișei de comunicare al cărei model este reprodus în anexa 1:

4.1.

Fiecare eșantion trebuie să fie conform cu specificațiile de dimensiune și de rezistență prevăzute în anexele 5 și 6. În urma încercărilor descrise în anexa 6, eșantionul nu trebuie să prezinte nicio fisură, ruptură sau deformare permanentă excesivă care să poată afecta buna funcționare a dispozitivului sau a componentelor.

4.2.

Toate părțile dispozitivului sau ale componentei mecanice de cuplare a căror defectare ar putea provoca separarea vehiculului tractor și a remorcii trebuie să fie din oțel. Pot fi folosite alte materiale, cu condiția ca producătorul să aducă serviciilor de omologare și părților contractante care aplică prezentul regulament dovada satisfăcătoare că aceste materiale oferă o rezistență echivalentă.

4.3.

Dispozitivele sau componentele mecanice de cuplare trebuie să poată fi acționate în siguranță, iar cuplarea și decuplarea trebuie să poată fi efectuate de o singură persoană fără ajutorul nici unei unelte. Cu excepția dispozitivelor de cuplare din clasa T, numai dispozitivele care permit cuplarea automată vor fi autorizate pentru cuplarea de remorci a căror masă maximă tehnic admisibilă este mai mare 3,5 tone.

4.4.

Dispozitivul sau componentele mecanice de cuplare trebuie să fie concepute și fabricate astfel încât, în cazul în care sunt utilizate normal și întreținute corect, iar componentele uzate sunt înlocuite, să continue să funcționeze în mod satisfăcător și să își păstreze caracteristicile prescrise de prezentul regulament.

4.5.

Toate dispozitivele și componentele mecanice de cuplare trebuie să fie concepute astfel încât să se blocheze mecanic, iar poziția închisă să fie blocată prin intermediul unui dispozitiv mecanic suplimentar, cu excepția cerințelor contrare enunțate în anexa 5. De asemenea, două sau mai multe dispozitive distincte pot fi prevăzute pentru a garanta integritatea mecanismului, cu condiția ca fiecare dintre ele să fie conceput pentru a se bloca mecanic și să fie supuse individual la încercări în conformitate cu cerințele din anexa 6. Blocarea mecanică trebuie să fie conformă cu definiția de la punctul 2.14.

Pot fi utilizate resorturi, dar numai pentru închiderea mecanismului și pentru a împiedica deplasarea elementelor acestuia din cauza vibrațiilor, deplasare care poate risca să antreneze deschiderea sau deblocarea acestora.

Defectarea sau lipsa unui resort nu trebuie să fie suficientă pentru a provoca deschiderea sau deblocarea întregului mecanism.

4.6.

Toate dispozitivele sau componentele mecanice trebuie să fie însoțite de instrucțiuni de montare și de funcționare suficient de detaliate pentru ca o persoană competentă să le poată instala corect pe vehicul și să le facă să funcționeze satisfăcător – a se vedea, de asemenea, anexa 7. Aceste instrucțiuni trebuie să fie redactate cel puțin în limba țării în care dispozitivul sau componentele sunt comercializate. În cazul dispozitivelor sau al componentelor de cuplare furnizate ca echipamente originale de un producător de vehicule sau de caroserii, instrucțiunile de montare nu sunt obligatorii, dar acesta din urmă trebuie să se asigure că utilizatorul vehiculului dispune de instrucțiuni necesare unei bune utilizări a dispozitivului și a componentelor de cuplare.

4.7.

Pentru dispozitivele și componentele de cuplare din clasa A sau, dacă este cazul, din clasa S, concepute pentru a fi utilizate cu remorci a căror masă maximă admisibilă nu depășește 3,5 tone, care sunt produse de producători care nu au nicio legătură cu producătorul vehiculului și care sunt destinate pieței din aval, înălțimea și celelalte caracteristici de montare a dispozitivului de cuplare trebuie să fie verificate, în toate cazurile, de autoritatea sau serviciul tehnic de omologare în conformitate cu dispozițiile anexei 7 punctul 1.

4.8.

În ceea ce privește dispozitivele și componentele de cuplare nestandardizate pentru vehicule grele sau alte utilizări diverse din clasa S sau T, cerințele aplicabile sunt cele din anexele 5, 6 și 7 care se aplică dispozitivului sau componentelor standardizate sau nestandardizate celor mai apropiate.

5.1.

Atunci când un producător de vehicule solicită omologarea unui vehicul echipat cu un dispozitiv sau cu componente mecanice de cuplare sau autorizează utilizarea unui vehicul pentru tractarea oricărei forme de remorcă, acesta trebuie, la cererea oricărui solicitant recunoscut oficial ca solicitând omologarea unui dispozitiv sau a unor componente mecanice de cuplare sau la cererea serviciului de omologare sau a serviciilor tehnice ale unei părți contractante, să furnizeze solicitantului, serviciului de omologare sau serviciilor tehnice informațiile prescrise la punctul 5.3 de mai jos, pentru a permite producătorului de dispozitive sau de componente de cuplare să conceapă și să fabrice corect dispozitivul sau componentele mecanice de cuplare destinate acestui vehicul. La cererea oricărui solicitant recunoscut oficial ca solicitând omologarea unui dispozitiv sau a unor componente mecanice de cuplare, serviciul de omologare comunică informațiile pe care le posedă, astfel cum se prevede la punctul 5.3.

5.2.

Cererea de omologare de tip a unui vehicul cu privire la montarea unui dispozitiv sau componentă mecanică de cuplare se înaintează de către constructorul vehiculului sau de către reprezentantul autorizat al acestuia.

5.3.

De asemenea, cererea trebuie să fie însoțită de următoarele informații pentru a permite serviciului de omologare să completeze fișa de comunicare al cărei model este reprodus în anexa 2.

6.1.

Dispozitivul sau componentele mecanice de cuplare montate pe vehicul trebuie să fie omologate în conformitate cu cerințele de la punctele 3 și 4 și din anexele 5 și 6 la prezentul regulament.

6.2.

Montarea dispozitivului și a componentelor mecanice de cuplare trebuie să fie conformă cu cerințele din anexa 7 la prezentul regulament.

6.3.

Dispozitivul sau componentele mecanice de cuplare trebuie să fie furnizate împreună cu orice instrucțiuni speciale de utilizare diferite de instrucțiunile normale de utilizare pentru acest tip de dispozitiv sau de componente mecanice de cuplare, precum și instrucțiuni pentru cuplarea și decuplarea în diferite modalități de utilizare, de exemplu, la diferite unghiuri între vehiculul tractor și vehiculul remorcat. Fiecare vehicul trebuie să fie însoțit de aceste instrucțiuni de utilizare, redactate cel puțin în limba țării în care acesta este comercializat.

7.1.

Tipurile de dispozitive și de componente mecanice de cuplare prezentate pentru omologare trebuie să poarte marca sau denumirea comercială a producătorului, a furnizorului sau a solicitantului.

7.2.

Acestea trebuie să aibă un spațiu suficient de mare pentru aplicarea mărcii de omologare prevăzută la punctul 8.5 și reprezentată în anexa 3. Acest spațiu trebuie să fie indicat în desenele prevăzute la punctul 3.2.2.

7.3.

Pe lângă marca de omologare prevăzută la punctele 7.2 și 8.5, dispozitivul sau componentele mecanice de cuplare trebuie să fie marcate cu clasa cuplajului, așa cum este definită la punctul 2.6, precum și valori caracteristice pertinente definite la punctul 2.11 și prevăzute în anexa 4. Amplasarea acestor mărci trebuie să fie indicată în desenele prevăzute la punctul 3.2.2.

Valorile caracteristice nu trebuie să figureze în mod necesar în casete atunci când aceste valori sunt stabilite prin clasificarea definită în regulament, de exemplu, clasele A50-1 până la A50-5.

7.4.

Atunci când dispozitivul sau componentele mecanice de cuplare sunt omologate cu alte valori caracteristice în interiorul aceleiași clase de cuplaj sau de dispozitive, pot fi menționate cel mult două alte valori pe dispozitiv sau componente.

7.5.

În cazul în care utilizarea dispozitivului sau a componentelor mecanice de cuplare este limitată în anumite privințe, de exemplu în cazul în care acestea nu pot fi utilizate cu pene de direcție, această restricție trebuie să fie indicată pe dispozitiv sau componente.

7.6.

Toate mărcile trebuie să fie aplicate în mod permanent și să fie lizibile atunci când dispozitivul sau componentele sunt instalate pe vehicul.

8.1.

În cazul în care eșantionul sau eșantioanele unui tip de dispozitiv sau de componente mecanice de cuplare îndeplinește (îndeplinesc) cerințele prezentului regulament, omologarea este acordată cu condiția ca cerințele de la punctul 10 să fie, de asemenea, respectate.

8.2.

Fiecare omologare comportă atribuirea unui număr de omologare. Primele două cifre ale numărului indică seria de amendamente cuprinzând cele mai recente modificări tehnice majore aduse regulamentului la momentul emiterii omologării. Aceeași parte contractantă nu poate atribui același număr unui alt tip de dispozitiv sau componentă care face obiectul prezentului regulament.

8.3.

Omologarea, extinderea omologării, refuzul sau retragerea omologării sau încetarea definitivă a producției unui tip de dispozitiv sau componentă mecanică de cuplare în temeiul prezentului regulament este comunicată părților la Acordul din 1958 care aplică prezentul regulament prin intermediul unei fișe de comunicare care este conformă cu modelul din anexa 1 sau din anexa 2 la prezentul regulament.

8.4.

Pe lângă marca prevăzută la punctul 7.1, fiecare dispozitiv și fiecare componentă mecanică de cuplare omologate în conformitate cu prezentul regulament trebuie să aibă, în spațiul prevăzut la punctul 7.2, marca de omologare descrisă la punctul 8.5.

8.5.

Marca de omologare internațională este compusă:

9.1.

Orice modificare a tipului de dispozitiv sau componentă mecanică de cuplare sau a vehiculului, astfel cum este definit la punctul 2.10, trebuie să fie semnalată autorității de omologare de tip sau serviciului tehnic care a acordat omologarea. Aceste servicii pot:

9.2.

Confirmarea sau refuzul omologării, cu specificarea modificării, se comunică părților contractante care aplică prezentul regulament prin procedura stabilită la paragraful 8.3 de mai sus.

9.3.

Autoritatea de omologare de tip sau serviciul tehnic care emite o extindere de omologare atribuie un număr de serie fiecărei extinderi și informează celelalte părți contractante care aplică prezentul regulament în conformitate cu procedura prescrisă la punctul 8.3.

10.1.

Titularul omologării trebuie să se asigure că rezultatele testelor de conformitate a producției sunt înregistrate și că documentele anexate rămân disponibile pentru o perioadă stabilită împreună cu autoritatea de omologare sau cu serviciul tehnic. Această perioadă nu trebuie să depășească 10 ani începând cu data încetării definitive a producției.

10.2.

Autoritatea de omologare de tip sau serviciul tehnic care a acordat omologarea de tip poate să verifice în orice moment conformitatea metodelor de control aplicate în fiecare unitate de producție. Frecvența normală a acestor verificări este o dată la doi ani.

11.1.

Omologarea acordată pentru un tip de dispozitiv sau componentă mecanică de cuplare în temeiul prezentului regulament poate fi retrasă, dacă nu se respectă cerințele sau dacă un dispozitiv sau o componentă care poartă marca de omologare nu este în conformitate cu tipul omologat.

11.2.

Dacă o parte contractantă care aplică prezentul regulament retrage o omologare pe care a acordat-o inițial, aceasta notifică celelalte părți contractante care aplică prezentul regulament, prin intermediul unei fișe de comunicare în conformitate cu modelul din anexa 1 sau anexa 2 la prezentul regulament.

14.1.

Părțile contractante la Acordul din 1958, care aplică prezentul regulament, trebuie să comunice Secretariatului Organizației Națiunilor Unite denumirile și adresele serviciilor tehnice însărcinate cu încercările de omologare și ale serviciilor administrative care acordă omologarea și cărora trebuie să li se trimită fișele de omologare sau de extindere, de refuz, sau de retragere a omologării, sau de încetare definitivă a producției, emise în alte țări.

28.8.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 227/62

(1)

Prin scrisoarea din 4 decembrie 2003, au fost aduse în atenția Comisei mai multe articole de presă care semnalau intenția guvernului italian de a aplica tarife preferențiale la electricitate pentru anumite întreprinderi din Sardinia.

(2)

Aceste tarife fuseseră introduse prin articolul 1 din Decretul președintelui Consiliului de Miniștri din 6 februarie 2004, decret care a avut două efecte distincte: (a) a introdus tarife preferențiale la energia electrică pentru întreprinderile Portovesme Srl (2), ILA (3) și Euroallumina (4) și (b) a prelungit tariful preferențial de care beneficia deja Alcoa Trasformazioni (producător de aluminiu primar, denumit în continuare „Alcoa”).

(3)

Prin scrisorile din 22 ianuarie și 19 martie 2004, serviciile Comisiei au solicitat clarificări privind aceste măsuri. Autoritățile italiene au răspuns prin scrisorile din 6 februarie și 9 iunie 2004 și au trimis informații suplimentare prin scrisoarea din 20 septembrie 2004.

(4)

Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2004, Comisia a informat Italia cu privire la decizia sa de inițiere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) din Tratatul CE în ceea ce privește măsura în cauză.

(5)

Decizia Comisiei de inițiere a procedurii a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene  (5). Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile cu privire la măsurile în cauză.

(6)

Italia a trimis observații prin scrisorile din 4 și 11 februarie 2005.

(7)

Comisia a primit, de asemenea, observații de la părțile interesate, pe care le-a transmis Italiei, prin scrisoarea din 22 martie 2005, dând autorităților italiene posibilitatea de a reacționa. Comisia a primit observațiile din partea Italiei prin scrisoarea din 20 septembrie 2005.

(8)

Prin scrisoarea din 23 decembrie 2005, Comisia a solicitat informații suplimentare, pe care autoritățile italiene le-au furnizat prin scrisoarea din 3 martie 2006. Prin scrisoarea din 22 august 2006, Comisia a solicitat Italiei clarificări suplimentare, pe care aceasta le-a comunicat prin scrisoarea din 28 septembrie 2006.

(9)

La 29 octombrie 2008, cazul a fost divizat în partea A, care privește măsura în favoarea întreprinderii Alcoa, și partea B, care privește întreprinderile Portovesme, ILA și Euroallumina. Prezenta decizie vizează exclusiv întreprinderea Alcoa (partea A).

(10)

În cadrul unui caz conex privind ajutoarele de stat (6), Comisia fusese informată cu privire la o a doua prelungire a tarifului preferențial la energie electrică acordat întreprinderii Alcoa. Această prelungire fusese acordată în conformitate cu articolul 11 alineatul (11) din Decretul-lege nr. 35 din 14 martie 2005, devenit Legea nr. 80/2005 din 14 mai 2005„Măsuri de urgență adoptate în cadrul planului de acțiune pentru dezvoltare economică, socială și teritorială”. Beneficiarii erau Alcoa și cele trei întreprinderi succesoare întreprinderii Terni (7).

(11)

Prin scrisoarea din 23 decembrie 2005, Comisia a solicitat informații autorităților italiene, pe care acestea le-au comunicat prin scrisoarea din 24 februarie 2006. De asemenea, Italia a prezentat informații suplimentare prin scrisorile din 2 martie și 27 aprilie 2006.

(12)

Prin scrisoarea din 19 iulie 2006, Comisia a informat Italia cu privire la decizia sa de inițiere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) din Tratatul CE cu privire la cele două scheme de ajutor (cazul C 36/06).

(13)

Decizia Comisiei de a iniția procedura a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene  (8). Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile cu privire la măsurile în cauză.

(14)

Italia a prezentat observații prin scrisoarea din 25 octombrie 2006 și a furnizat informații suplimentare prin scrisorile din 9 noiembrie și 7 decembrie 2006.

(15)

De asemenea, Comisia a primit observații de la părți interesate, pe care le-a transmis Italiei, oferind autorităților italiene posibilitatea de a reacționa. Italia a comunicat observațiile sale prin scrisoarea din 22 decembrie 2006.

(16)

Prin scrisoarea din 20 februarie 2007, Comisia a solicitat alte clarificări privind regimul tarifar, clarificări pe care autoritățile italiene le-au furnizat prin scrisorile din 10, respectiv 14 mai 2007.

(17)

La 18 septembrie 2007, cazul a fost divizat în partea A, care privește cele trei întreprinderi care au rezultat din Terni, și partea B, care privește Alcoa. La 20 noiembrie 2007, Comisia a adoptat o decizie finală negativă, prin care a ordonat recuperarea ajutorului acordat societăților Terni (9).

(18)

Între timp, prin scrisoarea din 19 ianuarie 2007, Comisia a demarat evaluarea posibilităților de adoptare, pentru regimul tarifar aplicat întreprinderii Alcoa din Sardinia, a unor măsuri tranzitorii, sub rezerva stabilirii, de către Italia, a unui program pentru cesionarea de capacități virtuale (Virtual Power Plant, denumită în continuare „VPP”). Italia a răspuns prin scrisorile din 16 aprilie și 5 noiembrie 2007. La 13 martie 2008, a avut loc o nouă reuniune între autoritățile italiene și serviciile Comisiei, iar Italia a fost invitată să se pronunțe înainte de 12 mai 2008. După ce a solicitat o prelungire a termenului prin scrisoarea din 29 mai 2008, Italia a furnizat informații prin scrisorile din 12 iunie și 7 iulie 2008.

(19)

Italia a solicitat o reuniune cu Comisia, pentru a prezenta modalitățile eventuale privind VPP. Reuniunea a avut loc la 9 decembrie 2008, iar Italia a furnizat clarificări suplimentare prin scrisorile din 19 decembrie 2008 și din 19 mai 2009.

(20)

O altă reuniune a avut loc la 26 mai 2009. Prin scrisorile din 10 iulie și 18 august 2009, Italia a furnizat informații suplimentare.

(21)

Producătorul de aluminiu Alcoa beneficiază din 1996 de un tarif preferențial la electricitate pentru cele două topitorii de aluminiu primar situate în Sardinia (Portovesme) și în Veneto (Fusina). Acest tarif a fost aprobat inițial pentru o perioadă de zece ani (urmând a expira la 31 decembrie 2005) în cadrul unei operațiuni de privatizare și a fost autorizat de către Comisie în temeiul normelor privind ajutoarele de stat într-o decizie care a stabilit absența ajutorului de stat. Totuși, natura acestui tarif s-a modificat în timp, iar acesta a fost prelungit de două ori de către Italia, o dată în anul 2004, și o a doua oară în 2005.

(22)

Tariful contestat este subvenționat prin plata în numerar efectuată de un organism public, Fondul de compensare (10), care generează diminuarea prețului stabilit prin contract între Alcoa și ENEL, furnizorul de energie electrică al întreprinderii. Resursele necesare sunt obținute prin perceperea unei taxe parafiscale aplicată tuturor consumatorilor de energie electrică (elementul A4 din tariful la energia electrică).

(23)

Sistemul tarifar preferențial de care beneficiază Alcoa a fost instituit prin dispoziții legislative specifice (2.2.1) și prin cadrul de reglementare detaliat instituit de AEEG, Autoritatea pentru Energie Electrică și Gaz (2.2.2.1). Fondul de compensare este organismul însărcinat cu punerea în aplicare a regimului (2.2.2.2). În consecință, analiza, efectuată de Comisie, a regimului tarifar aplicabil întreprinderii Alcoa trebuie să țină seama în același timp de dispozițiile legislative și de cadrul de reglementare italian.

(24)

Dispozițiile legislative vizate sunt articolul 1 din Decretul președintelui Consiliului de Miniștri din 6 februarie 2004 (11) (denumit în continuare „decretul din 2004”), astfel cum a fost pus în aplicare prin dispozițiile de reglementare prevăzute în acest scop, și articolul 11 alineatul (11) din Decretul-lege nr. 35 din 14 martie 2005, devenit Legea nr. 80/2005 „Măsuri de urgență adoptate în cadrul planului de acțiune pentru dezvoltare economică, socială și teritorială” (denumită în continuare „Legea nr. 80/2005”), astfel cum a fost pusă în aplicare prin dispozițiile de reglementare prevăzute în acest scop (12).

(25)

În 1995, Italia a instituit Autoritatea pentru Energie Electrică și Gaz (13) (denumită în continuare „AEEG”), căreia i-a încredințat o gamă largă de activități de reglementare și i-a conferit competențe extinse. În special, această autoritate stabilește și autorizează tarifele la energie electrică și definește modalitățile de colectare a resurselor necesare pentru finanțarea sistemului italian de energie electrică (14). În exercitarea funcțiilor sale, AEEG ține seama de politica guvernamentală în ceea ce privește furnizarea de servicii de interes național pentru stat (15).

(26)

În temeiul competențelor conferite, AEEG a adoptat, de-a lungul anilor, un număr mare de decizii care definesc normele de gestionare a sistemelor tarifare preferențiale din Italia.

(27)

Gestionarea suplimentelor de preț și a altor contribuții în sectorul energiei electrice este încredințată fondului Cassa Conguaglio per il Settore Elettrico (denumit în continuare „Fondul de compensare”), organism public instituit prin Decretul-lege nr. 98 din 26 ianuarie 1948. Fondul de compensare, care operează pe baza instrucțiunilor AEEG, gestionează în special fluxurile financiare asociate tarifelor preferențiale la energie electrică (perceperea de taxe și plăți de la beneficiarii finali).

(28)

Pentru a evalua tariful de care beneficiază întreprinderea Alcoa, care face obiectul prezentei decizii, este necesar să se reconstituie contextul în care acesta a fost aprobat, precum și evoluția acestuia în timp.

(29)

La începutul anilor 1990, producătorul italian de aluminiu Alumix a fost restructurat, privatizat și vândut întreprinderii Alcoa, în cadrul lichidării conglomeratului public EFIM (16). Alumix exploata două topitorii de aluminiu primar, situate la Portovesme (în Sardinia), respectiv la Fusina (Veneto).

(30)

Achiziția Alumix de către Alcoa a avut drept condiție acordarea de către furnizorul de energie electrică (ENEL) a unui tarif preferențial pentru furnizarea de energie electrică celor două topitorii.

(31)

Tariful preferențial acordat întreprinderii Alcoa a fost instituit la 19 decembrie 1995 prin decret ministerial (denumit în continuare „decretul din 1995”). Acest decret prevedea că întreprinderea Alcoa urma să beneficieze de tratament preferențial stabilit prin decizia CIP 13/1992 până la sfârșitul anului 2005 (17). Ulterior acestei date, sistemul aplicat întreprinderii Alcoa urma să fie aliniat la cel prevăzut pentru toți consumatorii de energie electrică.

(32)

Acest tarif redus a fost analizat din perspectiva deciziei privind ajutoarele de stat în cazul C 38/92. În decizia adoptată la 4 decembrie 1996 (18) (denumită în continuare „decizia Alumix”), Comisia concluzionase, din motivele care vor fi prezentate pe scurt mai jos, că măsura respectivă nu reprezenta ajutor de stat.

(33)

În cadrul schemei respective, statul a stabilit tariful care trebuia aplicat întreprinderii Alcoa, iar ENEL, care, la acea dată, era singurul furnizor de energie electrică, aproviziona întreprinderea la acel tarif. Prețurile aplicabile celor două topitorii fuseseră stabilite pentru zece ani. Pentru Sardinia, tariful a fost fixat la 36,3 ITL/kWh în 1996 și trebuia să fie majorat progresiv, până la 39,6 ITL/kWh în 2005. Pentru Veneto, tariful trebuia să ajungă la 39,9 ITL/kWh în 2005. Convertite în euro, aceste prețuri variau între 18 și 20 EUR/MWh.

(34)

La acea dată, ENEL era un organism public care distribuia energie electrică în regim de monopol (19). Prin urmare, Comisia a încercat să stabilească dacă, aplicând prețul stabilit pentru Alcoa, ENEL a acționat precum un operator de piață rațional.

(35)

Comisia a evaluat situația ofertei de energie electrică în cele două regiuni în cauză în perioada de zece ani de aplicare a tarifului preferențial. Aceasta a observat că în Sardinia și în Veneto, piața energiei electrice este caracterizată de o supracapacitate de producție, care nu urma să dispară, probabil, în următorii zece ani. De asemenea, aceasta a constatat că producătorii de energie electrică se aflau în imposibilitatea de a exporta din aceste regiuni din cauza unei interconexiuni insuficiente între Sardinia și peninsula italică, pe de o parte, și a unei absențe a cererii din partea regiunilor limitrofe ale Veneției, pe de altă parte (20).

(36)

În acest context, Comisia a considerat că un mare client industrial precum Alcoa dispunea de o importantă putere de negociere cu ENEL, în măsura în care închiderea celor două topitorii, care se numărau printre cei mai buni clienți ai ENEL din Italia, ar fi agravat supracapacitatea existentă și ar fi generat o deteriorare a structurii costurilor societății de energie electrică. Prin urmare, era în interesul economic al ENEL să aprovizioneze topitoriile din Portovesme și din Fusina la un preț examinat în mod deosebit.

(37)

Comisia a considerat că un furnizor rațional de energie electrică ar fi fost dispus să vândă la un preț care să acopere costurile sale de producție marginale medii, calculate pe baza mixului energetic utilizat de centralele electrice din regiunile în cauză, majorate cu o contribuție modestă la costurile fixe. S-a constatat că prețul stabilit pentru Alcoa îndeplinea aceste criterii. În privința creșterilor anuale mici prevăzute pentru următorii zece ani, Comisia a considerat că acestea sunt justificate, pornind de la principiul că ameliorarea mixului energetic și a tehnologiilor de producție ar duce la scăderea în timp a costului marginal de producție al ENEL.

(38)

În consecință, Comisia a concluzionat că ENEL a stabilit tariful acționând ca un operator de piață rațional și a declarat că măsura nu reprezintă ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din Tratatul CE.

(39)

În anii imediat următori deciziei Alumix, sistemul italian al energiei electrice a fost restructurat în perspectiva liberalizării progresive a pieței UE a energiei electrice (21).

(40)

În 1997, tariful standard la energia electrică (22) a fost restructurat și divizat în componente tarifare (23). Regimul tarifar specific Alcoa a suferit atunci o primă modificare. Tariful Alumix, care înainte de reformă corespundea unui cuantum global, a fost adaptat noii structuri tarifare și împărțit în mai multe elemente. Componentele tarifare aplicabile întreprinderii Alcoa au fost reduse astfel încât prețul final să corespundă exact celui din decizia Alumix. În acea etapă, tariful era încă acordat direct de către ENEL care, în calitate de furnizor unic de energie electrică în Italia, aplica prețul Alumix întreprinderii Alcoa fără a primi în schimb nicio compensație.

(41)

În 1999, în momentul transpunerii de către Italia a primei directive privind liberalizarea pieței UE a energiei electrice (24), ENEL a încetat să fie furnizorul cu poziție de monopol în Italia și a fost divizat în mai multe persoane juridice.

(42)

În 2000, Italia a hotărât să includă tariful Alumix printre „cheltuielile generale ale sistemului electric” (25), acest nou statut generând o primă modificare considerabilă a mecanismului de finanțare al acestuia. În timp ce, până la momentul respectiv, ENEL aplicase direct tariful preferențial societății Alcoa, noul mecanism (26) prevedea ca furnizorul să perceapă prețul integral practicat în mod obișnuit cu privire la marii clienți industriali, ceilalți consumatori de energie electrică urmând să furnizeze fondurile necesare pentru ca Alcoa să poată continua să beneficieze de prețul Alumix. În practică, întreprinderii Alcoa i se aplica prețul integral, însă beneficia de o restituire directă la facturare. ENEL finanța această restituire prin intermediul veniturilor provenite dintr-o nouă taxă parafiscală corespunzând componentei A4 a tarifului la energie electrică și plătită de toți utilizatorii (27). În 2002, Alcoa a încheiat cu ENEL un contract bilateral la un preț nominal mai mult sau mai puțin corespunzător tarifului standard aplicat de furnizorul de energie electrică pentru alimentarea cu energie electrică de înaltă tensiune.

(43)

O altă modificare considerabilă a apărut în 2004, odată cu adoptarea, de către AEEG, a Deciziei nr. 148/04 care a încredințat întreaga gestionare administrativă a tarifului în cauză Fondului de compensare. Conform acestui sistem, ENEL nu mai păstra produsul componentei A4, ci îl vira integral Fondului de compensare, care efectua calculele și rambursarea către Alcoa. În practică, în cadrul acestui mecanism, Alcoa achita prețul fixat prin contract cu ENEL și primea a posteriori din partea Fondului de compensare o plată compensatorie care îi permitea, de fapt, să continue să plătească tariful Alumix. Pentru Alcoa, acest nou mecanism administrativ a intrat în vigoare în septembrie 2004 și este în continuare aplicabil (28).

(44)

Decretul adoptat în 2004 de autoritățile publice italiene a prelungit, până la 30 iunie 2007, tariful preferențial la energie electrică instituit prin decretul din 19 decembrie 1995 pentru „livrările de energie electrică destinate producției de aluminiu, plumb, argint și zinc, în limitele structurilor existente la data intrării în vigoare a prezentului decret, situate în teritorii insulare caracterizate prin absența sau insuficiența conexiunilor la rețelele naționale de gaz și de energie electrică” (29).

(45)

În practică, decretul din 2004 viza (a) prelungirea tarifului aplicabil întreprinderii Alcoa până în iunie 2007 și (b) extinderea acestui tarif la alte întreprinderi situate în Sardinia: Portovesme, ILA și Euroallumina.

(46)

Prelungirea tarifului Alcoa, stabilită prin decretul din 2004, a fost pusă în aplicare, la nivelul reglementării, prin Decizia nr. 148/04 a AEEG, care a produs, de asemenea, modificările aduse mecanismului de finanțare, descrise la considerentul 43 de mai sus.

(47)

Această primă prelungire a făcut obiectul unei proceduri oficiale de investigare a decretului din 2004, inițiată cu privire la cazul C 38/04 (30). Potrivit Italiei (31), acest decret din 2004 nu se aplica întreprinderii Alcoa, aceasta continuând să beneficieze de tarif în conformitate cu temeiul juridic inițial, și anume decretul din 1995.

(48)

Prin articolul 11 alineatul (11) din Legea nr. 80/2005, autoritățile italiene au prelungit până în 2010 tariful preferențial acordat întreprinderii Alcoa în condițiile tarifare în vigoare la 31 decembrie 2004 (32). În temeiul acestei legi, prelungirea tarifului trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005. Ulterior, Decizia nr. 286/05 adoptată de AEEG pe baza instrucțiunilor autorităților naționale a modificat însă această dată, înlocuind-o cu 1 ianuarie 2006.

(49)

Pentru a stabili prețul pe care Alcoa trebuia să îl plătească după 2005, Legea nr. 80/2005 a introdus un mecanism de indexare în conformitate cu care, de la 1 ianuarie 2006, prețul preferențial (adică prețul fixat prin decizia Alumix pentru anul 2005) ar fi crescut cu 4 % anual sau, dacă acesta era mai ridicat, cu procentajul mediu de creștere a prețurilor cu amănuntul înregistrate la bursele energiei electrice din Amsterdam și din Frankfurt (33).

(50)

Totuși, după ce a consultat beneficiarii, AEEG a interpretat diferit mecanismul de actualizare. Decizia nr. 217/2005 a AEEG a dispus, într-adevăr, ca majorarea anuală a tarifului să urmeze evoluția prețurilor medii cu amănuntul, însă să fie plafonată la 4 %. Acest mecanism de actualizare atrage creșteri anuale ale tarifului preferențial inferioare nivelului prevăzut inițial de legislație.

(51)

Această a doua prelungire face obiectul procedurii oficiale de investigare inițiate în cazul C 36/06. În momentul inițierii de către Comisie a procedurii oficiale de investigare cu privire la articolul 11 alineatul (12) din Legea nr. 80/2005, AEEG, prin Hotărârea nr. 190/06, a dispus subordonarea plăților, în conformitate cu Legea nr. 80/2005, constituirii de către Alcoa, a unei garanții bancare sau a unei garanții a societății mamă pentru a acoperi riscul de recuperare a ajutorului.

(52)

Plățile efectuate de Fondul de compensare întreprinderii Alcoa între ianuarie 2006 și ianuarie 2009 sunt indicate în tabelul de mai jos. Cifrele pentru anul 2009 sunt incomplete, deoarece nu iau în considerare decât plățile efectuate în ianuarie, deși Alcoa a încasat plăți și în lunile următoare.

(53)

Comisia a hotărât inițierea procedurii oficiale de investigare pentru motivele menționate în continuare.

(54)

Comisia a clasificat tarifele introduse prin decretul din 2004 ca ajutoare de exploatare și a încercat să stabilească dacă ajutorul în cauză putea fi autorizat în temeiul liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale (34), în măsura în care, în 2004, Sardinia era o regiune asistată în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (a) din Tratatul CE. Comisia și-a exprimat rezervele cu privire la posibilitatea ca ajutorul să fie autorizat în acest temei, având în vedere că acest ajutor ad hoc, acordat unui număr restrâns de întreprinderi, nu părea să promoveze dezvoltarea regională.

(55)

În ceea ce privește cazul specific al Alcoa, Comisia a subliniat că noul tarif pare diferit de tariful Alumix, în sensul că acesta din urmă fusese acordat de ENEL, furnizor italian de energie electrică în regim de monopol, în timp ce noul mod de tarifare prevedea o intervenție selectivă din partea statului, pentru a compensa diferența dintre prețul pieței convenit cu un producător de energie electrică și prețul preferențial stabilit în 1996.

(56)

De asemenea, Comisia și-a exprimat îngrijorarea că măsura putea avea drept consecință reducerea cotei de impozitare aplicabilă întreprinderilor. Această ar fi putut avea ca temei juridic Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității (35).

(57)

Decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare adoptată în 2006 viza, în mod specific, tariful Alcoa (36). Comisia a constatat că s-au produs modificări importante în privința cadrului de reglementare și a condițiilor pieței între momentul adoptării deciziei Alumix și perioada vizată de decizia de inițiere a procedurii, în special deoarece piața energiei electrice a fost liberalizată, iar gestionarea sistemului a fost încredințată Fondului de compensare. Prin urmare, Comisia a considerat că este necesar să se reexamineze dacă tariful Alcoa poate fi considerat sau nu ajutor de stat.

(58)

Comisia a considerat că tariful reprezintă ajutor de stat deoarece: (a) reducerea tarifului la energie electrică conferă un avantaj economic; (b) decizia de acordare a tarifului a fost adoptată de autoritățile italiene și a fost finanțată printr-un transfer de resurse publice sub forma unei taxe parafiscale; (c) măsura amenință să denatureze concurența; și (d) aceasta are un impact asupra schimburilor intracomunitare, deoarece aluminiul face obiectul schimburilor pe piețele mondiale. Comisia a considerat că măsura reprezintă ajutor de exploatare.

(59)

De asemenea, Comisia a declarat că faptul că anterior concluzionase că tariful Alumix nu reprezintă ajutor de stat nu îi permite să considere noua măsură drept ajutor existent. Autorizarea de către Comisie a tarifului Alumix pe baza unei evaluări economice a situației din perioada respectivă, era limitată în timp și nu putea să se aplice prelungirii tarifului prevăzute prin Legea nr. 80/2005.

(60)

Referitor la compatibilitatea măsurii, Comisia a verificat dacă tariful preferențial putea fi autorizat pe baza liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale.

(61)

Referitor la uzina amplasată în Veneto, Comisia a observat că aceasta nu este situată într-o regiune eligibilă pentru acordarea ajutoarelor în conformitate cu articolul 87 alineatul (3) litera (a) din Tratatul CE, și că nu poate, prin urmare, să beneficieze de ajutoare regionale.

(62)

Sardinia a fost o regiune asistată în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (a) până la sfârșitul anului 2006. Comisia și-a exprimat însă rezervele cu privire la posibilitatea de autorizare a măsurii în temeiul liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale aplicabile în această perioadă (37).

(63)

În pofida insistenței autorităților italiene potrivit cărora prețurile ridicate la energia electrică în Sardinia reprezentau un obstacol pentru dezvoltarea insulei, Comisia a concluzionat că Italia nu a demonstrat că prețurile din Sardinia sunt semnificativ mai ridicate, fie în medie, fie, mai specific, pentru întreprinderile mari consumatoare de energie electrică (Italia nu a comunicat nicio informație referitoare la contractele bilaterale încheiate între aceste întreprinderi și furnizorii lor, susținând că aceste date nu sunt de domeniu public). În plus, Italia nu a explicat motivul pentru care prețurile prea ridicate reprezintă un handicap regional, nici în ce mod contribuie tariful în cauză la dezvoltarea regiunii. Comisia a precizat că, în cazul C 34/02 (38), aceasta a refuzat să considere că lipsa conexiunilor energetice în Sardinia constituie un obstacol în calea dezvoltării IMM-urilor din această regiune (și a adoptat o decizie negativă). Prin urmare, Comisia și-a exprimat rezervele cu privire la necesitatea ajutorului.

(64)

De asemenea, Comisia și-a exprimat rezerva că ajutorul ad hoc este proporțional cu handicapurile regionale, având în vedere, în special, metoda utilizată pentru calcularea tarifului preferențial, fără nicio legătură cu prețurile practicate în restul Italiei.

(65)

Comisia a constatat că, în termeni reali, ajutorul nu se reducea progresiv, creșterea tarifului fiind limitată la 4 %.

(66)

În ceea ce privește perioada vizată de Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (39), Comisia constată că Sardinia nu va mai putea beneficia de ajutoare regionale în conformitate cu articolul 87 alineatul (3) litera (a) din Tratatul CE, în special de ajutoare de exploatare. Deși liniile directoare autorizează o perioadă tranzitorie de doi ani pentru eliminarea liniară a schemelor de ajutoare de exploatare existente, nu părea oportună autorizarea introducerii de ajutoare de exploatare noi pentru câteva luni și stabilirea eliminării progresive, în special având în vedere îngrijorările exprimate și caracterul denaturant al ajutorului.

(67)

În sfârșit, Comisia și-a exprimat rezervele cu privire la posibilitatea de a autoriza tariful preferențial aprobat pentru întreprinderea Alcoa, ca ajutor regional sau sub orice alt titlu, din motive pe care Italia, în orice caz, nu le-a semnalat.

(68)

Alcoa a contestat decizia de inițiere a procedurii din 2006 înaintea Tribunalului de Primă Instanță. La 25 martie 2009, Tribunalul a pronunțat o hotărâre (denumită în continuare „hotărârea Tribunalului”) care a confirmat decizia de inițiere și a respins toate argumentele avansate de întreprindere (40).

(69)

Invitația Comisiei de prezentare de observații referitoare la cele două decizii privind inițierea procedurii oficiale de investigare a suscitat reacții din partea întreprinderii Alcoa și a părților interesate. În acest caz, sunt rezumate doar observațiile referitoare la tariful Alcoa.

(70)

Potrivit Alcoa, tariful viza eliminarea unei carențe a pieței, și anume incapacitatea pieței energiei electrice, liberalizată cu puțin timp în urmă, de a furniza prețuri competitive, din cauza puterii de piață semnificative a operatorilor tradiționali. Această carență a pieței este, potrivit Alcoa, evidentă în special în Sardinia. În aceste condiții, ar fi necesare inițiative de reglementare, în special sub formă de regimuri tarifare, care să funcționeze pe perioada de tranziție între situația de monopol și deplina concurență.

(71)

Analiza juridică realizată de Alcoa insistă asupra faptului că tariful nu reprezintă ajutor de stat în temeiul articolului 87 alineatul (1) din Tratatul CE, pe motiv că circumstanțele care justifică decizia din 1996, în care s-a concluzionat absența ajutorului de stat în cazul Alumix, sunt încă de actualitate. Astfel, tariful nu conferă niciun avantaj, modalitățile de finanțare a acestuia nu implică niciun transfer de resurse de stat și, având în vedere caracteristicile schimburilor de aluminiu primar, tariful nu are un impact asupra schimburilor intracomunitare și nu afectează concurența.

(72)

Pe de altă parte, potrivit Alcoa, chiar dacă măsura ar fi considerată ajutor de stat, tariful din Sardinia ar fi compatibil în ceea ce privește normele privind ajutoarele de stat regionale.

(73)

Alcoa susține că tariful remediază o carență a pieței, că acesta nu implică ajutor de stat, că, în orice caz ar reprezenta ajutor existent mai degrabă decât ajutor nou și că principiul de încredere legitimă exclude orice recuperare.

(74)

Alcoa furnizează informații ample referitoare la producția și la schimburile comerciale de aluminiu. Producția de aluminiu primar (fuziune) reprezintă cel mai mare consumator de energie dintre toate procesele industriale (cu un consum de 15 kWh pe kg de aluminiu produs). În anul 2006, la nivel mondial au fost produse aproximativ 33,7 milioane de tone de aluminiu primar, dintre care doar 4,5 milioane în SEE. UE25 și SEE sunt importanți importatori neți de aluminiu primar. În 2006, UE25 a importat 4,7 milioane de tone de aluminiu, iar importurile sale ar trebui să ajungă la 5,5 milioane de tone în anul 2010. Tot în 2006, în industria de aluminiu a UE25 erau angajate direct 106 000 de persoane (41) și, indirect, aproximativ 300 000 de persoane. Atunci când Alcoa și-a prezentat observațiile, în UE25 existau 22 de topitorii de aluminiu primar (31 în SEE) care funcționau la capacitate maximă.

(75)

Aluminiul este un produs de bază al cărui preț mondial de referință este stabilit la Bursa metalelor de la Londra. Cele două topitorii italiene din Fusina și din Portovesme produc aproximativ 200 000 de tone de metale. Potrivit Alcoa, această producție limitată nu este capabilă să influențeze cursul aluminiului primar.

(76)

Energia electrică reprezintă principalul factor de cost al producției de aluminiu primar. Potrivit Alcoa, topitoriile nu pot funcționa decât dacă semnează acorduri de furnizare pe termen lung cu producătorii de energie electrică. În prezent, încă este posibilă semnarea de acorduri pe termen lung axate pe costuri, cu furnizori bine poziționați, precum o atestă acordul încheiat de Alcoa în Islanda (42). Alcoa afirmă, de asemenea, că în lipsa unor acorduri contractuale axate pe costurile de producție, topitoriile sunt constrânse să se închidă. Din 2003, trei topitorii în UE25 și-au încetat activitatea din acest motiv și au fost anunțate și alte planuri de închidere. Alcoa concluzionează că, dacă aplicarea tarifului nu va fi prelungită, aceasta ar fi obligată să închidă imediat cele două topitorii italiene din Fusina (Veneto) și Portovesme (Sardinia).

(77)

Alcoa subliniază că guvernele diferitelor state membre încurajează încheierea de contracte de furnizare de energie electrică pe termen lung în funcție de costuri între industriile mari consumatoare de energie electrică și producătorii de electricitate, pe motiv că piețele energiei electrice nu funcționează corect. Aceste soluții sunt considerate măsuri provizorii necesare pentru garantarea unor prețuri echitabile și pentru evitarea închiderii întreprinderilor. Alcoa prezintă o descriere sumară a măsurilor adoptate de: Finlanda (consorții care investesc într-un nou reactor nuclear și beneficiază de drepturi de tragere la un preț stabilit în funcție de costurile de producție), Germania (reducere de 35-50 % din costurile de transport, plus o reducere a cheltuielilor asociate energiilor regenerabile acordată marilor consumatori industriali), Spania (tarife reglementate), Franța (consorții de consumatori importanți de energie care investesc în centrale nucleare noi și care beneficiază, „în schimb”, de tarife reglementate), Suedia (consorții care investesc în noile centrale) și Belgia (consorțiu de achiziționare).

(78)

Alcoa subliniază că, în ancheta privind sectorul energiei (43), Comisia însăși recunoaște că piețele europene ale energiei electrice nu funcționează corect. Aceasta enumeră apoi o serie de inițiative adoptate sau anunțate de Comisie în sectorul energetic, printre care lucrările Grupului la nivel înalt privind energia, mediul și competitivitatea (44).

(79)

Alcoa susține că tariful nu reprezintă ajutor de stat în măsura în care: (a) circumstanțele care au determinat Comisia să constate că tariful Alumix nu conferă niciun avantaj nu s-au schimbat în mod semnificativ; astfel, prețul plătit de Alcoa rămâne compatibil cu parametrii indicați de Comisie în decizia Alumix; (b) măsura nu denaturează concurența și nu are niciun impact asupra schimburilor intracomunitare; și (c) conform jurisprudenței instanțelor comunitare, măsura nu implică niciun transfer de resurse de stat.

(80)

Alcoa pretinde că, pentru a evalua dacă există sau nu un avantaj, este primordial să se determine dacă prețul pe care această întreprindere îl plătește este inferior unui preț al pieței normal. Alcoa afirmă că prețul special echivalează cu cel pe care l-ar fi plătit în condiții de piață normale, și anume pe o piață caracterizată de o deplină concurență. În cazul Alumix, Comisia a ajuns la concluzia că, pe o piață caracterizată de o deplină concurență, un furnizor privat de energie electrică ar vinde energie celor mai buni clienți ai săi la costul marginal, la care se adaugă o contribuție modestă la costurile fixe și că statul ar putea fixa tarife aplicând criterii similare. Conform Alcoa, criteriul care trebuie aplicat în acest caz constă în a stabili dacă prețurile pe care le-a plătit erau superioare sau inferioare costurilor marginale ale furnizorului său de energie electrică (la care s-a adăugat o anumită contribuție la costurile fixe). Întreprinderea furnizează calcule în sprijinul acestui argument.

(81)

Atât pentru Sardinia, cât și pentru Veneto, Alcoa utilizează cursurile minime ale bursei IPEX (20,2 și 21,00 EUR/MWh în 2005 și 2006) ca aproximare a costurilor marginale ale producătorilor, dat fiind că niciun furnizor nu ar vinde energie pe piețele la vedere la prețuri inferioare costurilor sale marginale și că, din acest motiv, prețurile minime la vedre ar fi superioare costurilor de producție marginale. Întreprinderea susține că este posibil să se obțină o confirmare a fiabilității prețurilor minime menționate mai sus prin compararea acestora cu costurile marginale standard ale centralelor electrice alimentate cu cărbune, pe care le estimează la 20 EUR/MWh.

(82)

Pe scurt, potrivit Alcoa, atât în Veneto cât și în Sardinia, metodele indicate la considerentele 80 și 81 ar confirma că prețurile achitate de întreprindere sunt compatibile cu criteriile precizate în decizia Alumix.

(83)

Alcoa contestă utilizarea, presupusă de către Comisie, a prețurilor medii IPEX drept parametru pentru determinarea prezenței unui avantaj. Aceasta afirmă că prețul mediu IPEX nu este reprezentativ pentru prețul plătit de un client industrial important precum Alcoa, care consumă energie electrică 24 de ore din 24 care nu și-ar procura energia electrică de pe piața la vedere, ci ar încheia un acord bilateral de furnizare pe termen lung.

(84)

În plus, Alcoa susține că ENEL ocupă o poziție dominantă pe piața furnizării de energie electrică aproape oriunde în Italia. În Sardinia, în special, ENEL este protejată de concurența furnizorilor din afara insulei prin capacitatea limitată de interconectare între insulă și peninsulă. Prin urmare, în prezent, în Italia, nici piața la vedere, nici piața acordurilor de furnizare pe termen lung nu sunt caracterizate de o structură efectiv concurențială. Din acest motiv, prețurile aplicate de ENEL întreprinderii Alcoa nu reflectă prețurile care ar prevala în mod normal în Sardinia și în Veneto pe o piață caracterizată de o deplină concurență.

(85)

În concluzie, Alcoa afirmă că prețurile care i se percep în Italia rămân perfect conforme criteriilor stabilite de Comisie în decizia Alumix și corespund exact nivelului de preț care ar prevala dacă piața ar funcționa corect. Alcoa nu beneficiază, așadar, de niciun avantaj pe care nu l-ar putea obține pe o piață caracterizată de o deplină concurență.

(86)

Alcoa susține că tariful nu are niciun impact asupra schimburilor intracomunitare și că acesta nu poate denatura concurența. Prețul aluminiului primar este fixat la Bursa metalelor de la Londra, iar variațiile costurilor de producție locale nu se manifestă prin diferențe de preț. Potrivit întreprinderii, producția italiană de aluminiu primar este atât de scăzută, încât nu ar putea influența prețurile mondiale.

(87)

Cererea de aluminiu primar în UE25 a crescut în mod constant (cu 42 % între 1996 și 2005). În același timp, producția europeană nu a progresat în ritm similar. În anul 2004, producția nu a acoperit decât 41 % din cerere în UE25, față de 50 % în 1996. UE prezintă așadar un deficit de producție în creștere, în timp ce o parte din ce în ce mai importantă a cererii este satisfăcută prin exporturi provenite din țări terțe.

(88)

Alcoa afirmă că, dacă industria italiană a aluminiului ar dispărea, niciun operator nou din UE, din Italia sau din altă țară, nu ar putea înlocui capacitățile pierdute în Italia, în măsura în care instalațiile de producție ale UE funcționează deja la capacitate maximă și în care niciun producător nou sau cu vechime nu ar fi tentat să își crească capacitățile, dat fiind că nu are nicio siguranță că va putea procura energie electrică la prețuri rezonabile pe termen lung.

(89)

Alcoa adaugă că menținerea sistemelor tarifare italiene nu amenință în niciun fel interesele celorlalți producători europeni, în măsura în care acestea asigură un preț al energiei electrice care este cu foarte puțin mai mic decât prețul mediu ponderat plătit de producătorii de aluminiu primar în UE25.

(90)

Compararea tarifelor medii aplicate topitoriilor

(91)

Alcoa se bazează pe jurisprudența Preussen-Elektra (45) și Pearle (46) pentru a susține teza potrivit căreia măsura în cauză nu este finanțată prin resurse de stat. Aceasta afirmă că fondurile necesare finanțării tarifului sunt transferate de persoane particulare (consumatorii de energie electrică) unei persoane particulare (Alcoa) și că intervenția statului se limitează la adoptarea unei legi care impune plata unor sume solicitate fără a-i fi conferită nicio putere discreționară pentru a dispune de fonduri, în cazul în care nu se aplică regimul prevăzut de lege. Alcoa susține în special că Fondul de compensare nu exercită niciun rol asupra fondurilor și are doar rol de intermediar contabil.

(92)

Alcoa susține, de asemenea, că în cazul în care tariful ar fi totuși considerat ajutor de stat, acesta ar reprezenta „ajutor existent” mai degrabă decât „ajutor nou”.

(93)

Întreprinderea afirmă că decizia Alumix nu era limitată în timp și că aceasta nu a încetat să fie aplicabilă la 31 decembrie 2005. Potrivit Alcoa, opinia Comisiei conform căreia o „modificare a circumstanțelor” ar fi generat încetarea efectelor deciziei Alumix este nefondată, deoarece nici liberalizarea pieței, nici rolul încredințat Fondului de compensare nu au produs modificări substanțiale în ceea ce privește avantajul (sau, mai degrabă, absența avantajului) care decurge din sistemul Alumix. În urma reformelor, Alcoa a continuat să plătească același preț net, care nu oferea niciun avantaj cumpărătorului de energie electrică, astfel cum s-a recunoscut în decizia Alumix. Prin urmare, reformele nu au reprezentat o „modificare a circumstanțelor” de natură să invalideze această decizie. În ceea ce privește rolul încredințat Fondului de compensare, potrivit Alcoa, aceasta este o modificare de natură pur administrativă, fără impact asupra fondului mecanismului.

(94)

De asemenea, Alcoa declară că, chiar dacă s-ar admite existența unei modificări a circumstanțelor, întreprinderea ar putea totuși solicita tratamentul rezervat „ajutoarelor existente” în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (v) prima teză din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 (47) (măsuri care au devenit ulterior ajutoare datorită evoluției pieței comune), pe care ar confirma-o jurisprudența cu privire la centrele de coordonare stabilite în Belgia  (48). Într-adevăr, conform Curții, odată ce aceasta a stabilit că o anumită schemă de ajutor nu reprezintă ajutor de stat, Comisia nu poate reveni asupra poziției sale decât prin aplicarea procedurii prevăzute pentru ajutoarele existente, iar revizuirea nu poate avea decât un efect pro futuro.

(95)

Potrivit Alcoa, faptul că piețele energiei au fost liberalizate după adoptarea deciziei Alumix de către Comisie nu ar trebui luat în considerare, deoarece această liberalizare nu are nicio influență asupra motivului pentru care s-a concluzionat că nu există un ajutor de stat (și anume faptul că prețul acoperea costurile marginale) și nu ar fi putut modifica natura măsurii. Prin urmare, Comisia nu poate invoca articolul 1 litera (b) punctul (v) cea de a doua teză din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 (49) pentru a califica măsura drept „ajutor nou”. În plus, Alcoa consideră că, chiar dacă s-ar presupune că liberalizarea ar fi jucat un rol, jurisprudența Alzetta (50) ar împiedica Comisia să se bazeze pe articolul 1 litera (b) punctul (v) ce-a de a doua teză din Regulamentul (CE) nr. 659/1999.

(96)

În plus, piața energiei electrice a fost liberalizată înainte de adoptarea Regulamentului nr. 659/1999. Prin urmare, acesta nu poate fi aplicat măsurilor referitoare la sectorul electric, deși acestea din urmă au devenit ajutoare în urma liberalizării. Aceste măsuri sunt, în schimb, reglementate de articolul 1 litera (b) punctul (v) prima teză din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 (ajutor existent) și de jurisprudența Alzetta.

(97)

Alcoa subliniază, de asemenea, că deși regimul actual nu ar trebui să fie considerat ajutor existent, întreprinderea poate, în orice caz, să invoce încrederea legitimă, având în vedere investițiile considerabile pe care le-a realizat în cele două uzine, pornind de la premisa că tariful nu reprezintă ajutor și că existau precedente în practica decizională a Comisiei care demonstrau o anumită marjă de apreciere în aplicarea noțiunii de „ajutor existent”, în special decizia Comisiei privind regimul de scutire fiscală a provizioanelor pentru stabilirea întreprinderilor în străinătate (51).

(98)

Alcoa afirmă că, în ceea ce privește uzina din Sardinia, măsura contestată satisface, în orice caz, condițiile de acordare a ajutoarelor regionale.

(99)

Alcoa descrie handicapurile regionale de care suferă Sardinia și problemele cu care se confruntă, în această regiune, industriile mari consumatoare de electricitate din cauza absenței interconexiunii energetice și a existenței unui duopol ENEL/ENDESA care denaturează desfășurarea normală a concurenței și menține prețul la un nivel ridicat, chiar și pentru consumatorii importanți. Tariful urmărește eliminarea acestui handicap.

(100)

Alcoa subliniază că închiderea topitoriilor ar cauza pierderea a 2 500 de locuri de muncă directe. De altfel, o astfel de situație ar avea consecințe indirecte asupra a mii de alte locuri de muncă, Alcoa numărându-se printre principalii angajatori din regiune. O închidere imediată ar avea efecte și mai dramatice decât o încetare progresivă a activităților.

(101)

Alcoa susține că tariful îndeplinește principiul proporționalității, deoarece se limitează la cea ce este necesar pentru eliminarea deficiențelor pieței (absența pieței concurențiale în Sardinia), iar prețul corespunde mediei ponderate a prețurilor plătite pentru energia electrică de către celelalte topitorii din UE25.

(102)

Alcoa estimează, de altfel, că absența caracterului degresiv nu este demonstrată. Acest criteriu ar trebui să fie evaluat în raport cu costurile marginale ale furnizorilor; pentru a demonstra că tariful nu este degresiv, Comisia ar trebui să prezinte dovezi care să ateste creșterea acestor costuri. În ceea ce privește plafonarea creșterii la 4 %, contestată de Comisie deoarece nu ar garanta caracterul degresiv al tarifului, Alcoa afirmă că este normal ca prețul să fie fixat pentru o perioadă determinată. De altfel, un plafon ar trebui să țină seama de o evoluție normală și nu de evenimentele neobișnuite, precum creșterea excepțională a prețurilor petrolului. În sfârșit, Alcoa observă că Comisia a admis caracterul degresiv al unui mecanism care menținea un avantaj timp de patru-cinci ani, înainte de a-l reduce progresiv (52).

(103)

Alcoa afirmă că tariful este tranzitoriu, în sensul că este prevăzut să dureze până la soluționarea problemei interconectării cu peninsula (probabil până în 2010). În plus, opinia Comisiei potrivit căreia măsura este în vigoare de peste cinci ani este nefondată deoarece, până în prezent, tariful nu reprezenta ajutor.

(104)

În concluzie, Alcoa pretinde că Liniile directoare din 2007 privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (53) nu sunt aplicabile în acest caz, deoarece tariful a fost acordat înainte de anul 2007 și, prin urmare, trebuie să fie evaluat în raport cu orientările din 1998 (54), astfel cum o indică dispozițiile tranzitorii ale orientărilor din 2007.

(105)

Un concurent al Portovesme Srl (55) a comunicat o analiză a tarifului Alumix, în care concluziona că toate tarifele preferențiale aprobate în Sardinia de către autoritățile publice italiene pe baza decretului din 2004 reprezintă ajutoare de stat ilegale care nu pot fi autorizate drept ajutoare de exploatare regionale și, din acest motiv, ar trebui să fie declarate incompatibile.

(106)

Două asociații de producători de aluminiu afirmă că tarifele în cauză sunt necesare pentru a împiedica relocarea industriei în afara UE, în așteptarea unor soluții pe termen lung.

(107)

Concurentului întreprinderii Portovesme Srl menționat la considerentul 105 a solicitat Comisiei să aibă în vedere observațiile sale prezentate în cadrul cazului C 13/06 (56) pentru a evalua cazul de față. Încă o dată, această întreprindere a constatat că tarifele în cauză ar trebui să fie declarate incompatibile.

(108)

Italia a solicitat Comisiei să nu țină seama de aceste observații, pe care le consideră nerelevante, dat fiind faptul că măsurile examinate în cazul C 13/06 reprezintă ajutor nou, în timp ce tariful Alcoa reprezintă prelungirea unei măsuri existente. În plus, partea interesată, care nu este un producător de aluminiu, nu ar fi vizată în mod direct de măsura de care beneficiază Alcoa.

(109)

Comisia nu poate da curs solicitării Italiei. Faptul că tariful Alcoa se înscrie într-un context istoric diferit de cel al altor tarife nu este de natură să înlăture pertinența observațiilor formulate, în măsura în care acestea privesc aspecte la fel de importante precum caracterul de ajutor de stat al tarifelor la energie electrică practicate în Sardinia, contribuția acestora la dezvoltarea regională și efectele acestora asupra concurenței. De altfel, în cadrul unei anchete în temeiul articolului 88 alineatul (2) din Tratatul CE, nu este necesar ca o parte terță să fie interesată în mod direct și individual de măsura în legătură cu care aceasta prezintă informații.

(110)

Italia insistă asupra faptului că piața energiei electrice a UE nu este caracterizată încă de o deplină concurență, aspect recunoscut și de Comisie. Întreprinderile, îndeosebi cele mari consumatoare de energie electrică, nu sunt în măsură să achiziționeze energie electrică în condiții comparabile celor din diferitele state membre.

(111)

În Italia, în pofida liberalizării sistemului, piața este caracterizată de deficiențe structurale (precum, de exemplu, absența interconexiunilor), care se manifestă prin prețuri ridicate la energia electrică și o structură de piață concentrată, care permite cu dificultate consumatorilor să își aleagă furnizorul de energie electrică. Problemele sunt în special dificile în Sardinia, în această regiune neexistând decât doi furnizori. Prin urmare, Italia afirmă că un sistem tarifar special care să țină seama de profilul cererii ar trebui să fie considerat drept măsură de reglementare justificată în vederea stimulării mecanismelor care ar trebui să funcționeze pe o piață caracterizată de o deplină concurență. Acest tip de intervenție restabilește egalitatea de condiții între întreprinderile mari consumatoare de energie care funcționează în diferite state membre.

(112)

În ceea ce privește Alcoa, potrivit Italiei, Comisia a considerat că tariful Alumix inițial, instituit prin decretul din 1995, nu reprezintă un ajutor de stat, în măsura în care era asociat în mod obiectiv profilului de consum al topitoriei și ținea seama de particularitățile cererii și ofertei de energie electrică în regiunile în cauză.

(113)

În opinia Italiei, decretul din 2004 se bazează pe aceleași elemente de fapt care determinaseră Comisia să concluzioneze absența ajutorului de stat, având în vedere în același timp criza pe care o traversează în prezent industria metalurgică din Sardinia. Singura diferență între vechiul și noul sistem privește „structura tarifară”. Potrivit Italiei, aceste modificări au devenit necesare pentru garantarea „neutralității tarifare”, în urma instituirii pieței interne a energiei.

(114)

Italia susține, mai exact, că tariful Alcoa nu face obiectul interdicției prevăzute la articolul 87 alineatul (1) din Tratatul CE, deoarece acesta nu determină niciun transfer de resurse de stat și nu poate denatura concurența sau influența schimburile intracomunitare. Tocmai datorită faptului că acest sistem tarifar nu reprezintă un ajutor de stat, Italia nu a considerat necesar să notifice decretul din 2004. Italia afirmă că, în orice caz, a încetat aplicarea acestui decret pentru Alcoa în urma inițierii anchetei aprofundate.

(115)

În privința utilizării resurselor de stat, Italia susține că sistemul tarifar este perfect comparabil cu sistemul care face obiectul cauzei Preussen-Elektra, în legătură cu care Curtea de Justiție a declarat că utilizează fonduri publice. În calitate de „organ tehnic de contabilitate”, Fondul de compensare nu poate dispune liber de resursele financiare pe care le gestionează. Faptul că AEEG și Ministerul Finanțelor din Italia pot exercita un anumit control asupra activităților acestei instituții nu înseamnă totuși că statul poate utiliza resursele în cauză după cum dorește.

(116)

În ceea ce privește impactul asupra schimburilor intracomunitare, argumentele avansate de Italia sunt identice celor ale Alcoa (a se vedea considerentele 86-90 de mai sus).

(117)

Italia consideră că tariful aplicabil în Sardinia poate, în orice caz, să fie considerat compatibil cu piața comună ca ajutor regional, pe baza considerațiilor de mai jos. Imperfecțiunile pieței energiei electrice din Sardinia reprezintă un handicap regional pe care tariful urmărește să îl elimine. Acest tarif are consecințe pozitive asupra ocupării forței de muncă și asupra menținerii sistemului social și economic al insulei. Tariful este proporțional handicapurilor de care suferă beneficiarul, este de scurtă durată și are un caracter tranzitoriu.

(118)

Italia nu a considerat necesar să notifice, astfel cum prevăd normele privind ajutoarele de stat, prelungirea tarifului prevăzută la articolul 11 alineatul (11) din Legea nr. 80/2005, deoarece măsura nu reprezintă ajutor de stat. Italia consideră, de altfel, că prelungirea unei măsuri care nu are caracter de ajutor este diferită de cea a unei măsuri care reprezintă ajutor, în sensul că, potrivit acesteia, doar cea din urmă poate fi considerată ajutor nou.

(119)

Ca și Alcoa, Italia susține că decizia Alumix nu este limitată în timp, ceea ce în opinia sa, este un fapt deliberat și demonstrează că însăși Comisia a admis că tariful reprezintă o măsură necesară pe termen lung. În sprijinul acestui argument, Italia invocă punctul din decizia Alumix la care Comisia declară că „restructurarea Alumix și revenirea întreprinderii la viabilitate garantează o dezvoltare pe termen lung a acestor regiuni”.

(120)

Italia susține că tariful nu include niciun avantaj, din motivele deja formulate de Alcoa și expuse la considerentele 80-85, că nu are impact asupra schimburilor (a se vedea considerentele 86-90) și că nu implică niciun transfer de resurse de stat (a se vedea considerentul 115).

(121)

Italia invocă supracapacitatea de producție a energiei electrice din Sardinia și subliniază că, având în vedere această situație, Alcoa ar trebui să dispună în mod normal de o putere de negociere considerabilă și să obțină un preț concurențial cu foarte puțin peste costul de producție marginal al producătorului. Faptul că acest lucru nu este posibil în Sardinia se explică, potrivit Italiei, prin comportamentul operatorului dominant, care poate fixa prețul pe insulă și nu are niciun interes comercial să vândă la un preț inferior, cunoscând faptul că Alcoa nu poate cumpăra din altă parte energia electrică de care are nevoie. În plus, aflați în situație de duopol [ENEL și ENDESA – în prezent, E.ON (57)], cei doi operatori pot avea un interes să aplice un preț superior prețului optim din punct de vedere economic, pentru a evita crearea unui „precedent negativ” în restul Italiei. Având în vedere puterea de piață considerabilă pe care continuă să o dețină ENEL, fostul actor aflat în poziție de monopol (58), Italia concluzionează că nu există nicio diferență evidentă între prețul aprobat pentru Alcoa în situație de monopol (autorizat de Comisie în decizia Alumix) și tariful aplicabil condițiilor de piață actuale, cel puțin imperfecte.

(122)

De asemenea, Italia contestă referirea la prețurile medii IPEX, din motivele deja descrise la considerentul 83.

(123)

Italia susține, de asemenea, că argumentele economice care se află la originea deciziei Alumix nu s-au modificat în ultimii ani, astfel încât prelungirea tarifului nu conține niciun element nou și nu poate, prin urmare, să fie considerată ajutor nou. De altfel, este incorect ca măsura să fie considerată ajutor ilegal.

(124)

Italia susține că, în evaluarea sa, Comisia ar fi trebuit să țină seama și de concluziile formulate în primul raport al Grupului la nivel înalt privind energia, mediul și competitivitatea, care evidențiază doi noi factori ce au limitat producția de aluminiu în ultimii ani, și anume globalizarea pieței de referință pentru acest produs și promovarea pieței interne a energiei.

(125)

În special, problema costului ridicat la energia electrică necesară pentru producerea de aluminiu în Sardinia și în Veneto, recunoscută în decizia Alumix, nu a fost încă soluționată din 1996. Persistența acesteia justifică prelungirea tarifului care, în orice caz, era conceput drept măsură pe termen lung urmărind favorizarea dezvoltării industriale. Italia subliniază că și celelalte elemente de care a ținut seama Comisia în decizia Alumix au rămas neschimbate, în special profilul de consum specific topitoriilor de aluminiu și liberalizarea insuficientă a pieței energiei electrice.

(126)

Italia afirmă că, în așteptarea deplinei liberalizări a pieței, este necesară prelungirea tarifelor preferențiale la energia electrică, precum și eventualele instrumente similare instituite de alte state membre pentru menținerea și consolidarea competitivității industriei europene.

(127)

Unica soluție pe termen lung pentru reducerea costurilor energiei electrice constă, pentru Italia, în construirea unei infrastructuri adaptate de producție de energie electrică și de interconexiune, care va deschide efectiv piața pentru noi operatori. Italia face referire la gazoductul GALSIj, care va transporta gaze naturale din Algeria spre Europa prin Sardinia, și sistemul de cabluri submarine SAPEI, care va îmbunătăți interconexiunea cu peninsula. Deoarece aceste infrastructuri sunt în prezent în curs de construcție, Italia afirmă că tarifele trebuie să fie menținute până la finalizarea acestora.

(128)

În plus, Italia subliniază că nu se poate realiza o comparație între cazul e față și cazul C 34/02, la care Comisia face referire în decizia de inițiere a procedurii din 2006, lăsând să se înțeleagă că a constatat deja că absența interconexiunii electrice nu constituie un handicap regional pentru Sardinia. Potrivit autorităților italiene, cazul respectiv viza ajutoarele destinate întreprinderilor mici și mijlocii care nu consumă multă energie și care, din acest motiv, au mai puțin de suferit decât o întreprindere precum Alcoa din cauza absenței unei structuri energetice adaptate și a imperfecțiunilor pieței energiei electrice din Sardinia.

(129)

Italia menționează, de asemenea, că Grupul de experți la nivel înalt cunoaște faptul că este necesar ca industriile mari consumatoare de energie, precum cele producătoare de metale feroase și neferoase (59), să fie menținute pe teritoriul UE prin îmbunătățirea competitivității, în special facilitând accesul acestora la energie electrică la prețuri concurențiale.

(130)

Italia furnizează o descriere detaliată a măsurilor adoptate de alte state membre, în special de Germania, Spania, Franța, Finlanda și Grecia, pentru reducerea costurilor energiei electrice ale industriilor mari consumatoare și pentru a evita relocarea acestora în afara UE. De asemenea, Italia menționează că, deși iau forme diverse, aceste măsuri generează aceleași efecte economice precum tariful preferențial pe care l-a adoptat Italia și insistă asupra faptului că UE ar trebui să armonizeze toate măsurile, în așa fel încât să egalizeze condițiile de concurență între industriile europene și concurenții acestora din țări terțe. Totuși, pe termen scurt, măsurile pe care le-a adoptat Italia nu ar trebui să fie considerate ajutor. Acestea ar trebui, mai degrabă, să fie evaluate prin aplicarea acelorași norme aplicate măsurilor care au fost introduse de alte state membre.

(131)

Într-o primă etapă, Comisia consideră necesar să precizeze domeniul de aplicare al anchetei din punct de vedere temporal și material, astfel cum a fost definit în deciziile de inițiere a procedurii.

(132)

Această clarificare se impune deoarece, în momentul intrării în vigoare a decretului din 2004, în luna aprilie a aceluiași an, tariful preferențial aprobat pentru Alcoa era autorizat în aplicarea normelor privind ajutoarele de stat (decizia Alumix) până în decembrie 2005 (60).

(133)

Deoarece regimul Alumix și dispozițiile contestate din 2004 se suprapun în timp, este necesar să se determine dacă decizia de inițiere a procedurii din 2004 a contestat prelungirea tarifului Alcoa dincolo de durata inițială a sistemului Alumix (și anume după 1 ianuarie 2006) sau dacă aceasta a contestat regimul Alumix în sine pentru perioada 2004-2005, datorită modificărilor aduse mecanismului financiar al acestuia.

(134)

O lectură atentă a deciziei demonstrează că aceasta din urmă contestă, în mod general, noul regim tarifar instituit prin decretul din 2004 în favoarea mai multor beneficiari (Portovesme Srl, ILA Spa, Euroalluminia Spa et Alcoa) și nu poate fi interpretată ca o contestare a sistemului Alumix ca atare. Această concluzie este coroborată de următoarele observații.

(135)

În primul rând, măsura în cauză face obiectul unei examinări globale care nu distinge între beneficiari. Astfel, situația juridică specifică întreprinderii Alcoa, beneficiara tarifului Alumix care a fost autorizat nu este nici descrisă, nici evaluată în mod detaliat.

(136)

În al doilea rând, observațiile Comisiei privind diferența considerabilă care există între sistemul Alumix și noul sistem tarifar (61) vizează doar să demonstreze că concluziile formulate în cauza Alumix nu pot fie extinse noului sistem datorită mecanismului de finanțare al acestuia, care este diferit.

(137)

În al treilea rând, dacă decizia de inițiere din 2004 a urmărit să conteste sistemul Alumix inițial, aceasta ar fi citat baza juridică care a permis autorizarea (decretul din 1995) și ar fi furnizat explicații referitoare la motivele pentru care mecanismul tarifar, astfel cum a fost modificat de noul cadru de reglementare, afecta validitatea concluziilor formulate de Comisie în cauza Alumix înainte de data expirării sistemului.

(138)

Comisia consideră astfel că, în ceea ce privește Alcoa, decizia de inițiere din 2004 contestă prelungirea sistemului Alumix după expirarea sa la 31 decembrie 2005. Domeniul de aplicare temporal al anchetei din 2004 se limita așadar la perioada începând cu 1 ianuarie 2006.

(139)

Totuși, la această dată, decretul din 2004 a fost înlocuit de Legea nr. 80/2005, în vigoare de la 1 ianuarie 2006 (a se vedea considerentele 48 și 142). În consecință, acest decret nu este, în esență, pertinent în scopul prezentei anchete.

(140)

Formularea deciziei de inițiere din 2006 nu poate primi diferite interpretări și contestă fără echivoc prelungirea tarifului până în 2010, prevăzută de Legea nr. 80/2005 (62), și nu sistemul Alumix ca atare.

(141)

În ceea ce privește domeniul de aplicare temporal al anchetei din 2006, Comisia constată că, în acest caz, nu există nicio suprapunere între sistemul Alumix, care a expirat în decembrie 2005, și prelungirea contestată a tarifului, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006 (a se vedea considerentul 48 de mai sus), după cum confirmă punctul 132 din Hotărârea Tribunalului.

(142)

Dat fiind că la 1 ianuarie 2006, decretul din 2004 a fost înlocuit de Legea nr. 80/2005, această bază juridică nu mai are relevanță directă pentru nevoile anchetei. Aceasta din urmă vizează așadar o măsură concretă: prelungirea tarifului Alcoa de la 1 ianuarie 2006 la 31 decembrie 2010 instituită în conformitate cu Legea nr. 80/2005, coroborată cu dispozițiile de reglementare adoptate în domeniu de AEEG. Totuși, în cazul în care Italia ar considera că, în pofida adoptării Legii nr. 80/2005, decretul din 2004 poate servi drept bază juridică pentru perioada cuprinsă între ianuarie 2006 și iunie 2007, trebuie să se considere că concluziile prezentei decizii se aplică și măsurii introduse prin decretul din 2004 (63).

(143)

În temeiul articolului 87 alineatul (1) din Tratatul CE, o măsură reprezintă ajutor de stat dacă îndeplinește simultan următoarele condiții: măsura (a) conferă un avantaj economic beneficiarului; (b) este acordată de stat prin resurse de stat; (c) este selectivă; (d) are un impact asupra schimburilor intracomunitare și poate denatura concurența în cadrul UE.

(144)

Atât Italia, cât și Alcoa afirmă că tariful nu reprezintă ajutor de stat.

(145)

După o estimare preliminară, Comisia constată că, în cadrul sistemului tarifar instituit prin articolul 11 alineatul (11) din Legea nr. 80/2005, statul intervine pentru menținerea energiei electrice la un preț mult mai scăzut decât cel pe care l-ar fi putut obține (și pe care l-a obținut) Alcoa în condițiile reale de piață. Dacă Alcoa ar fi reușit să obțină acest preț redus direct de la unul din furnizorii de energie electrică din regiunile în cauză, nu ar fi fost necesară nicio intervenție din partea statului. Nici Italia, nici Alcoa nu contestă afirmația conform căreia, în aceste regiuni, prețurile actuale ale pieței sunt superioare prețului plătit efectiv de Alcoa datorită rambursării efectuate de Fondul de compensare.

(146)

În ceea ce privește metoda propusă de Alcoa pentru evaluarea prezenței sau a absenței unui avantaj (altfel spus, pentru a se stabili dacă prețul preferențial este inferior prețului pe care l-ar fi putut obține pe o piață în deplină concurență), ar trebui specificat, în primul rând, că acest argument a fost deja respins în Hotărârea Tribunalului (punctul 71). Nici instanțele comunitare, nici Comisia nu au ținut niciodată seama, pentru stabilirea prezenței sau absenței unui avantaj, de condițiile care predomină pe o piață ipotetic mai eficientă. Cadrul de referință corespunde în continuare condițiilor care predomină pe piața reală, după cum se precizează, de exemplu, în cauza „horticultori olandezi” (64), în care Comisia a aplicat criteriul operatorului în economie de piață pentru a evalua dacă anumite prețuri ale gazului conferă sau nu un avantaj.

(147)

În plus, argumentul Alcoa presupune că o funcționare incorectă a pieței ar justifica fixarea, de către un stat membru, a unor prețuri care să simuleze condiții de concurență reală. Dacă cadrul de referință reținut ar fi o piață în deplină concurență, prețurile fixate astfel de către stat nu ar conferi niciun avantaj. O astfel de logică este contrară principiului, bine ancorat în jurisprudența comunitară, conform căruia „împrejurarea potrivit căreia un stat membru încearcă să apropie, prin măsuri unilaterale, condițiile de concurență care există într-un anumit sector economic de condițiile care predomină în alte state membre, nu poate înlătura acestor măsuri caracterul de ajutor” (65). Comisia consideră că principiul enunțat mai sus se aplică și cazurilor în care un stat membru încearcă să apropie condițiile de concurență de cele care predomină pe o piață în deplină concurență.

(148)

În plus, în cazul în care s-ar urma propunerea întreprinderii Alcoa, subvențiile acordate de statele membre pentru a acoperi decalajul dintre un preț liber negociat pe piață de doi operatori și prețul teoretic asupra căruia ar fi putut cădea de acord în condiții de deplină concurență nu reprezintă ajutor de stat, ceea ce ar anula obiectivul principal al controlului ajutoarelor de stat.

(149)

Alcoa susține totuși că exact această metodă a fost aplicată de Comisie în cauza Alumix.

(150)

Comisia a remarcat că metoda utilizată în cauza Alumix viza o situație dintre cele mai specifice. În acest caz, tariful era acordat de ENEL care, la acel moment, era furnizorul public de energie electrică, deținând monopolul pe o piață încă neliberalizată (66). În această situație, Comisia a fost nevoită să verifice dacă ENEL practică un preț scăzut în mod artificial sau dacă se comportă ca un operator de piață rațional. Dat fiind monopolul de care ENEL se bucura în producția și distribuția de energie electrică, Comisia nu dispunea de niciun preț al pieței la care să facă referire pentru a evalua dacă a existat sau nu un avantaj. Prin urmare, Comisia a elaborat o metodă care să îi permită să stabilească prețul pieței teoretic cel mai scăzut la care un furnizor rațional ar fi dispus să vândă „celui mai bun client al său” (cel mai mare consumator cu un profil de consum fix) în condiții proprii piețelor din Sardinia și Veneto. Într-adevăr, un furnizor rațional ar fi încercat să acopere cel puțin costurile sale de producție marginale, precum și o parte din costurile sale fixe.

(151)

Această metodă nu poate fi totuși aplicată în mod generalizat și în afara contextului inițial, într-o situație în care prețurile nu mai sunt stabilite de deținătorul de monopol, ci sunt negociate liber pe piață, și în care prețul plătit de Alcoa nu poate fi interpretat ca fiind rezultatul unei tranzacții comerciale normale și reprezintă în mod evident un tarif subvenționat. În realitate în urma evoluțiilor descrise mai sus, la considerentele 39-43, sistemul nu mai este un „tarif” în sensul strict, în măsura în care nu mai este vorba de prețul practicat de furnizorul Alcoa sau de un preț net finanțat într-un mod sau altul de acest furnizor, ci mai degrabă „prețul final” care rezultă în urma rambursării efectuate de Fondul de compensare pentru prețul plătit de Alcoa furnizorului său. Astfel, analiza, expusă în decizia Alumix, care examina comportamentul furnizorului ENEL, este în mod evident lipsită de orice relevanță, astfel cum o confirmă mai precis punctul 132 din Hotărârea Tribunalului.

(152)

Deoarece criteriile Alumix nu mai sunt relevante pentru a stabili dacă sistemul tarifar actual conferă sau nu un avantaj întreprinderii Alcoa, calculele furnizate de Italia și de întreprindere pentru a demonstra că prețul rămâne conform acestor criterii deoarece acoperă costurile marginale de producție ale ENEL sunt, de asemenea, lipsite de relevanță.

(153)

În orice caz, Comisia consideră că în calculele furnizate de Italia și de Alcoa se subestimează prețul pe care Alcoa l-ar plăti „în condiții normale” pe o piață caracterizată de o deplină concurență, chiar dacă se admite, ceea ce nu este cazul, că costurile de producție marginale ale producătorului pot constitui un parametru de comparare adaptat.

(154)

În special, prețurile IPEX minimale care, conform Alcoa, sunt reprezentative pentru prețul pe care l-ar plăti „în mod normal” pe o piață caracterizată de o deplină concurență (20 EUR), corespund costurilor de producție marginale ale centralelor care satisfac sarcina de bază (cele mai economice). Energia electrică produsă de aceste centrale nu este însă vândută la un preț scăzut decât în afara orelor de vârf (67). În orele de vârf, toată energia electrică produsă (inclusiv centralele de bază) se vinde mult mai scump, deoarece prețul este stabilit de o centrală marginală cu randament mediu ridicat (mid-merit) sau de vârf (68). Alcoa nu consumă energie electrică doar în afara orelor de vârf, ci 24 de ore din 24. În consecință, pentru a fi reprezentativ, un preț care reflectă în mod plauzibil o situație de concurență deplină ar trebui să corespundă unei medii ponderate care ține seama în același timp de prețurile scăzute și de cele ridicate practicate în orele de vârf și, respectiv, în afara orelor de vârf.

(155)

În Sardinia, unde gazul natural nu este disponibil, prețul este determinat în 80 % din an de centralele electrice pe bază de cărbune, iar în perioada care rămâne, reprezentând 20 % din an, de centralele pe bază de păcură. Deși se utilizează evaluările cel puțin ipotetice ale Alcoa privind costurile de producție marginale la energia electrică pe bază de cărbune (20 EUR/MWh) și de păcură (60 EUR/MWh), o medie ponderată a costurilor ar fi mai apropiată de 28 EUR/MWh, superior prețului de 26 EUR/MWh pe care îl plătește în prezent. Comisia consideră așadar că, cel puțin pentru Sardinia, tariful Alcoa este inferior costurilor de producție marginale ale producătorilor de energie electrică, astfel încât acesta nu ar satisface criteriile Alumix, chiar dacă acestea s-ar aplica în acest caz.

(156)

Alcoa și Italia afirmă că Comisia greșește atunci când propune să se utilizeze prețurile IPEX medii drept indicatori ai prețului pieței pe care îl plătesc în mod normal clienții industriali importanți în regiunile în cauză (a se vedea considerentul 83). În opinia acestora, se interpretează în mod eronat motivarea deciziei de inițiere a procedurii din 2006. În această decizie, compararea între prețurile IPEX medii avea drept unic scop punerea sub semnul întrebării a afirmației potrivit căreia prețurile la energia electrică erau mult mai ridicate în Sardinia decât în alte regiuni din Italia. Comisia sugera că diferențele dintre prețurile IPEX medii de la o regiune la alta pot reprezenta diferențele dintre prețurile convenite bilateral.

(157)

Mai precis, Comisia nu a lăsat niciodată să se înțeleagă că prețurile IPEX medii ar putea constitui o estimare a prețului pieței pe care l-ar fi putut obține Alcoa. În realitate, nu este necesar să se recurgă la o aproximare în acest caz. Alcoa a încheiat un contract cu ENEL la un preț nominal care, potrivit informațiilor disponibile, corespunde aproximativ tarifului standard practicat de ENEL pentru furnizarea de energie electrică de înaltă tensiune. Pe baza acestui contract trebuie să se estimeze și să se cuantifice avantajul de care beneficiază întreprinderea.

(158)

În concluzie, tariful diminuează cheltuielile care rezultă din contractul încheiat cu ENEL, care în mod normal ar trebui să fie suportate de bugetul întreprinderii. Astfel, conform unei jurisprudențe constante, măsura oferă un avantaj economic întreprinderii Alcoa (69). Comisia consideră că acest avantaj reprezintă echivalentul compensațiilor plătite de Fondul de compensare, care acoperă diferența dintre prețul contractual și prețul preferențial. Această concluzie este valabilă pentru cele două topitorii ale Alcoa situate în Sardinia și în Veneto.

(159)

Deoarece tariful preferențial la energia electrică este rezervat întreprinderii Alcoa, avantajul pe care îl conferă este selectiv.

(160)

Conform unei jurisprudențe constante, un avantaj nu poate fi definit drept ajutor de stat în temeiul articolului 87 alineatul (1) din Tratatul CE, decât dacă este acordat direct sau indirect din resurse de stat (70) și dacă este imputabil statului (71).

(161)

Astfel cum s-a precizat la considerentul 43, tariful în cauză este finanțat printr-o taxă parafiscală, care corespunde componentei A4 a tarifului la energia electrică, percepută de Fondul de compensare. Această taxă este obligatorie în măsura în care este impusă prin deciziile AEEG care pun în aplicare legislația națională. Fondul de compensare este un organism public instituit prin lege, care își execută sarcinile în conformitate cu anumite instrucțiuni precise cuprinse în deciziile AEEG.

(162)

De asemenea, conform unei jurisprudențe constante, produsul unei taxe care este obligatorie în temeiul legislației naționale și este plătită unui organism public instituit prin lege reprezintă resurse de stat în temeiul articolului 87 alineatul (1) din tratat, în cazul în care este destinat finanțării unei măsuri care îndeplinește condițiile prevăzute la acel articol (72).

(163)

Italia și Alcoa invocă hotărârile Preussen-Elektra (73) et Pearle (74) în sprijinul tezei lor potrivit căreia măsura în cauză nu este finanțată prin resurse de stat. Ambele afirmă că fondurile necesare finanțării tarifului sunt transferate de persoane particulare (consumatorii de energie electrică) unei persoane particulare (Alcoa) și că intervenția statului se limitează la adoptarea unei legi care să impună plata sumelor solicitate fără a-i fi conferită nicio putere discreționară pentru a dispune de fonduri, cu excepția aplicării sistemului prevăzut de lege. Italia și Alcoa susțin în special că Fondul de compensare nu exercită niciun rol asupra fondurilor și acționează doar ca intermediar contabil.

(164)

În cauza Preussen-Elektra, Curtea a considerat că o obligație impusă distribuitorilor privați de energie electrică de a cumpăra energie electrică produsă din surse de energie regenerabilă la prețuri minime superioare valorii economice reale a acestui tip de energie electrică nu reprezintă ajutor de stat, în sensul că măsura nu implică niciun transfer direct sau indirect de resurse de stat. Potrivit Italiei și întreprinderii Alcoa, cazul de față este similar cauzei Preussen-Elektra în sensul că fondurile sunt, în același mod, transferate de persoane particulare (consumatorii de energie electrică) unei persoane particulare (Alcoa) și că statul nu exercită niciun control asupra resurselor în cauză.

(165)

Comisia a subliniat că, în cauza Preussen-Elektra, resursele necesare finanțării măsurii erau furnizate direct de către distribuitori producătorilor de energie regenerabilă, fără a trece printr-un organism public. În conformitate cu respectivul sistem, sumele care urma să fie transferate nu s-au aflat, de fapt, niciodată la dispoziția autorităților statului membru. În cazul de față, în schimb, sumele trec prin Fondul de compensare, care este un organism public, înainte de a fi plătite beneficiarului final. Din acest motiv, jurisprudența Preussen-Elektra se înscrie într-un cadru diferit din punctul de vedere al faptelor și nu este relevantă cu privire la cazul în speță.

(166)

Jurisprudența Pearle furnizează orientări care au o legătură mai directă cu prezentul caz. Totuși, interpretarea oferită de Comisie diferă de cea dată de Italia și de Alcoa. În hotărârea Pearle, Curtea a concluzionat că, în anumite condiții, produsul unei taxe care trece printr-un organism public nu reprezintă resurse de stat. În acest caz, măsurile erau finanțate integral de un sector economic doar la inițiativa acestuia. Fondurile erau colectate prin intermediul unei taxe parafiscale, care trecea printr-un organism public care nu putea dispune de acestea în niciun moment. În plus, părțile care achitau taxa erau cele care beneficiau de măsură.

(167)

Italia și Alcoa consideră că criteriul esențial în cauza Pearle constă în stabilirea dreptului pe care îl are statul de a utiliza fondurile în alte scopuri decât aplicarea sistemului prevăzut de lege. Acestea susțin că Fondul de compensare nu dispune de nicio putere discreționară în ceea ce privește realocarea fondurilor, care sunt destinate finanțării tarifului și nu pot intra în niciun caz „în perimetrul finanțelor publice”. Potrivit autorităților italiene și întreprinderii, statul nu poate, așadar, să dispună liber de aceste fonduri care, în consecință, nu reprezintă resurse de stat.

(168)

Cu titlu preliminar, trebuie menționat că, dacă unele criterii ale cauzei Pearle pot fi considerate, în mod obiectiv, mai relevante decât altele, niciunul nu poate fi considerat „criteriu esențial”. Condițiile enumerate în hotărâre sunt cumulative. Aceasta este și interpretarea dată de Tribunalul de Primă Instanță în hotărârea Earl Salvat (75) în momentul examinării taxei fiscale contestate în cadrul acestei cauze cu privire la criteriile Pearle.

(169)

Înainte de a examina rolul jucat de Fondul de compensare, Comisia a verificat dacă sunt îndeplinite celelalte criterii enumerate în cauza Pearle. Este evident că, contrar celor constatate în cauza Pearle, tariful Alcoa a fost instituit la inițiativa statului și nu a unui sector economic. În plus, în cauza Pearle, beneficiarii măsurii erau și singurii care contribuiau la finanțarea acesteia, intervenția organismului public vizând să nu creeze un avantaj care putea constitui o sarcină suplimentară pentru stat. În acest caz, beneficiarul, și anume Alcoa, nu suportă sarcina financiară a taxei, care aparține doar consumatorilor de energie electrică. În consecință, jurisprudența Pearle nu poate fi invocată în mod valabil, indiferent de eventuala temeinicie a argumentelor expuse de Alcoa și Italia în ceea ce privește rolul de simplu intermediar contabil jucat de Fondul de compensare.

(170)

În ceea ce privește Fondul de compensare, Comisia subliniază că, potrivit unei jurisprudențe constante, „nu este necesar să se facă o distincție între cazurile în care ajutorul este acordat direct de stat și cazurile în care acesta este acordat prin intermediul unui organism public sau privat, desemnat sau înființat de statul respectiv” (76). În consecință, statutul public sau privat al Fondului de compensare nu este determinant pentru scopurile aplicării normelor cu privire la ajutoarele de stat. Faptul că Fondul de compensare este un organism public nu determină automat aplicarea articolului 87 din Tratatul CE (77). În același mod, intervenția unui organism public nu exclude în sine aplicarea acestui articol (78).

(171)

Totuși, analiza nu poate să se limiteze la puterile conferite Fondului de compensare prin statutul acestuia de organism public. Trebuie să se determine dacă, în manieră mai generală, statul, fie direct, fie prin intermediul oricărui alt organism pe care l-ar desemna, poate sau nu să exercite un control asupra fondurilor utilizate pentru finanțarea tarifului. Aceeași verificare s-ar impune dacă Fondul de compensare ar fi un organism privat.

(172)

În hotărârea adoptată recent în cauza Essent (79), Curtea se pronunță definitiv asupra acestui aspect. În această cauză, Țările de Jos au introdus, prin lege, o taxă suplimentară plătită de consumatorii de energie electrică operatorilor de sistem care, la rândul lor, plăteau sumele corespondente la SEP. Aceasta din urmă nu dispunea de nicio marjă de apreciere pentru gestionarea fondurilor și opera sub controlul strict al autorităților. Curtea a concluzionat că produsul acestei taxe suplimentare reprezintă resurse de stat din următoarele motive: taxa suplimentară a fost impusă printr-o lege națională și reprezenta, astfel, o impunere. SEP nu era autorizată să utilizeze produsul acestei taxe suplimentare în alte scopuri decât cele definite de lege, astfel că resursele rămâneau sub control public, iar autoritățile naționale puteau să dispună de acestea. Curtea a considerat că aceste elemente sunt suficiente pentru a declara că fondurile sunt resurse publice.

(173)

Similitudinile cu cazul în speță sunt evidente. Suplimentul tarifar utilizat pentru finanțarea schemei Alcoa este impus prin lege, precum în cauza Essent. Fondul de compensare joacă același rol ca SEP, întrucât acesta centralizează și gestionează produsul taxei parafiscale, și se supune acelorași constrângeri, deoarece aceasta nu poate utiliza fondurile percepute în alte scopuri decât cele prescrise de lege (finanțarea sistemelor tarifare preferențiale). Statul poate controla și orienta utilizarea resurselor: Fondul de compensare își îndeplinește sarcinile contabile pe baza instrucțiunilor precise din partea AEEG, care acționează în sfera competențelor sale statutare și/sau în aplicarea dreptului național (a se vedea considerentele de mai sus 26 și 27). Astfel, resursele gestionate de Fondul de compensare rămân constant sub control public.

(174)

Această analiză se înscrie într-o logică similară celei prezentate de Comisie în decizia sa privind cauza italiană a „costurilor nerecuperabile din sectorul energiei electrice” (80), în care Comisia a calificat drept resurse publice fondurile gestionate de Fondul de compensare în contul A6.

(175)

În orice caz, faptul că fondurile gestionate de Fondul de compensare reprezintă resurse publice a fost confirmat într-o manieră de necontestat de jurisprudența recentă a Tribunalului de Primă Instanță în cauza Iride (81).

(176)

În Hotărârea nr. 11632/03 din 3 aprilie 2003, Curtea Supremă de Casație ajunsese deja la concluzia că Fondul de compensare nu are o personalitate juridică diferită de cea a statului italian și că acesta din urmă ar trebui să fie considerat drept proprietarul plăților transferate în Fondul de compensare, deși acestea proveneau de la persoane private și erau destinate unor întreprinderi private. În cauza Iride, reclamantele, respectiv Iride Spa și Iride Energia Spa, au introdus la Tribunalul de Primă Instanță o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei care califica drept resurse publice fondurile gestionate de Fondul de compensare în contul A6. Argumentele avansate de reclamante erau foarte apropiate celor formulate de Alcoa. Cele două întreprinderi contestau fondul hotărârii Curții Supreme de Casație, susținând că Fondul de compensare are doar rol de intermediar contabil între persoanele particulare supuse obligației financiare și destinatarii sumelor percepute, rol care nu îi permite să utilizeze plățile depuse, nici pentru o perioadă scurtă. De asemenea, reclamantele revendicau aplicabilitatea jurisprudenței Preussen-Elektra.

(177)

În hotărârea din 11 februarie 2009, Tribunalul de Primă Instanță s-a exprimat clar cu privire la această chestiune. După ce a subliniat că nu are competența de a contesta interpretarea legislației italiene dată de Curtea Supremă de Casație, Tribunalul a confirmat că era necesar ca plățile depuse în contul A6 al Fondului de compensare să fie calificate drept resurse de stat, nu doar pentru că erau proprietatea statului, ci și fiindcă acestea erau în permanență sub control public (82).

(178)

Această concluzie vizează contul A6 al Fondului de compensare, care finanțează costurile nerecuperabile din sectorului energiei electrice. Concluzia poate fi însă extinsă, în mod firesc, la contul A4, care finanțează tariful contestat. Hotărârea Curții Supreme de Casație se baza pe o analiză a personalității juridice a Fondului de compensare, astfel încât concluzia potrivit căreia sumele în cauză erau proprietatea statului este valabilă pentru toate sumele depuse în Fond. Același lucru este valabil și în ceea ce privește concluzia Tribunalului de Primă Instanță, conform căreia statul poate controla resursele gestionate de Fondul de compensare. Nu există nicio diferență între conturile A6 și A4, cu excepția destinației resurselor (plata costurilor nerecuperabile, în contul A6, și a tarifelor preferențiale, în contul A4). În consecință, sumele transferate întreprinderii Alcoa din contul A4 trebuie să fie, de asemenea, calificate drept resurse publice.

(179)

În afară de faptul că este finanțat prin resurse publice, tariful Alcoa este, de asemenea, imputabil statului (83) deoarece temeiul juridic al măsurii constă în dispoziții legislative naționale și în decizii ale AEEG, care este un organism public.