1)

Se poate considera că o hotărâre a Curții echivalează cu o dispoziție de drept al Uniunii în mod direct obligatorie în sensul articolului 105 alineatul (4) din Directiva 2018/1972/CE a Parlamentului European și a Consiliului de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice (1) (denumită în continuare „codul”) sau trebuie considerată o interpretare a dreptului care nu constituie o modificare a reglementărilor anterioare din perspectiva articolului 105 alineatul (4) din cod?

2)

Se poate considera că orientările Organismului autorităților europene de reglementare în domeniul comunicațiilor electronice (denumit în continuare „OAREC”), BoR (16) 127, din 30 august 2016 (denumite în continuare „orientările OAREC din 2016”) înlocuite, în ceea ce privește prezentul litigiu, prin orientările OAREC, BoR (22) 81, din 9 iunie 2022 (denumite în continuare „orientările OAREC din 2022”) - având în vedere, în special, articolul 10 alineatul (2) din cod și articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2018/1971 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2018 (denumit în continuare „Regulamentul privind OAREC”) - fac parte din dreptul Uniunii sau sunt dispoziții din dreptul Uniunii în mod direct obligatorii și, ca atare, constituie o modificare a reglementărilor care justifică aplicarea excepției prevăzute la articolul 105 alineatul (4) din cod sau sunt doar o interpretare a dreptului - în special în cazul în care pun în aplicare o hotărâre a Curții - care nu constituie o modificare a reglementărilor anterioare din punctul de vedere al articolului 105 alineatul (4) din cod?

3)

În cazul în care aplicarea excepției prevăzute la articolul 105 alineatul (4) din cod nu este justificată nici de o hotărâre a Curții, nici de orientările OAREC din 2022, se poate considera că o decizie a unei autorități naționale de reglementare care aplică, în ceea ce privește un furnizor de servicii de comunicații electronice, o jurisprudență modificată menționată la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2015/2120 al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Directivei 2002/22/CE privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații și a Regulamentului (UE) nr. 531/2012 privind roamingul în rețelele publice de comunicații mobile în interiorul Uniunii (2) (denumit în continuare „Regulamentul 2015/2120”) și pe baza orientărilor OAREC din 2022, astfel cum au fost modificate în temeiul unei hotărâri a Curții, constituie o dispoziție din dreptul intern în mod direct obligatorie, în sensul articolului 105 alineatul (4) din cod, fiind necesar să se precizeze că dispoziția din Regulamentul 2015/2120 rămâne aceeași și nu s-a modificat în perioada la care se referă litigiul?