ANEXA I

ORIENTĂRI GENERALE

CUPRINS

1.	Introducere

2.

Definiţii

3.	Principii de monitorizare şi raportare

4.	Monitorizarea emisiilor de gaze cu efect de seră

4.1.

Limite

4.2.	Metode bazate pe calcul şi măsurare

4.3.	Planul de monitorizare

5.	Metode bazate pe calcul pentru emisiile de CO2

5.1.	Formule de calcul

5.2.	Nivelurile metodelor

5.3.	Metoda alternativă

5.4.	Date de activitate

5.5.	Factori de emisie

5.6.	Factori de oxidare şi de conversie

5.7.	CO2 transferat

6.	Metode bazate pe măsurare

6.1.	Generalităţi

6.2.	Nivelurile metodelor bazate pe măsurare

6.3.	Alte proceduri şi cerinţe

7.	Evaluarea gradului de incertitudine

7.1.

Calculul

7.2.

Măsurarea

8.	Raportarea

9.	Conservarea informaţiilor

10.	Controlul şi verificarea

10.1.

Obţinerea şi tratarea datelor

10.2.

Sistemul de control

10.3.

Activităţi de control

10.3.1.

Proceduri şi responsabilităţi

10.3.2.

Asigurarea calităţii

10.3.3.

Revizuirea şi validarea datelor

10.3.4.

Procese externalizate

10.3.5.

Corecţii şi măsuri rectificative

10.3.6.

Registre şi documentare

10.4.

Verificarea

10.4.1.

Principii generale

10.4.2.

Metoda de verificare

11.	Factori de emisie

12.	Lista biomaselor neutre din punctul de vedere al CO2

13.	Determinarea datelor şi a factorilor specifici

13.1.

Determinarea valorilor calorice nete şi a factorilor de emisie ai combustibililor

13.2.

Determinarea factorilor de oxidare specifici

13.3.

Determinarea factorilor de emisie de proces, a factorilor de conversie şi a datelor privind compoziţia

13.4.

Determinarea fracţiunii de biomasă

13.5.

Cerinţe privind determinarea proprietăţilor combustibililor şi ale materiei

13.5.1.

Utilizarea laboratoarelor autorizate

13.5.2.

Utilizarea laboratoarelor neautorizate

13.5.3.

Analizatori de gaze on-line şi cromatografe de gaze

13.6.

Metode de eşantionare şi frecvenţa analizelor

14.	Formatul de raportare

14.1.

Identificarea instalaţiei

14.2.

Activităţi generale şi emisii în cadrul unei instalaţii

14.3.

Emisii de ardere (calcul)

14.4.

Emisii de proces (calcul)

14.5.

Metoda bilanţului masic

14.6.

Metoda bazată pe măsurare

15.	Categorii de raportare

15.1.

Format de raportare IPCC

15.2.

Codul categoriei de sursă

16.	Cerinţe privind instalaţiile cu emisii reduse

1.   INTRODUCERE

Prezenta anexă conţine orientările generale privind monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră rezultate din activităţile menţionate în raport cu aceste activităţi în anexa I la Directiva 2003/87/CE. Orientări suplimentare privind emisiile specifice activităţii sunt stabilite în anexele II-XI.

2.   DEFINIŢII

În sensul prezentei anexe şi al anexelor II-XII, se aplică definiţiile cuprinse în Directiva 2003/87/CE.

1.

Pe lângă acestea, se adaugă următoarele definiţii: (a) „activităţi” înseamnă activităţile enumerate în anexa I la Directiva 2003/87/CE; (b) „autoritate competentă” înseamnă autoritate competentă sau autorităţile desemnate în conformitate cu articolul 18 din Directiva 2003/87/CE; (c) „sursă de emisie” înseamnă o parte identificabilă separat (punct sau proces) dintr-o instalaţie care generează emisii de gaze cu efect de seră importante; (d) „flux de surse” înseamnă un tip de combustibil specific, de material brut sau de produs care dă naştere la emisii de gaze cu efect de seră importante, la una sau mai multe surse de emisie ca urmare a consumării sau a producerii acesteia; (e) „metodologia de monitorizare” înseamnă totalitatea metodelor utilizate de către un operator pentru determinarea emisiilor rezultate de la o anumită instalaţie; (f) „plan de monitorizare” înseamnă o documentaţie detaliată, completă şi transparentă a metodologiei de monitorizare a unei instalaţii specifice, inclusiv documentaţia privind obţinerea datelor şi activităţile de tratare a acestora, precum şi sistemul de control al corectitudinii acestora; (g) „nivel” înseamnă un element specific dintr-o metodologie de stabilire a datelor de activitate, a factorilor de emisie şi a factorilor de oxidare sau de conversie; (h) „anual” înseamnă o perioadă de timp care acoperă un an calendaristic de la 1 ianuarie până la 31 decembrie; (i) „perioadă de raportare” înseamnă un an calendaristic în timpul căruia emisiile trebuie monitorizate şi raportate; (j) „perioadă de comercializare” înseamnă o fază anuală multiplă din programul de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră (de exemplu, 2005-2007 sau 2008-2012) pentru care statul membru a stabilit un plan naţional de alocare, în conformitate cu articolul 11 alineatele (1) şi (2) din Directiva 2003/87/CE.

2.

Următoarele definiţii se aplică în legătură cu emisiile, combustibilii şi materialele: (a) „emisii de ardere” înseamnă emisii de gaze cu efect de seră care se produc în timpul reacţiei exoterme a combustibilului cu oxigenul; (b) „emisii de proces” înseamnă emisii de gaze cu efect de seră, altele decât emisiile de ardere, care apar în urma reacţiilor deliberate şi involuntare între substanţe sau în urma transformării acestora, inclusiv reducerea chimică sau electrolitică a minereurilor metalifere, descompunerea termică a substanţelor, precum şi obţinerea substanţelor utilizate ca produs sau materie primă; (c) „CO2 inerent” înseamnă CO2 care face parte dintr-un combustibil; (d) „prudent” înseamnă că se defineşte un set de ipoteze pentru a evita orice subestimare a emisiilor anuale; (e) „lot” înseamnă o cantitate de combustibil sau de materie primă eşantionată în mod reprezentativ, caracterizată şi transferată într-un singur transport sau în mod continuu de-a lungul unei anumite perioade de timp; (f) „combustibili tranzacţionaţi în scop comercial” înseamnă combustibili care au o compoziţie specifică, tranzacţionaţi în mod liber şi frecvent, dacă lotul respectiv a fost tranzacţionat între părţi independente din punct de vedere economic, inclusiv toţi combustibilii comerciali standard, gazul natural, petrolul uşor şi greu, cărbunele, cocsul de petrol; (g) „materii prime tranzacţionate în scop comercial” înseamnă materii care au o compoziţie specială, tranzacţionate în mod liber şi frecvent, dacă lotul respectiv a fost tranzacţionat între părţi independente din punct de vedere economic; (h) „combustibil comercial standard” înseamnă combustibili comerciali standardizaţi la nivel internaţional care prezintă un interval de încredere de 95 % de cel mult ± 1 % pentru valoarea calorică specificată, inclusiv combustibilul gazos, petrolul uşor, benzina, petrolul lampant, kerosenul, etanul, propanul şi butanul.

3.

Următoarele definiţii se aplică în legătură cu măsurarea: (a) „acurateţe” înseamnă apropierea dintre rezultatul unei măsurări şi valoarea reală a cantităţii în cauză (sau o valoare de referinţă determinată empiric, folosind materiale de calibrare şi metode de standardizare acceptate şi identificabile la nivel internaţional), luând în considerare atât factorii accidentali, cât şi cei sistematici; (b) „incertitudine” înseamnă un parametru asociat rezultatului determinării unei cantităţi, care caracterizează dispersia valorilor care ar putea fi, în mod logic, atribuite cantităţii în cauză, incluzând efectele factorilor sistematici, precum şi ale factorilor accidentali şi care se exprimă în procente şi descrie un interval de încredere situat în jurul valorii medii care cuprinde 95 % din valorile sugerate, luând în considerare orice asimetrie a distribuirii valorilor; (c) „media aritmetică” înseamnă suma tuturor membrilor unui set de valori împărţită la numărul articolelor care fac parte din set; (d) „măsurare” înseamnă un set de operaţii care au drept scop determinarea valorii unei cantităţi; (e) „instrument de măsurare” înseamnă un dispozitiv destinat a fi utilizat pentru a face măsurări, singur sau împreună cu dispozitive suplimentare; (f) „sistem de măsurare” înseamnă un set complet de instrumente de măsurare şi alte echipamente, precum echipamentul pentru eşantionare şi procesarea datelor, utilizat pentru determinarea variabilelor, cum ar fi datele de activitate, conţinutul de carbon, puterea calorică sau factorul de emisie al emisiilor de CO2; (g) „calibrare” înseamnă setul de operaţii care stabilesc, în condiţii specifice, relaţiile dintre valorile indicate printr-un instrument de măsurare sau sistem de măsurare ori valorile reprezentate de o măsură materializată sau de un material de referinţă şi de valorile corespunzătoare ale unei cantităţi obţinute printr-un standard de referinţă; (h) „măsurarea continuă a emisiilor” înseamnă un set de operaţii care au drept scop determinarea valorii unei cantităţi prin măsurări periodice (mai multe pe oră), care aplică fie măsurări in situ la coşul de emisie, fie procedee de extracţie în care instrumentul de măsurare se află în apropierea coşului; nu include metodele de măsurare bazate pe colectarea de eşantioane individuale din coş; (i) „condiţii standard” înseamnă temperatură de 273,15 K (adică 0 oC) şi condiţii de presiune de 101 325 Pa care definesc metrii cubi normali (Nm3).

4.

Se aplică următoarele definiţii în ceea ce priveşte metodologiile bazate pe calcul şi metodologiile bazate pe măsurare în vederea stabilirii emisiilor de CO2: (a) „costuri excesive” înseamnă costuri disproporţionate faţă de beneficiile globale ale măsurării în cauză, astfel cum au fost stabilite de autoritatea competentă. În ceea ce priveşte alegerea nivelurilor, pragul poate fi definit ca fiind valoarea cotelor corespunzătoare îmbunătăţării nivelului de precizie. Pentru măsurile care sporesc calitatea emisiilor raportate, dar fără efect direct asupra preciziei, costul excesiv poate corespunde unui procent care depăşeşte pragul indicativ de 1 % din valoarea medie a datelor privind emisiile disponibile raportate pentru perioada de comercializare anterioară. Pentru instalaţiile pentru care nu există date istorice, datele provenind de la instalaţii reprezentative care îndeplinesc activităţi identice sau similare sunt utilizate drept referinţă şi sunt adaptate în funcţie de capacitatea instalaţiilor în cauză. (b) „realizabil din punct de vedere tehnic” înseamnă că resursele tehnice necesare pentru îndeplinirea exigenţelor unui sistem propus pot fi obţinute de către operator într-o perioadă de timp cerută; (c) „factori sursă de minimis” înseamnă un grup de factori sursă minori selectaţi de către operator şi care emit împreună anual cel mult 1 kilotonă de CO2 fosil sau care contribuie cu mai puţin de 2 % (până la o contribuţie totală maximă de 20 kilotone de CO2 fosil pe an) la totalul emisiilor anuale de CO2 ale instalaţiei respective, înainte de scăderea CO2 transferat, luându-se în considerare valoarea cea mai ridicată în termeni de emisii absolute; (d) „factori sursă majori” înseamnă un grup de factori sursă care nu aparţin grupului „factori sursă minori”; (e) „factori sursă minori” înseamnă factorii sursă selectaţi de către operator care emit împreună 5 kilotone de CO2 sau mai puţin pe an sau care contribuie cu mai puţin de 10 % (până la o contribuţie totală maximă de 100 de kilotone de CO2 fosil pe an) la totalul emisiilor anuale de CO2 ale unei instalaţii, înainte de scăderea CO2 transferat, luându-se în considerare valoarea cea mai ridicată în termeni de emisii absolute; (f) „biomasă” înseamnă materie organică nefosilizată şi biodegradabilă care provine din plante, animale şi microorganisme, inclusiv produse, produse adiţionale, reziduuri şi deşeuri din agricultură, silvicultură şi alte industrii conexe, precum şi resturile organice nefosilizate şi biodegradabile ale deşeurilor industriale şi urbane, inclusiv gazele şi lichidele recuperate din descompunerea materiei organice nefosilizate şi biodegradabile; (g) „pur” referitor la o substanţă înseamnă că o materie sau un combustibil conţine cel puţin 97 % (cu referire la masă) din substanţa sau elementul specificat, conform clasificării comerciale a „purum-ului”. În cazul biomasei, „pur” se referă la fracţiunea de carbon organic în cantitatea totală de carbon conţinut de combustibil sau materie; (h) „metoda echilibrului energetic” înseamnă o metodă de estimare a cantităţii de energie utilizată drept combustibil într-un cazan, calculată ca sumă a căldurii utilizabile şi a tuturor pierderilor semnificative de căldură prin radiaţie, transmitere sau prin gaz rezidual.

5.

Controlului şi verificării li se aplică următoarele definiţii: (a) „riscuri de control” înseamnă susceptibilitatea unui parametru din raportul de emisii anual de a conţine declaraţii materiale inexacte, fapt care nu este împiedicat, identificat şi corectat la timp de către sistemul de control; (b) „risc de identificare” înseamnă riscul că un verificator nu va identifica o declaraţie materială inexactă sau o nonconformitate materială; (c) „risc inerent” înseamnă susceptibilitatea unui parametru din raportul de emisii anual de a conţine declaraţii materiale inexacte, presupunând că nu au existat activităţi de control asociate; (d) „risc de verificare” înseamnă riscul că un verificator exprimă o verificare neadecvată. Riscul de verificare este o funcţie a riscurilor inerente, riscurilor de control şi a riscului de identificare; (e) „siguranţă rezonabilă” înseamnă un nivel de siguranţă ridicat, dar nu absolut, exprimat oficial în avizul de verificare, indiferent că raportul de emisii supus verificării nu conţine declaraţii materiale inexacte sau că instalaţia nu prezintă neregularităţi materiale; (f) „nivelul materialităţii” înseamnă pragul cantitativ sau punctul critic folosite pentru a determina evaluarea de verificare adecvată referitoare la datele de emisie raportate în raportul de emisii anual; (g) „nivelul de siguranţă” înseamnă măsura în care verificatorul are siguranţa că, prin concluziile de verificare, s-a dovedit sau nu că informaţiile privind o instalaţie raportate în raportul de emisie anual nu conţin declaraţii materiale inexacte; (h) „neregularitate” înseamnă orice act sau omiterea unui act din partea unei instalaţii care este verificată, în mod intenţionat sau accidental, ce contravine cerinţelor stabilite în planul de monitorizare aprobat de către autoritatea competentă, în temeiul autorizaţiei instalaţiei; (i) „neregularitate materială” înseamnă o neregularitate a cerinţelor existentă în planul de monitorizare aprobat de către autoritatea competentă, cu încuviinţarea instalaţiei, ar putea conduce la un mod diferit de abordare a instalaţiei de către autoritatea competentă; (j) „declaraţie materială inexactă” înseamnă o declaraţie inexactă (omitere, reprezentări false sau erori, cu excepţia incertitudinii acceptabile) conţinută în raportul de emisii anual care, conform aprecierii profesionale a verificatorului, ar putea afecta abordarea raportului de emisii anual de către autoritatea competentă, de exemplu, atunci când declaraţia inexactă depăşeşte nivelul materialităţii; (k) „acreditare” înseamnă, în contextul verificării, întocmirea unei declaraţii de către un organism de acreditare pe baza deciziei acestuia, luată în urma unei evaluări detaliate a unui verificator şi din care rezultă dovada formală a competenţei şi a independenţei acestuia de a realiza verificarea, în conformitate cu cerinţele specifice; (l) „verificare” înseamnă activităţile realizate de către un verificator pentru a furniza un aviz de verificare, în conformitate cu articolul 15 şi cu anexa V la Directiva 2003/87/CE; (m) „verificator” înseamnă un organism de verificare competent, independent şi acreditat sau o persoană responsabilă cu realizarea şi raportarea procesului de verificare, în conformitate cu cerinţele detaliate stabilite de către statul membru în temeiul anexei V la Directiva 2003/87/CE.

3.   PRINCIPII DE MONITORIZARE ŞI RAPORTARE

Pentru a fi precise şi verificabile, monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră, în conformitate cu Directiva 2003/87/CE, trebuie să se bazeze pe următoarele principii:

Exhaustivitate. Monitorizarea şi raportarea referitoare la o instalaţie trebuie să acopere toate emisiile de proces şi de ardere provenite din totalitatea surselor de emisie şi a factorilor de emisie ce au legătură cu activităţile enumerate în anexa I la Directiva 2002/87/CE, precum şi toate gazele cu efect de seră menţionate în legătură cu respectivele activităţi, evitând dubla contabilizare.

Coerenţă. Emisiile monitorizate şi raportate trebuie să fie comparabile de-a lungul timpului. În acest scop, se vor folosi aceleaşi metodologii de monitorizare şi seturi de date. Metodele de monitorizare pot fi modificate în conformitate cu dispoziţiile prezentelor orientări, dacă acest lucru permite îmbunătăţirea preciziei datelor raportate. Modificările aduse metodologiilor de monitorizare vor face obiectul unei aprobări din partea autorităţilor competente şi vor fi documentate în totalitate conform prezentelor orientări.

Transparenţă. Datele de monitorizare, inclusiv presupunerile, referinţele, datele de activitate, factorii de emisie, factorii de oxidare şi factorii de conversie, sunt obţinute, înregistrate, adunate, analizate şi documentate astfel încât să permită reproducerea determinării emisiilor de către verificator şi autoritatea competentă.

Precizie. Trebuie să se asigure că emisiile determinate nu se situează, în mod sistematic, nici peste şi nici sub nivelul emisiilor reale. Sursele de incertitudine vor fi, în măsura posibilului, identificate şi reduse. Se cuvine, de asemenea, să se vegheze ca măsurarea şi calculul emisiilor să atingă un nivel de precizie maximă. Operatorul trebuie să asigure o siguranţă rezonabilă a fiabilităţii emisiilor raportate. Emisiile sunt determinate, utilizând metodele de monitorizare adecvate stabilite în prezentele orientări. Orice alt echipament de măsurare sau de testare utilizat pentru a raporta datele de monitorizare trebuie să fie utilizat, întreţinut, etalonat şi verificat, în mod corect. Fişierele şi alte instrumente utilizate pentru a stoca şi a manipula datele de monitorizare nu trebuie să conţină nicio greşeală. Emisiile declarate şi declaraţiile conexe nu trebuie să conţină nicio declaraţie materială inexactă, să evite influenţarea selecţiei şi prezentarea informaţiilor şi să furnizeze un bilanţ credibil şi echilibrat cu privire la emisiile instalaţiei.

Raportul cost-eficacitate. În cazul selectării unei metode de monitorizare, se cuvine să se pună în balanţă efectele pozitive ale unei precizii mai mari cu cheltuielile suplimentare. În consecinţă, monitorizarea şi raportarea emisiilor trebuie să vizeze nivelul de precizie cel mai ridicat, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil din punct de vedere tehnic sau ar atrage costuri iraţional de ridicate. Instrucţiunile date operatorului, în cazul metodei de monitorizare, trebuie să fie simple şi logice, să evite operaţiunile redundante şi să ţină seama de sistemele existente în instalaţie.

Fiabilitate. Utilizatorii trebuie să poată avea încredere într-un raport de emisie verificat, care trebuie să reprezinte ceea ce pretinde că reprezintă sau ceea ce trebuie, în mod rezonabil, să reprezinte.

Îmbunătăţirea performanţei în materie de monitorizare şi raportare a emisiilor. Procesul verificării rapoartelor de emisie trebuie să constituie un instrument eficient şi fiabil în sprijinul procedurilor de control şi de asigurare a calităţii, furnizând informaţii pe care un operator să le poate folosi pentru a-şi îmbunătăţi performanţa în monitorizarea şi raportarea emisiilor.

4.   MONITORIZAREA EMISIILOR DE GAZE CU EFECT DE SERĂ

4.1.   LIMITE

Procesul de monitorizare şi de raportare referitor la o instalaţie trebuie să acopere toate emisiile de gaze cu efect de seră relevante care provin din totalitatea surselor de emisie şi/sau a fluxurilor legate de activităţile desfăşurate în respectiva instalaţie şi menţionate în anexa I la Directiva 2003/87/CE, precum şi din activităţile şi gazele cu efect de seră incluse de către un stat membru în conformitate cu articolul 24 din Directiva 2003/87/CE.

Articolul 6 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2003/87/CE prevede că autorizaţia de emisie de gaze cu efect de seră trebuie să conţină o descriere a activităţilor şi a emisiilor provenite de la instalaţia respectivă. În consecinţă, toate sursele de emisie şi fluxurile rezultate din activităţile menţionate în anexa I la Directiva 2003/87/CE care trebuie monitorizate şi raportate sunt menţionate în autorizaţie. Articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2003/87/CE prevede că autorizaţiile privind emisiile de gaze cu efect de seră conţin cerinţe de monitorizare care menţionează metoda de monitorizare şi frecvenţa monitorizării.

Emisiile care provin de la motoare mobile cu combustie internă, utilizate în scopuri de transport, sunt excluse din categoria estimărilor de emisie.

Monitorizarea emisiilor include emisiile rezultate din operaţiuni obişnuite şi evenimente excepţionale, inclusiv pornirea şi oprirea instalaţiei sau situaţii de urgenţă survenite în timpul perioadei de raportare.

În cazul în care capacităţile de producţie separate sau combinate sau producţiile uneia sau mai multor activităţi, aparţinând aceleiaşi subpoziţii de activităţi din anexa I la Directiva 2003/87/CE, depăşesc, într-o instalaţie sau într-un loc, respectivul prag menţionat în anexă, toate emisiile din toate sursele de emisie şi/sau fluxurile tuturor activităţilor menţionate în anexă şi care au legătură cu instalaţia sau locul respectiv sunt monitorizate şi raportate.

Dacă o instalaţie de ardere adiţională, precum o instalaţie combinată de producere a căldurii şi a electricităţii, este considerată ca făcând parte dintr-o instalaţie ce desfăşoară o altă activitate din anexa I sau este o instalaţie separată depinde de circumstanţele locale şi este stabilit în autorizaţia de emitere de gaze cu efect de seră a instalaţiei.

Toate emisiile unei instalaţii sunt atribuite acesteia, indiferent de exportul de căldură sau de electricitate către alte instalaţii. Emisiile asociate cu producerea de căldură sau de electricitate, care provin de la alte instalaţii, nu sunt atribuite instalaţiei importatoare.

4.2.   METODE BAZATE PE CALCUL ŞI MĂSURARE

Conform anexei IV la Directiva 2003/87/CE, emisiile pot fi determinate folosind una dintre următoarele metode:

—	o metodă bazată pe calcul care determină emisiile provenite din fluxuri pe baza datelor de activitate obţinute cu ajutorul sistemelor de măsurare şi a parametrilor adiţionali rezultaţi din analize de laborator sau factori standard;

—	o metodă bazată pe măsurare care determină emisiile provenite de la o sursă de emisie, cu ajutorul unei măsurări continue a concentraţiei gazului de seră semnificativ existent în gazul de furnal sau a concentraţiei scurgerii de gaz.

Operatorul poate propune utilizarea unei metode bazată pe măsurare dacă poate demonstra că:

—	din această metodă rezultă o valoare mai precisă a emisiilor anuale ale instalaţiei, comparativ cu utilizarea metodei alternative bazate pe calcul, evitând, astfel, costuri excesive; şi

—	comparaţia între metoda bazată pe măsurare şi cea bazată pe calcul se întemeiază pe un set identic de surse de emisie şi fluxuri.

Utilizarea unei metode bazate pe măsurare este supusă aprobării autorităţii competente. Operatorul trebuie să verifice, pentru fiecare perioadă de raportare, emisiile măsurate cu ajutorul metodei bazate pe calcul, în conformitate cu dispoziţiile secţiunii 6.3 litera (c).

Operatorul poate, cu aprobarea autorităţii competente, să combine metoda bazată pe măsurare cu cea bazată pe calcul pentru surse de emisie diferite şi fluxuri care aparţin unei instalaţii. Operatorul asigură şi demonstrează că nu există nicio lipsă şi niciun calcul dublu al emisiilor.

4.3.   PLANUL DE MONITORIZARE

Conform articolului 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2003/87/CE, autorizaţiile de emisie de gaze cu efect de seră conţin exigenţe de monitorizare şi specifică metoda de monitorizare şi frecvenţa.

Metoda de monitorizare face parte din planul de monitorizare care este aprobat de către autoritatea competentă, conform criteriilor definite în prezenta secţiune şi în subsecţiunile acesteia. Statul membru sau autorităţile sale competente asigură că metoda de monitorizare ce urmează să fie aplicată de către instalaţii este menţionată fie în autorizaţia de emitere, fie, dacă acest lucru este conform Directivei 2003/87/CE, în norme generale obligatorii.

Autoritatea competentă verifică şi aprobă planul de monitorizare pregătit de către operator, la începutul perioadei de raportare şi din nou în urma oricărei modificări substanţiale a metodei de monitorizare aplicată unei instalaţii, după cum se menţionează trei paragrafe mai jos.

Conform secţiunii 16, planul de monitorizare conţine următoarele elemente:

(a)	descrierea instalaţiei şi a activităţilor desfăşurate de către instalaţie şi care urmează să fie monitorizate;

(b)	informaţii privind responsabilităţile privind monitorizarea şi raportarea de la nivelul instalaţiei;

(c)	lista surselor de emisie şi a fluxurilor ce urmează să fie monitorizate pentru fiecare activitate desfăşurată în instalaţie;

(d)	descrierea metodei bazate pe măsurare sau a metodei bazate pe calcul ce urmează să fie utilizată;

(e)	lista şi descrierea nivelurilor datelor activităţii, factorilor de emisie, factorilor de oxidare şi de conversie pentru fiecare flux ce urmează să fie monitorizat;

(f)	descrierea sistemelor de măsurare, caracteristicile şi localizarea exactă a instrumentelor de măsurare ce urmează să fie utilizate pentru fiecare flux care urmează să fie monitorizat;

(g)	dovada care să demonstreze conformitatea datelor activităţii sau a altor parametri (dacă este cazul) cu pragurile de incertitudine pentru nivelurile fiecărui flux;

(h)	dacă este cazul, descrierea metodei utilizate pentru eşantionarea combustibilului şi a materialelor necesare pentru determinarea puterii calorice nete, a conţinutului de carbon, a factorilor de emisie, a factorilor de oxidare şi de conversie şi a conţinutului de biomasă pentru fiecare flux;

(i)	descrierea surselor documentare sau a metodelor de analiză utilizate pentru determinarea puterilor calorice nete ale conţinutului de carbon, a factorului de emisie, a factorului de oxidare, a factorului de conversie sau a fracţiunii de biomasă pentru fiecare flux;

(j)	dacă este cazul, lista şi descrierea laboratoarelor neautorizate şi a procedurilor de analiză semnificative, inclusiv o listă a tuturor măsurilor de asigurare a calităţii, cum ar fi comparaţiile între laboratoare descrise în secţiunea 13.5.2;

(k)

dacă este cazul, descrierea sistemelor continue de măsurare a emisiei utilizate pentru monitorizarea unei surse de emisie, adică punctele de măsurare, frecvenţa măsurărilor, echipamentul utilizat, procedeele de calibrare, colectarea datelor, procedeele de stocare, precum şi metoda coroborării calculării cu raportarea datelor de activitate, a factorilor de emisie etc.;

(l)	dacă este cazul, se aplică aşa-numita metodă „alternativă” (secţiunea 5.3): o descriere cuprinzătoare a metodei şi a analizei incertitudinii, cu condiţia ca acest lucru să nu fie deja prevăzut la literele (a)-(k) ale prezentei enumerări;

(m)	descrierea procedeelor utilizate pentru activităţile de colectare şi de manevrare a datelor şi a activităţilor de control, precum şi o descriere a activităţilor (a se vedea secţiunile 10.1-10.3);

(n)

dacă este cazul, informaţii privind legăturile cu activităţile desfăşurate în numele sistemului comunitar de management al mediului şi de audit (EMAS) şi a altor sisteme de management al mediului (de exemplu ISO, 14001:2004), în special informaţii privind procedeele şi controalele care prezintă importanţă pentru monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Metoda de monitorizare se modifică dacă, prin aceasta, precizia datelor raportate este îmbunătăţită, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil din punct de vedere tehnic sau costurile rezultate ar fi iraţional de ridicate.

O modificare substanţială a metodei de monitorizare, în condiţiile în care acest lucru face parte din planul de monitorizare, este supusă aprobării autorităţii competente, dacă vizează:

—	o modificare a clasării instalaţiei, după cum se prevede în tabelul 1;

—	un schimb între metoda bazată pe datele de activitate şi cea bazată pe măsurare utilizate pentru a determina emisiile;

—	o creştere a incertitudinii datelor activităţii şi a altor parametri (dacă este cazul), ceea ce implică un nivel diferit.

Orice alte modificări şi propuneri de modificări privind metoda de monitorizare sau seturile de date fundamentale sunt aduse, fără întârziere, la cunoştinţa autorităţii competente, după ce operatorul a fost înştiinţat cu privire la această metodă sau pe care ar fi trebuit să o cunoască, cu excepţia cazului în care se specifică altfel în planul de monitorizare.

Modificările aduse planului de monitorizare trebuie specificate în mod clar, justificate şi documentate în dosarele personale ale operatorului.

În cazul în care planul său de monitorizare nu mai este conform dispoziţiilor prevăzute în prezentele orientări, autoritatea competentă solicită operatorului modificarea acestuia.

Pentru a schimba informaţii între autorităţile competente şi Comisie privind monitorizarea, raportarea şi verificarea în temeiul prezentelor orientări şi pentru aplicarea corectă a acestora, statele membre trebuie să asigure o calitate anuală şi un proces de evaluare a monitorizării, raportării şi verificării iniţiate de către Comisie în conformitate cu articolul 21 alineatul (3) din Directiva 2003/87/CE.

5.   METODE BAZATE PE CALCUL PENTRU EMISIILE DE CO2

5.1.   FORMULE DE CALCUL

Calculul emisiilor de CO2 se bazează fie pe următoarea formulă:

Emisii de CO2 = date de activitate * factor de emisie * factor de oxidare

fie pe o metodă alternativă, dacă aceasta este definită în orientările specifice activităţii.

Expresiile din cadrul prezentei formule sunt specificate pentru emisia de ardere şi emisiile de proces, după cum urmează:

Emisii de ardere

Datele de activitate se bazează pe consumul de combustibil. Cantitatea de combustibil utilizat se exprimă în conţinut energetic, adică în TJ, cu excepţia cazului în care în prezentele orientări se prevede altfel. Factorul de emisie se exprimă în t CO2/TJ, cu excepţia cazului în care în prezentele orientări se prevede altfel. În cazul arderii unui combustibil, nu tot carbonul conţinut în combustibil se oxidează în CO2. Oxidarea incompletă apare datorită imperfecţiunilor procesului de ardere, în urma căruia o parte din carbon nu este oxidat sau este oxidat parţial, fiind transformat în funingine sau cenuşă. Carbonul neoxidat sau oxidat parţial este luat în considerare în factorul de oxidare care este exprimat sub forma unei fracţii. Factorul de oxidare se exprimă în fracţie unitară. Rezultă următoarea formulă de calcul:

Emisii de CO2 = flux de combustibil [t sau Nm3] * putere calorică netă [TJ/t sau TJ/Nm3] * factor de emisie [t CO2/TJ] * factor de oxidare

Calculul emisiei de ardere este descris, de asemenea, în anexa II.

Emisii de proces

Datele activităţii se bazează pe consumul de material, pe transferul de materie şi se exprimă în t sau Nm3. Factorul de emisie se exprimă în [t CO2/t sau t CO2/Nm3]. Carbonul conţinut în materiile de intrare care nu este transformat în CO2 în timpul procesului este luat în considerare în factorul de conversie exprimat sub forma unei fracţii. În cazul în care un factor de conversie este luat în considerare în factorul de emisie, nu este necesară aplicarea unui factor de conversie separat. Cantitatea de materie de intrare este exprimată în masă sau volum [t sau Nm3]. Rezultă următoarea formulă de calcul:

Emisii de CO2 = date de activitate [t sau Nm3] * factor de emisie [t CO2/t sau Nm3] * factor de conversie

Calculul emisiilor de proces este descris, de asemenea, în orientările specifice activităţii prevăzute în anexele II-XI. Nu toate metodele de calcul menţionate în anexele II-XI utilizează un factor de conversie.

5.2.   NIVELURILE METODELOR

Orientările specifice activităţii stabilite în anexele II-XI prezintă metode specifice pentru determinarea următoarelor variabile: datele de activitate (care cuprind două variabile: combustibil/flux de materie şi puterea calorică netă), factorii de emisie, datele de compoziţie, factorii de oxidare şi de conversie. Aceste metode diferite corespund unor niveluri. Numărul crescut al nivelurilor, care încep de la 1, reflectă niveluri de precizie ridicate, fiind preferat nivelul care posedă numărul cel mai ridicat.

Operatorul poate aplica diferitelor variabile de combustibil/flux de materie, valorii calorice nete, factorilor de emisie, datelor privind compoziţia, factorilor de oxidare sau de conversie, ce sunt utilizate în cadrul unei singure calculări, diverse niveluri aprobate. Alegerea nivelului este supusă aprobării autorităţii competente (a se vedea secţiunea 4.3).

Nivelurile echivalente poartă acelaşi număr şi sunt însoţite de o literă alfabetică specifică (de exemplu, nivelul 2a şi 2b). În cazul în care prezentele orientări prevăd pentru anumite activităţi mai multe metode de calcul (de exemplu, în anexa VII: „Metoda A – Intrare de furnal” şi „Metoda B – Producţie de clincher”), operatorul poate trece de la o metodă la alta doar dacă poate demonstra, spre mulţumirea autorităţii competente, că o astfel de modificare va conduce la o creştere a preciziei monitorizării şi raportării emisiilor activităţii respective.

Operatorii utilizează, în vederea determinării variabilelor privind ansamblul fluxurilor instalaţiilor din categoriile B şi C, metoda cu nivelul cel mai ridicat. În cazul în care se dovedeşte, spre satisfacţia autorităţii competente, că aplicarea metodei cu nivelul cel mai ridicat este imposibilă din punct de vedere tehnic sau ar antrena costuri iraţional de ridicate, atunci un nivel imediat inferior va putea fi aplicat pentru a determina respectiva variabilă. Pentru instalaţiile cu emisii mai mari de 500 de kilotone de CO2 fosil anual (adică instalaţii categoria C), statele membre aduc la cunoştinţa Comisiei, conform articolului 21 din Directiva 2003/87/CE, faptul că pentru toate fluxurile majore nu are loc o îmbinare a metodelor cu nivelul cel mai ridicat.

Conform secţiunii 16, statele membre asigură că operatorii aplică pentru toate fluxurile majore cel puţin nivelurile stabilite în tabelul de mai jos, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil din punct de vedere tehnic.

Cu aprobarea autorităţii competente, operatorul poate alege, pentru toate variabilele utilizate pentru a calcula emisiile provenite din fluxuri minore, drept minim nivelul 1, în timp ce pentru fluxurile „de minimis” poate aplica metode de monitorizare şi de raportare, utilizând propria metodă de evaluare care nu prezintă aceste niveluri.

Operatorul propune, în mod neîntârziat, modificări ale nivelurilor aplicate atunci când:

—	datele accesibile s-au modificat, permiţând o precizie mai ridicată în determinarea emisiilor;

—	a început o emisie care nu exista anterior;

—	s-a modificat, în mod substanţial, gama de combustibili şi de materii prime;

—	în datele rezultate din metoda de monitorizare au fost detectate erori;

—	autoritatea competentă a solicitat o astfel de modificare.

Pentru combustibilul de biomasă şi materiile calificate drept pure, pentru instalaţii sau pentru anumite părţi identificabile din punct de vedere tehnic ale acesteia nu pot fi aplicate metode fără niveluri, cu excepţia cazului în care valoarea respectivă este utilizată pentru extracţia biomasei de CO2 derivat, rezultat din emisiile determinate prin măsurarea continuă a emisiei. Aceste metode negradate includ metoda echilibrului energetic. Emisiile de CO2 rezultate de la contaminanţi fosili şi până la combustibili şi materii calificate drept biomasă pură sunt raportate sub formă de fluxuri de biomasă şi pot fi evaluate folosind metode negradate. Combustibilii micşti şi materiile care conţin biomasă sunt definiţi prin aplicarea dispoziţiilor secţiunii 13.4 din prezenta anexă, cu excepţia cazului în care fluxul este considerat drept flux „de minimis”.

În cazul în care metoda cu nivelul cel mai ridicat sau nivelul agreat specific variabilei sunt imposibile din motive tehnice, un operator poate aplica nivelul realizabil cel mai ridicat atât timp cât condiţiile pentru aplicarea nivelului amintit mai întâi au fost restabilite. Operatorul furnizează, în mod neîntârziat, autorităţii competente dovada necesităţii modificării nivelului, precum şi detaliile metodei de monitorizare intermediare. Operatorul ia toate măsurile necesare pentru a asigura restaurarea imediată a nivelului original, în scopul monitorizării şi raportării.

Modificarea nivelurilor trebuie justificată. Tratamentul lipsurilor minore de date rezultate din timpii morţi ai sistemelor de măsurare urmează practica profesională care asigură o evaluare conservativă a emisiilor, ţinând seama de dispoziţiile documentului de referinţă IPPC (Prevenirea şi reducerea integrată a poluării) din iulie 2003 privind principiile generale de monitorizare (1). În cazul în care nivelurile sunt modificate în timpul perioadei de raportare, rezultatele privind activitatea afectată, în timpul perioadei vizate, sunt calculate şi raportate autorităţii competente în rubrici separate ale raportului anual.

Tabelul 1

Cerinţe minime

(„n.a.” înseamnă „neaplicabil”)

Coloana A: „instalaţii categoria A” [instalaţii cu emisii anuale medii raportate în perioada de comercializare anterioară (sau estimare conservativă ori proiectare, în cazul în care emisiile declarate nu mai sunt disponibile sau nu se mai aplică) egale cu sau mai puţin de 50 de kilotone de CO2 fosil, înainte de extragerea CO2 transferat]

Coloana B: „instalaţii categoria B” [instalaţii cu emisii anuale medii raportate în perioada de comercializare anterioară (sau estimare conservativă ori proiectare, în cazul în care emisiile declarate nu mai sunt disponibile sau nu se mai aplică) mai mari de 50 de kilotone sau egale cu ori mai puţin de 50 de kilotone de CO2 fosil, înainte de extragerea CO2 transferat]

Coloana C: „instalaţii categoria C” [instalaţii cu emisii anuale medii raportate în perioada de comercializare anterioară (sau estimare conservativă ori proiectare, în cazul în care emisiile declarate nu mai sunt disponibile sau nu se mai aplică) mai mari de 500 de kilotone de CO2 transferat]

Date de activitate

Factor de emisie

Datele de compoziţie

Factor de oxidare

Factor de conversie

Flux de combustibil

Puterea calorică netă

Anexa/Activitate

A

B

C

A

B

C

A

B

C

A

B

C

A

B

C

A

B

C

II: Ardere

Combustibili standard comerciali

2

3

4

2a/2b

2a/2b

2a/2b

2a/2b

2a/2b

2a/2b

n.a.

n.a.

n.a.

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

Alţi combustibili gazoşi şi lichizi

2

3

4

2a/2b

2a/2b

3

2a/2b

2a/2b

3

n.a.

n.a.

n.a.

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

Combustibili solizi

1

2

3

2a/2b

3

3

2a/2b

3

3

n.a.

n.a.

n.a.

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

Metoda bilanţului masic pentru producţia de carbon negru şi terminalele de procesare a gazului

1

2

3

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

1

2

2

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

Flăcări deschise

1

2

3

n.a.

n.a.

n.a.

1

2a/b

3

n.a.

n.a.

n.a.

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

Spălare

Carbonat

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

Ghips

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

1

1

1

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

n.a.

	Date de activitate						Factor de emisie			Datele de compoziţie			Factor de conversie
	Flux de materie			Puterea calorică netă
	A	B	C	A	B	C	A	B	C	A	B	C	A	B	C
III: Rafinării
Regenerarea cracării catalitice	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.
Producţia de hidrogen	1	2	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	2	2	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.
IV: Cocsificare
Echilibrul masic	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	2	3	3	n.a.	n.a.	n.a.
Combustibil de intrare în proces	1	2	3	2	2	3	2	3	3	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.
V: Prăjirea şi sinterizarea minereului de metal
Echilibrul masic	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	2	3	3	n.a.	n.a.	n.a.
Intrare de carbon	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1
VI: Fier şi oţel
Echilibrul masic	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	2	3	3	n.a.	n.a.	n.a.
Combustibil de intrare în proces	1	2	3	2	2	3	2	3	3	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.
VII: Ciment
Pe baza intrării de cuptor	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2
Producţie de clincher	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2
CKD	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	2	2	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.
Carbon necalcinat	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2
VIII: Var
Carbonaţi	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2
Oxid alcalino-pământiu	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2
IX: Sticlă
Carbonaţi	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.
X: Ceramică
Intrări de carbon	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2
Oxid alcalin	1	1	2	n.a.	n.a.	n.a.	1	2	3	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	2
Spălare	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.
XI: Celuloză şi hârtie
Metodă standard	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	1	1	1	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.	n.a.

5.3.   METODA ALTERNATIVĂ

În cazul în care aplicarea cel puţin a exigenţelor nivelului 1 pentru toate fluxurile (cu excepţia celor „de minimis”) nu este posibilă din punct de vedere tehnic sau ar atrage costuri iraţionale, operatorul aplică aşa-numita „metodă alternativă”. Acest lucru îl scuteşte pe operator de la aplicarea secţiunii 5.2 din prezenta anexă şi permite proiectarea unei metode de monitorizare complet personalizată. Operatorul demonstrează, spre mulţumirea autorităţii publice, că, prin aplicarea acestei metode de monitorizare alternativă asupra întregii instalaţii, sunt respectate pragurile generale de nesiguranţă incluse în tabelul 2 pentru nivelul anual al emisiilor de gaze cu efect de seră al întregii instalaţii.

Analiza incertitudinii cuantifică incertitudinile tuturor variabilelor şi a parametrilor utilizaţi pentru calculul nivelului anual de emisie, conform Ghidului ISO de exprimare a incertitudinii în măsurare (1995) (2) şi ISO 5168:2005. Analiza este realizată înainte de aprobarea planului de monitorizare de către autoritatea competentă, pe baza datelor anului anterior, şi este reactualizată anual. Această reactualizare anuală este pregătită o dată cu raportul de emisii anuale şi este supusă verificării.

Statele membre trebuie să comunice Comisiei respectivele instalaţii care aplică metoda alternativă, conform articolului 21 din Directiva 2003/87/CE. Operatorul determină şi raportează în raportul de emisie anual datele, în cazul în care sunt disponibile, precum şi calculele cele mai bune ale datelor de activitate, valorile calorice nete, factorii de emisie, factorii de oxidare şi alţi parametri – utilizând, dacă este cazul, analize de laborator. Metodele respective sunt stabilite în planul de monitorizare şi sunt aprobate de către autoritatea competentă. Tabelul 2 nu se aplică instalaţiilor care determină emisiile de gaze cu efect de seră utilizând sisteme continue de monitorizare a emisiei, aplicând anexa XII.

Tabelul 2

Pragurile de nesiguranţă generale alternative

Categoria instalaţiei	Pragul de incertitudine care trebuie atins pentru valoarea totală anuală a emisiei
A	±7,5 %
B	±5,0 %
C	±2,5 %

5.4.   DATE DE ACTIVITATE

Datele de activitate reprezintă informaţiile privind fluxul de materie, consumul de combustibil, materia de intrare sau capacitatea de producţie. Ele sunt exprimate în energie [TJ] (în cazuri excepţionale, de asemenea, ca masă sau volum [t sau Nm3], a se vedea secţiunea 5.5) în cazul combustibililor şi în masă sau volum în cazul materiilor prime sau produselor [t or Nm3].

Determinarea datelor de activitate de către operator se poate baza pe cantitatea de combustibil facturată sau de materie stabilită în conformitate cu anexa I şi cu nivelurile aprobate prevăzute în anexele II-XI.

În cazul în care datele de activitate pentru calculul emisiilor nu pot fi determinate în mod direct, datele de activitate sunt stabilite printr-o evaluare a variaţiilor de stoc:

Materia C = materia P + (materia S - materia E) - materia O

unde:

materia C	:	materia procesată în timpul perioadei de raportare
materia P	:	materia achiziţionată în timpul perioadei de raportare
materia S	:	stoc de materie la începutul perioadei de raportare
materia E	:	stoc de materie la sfârşitul perioadei de raportare
materia O	:	materie utilizată în alte scopuri (transport sau revindere)

În cazul în care determinarea „materiei S” şi a „materiei E” prin măsurări directe nu este posibilă din punct de vedere tehnic sau ar atrage costuri excesive, operatorul poate evalua aceste două cantităţi pe baza

—	datelor din anii anteriori corelate cu producţia pentru perioada de raportare; sau

—	metodelor documentate şi a datelor respective din declaraţiile financiare verificate pentru perioada de raportare.

În cazul în care o determinare a datelor activităţii anuale pentru exact un întreg an calendaristic este imposibilă din punct de vedere tehnic sau ar atrage costuri excesive, operatorul poate alege următoarea zi adecvată de lucru pentru a deosebi un an de raportare de anul următor. Deviaţiile care se pot aplica unuia sau mai multor fluxuri sunt înregistrate în mod clar, constituie baza unei valori reprezentative pentru anul calendaristic şi sunt luate în considerare în mod consecvent în anul următor.

5.5.   FACTORI DE EMISIE

Factorii de emisie se bazează pe conţinutul de carbon al combustibilului sau materiei de intrare şi se exprimă ca t CO2/TJ (emisii de ardere) sau t CO2/t sau t CO2/Nm3 (emisii de proces).

Pentru a realiza o transparenţă ridicată şi o consecvenţă cât mai vastă cu inventarele naţionale de gaze cu efect de seră, utilizarea, pentru emisiile de ardere, a factorilor de emisie ai unui combustibil exprimaţi ca t CO2/t mai degrabă decât t CO2/TJ este restricţionată la cazurile în care, în caz contrar, costurile iraţionale ar fi suportate de către operator.

Pentru conversia carbonului în valoarea respectivă a CO2 se utilizează factorul (3)3,664 [t CO2/t C].

Factorii de emisie şi dispoziţiile privind dezvoltarea factorilor de emisie specifici activităţii sunt prevăzuţi în secţiunile 11 şi 13 din prezenta anexă.

Biomasa este considerată ca fiind CO2 neutru. Biomasei i se aplică factorul de emisie 0 [t CO2/TJ sau t sau Nm3]. Secţiunea 12 din prezenta anexă conţine, cu titlu de exemplu, o listă a diferitelor tipuri de materii considerate drept biomasă.

Combustibililor şi materiilor care conţin atât carbon fosil, cât şi carbon biomasic li se aplică o emisie ponderată, pe baza proporţiei de carbon fosil în conţinutul total de CO2 din combustibil. Acest calcul este transparent şi documentat, în conformitate cu normele şi procedurile prevăzute în secţiunea 13 din anexă.

CO2 inerent care este transferat într-o instalaţie conform normelor ETS ale UE ca parte a unui combustibil (de exemplu, gaz de furnal, gaz de cocserie sau gaz natural) este inclus în factorul de emisie al acelui combustibil.

Sub rezerva aprobării autorităţii competente, CO2 inerent care provine dintr-un flux, dar care este ulterior transferat dintr-o instalaţie ca şi element al unui combustibil, poate fi dedus din emisiile respectivei instalaţii – indiferent dacă este sau nu furnizat către o altă instalaţie conform normelor ETS ale UE. Acesta este raportat, în orice caz, ca element informativ. Statele membre trebuie să înştiinţeze Comisia cu privire la instalaţiile vizate, în conformitate cu obligaţiile prevăzute la articolul 21 din Directiva 2003/87/CE.

5.6.   FACTORI DE OXIDARE ŞI DE CONVERSIE

Pentru a reflecta proporţia de carbon care nu este oxidată, respectiv transformată în timpul procedeului, pentru emisiile de ardere se utilizează un factor de oxidare, iar pentru emisiile de procedeu un factor de conversie. În cazul factorilor de oxidare se renunţă la cerinţa aplicării nivelului cel mai ridicat. În cazul în care într-o instalaţie se utilizează diferiţi combustibili şi se calculează factorii de oxidare specifici activităţii, sub rezerva aprobării autorităţii competente, operatorul poate determina un factor de oxidare total pentru respectiva activitate pe care o poate aplica tuturor combustibililor sau, dacă se utilizează biomasă, poate atribui oxidarea incompletă unui flux major, folosind valoarea 1 pentru celelalte fluxuri.

5.7.   CO2 TRANSFERAT

Sub rezerva aprobării autorităţii competente, operatorul poate extrage din nivelul emisiilor calculate ale instalaţiei CO2 care nu este emis de la acea instalaţie, dar este transferat de la respectiva instalaţie sub formă de substanţă pură sau este folosit şi inclus direct în produse sau ca materie primă, cu condiţia ca extragerea să fie reflectată de o reducere corespunzătoare a activităţii instalaţiei raportată de către statele membre respective în inventarele naţionale prezentate Secretariatului Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice. Cantitatea respectivă de CO2 se raportează ca element informativ. Statele membre trebuie să înştiinţeze Comisia cu privire la respectivele instalaţii, conform obligaţiilor prevăzute la articolul 21 din Directiva 2003/87/CE. Cazurile eventuale de „CO2 transferat” rezultat dintr-o instalaţie includ, printre altele:

—	CO2 pur utilizat pentru carbonatarea băuturilor;

—	CO2 utilizat ca gheaţă uscată în scopuri de răcire;

—	CO2 utilizat ca agent de stingere a incendiilor, agent refrigerent sau gaz de laborator;

—	CO2 utilizat ca dezinfectant pentru cereale;

—	CO2 utilizat drept solvent în industria alimentară şi chimică;

—	CO2 utilizat şi conţinut în produse sau materii prime in industria chimică şi a celulozei (de exemplu, pentru uree sau carbonaţi sub formă de precipitat);

—	carbonaţi conţinuţi în produsul de absorbţie uscat prin atomizare (ADAP) rezultat prin epurarea semiuscată a gazelor lichide.

Masa CO2 transferat anual sau de carbonat se determină cu un nivel de incertitudine maximă admisă mai mică de 1,5 %, fie în mod direct prin utilizarea volumului sau a masei fluxului sau prin cântărire, fie, dacă acest lucru este relevant şi adecvat, în mod indirect, din masa produsului respectiv (de exemplu, carbonaţi sau uree).

În cazurile în care o parte a CO2 transferat a rezultat din biomasă sau atunci când o instalaţie intră doar parţial sub incidenţa Directivei 2003/87/CE, operatorul scade doar fracţiunea respectivă a masei de CO2 transferat care provine din combustibili fosili şi materii utilizate în activităţile reglementate de respectiva directivă. Metodele de atribuire respective sunt tradiţionale şi sunt supuse aprobării autorităţii competente.

6.   METODE BAZATE PE MĂSURARE

6.1.   GENERALITĂŢI

După cum se indică în secţiunea 4.2, emisiile de gaze cu efect de seră pot fi determinate printr-o metodă bazată pe măsurare, utilizând sisteme continue de măsurare a emisiei (CEMS) ce rezultă din toate sursele sau doar din anumite surse, aplicând metode standard sau recunoscute, atât timp cât operatorul a primit aprobare din partea autorităţii competente, înainte de începerea perioadei de raportare, asupra faptului că CEMS permit obţinerea unei precizii mai mari decât în cazul în care emisiile ar fi fost calculate cu metoda cu cel mai ridicat nivel. Abordările specifice ale metodelor bazate pe măsurare sunt stabilite în anexa XII la prezentele orientări. Instalaţiile care aplică CEMS ca parte a sistemului lor de monitorizare trebuie aduse la cunoştinţa Comisiei de către statele membre, conform articolului 21 din Directiva 2003/87/CE.

Procedeele aplicate pentru măsurarea concentraţiei, precum şi pentru debitele de masă sau de volum sunt, dacă este posibil, conforme cu o metodă standard care limitează limita de eşantionare şi de măsurare şi care are un nivel de incertitudine cunoscut. Standardele CEN (adică standardele elaborate de către Comitetul European pentru Standardizare) sunt folosite, în măsura în care sunt disponibile. Dacă standardele CEN nu sunt disponibile, se aplică standarde ISO adecvate (adică cele elaborate de către Organizaţia Internaţională de Standardizare) sau standarde naţionale. În cazul în care nu există standarde aplicabile, procedurile se realizează, dacă este posibil, în conformitate cu proiectele de standarde sau cu orientările privind cele mai bune practici industriale.

Standardele ISO includ, printre altele:

—	ISO 12039:2001 „Emisii provenite de la surse fixe – Determinarea monoxidului de carbon, a dioxidului de carbon şi a oxigenului – Caracteristici de performanţă şi calibrarea unei metode de măsurare automată”;

—	ISO 10396:2006 „Emisii provenite din surse fixe – Eşantionare pentru determinarea automată a concentraţiilor de gaz”;

—	ISO 14164:1999 „Emisii provenite din surse fixe. Determinarea ratei debitului volumului fluxurilor de gaz – metodă automată”.

Fracţia de biomasă a emisiilor de CO2 măsurate sunt scăzute pe baza metodei de calcul şi sunt raportate ca element informativ (a se vedea secţiunea 14 din această anexă).

6.2.   NIVELURILE METODELOR BAZATE PE MĂSURARE

Conform anexei XII, operatorul unei instalaţii utilizează, pentru fiecare sursă de emisie menţionată în autorizaţia de emisie de gaze cu efect de seră şi pentru care emisiile pertinente de gaze cu efect de seră sunt determinate prin aplicarea SCM, nivelul cel mai ridicat.

Dacă se dovedeşte faptul, spre mulţumirea autorităţii competente, că metoda cu nivelul cel mai ridicat nu este posibilă din punct de vedere tehnic sau ar atrage costuri iraţionale, atunci pentru sursa de emisie pertinentă se poate utiliza nivelul inferior următor. În consecinţă, nivelul selectat reflectă, pentru fiecare sursă de emisie, cel mai ridicat nivel de precizie care este posibil din punct de vedere tehnic şi nu atrage costuri iraţionale. Alegerea nivelului este supusă aprobării autorităţii competente (a se vedea secţiunea 4.3).

Pentru perioadele de raportare 2008-2012 se aplică, ca nivel minim, nivelul 2 din anexa XII, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil din punct de vedere tehnic.

6.3.   ALTE PROCEDURI ŞI CERINŢE

(a)   Rate de eşantionare

Mediile pe oră (o „oră validă a datelor”) sunt calculate pentru toate elementele determinării emisiei (dacă este aplicabil), după cum se prevede în anexa XII, utilizând toţi indicii datelor disponibili pentru ora respectivă. În cazul instalaţiei care nu mai este verificată sau nu mai este în funcţiune pentru o parte din oră, media pe oră se calculează în raport cu indicii datelor rămase pentru acea oră specifică. În cazul în care o oră validă a datelor nu poate fi calculată pentru un element al determinării emisiei, întrucât sunt disponibile mai puţin de 50 % din numărul maxim de indici ai datelor (4) pe oră, ora respectivă este pierdută. Pentru fiecare caz în care nu se poate calcula o oră validă a datelor, se calculează valori înlocuitoare, conform dispoziţiilor prezentei secţiuni.

(b)   Date lipsă

În cazul în care, pentru unul sau mai multe elemente ale calculului emisiei, datorită faptului că instalaţia nu mai este verificată (de exemplu, în caz de calibrare sau de erori de interferenţă) sau nu mai este în funcţiune, nu se poate furniza o oră validă a datelor, operatorul determină valorile înlocuitoare pentru fiecare oră de date după cum urmează.

(i)   Concentraţii

În cazul în care o oră validă a datelor nu poate fi furnizată pentru un parametru măsurat în mod direct sub formă de concentraţie (de exemplu, gaze cu efect de seră, O2), se calculează pentru ora respectivă o valoare de substituire C*subst după cum urmează:

unde:

este media aritmetică a concentraţiei parametrului specific,

σ C_ este calculul cel mai bun al devierii standard a concentraţiei parametrului specific.

Media aritmetică şi devierea standard se calculează la sfârşitul perioadei de raportare, luând în considerare întregul set de date de emisie măsurate în timpul perioadei de raportare. Dacă o astfel de perioadă nu este aplicabilă datorită unor modificări tehnice esenţiale în instalaţie, se negociază cu autoritatea competentă un calendar reprezentativ, dacă este posibil, cu o durată de un an.

Calcularea mediei aritmetice şi a deviaţiei standard sunt prezentate verificatorului.

(ii)   Alţi parametri

În cazul în care, pentru parametrii care nu sunt măsuraţi în mod direct sub formă de concentraţii, nu se poate furniza o oră validă a datelor, valorile de substituţie ale acestor parametri se obţin cu ajutorul unui model al bilanţului masic sau al metodei echilibrului energetic al procesului. Elementele măsurate rămase ale calculului emisiei sunt utilizate pentru a confirma rezultatele.

Modelul bilanţului masic sau energetic şi prezumţiile esenţiale se documentează şi se prezintă verificatorului împreună cu rezultatele calculate.

(c)   Coroborarea calculului emisiilor

Paralel cu determinarea emisiei printr-o metodă bazată pe măsurare, emisiile anuale ale fiecărui gaz cu efect de seră se obţin printr-un calcul bazat pe una dintre următoarele opţiuni:

(a)	calculul emisiilor după cum se prevede în anexele respective pentru activităţile respective. Pentru calculul emisiilor, pot fi aplicate, în general, niveluri inferioare (adică minimum nivelul 1); sau

(b)	calculul emisiilor conform orientărilor IPCC 2006, de exemplu, pot fi utilizate metode nivelul 1.

Între rezultatele metodei bazate pe măsurare şi cele ale metodei bazate pe calcul pot apărea deviaţii. Operatorul verifică corelaţia între rezultatele metodei bazate pe măsurare şi ale metodei de calcul, luând în considerare faptul că poate exista o deviaţie generică care rezultă din cele două metode diferite. Ţinând seama de această corelaţie, operatorul utilizează rezultatele metodei bazată pe calcul pentru a verifica rezultatele metodei bazate pe măsurare.

Operatorul determină şi prezintă în raportul de emisie anual datele pertinente, dacă acestea sunt disponibile, precum şi cele mai bune calcule ale datelor de activitate, valorile calorice nete, factorii de emisie, factorii de oxidare şi alţi parametri utilizaţi pentru determinarea emisiilor, în conformitate cu anexele II-XI şi utilizând, dacă este cazul, analize de laborator. Metodele respective, precum şi metoda aleasă pentru calcularea corelaţiei sunt stabilite în planul de monitorizare şi sunt aprobate de către autoritatea competentă.

În cazul în care comparaţia cu rezultatele metodei de calcul indică, în mod clar, că rezultatele metodei bazate pe măsurare nu sunt valide, operatorul va utiliza valorile de substituţie descrise în prezenta secţiune.

7.   EVALUAREA GRADULUI DE INCERTITUDINE

7.1.   CALCULUL

Prezenta secţiune este conformă secţiunii 16 din anexă. În momentul calculării emisiilor, operatorul cunoaşte gradele de incertitudine ale principalelor surse de emisie.

În conformitate cu metoda bazată pe calcul, în temeiul dispoziţiilor din secţiunea 5.2, autoritatea competentă aprobă corelarea nivelurilor fiecărui flux dintr-o instalaţie, precum şi orice alte detalii ale metodei de monitorizare pentru respectiva instalaţie, astfel cum sunt cuprinse în autorizaţia instalaţiei. Procedând astfel, autoritatea competentă autorizează incertitudinea în mod direct, ca rezultat al aplicării corecte a metodei de monitorizare aprobată, dovada aprobării fiind conţinutul autorizaţiei. Prin indicarea combinării nivelurilor în raportul de emisie, se raportează gradul de incertitudine în sensul Directivei 2003/87/CE. În consecinţă, dacă se aplică metoda bazată pe calcul, nu se mai cere în viitor raportarea gradului de incertitudine.

Gradul de incertitudine determinat pentru sistemul de măsurare în cadrul sistemului gradat conţine incertitudinea specificată a instrumentelor de măsurare aplicate, incertitudinea asociată cu calibrarea, precum şi orice altă incertitudine care are legătură cu modul în care instrumentele de măsurare sunt utilizate în practică. Valorile pragului declarat în cadrul sistemului gradat fac trimitere la marja de incertitudine asociată cu valoarea pentru o perioadă de raportare.

În ceea ce priveşte combustibilii şi materiile comercializate, autorităţile competente pot autoriza determinarea debitului anual de combustibil/materie de către operator doar pe baza cantităţii facturate de combustibil sau de materie, fără nicio altă dovadă individuală a incertitudinilor asociate, cu condiţia ca legislaţia naţională sau aplicarea dovedită a standardelor naţionale sau internaţionale să asigure faptul că cerinţele respective de incertitudine pentru datele de activitate sunt respectate în ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale.

În toate celelalte cazuri, pentru a demonstra conformitatea cu pragurile de nesiguranţă definite în anexele II-XI la prezentele orientări, operatorul face dovada scrisă a nivelului de incertitudine, asociat cu determinarea datelor de activitate pentru fiecare flux. Operatorul face calculul pe baza specificaţiilor instrumentelor de măsurare oferite de către furnizor. În cazul în care descrierile nu sunt disponibile, operatorul furnizează o evaluare a incertitudinii instrumentului de măsurare. În ambele cazuri, acesta ia în considerare rectificările necesare ale acestor descrieri care rezultă din utilizarea actuală a condiţiilor precum vârsta, condiţiile mediului fizic, calibrarea şi întreţinerea. Aceste rectificări pot necesita o evaluare conservativă realizată de către un expert.

Dacă se aplică sisteme de măsurări, operatorul ia în considerare efectul tuturor componentelor sistemului de măsurare privind incertitudinea datelor de activitate, utilizând normele privind transmiterea erorilor (5), ceea ce conduce la două norme potrivite pentru combinarea gradelor de incertitudine necorelate, sub forma adunării şi a înmulţirii, iar, dacă apar incertitudini interdependente la aproximări conservative:

(a)   Pentru incertitudinea unei sume (de exemplu, contribuţiile la o valoare anuală):

pentru incertitudini necorelate:

pentru incertitudini corelate:

unde:

Utotal este incertitudinea unei sume exprimată în procente;

xi şi Ui sunt cantităţile incerte şi, respectiv, incertitudinile procentuale asociate acestora.

(b)   Pentru incertitudinea unui produs (de exemplu, a diferiţilor parametri utilizaţi pentru a transforma o indicaţie metrică în date ale masei fluxului):

pentru incertitudini necorelate:

pentru incertitudini corelate:

unde:

Utotal este incertitudinea produsului exprimată în procente;

Ui sunt incertitudinile procentuale asociate cu fiecare cantitate în parte.

Prin intermediul asigurării calităţii şi a verificării, operatorul gestionează şi reduce incertitudinile rămase ale datelor de emisie în raportul său de emisie. În timpul verificării, verificatorul verifică aplicarea corectă a metodei de monitorizare aprobată şi evaluează gestionarea şi reducerea incertitudinilor rămase, prin intermediul asigurării calităţii şi a procedurilor de control.

7.2.   MĂSURAREA

După cum se prevede în secţiunea 4.2, un operator poate justifica utilizarea metodei bazată pe măsurare dacă rezultatele sunt credibile şi au un grad de incertitudine mai redus decât în cazul metodei bazate pe calcul (a se vedea secţiunea 4.2). Pentru a conferi această justificare autorităţii competente, operatorul raportează rezultatele cantitative ale unei analize mai cuprinzătoare a incertitudinii, luând în considerare următoarele surse de incertitudine şi ţinând seama de EN 14181:

—	incertitudinea specificată a echipamentului de măsurare continuă;

—	incertitudini asociate cu calibrarea;

—	incertitudini suplimentare asociate cu modul de utilizare al echipamentului de monitorizare.

Pe baza justificării operatorului, autoritatea competentă poate aproba utilizarea de către operator a unui sistem continuu de măsurare a emisiei pentru sursele de emisie selectate sau pentru toate sursele unei instalaţii. Aceasta poate, de asemenea, aproba toate celelalte detalii ale metodei de monitorizare ale respectivelor surse de emisie, astfel încât acestea să fie incluse în autorizaţia instalaţiei. Procedând astfel, autoritatea competentă autorizează incertitudinea în mod direct, ca rezultat al aplicării corecte a metodei de monitorizare aprobată, dovada aprobării fiind conţinutul autorizaţiei.

Operatorul declară cifra de incertitudine rezultată din această analiză cuprinzătoare a incertitudinii în raportul său anual de emisii pentru sursele de emisie relevante şi fluxuri şi o notifică autorităţii competente, până în momentul în care autoritatea reconsideră alegerea măsurării în detrimentul calculului şi solicită recalcularea cifrei de incertitudine. Prin declararea acestei cifre de incertitudine în raportul de emisii, se realizează raportarea incertitudinii în sensul Directivei 2003/87/CE.

Prin intermediul asigurării calităţii şi a verificării, operatorul gestionează şi reduce incertitudinile rămase ale datelor de emisie în raportul său de emisie. În timpul verificării, verificatorul verifică aplicarea corectă a metodei de monitorizare aprobată şi evaluează gestionarea şi reducerea incertitudinilor rămase, prin intermediul asigurării calităţii şi a procedurilor de control.

8.   RAPORTAREA

Anexa IV la Directiva 2003/87/CE stabileşte cerinţele de raportare pentru instalaţii. Formatul de raportare descris în secţiunea 14 din anexă şi informaţiile cerute conţinute în anexă se utilizează ca bază pentru raportarea datelor cantitative, cu excepţia cazului în care un protocol standard electronic echivalent pentru raportarea anuală a fost publicat de către Comisie.

Raportul de emisie acoperă emisiile anuale ale unui an calendaristic pentru o perioadă de raportare.

Raportul este verificat în conformitate cu cerinţele detaliate stabilite de către statele membre în temeiul anexei V la Directiva 2003/87/CE. Operatorul prezintă autorităţii competente raportul verificat privind emisiile din timpul anului precedent până la data de 31 martie a fiecărui an.

Autoritatea competentă pune rapoartele de emisie la dispoziţia publicului în condiţiile definite în Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul public la informaţiile referitoare la mediu şi de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului (6). În ceea ce priveşte aplicarea excepţiei definită în articolul 4 alineatul (2) litera (d) din respectiva directivă, operatorii pot indica în raportul lor informaţiile pe care aceştia le consideră sensibile din punct de vedere comercial.

Fiecare operator trebuie să includă în raport următoarele informaţii:

1.	datele de identificare ale instalaţiei în conformitate cu anexa IV la Directiva 2003/87/CE şi numărul unic al autorizaţiei;

2.

pentru toate sursele de emisie şi/sau fluxuri totalul emisiei, metoda aleasă (măsurare sau calcul), nivelurile alese şi metoda (dacă este cazul), datele de activitate (7), factorii de emisie (8) şi factorii de oxidare/conversie (9). Următoarele informaţii care nu sunt luate în considerare sub aspectul emisiilor se raportează în scop informativ: cantitatea de biomasă arsă [TJ] sau utilizată în procedee [t sau Nm3]; emisii de CO2 [t CO2] rezultate din biomasă în cazul în care pentru determinarea emisiilor se utilizează măsurarea; CO2 transferat din instalaţie [t CO2]; CO2 inerent care părăseşte instalaţia ca parte a unui combustibil;

3.

„datele indirecte” se referă la valorile anuale, dovedite în mod empiric sau cu surse aprobate, ce sunt utilizate pentru a înlocui datele variabilelor (de exemplu, fluxul de combustibil/materie, valoarea calorică netă sau emisia, factorii de oxidare sau de conversie) şi care sunt cerute în metodele de calcul lipsă conform anexelor I-XI, pentru a asigura raportarea completă, în cazul în care metoda de monitorizare nu generează toate variabilele necesare;

4.	în cazul în care se aplică metoda bilanţului masic, operatorii raportează fluxul masei, conţinutul de carbon şi energetic pentru fiecare combustibil şi flux de materie în şi din instalaţie şi stocurile acesteia;

5.

în cazul în care se aplică monitorizarea continuă a emisiilor (anexa XII), operatorul raportează emisiile anuale de CO2 fosil, precum şi emisiile de CO2 rezultate din utilizarea biomasei. În plus, operatorul raportează date indirecte suplimentare pentru valoarea calorică netă medie anuală şi factor de emisie pentru fiecare combustibil sau orice alt element relevant privind materiile şi produsele obţinute cu ajutorul calculului confirmat;

6.	dacă se aplică o metodă alternativă conform secţiunii 5.3, operatorul raportează date indirecte suplimentare pentru fiecare parametru pentru care, din metodă, nu rezultă datele cerute potrivit anexelor I-XI;

7.	în cazul în care se utilizează combustibil, dar emisiile sunt calculate ca emisii de proces, operatorul raportează date indirecte suplimentare pentru variabilele respective ale calculului emisiei lipsă a emisiilor de ardere generate de respectivii combustibili;

8.	modificarea temporară sau permanentă a nivelurilor, motivele acestor modificări, data când au început modificările, precum şi datele când au început şi s-au terminat modificările temporare;

9.	orice alte modificări în instalaţie în timpul perioadei de raportare care pot fi relevante în vederea întocmirii raportului de emisie.

Informaţiile care trebuie furnizate în temeiul punctelor 8 şi 9, precum şi informaţiile suplimentare furnizate conform punctului 2 nu pot fi prezentate în formă tabulară a formatului raportului şi sunt, în consecinţă, incluse în raportul de emisie anual ca text simplu.

Combustibilii şi emisiile rezultate se raportează utilizând categoriile de combustibil IPCC (a se vedea secţiunea 11 din prezenta anexă) bazate pe definiţiile Agenţiei Internaţionale a Energiei. În cazul în care statul membru căruia îi aparţine operatorul a publicat o listă a categoriilor de combustibili care conţine definiţiile şi factorii de emisie potrivit cu ultimul său inventar naţional prezentat Secretariatului Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, aceste categorii şi factori de emisie se utilizează, dacă sunt aprobate în temeiul metodei de monitorizare corespunzătoare.

Tipurile de deşeuri şi emisiile care rezultă din utilizarea lor ca combustibili sau materii prime se raportează, de asemenea. Tipurile de combustibili se raportează utilizând clasificarea listei comunitare a deşeurilor menţionată în Decizia 2000/532/CE a Comisiei din 3 mai 2000 de înlocuire a Deciziei 94/3/CE privind instituirea unei liste a deşeurilor conform articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului referitoare la deşeuri şi Deciziei 94/904/CE a Consiliului de instituire a unei liste a deşeurilor periculoase în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind deşeurile periculoase (10). Codurile cu şase cifre respective se adaugă denumirilor tipurilor de deşeuri corespunzătoare utilizate în instalaţie.

Emisiile care provin de la mai multe surse de emisie sau fluxuri de acelaşi fel situate pe aceeaşi instalaţie şi care aparţin aceluiaşi tip de activitate pot fi raportate în mod global pentru tipul de activitate.

Emisiile se raportează în tone rotunjite de CO2 (de exemplu, 1 245 978 tone). Datele de activitate, factorii de emisie şi de oxidare se rotunjesc pentru ca doar cifrele semnificative să fie luate în considerare în calculul şi la raportarea emisiilor.

Pentru a menţine o coerenţă între datele raportate în temeiul Directivei 2003/87/CE şi datele declarate de către statele membre în temeiul Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, precum şi cu alte date de emisie raportate pentru Registrul european de transfer şi de producţie a poluanţilor (EPRTR), fiecare activitate desfăşurată într-o instalaţie trebuie să poarte codurile unuia dintre următoarele două sisteme de raportare:

(a)	formatul de raportare comun al sistemelor naţionale de inventar ale gazelor cu efect de seră aprobate de către respectivele organisme ale Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (a se vedea secţiunea 15.1 din prezenta anexă);

(b)	codul IPCC din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 166/2006 privind Registrul european de transfer şi producţie a poluanţilor (EPRTR) (a se vedea secţiunea 15.2 de mai jos).

9.   CONSERVAREA INFORMAŢIILOR

Operatorul unei instalaţii documentează şi arhivează datele privind monitorizarea emisiilor provenite din toate sursele de emisie şi/sau fluxurile ce aparţin activităţilor indicate în anexa I la Directiva 2003/87/CE, precum şi gazele menţionate în legătură cu respectivele activităţi.

Datele de monitorizare documentate şi arhivate trebuie să fie suficiente pentru a permite verificarea raportului de emisie anual referitor la o instalaţie prezentat de către operator în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Directiva 2003/87/CE, în conformitate cu criteriile definite în anexa V la respectiva directivă.

Datele care nu fac parte din raportul de emisie anual nu trebuie raportate şi nici puse la dispoziţia publicului.

Pentru ca operatorul sau o altă parte terţă să poată reproduce estimarea emisiilor, operatorul unei instalaţii conservă, pentru fiecare an de raportare şi pentru o perioadă de cel puţin 10 ani de la prezentarea raportului, în conformitate cu articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2003/87/CE, următoarele documente.

Pentru metoda bazată pe calcul:

—	lista tuturor fluxurilor monitorizate;

—	datele de activitate utilizate pentru calculul emisiilor fiecărui flux, clasificate în funcţie de procedeu sau combustibil sau de tipul materiei;

—	documentele care justifică alegerea metodei de monitorizare şi modificările temporare sau definitive ale metodelor de monitorizare, precum şi nivelurile metodei aprobate de către autoritatea competentă;

—	documentaţia privind metoda de monitorizare şi rezultatele derivate din elaborarea factorilor de emisie specifici activităţii, a fracţiunilor de biomasă referitoare la combustibili specifici, precum şi factorii de oxidare şi de conversie şi dovezile respective ale aprobării autorităţii competente;

—	documentaţia privind procedura de colectare a datelor de activitate ale instalaţiei şi fluxurilor acesteia;

—	datele de activitate, factorii de emisie, de oxidare şi de conversie transmise autorităţii competente pentru a pregăti planul naţional de alocare a certificatelor şi care vizează anii ce preced perioada acoperită de către sistemul de comercializare;

—	documentaţia privind responsabilităţile în materia supravegherii emisiilor;

—	raportul de emisie anual; şi

—	orice alte informaţii considerate necesare pentru verificarea raportului de emisii anual.

În cazul în care se aplică metoda bazată pe măsurare se conservă următoarele informaţii suplimentare:

—	lista tuturor surselor de emisie monitorizate,

—	documentaţia care justifică alegerea metodei bazată pe măsurare;

—	datele utilizate pentru a efectua analiza marjei de incertitudine a emisiilor referitoare la fiecare sursă de emisie, clasificate după procedeu;

—	datele utilizate pentru a efectua calculele coroborate;

—	descrierea tehnică detaliată a sistemului de măsurare continuu, precum şi documentele care fac dovada aprobării autorităţii competente;

—	date brute şi cumulate furnizate prin sistemul de măsurare continuă, inclusiv documentaţia privind modificările sistemului în timp, carnetul de bord referitor la testări, imobilizări, calibrări, întreţinere şi păstrare;

—	documentaţia privind orice modificare adusă sistemului de măsurare continuă.

10.   CONTROLUL ŞI VERIFICAREA

Controlul şi verificarea emisiilor se desfăşoară conform secţiunii 16 din prezenta anexă.

10.1.   OBŢINEREA ŞI TRATAREA DATELOR

Pentru a monitoriza şi raporta emisiile de gaze cu efect de seră în conformitate cu planul de monitorizare aprobat, cu autorizaţia şi cu prezentele orientări, operatorul stabileşte, documentează, pune în aplicare şi menţine obţinerea efectivă a datelor şi activităţile de manevrare (denumite în continuare activităţi privind fluxul de date). Aceste date privind fluxul de date includ măsurarea, monitorizarea, analiza, înregistrarea şi calcularea parametrilor, efectuate în scopul raportării emisiilor de gaze cu efect de seră.

10.2.   SISTEMUL DE CONTROL

Operatorul înfiinţează, documentează, pune în aplicare şi menţine un sistem efectiv de control pentru a asigura că raportul de emisii anual ce rezultă din activităţile privind fluxul de date nu conţine declaraţii false şi că acesta este conform planului de monitorizare aprobat, autorizaţiei şi prezentelor orientări.

Sistemul de control al operatorului cuprinde procesele care vizează monitorizarea şi raportarea efectivă, astfel cum sunt acestea proiectate şi implementate de către persoanele responsabile cu raportarea emisiilor anuale. Sistemul de control conţine următoarele componente:

(a)	procesul de evaluare propriu al operatorului a riscurilor inerente şi de control cu privire la existenţa în raportul de emisii anual a unor erori, afirmaţii false sau omisiuni (declaraţii false), precum şi a nepotrivirii cu planul de monitorizare aprobat, cu autorizaţia şi cu prezentele orientări;

(b)

activităţi de control care ajută la diminuarea riscurilor identificate. Operatorul evaluează şi îmbunătăţeşte sistemul său de control pentru a asigura faptul că raportul de emisie anual nu este denaturat din punct de vedere material şi nu conţine o nepotrivire materială. Evaluările cuprind verificări interne ale sistemului de control şi ale datelor raportate. Sistemul de control poate face trimitere la alte proceduri sau documente, inclusiv la cele care fac parte din sistemele comunitare de management al mediului şi de audit (EMAS), ISO 14001:2004 („Sisteme de management al mediului – Specificaţii şi orientări de utilizare”), ISO 9001:2000, precum şi sisteme de control financiar. În cazul în care s-a făcut o astfel de trimitere, operatorul asigură că cerinţele incluse în planul de monitorizare aprobat, în autorizaţie şi în prezentele orientări sunt cuprinse în respectivul sistem aplicabil.

10.3.   ACTIVITĂŢI DE CONTROL

În scopul verificării şi diminuării riscurilor inerente şi de control în temeiul capitolului 10.2, operatorul identifică şi pune în aplicare activităţi de control, în conformitate cu secţiunile 10.3.1-10.3.6.

10.3.1.   PROCEDURI ŞI RESPONSABILITĂŢI

Operatorul stabileşte sfera tuturor activităţilor privind fluxul de date şi ale tuturor activităţilor de control. Sarcinile care intră în conflict sunt separate, în cazul în care acest lucru este posibil, inclusiv în ceea ce priveşte manevrarea şi controlul activităţilor. În caz contrar, se pun în aplicare activităţi de control alternative.

Operatorul documentează în scris activităţile privind fluxul de date, în conformitate cu secţiunea 10.1, iar, în temeiul secţiunilor 10.3.2-10.3.6, activităţile de control includ:

—	ordinea şi interacţiunea obţinerii datelor şi a activităţilor de manevrare conform secţiunii 10.1, inclusiv metodele de calcul sau de monitorizare utilizate;

—	evaluarea riscului definirii şi evaluările sistemului de control, în conformitate cu secţiunea 10.2;

—	gestionarea competenţelor necesare pentru sarcinile atribuite, în conformitate cu secţiunea 10.3.1;

—	asigurarea calităţii echipamentului de măsurare şi informaţiile tehnologice utilizate (dacă este cazul), în conformitate cu secţiunea 10.3.2;

—	revizuiri interne ale datelor raportate, în conformitate cu secţiunea 10.3.3;

—	procese externalizate, în conformitate cu secţiunea 10.3.4;

—	corecţii şi măsuri rectificative, în conformitate cu secţiunea 10.3.5;

—	registre şi documentare, în conformitate cu secţiunea 10.3.6.

Fiecare dintre aceste proceduri se referă (dacă este cazul) la următoarele elemente:

—	responsabilităţi;

—	înregistrări (electronice şi fizice, după cum este potrivit şi aplicabil);

—	sistemele de informatizare utilizate (dacă este cazul);

—	intrarea şi ieşirea, precum şi legătura clară cu activitatea anterioară şi cu cea viitoare;

—	frecvenţa (dacă este cazul).

Procedurile aplicate sunt alese astfel încât să diminueze riscurile identificate.

10.3.2.   ASIGURAREA CALITĂŢII

Operatorul asigură că echipamentul de măsurare este etalonat, reglat şi verificat la intervale regulate de timp, inclusiv înainte de utilizare şi controlat, dacă este cazul, prin raportare la normele de măsurare corespunzătoare normelor internaţionale, în conformitate cu riscurile identificate potrivit secţiunii 10.2. Operatorul identifică, în planul de monitorizare, dacă componentele instrumentului de măsurare pot fi etalonate sau nu, propunând, în ultimul caz, activităţi de control alternative care necesită aprobarea autorităţii competente. În cazul în care echipamentul nu corespunde cerinţelor, operatorul ia, în mod prompt, măsuri de remediere. Înregistrările rezultatelor etalonării şi autentificării se conservă timp de 10 ani.

În cazul în care operatorul utilizează tehnologie informatică, inclusiv tehnologie computerizată de control a procesului, se stabileşte, se documentează, se testează, se pune în aplicare, se controlează şi se menţine o modalitate de procesare fiabilă, corectă şi oportună a datelor, în conformitate cu riscurile identificate potrivit secţiunii 10.2. Acest lucru presupune utilizarea adecvată a formulelor de calcul conţinute în planul de monitorizare. Controlul tehnologiei informatice include controlul accesului, sprijin, recuperare, planificare a continuităţii şi securitate.

10.3.3.   REVIZUIREA ŞI VALIDAREA DATELOR

Pentru a gestiona fluxul de date, operatorul proiectează şi pune în aplicare revizuirea şi validarea datelor, în conformitate cu riscurile identificate în temeiul secţiunii 10.2. Aceste validări pot fi realizate atât manual, cât şi electronic. Acestea vor fi astfel proiectate, încât limitele pentru respingerea datelor sunt cunoscute, unde este posibil, în mod clar dinainte.

Revizuirile simple şi efective ale datelor pot fi realizate la nivel operaţional prin compararea valorilor de monitorizare cu ajutorul unor metode verticale şi orizontale.

Metoda verticală compară datele privind emisiile monitorizate ale aceleiaşi instalaţii pe parcursul unor ani diferiţi. O eroare de monitorizare este probabilă, dacă diferenţele între datele anuale nu pot fi explicate cu ajutorul:

—	modificărilor intervenite la nivelurile de activitate;

—	modificărilor referitoare la combustibili sau la materiile de intrare;

—	modificărilor privind procedeele de emisie (de exemplu, îmbunătăţirea eficacităţii energetice).

Metoda orizontală compară valorile rezultate cu diferite sisteme de colectare a datelor operaţionale, inclusiv:

—	compararea datelor privind cumpărarea de combustibil sau de materie cu datele referitoare la variaţia stocurilor (pe baza informaţiilor privind stocul final şi stocul iniţial) şi cele privind consumarea fluxurilor aplicabile;

—	compararea factorilor de emisie analizaţi, calculaţi sau obţinuţi de la furnizorul de combustibil cu factorii de emisie de referinţă naţionali sau internaţionali ai combustibililor comparabili;

—	compararea factorilor de emisie pe baza analizei combustibililor cu factorii de emisie de referinţă naţionali sau internaţionali ai combustibililor comparabili;

—	compararea emisiilor măsurate şi calculate.

10.3.4.   PROCESE EXTERNALIZATE

În cazul în care un operator alege să califice un proces din fluxul de date ca fiind exterior sursei, acesta controlează calitatea acestor procese, în conformitate cu riscurile identificate potrivit secţiunii 10.2. Operatorul defineşte cerinţele adecvate pentru producţii şi metode şi revizuieşte calitatea oferită.

10.3.5.   CORECŢII ŞI MĂSURI RECTIFICATIVE

În cazul în care activităţile privind fluxul de date sau activităţile de control (instrument, echipament, membrii echipei, furnizor, procedură etc.) nu funcţionează în mod efectiv sau funcţionează în afara limitelor stabilite, operatorul face imediat rectificările necesare şi corectează datele respinse. Operatorul evaluează validitatea randamentelor procedeelor aplicabile, determină cauza care stă la originea disfuncţionalităţii sau erorii şi face rectificarea adecvată.

Activităţile din prezenta secţiune se realizează în conformitate cu secţiunea 10.2 (metoda bazată pe risc).

10.3.6.   REGISTRE ŞI DOCUMENTARE

Pentru a putea dovedi şi asigura conformitatea şi pentru a putea reface datele de emisie raportate, operatorul înregistrează, pentru o perioadă de cel puţin 10 ani, toate activităţile de control (inclusiv asigurarea calităţii/controlul calităţii echipamentului şi a tehnologiei informatice, revizuirea şi validarea datelor, precum şi rectificările) şi toate informaţiile prevăzute în secţiunea 9 din prezenta anexă.

Operatorul asigură că documentele în cauză sunt disponibile în momentul şi în situaţia în care acestea sunt necesare pentru a desfăşura activităţile privind fluxul datelor, precum şi activităţile de control. Operatorul deţine un procedeu de identificare, producere, distribuire şi control al versiunii acestor documente.

Activităţile prevăzute în prezenta secţiune se desfăşoară în conformitate cu metoda bazată pe riscuri prevăzută în secţiunea 10.2.

10.4.   VERIFICAREA

10.4.1.   PRINCIPII GENERALE

Obiectivul verificării îl constituie asigurarea faptului că emisiile au fost monitorizate în conformitate cu orientările şi că se raportează date de emisii fiabile şi corecte potrivit articolului 14 alineatul (3) din Directiva 2003/87/CE. Statele membre ţin seama de ghidul elaborat de către Cooperarea Europeană pentru Acreditare (ECA).

Conform secţiunii 10.4.2 litera (e), în urma verificării se realizează un aviz de verificare care precizează, cu certitudine rezonabilă, dacă datele cuprinse în raportul de emisii nu există declaraţii false materiale şi dacă nu sunt neregularităţi materiale.

Operatorul prezintă verificatorului raportul de emisii, o copie a planului său de monitorizare aprobat referitor la fiecare instalaţie, precum şi orice altă informaţie utilă.

Domeniul verificării este definit de către sarcinile pe care verificatorul trebuie să le realizeze pentru a îndeplini obiectivul menţionat mai sus. Verificatorul îşi desfăşoară activităţile, în conformitate cu secţiunea 10.4.2 de mai jos.

10.4.2.   METODA DE VERIFICARE

Verificatorul planifică şi realizează verificarea cu un scepticism profesional, admiţând faptul că pot exista circumstanţe care să determine denaturarea din punct de vedere material a informaţiilor conţinute în raportul de emisii anual.

Ca parte a procesului de verificare, verificatorul realizează următorii paşi:

(a)   Analiza strategică

Verificatorul:

—	verifică dacă planul de monitorizare a fost aprobat de către autoritatea competentă şi dacă versiunea este cea corectă. În caz contrar, verificatorul nu mai continuă verificarea decât cu privire la elementele care nu sunt afectate în mod evident de neaprobare;

—

cunoaşte fiecare activitate desfăşurată în instalaţie, sursele, fluxurile prezente în instalaţie, echipamentul de măsurare utilizat pentru a monitoriza sau măsura datele de activitate, originea şi aplicarea factorilor de emisie şi a factorilor de oxidare/de conversie, orice alte date utilizate pentru a calcula sau măsura emisiile, precum şi mediul de exploatare a instalaţiei;

—	cunoaşte planul de monitorizare al operatorului, fluxul de date, precum şi sistemul de control al acestuia, inclusiv organizarea generală în materia monitorizării şi raportării;

—	aplică nivelul relativităţii definit în tabelul de mai jos. Tabelul 3 Nivelurile relativităţii   Nivelul relativităţii Instalaţii categoria A şi B 5 % Instalaţii categoria C 2 %

Verificatorul realizează analiza strategică într-o astfel de manieră, încât acesta să poată desfăşura analiza riscului după cum se prevede mai jos. Dacă este necesar, se realizează o vizită a amplasamentului.

(b)   Analiza riscului

Verificatorul:

—	analizează riscurile inerente şi riscurile de control relative la domeniul şi complexitatea activităţilor operatorului, la sursele de emisie, precum şi la fluxurile care ar putea conduce la declaraţii materiale false şi neregularităţi;

—

elaborează un plan de verificare proporţional cu analiza riscului. Planul de verificare descrie modul în care activităţile de verificare urmează să se realizeze. Acesta conţine un program de verificare şi un plan de eşantionare a datelor. Programul de verificare descrie natura activităţilor, momentul în care acestea trebuie desfăşurate, precum şi scopul activităţilor necesare completării planului de verificare. Planul de eşantionare a datelor stabileşte datele care urmează să fie testate pentru a realiza avizul de verificare.

(c)   Verificarea

În scopul realizării verificării, verificatorul vizitează amplasamentul pentru a inspecta, dacă este cazul, modul de funcţionare a sistemelor de măsurare şi de monitorizare, pentru a realiza interviuri, precum şi pentru a aduna informaţii suficiente şi dovezi.

În plus, verificatorul:

—

întocmeşte planul de verificare, adunând date în conformitate cu metodele de eşantionare definite, testele de revizuire, revizuirea documentelor, proceduri analitice şi de revizuire a datelor, inclusiv orice dovadă suplimentară semnificativă, pe baza cărora se întemeiază avizul de verificare al verificatorului;

—	confirmă validitatea informaţiilor utilizate pentru a calcula nivelul de incertitudine stabilit în planul de monitorizare aprobat;

—	verifică punerea în aplicare a planului de monitorizare aprobat şi se interesează dacă planul de monitorizare este actualizat;

—

solicită operatorului, înainte de formularea unui aviz de verificare definitiv, să furnizeze datele lipsă sau să completeze secţiunile lipsă ale jurnalelor de control, să explice variaţiile datelor de emisii, să revizuiască calculele sau să adapteze datele raportate. Verificatorul ar trebui să raporteze, sub orice formă, toate neregularităţile şi declaraţiile inexacte identificate de către operator.

Operatorul rectifică toate declaraţiile inexacte raportate. Întreaga cantitate din care s-a luat un eşantion este corectată.

În timpul procesului de verificare, verificatorul cercetează declaraţiile inexacte şi neregularităţile, examinând dacă:

—	planul de monitorizare a fost pus în aplicare, pentru a sprijini determinarea neregularităţilor;

—	colectarea datelor dovedeşte în mod clar şi obiectiv că se cuvine să se cerceteze declaraţiile inexacte.

(d)   Raportul de verificare intern

La sfârşitul procesului de verificare, verificatorul pregăteşte un raport de verificare intern. Raportul de verificare conţine dovada faptului că analiza strategică, analiza riscului şi planul de verificare au fost realizate în totalitate şi oferă informaţii suficiente în vederea sprijinirii opiniilor de verificare. Raportul de verificare intern ar trebui, de asemenea, să faciliteze o evaluare potenţială a auditului autorităţii competente şi a organismului de acreditare.

Pe baza constatărilor cuprinse în raportul de verificare intern, verificatorul apreciază dacă raportul de emisii anual conţine declaraţii materiale inexacte, prin comparaţie cu pragul relativităţii, precum şi dacă există neregularităţi materiale sau alte chestiuni relevante pentru realizarea avizului de verificare.

(e)   Raportul de verificare

Verificatorul prezintă metoda de verificare, constatările acesteia şi opinia de verificare într-un raport de verificare adresat operatorului ce urmează să fie prezentat de către acesta, împreună cu raportul anual de emisie, autorităţii competente. Un raport de emisie anual este considerat drept satisfăcător dacă emisiile totale nu sunt denaturate din punct de vedere material şi dacă, în opinia verificatorului, nu există neregularităţi materiale. În cazul existenţei unor neregularităţi nemateriale sau a unor declaraţii inexacte nemateriale, verificatorul le poate include în raportul de verificare („considerat drept satisfăcător cu neregularităţi nemateriale şi declaraţii inexacte nemateriale”). Verificatorul poate de asemenea raporta aceste neregularităţi şi declaraţii inexacte într-o scrisoare de gestiune separată.

Verificatorul califică un raport de emisii anual ca nesatisfăcător atunci când verificatorul găseşte neregularităţi sau declaraţii inexacte materiale (cu sau fără neregularităţi materiale). Verificatorul poate decide că un raport de emisii anual nu este verificat atunci când a existat o limitare a scopului (atunci când circumstanţele sau o restricţie impusă îl împiedică pe verificator să obţină dovada necesară pentru a reduce riscul de verificare la un nivel rezonabil) şi/sau incertitudini materiale.

Statele membre asigură că operatorul face referire la neregularităţile şi declaraţiile inexacte, după consultarea autorităţii competente şi în perioada de timp stabilită de către autoritatea competentă. În plus, divergenţele de opinie între operatori, verificatori şi autorităţile competente nu afectează raportarea adecvată şi sunt rezolvate în conformitate cu Directiva 2003/87/CE, cu prezentele orientări, cu cerinţele instituite de către statele membre în temeiul anexei V la respectiva directivă, precum şi cu procedurile naţionale semnificative.

11.   FACTORI DE EMISIE

Prezenta secţiune conţine factorii de emisie de referinţă aplicabili metodei cu nivelul 1 care permit utilizarea factorilor de emisie nespecifici activităţii pentru arderea combustibilului. În cazul în care un combustibil nu aparţine unei categorii de combustibil existente, operatorul, recurgând la propria sa experienţă, sub rezerva aprobării autorităţii competente, încadrează combustibilul utilizat într-o categorie corespunzătoare.

Tabelul 4

Factorii de emisie ai combustibililor în funcţie de puterea calorică netă (PCN) şi puterile calorice nete la masa de combustibil

Descrierea tipului de combustibil	Factor de emisie (t CO2/TJ)	Puterea calorică netă (TJ/Gg)
	Orientările IPCC 2006 (cu excepţia biomasei)	Orientările IPCC 2006
Ţiţei	73,3	42,3
Orimulsion	76,9	27,5
Gaze naturale lichide	64,1	44,2
Benzină	69,2	44,3
Kerosen	71,8	43,8
Huilă şistoasă	73,3	38,1
Lichid gazos/carburant diesel	74,0	43,0
Combustibil petrolier rezidual	77,3	40,4
Gaze petroliere lichefiate	63,0	47,3
Etan	61,6	46,4
Naftă	73,3	44,5
Bitum	80,6	40,2
Lubrifianţi	73,3	40,2
Cocs de petrol	97,5	32,5
Materii prime de rafinărie	73,3	43,0
Gaz de rafinărie	51,3	49,5
Ceară de parafină	73,3	40,2
Spirt alb şi spirt industrial	73,3	40,2
Alte produse petroliere	73,3	40,2
Antracit	98,2	26,7
Cărbune de cocserie	94,5	28,2
Alţi cărbuni bituminoşi	94,5	25,8
Cărbune subbituminos	96,0	18,9
Lignit	101,1	11,9
Şist de huilă şi nisipuri bituminoase	106,6	8,9
Aglomerate	97,5	20,7
Cuptoare de cos şi lignit	107,0	28,2
Gaz de cocserie	107,0	28,2
Gudron de huilă	80,6	28,0
Gaz de lucru	44,7	38,7
Gaz de cuptor de cocs	44,7	38,7
Gaz de furnal	259,4	2,5
Gaz provenit din furnalul bazic cu oxigen	171,8	7,1
Gaze naturale	56,1	48,0
Deşeuri industriale	142,9	n.a.
Uleiuri uzate	73,3	40,2
Turbă	105,9	9,8
Lemn/deşeuri forestiere	0	15,6
Biomasă primară solidă	0	11,6
Mangal	0	29,5
Benzină biologică	0	27,0
Carburanţi diesel biologici	0	27,0
Alţi combustibili biologici lichizi	0	27,4
Gaz rezidual	0	50,4
Gaz de ape reziduale	0	50,4
Alte biogaze	0	50,4
	Alte surse	Alte surse
Cauciucuri reziduale	85,0	n.a.
Monoxid de carbon	155,2	10,1
Metan	54,9	50,0

12.   LISTA BIOMASELOR NEUTRE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL CO2

Prezenta listă cuprinde materii considerate drept biomasă în aplicarea acestor orientări şi cântărite cu un factor de emisie 0 [t CO2/TJ sau t sau Nm3]. Turba şi fracţiunile fosile ale materialelor enumerate mai jos nu sunt considerate drept biomasă. În afară de cazul în care contaminarea cu alte materii sau combustibili este în mod aparent bazată pe dovadă vizuală sau olfactivă, nu este necesară aplicarea niciunei proceduri analitice pentru a demonstra puritatea componentelor grupurilor 1 şi 2 de mai jos:

Grupul 1 — Plante şi alte părţi ale plantelor:

—

paie;

—	fân şi iarbă;

—	frunze, lemn, rădăcini, trunchiuri, scoarţe de copac;

—	culturi, de exemplu, porumb şi triticale.

Grupul 2 — Deşeuri, produse şi produse secundare rezultate din biomasă:

—	deşeuri de lemn industrial (deşeuri ce provin din prelucrarea şi procesarea lemnului şi deşeuri provenite din activităţile din industria lemnului);

—	lemn utilizat (produse confecţionate în lemn, materii în lemn) şi produsele secundare rezultate din operaţiunile de procesare a lemnului;

—	deşeuri provenite din industria pastei de hârtie şi a hârtiei, de exemplu, lichiorul negru (care conţine doar carbon provenit din biomasă);

—	răşina brută, răşina şi smoala rezultate din producţia celulozei;

—	deşeuri forestiere;

—	lignina rezultată din procesarea plantelor care conţin lignoceluloză;

—	hrană pentru animale şi peşti, produse alimentare, grăsimi, uleiuri, seu;

—	deşeuri primare rezultate din producţia de alimente şi a băuturilor;

—	uleiuri de plante şi grăsimi;

—

bălegar;

—	deşeuri de plante agricole;

—	ape reziduale de epurare;

—	biogaz provenit din arderea, fermentarea sau gazificarea biomasei;

—	ape reziduale portuare şi alte ape reziduale şi sedimente provenite din apă;

—	gaz de deşeu;

—

mangal.

Grupul 3 — Fracţiuni de biomasă provenite din materii mixte precum:

—	epave flotante rezultate din gestiunea maselor de apă;

—	deşeuri mixte rezultate din producţia alimentară şi a băuturilor;

—	materii compuse ce conţin lemn;

—	deşeuri textile;

—	hârtie, carton, carton laminat;

—	deşeuri urbane şi industriale;

—	lichior negru care conţine carbon fosil;

—	deşeuri urbane procesate şi deşeuri industriale,

—	oxid de tetrabutil şi de etil (ETBE);

—	alcool butilic.

Grupul 4 — Combustibili ai căror componenţi şi produşi intermediari provin din biomasă, şi anume:

—	bioetanol;

—	biodiesel;

—	bioetanol tratat cu eter;

—	biometanol;

—	oxid de metil biologic/biodimetileter;

—	ulei biologic (motorină obţinută prin piroliză) şi biogaz.

13.   DETERMINAREA DATELOR ŞI A FACTORILOR SPECIFICI

Prezenta secţiune este obligatorie numai cu privire la respectivele părţi din orientările prezente care fac referire explicită la „secţiunea 13” din anexa I. Dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune trebuie să fie conforme prevederilor cuprinse în secţiunea 16 a prezentei anexe.

13.1.   DETERMINAREA VALORILOR CALORICE NETE ŞI A FACTORILOR DE EMISIE AI COMBUSTIBILILOR

Procedura care permite determinarea factorilor de emisie specifici, inclusiv procedura de eşantionare a unui tip particular de combustibil, este convenită împreună cu autoritatea competentă, înainte de începerea perioadei de raportare în timpul căreia aceasta va fi aplicată.

Procedurile aplicate pentru a eşantiona combustibilul şi pentru a determina puterea calorică netă, conţinutul de carbon şi factorul de emisie trebuie să se bazeze, în măsura în care acestea sunt disponibile, pe metodele standardizate care limitează parţialitatea eşantionării şi a măsurării şi au o incertitudine de măsurare cunoscută. În măsura în care sunt disponibile, se aplică standardele CEN. În absenţa standardelor CEN se aplică standarde ISO sau standarde naţionale corespunzătoare. În cazul în care nu există standarde aplicabile, procedurile se realizează, dacă este posibil, în conformitate cu proiectele de standarde sau cu orientările privind cele mai bune practici industriale.

Standardele CEN relevante sunt următoarele:

—	EN ISO 6976:2005 „Gaze naturale – calcularea puterilor calorice, a densităţii, densităţii relative, precum şi indicele Wobbe rezultat din compoziţie”;

—	EN ISO 4259:1996 „Produse petroliere – Determinarea şi aplicarea datelor de precizie relative la metodele experimentale”.

Standardele ISO relevante sunt următoarele:

—	ISO 13909-1,2,3,4:2001 „Huilă şi cocs – Eşantionare mecanică”;

—	ISO 5069-1,2:1983 „Negru de fum şi lignit; Principii de eşantionare”;

—	ISO 625:1996 „Combustibili minerali solizi – Determinarea carbonului şi hidrogenului – Metoda Liebig”;

—	ISO 925:1997 „Combustibili minerali solizi – Determinarea conţinutului din carbon – Metoda gravimetrică”;

—	ISO 9300:1990 „Măsurarea debitului de gaz cu ajutorul tuburilor Venturi pentru debit regim critic”;

—	ISO 9951:1993/94 „Măsurarea debitului de gaz în conducte închise – Debitmetre cu turbină”.

Standardele naţionale suplimentare privind caracterizarea combustibililor sunt următoarele:

—	DIN 51900-1:2000 „Testarea combustibililor solizi şi lichizi – Determinarea puterii calorice brute prin metoda bombei calorimetrice şi calcularea valorii calorice nete – Partea 1: Principii, aparatură, metode”;

—	DIN 51857:1997 „Combustibili gazoşi şi alte gaze – calcularea valorii calorice, a densităţii, a densităţii relative şi a indicelui Wobbe a gazelor pure şi a amestecurilor gazoase”;

—	DIN 51612:1980 „Testarea gazelor petrolifere lichefiate; calcularea valorii calorice nete”;

—	DIN 51721:2001 „Testarea combustibililor solizi – Determinarea conţinutului de carbon şi de hidrogen (aplicabil şi combustibililor lichizi)”.

Laboratorul însărcinat cu determinarea factorului de emisie, a conţinutului de carbon şi a valorii calorice nete trebuie să corespundă cerinţelor stabilite în secţiunea 13.5 a prezentei anexe. Trebuie menţionat faptul că, pentru a obţine un factor de emisie specific precis (în afara preciziei procedurii de analiză care serveşte la determinarea conţinutului de carbon şi a puterii calorice nete), frecvenţa eşantionării, procedura de eşantionare şi prepararea eşantioanelor sunt esenţiale. Aceste operaţiuni depind foarte mult de starea şi omogenitatea combustibilului/materiei. Numărul de eşantioane necesar este mai mare pentru materiile eterogene, precum deşeurile urbane solide, şi sunt mult mai mici pentru majoritatea combustibililor gazoşi şi lichizi.

Procedura de eşantionare şi frecvenţa analizelor pentru determinarea conţinutului de carbon, a puterilor calorice nete şi a factorilor de emisie trebuie să fie conforme cerinţelor prevăzute în secţiunea 13.6.

Documentaţia completă privind procedurile utilizate în respectivul laborator pentru determinarea factorului de emisie şi setul complet al rezultatelor sunt păstrate şi puse la dispoziţia verificatorului raportului de emisie.

13.2.   DETERMINAREA FACTORILOR DE OXIDARE SPECIFICI

Procedura specifică care serveşte la determinarea factorului de oxidare specific pe activitate, inclusiv procedura de eşantionare aplicată unui tip specific de combustibil şi instalaţia sunt alese de comun acord cu autoritatea competentă, înainte de începerea perioadei respective de raportare în timpul căreia se aplică procedura.

Procedurile aplicate pentru a determina factorii de oxidare reprezentativi pentru activitatea specifică (de exemplu, cu ajutorul conţinutului de carbon al funinginii, cenuşii, reziduurilor şi altor deşeuri sau produse secundare) sunt, dacă acestea sunt disponibile, conforme unei metode standardizate care limitează parţialitatea eşantionării şi măsurării şi are o incertitudine de măsurare cunoscută. În măsura în care sunt disponibile, se aplică standardele CEN. În absenţa standardelor CEN se aplică standarde ISO sau standarde naţionale corespunzătoare. În cazul în care nu există standarde aplicabile, procedurile se realizează, dacă este posibil, în conformitate cu proiectele de standarde sau cu orientările privind cele mai bune practici industriale.

Laboratorul însărcinat cu determinarea factorului de oxidare sau a datelor fundamentale trebuie să corespundă cerinţelor stabilite în secţiunea 13.5 a prezentei anexe. Procedura de eşantionare şi frecvenţa analizelor necesare pentru determinarea variabilelor semnificative (de exemplu, conţinutul de carbon al cenuşii) utilizate pentru calcularea factorilor de oxidare trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute în secţiunea 13.6.

Documentaţia completă privind procedurile utilizate de către organismul respectiv pentru determinarea factorului de emisie şi setul complet al rezultatelor sunt păstrate şi puse la dispoziţia verificatorului raportului de emisie.

13.3.   DETERMINAREA FACTORILOR DE EMISIE DE PROCES, A FACTORILOR DE CONVERSIE ŞI A DATELOR PRIVIND COMPOZIŢIA

Procedura specifică care serveşte la determinarea factorului de emisie specific activităţii, a factorului de conversie sau a datelor privind compoziţia, inclusiv procedura de eşantionare a unei materii specifice sunt alese de comun acord cu autoritatea competentă, înainte de începerea perioadei respective de raportare în timpul căreia se aplică procedura.

Procedurile aplicate pentru a determina compoziţia materiei vizate sau pentru a calcula un factor specific de procedeu sunt, dacă acestea sunt disponibile, conforme unei metode standardizate care limitează parţialitatea eşantionării şi măsurării şi are o incertitudine de măsurare cunoscută. În măsura în care sunt disponibile, se aplică standardele CEN. În absenţa acestora, se aplică standarde ISO sau standarde naţionale corespunzătoare. În cazul în care nu există standarde aplicabile, procedurile se realizează, dacă este posibil, în conformitate cu proiectele de standarde sau cu orientările privind cele mai bune practici industriale.

Laboratorul utilizat trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute în secţiunea 13.5 din prezenta anexă. Procedura de eşantionare şi frecvenţa analizelor trebuie să fie conforme cerinţelor cuprinse în secţiunea 13.6.

Documentaţia completă privind procedurile utilizate de către organismul respectiv pentru determinarea factorului de emisie şi setul complet al rezultatelor sunt păstrate şi puse la dispoziţia verificatorului raportului de emisie.

13.4.   DETERMINAREA FRACŢIUNII DE BIOMASĂ

În sensul prezentei directive, termenul „fracţiune de biomasă” se referă la procentul masic de carbon conţinut în biomasă, conform definiţiei (a se vedea secţiunile 2 şi 12 din prezenta anexă), prin raportare la conţinutul total de carbon dintr-un eşantion.

Un combustibil sau o materie sunt calificate drept biomasă pură, caz în care se aplică pentru monitorizare şi raportare dispoziţiile simplificate stabilite în secţiunea 5.2, dacă conţinutul fără biomasă nu depăşeşte 3 % din cantitatea totală de combustibil sau materie.

Procedura specifică care serveşte la determinarea fracţiunii de biomasă a unui tip particular de combustibil sau materie, inclusiv procedura de eşantionare a unei materii specifice sunt alese de comun acord cu autoritatea competentă, înainte de începerea perioadei respective de raportare în timpul căreia se aplică procedura.

Procedurile aplicate pentru a eşantiona combustibilul sau materia şi pentru a determina fracţiunea de biomasă sunt, dacă acestea sunt disponibile, conforme unei metode standardizate care limitează parţialitatea eşantionării şi măsurării şi are o incertitudine de măsurare cunoscută. În măsura în care sunt disponibile, se aplică standardele CEN. În absenţa acestora, se aplică standarde ISO sau standarde naţionale corespunzătoare. În cazul în care nu există standarde aplicabile, procedurile se realizează, dacă este posibil, în conformitate cu proiectele de standarde sau cu orientările privind cele mai bune practici industriale.

Metodele aplicate pentru a determina fracţiunea de biomasă dintr-un combustibil sau materie variază, în funcţie de natura specifică a respectivului amestec de combustibil, de la selecţionarea manuală a componentelor materiilor mixte la metode diferenţiale de determinare a puterilor calorice ale unui amestec binar şi a componenţilor puri ai acestuia şi până la analiza izotopică a carbonului 14. Pentru combustibilii sau materiile care provin dintr-un proces de producţie ce conţine fluxuri de intrare definite şi identificabile, operatorul poate, în mod alternativ, determina fracţiunea de biomasă pe baza bilanţului masic de fosil şi pe carbonul biomasic care intră şi iese din proces. Metodele respective trebuie aprobate de către autoritatea competentă.

Laboratorul utilizat pentru a determina fracţiunea de biomasă trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute în secţiunea 13.5 din prezenta anexă.

Procedura de eşantionare şi frecvenţa analizelor pentru determinarea fracţiunii de biomasă din combustibili şi materii trebuie să fie conforme cerinţelor cuprinse în secţiunea 13.6.

Documentaţia completă privind procedurile utilizate în laboratorul respectiv pentru determinarea fracţiunii de biomasă şi setul complet al rezultatelor sunt păstrate şi puse la dispoziţia verificatorului raportului de emisie.

În cazul în care determinarea fracţiunii de biomasă într-un combustibil mixt nu este posibilă din punct de vedere tehnic sau ar conduce la costuri iraţional de ridicate, operatorul fie ia în considerare un procent de biomasă de 0 % (adică provenienţa fosilă completă a întregului conţinut de carbon din combustibil), fie propune o metodă de evaluare ce urmează să fie aprobată de către autoritatea competentă.

13.5.   CERINŢE PRIVIND DETERMINAREA PROPRIETĂŢILOR COMBUSTIBILILOR ŞI ALE MATERIEI

13.5.1.   UTILIZAREA LABORATOARELOR AUTORIZATE

Laboratoarele utilizate pentru a determina factorul de emisie, puterea calorică netă, factorul de oxidare, conţinutul de carbon, fracţiunea de biomasă sau datele de compoziţie trebuie să fie recunoscut conform normelor EN ISO 17025:2005 („Cerinţe generale privind competenţa laboratoarelor de testare şi de calibrare”).

13.5.2.   UTILIZAREA LABORATOARELOR NEAUTORIZATE

Se preferă utilizarea laboratoarelor recunoscute conform normelor EN ISO 17025:2005. Utilizarea laboratoarelor neautorizate se limitează la situaţiile în care operatorul poate demonstra autorităţii competente că laboratorul îndeplineşte cerinţe similare celor stabilite în EN ISO 17025:2005. Laboratoarele respective şi procedurile analitice relevante sunt menţionate în planul de monitorizare al instalaţiei. Echivalenţa în privinţa gestiunii calităţii poate fi dovedită, prin raportare la normele EN ISO 9001:2000, printr-un certificat autorizat al laboratorului. În mod suplimentar, trebuie să se facă dovada că laboratorul este competent din punct de vedere tehnic şi poate genera rezultate, utilizând procedurile analitice relevante.

Pentru a determina rezultatele folosite pentru calculul emisiilor, fiecare laborator neautorizat utilizat de către operator, aflat în responsabilitatea acestuia, ia următoarele măsuri:

(a)   Validarea

Validarea fiecărei metode analitice relevante trebuie realizată de către laboratorul neautorizat prin metoda de referinţă efectuată de către un laborator autorizat conform EN ISO 17025:2005. Procedura de validare are loc înainte sau la începutul relaţiilor contractuale între operator şi laborator. Pentru a caracteriza repetabilitatea metodei şi pentru a calcula curba de calibrare a instrumentului, metoda include un număr suficient de repetări ale analizei unui set de cel puţin cinci eşantioane reprezentative pentru gama de valori solicitată, inclusiv un eşantion de control pentru fiecare parametru relevant şi combustibil sau materie.

(b)   Comparaţia

O dată pe an, un laborator autorizat realizează o comparaţie a rezultatelor metodelor analitice conform normelor EN ISO 17025:2005, ceea ce implică efectuarea a cel puţin cinci repetiţii ale analizei eşantionului reprezentativ, utilizând metoda de referinţă pentru fiecare parametru relevant şi combustibil sau material.

În cazul în care se observă o diferenţă între rezultatele obţinute în laboratorul autorizat şi cele obţinute în laboratorul neautorizat, fapt care ar putea conduce la o subestimare a emisiilor, operatorul aplică ajustări conservatoare (adică evită subestimarea emisiilor) ale tuturor datelor semnificative din anul respectiv. Orice diferenţă semnificativă din punct de vedere statistic (2σ) între rezultatele finale (de exemplu, datele de compoziţie) obţinute în laboratorul autorizat şi cele obţinute în laboratorul neautorizat sunt aduse la cunoştinţa autorităţii competente şi se rezolvă, de îndată, sub supravegherea unui laborator autorizat conform normelor EN ISO 17025:2005.

13.5.3.   ANALIZATORI DE GAZE ON-LINE ŞI CROMATOGRAFE DE GAZE

Utilizarea cromatografelor de gaz on-line şi a analizatorilor de gaz extractivi şi neextractivi, pentru a determina emisiile în temeiul prezentelor orientări, este supusă aprobării autorităţii competente. Utilizarea acestor sisteme este limitată la determinarea datelor privind compoziţia combustibililor gazoşi şi a materiilor. Operatorul care utilizează aceste sisteme trebuie să îndeplinească cerinţele EN ISO 9001:2000. Dovada faptului că sistemul îndeplineşte cerinţele respective poate fi făcută prin prezentarea unui certificat autorizat al sistemului. Serviciile de calibrare şi furnizorii gazelor de calibrare trebuie să fie autorizate conform normelor EN ISO 17025:2005.

Dacă este cazul, un laborator autorizat realizează o validare repetată iniţială şi anuală a instrumentului conform normelor EN ISO 17025:2005, utilizând normele EN ISO 10723:1995 „Gazele naturale – Evaluarea performanţei sistemelor analitice on-line”. În toate celelalte cazuri, operatorul efectuează o validare iniţială şi o comparaţie anuală.

(a)   Validarea iniţială

Validarea se realizează înainte de 31 ianuarie 2008 sau ca parte a autorizării unui nou sistem. Pentru a caracteriza repetabilitatea metodei şi pentru a calcula curba de calibrare a instrumentului, validarea include un număr adecvat de repetări ale analizei unui set de cel puţin cinci eşantioane reprezentative pentru gama de valori necesare, inclusiv un eşantion de control pentru fiecare parametru relevant şi combustibil sau materie.

(b)   Comparaţia anuală

Comparaţia rezultatelor metodelor analitice se realizează o dată pe an de către un laborator autorizat conform normelor EN ISO 17025:2005, ceea ce implică efectuarea a cel puţin cinci repetiţii ale analizei eşantionului reprezentativ, utilizând metoda de referinţă pentru fiecare parametru relevant şi combustibil sau material.

În cazul în care se observă o diferenţă între rezultatele obţinute prin utilizarea analizatorului de gaz sau a cromatografului şi laboratorul autorizat, fapt care ar putea conduce la o subestimare a emisiilor, operatorul aplică ajustări conservatoare (adică evită subestimarea emisiilor) ale tuturor datelor semnificative din anul respectiv. Orice diferenţă semnificativă din punct de vedere statistic (2σ) între rezultatele finale (de exemplu, datele de compoziţie) ale analizatorului sau cromatografului de gaz şi laboratorul autorizat este notificată autorităţii competente şi se rezolvă, de îndată, sub supravegherea unui laborator autorizat conform normelor EN ISO 17025:2005.

13.6.   METODE DE EŞANTIONARE ŞI FRECVENŢA ANALIZELOR

Determinarea factorilor de emisie semnificativi, a puterii calorice nete, a factorului de oxidare, a factorului de conversie, a conţinutului de carbon, a fracţiunii de biomasă sau a datelor privind compoziţia se realizează conform practicii general acceptate pentru eşantionarea reprezentativă. Operatorul dovedeşte că eşantioanele obţinute sunt reprezentative şi imparţiale. Valoarea respectivă este utilizată doar cu privire la perioada de furnizare sau cu privire la lotul de combustibil sau de materie pentru care aceasta este reprezentativă.

Analizele se realizează, în general, pe un eşantion format dintr-un număr mai mare de eşantioane (de exemplu, 10-100) colectate într-o perioadă de timp (de exemplu, de la o zi la câteva luni), cu condiţia ca eşantionul de combustibil sau de materie să poată fi depozitat fără a suferi modificări ale compoziţiei.

Procedura de eşantionare şi frecvenţa analizelor asigură faptul că media anuală a parametrilor semnificativi este determinată cu o marjă de incertitudine maximă mai mică de 1/3 din marja maximă de incertitudine cerută de metoda cu nivelul aprobat pentru datele de activitate ale aceluiaşi flux.

În cazul în care operatorul nu atinge marja de incertitudine maximă permisă pentru valoarea anuală sau nu poate face dovada conformităţii cu pragurile, acesta aplică, dacă este cazul, cel puţin, frecvenţa analizelor stabilite în tabelul 5. În toate celelalte cazuri, frecvenţa analizelor este stabilită de către autoritatea competentă.

Tabelul 5

Frecvenţa minimă indicativă a analizelor

Combustibil/materie	Frecvenţa analizelor
Gaze naturale	Cel puţin săptămânal
Gaze de procedeu (gaz mixt de rafinărie, gaz de cocserie, gaz de furnal şi gaz de conversie)	Cel puţin zilnic – utilizând proceduri adecvate diferitelor părţi ale zilei
Petrol	La fiecare 20 000 de tone şi cel puţin de şase ori pe an
Cărbune, cărbune de cocserie, cocs de petrol	La fiecare 20 000 de tone şi cel puţin de şase ori pe an
Deşeuri solide (fosil pur sau fosil de biomasă mixt)	La fiecare 5 000 de tone şi cel puţin de patru ori pe an
Deşeuri lichide	La fiecare 10 000 de tone şi cel puţin de patru ori pe an
Minerali carbonaţi (de exemplu, calcar şi dolomit)	La fiecare 50 000 de tone şi cel puţin de patru ori pe an
Argilă şi şist argilos	Cantitatea de materie corespunzătoare la 50 000 de tone de CO2 şi cel puţin de patru ori pe an
Alte fluxuri de intrare şi de producţie în echilibrul masic (neaplicabil combustibililor şi agenţilor de reducere)	La fiecare 20 000 de tone şi cel puţin o dată pe lună.
Alte materii	În funcţie de tipul de materie şi de variaţie, cantităţi de materie corespunzătoare la 50 000 de tone de CO2 şi cel puţin de patru ori pe an

14.   FORMATUL DE RAPORTARE

Tabelele următoare se utilizează drept bază pentru raportare şi pot fi adaptate în funcţie de numărul de activităţi, tipul instalaţiei, combustibili şi procesele monitorizate. Celulele de culoare gri marchează câmpurile în care trebuie completate informaţiile.

14.1.   IDENTIFICAREA INSTALAŢIEI

Identificarea instalaţiei	Răspuns
1. Numele societăţii
2. Operatorul instalaţiei
3. Instalaţia
3.1. Nume
3.2. Numărul autorizaţiei (11)
3.3. Este necesară raportarea conform EPRTR?	Da/Nu
3.4. EPRTR – număr de identificare (12)
3.5. Adresa/oraşul unde se află instalaţia
3.6. Cod poştal/ţara
3.7. Coordonatele localizării
4. Persoană de contact
4.1. Nume
4.2. Adresă/oraş/cod poştal/ţara
4.3. Telefon
4.4. Fax
4.5. Email
5. An de raportare
6. Tipul activităţilor din anexa I efectuate (13)
Activitatea 1
Activitatea 2
Activitatea N

14.2.   ACTIVITĂŢI GENERALE ŞI EMISII ÎN CADRUL UNEI INSTALAŢII

Emisii rezultate din activităţile cuprinse în anexa I

Categorii	Categoria IPCC-CRF (14) – Emisii de ardere	Categoria IPCC-CRF (15) – Emisii de proces	Codul IPCC al categoriei EPRTR	A avut loc o modificare a nivelurilor? Da/Nu	Emisii în t CO2
Activităţi
Activitatea 1
Activitatea 2
Activitatea N
Total

Articole informative

	CO2 transferat sau inerent			Emisii de biomasă (16)
	Cantitatea transferată sau inerentă	Materia sau combustibilul transferat	Tipul de transfer (inerent în/din instalaţie, transfer în/din instalaţie)
Unitate	[t CO2]			[t CO2]
Activitatea 1
Activitatea 2
Activitatea N

14.3.   EMISII DE ARDERE (CALCUL)

Activitatea
Tipul de combustibil
Categoria IEA
Numărul catalogului de deşeuri (dacă este cazul)
Parametru	Unităţi permise	Unitatea utilizată	Valoare	Nivelul aplicat
Cantitatea de combustibil consumat	t sau Nm3
Puterea calorică netă a combustibilului	TJ/t sau TJ/Nm3
Factor de emisie	t CO2/TJ sau t CO2/t sau t CO2/Nm3
Factorul de oxidare
CO2 fosil	t CO2	t CO2
Cantitatea de biomasă utilizată	TJ sau t sau Nm3

14.4.   EMISII DE PROCES (CALCUL)

Activitatea
Tipul de materie
Numărul catalogului de deşeuri (dacă este cazul)
Parametru	Unităţi permise	Unitatea utilizată	Valoare	Nivelul aplicat
Datele de activitate	t sau Nm3
Factor de emisie	t CO2/t sau CO2/Nm3
Factor de conversie
CO2 fosil	t CO2	t CO2
Cantitatea de biomasă utilizată	t sau Nm3

14.5.   METODA BILANŢULUI MASIC

Parametru
Denumirea combustibilului sau a materiei
Categoria IEA (dacă este cazul)
Numărul catalogului de deşeuri (dacă este cazul)
	Unităţi permise	Unitatea utilizată	Valoare	Nivelul aplicat
Datele de activitate (masa sau volumul): pentru fluxurile de ieşire se utilizează valori negative	t sau Nm3
NCV (dacă este cazul)	TJ/t sau TJ/Nm3
Datele de activitate (energia de intrare) = masa sau volumul * NCV (dacă este cazul)	TJ
Conţinutul de carbon	t C/t sau t C/Nm3
CO2 fosil	t CO2	t CO2

14.6.   METODA BAZATĂ PE MĂSURARE

Activitatea
Tipul sursei de emisie
Parametru	Unităţi permise	Valoare	Nivelul aplicat	Incertitudinea
CO2 fosil	t CO2
CO2 rezultat din biomasă	t CO2

15.   CATEGORII DE RAPORTARE

Emisiile se raportează, în conformitate cu următoarele categorii de format de raportare şi potrivit codului IPCC din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 166/2006 privind EPRTR (a se vedea secţiunea 15.2 din prezenta anexă). Categoriile specifice ale ambelor formate de raportare sunt prezentate mai jos. În cazul în care o activitate poate fi încadrată în două sau mai multe categorii, clasificarea aleasă reflectă scopul principal al activităţii.

15.1.   FORMAT DE RAPORTARE IPCC

Tabelul de mai jos este un extras din Formatul de raportare comun (CRF) care figurează în orientările de raportare IPCC (1999) privind inventarele naţionale (17). Conform CRF, emisiile sunt împărţite în şapte categorii majore:

1.

energia;

2.	procese industriale;

3.	utilizarea solvenţilor şi a altor produse;

4.	agricultura;

5.	utilizarea terenurilor, schimbarea utilizării şi silvicultura;

6.

deşeuri;

7.

altele.

Categoriile 1, 2 şi 6 din tabelul de mai jos al FRC, categorii cu relevanţă pentru Directiva 2003/87/CE, sunt reproduse în tabelul de mai jos împreună cu categoriile corespunzătoare:

1. RAPORT SECTORIAL PENTRU ENERGIE

A. Activităţi de ardere a combustibilului (abordare sectorială)

1. Industrii energetice

(a) Energia electrică publică şi producţia de căldură

(b) Rafinării de petrol

(c) Producerea combustibililor solizi şi alte industrii energetice

2. Industrii de producţie şi de construcţie

(a) Fier şi oţel

(b) Metale neferoase

(c) Produse chimice

(d) Celuloză, hârtie şi tipărituri

(e) Procesarea alimentelor, băuturi şi tutun

(f) Altele

4. Alte sectoare

(a) Comercial/Instituţional

(b) Rezidenţial

(c) Agricultură/Silvicultură/Pescuit

5. Altele  (18)

(a) Fixe

(b) Mobile

B. Emisii fugitive care rezultă din combustibili

1. Combustibili solizi

(a) Mine de cărbune

(b) Transformarea combustibililor solizi

(c) Altele

2. Uleiuri şi gaze naturale

(a) Ulei

(b) Gaze naturale

(c) Gaze de eşapament şi flăcări

Gaze de eşapament

Flăcări

(d) Altele

2. RAPORT SECTORIAL PENTRU PROCESELE INDUSTRIALE

A. Produse minerale

1. Producţia de ciment

2. Producţia de var

3. Utilizarea calcarului şi a dolomitei

4. Producţia şi utilizarea cenuşii de sodiu/sodă

5. Rulouri de foi de asfalt

6. Pavaj cu asfalt

7. Altele

B. Industria chimică

1. Producţia de amoniac

2. Producţia de acid azotic

3. Producţia de acid adipic

4. Producţia de carbid

5. Altele

C. Producţia de metal

1. Producţia de fier şi oţel

2. Producţia de aliaje feroase

3. Producţia de aluminiu

4. SF6 utilizat în topitorii de aluminiu şi de magneziu

5. Altele

6. RAPORT SECTORIAL PENTRU DEŞEURI

C. Arderea deşeurilor  (18)

ARTICOLE INFORMATIVE

Emisii de CO2 rezultate din biomasă

15.2.   CODUL CATEGORIEI DE SURSĂ

Următoarele coduri ale categoriei de sursă se utilizează în scopul raportării datelor.

Nr.	Activitatea
1.	Sectorul energetic
(a)	Uleiuri minerale şi rafinării de gaze
(b)	Instalaţii pentru gazeificare şi lichefiere
(c)	Centrale termice şi alte instalaţii de ardere
(d)	Cuptoare de cărbune
(e)	Laminoare de cărbune
(f)	Instalaţii de producţie a produselor din cărbune şi a combustibililor solizi fără fum
(2.	Producţia şi procesarea metalelor
(a)	Instalaţii de prăjire şi de sinterizare a minereului de metal (inclusiv minereul sulfurat)
(b)	Instalaţii de producţie a fontei sau a oţelului (topire primară sau secundară), inclusiv turnarea continuă
(c)	Instalaţii de procesare a metalelor feroase: (i) laminoare la cald (ii) ateliere de fierărie cu ciocane (iii) aplicarea învelişurilor de metal şarjate de protecţie
(d)	Topitorii de metale feroase
(e)	Instalaţii: (i) de producţie a metalelor brute neferoase din minereu, concentraţi sau materii brute secundare prin procese metalurgice, chimice sau electrolitice (ii) de topire, inclusiv a aliajelor, a metalelor neferoase, inclusiv recuperarea produselor (rafinare, turnare de topitorie etc.)
(f)	Instalaţii de tratare superficială a metalelor şi a materialelor plastice utilizând un proces electrolitic sau chimic
3.	Industria mineritului
(a)	Exploatare minieră subterană şi operaţiuni conexe
(b)	Exploatare minieră de suprafaţă
(c)	Instalaţii de producţie a: — clincherului în cuptoare rotative — varului în cuptoare rotative — clincherului sau varului în altfel de furnale
(d)	Instalaţii de producţie a azbestului şi de prelucrare a produselor pe bază de azbest
(e)	Instalaţii de prelucrare a sticlei, inclusiv a fibrei de sticlă
(f)	Instalaţii de topire a substanţelor minerale, inclusiv de producţie a fibrelor minerale
(g)	Instalaţii de prelucrare a produselor ceramice prin aprindere, în special a ţiglelor pentru acoperiş, a cărămizilor, a cărămizilor refractare, a pavelelor, a ceramicii emailate sau a porţelanului
4.	Industria chimică
(a)	Instalaţii chimice de producţie la scară industrială a produselor chimice organice bazice, precum: (i) hidrocarburi simple (liniare sau ciclice, saturate sau nesaturate, alifatice sau aromatice) (ii) hidrocarburi care conţin oxigen precum alcooli, aldehide, cetone, acizi carboxilici, esteri, acetaţi, eteri, peroxizi, răşini epoxidice (iii) hidrocarburi sulfuroase (iv) hidrocarburi de azot precum amine, amide, compuşi nitrici, compuşi care conţin radicalul nitric sau nitraţi, nitrili, cianaţi, izocianaţi (v) hidrocarburi care conţin fosfor (vi) hidrocarburi de halogen (vii) compuşi organometalici (viii) materiale plastice bazice (polimeri, fibre sintetice şi fibre pe bază de celuloză) (ix) cauciucuri sintetice (x) vopsele şi pigmenţi (xi) agenţi activi de suprafaţă şi surfactanţi
(b)	Instalaţii chimice de producţie la scară industrială a produselor chimice anorganice, precum: (i) gaze precum amoniac, clor sau clorură de hidrogen, fluor sau fluorură de hidrogen, oxizi de carbon, compuşi sulfurici, oxizi de azot, hidrogen, dioxid de sulf, clorură de carbonil (ii) acizi precum acid cromic, acid fluorhidric, acid fosforic, acid azotic, acid clorhidric, acid sulfuric, oleum, acizi sulfuroşi (iii) baze precum hidroxid de amoniu, hidroxid de potasiu, hidroxid de sodiu (iv) săruri precum clorură de amoniu, clorat de potasiu, carbonat de potasiu, carbonat de sodiu, perborat, nitrat de argint (v) nemetale, oxizi de metal sau alţi compuşi anorganici precum carbonat de calciu, siliciu, carbonat de siliciu
(c)	Instalaţii chimice de producţie la scară industrială a îngrăşămintelor pe bază de fosfor, azot sau potasiu
(d)	Instalaţii chimice de producţie la scară industrială a produselor fitosanitare de bază şi a produselor biocide
(e)	Instalaţii de producţie la scară industrială a produselor farmaceutice de bază, prin procese chimice sau biologice
(f)	Instalaţii de producţie la scară industrială a produselor explozive şi pirotehnice
5.	Gestionarea deşeurilor şi a apelor reziduale
(a)	Instalaţii de ardere, piroliză, recuperare, tratament chimic sau descărcarea deşeurilor periculoase
(b)	Instalaţii de ardere a deşeurilor urbane
(c)	Instalaţii de eliminare a deşeurilor nepericuloase
(d)	Depozite de deşeuri (exceptând locurile de depozitare a deşeurilor inerte)
(e)	Instalaţii de eliminare sau reciclare a carcaselor de animale şi a deşeurilor animale
(f)	Instalaţii de tratare a apelor reziduale urbane
(g)	Instalaţii de tratare a apelor reziduale industriale care funcţionează independent şi care servesc uneia sau mai multor activităţi din prezenta anexă
6.	Producţia şi procesarea hârtiei şi a lemnului
(a)	Instalaţii industriale de producţie a pastei de hârtie din lemn sau alte materiale fibroase similare
(b)	Instalaţii industriale de producţie a hârtiei, cartonului şi a altor produse forestiere primare (precum pal, plăci din fibră de lemn, placaj)
(c)	Instalaţii industriale de conservare a lemnului şi a produselor lemnoase cu produse chimice
7.	Producţia intensă de şeptel şi acvacultura
(a)	Instalaţii de creştere intensă a animalelor domestice sau a suinelor
(b)	Acvacultura intensă
8.	Produse animale şi vegetale rezultate din sectorul alimentar şi al băuturilor
(a)	Abatoare
(b)	Tratarea şi procesarea în scopul producerii de alimente şi băuturi din: — materii prime animale (altele decât laptele) — materii prime vegetale
(c)	Tratarea şi procesarea laptelui
9.	Alte activităţi
(a)	Instalaţii de tratare prealabilă (operaţii precum spălarea, albirea, mercerizarea) sau vopsirea fibrelor şi textilelor
(b)	Instalaţii de tăbăcire a pieilor netăbăcite şi a celor tăbăcite
(c)	Instalaţii de tratare superficială a substanţelor, obiectelor sau produselor utilizând solvenţi organici, în special pentru acoperire, imprimare, învelire, degresare, rezistenţă la apă, măsurare, vopsire, curăţire sau impregnare
(d)	Instalaţii de producţie a carbonului (cărbune ars dur) sau a electrografitului prin intermediul arderii sau grafitizării
(e)	Instalaţii de construcţie şi vopsire a navelor sau de eliminare a vopselei de pe nave

16.   CERINŢE PRIVIND INSTALAŢIILE CU EMISII REDUSE

Secţiunilor 4.3, 5.2, 7.1, 10 şi 13 li se aplică următoarele excepţii de la cerinţele din prezenta anexă aplicabile instalaţiilor cu o medie a emisiilor raportată şi verificată mai mică de 25 000 de tone de CO2 pe an în timpul perioadei anterioare de comercializare. În cazul în care datele de emisie nu mai sunt aplicabile datorită modificărilor condiţiilor de operare ale instalaţiei însăşi sau, dacă istoricul anumitor emisii verificate lipseşte, excepţiile se aplică dacă autoritatea competentă a aprobat un plan conservativ privind emisiile pentru următorii cinci ani cu emisii de CO2 fosil mai mici de 25 000 de tone pentru fiecare an. Statele membre pot renunţa la efectuarea de către verificator a vizitei anuale a amplasamentului respectiv în cadrul procesului de verificare şi îl pot lăsa pe verificator să decidă pe baza rezultatelor analizelor de risc.

—	Dacă este necesar, operatorul poate utiliza informaţiile specificate de către furnizor cu privire la instrumentele de măsurare pentru a evalua marja de incertitudine a datelor de activitate, indiferent de condiţiile de utilizare specifice.

—	Statele membre pot renunţa la obligaţia de a face dovada conformităţii cu cerinţele referitoare la calibrare menţionate în secţiunea 10.3.2 din prezenta anexă.

—	Statele membre pot permite utilizarea metodelor cu niveluri mai scăzute (cu nivelul 1 ca nivel minim) în privinţa tuturor fluxurilor şi a variabilelor semnificative.

—	Statele membre pot permite utilizarea planurilor simple de monitorizare care conţin cel puţin elementele menţionate la literele (a), (b), (c), (e), (f), (k) şi (l) specificate în secţiunea 4.3 din prezenta anexă.

—

Statele membre pot renunţa la cerinţele referitoare la acreditare conform normelor EN ISO 17025:2005 dacă laboratorul în discuţie: — dovedeşte în mod convingător că este competent din punct de vedere tehnic şi că poate genera rezultate valide din punct de vedere tehnic, utilizând procedurile analitice relevante; şi — participă anual la comparaţiile realizate între laboratoare şi, ulterior, ia măsuri rectificatoare, dacă este necesar.

—	Utilizarea combustibililor sau a materiilor poate fi determinată pe baza proceselor-verbale de achiziţie şi a modificărilor de stoc evaluate, fără a se mai lua în considerare marjele de incertitudine.

---

(1)  Poate fi găsit la pagina: http://eippcb.jrc.es/

(2)  „Ghid de exprimare a incertitudinii în măsurare”, ISO/TAG 4. Publicat de către Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) în 1993 (corectat şi republicat în 1995) în numele BIPM, IEC, IFCC, ISO, IUPAC, IUPAP şi OIML.

(3)  Pe baza proporţiei maselor atomice de carbon (12,011) şi de oxigen (15,9994).

(4)  Cu un număr de puncte maxime ale datelor pe oră rezultate din frecvenţa măsurărilor.

(5)  Anexa 1 din Ghidul de bună practică şi anexa I din Orientările IPCC revizuite din 1996 (instrucţiuni de raportare): http://www.ipcc-nggip.iges.or.jp/public/public.htm.

Ghidul privind exprimarea gradului de incertitudine în măsurare, ISO/TAG 4, publicat de către ISO în 1993 (corectat şi republicat în 1995) în numele BIPM, IEC, ISO, IUPAC, IUPAP şi OIML.

ISO-5168:2005 Măsurarea debitelor fluide – Proceduri de evaluare a gradelor de incertitudine.

(6)  JO L 41, 14.2.2003, p. 26.

(7)  Datele de activitate pentru activităţile de ardere se raportează ca energie (valoare calorică netă) şi masă. Combustibilii de biomasă şi materiile de intrare trebuie raportate, de asemenea, ca date de activitate.

(8)  Factorii de emisie pentru activităţile de ardere se raportează ca emisii de CO2 pe conţinut energetic.

(9)  Factorii de emisie şi de oxidare se raportează ca fracţii adimensionale.

(10)  JO L 226, 6.9.2000, p. 3. Decizie, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Decizia 2001/573/CE a Consiliului (JO L 203, 28.7.2001, p. 18).

(11)  Identificarea numărului se realizează de către autoritatea competentă în procesul de autorizaţie.

(12)  Se completează doar dacă instalaţia trebuie să raporteze conform EPRTR şi nu există mai mult de o activitate EPRTR în autorizaţia instalaţiei. Informaţiile nu sunt obligatorii şi sunt utilizate în scopuri de identificare suplimentare, în afara numelui şi a adresei conferite.

(13)  De exemplu, „Rafinării de ulei mineral”.

(14)  De exemplu, „1A2f Arderea combustibilului în alte industrii”.

(15)  De exemplu, „2A2 Procese industriale – producţia de var”.

(16)  De completat numai dacă emisiile au fost stabilite prin măsurare.

(17)  UNFCCC (1999); FCCC/CP/1999/7.

(18)  Nu sunt incluse posibilităţile de obţinere de energie din deşeuri. Emisiile generate în urma arderii deşeurilor, în scopul obţinerii de energie, se raportează în temeiul Modulului Energetic, 1A. A se vedea Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice; Instrucţiunile de raportare a inventarului de gaze cu efect de seră. Orientările IPCC privind inventarele naţionale de gaze cu efect de seră – revizuit în 1996; 1997.

ANEXA II

Orientări privind emisiile de ardere rezultate din activităţile menţionate în anexa I la Directiva 2003/87/CE

1.   LIMITE ŞI EXHAUSTIVITATE

Orientările specifice activităţii prevăzute în prezenta anexă se cuvin a fi aplicate pentru a monitoriza emisiile provenite din instalaţii de ardere cu o putere termică mai mare de 20 MW (cu excepţia instalaţiilor de gestiune a deşeurilor periculoase şi a deşeurilor urbane), după cum sunt menţionate în anexa I la Directiva 2003/87/CE, precum şi emisiile de ardere rezultate din alte activităţi menţionate în anexa I la Directiva 2003/87/CE şi în anexele III-XI la prezentele orientări. În ceea ce priveşte procesele din industria petrochimică, în măsura în care acestea intră sub incidenţa anexei I la Directiva 2003/87/CE, anexa III poate fi, de asemenea, aplicată.

Monitorizarea emisiilor rezultate din procese de ardere cuprind emisii rezultate din combustia tuturor combustibililor ce se găsesc în instalaţia respectivă, precum şi emisiile rezultate din procese de spălare, cum ar fi cele destinate eliminării SO2 din gazele lichide. Emisiile provenite de la motoare cu combustie internă utilizate în scop de transport nu se monitorizează şi nu se raportează. Toate emisiile rezultate din arderea combustibililor în instalaţie sunt atribuite instalaţiei, indiferent de exportul de căldură sau electricitate către alte instalaţii. Emisiile asociate cu producţia de căldură sau electricitate importată de la alte instalaţii nu se atribuie instalaţiei importatoare.

Emisiile provenite de la o instalaţie de ardere adiacentă şi care extrage combustibilul său principal de la o instalaţie de oţel integrată, dar care funcţionează în temeiul unei autorizaţii separate de emisie a gazelor cu efect de seră, poate fi calculată ca făcând parte din echilibrul masic al acestei instalaţii de oţel, dacă operatorul dovedeşte autorităţii competente că o astfel de metodă reduce marja de incertitudine generală privind determinarea emisiei.

2.   DETERMINAREA EMISIILOR DE CO2

Sursele de emisie de CO2 provenite din instalaţiile de ardere şi din procedee sunt:

—

cazane

—

arzătoare

—

turbine

—	radiatoare

—

furnale

—	incineratori

—

cuptoare

—

etuve

—

uscătorii

—

motoare

—	flăcări deschise

—	epuratoare (emisii de proces)

—	orice alt echipament sau instalaţie care utilizează combustibil, cu excepţia echipamentului sau instalaţiilor prevăzute cu motoare de ardere folosite pentru transport.

2.1.   CALCULUL EMISIILOR DE CO2

2.1.1.   EMISII DE ARDERE

2.1.1.1.   ACTIVITĂŢI GENERALE DE ARDERE

Emisiile de CO2 provenite din instalaţii de ardere se calculează prin înmulţirea conţinutului energetic al fiecărui combustibil utilizat cu un factor de emisie şi un factor de oxidare. Pentru fiecare combustibil şi activitate, se utilizează următoarea formulă de calcul:

Emisii de CO2 = date de activitate * factor de emisie * factor de oxidare

unde:

(a)   Date de activitate

Datele de activitate se exprimă în general sub forma conţinutului energetic net al combustibilului consumat [TJ] în timpul perioadei de raportare. Conţinutul energetic al combustibilului consumat se calculează după formula următoare:

Conţinutul energetic al combustibilului consumat [TJ] = combustibil consumat [t sau Nm3] * puterea calorică netă a combustibilului [TJ/t sau TJ/Nm3] (1)

În cazul în care se utilizează masa sau volumul factorului de emisie [t CO2/t sau t CO2/Nm3] datele de activitate se exprimă sub forma cantităţii de combustibil consumat [t or Nm3],

unde:

(a1)   Combustibil consumat

Nivelul 1

Combustibilul consumat în timpul perioadei de raportare se determină de către operator sau furnizor în limitele unei marje de incertitudine maximă admisă mai mică de ±7,5 %, luând în considerare, dacă este cazul, efectul variaţiilor de stoc.

Nivelul 2

Combustibilul consumat în timpul perioadei de raportare se determină de către operator sau furnizor în limitele unei marje de incertitudine maximă admisă mai mică de ± 5 %, luând în considerare, dacă este cazul, efectul variaţiilor de stoc.

Nivelul 3

Combustibilul consumat în timpul perioadei de raportare se determină de către operator sau furnizor în limitele unei marje de incertitudine maximă admisă mai mică de ±2,5 %, luând în considerare, dacă este cazul, efectul variaţiilor de stoc.

Nivelul 4

Combustibilul consumat în timpul perioadei de raportare se determină de către operator sau furnizor în limitele unei marje de incertitudine maximă admisă mai mică de ±1,5 %, luând în considerare, dacă este cazul, efectul variaţiilor de stoc.

(a2)   Puterea calorică netă

Nivelul 1

Valorile de referinţă aplicabile fiecărui combustibil sunt utilizate în conformitate cu dispoziţiile secţiunii 11 din anexa I.

Nivelul 2a

Operatorul aplică combustibilului respectiv sau materiei conţinutul de carbon specific ţării raportat de către statul membru respectiv în ultimul său inventar naţional prezentat Secretariatului Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice.

Nivelul 2b

Pentru combustibilii comercializaţi se utilizează puterea calorică netă rezultată din rapoartele de achiziţionare privind combustibilul respectiv prezentate de către furnizor, cu condiţia ca aceasta să fi fost obţinută pe baza standardelor naţionale sau internaţionale.

Nivelul 3

Operatorul, laboratorul subcontractat sau furnizorul combustibilului măsoară puterea calorică netă în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în secţiunea 13 din anexa I.

(b)   Factor de emisie

Nivelul 1

Factorii de referinţă aplicabili fiecărui combustibil sunt utilizaţi în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în secţiunea 11 din anexa I.

Nivelul 2a

Operatorul aplică combustibilului respectiv factorii de emisie specifici ţării raportaţi de către statul membru respectiv în ultimul său inventar naţional prezentat Secretariatului Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice.

Nivelul 2b

Operatorul determină, pentru fiecare combustibil, factorii de emisie pe baza unuia dintre următorii indicatorii

—	măsurarea densităţii uleiului sau gazului utilizat, de exemplu, în industria rafinăriei sau a siderurgiei; şi

—	puterea calorică specifică a anumitor tipuri de cărbune,

şi a unei corelaţii empirice determinată cel puţin o dată pe an în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în secţiunea 13 din anexa I. Operatorul asigură că această corelaţie respectă normele bunei practici în inginerie şi că este aplicată doar în privinţa valorilor indicatorilor care fac parte din gama pentru care indicatorul a fost stabilit.

Nivelul 3

Operatorul, laboratorul extern sau furnizorul combustibilului determină factorii de emisie specifici fiecărui combustibil în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în secţiunea 13 din anexa I.

(c)   Factorul de oxidare

Operatorul poate alege nivelul adecvat al metodei de monitorizare.

Nivelul 1

Se utilizează factorul de oxidare 1,0 (2).

Nivelul 2

Operatorul aplică combustibilului respectiv factorii de oxidare indicaţi de către statul membru respectiv în ultimul său inventar naţional prezentat Secretariatului Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice.

Nivelul 3

În cazul combustibililor, operatorul determină factorii specifici pe baza conţinutului de carbon al cenuşii, al reziduurilor şi al altor deşeuri şi produse secundare şi al altor emisii semnificative de carbon gazoase neoxidate în totalitate. Datele de compoziţie se determină în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în secţiunea 13 din anexa I.

2.1.1.2.   METODA BILANŢULUI MASIC: PRODUCŢIA DE NEGRU DE FUM ŞI TERMINALE DE PROCESARE A GAZELOR

Metoda bilanţului masic se poate aplica producţiei de carbon brun şi terminalelor de procesare a gazelor. Pentru a calcula emisiile de gaze cu efect de seră, aceasta ia în considerare intrările, stocurile, produsele şi alte exporturi din instalaţie, folosind următoarea formulă:

Emisii de CO2 [t CO2] = (intrare - produse - export - variaţii de stoc) * factor de conversie CO2/C

unde:

—	intrare [tC]: carbonul care intră în instalaţie;

—	produse [tC]: carbonul sub formă de produse şi materii, inclusiv produse secundare care părăsesc instalaţia;

—	export [tC]: carbonul exportat din instalaţie, de exemplu, deversat în canalul colector de ape reziduale, dus la depozit de deşeuri sau care se pierde. Exportul nu include degajarea de gaze cu efect de seră în atmosferă;

—	variaţii de stoc [tC]: creşteri ale stocului de carbon în instalaţie.

Calculul se realizează după cum urmează:

Emisii de CO2 [t CO2] = [Σ (date de activitateintrare * conţinut de carbonintrare) - Σ (date de activitateproduse * conţinut de carbonproduse) - Σ (date de activitateexport * conţinut de carbonexport) - Σ (date de activitatevariaţii de stoc * conţinut de carbonvariaţii de stoc)] * 3,664

unde:

(a)   Date de activitate

Operatorul analizează şi raportează, în mod separat pentru fiecare combustibil, fluxurile de masă în şi din instalaţie, precum şi variaţiile de stoc. În cazul în care conţinutul de carbon al unui flux de masă este, de regulă, legat de conţinutul energetic (combustibili), operatorul, pentru a calcula echilibrul masic, poate determina şi utiliza cantitatea de carbon din conţinutul energetic [t C/TJ] al fluxului respectiv de masă.

Nivelul 1

Datele de activitate în timpul perioadei de raportare se determină cu o incertitudine maximă admisă mai mică de ±7,5 %.

Nivelul 2

Datele de activitate în timpul perioadei de raportare se determină cu o incertitudine maximă admisă mai mică de ± 5 %.

Nivelul 3

Datele de activitate în timpul perioadei de raportare se determină cu o incertitudine maximă admisă mai mică de ±2,5 %.

Nivelul 4

Datele de activitate în timpul perioadei de raportare se determină cu o incertitudine maximă admisă mai mică de ±1,5 %.

(b)   Conţinutul de carbon

Nivelul 1

Conţinutul de carbon al fluxurilor de intrare sau de ieşire se determină plecând de la factorii de emisie standard ai combustibililor sau materiilor menţionaţi în secţiunea 11 din anexa I sau în anexele IV-VI. Conţinutul de carbon este derivat după cum urmează:

Nivelul 2

Conţinutul de carbon al fluxului de intrare sau de ieşire se calculează în conformitate cu dispoziţiile secţiunii 13 din anexa I referitoare la eşantionarea reprezentativă a combustibililor, a produselor şi a produselor secundare, la determinarea conţinuturilor de carbon şi a fracţiunii de biomasă.

2.1.1.3.   ARDERI

Emisiile provenite din arderi includ arderile de rutină şi arderile legate de exploatare (întreruperi, porniri, opriri, cazuri de urgenţă).

Emisiile de CO2 se calculează plecând de la cantitatea de gaze arse [Nm3] şi conţinutul de carbon al gazului ars [t CO2/Nm3] (inclusiv CO2 inerent).

Emisii de CO2 = date de activitate * factor de emisie * factor de oxidare

unde:

(a)   Date de activitate

Nivelul 1

Cantitatea de gaz ars utilizată în timpul perioadei de raportare se determină cu o marjă de incertitudine maximă admisă de ±17,5 %.

Nivelul 2

Cantitatea de gaz ars utilizată în timpul perioadei de raportare se determină cu o marjă de incertitudine maximă admisă de ±12,5 %.

Nivelul 3

Cantitatea de gaz ars utilizată în timpul perioadei de raportare se determină cu o marjă de incertitudine maximă admisă de ±7,5 %.

(b)   Factor de emisie

Nivelul 1

Se utilizează un factor de emisie de referinţă de 0,00393 t CO2/m3 (în condiţii standard). Această valoare, derivată din combustia etanului pur utilizat drept indicator al gazului ars, asigură o bună marjă de siguranţă.

Nivelul 2a

Operatorul aplică combustibilului respectiv factorii de emisie specifici ţării raportaţi de către statul membru respectiv în ultimul său inventar naţional prezentat Secretariatului Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice.

Nivelul 2b

Factorii de emisii specifici se determină prin estimarea greutăţii moleculare a fluxului de ardere, utilizând procese bazate pe modele standard industriale. Luând în considerare proporţiile relative şi greutăţile moleculare ale fiecărui flux participant, se determină o cifră medie anuală a greutăţii moleculare a flăcării de gaz.

Nivelul 3

Calculul factorului de emisie [t CO2/Nm3 flacără de gaz] se face plecând de la conţinutul de carbon al flăcării de gaz, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în secţiunea 13 din anexa I.

(c)   Factorul de oxidare

Se pot aplica niveluri inferioare.

Nivelul 1

Se utilizează o valoare de 1,0.

Nivelul 2

Operatorul aplică un factor de emisie indicat de către statul membru respectiv în ultimul său inventar naţional prezentat Secretariatului Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice.

2.1.2.   EMISII DE PROCES

Emisiile de CO2 rezultate din utilizarea carbonatului pentru desulfurarea reziduurilor gazoase se calculează pe baza carbonatului achiziţionat (nivelul 1a al metodei de calcul) sau a ghipsului produs (nivelul 1b al metodei de calcul). Aceste două metode de calcul sunt echivalente. Calculul se realizează după cum urmează:

Emisii de CO2 [t] = date de activitate * factor de emisie

unde:

Metoda de calcul A „pe baza carbonatului”

Calculul emisiilor se bazează pe cantitatea de carbonat utilizată:

(a)   Date de activitate

Nivelul 1

Tone de carbonat uscat sub formă de intrare de proces consumat în timpul perioadei de raportare determinat de către operator sau furnizor cu o marjă de incertitudine maximă admisă mai mică de ±7,5 %.

(b)   Factor de emisie

Nivelul 1

Factorul de emisie se calculează şi raportează în unităţi de masă de CO2 eliberat la o tonă de carbonat. Raporturile stoechiometrice prezentate în tabelul 1 de mai jos se utilizează pentru a transforma datele de compoziţie în factori de emisie.

Determinarea cantităţii de CaCO3 şi MgCO3 în fiecare materie relevantă de intrare de cuptor se realizează folosind cele mai bune ghiduri practice industriale.

Tabelul 1

Raporturi stoechiometrice

Carbonat	Raport [t CO2/t Ca-, Mg- sau alt carbonat]	Observaţii
CaCO3	0,440
MgCO3	0,522
În general: XY(CO3)Z	Factor de emisie = [MCO2]/{Y * [Mx] + Z * [MCO3 2-]}	X = metal alcalino-pământos sau alcalin Mx = greutatea moleculară a X în [g/mol] M CO2 = greutatea moleculară a CO2 = 44 [g/mol] MCO3- = greutatea moleculară a CO3 2- = 60 [g/mol] Y = număr stoechiometric al X = 1 (pentru metale alcalino-pământoase) = 2 (pentru metale alcaline) Z = număr stoechiometric al CO3 2- = 1

Metoda de calcul B „bazată pe ghips”

Calculul emisiilor se bazează pe cantitatea de ghips produs:

(a)   Date de activitate

Nivelul 1

Tone de ghips uscat (CaSO4 · 2H2O) produs pe an determinat de către operator sau producătorul de ghips cu o marjă de incertitudine maximă admisă mai mică de ±7,5 %.

(b)   Factor de emisie

Nivelul 1

Raportul stoechiometric al ghipsului uscat (CaSO4 · 2H2O) şi de CO2 în procedeu: 0,2558 t CO2/t ghips.

2.2.   MĂSURAREA EMISIILOR DE CO2

Se aplică orientările prevăzute în anexa XII.

---

(1)  În cazul în care sunt utilizate unităţi de volum, operatorul ia în considerare orice conversie necesară pentru a ţine seama de diferenţele de presiune şi temperatură ale aparatului de măsurare şi de condiţiile standard în care puterea calorică netă a rezultat pentru respectivul tip de combustibil.

(2)  A se vedea Orientările IPCC 2006 pentru inventarele naţionale de gaze cu efect de seră.