Comunicarea Comisiei – Manual pentru emiterea și executarea unui mandat european de arestare

(C/2023/1270)

CUPRINS

Lista abrevierilor

PREFAȚĂ

INTRODUCERE

PREZENTARE GENERALĂ A MANDATULUI EUROPEAN DE ARESTARE (MEA)

1.1.

MEA - context

1.2.

Definiția și principalele caracteristici ale MEA

1.3.

Formularul MEA

PARTEA I:

EMITEREA UNUI MEA

CERINȚELE EMITERII UNUI MEA

2.1.

Domeniul de aplicare al MEA

2.1.1.

Urmărirea penală

2.1.2.

Noțiunile de autoritate judiciară emitentă și de executare

2.1.3.

Executarea unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate

2.1.4.

Cerința existenței unei decizii judiciare executorii

2.1.5.

Cerința asigurării unei protecții jurisdicționale efective

2.2.

Lista celor 32 de infracțiuni care duc la predare fără verificarea dublei incriminări

2.3.

Infracțiuni accesorii

2.4.

Proporționalitatea

2.5.

Alte măsuri existente în temeiul unor instrumente juridice ale Uniunii de cooperare judiciară în materie penală

2.5.1.

Ordinul european de anchetă (OEA)

2.5.2.

Transferul deținuților

2.5.3.

Ordinul european de supraveghere judiciară (OESJ)

2.5.4.

Transferul deciziilor de probațiune și a sancțiunilor alternative

2.5.5.

Sancțiuni financiare

2.5.6.

Transferul procedurilor penale

2.6.

Principiul specialității – posibilitatea de a face obiectul urmăririi penale pentru alte infracțiuni

PROCEDURA DE EMITERE A UNUI MEA

3.1.

Alte proceduri penale în curs și MEA privind aceeași persoană

3.1.1.

În statul membru emitent

3.1.2.

În alt stat membru

3.2.

Completarea formularului de MEA

3.2.1.

Informații care sunt întotdeauna necesare

3.2.2.

Informații adiționale utile din partea autorității judiciare emitente

3.3.

Procedura de transmitere a MEA

3.3.1.

În cazul în care locul în care se află persoana căutată nu este cunoscut

3.3.2.

În cazul în care locul în care se află persoana căutată este cunoscut

3.3.3.

Transmiterea MEA statelor membre care nu folosesc SIS

3.4.

Traducerea MEA

3.5.

După ce persoana căutată este arestată: cooperarea și comunicarea cu autoritățile competente din statul membru de executare

PARTEA a II-a:

EXECUTAREA UNUI MEA

PROCEDURA DE EXECUTAREA A UNUI MEA

4.1.

Termenul de luare a deciziei privind executarea MEA

4.2.

Termenele de predare a persoanei căutate (după luarea deciziei privind executarea MEA)

4.3.

Traducerea MEA

4.4.

Comunicarea dintre autoritățile judiciare competente ale statelor membre înainte de luarea deciziei privind predarea

4.4.1.

Momentul comunicării

4.4.2.

Modul de comunicare

4.5.

Obligația autorității judiciare de executare de a informa autoritatea judiciară emitentă după adoptarea deciziei privind predarea

4.5.1.

Informații privind decizia referitoare la predare

4.5.2.

Informații privind timpul petrecut în detenție

4.6.

Menținerea persoanei căutate în detenție în statul membru de executare

DECIZIA DE PREDARE

5.1.

Obligația generală de a executa MEA

5.2.

Furnizarea de informații de către autoritatea judiciară emitentă

5.3.

Lista celor 32 de infracțiuni care duc la predare fără verificarea dublei incriminări

5.4.

Infracțiuni accesorii

5.5.

Motive de neexecutare (de refuz)

5.5.1.

Motive de neexecutare obligatorie

5.5.2.

Motive de neexecutare facultativă

5.6.

Judecata in absentia

5.6.1.

Noțiuni autonome de dreptul Uniunii

5.7.

Aprecieri ale autorității judiciare de executare privind drepturile fundamentale

5.7.1.

Considerații referitoare la condițiile de detenție din statul membru emitent

5.7.2.

Considerații referitoare la dreptul persoanei căutate la un proces echitabil

5.8.

Proporționalitate - rolul statului membru de executare

5.9.

Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent

5.9.1.

Revizuirea pedepsei sau măsurii de siguranță privative de libertate pe viață

5.9.2.

Returnarea cetățenilor și a rezidenților

5.10.

Raportul cu Decizia-cadru 2008/909/JAI privind transferul deținuților

5.11.

Amânarea sau predarea temporară

5.11.1.

Din motive umanitare grave

5.11.2.

Procedură penală în curs de desfășurare sau executarea unei pedepse privative de libertate

5.11.3.

Predarea temporară în loc de amânare

5.11.4.

Amânarea deciziei de predare din cauza identificării unui risc real de tratamente inumane sau degradante față de persoana căutată

5.12.

Mai multe MEA privind aceeași persoană

5.12.1.

Cum se decide ce MEA se execută

5.12.2.

Proceduri desfășurate în paralel

COMPUTAREA DETENȚIEI EXECUTATE ÎN STATUL MEMBRU DE EXECUTARE

PRINCIPIUL SPECIALITĂȚII – PROCEDURA DE RENUNȚARE LA PRINCIPIUL SPECIALITĂȚII, CU APROBAREA AUTORITĂȚII JUDICIARE DE EXECUTARE

PREDARE ULTERIOARĂ

8.1.

În statul membru de executare în temeiul Regulamentului Dublin III

8.2.

În un alt stat membru pe baza unui MEA

8.3.

Către un stat terț

OBLIGAȚII ÎN CEEA CE PRIVEȘTE ȚĂRILE TERȚE

9.1.

Cerere de extrădare a unui cetățean al unui alt stat membru

9.2.

MEA și o cerere de extrădare concomitente pentru aceeași persoană

9.2.1.

Cereri din partea statelor terțe

9.2.2.

Cereri formulate de Curtea Penală Internațională (CPI)

9.3.

Extrădare prealabilă dintr-un stat terț și principiul specialității

10.

TRANZIT

10.1.

Tranzitul printr-un alt stat membru

10.2.

Cetățenii și rezidenții statului membru de tranzit

10.3.

Extrădarea dintr-un stat terț într-un stat membru

11.

MEA NEEXECUTATE

11.1.

Asigurarea faptului că persoana nu este arestată din nou în același stat membru

11.2.

Informarea statului membru emitent

11.3.

Examinarea de către autoritățile judiciare emitente a oportunității de a menține sau nu MEA

11.4.

Revizuirea MEA care sunt în SIS de mult timp

12.

DREPTURILE PROCEDURALE ALE PERSOANEI CĂUTATE

12.1.

Dreptul la servicii de interpretare și traducere

12.2.

Dreptul la informare

12.3.

Dreptul de a fi asistat de un avocat

12.4.

Dreptul de a informa o persoană terță cu privire la lipsirea de libertate

12.5.

Dreptul de a comunica cu persoane terțe

12.6.

Dreptul de a comunica cu autoritățile consulare

12.7.

Drepturi specifice pentru copii

12.8.

Dreptul la asistență judiciară

12.9.

Dreptul la prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces

ANEXA I

Decizia-cadru privind MEA, consolidare neoficială()

ANEXA II

FORMULARUL MEA()

ANEXA III

ORIENTĂRI PRIVIND MODALITĂȚILE DE COMPLETARE A FORMULARULUI MEA

ANEXA IV

107

LIMBILE ACCEPTATE DE STATELE MEMBRE ÎN MOMENTUL PRIMIRII UNUI MEA

107

ANEXA V

109

LISTA HOTĂRÂRILOR CURȚII DE JUSTIȚIE REFERITOARE LA DECIZIA-CADRU PRIVIND MEA

109

ANEXA VI

112

HOTĂRÂRILE CURȚII DE JUSTIȚIE PRIVIND PRINCIPIUL NE BIS IN IDEM ÎN MATERIE PENALĂ

112

ANEXA VII

113

FORMULAR-TIP PRIVIND DECIZIA MEA

113

ANEXA VIII

115

LISTA STATELOR MEMBRE AL CĂROR SISTEM JURIDIC PERMITE PREDAREA PENTRU SĂVÂRȘIREA UNOR infracțiuni care se sancționează cu o pedeapsă inferioară pragului stabilit la articolul 2 ALINEATUL (1) DIN DECIZIA-CADRU PRIVIND MEA, ATUNCI CÂND ACESTEA SUNT ACCESORII FAȚĂ DE INFRACȚIUNEA (INFRACȚIUNILE) PRINCIPALĂ (PRINCIPALE) DIN MEA( )

115

ANEXA IX

116

MODEL ORIENTATIV DE NOTĂ PRIVIND DREPTURILE PERSOANEI ARESTATE ÎN BAZA UNUI MEA

116

ANEXA X

117

MODEL PENTRU CERERILE DE INFORMAȚII PRIVIND CONDIȚIILE DE DETENȚIE

117

ANEXA XI

119

Recomandarea Comisiei privind drepturile procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate care fac obiectul arestării preventive și privind condițiile materiale de detenție

119

ANEXA XII

133

Comunicarea Comisiei – ORIENTĂRI PRIVIND EXTRĂDAREA CĂTRE STATE TERȚE

133

Lista abrevierilor

Carta	Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
CAAS	Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen
CoE	Consiliul Europei
MEA	mandat european de arestare
CEDO CEDO AELS	Convenția europeană a drepturilor omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului Asociația Europeană a Liberului Schimb
OEA	ordin european de anchetă
RJE	Rețeaua judiciară europeană
OESJ	ordin european de supraveghere judiciară
FRA	Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale
Decizia-cadru privind MEA	Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre
SIRENE	Solicitare de informații suplimentare la intrarea pe teritoriul național
SIS	Sistemul de informații Schengen
TUE	Tratatul privind Uniunea Europeană
TFUE	Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

Declinare a responsabilității:

Manualul de față nu este nici obligatoriu din punct de vedere juridic și nici exhaustiv. Recomandarea nu aduce atingere legislației în vigoare la nivelul Uniunii și nici evoluțiilor viitoare ale acesteia. De asemenea, nu aduce atingere interpretării cu valoare de autoritate a dreptului Uniunii care poate fi dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

EMITEREA UNUI MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE

Pașii principali

(AJ = autoritate judiciară; SM = stat membru)

EXECUTAREA UNUI MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE

Pașii principali

(AJ = autoritate judiciară)

PREFAȚĂ

Manualul european privind emiterea unui mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) a fost emis pentru prima dată de Consiliu în 2008 (1), fiind revizuit în 2010 (2). După expirarea perioadei de tranziție de cinci ani prevăzută în Tratatul de la Lisabona în ceea ce privește așa-numitul fost al treilea pilier de instrumente juridice (3), inclusiv Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (4) (denumită în continuare „Decizia-cadru privind MEA”), Comisia a preluat sarcina actualizării și revizuirii manualului. Prezentul manual este o versiune revizuită a manualului publicat de Comisie în 2017 (5).

Manualul ține seama de experiența acumulată pe parcursul ultimilor 20 ani de aplicare a MEA în Uniune. De la sfârșitul perioadei de tranziție prevăzute de Tratatul de la Lisabona, numărul hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție în legătură cu MEA a crescut substanțial. Scopul acestei revizuiri este de a actualiza manualul prin includerea noilor hotărâri pronunțate până la 31 iulie 2023 și prin abordarea anumitor probleme cu care se confruntă practicienii, cum ar fi condițiile de detenție. Pentru a pregăti prezenta versiune a manualului, Comisia a consultat diferiți experți și părți interesate, inclusiv Eurojust, secretariatul Rețelei Judiciare Europene, precum și experți și autorități judiciare din statele membre.

Această revizuire a ținut seama, de asemenea, de rezultatele celei de a noua runde de evaluări reciproce și de recomandările formulate în concluziile Consiliului intitulate „Mandatul european de arestare și procedurile de extrădare – provocări actuale și calea de urmat” (6), în raportul Serviciului de Cercetare al Parlamentului European (7), în raportul Comisiei Europene privind punerea în aplicare a MEA (8) și în Rezoluția Parlamentului European referitoare la MEA și procedurile de predare între statele membre (9).

Manualul este disponibil pe internet la adresa: https://e-justice.europa.eu în toate limbile oficiale ale Uniunii.

INTRODUCERE

1. PREZENTARE GENERALĂ A MANDATULUI EUROPEAN DE ARESTARE (MEA)

1.1. MEA - context

Decizia-cadru privind MEA a fost adoptată de Consiliu la 13 iunie 2002, statele membre având obligația de a lua măsurile necesare, până la 31 decembrie 2003, pentru a o respecta. Începând cu 1 ianuarie 2004, noul regim de predare a înlocuit, cu puține excepții, acordurile de extrădare. În ceea ce privește predarea între statele membre, au fost înlocuite dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții:

(a)

Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 (ETS nr. 024), Protocolul adițional la aceasta din 15 octombrie 1975 (ETS nr. 086), al doilea Protocol adițional la aceasta din 17 martie 1978 (ETS nr. 098) și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977 (ETS nr. 090), în partea referitoare la extrădare;

(b)	Acordul dintre cele 12 state membre ale Comunităților Europene privind simplificarea și modernizarea modalităților de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989;

(c)	Convenția din 10 martie 1995 privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene (10);

(d)	Convenția din 27 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene (11);

(e)	Titlul III, capitolul 4, din Convenția din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (12).

1.2. Definiția și principalele caracteristici ale MEA

MEA reprezintă o decizie judiciară executorie în Uniune, emisă de un stat membru și executată în alt stat membru, pe baza principiului recunoașterii reciproce.

Mandatul european de arestare a înlocuit sistemul tradițional de extrădare cu un mecanism mai simplu și mai rapid de predare a persoanelor căutate în vederea derulării urmăririi penale sau a executării unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate. Un MEA poate fi emis în următoarele scopuri:

(a)

pentru efectuarea urmăririi penale în legătură cu fapte care se pedepsesc în temeiul dreptului intern cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privativă de libertate al cărei prag maxim este de cel puțin 12 luni (pe parcursul cercetării penale, al audierilor și al etapelor procesului, până când condamnarea devine definitivă);

(b)	pentru executarea unei condamnări sau a unei măsuri de siguranță de cel puțin 4 luni.

Literele (a) și (b) nu sunt cumulative.

Pentru ca cererile să fie mai simplu și mai ușor de soluționat, acestea sunt emise în mod uniform, prin completarea unui formular de MEA. Cu toate acestea, este întotdeauna necesar ca o hotărâre executorie sau un mandat de arestare ori o decizie judiciară similară să fi fost emisă la nivel național înainte și separat de MEA (a se vedea secțiunea 2.1.4).

Autoritățile centrale, care jucau un rol semnificativ în procesul de extrădare, sunt excluse din procesul de luare a deciziilor în procedurile aferente MEA. Acestea nu pot înlocui autoritatea centrală respectivă cu autoritățile judiciare competente (a se vedea secțiunea 2.1.2) în ceea ce privește decizia de emitere a MEA (13). Cu toate acestea, articolul 7 din Decizia-cadru privind MEA prevede că statele membre pot desemna autorități centrale pentru a asista și sprijini autoritățile judiciare, în special în ceea ce privește primirea și transmiterea MEA.

În statele membre în care Sistemul de informații Schengen (SIS) este în funcțiune [toate statele membre (14)], birourile naționale SIRENE joacă un rol important în procesul aferent MEA atunci când se introduce o semnalare corespunzătoare în SIS. Normele și procedurile privind cooperarea dintre statele membre în privința semnalărilor în vederea arestării pe baza unui MEA sunt detaliate la articolele 24-31 din Regulamentul (UE) 2018/1862 (15) („Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești”), în capitolele 6 și 7 din Decizia de punere în aplicare a Comisiei de stabilire a normelor detaliate privind sarcinile birourilor SIRENE (16) („Manualul SIRENE – Poliție”) și în Decizia de punere în aplicare a Comisiei de stabilire a normelor tehnice necesare pentru introducerea, actualizarea și ștergerea datelor din SIS, precum și pentru efectuarea de căutări în aceste date („Decizia de punere în aplicare a Comisiei privind introducerea de date în SIS”) (17). În plus, explicații suplimentare privind gestionarea semnalărilor SIS pot fi găsite în Manualul SIS (18).

Decizia-cadru privind MEA reflectă o filozofie de integrare într-un spațiu judiciar comun. Este primul instrument juridic de cooperare între statele membre în materie penală, bazat pe principiul recunoașterii reciproce. Decizia statului membru emitent trebuie recunoscută fără alte formalități și exclusiv pe baza criteriilor judiciare.

Predarea cetățenilor proprii este un principiu și o regulă generală, cu puține excepții. Aceste excepții se referă la executarea pedepselor cu închisoarea în țara de origine și se aplică în mod egal rezidenților. În practică, aproape o cincime din toate predările din Uniune privesc un cetățean propriu al unei țări.

Motivele pentru care se poate refuza executarea sunt, în principiu, limitate și prevăzute la articolele 3, 4 și 4a din Decizia-cadru privind MEA. Există 32 de categorii de infracțiuni, prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA în cazul cărora nu trebuie să se verifice dubla incriminare ca motiv de neexecutare și de nepredare. Se ține seama de modul cum sunt definite aceste infracțiuni în statul membru emitent și trebuie ca în acest stat pragul maxim al pedepsei cu închisoarea sau al măsurii de siguranță privative de libertate care se poate impune în cazul acestor infracțiuni să fie de cel puțin 3 ani.

În cazul în care infracțiunile respective nu sunt considerate de către autoritatea competentă din statul membru emitent ca infracțiuni care intră în sfera de aplicare a articolului 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, dubla incriminare se poate totuși aplica. Curtea de Justiție a statuat, în hotărârea pronunțată în cauza C-289/15 Grundza (19), că, în cadrul aprecierii dublei incriminări, autorității competente din statul membru de executare îi revine sarcina de a verifica dacă elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, ar fi de asemenea, ca atare, în ipoteza în care ar fi avut loc pe teritoriul statului membru de executare, pasibile de o sancțiune penală pe acest teritoriu. În hotărârea pronunțată în cauza C-168/21 Procureur général près la cour d’appel d’Angers (20), Curtea de Justiție a confirmat că se consideră îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută la articolul 2 alineatul (4) și la articolul 4 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA atunci când MEA este emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate pentru fapte care se referă, în statul membru emitent, la o infracțiune care impune ca aceste fapte să aducă atingere unui interes juridic protejat în statul membru respectiv, chiar și atunci când atingerea adusă unui interes juridic corespunzător nu este un element constitutiv al infracțiunii în temeiul dreptului statului membru de executare. (a se vedea secțiunea 5.3).

Începând cu 28 martie 2011, Decizia-cadru privind MEA a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului (21), eliminându-se articolul 5 alineatul (1) și introducându-se un nou articol, 4a, cu privire la deciziile pronunțate în lipsa persoanei în cauză (proces in absentia).

1.3. Formularul MEA

MEA reprezintă o decizie judiciară emisă în forma prevăzută de anexa la Decizia-cadru privind MEA. Formularul este disponibil în toate limbile oficiale ale Uniunii. Doar acest formular poate fi utilizat și nu se permite modificarea acestuia. Intenția Consiliului a fost să creeze un instrument de lucru care să poată fi completat cu ușurință de către autoritățile judiciare emitente și care să fie recunoscut de către autoritățile judiciare de executare.

Prin utilizarea formularului se evită nevoia de a se efectua traduceri lungi și costisitoare și se facilitează accesul la informații. Atât timp cât acest formular constituie, în principiu, singurul temei al arestării și al predării ulterioare a persoanei căutate, ar trebui să fie completat cu deosebită atenție pentru a se evita cererile inutile de informații suplimentare.

Formularul poate fi completat fie direct online, utilizând instrumentul electronic Compendium al Rețelei Judiciare Europene (RJE) disponibil pe site-ul RJE (https://www.ejn-crimjust.europa.eu/ejn/EJN_Compendium/EN/ff/EAW), fie în format Word descărcabil din secțiunea MEA a Bibliotecii judiciare de pe site-ul RJE (https://www.ejn-crimjust.europa.eu; puteți accesa secțiunile „Bibliotecă judiciară” ☐ „Cadru legal” ☐ „Cooperare judiciară în cadrul UE” ☐ „Mandatul european de arestare” ☐ „Formularele MEA”). Formularele sunt disponibile în toate limbile oficiale ale UE.

Utilizarea compendiului și completarea formularului Word sunt la fel de ușoare, însă prima modalitate are mai multe caracteristici moderne, utile și ușor de utilizat, cum ar fi:

(a)	posibilitatea de a importa direct autoritatea judiciară competentă de executare din Atlasul judiciar ale RJE;

(b)	obținerea formularului în limba sau limbile acceptate de statul membru de executare;

(c)	salvarea și trimiterea prin e-mail.

PARTEA I: EMITEREA UNUI MEA

2. CERINȚELE EMITERII UNUI MEA

2.1. Domeniul de aplicare al MEA

O autoritate judiciară poate emite un MEA în două scopuri [articolul 1 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]:

(a)	urmărirea penală sau

(b)	executarea unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate.

Litera (a) se referă la procedurile penale atunci când persoana căutată poate fi urmărită penal (a se vedea secțiunea 2.1.1).

Litera (b) se referă la pedepse privative de libertate executorii în cazul săvârșirii de infracțiuni penale sau la măsuri de siguranță privative de libertate pronunțate de o instanță (a se vedea secțiunea 2.1.3). Un MEA nu poate fi emis pentru orice infracțiune, ci se limitează la cele cu un grad suficient de gravitate, astfel cum se explică în detaliu mai jos.

Un MEA poate fi emis numai de o autoritate judiciară care îndeplinește condițiile aferente noțiunii de autoritate judiciară în sensul deciziei-cadru (a se vedea secțiunea 2.1.2) și numai după ce s-a adoptat o decizie judiciară națională executorie (a se vedea secțiunea 2.1.4). Decizia adoptată la nivel național sau decizia de a emite MEA trebuie să îndeplinească cerințele protecției jurisdicționale efective înainte de predarea persoanei căutate de statul membru de executare (a se vedea secțiunea 2.1.5).Autoritățile judiciare emitente trebuie să țină seama dacă, într-un caz special, emiterea unui MEA ar fi proporțională (a se vedea secțiunea 2.4). În plus, acestor autorități li se recomandă să analizeze dacă o măsură mai puțin coercitivă disponibilă în temeiul dreptului Uniunii ar putea fi utilizată pentru a obține un rezultat adecvat (a se vedea secțiunea 2.5).

2.1.1. Urmărirea penală

Un MEA poate fi emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru fapte pedepsite de dreptul intern cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privativă de libertate al cărei prag maxim este de cel puțin 12 luni [articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA].

Acest termen se referă la limita maximă a pedepsei prevăzută în legislația națională a statului membru emitent pentru acea infracțiune. Limita maximă a pedepsei prevăzută în legislația națională a statului membru de executare este irelevantă în această privință.

Ordonanța Curții de Justiție în cauza C-463/15 PPU, Openbaar Ministerie/A (22)

„Articolul 2 alineatul (4) și articolul 4 punctul 1 din Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului (...) trebuie interpretate în sensul că se opun ca predarea pe baza unui mandat european de arestare să fie subordonată, în statul membru de executare, atât condiției ca fapta pentru care acest mandat de arestare a fost emis să constituie o infracțiune în conformitate cu dreptul acestui stat membru, cât și condiției ca aceasta să fie, conform aceluiași drept, pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin douăsprezece luni.”

„Efectuarea urmăririi penale” însemnă etapa premergătoare procesului penal. Cu toate acestea, rațiunea MEA nu este să se transfere persoane doar pentru interogarea acestora în calitate de suspecți. În acest scop există alte măsuri, cum ar fi ordinul european de anchetă (OEA). În secțiunea 2.5 sunt prezentate pe scurt alte măsuri de cooperare judiciară.

2.1.2. Noțiunile de autoritate judiciară emitentă și de executare

Articolul 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA prevede că autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent competentă să emită un MEA în temeiul dreptului statului membru respectiv. De asemenea, ar trebui remarcat faptul că, în conformitate cu articolul 33 din Regulamentul (UE) 2017/1939, procurorul european delegat care instrumentează cazul poate emite sau solicita autorității competente din statul membru respectiv să emită un mandat european de arestare în conformitate cu Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului, în cazul în care este necesară arestarea și predarea unei persoane care nu este prezentă în statul membru (23).

Astfel cum a arătat Curtea de Justiție în hotărârile pronunțate în cauzele C-452/16 PPU Poltorak (24) și C-477/16 PPU Kovalkovas (25), rezultă din articolul 1 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA că mandatul european de arestare constituie o „decizie judiciară”, care trebuie să fie emisă de o „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA (26).

Curtea de Justiție a statuat că noțiunea de „autoritate judiciară” de la articolul 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, nu desemnează numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci se poate extinde, în sens mai larg, la autoritățile care participă la administrarea justiției penale în sistemul juridic în cauză, spre deosebire de ministerele sau serviciile de poliție care fac parte din puterea executivă.

În hotărârea pronunțată în cauza C-509/18 PF (27), Curtea de Justiție a statuat astfel că procurorul general al unui stat membru care, deși este independent din punct de vedere instituțional față de puterea judecătorească, este responsabil de desfășurarea urmăririi penale și a cărui situație juridică îi conferă, în acest stat membru, o garanție de independență față de puterea executivă în ceea ce privește emiterea MEA, poate fi considerat o „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolul 6 alineatul (1) din Directiva-cadru privind MEA.

Curtea de Justiție a statuat, de asemenea, în hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-508/18 și C-82/19 PPU OG și PI (28), că parchetele, care sunt competente în cadrul procedurilor penale să urmărească penal o persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni, trebuie considerate ca participând la administrarea justiției statului membru în cauză, dar pot fi considerate „autorități judiciare emitente” în sensul articolul 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA numai în cazul în care acestea nu sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive, cum este un ministru al justiției, în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui MEA.

Potrivit hotărârii Curții în cauza C-489/19, NJ (29), noțiunea de MEA prevăzută la articolul 1 alineatul (1) trebuie interpretată în sensul că în sfera acestei noțiuni intră MEA emise de parchete ale unui stat membru, chiar dacă aceste parchete sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive, precum un ministru al justiției, în cadrul emiterii acestor MEA, cu condiția ca mandatele de arestare menționate să facă obiectul, în mod obligatoriu, pentru a putea fi transmise de parchetele în cauză, al unei confirmări de către o instanță care verifică, în mod independent și obiectiv, având acces la integralitatea dosarului de urmărire în care sunt depuse eventualele ordine sau instrucțiuni individuale din partea puterii executive, condițiile de emitere, precum și proporționalitatea acestor mandate de arestare, adoptând astfel o decizie autonomă care le conferă forma definitivă.

În cauzele conexate C-566/19 PPU și C-626/19 PPU JR și YC (30), Curtea de Justiție a confirmat că procurorii unui stat membru, care sunt însărcinați să efectueze urmăriri penale sub îndrumarea și sub supravegherea superiorilor lor ierarhici, intră sub incidența noțiunii „autoritate judiciară emitentă”, cu condiția ca statutul lor să le ofere o garanție de independență, în special față de puterea executivă în cadrul emiterii unui MEA. Acest lucru a fost reiterat de Curtea de Justiție în cauza C-813/19 PPU MN (31).

Astfel cum a subliniat Curtea în cauza C-414/20 PPU MM (32), articolul 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretat în sensul că nu este condiționată calitatea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, de existența unui control jurisdicțional al deciziei de emitere a MEA și al deciziei naționale pe care acesta din urmă se grefează. Astfel, din jurisprudența constantă a Curții de Justiție rezultă că, în cazul în care un MEA este emis de o altă autoritate decât o instanță judecătorească, controlul jurisdicțional nu este o condiție pentru calificarea acestei autorități drept autoritate judiciară emitentă, întrucât controlul jurisdicțional nu face parte din normele statutare și organizaționale ale autorității menționate, ci privește procedura de emitere a unui MEA (33).

În cauzele conexate C-354/20 PPU și C-412/20 PPU L și P (34), Curtea a statuat, în plus, că deficiențele sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent, oricât de grave ar fi, nu pot fi suficiente pentru a permite unei autorități judiciare de executare să considere că nicio instanță a acestui stat membru nu intră în domeniul de aplicare al noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA.

În plus, Curtea de Justiție a statuat în cauza C-158/21 Puig Gordi și alții (35) că autoritatea judiciară de executare nu poate verifica dacă un MEA a fost emis de o autoritate judiciară care era competentă în acest scop și nu poate refuza executarea acestui MEA atunci când apreciază că situația este diferită.

Articolul 6 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA prevede că autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare care este competentă să execute un MEA în temeiul dreptului statului respectiv.

Curtea de Justiție a confirmat în cauza C-510/19 AZ (36) că noțiunea de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretată în același mod ca noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din decizia-cadru menționată.

În cauza C-492/22 PPU, CJ (37), Curtea de Justiție a precizat că articolul 24 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretat în sensul că decizia de a amâna predarea constituie o decizie cu privire la executarea unui MEA care, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din această decizie-cadru, trebuie să fie luată de autoritatea judiciară de executare.

În cauza C-804/21 PPU C și CD (38), Curtea de Justiție a precizat în continuare că intervenția autorității judiciare de executare pentru a aprecia existența unei situații de forță majoră și, dacă este cazul, pentru a stabili o nouă dată a predării nu poate fi încredințată unui serviciu de poliție din statul membru de executare. Constatarea unei situații de forță majoră de către serviciile de poliție ale statului membru de executare, urmată de stabilirea unei noi date a predării, fără intervenția autorității judiciare de executare, nu îndeplinește în realitate cerințele de formă prevăzute la articolul 23 alineatul (3) din Decizia-cadru 2002/584, independent de existența efectivă a acestei situații. Rezultă că, în asemenea împrejurări, termenele prevăzute la articolul 23 alineatul (2)-(4) din decizia-cadru nu pot fi prelungite în mod valabil în temeiul alineatului (3) al acestui articol.

2.1.3. Executarea unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate

Un MEA poate fi emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate cu o durată de cel puțin 4 luni [articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]. Cu toate acestea, în situațiile în care rămâne de executat doar o perioadă scurtă de timp din pedeapsă, autoritățile judiciare competente trebuie să analizeze dacă emiterea unui MEA ar fi o măsură proporțională (a se vedea secțiunea 2.4).

Normele interne privind liberarea condiționată, probațiunea sau alte norme similare, având drept rezultat o perioadă efectivă de încarcerare mai scurtă după predarea către statul membru emitent nu sunt relevante atunci când se stabilește perioada minimă de patru luni.

Nu există nicio legătură între durata pedepsei efective și a celei potențiale. Acest lucru înseamnă că, în cazul în care o persoană a fost deja condamnată la o pedeapsă cu închisoarea pentru mai multe infracțiuni și această pedeapsă este de patru luni sau mai mare, poate fi emis un MEA fără a se ține seama de pedeapsa maximă posibilă pentru fiecare dintre diferitele infracțiuni.

Dacă se cunoaște faptul că persoana în cauză locuiește în alt stat membru, autoritățile competente din statul membru emitent sunt sfătuite să ia în considerare posibilitatea ca, în locul emiterii un MEA, să transfere pedeapsa executorie în statul membru de reședință, luând în considerare legăturile sociale și șansele mai bune de reabilitare în statul membru respectiv și alte cerințe, în conformitate cu Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (denumită în continuare „Decizia-cadru 2008/909”) (39) (a se vedea secțiunea 2.5.2).

2.1.4. Cerința existenței unei decizii judiciare executorii

Autoritățile judiciare emitente trebuie să se asigure întotdeauna că există o decizie judiciară executorie la nivel național înainte de a emite un MEA. Natura acestei decizii depinde de scopul MEA.

Atunci când se are în vedere emiterea unui MEA în scopul urmăririi penale, trebuie ca autoritățile judiciare competente ale statului membru emitent să emită mai întâi un mandat național de arestare sau orice altă decizie judiciară executorie având același efect [articolul 8 alineatul (l) litera (c) din Decizia-cadru privind MEA]. Curtea de Justiție a confirmat, în hotărârea pronunțată în cauza C-241/15, Bob-Dogi (40), că mandatul de arestare național sau o altă decizie judiciară este distinctă de mandatul european de arestare în sine.

Astfel cum a constatat Curtea de Justiție în cauza C-241/15 Bob-Dogi, sistemul MEA implică un dublu nivel de protecție pentru drepturile procedurale și drepturile fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată - protecție jurisdicțională acordată la primul nivel, în cadrul căreia decizia judiciară națională, cum ar fi un mandat de arestare național, este adoptată, și protecția care este acordată la al doilea nivel, când este emis MEA. Acest nivel dublu de protecție judiciară lipsește, în principiu, în situația în care nu ar fi emisă, de către o autoritate judiciară națională, o decizie judiciară națională care să stea la baza unui MEA înainte de emiterea acestuia.

Termenul „decizie judiciară” (care este distinct de MEA în sine) în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru privind MEA a fost clarificat mai detaliat de Curtea de Justiție în hotărârea pronunțată în cauza C-453/16 PPU Özçelik (41), ocazie cu care s-a concluzionat că o confirmare de către Ministerul Public a unui mandat național de arestare emis de către poliție și pe care se întemeiază MEA se încadrează în noțiunea de „decizie judiciară”.

Hotărârea Curții de Justiție în cauza C-453/16 PPU, Özçelik

„Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI (...) a Consiliului trebuie interpretat în sensul că o validare, precum cea în discuție în litigiul principal, de către Ministerul Public a unui mandat de arestare național emis în prealabil, în scopul urmăririi penale, de către un serviciu de poliție constituie o «decizie judiciară» în sensul acestei dispoziții.”

În hotărârea sa în cauza C-414/20 MM (42), Curtea de Justiție a precizat sensul care trebuie dat noțiunii „mandat [național] de arestare sau orice altă decizie judiciară executorie având același efect”:

„[U]n act național care servește drept temei pentru un mandat european de arestare trebuie, chiar dacă nu este desemnat sub denumirea de «mandat național de arestare» de legislația statului membru emitent, să producă efecte juridice echivalente, și anume cele ale unui ordin de căutare și de arestare a persoanei care face obiectul urmăririi penale. Această noțiune nu vizează, așadar, toate actele care declanșează începerea urmăririi penale împotriva unei persoane, ci numai pe cele care sunt destinate să permită, printr-o măsură de constrângere judiciară, arestarea acestei persoane în vederea prezentării sale în fața unui judecător în scopul îndeplinirii actelor de procedură penală.”

În speță, Curtea de Justiție a statuat că revine instanței naționale din statul membru emitent sarcina de a stabili, în lumina dreptului național, care sunt consecințele pe care lipsa unui mandat de arestare național valabil ca temei juridic al MEA le poate avea asupra deciziei de a menține sau nu persoana deja predată în arest preventiv.

În cazul în care MEA este emis pentru executarea unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, trebuie să existe o hotărâre executorie internă în acest sens. În sisteme juridice ale unor state membre, un MAE în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate poate fi emis chiar și în cazul în care pedeapsa nu este definitivă și poate face în continuare obiectul căilor de atac. În sistemele juridice ale altor state membre, acest tip de MEA poate fi emis numai atunci când pedeapsa cu închisoarea sau măsura privativă de libertate este definitivă. Se recomandă ca autoritatea judiciară de executare să recunoască, în scopul executării MEA, încadrarea autorității judiciare emitente, chiar dacă nu corespunde propriului său sistem juridic în această privință.

Existența deciziei judiciare sau a unui mandat de arestare național trebuie indicată în formularul MEA la emiterea acestuia [articolul 8 alineatul (l) litera (c) din Decizia-cadru privind MEA; a se vedea secțiunea 3.2]. Nu este necesar ca decizia sau mandatul să fie atașate la MEA.

În cauza C-488/19 JR (43), Curtea de Justiție a precizat că un MEA poate fi emis în temeiul unei decizii judiciare a statului membru emitent prin care se dispune executarea în acest stat membru a unei pedepse pronunțate de o instanță dintr-un stat terț atunci când, în temeiul unui acord bilateral între aceste state, hotărârea în cauză a fost recunoscută printr-o decizie a unei instanțe din statul membru emitent. Cu toate acestea, pentru emiterea MEA trebuie îndeplinite două condiții: (i) persoana căutată să fi fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 4 luni și (ii) procedura care a condus la adoptarea în statul terț a hotărârii judecătorești recunoscute ulterior în statul membru emitent să fi respectat drepturile fundamentale și, în special, obligațiile care decurg din articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2.1.5. Cerința asigurării unei protecții jurisdicționale efective

În hotărârea pronunțată în cauza C-241/15 Bob-Dogi (44), Curtea de Justiție a confirmat că sistemul MEA implică un nivel dublu de protecție a drepturilor procedurale și fundamentale, în special în lumina articolului 47 din cartă, de care trebuie să beneficieze persoana căutată (a se vedea secțiunea 2.1.4). Pe lângă protecția jurisdicțională prevăzută la primul nivel, la care este adoptată o decizie judiciară națională, precum un mandat de arestare național, aceasta include protecția care trebuie acordată la al doilea nivel, la care este emis un MEA.

În hotărârile pronunțate în cauzele conexate C-508/18 și C-82/19 PPU OG și PI (45) și în cauza C-509/18 PF (46), Curtea de Justiție a statuat că ar trebui adoptată o decizie care să îndeplinească cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate. Curtea de Justiție a statuat că, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui MEA unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei proceduri judecătorești care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.

Din jurisprudența Curții de Justiție rezultă că o persoană care face obiectul unui MEA în scopul urmăririi penale trebuie să beneficieze de o protecție jurisdicțională efectivă înainte de a fi predată statului membru emitent, cel puțin la unul dintre cele două niveluri de protecție impuse de această jurisprudență.

În hotărârile pronunțate în cauzele conexate C-566/19 și C-626/19 PPU JR și YC (47) și în cauza C-625/19 PPU XD (48), Curtea de Justiție a statuat că existența unor norme de procedură în ordinea juridică a statului membru emitent în conformitate cu care proporționalitatea deciziei Ministerului Public de a emite un MEA poate face obiectul unui control jurisdicțional prealabil sau aproape concomitent cu emiterea MEA și, în orice caz, după emiterea acestuia, îndeplinește cerințele unei protecții jurisdicționale efective. În cauzele în care s-au pronunțat hotărârile menționate, această constatare se întemeia pe existența unui ansamblu de dispoziții procedurale care garantau intervenția unei instanțe de îndată ce mandatul național de arestare era emis împotriva persoanei căutate, deci înainte de predarea persoanei căutate.

În cauza C-625/19 PPU XD (49), Curtea de Justiție a statuat că statelor membre le revine sarcina de a se asigura că ordinile lor juridice garantează în mod efectiv nivelul de protecție jurisdicțională impus prin Decizia-cadru privind MEA, astfel cum este interpretată de jurisprudența Curții, prin intermediul căilor de atac pe care le prevăd și care pot varia de la un sistem la altul. În special, introducerea unui drept la o cale de atac separată împotriva deciziei de emitere a unui MEA luată de o autoritate judiciară, alta decât o instanță, este doar o posibilitate în această privință.

Cu toate acestea, în cauza C-414/20 MM (50), Curtea de Justiție a clarificat faptul că, deși Decizia-cadru privind MEA lasă autorităților naționale, în conformitate cu autonomia procedurală de care beneficiază, o marjă de apreciere în privința modalităților concrete de punere în aplicare a obiectivelor pe care le urmărește, în special în ceea ce privește posibilitatea de a prevedea o cale de atac de o anumită natură împotriva deciziilor referitoare la MEA, statele membre trebuie să se asigure că sunt îndeplinite cerințele care decurg din decizia-cadru menționată, în special în ceea ce privește protecția jurisdicțională pe care se întemeiază aceasta. Prin urmare, atunci când dreptul procedural al statului membru emitent nu prevede o cale de atac distinctă care să permită controlul de către o instanță judecătorească a condițiilor de emitere a MEA, precum și a caracterului său proporțional, nici înainte de adoptarea sa ori concomitent cu aceasta, nici ulterior, Decizia-cadru privind MEA, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că o instanță care este chemată să se pronunțe într-un stadiu al procedurii penale ulterior predării persoanei căutate trebuie să poată controla pe cale incidentă condițiile de emitere a acestui mandat în cazul în care validitatea mandatului respectiv este contestată în fața sa.

În cauza C-648/20 PI (51), Curtea de Justiție a statuat că articolul 8 alineatul 1 litera (c) din Decizia-cadru privind MEA, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că cerințele inerente protecției jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană care face obiectul unui MEA în scopul urmăririi penale nu sunt îndeplinite atunci când atât MEA, cât și decizia judiciară pe care se grefează acesta sunt emise de un procuror – care poate fi calificat drept „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA – fără acestea să poată face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei căutate de către statul membru de executare.

Un control jurisdicțional asupra deciziei procurorului de a emite un MEA care intervine numai după predarea persoanei căutate nu îndeplinește obligația statului membru emitent de a adopta norme procedurale care să permită unei instanțe să controleze, înainte de predare, legalitatea mandatului de arestare național, atunci când acesta este emis de un procuror, sau a MEA.

Atunci când un MEA este emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, Curtea de Justiție a statuat, în cauza C-627/19 PPU ZB (52) că un astfel de mandat se întemeiază, după cum reiese din articolul 8 alineatul (1) literele (c) și (f) din Decizia-cadru privind MEA, pe o hotărâre executorie prin care s-a pronunțat o pedeapsă privativă de libertate împotriva persoanei interesate, prin care prezumția de nevinovăție de care beneficiază această persoană este răsturnată în cursul unei proceduri judiciare care trebuie să răspundă cerințelor care decurg din articolul 47 din cartă. Într-o astfel de situație, controlul jurisdicțional menționat în hotărârile OG și PI (53), care răspunde necesității de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă a persoanei căutate în temeiul unui MEA emis în scopul executării unei pedepse, este efectuat prin hotărârea executorie. În plus, atunci când un MEA este emis în scopul executării unei pedepse, rezultă că acesta este proporțional cu pedeapsa pronunțată, care, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, trebuie să constea într-o pedeapsă sau într-o măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin 4 luni.

2.2. Lista celor 32 de infracțiuni care duc la predare fără verificarea dublei incriminări

Înainte de emiterea MEA, autoritatea judiciară competentă ar trebui să stabilească dacă una sau mai multe dintre infracțiuni se încadrează în cele 32 de categorii cărora nu li se aplică verificarea dublei incriminări. Această listă de infracțiuni este prevăzută la articolul 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, precum și în formularul MEA, unde trebuie bifate infracțiunile care fac parte din listă.

Se aplică dreptul statului membru emitent. Acest fapt a fost confirmat în hotărârea pronunțată în cauza C-303/05, Advocaten voor de Wereld (54), în care Curtea de Justiție a statuat că articolul 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA nu este incompatibil cu principiul legalității incriminării și a pedepsei și nu încalcă principiul egalității și nediscriminării.

Autoritatea judiciară de executare poate verifica dubla incriminare doar în cazul infracțiunilor care nu sunt pe lista celor 32 de infracțiuni (a se vedea, de asemenea, secțiunea 5.3).

2.3. Infracțiuni accesorii

Convenția europeană din 1957 privind extrădarea conține o dispoziție privind infracțiunile accesorii:

„Articolul 2

Fapte care dau loc la extrădare

1. Vor da loc la extrădare faptele pedepsite de legile părții solicitante și ale părții solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul părții solicitante a intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranță, sancțiunea pronunțată va trebui să fie de o durată de cel puțin patru luni.

2. Dacă cererea de extrădare vizează mai multe fapte distincte, pedepsite fiecare de legea părții solicitante și a părții solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate, dar dintre care unele nu îndeplinesc condiția privind durata pedepsei, partea contractantă solicitată va avea facultatea să acorde extrădarea și pentru acestea din urma.”

În Decizia-cadru privind MEA nu există nicio dispoziție similară. Nu există o dispoziție similară în Decizia-cadru privind MEA, care nu reglementează predarea pentru infracțiuni care se sancționează cu o pedeapsă inferioară pragului stabilit la articolul 2 alineatul (1), în cazul în care sunt accesorii față de infracțiunile principale care respectă acest prag. În practică, unele state membre au decis să permită o astfel de predare, altele nu.

Anexa VIII prevede o listă a statelor membre ale căror sisteme juridice prevăd posibilitatea predării pentru infracțiuni accesorii.

Autoritatea judiciară emitentă poate include astfel de infracțiuni accesorii în formularul MEA cu scopul de a obține acordul statului membru de executare pentru urmărirea penală a acestor infracțiuni. Cu toate acestea, MEA trebuie întotdeauna emis pentru cel puțin o infracțiune care respectă pragul prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA.

În cazul în care statul membru de executare nu acceptă predarea pentru infracțiuni accesorii, principiul specialității (articolul 27 din Decizia-cadru privind MEA) s-ar putea opune urmăririi penale a acelor infracțiuni de către statul emitent (a se vedea secțiunea 2.6).

2.4. Proporționalitatea

Un MEA ar trebui să fie întotdeauna proporțional cu obiectivul urmărit. Chiar și în cazul în care circumstanțele cauzei intră în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, Curtea de Justiție a hotărât, în cauzele conexate C-508/18 și C-82/19 PPU OG și PI (55), precum și în cauza C-414/20 MM (56), că autoritățile judiciare emitente trebuie să verifice dacă, având în vedere circumstanțele specifice ale fiecărei cauze – luând în considerare toate probele incriminatoare și dezincriminatoare – este proporțional să se emită MEA (a se vedea, de asemenea, secțiunea 2.1.5).

Curtea de Justiție a statuat, în cauza C-627/19 PPU ZB (57), că, atunci când un MEA este emis în scopul executării unei pedepse, rezultă că acesta este proporțional cu pedeapsa pronunțată, care, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, trebuie să constea într-o pedeapsă sau într-o măsură de siguranță privativă de libertate de cel puțin 4 luni.

Având în vedere consecințele grave pe care executarea unui MEA le are asupra libertății persoanei căutate și restricțiile privind libera circulație, autoritățile judiciare emitente ar trebui să ia în considerare evaluarea unei serii de factori pentru a stabili dacă emiterea unui MEA este justificată.

Ar putea fi luați în calcul în special următorii factori:

(a)	gravitatea infracțiunii (de exemplu, prejudiciul sau pericolul cauzat);

(b)	eventuala sancțiune aplicată dacă persoana este găsită vinovată de săvârșirea infracțiunii în cauză (de exemplu, dacă ar fi o pedeapsă privativă de libertate);

(c)	eventualitatea detenției în statul membru emitent după predare;

(d)	interesele victimelor infracțiunii.

În plus, autoritățile judiciare emitente ar trebui să analizeze dacă ar putea fi utilizate alte măsuri de cooperare judiciară în locul emiterii unui MEA. Alte instrumentele juridice ale Uniunii de cooperare judiciară în materie penală prevăd alte măsuri care, în multe cazuri, sunt eficace, dar mai puțin coercitive (a se vedea secțiunea 2.5).

La un nivel mai general, verificarea proporționalității înainte de a emite un MEA poate consolida încrederea reciprocă între autoritățile competente ale statelor membre. Prin urmare, aceasta contribuie în mod semnificativ la funcționare eficace a MEA în întreaga Uniune.

2.5. Alte măsuri existente în temeiul unor instrumente juridice ale Uniunii de cooperare judiciară în materie penală

Înainte de a decide emiterea unui MEA, se recomandă autorităților judiciare emitente să ia în considerare alte măsuri posibile.

Există mai multe măsuri legislative disponibile în temeiul instrumentelor Uniunii de cooperare judiciară în materie penală, bazate pe principiul recunoașterii reciproce, care vin în completarea MEA. În anumite situații, aceste măsuri ar putea fi mai adecvate decât MEA. Astfel de măsuri includ, în special:

(a)	ordinul european de anchetă;

(b)	transferul deținuților;

(c)	transferul deciziilor de probațiune și al sancțiunilor alternative;

(d)	ordinul european de supraveghere judiciară;

(e)	executarea sancțiunilor financiare.

Domeniul de aplicare al acestor măsuri este prezentat pe scurt în secțiunile 2.5.1-2.5.5. În plus, autoritățile competente pot ține seama de posibilitățile oferite de alte prevederi internaționale, cum ar fi Convenția Consiliului Europei privind transferul de proceduri în materie penală din 15 mai 1972 (ETS nr. 073), astfel cum se explică pe scurt în secțiunea 2.5.6.

Mai multe informații cu privire la aplicarea practică a instrumentelor juridice de cooperare judiciară în materie penală disponibile la nivelul Uniunii pot fi găsite pe site-ul web al RJE: www.ejn-crimjust.europa.eu.

Secțiunea „Bibliotecă judiciară” a site-ului web al RJE conține informații practice cuprinzătoare cu privire la fiecare instrument juridic, inclusiv textele acestora publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, actele de modificare, stadiul punerii în aplicare, formularele în format Word, notificările, declarațiile, rapoartele, manualele, precum și alte informații practice. Pentru a se facilita accesul la instrumentele juridice de la nivelul Uniunii de cooperare judiciară, precum și la stadiul punerii în aplicare a acestora în statele membre, există puncte de intrare separate (acces rapid) de pe pagina principală a site-ului web al RJE.

Următoarele măsuri, în special, ar putea fi avute în vedere în stadiul premergător judecății în cadrul procedurilor penale:

(a)

emiterea unei semnalizări în SIS în vederea efectuării de controale discrete - colectarea discretă a unui volum cât mai mare de informații privind locul unde se află persoana suspectată, locul, ora și motivul controlului, călătoria, destinația, eventuale persoane care o însoțesc și lucruri pe care le are în posesie [semnalările în vederea efectuării de controale discrete se emit în conformitate cu articolul 36 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești și se execută în conformitate cu articolul 37 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (58)];

(b)	emiterea unui ordin european de anchetă (OEA) pentru audierea prin conexiune video în alt stat membru a unei persoane suspectate;

(c)	emiterea unui ordin european de anchetă (OEA) pentru audierea într-un alt stat membru, de către autoritățile competente ale acestui stat, a unei persoane suspectate;

(d)	emiterea unui ordin european de supraveghere judiciară (OESJ) pe numele persoanei suspectate pentru o măsură de supraveghere neprivativă de libertate care urmează să fie executată de către statul membru de reședință al persoanei suspectate în etapa premergătoare procesului penal;

(e)

emiterea unei semnalări în SIS în scopul comunicării locului de reședință sau domiciliul unei persoane (articolul 34 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești) (59). Astfel de semnalări diferă de semnalările în vederea arestării care sunt descrise în secțiunea 3.3.1 și ar trebui să fie emise numai în situațiile în care emiterea unui MEA și a unei semnalări în vederea arestării în SIS este disproporționată sau imposibilă. De îndată ce locul de reședință sau domiciliul a fost furnizat autorității judiciare emitente, autoritatea respectivă trebuie să șteargă semnalarea din SIS [a se vedea articolul 55 alineatul (3) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești] și să ia măsurile subsecvente necesare (cum ar fi obligarea suspectului să se prezinte în fața unei autorități relevante responsabile de procedurile penale). Cu toate acestea, luarea acestor măsuri subsecvente nu este obiectivul acestui tip de semnalare SIS.

(f)	citarea persoanei suspectate situate în statul membru de executare într-o procedură penală în statul membru emitent, pentru a compărea în fața autorității responsabile relevante;

(g)	invitarea unei persoane de a participa la procedura penală în mod voluntar.

Următoarele măsuri, în special, ar putea fi avute în vedere după faza judecății și a pronunțării pedepsei:

(a)	transferul executării unei pedepse privative de libertate în statul membru de rezidență al persoanei condamnate, pentru a fi executată de acest stat membru;

(b)	transferul executării unei pedepse alternative (de exemplu, serviciu în folosul comunității) sau a unui ordin de probațiune în statul membru de rezidență al persoanei condamnate, pentru a fi executat de acest stat membru.

2.5.1. Ordinul european de anchetă (OEA)

Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (60)

OEA poate fi folosit pentru obținerea de probe dintr-un alt stat membru. OEA include orice măsură de cercetare penală, cu excepția instituirii unei echipe comune de anchetă. Obiectivul este de a permite unui stat membru ca, pe baza principiului recunoașterii reciproce, să solicite unui alt stat membru să aplice măsuri de investigare sau să obțină probe care se află deja în posesia autorității de executare. OEA care vizează măsuri de cercetare penală ce nu există sau nu sunt disponibile în statul membru de executare pot fi totuși efectuate prin recurgerea la o altă măsură de investigare.

OEA înlocuiește dispozițiile corespunzătoare ale Convenției privind asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene (61) și mozaicul anterior de dispoziții juridice în acest domeniu. Prin încorporarea măsurilor existente într-un singur nou instrument se are în vedere eficientizarea și accelerarea cooperării judiciare. OEA poate fi folosit în cadrul procedurilor penale, inclusiv în cele inițiate de autorități administrative și validate judiciar, atunci când acestea au o dimensiune penală. În acest context, trebuie arătat că, în cauza C-584/19, A și alții (62), Curtea a precizat că articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 litera (c) din Directiva 2014/41/UE trebuie interpretate în sensul că intră în sfera noțiunilor de „autoritate judiciară” și de „autoritate emitentă”, în sensul acestor dispoziții, procurorul unui stat membru sau, mai general, parchetul unui stat membru, independent de raportul de subordonare legală care ar putea exista între acest procuror sau acest parchet și puterea executivă a acestui stat membru și de expunerea respectivului procuror sau a respectivului parchet la riscul de a fi supus, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea acestei puteri în cadrul adoptării unui OEA.

Statele membre trebuie să decidă cu privire la recunoașterea sau executarea unui OEA în termen de 30 de zile de la primirea acestuia de către autoritatea de executare competentă și să aplice măsura de anchetă în termen de 90 de zile de la luarea deciziei respective.

În unele situații, un OEA poate fi emis pentru interogarea prin conexiune video a persoanei suspectate pentru a se lua o decizie privind emiterea sau nu a unui MEA în scopul urmăririi penale a acesteia.

Exemplul 1: Pierre s-a mutat recent din statul membru A în statul membru B. Există elemente care indică faptul că acesta a fost complice la săvârșirea unei infracțiuni grave în A. Totuși, autoritățile din A trebuie să îl interogheze înainte de a putea decide dacă să înceapă urmărirea penală împotriva lui. Autoritatea judiciară din A poate emite un ordin european de anchetă pentru a-l audia pe Pierre printr-o conexiune video în B.

Exemplul 2: De asemenea, tot în situația de fapt din exemplul 1, autoritatea judiciară din A ar putea emite un ordin european de anchetă prin care să le solicite autorităților competente din B să îl audieze pe Pierre și să îi transmită transcrierea audierii.

2.5.2. Transferul deținuților

Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (63)

Decizia-cadru 2008/909/JAI prevede un sistem de transferare a persoanelor condamnate în statul membru a cărui cetățenie o dețin sau unde își au reședința obișnuită ori în alt stat membru cu care au legături strânse. Decizia-cadru 2008/909/JAI se aplică și în cazul în care persoana condamnată se află deja în statul membru respectiv. Consimțământul persoanei condamnate de a fi transferată nu mai este o condiție necesară în toate cazurile. Această decizie-cadru a înlocuit, pentru statele membre, Convenția Consiliului Europei asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983 (ETS nr. 112) și Protocolul adițional la aceasta din 18 decembrie 1997 (ETS nr. 167).

În anumite situații, în locul emiterii un MEA pentru predarea persoanei în vederea executării pedepsei în statul membru în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească, ar putea fi utilizată Decizia-cadru 2008/909/JAI pentru ca persoana condamnată să execute pedeapsa în locul unde își are reședința și ar putea avea șanse mai bune de reabilitare.

Articolul 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI conține de asemenea o dispoziție specifică privind executarea pedepselor privative de libertate în statul membru de executare în cazurile care intră sub incidența articolului 4 alineatul (6) și a articolului 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunile 5.5.2 și 5.9.2 privind legătura dintre cele două decizii-cadru). În cazurile în care se aplică articolul 4 alineatul (6) sau articolul 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA, trebuie să se aplice și Decizia-cadru 2008/909/JAI pentru transferul pedepsei în statul membru în care este executată.

Exemplul 1

Jerzy este un cetățean al statului membru B, unde și locuiește în mod obișnuit. În timpul vizitei sale în statul membru A, aceasta comite o infracțiune. Este condamnat în statul A la doi ani de închisoare.

Autoritățile din statul A pot, fără consimțământul lui Jerzy, să îl transfere pentru executarea pedepsei în statul B, în cazul în care acest lucru îi sporește șansele de reabilitare și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții din Decizia-cadru 2008/909/JAI.

Exemplul 2

Gustav este are cetățenia statului membru B, dar locuiește în statul membru A, unde are un loc de muncă permanent și unde locuiește și familia sa. În statul membru B, acesta este condamnat pentru o infracțiune financiară la o pedeapsă privativă de libertate. În loc să emită un MEA pentru executarea pedepsei, autoritățile din statul membru B pot transfera pedeapsa privativă de libertate spre executare în statul membru A dacă statul membru A este de acord cu transmiterea hotărârii judecătorești.

2.5.3. Ordinul european de supraveghere judiciară (OESJ)

Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoașterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă (64)

Decizia-cadru 2009/829/JAI introduce posibilitatea de a transfera o măsură de supraveghere neprivativă de libertate dintr-un stat membru în care persoana nerezidentă este suspectată de comiterea unei infracțiuni către statul membru în care aceasta locuiește. Prin intermediul acestui mecanism, o persoană suspectată poate să facă obiectul unei măsuri de supraveghere în mediul său obișnuit pe perioada premergătoare procesului care se desfășoară în alt stat membru. Ordinul european de supraveghere judiciară (OESJ) poate fi utilizat pentru toate măsurile de supraveghere neprivative de libertate preliminare fazei de judecată (de exemplu, restricțiile de călătorie și obligația de se prezenta cu regularitate în fața organelor competente).

Statul membru în care are loc urmărirea penală decide dacă se emite sau nu un ordin de transfer al unei decizii privind măsuri de supraveghere judiciară. Tipurile de măsuri de supraveghere judiciară vizate sunt prevăzute în Decizia-cadru 2009/829/JAI și în declarațiile ulterioare ale fiecărui stat membru (65). Transferul unei măsuri de supraveghere judiciară necesită consimțământul persoanei care face obiectul măsurii.

Exemplu: Sonia locuiește și lucrează în statul membru B. Ea se află temporar în statul membru A, unde face obiectul unei anchete pentru fraudă. Autoritatea judiciară din statul A știe unde locuiește Sonia în statul B și consideră că riscul de sustragere înainte de proces este scăzut. În loc să o mențină în arest preventiv în statul A pe perioada premergătoare procesului, autoritatea judiciară din statul A poate emite un ordin prin care să o oblige să se prezinte cu regularitate la organele de poliție din statul B. Pentru a-i permite Soniei să revină și să locuiască în statul B până la data la care începe procesul în A, autoritatea competentă poate, cu acordul Soniei, să emită un OESJ, prin care obligația de a se prezenta în fața organelor competente este recunoscută și executată în statul B.

2.5.4. Transferul deciziilor de probațiune și a sancțiunilor alternative

Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative (66)

Decizia-cadru 2008/947/JAI introduce aplicarea principiul recunoașterii reciproce în cazul măsurilor alternative detenției și măsurilor de eliberare înainte de termen (67). Se referă la perioada de după încheierea procesului.

Actul legislativ menționat prevede că o decizie de probațiune sau altă sancțiune alternativă poate fi executată în alt stat membru decât statul în care a fost condamnată persoana dacă aceasta își dă acordul.

Exemplu: Anna este cetățean al statului membru A, dar se află în vacanță în statul membru B. Pentru că a săvârșit o infracțiune în statul membru B, Anna este condamnată, în locul unei pedepse cu închisoarea, la prestarea de activități în folosul comunității. Anna se poate întoarce în statul A, iar autoritățile acestui stat au obligația de a recunoaște hotărârea de condamnare la activități în folosul comunității și să verifice prestarea acestora în statul membru A.

2.5.5. Sancțiuni financiare

Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare (68)

Decizia-cadru 2005/214/JAI aplică principiul recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare impuse de autoritățile judiciare sau administrative. Scopul este de a facilita executarea acestor sancțiuni în alt stat membru decât statul în care au fost impuse sancțiunile. În temeiul deciziei-cadru, o autoritate judiciară sau administrativă poate transmite o sancțiune financiară direct unei autorități din alt stat membru, această sancțiune fiind recunoscută și executată fără nicio altă formalitate.

Domeniul de aplicare al Deciziei-cadru 2005/214/JAI acoperă toate infracțiunile [articolul 1 litera (a) punctele (i) și (ii)], precum și „încălcările normelor de drept”, cu condiția ca o cale de atac să fie posibilă în fața unei „instanțe competente în materie penală” (69).

Procedura se aplică în situații transfrontaliere atunci când se impune o sancțiune financiară într-un stat membru și urmează să fie executată în statul membru în care autorul infracțiunii își are reședința sau deține bunuri sau venituri.

În unele statele membre, neplata unei sancțiuni financiare poate fi transformată într-o pedeapsă privativă de libertate. În aceste situații, un MEA poate fi emis pentru executarea pedepsei cu închisoarea. În măsura posibilului, se recomandă ca Decizia-cadru 2005/214/JAI să fie avută în vedere ca una dintre metodele de executare a plății înainte de transformarea sancțiunii financiare în pedeapsă privativă de libertate, evitându-se astfel necesitatea de a emite un MEA.

2.5.6. Transferul procedurilor penale

În anumite cazuri relevante ar trebui să se ia în calcul transferul procedurilor penale în statul membru unde persoana suspectată își are reședința. Temeiul juridic pentru transfer este Convenția din 1972 privind transferul de proceduri în materie penală. În cazul statelor membre care nu au ratificat această convenție, transferul se poate întemeia pe competența de drept comun în statul membru de primire de a iniția o anchetă penală. În acest caz, cererea se întemeiază, în mod normal, pe articolul 21 din Convenția Consiliului Europei privind asistența reciprocă în materie penală din 20 aprilie 1959 (ETS nr. 030).

În 2003, Eurojust a emis orientări fără caracter obligatoriu pentru a stabili „Ce jurisdicție are competență în domeniul urmăririi penale?”, pe care le-a revizuit în 2016 (70). Aceste orientări sugerează ce factori trebuie luați în considerare în cazurile în care mai multe state membre ar avea competența de a urmări penal. De la adoptarea orientărilor, acestea au ajutat autoritățile naționale competente și Eurojust să stabilească care jurisdicție este cea mai în măsură să înceapă urmărirea penală în cazurile transfrontaliere.

La 5 aprilie 2023, Comisia a adoptat o Propunere de regulament privind transferul de proceduri în materie penală (71). Propunerea stabilește procedura de transferare a procedurilor penale dintr-un stat membru în altul, în cazul în care obiectivul unei administrări eficiente și adecvate a justiției ar fi mai bine îndeplinit prin desfășurarea procedurilor penale într-un alt stat membru.

2.6. Principiul specialității – posibilitatea de a face obiectul urmăririi penale pentru alte infracțiuni

În general, o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o altă infracțiune decât cea care a motivat predarea și care a fost săvârșită înaintea predării sale. Acesta este principiul specialității prevăzut la articolul 27 din Decizia-cadru privind MEA.

Acest principiu face însă obiectul unor excepții. Decizia-cadru privind MEA oferă posibilitatea statelor membre să notifice că, în relațiile lor cu alte state membre care au făcut aceeași notificare, acestea renunță la principiul specialității, cu excepția situației în care, într-un caz particular, autoritatea judiciară de executare prevede altfel în decizia sa de predare [a se vedea articolul 27 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]. Potrivit informațiilor aflate la dispoziția Comisiei, doar Estonia, Austria și România au trimis astfel de notificări.

În plus, articolul 27 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA prevede alte situații în care principiul specialității nu se aplică:

(a)	atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, deși a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-a părăsit;

(b)	infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate;

(c)	procedura penală nu conduce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;

(d)	atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertății sale individuale;

(e)	atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunțând, după caz, în același timp și la principiul specialității, în conformitate cu articolul 13;

(f)

atunci când persoana a renunțat în mod expres, după predarea sa, la beneficiul principiului specialității pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunțarea se face în fața autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat-o în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat.

În alte cazuri, este necesar să se solicite consimțământul statului membru de executare inițial în vederea urmăririi penale sau a executării în legătură cu alte infracțiuni [articolul 27 alineatul (3) litera (g) din Decizia-cadru privind MEA].

În hotărârea pronunțată în cauza C-388/08 PPU Leymann și Pustovarov (72), Curtea de Justiție a examinat modul în care trebuie să se stabilească dacă infracțiunea în cauză este o „infracțiune [...] alta” decât cea care a motivat predarea, în sensul articolului 27 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA. Curtea a susținut următoarele:

„(...) este necesar să se verifice dacă elementele constitutive ale infracțiunii, potrivit descrierii legale a acesteia în statul membru emitent, sunt cele pentru care persoana a fost predată și dacă există o corespondență suficientă între datele care figurează în mandatul de arestare și cele menționate în actul de procedură ulterior. Sunt admise schimbări în circumstanțele referitoare la timp și la loc, în măsura în care acestea decurg din elementele culese pe parcursul procedurii derulate în statul membru emitent cu privire la comportamentele descrise în mandatul de arestare, nu modifică natura infracțiunii și nu conduc la motive de neexecutare în temeiul articolelor 3 și 4 din decizia-cadru menționată.”

În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a clarificat, de asemenea, că:

„Excepția prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) [...] trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei «infracțiuni[i] […] alta» decât cea care a motivat predarea, consimțământul trebuie solicitat, conform articolului 27 alineatul (4) din această decizie-cadru, și obținut dacă este necesară executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. Persoana predată poate fi urmărită penal și condamnată pentru o astfel de infracțiune înainte ca acest consimțământ să fie obținut, în măsura în care nu se aplică nicio măsură restrictivă de libertate pe parcursul urmăririi penale sau al judecării infracțiunii respective. Cu toate acestea, excepția prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) nu se opune posibilității ca persoana predată să fie supusă unei măsuri restrictive de libertate înainte de obținerea consimțământului, în condițiile în care această restrângere este legal justificată de alte capete de acuzare menționate în mandatul european de arestare.”

Procedura de renunțare la principiul specialității, cu aprobarea autorității judiciare de executare

Cererea prin care se solicită consimțământul trebuie să fie prezentată în cadrul aceleiași proceduri și trebuie să conțină aceleași informații ca un MEA obișnuit. Astfel, autoritatea judiciară competentă transmite cererea de solicitare a consimțământului direct autorității judiciare de executare care a predat persoana.

Informațiile conținute în cerere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, trebuie să fie traduse în conformitate cu aceleași reguli ca un MEA. Autoritatea judiciară de executare trebuie să ia decizia în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii [articolul 27 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

Autoritatea de executare trebuie să consimtă atunci când infracțiunea pentru care este solicitat acordul implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu Decizia-cadru privind MEA, cu excepția cazului în care se aplică un motiv obligatoriu sau facultativ de neexecutare.

Dacă este cazul, autoritatea judiciară de executare poate condiționa consimțământul de îndeplinirea uneia dintre condițiile legate de pedeapsa cu închisoarea cu caracter permanent și returnarea cetățenilor și a rezidenților prevăzute la articolul 5 din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 5.9). În astfel de cazuri, statul membru emitent trebuie să acorde garanțiile corespunzătoare [articolul 27 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

În hotărârea pronunțată în cauza C-168/13 PPU Jeremy F (73)., Curtea a statuat că un stat membru ar putea prevedea, în dreptul său național, o cale de atac suspensivă împotriva deciziei menționate la articolul 27 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA, în cazul în care decizia definitivă este luată în termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 4.1).

În hotărârea pronunțată în cauza C-195/20 PPU XC (74), Curtea de Justiție a precizat că, în situația în care persoana a fost predată de un prim stat membru în temeiul unui MEA, apoi a părăsit în mod voluntar teritoriul statului membru emitent al primului mandat și a fost predată din nou în acel stat de un al doilea stat membru în executarea unui alt MEA emis după plecarea voluntară, singura predare relevantă pentru aprecierea respectării principiului specialității este cea a autorității judiciare de executare a acestui al doilea MEA, iar consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (g) trebuie, prin urmare, să fie dat numai de autoritatea judiciară de executare a statului membru care a predat persoana urmărită în temeiul acestui MEA.

În cauza C-510/19 AZ (75), Curtea de Justiție a clarificat faptul că o autoritate judiciară care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA trebuie să își dea consimțământul de a renunța la aplicarea principiului specialității în temeiul articolului 27 alineatul (3) litera (g) și al articolului 27 alineatul (4) din decizia-cadru menționată (a se vedea secțiunea 2.1.2).

În hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-428/21 și C-429/21 PPU (76), HM și TZ, Curtea de Justiție a interpretat articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4), precum și articolul 28 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă. În consecință, o persoană care a fost predată autorității judiciare emitente în executarea unui MEA are dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare atunci când se formulează o cerere de consimțământ pentru a renunța la principiul specialității. Curtea a clarificat faptul că exercitarea efectivă a acestui drept nu necesită implicarea directă a autorității judiciare de executare, cu condiția ca aceasta să se asigure că dispune de suficiente informații, în special cu privire la poziția persoanei afectate, pentru a lua o decizie. Prin urmare, poate fi suficient ca persoana afectată să își poată face cunoscut punctul de vedere autorității judiciare emitente, iar aceste informații să fie înregistrate în scris și transmise autorității judiciare de executare. În principiu, astfel de informații trebuie considerate de autoritatea judiciară de executare ca fiind colectate cu respectarea cerințelor de la articolul 47 din cartă. Dacă este necesar, autoritatea judiciară de executare trebuie să solicite fără întârziere furnizarea de informații suplimentare.

3. PROCEDURA DE EMITERE A UNUI MEA

3.1. Alte proceduri penale în curs și MEA privind aceeași persoană

3.1.1. În statul membru emitent

Înainte de a emite un MEA, autorității judiciare competente i se recomandă să verifice dacă, în statul membru emitent, au fost inițiate alte proceduri penale sau au fost emise alte MEA cu privire la persoana căutată.

Dacă în statul membru emitent există alte proceduri penale pendinte sau pedepse privative de libertate executabile împotriva persoanei căutate, este recomandabil să se comunice și, dacă este posibil, să se coordoneze pașii următori cu alte autorități naționale înainte de a se emite un MEA. Este important să se asigure că MEA acoperă toate infracțiunile pentru care persoana căutată va fi urmărită penal sau a fost condamnată în statul membru emitent. Acest lucru este de dorit în special din cauza faptului că principiul specialității ar putea împiedica urmărirea penală sau condamnarea pentru alte infracțiuni decât cele pentru care persoana a fost predată de către statul membru de executare (a se vedea secțiunea 2.6). Cu toate că după predare se poate solicita consimțământul persoanei căutate sau al statului membru de executare pentru urmărirea penală sau executarea pedepsei în legătură cu aceste infracțiuni [a se vedea articolul 27 alineatul (3) literele (f) și (g) din Decizia-cadru privind MEA], practica a demonstrat că procesul de obținere a acestui consimțământ poate fi lent și anevoios.

Dacă este posibil, toate infracțiunile ar trebui incluse într-un MEA, întrucât acest lucru face procedura în statul membru de executare mai rapidă și mai eficientă. Dacă există un MEA emis în prealabil cu privire la aceeași persoană, acest mandat, ori de câte ori este posibil, ar putea fi înlocuit cu un nou MEA care să acopere atât infracțiunile anterioare mandatului inițial, cât și noile infracțiuni. În cazul în care s-a emis o semnalare în vederea arestării unei persoane, aceasta trebuie actualizată pentru a include noul MEA. Este posibil să se introducă mai multe MEA pentru fiecare semnalare în vederea arestării [a se vedea articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (77)].

În plus, în cauza C-203/20 AB și alții (78), Curtea de Justiție a statuat că articolul 50 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune emiterii unui MEA împotriva unei persoane care a făcut obiectul unui proces penal inițial încetat printr-o hotărâre judecătorească definitivă adoptată în temeiul unei amnistii și reluat în urma adoptării unei legi de revocare a acestei amnistii, atunci când hotărârea judecătorească a fost pronunțată înaintea oricărei aprecieri a răspunderii penale a persoanei în cauză.

3.1.2. În alt stat membru

În cazul în care în alt stat membru sau în alte state membre există indicii ale unor alte proceduri penale pendinte sau pedepse privative de libertate executabile împotriva persoanei solicitate, contactați autoritățile din acest(e) stat(e) înainte de emiterea unui MEA (79). În aceste cazuri, autoritățile din diferitele state membre ar putea analiza posibilitatea de a se coordona pentru a decide care stat membru ar trebui să elibereze (primul) MEA și posibilitatea de a transfera procedurile penale într-un singur stat membru sau, cel puțin, în mai puține state membre.

Autoritățile competente ar trebui să verifice în SIS dacă a fost emisă o semnalare în vederea arestării cu privire la aceeași persoană de către un alt stat membru. Mai multe state membre pot să introducă o semnalare în vederea arestării care are ca obiect aceeași persoană. În caz de arest, biroul SIRENE al statului membru de executare va informa simultan fiecare stat membru în cauză [a se vedea articolul 32 alineatul (3) din Manualul SIRENE – Poliție] (80).

Autoritățile competente pot contacta, de asemenea, Eurojust sau punctele de contact ale RJE (sau ambele) pot contacta direct autoritatea competentă a unui alt stat membru (81).

Dacă statul membru de executare a primit mai multe MEA privind persoana căutată, aceasta trebuie, în orice caz, să decidă dacă persoana căutată trebuie mai întâi să fie predată (a se vedea secțiunea 5.12). Prin urmare, înainte de emiterea unor MEA multiple, ar putea fi mai eficient ca autoritățile judiciare emitente să încerce să ajungă la un acord cu privire la statul membru căruia ar trebui să îi fie predată persoana căutată. Deși autoritatea judiciară de executare nu are obligații în temeiul acordurilor privind MEA concurente încheiate între autoritățile judiciare emitente, ar trebui să țină seama de acestea.

Prin urmare, este recomandabil să indicați la litera (f) „alte circumstanțe pertinente în speță” a formularului MEA informații privire la aceste acorduri, astfel încât autoritățile judiciare de executare să fie imediat informate cu privire la acestea.

3.2. Completarea formularului de MEA

În anexa III sunt prezentate orientări detaliate privind completarea formularului MEA.

3.2.1. Informații care sunt întotdeauna necesare

Autoritatea judiciară de executare ar trebui să dispună întotdeauna de informațiile minime necesare pentru a-i permite să decidă predarea [a se vedea articolul 8 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]. În special, autoritatea judiciară de executare trebuie să poată confirma identitatea persoanei și să evalueze dacă se aplică oricare dintre motivele de neexecutare. Autoritatea judiciară emitentă ar trebui, prin urmare, să acorde o atenție deosebită descrierii infracțiunii (infracțiunilor) în formularul MEA.

Informațiile exacte care trebuie furnizate depind de circumstanțele fiecărui caz în parte. Cu toate acestea, este bine să se aibă în vedere faptul că autoritatea judiciară de executare ar putea să dețină foarte puține informații sau chiar nicio informație despre cauza care stă la baza MEA sau despre sistemul juridic al statului membru emitent. Din experiență, solicitările de informații suplimentare între autoritățile judiciare emitente și de executare reprezintă una dintre principalele cauze ale întârzierilor înregistrate în executarea MEA. Acest fapt conduce la depășirea termenelor prevăzute în Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 4.1).

Prin urmare, este esențial ca autoritățile judiciare emitente să se asigure că informațiile din MEA sunt clare, corecte și cuprinzătoare.

În cauza C-367/16, Piotrowski (82), Curtea a statuat:

„Pentru a simplifica și a accelera procedura de predare în conformitate cu termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru 2002/584, aceasta prevede în anexă un formular specific pe care autoritățile judiciare emitente trebuie să îl completeze, furnizând informațiile solicitate în mod expres.

Potrivit articolului 8 din Decizia-cadru 2002/584, aceste informații includ printre altele identitatea și cetățenia persoanei căutate, indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, care intră în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2 din această decizie-cadru, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, a locului și a gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune, pedeapsa pronunțată anterior sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune în statul membru emitent și, în măsura posibilului, alte consecințe ale infracțiunii.”

Dacă formularul MEA este completat corect, nu sunt necesare documente suplimentare.

3.2.2. Informații adiționale utile din partea autorității judiciare emitente

În plus față de setul minim de date care trebuie introduse pentru a crea semnalarea în vederea arestării în SIS [a se vedea secțiunea 1(a) din anexa II la Decizia de punere în aplicare a Comisiei privind introducerea datelor din SIS] (83), trebuie introduse și toate celelalte date referitoare la persoană, în special fotografii, amprente digitale și documente de identificare, dacă sunt disponibile (a se vedea articolele 20 și 22 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești) (84).

Ar trebui să se aibă în mod deosebit grijă ca următoarele informații să nu lipsească:

—	toate datele personale de identificare disponibile (în special amprentele digitale, amprentele palmare și fotografiile recente);

—	eventualele avertismente, în cazul în care persoana căutată prezintă un risc specific;

—	o copie a MEA (aceasta trebuie atașată semnalării pentru ca aceasta să aibă aceeași valoare ca un MEA sau un mandat de arestare original transmis direct între autoritățile competente; mai multe mandate de arestare pot fi atașate la o singură semnalare);

—	datele privind obiectele utilizate de persoana căutată („extensie care vizează un obiect” – de exemplu, vehiculul utilizat de persoana căutată) sau documentele de identificare utilizate;

—	linkuri către alte semnalări privind persoane sau obiecte.

Datele de contact și numărul de telefon mobil al biroului competent și al persoanei responsabile ar trebui întotdeauna transmise biroului SIRENE, astfel încât acestuia să i se notifice imediat și în orice moment al zilei informația că a fost găsită persoana căutată.

Ori de câte ori este probabil ca statul membru de executare să necesite garanții din partea statului membru emitent, în temeiul articolului 5 din Decizia-cadru privind MEA, este recomandabil să se adauge informațiile relevante la MEA. De exemplu, autoritatea judiciară emitentă își poate exprima deja consimțământul pentru predarea persoanei căutate în statul membru de executare în condițiile specificate (a se vedea secțiunea 5.9).

3.3. Procedura de transmitere a MEA

Procedura de transmitere a MEA depinde de următorul criteriu: dacă autoritatea judiciară emitentă cunoaște sau nu locul în care se află persoana căutată (articolul 9 din Decizia-cadru privind MEA). În cele mai multe cazuri, locul unde se află persoana este necunoscut sau incert și MEA ar trebui transmis tuturor statelor membre prin intermediul SIS. Chiar și atunci când persoana este cunoscută, autoritatea judiciară emitentă poate decide să emită o semnalare în SIS [articolul 9 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA].

3.3.1. În cazul în care locul în care se află persoana căutată nu este cunoscut

În cazul în care locul în care se află persoana căutată nu este cunoscut, MEA ar trebui transmis tuturor statelor membre. În acest scop, ar trebui creată în SIS o semnalare în vederea arestării sau predării în conformitate cu articolul 26 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (85). Este important de subliniat că, înainte ca semnalarea să poată fi introdusă în SIS, autoritatea judiciară emitentă trebuie să emită MEA.

Autoritatea judiciară emitentă ar trebui, după caz, să trimită biroului național SIRENE (prin intermediul autorității polițienești competente) o copie a MEA original și toate informațiile relevante privind persoana în cauză sau să pună o copie a MEA original la dispoziția biroului SIRENE prin alte mijloace.

Biroul SIRENE din statul membru emitent verifică dacă informațiile sunt complete (de exemplu, dacă există și pot fi atașate fotografii și amprente digitale), atașează la semnalare o copie a MEA original și o traducere (dacă este disponibilă) și validează introducerea semnalării în SIS. În plus, biroul SIRENE comunică conținutul MEA tuturor celorlalte birouri SIRENE prin intermediul schimbului de informații suplimentare („formularul A” SIRENE). Atunci când există mai multe mandate de arestare pentru aceeași persoană, se trimite câte un formular A pentru fiecare mandat de arestare. Formularul A se emite în engleză. Este important să se indice în formularul A (câmpul 311) dacă acțiunile de căutare a persoanei se limitează la teritoriile anumitor state membre (căutare geografică) și să se includă orice alte informații despre locul în care se află persoana (câmpul 061 din formularul A).

La primirea formularului A, toate celelalte birouri SIRENE verifică dacă informațiile furnizate în formularul A și în MEA sunt complete.

În conformitate cu articolul 25 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (86), la cererea unei autorități naționale competente, un stat membru poate solicita, de asemenea, statului membru emitent să aplice un indicator de validitate unei semnalări în vederea arestării în scopul predării, în cazul în care este evident că executarea unui MEA va trebui refuzată. În timpul acestui proces de verificare semnalarea ar trebui să continue să fie accesibilă utilizatorilor finali. De asemenea, un stat membru poate solicita să se aplice un indicator de validitate semnalării dacă autoritatea sa judiciară competentă eliberează persoana care face obiectul semnalării în timpul procesului de predare. Nu se adaugă un indicator de validitate la o semnalare privind arestarea în vederea predării dacă cel puțin unul dintre mandatele de arestare atașate semnalării poate fi executat.

Dacă un stat membru nu execută MEA și, în consecință, decide să solicite adăugarea unui indicator de validitate la o semnalare, semnalarea va rămâne vizibilă pentru utilizatori. Motivul semnalării va rămâne, în acest caz, „persoană care trebuie arestată și predată sau extrădată”. Cu toate acestea, acțiunea care trebuie întreprinsă nu va fi de a solicita arestarea persoanei căutate, ci mai degrabă de a obține detalii cu privire la locul în care se află persoana [a se vedea articolul 12 alineatul (2) și anexa I la Decizia de punere în aplicare a Comisiei privind introducerea datelor în SIS] (87).

Birourile SIRENE care primesc formularul A trebuie, de asemenea, să caute, în conformitate cu legislația națională, toate informațiile naționale disponibile pentru a încerca să localizeze persoana care face obiectul semnalării. Acestea vor verifica în bazele de date naționale (cum ar fi sistemele poliției și ale penitenciarelor), pentru a vedea dacă persoana căutată este deja cunoscută de aceste autorități și se află eventual deja în detenție pentru o altă infracțiune. Dacă persoana este localizată pe baza acestei verificări, biroul SIRENE transmite informațiile conținute în formularul A autorității competente, care va executa MEA.

Autoritățile competente din toate statele membre (inclusiv autoritățile de aplicare a legii, poliția de frontieră și autoritățile judiciare) au acces la semnalările în vederea arestării în SIS. Dacă persoana în cauză este identificată și arestată pe baza semnalării SIS în alt stat membru, autoritatea judiciară emitentă va fi informată prin intermediul biroului național SIRENE.

O semnalare în vederea arestării, introdusă în SIS, care conține o copie a MEA original constituie și are același efect ca un MEA [a se vedea articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (88)]. Transmiterea copiei originale pe suport de hârtie a MEA în plus față de semnalarea SIS nu mai este necesară, deoarece copia MEA original este atașată direct la semnalare. Cu toate acestea, întrucât MEA original este emis în limba statului emitent și formularul A se emite în engleză, poate fi totuși necesar ca autoritatea judiciară emitentă să trimită o traducere a MEA statului membru de executare, după ce persoana căutată a fost arestată. Este posibil (dar nu obligatoriu) să se atașeze imediat o copie a traducerii MEA într-una sau mai multe limbi oficiale ale Uniunii. Secțiunea Fiches Belges de pe site-ul RJE (89) conține o listă a limbilor acceptate de statele membre; această listă este inclusă și în anexa IV (a se vedea secțiunea 3.4). Autoritatea judiciară emitentă ar trebui să asigure faptul că semnalarea introdusă în SIS este menținută doar atât timp cât este necesar pentru realizarea scopurilor pentru care a fost introdusă [a se vedea articolele 53 și 55 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (90)]. Aceasta înseamnă că semnalarea ar trebui să fie ștearsă dacă MEA este retras (a se vedea secțiunea 11.4 din prezentul manual) sau a avut loc predarea [a se vedea articolul 55 alineatul (1) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești].

În plus, este posibil ca semnalările în vederea arestării să fie făcute invizibile (disponibilitatea acestora să fie suspendată) [a se vedea articolul 26 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (91)]. În cazul unei operațiuni în curs, statul membru emitent poate face, în mod temporar, ca o semnalare existentă în vederea arestării să fie indisponibilă în vederea căutării de către utilizatorii finali din statele membre implicate în operațiune. În astfel de cazuri, semnalarea este accesibilă doar birourilor SIRENE. Aceasta înseamnă că, atunci când este necesar din punct de vedere operațional, în loc să se șteargă semnalarea în vederea arestării și să se introducă o nouă semnalare în vederea arestării, semnalarea poate deveni „invizibilă” pentru utilizatorii finali pentru o anumită perioadă de timp.

Această funcționalitate poate fi utilizată în anumite condiții. Statele membre pot să facă o semnalare indisponibilă numai dacă:

(a)	obiectivul operațiunii nu poate fi realizat prin nicio altă măsură;

(b)	autoritatea judiciară competentă din statul membru emitent a acordat o autorizație prealabilă și

(c)	toate statele membre implicate în operațiune au fost informate prin schimbul de informații suplimentare.

Funcționalitatea se utilizează maximum 48 de ore. Cu toate acestea, dacă este necesar din punct de vedere operațional, această perioadă poate fi prelungită cu perioade suplimentare de 48 de ore. Statele membre întocmesc statistici referitoare la numărul de semnalări în legătură cu care s-a utilizat această funcționalitate.

3.3.2. În cazul în care locul în care se află persoana căutată este cunoscut

Atunci când se știe unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite MEA, în vederea executării, direct autorității competente din statul membru de executare [articolul 9 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA].

În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare competentă, aceasta trebuie să efectueze cercetări, în special prin intermediul punctelor de contact ale Rețelei Judiciare Europene, în vederea obținerii acestei informații de la statul membru de executare [articolul 10 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]. Atlasul de pe site-ul web al RJE conține, de asemenea, informații și date de contact aferente autorităților competente din fiecare stat membru (92).

În scopul de a reduce riscul de sustragere a persoanei căutate, autoritatea judiciară emitentă poate transmite MEA și biroului său național SIRENE, pentru a fi trimis altor state membre prin intermediul SIS (a se vedea secțiunea 3.3.1). Semnalarea SIS permite organelor de poliție din statele membre să cunoască faptul că persoana este căutată pentru a fi arestată. Cu toate acestea, ar trebui să se indice în mod clar tuturor birourilor SIRENE că se cunoaște locul unde se află persoana, pentru a se evita munca inutilă de verificare a prezenței persoanei pe teritoriul lor.

3.3.3. Transmiterea MEA statelor membre care nu folosesc SIS

În prezent, toate statele membre ale UE utilizează SIS. Cipru a fost ultima țară care a aderat la SIS în iulie 2023. În viitor, în cazul în care va exista vreun stat membru care nu va utiliza SIS și va fi necesară transmiterea unui MEA către statul membru respectiv, MEA va putea fi trimis fie direct, fie de către biroul național al INTERPOL relevant. Transmiterea prin INTERPOL este prevăzută la articolul 10 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA.

Cu toate acestea, ar trebui remarcat faptul că o semnalare INTERPOL nu constituie un motiv de arestare în unele state membre. Prin urmare, este important să se indice în mod clar în semnalare existența unui MEA, pentru că un MEA implică întotdeauna obligația de a aresta persoana căutată.

3.4. Traducerea MEA

Formularul MEA trebuie completat sau tradus în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului membru de executare. Cu toate acestea, atunci când statul membru de executare indică într-o declarație că acceptă o traducere în una sau mai multe limbi oficiale ale instituțiilor Uniunii, MEA poate fi tradusă, alternativ, în una dintre aceste limbi [articolul 8 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA].

Site-ul RJE (http://www.ejn-crimjust.europa.eu – instrumentul Fiches Belges) conține o listă a limbilor acceptate de statele membre. Lista acestora este inclusă și în anexa IV.

În conformitate cu articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (93), în cazul în care MEA este transmis prin intermediul SIS, statul membru emitent poate atașa la semnalare și o copie a traducerii MEA într-una sau mai multe dintre limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii. Aceste traduceri, precum și formularele SIRENE A ar trebui să constituie o bază suficientă pentru efectuarea verificărilor indicate în secțiunea 3.3.1 din prezentul manual. Trebuie notat faptul că acest lucru nu aduce atingere obligației de traducere a MEA în limba acceptată de către statul membru de executare după ce persoana a fost arestată.

Dacă locul arestării persoanei căutate poate fi anticipat, ar putea fi mai eficient să se traducă în prealabil MEA în limba respectivului stat membru. Acest lucru facilitează respectarea termenului scurt de executare a MEA.

În cazurile în care MEA este transmis direct autorității judiciare de executare, acesta trebuie să fie însoțit de o traducere. Întrucât MEA trebuie prelucrat și executat în regim de urgență [articolul 17 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA], statul emitent ar trebui să trimită traducerea în cel mai scurt timp posibil și, în orice caz, înainte de expirarea termenului stabilit de statul membru pentru primirea unui MEA tradus (a se vedea secțiunea 4.3 din prezentul manual).

Traducerile trebuie să folosească modelul de formular-tip de MEA, disponibil în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii. Toate versiunile lingvistice ale formularului sunt disponibile pe site-ul web al RJE (în secțiunile „Bibliotecă judiciară” și „Compendiu”, în format pdf și Word).

3.5. După ce persoana căutată este arestată: cooperarea și comunicarea cu autoritățile competente din statul membru de executare

După ce persoana căutată este arestată în alt stat membru, autoritățile competente din statul membru emitent ar trebui să răspundă rapid cererilor de informații și de alt tip din partea autorităților statului membru de executare. Autoritățile competente din statul membru emitent sunt îndrumate către Partea II, secțiunea 4.4 a prezentului manual pentru orientări privind bunele practici de cooperare și comunicare cu autoritățile competente ale statului membru de executare. RJE sau Eurojust pot oferi asistență dacă apar probleme de comunicare. Și birourile SIRENE facilitează în mod periodic comunicarea atunci când persoana a fost arestată în urma unei semnalări în vederea arestării, introduse în SIS.

Dacă autoritatea judiciară emitentă decide să își retragă MEA, ar trebui să notifice acest lucru fără întârziere autorității judiciare de executare, în special atunci când persoana căutată a fost privată de libertate. De asemenea, trebuie să se asigure faptul că se șterge semnalarea în SIS.

Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare [articolul 15 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA].

PARTEA a II-a: EXECUTAREA UNUI MEA

4. PROCEDURA DE EXECUTAREA A UNUI MEA

4.1. Termenul de luare a deciziei privind executarea MEA

Există termene stricte pentru executarea unui MEA. Termenele depind de existența sau nu a consimțământului persoanei căutate pentru predarea sa. Se subliniază faptul că, indiferent de termene, toate MEA trebuie să fie prelucrate și executate în regim de urgență [articolul 17 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA].

În cazul în care persoana căutată consimte să fie predată, decizia definitivă privind executarea MEA ar trebui luată în termen de 10 zile de la exprimarea consimțământului menționat anterior [articolul 17 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA].

În cazul în care persoana căutată nu consimte să fie predată, decizia definitivă privind executarea MEA ar trebui luată în termen de 60 zile de la arestarea persoanei căutate [articolul 17 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA].

În conformitate cu Decizia-cadru privind MEA, în principiu, consimțământul nu poate fi revocat. Fiecare stat membru poate să prevadă însă că acest consimțământ și, după caz, renunțarea la beneficiul principiului specialității (a se vedea secțiunea 2.6), pot fi revocate, în conformitate cu normele aplicabile în dreptul intern (94). În cazul în care persoana căutată își retrage consimțământul, termenul inițial de 10 zile nu se mai aplică și devine de 60 de zile, începând să curgă de la data arestării [articolul 13 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA]. La stabilirea termenului respectiv, nu se ține seama de perioada cuprinsă între data consimțământului și cea a revocării acestuia.

În mod excepțional, atunci când, într-un caz specific, MEA nu poate fi executat în termenele aplicabile, acestea pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare. În acest caz, autoritatea judiciară de executare trebuie să informeze imediat autoritatea judiciară emitentă și să indice motivele întârzierii [articolul 17 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

Astfel cum a statuat Curtea de Justiție în hotărârea pronunțată în cauza C-168/13 PPU Jeremy F (95)., orice cale de atac privind decizia de predare, care are efect suspensiv și este prevăzută de legislația națională, trebuie, în orice caz, să respecte termenele de luare a unei decizii finale, astfel cum sunt prevăzute în Decizia-cadru privind MEA.

În hotărârea pronunțată în cauza C-237/15 PPU Lanigan (96), Curtea de Justiție a susținut că expirarea termenelor de luare a unei decizii privind executarea unui MEA nu exonerează autoritatea competentă de obligația de a pronunța o decizie în această privință și nu exclude, în sine, menținerea în detenție a persoanei căutate. Cu toate acestea, dacă durata reținerii este excesivă, persoana trebuie eliberată, luându-se măsurile necesare pentru a împiedica sustragerea acesteia (a se vedea secțiunea 4.6).

Obligația de a informa Eurojust cu privire la întârzieri

Atunci când un stat membru nu poate respecta termenul stabilit, autoritățile competente trebuie să informeze Eurojust, precizând motivele întârzierii [articolul 17 alineatul (7) din Decizia-cadru privind MEA]. Dată fiind importanța fundamentală a respectării termenelor în funcționarea MEA, Eurojust monitorizează cazurile în care termenele nu au putut fi respectate și despre care este informat. Astfel, Eurojust poate contribui la identificarea oricăror probleme sistematice care cauzează întârzieri. În numeroase cazuri, Eurojust poate ajuta autoritățile competente pentru ca acestea să respecte termenele prevăzute, de exemplu prin facilitarea schimbului de informații între autoritățile competente (97).

4.2. Termenele de predare a persoanei căutate (după luarea deciziei privind executarea MEA)

Termenul de predare a persoanei căutate începe să curgă imediat după luarea deciziei finale privind executarea MEA. Autoritățile competente ar trebui să ia măsuri și să convină cu privire la predarea persoanei în cauză în cel mai scurt timp posibil [articolul 23 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]. În orice caz, predarea trebuie să aibă loc în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea [articolul 23 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA]. Este necesar, prin urmare, să se convină asupra modalităților practice de predare fără întârziere.

În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul de 10 zile este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre (noțiunea de forță majoră), autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă trebuie să ia imediat legătura și să convină asupra unei noi date de predare. În acest caz, predarea trebuie să aibă loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită [articolul 23 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA].

În hotărârea pronunțată în cauza C-640/15, Vilkas (98), Curtea de Justiție a concluzionat că autoritatea judiciară de executare poate conveni cu autoritatea judiciară emitentă asupra unei noi date de predare, chiar dacă ultimele două tentative de predare au eșuat datorită rezistenței opuse de persoana căutată în măsura în care această rezistență nu a putut fi prevăzută de către autorități și consecințele rezistenței la predare nu au putut fi evitate în pofida tuturor diligențelor depuse de autoritățile în cauză, (verificarea acestui fapt fiind de competența instanței de trimitere). Autoritățile în cauză au în continuare obligația de a ajunge la un acord asupra unei noi date de predare chiar și în cazul în care termenele prevăzute la articolul 23 au expirat.

În cauza C-804/21 PPU C și CD (99), Curtea de Justiție a statuat că noțiunea de forță majoră, prevăzută la articolul 23 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA, nu se extinde la obstacolele juridice în calea predării rezultate din acțiuni legale introduse de persoana care face obiectul MEA și întemeiate pe dreptul statului membru de executare. În plus, constatarea unei situații de forță majoră de către serviciile de poliție ale statului membru de executare, urmată de stabilirea unei noi date a predării, fără intervenția autorității judiciare de executare, nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute la articolul 23 alineatul (3), independent de existența efectivă a acestei situații. În ceea ce privește articolul 23 alineatul (5) din decizia-cadru, Curtea a statuat că termenele prevăzute la articolul 23 alineatele (2)-(4) trebuie considerate ca expirate, astfel încât persoana trebuie să fie pusă în libertate în cazul în care cerința intervenției autorității judiciare de executare, prevăzută la articolul 23 alineatul (3), nu a fost îndeplinită. Cu toate acestea, având în vedere obligația statului membru de executare de a continua procedura de executare a MEA, autoritatea competentă a statului membru de executare este obligată, în cazul în care persoana care face obiectul MEA este eliberată, să ia toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a preveni sustragerea acestei persoane, cu excepția măsurilor privative de libertate.

În ceea ce privește amânarea datei de predare din motive umanitare grave (de exemplu, îmbolnăvirea gravă a persoanei căutate), a se vedea secțiunea 5.11.1.

4.3. Traducerea MEA

Autoritatea judiciară de executare poate stabili un termen de primire a traducerii MEA. MEA trebuie tradus în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru de executare ori în altă limbă pe care acel stat membru a declarat că o acceptă. Autoritățile judiciare de executare sunt încurajate cu fermitate să stabilească acest termen într-o perioadă cuprinsă între 6 și 10 zile calendaristice.

Experiența a arătat că un termen mai scurt de 6 zile este adesea prea scurt pentru furnizarea unei traduceri de calitate adecvată, iar o perioadă de peste 10 zile ar putea fi considerată ca având drept consecință o prelungire excesivă a procedurii, în special atunci când persoana căutată este menținută în detenție.

4.4. Comunicarea dintre autoritățile judiciare competente ale statelor membre înainte de luarea deciziei privind predarea

4.4.1. Momentul comunicării

Informațiile suplimentare necesare pentru a permite luarea unei decizii cu privire la predare

Solicitările de informații suplimentare ar trebui să fie de natură excepțională. În cazurile în care a fost emisă o semnalare SIS, această cerere ar trebui transmisă prin intermediul birourilor SIRENE, canalul SIRENE, utilizând formularul specific (formularul M). MEA se întemeiază pe prezumția generală potrivit căreia autoritatea judiciară de executare poate decide cu privire la predare pe baza informațiilor cuprinse în MEA. Această prezumție se bazează pe principiul recunoașterii reciproce și pe necesitatea de a decide rapid în legătură cu predarea. Solicitările de informații suplimentare sunt necesare însă în anumite situații pentru a se conforma obligației de a executa un MEA.

În cazul în care informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a permite autorității judiciare de executare să decidă predarea, autoritatea judiciară de executare trebuie să comunice cu autoritatea judiciară emitentă pentru a obține informațiile suplimentare necesare. Este important de menționat faptul că în Decizia-cadru privind MEA aceasta figurează ca o obligație în sarcina autorității judiciare de executare [articolul 15 alineatul (2)].

Comunicarea dintre autoritățile judiciare emitente și de executare înainte de luarea deciziei de predare ar trebui să vizeze în principal informații suplimentare care sunt relevante pentru decizia de predare (a se vedea secțiunea 5.2). În consecință, solicitările de informații suplimentare ar trebui să vizeze, în special, conținutul solicitat în formularul MEA de care este nevoie pentru a evalua aplicabilitatea unui eventual motiv de refuz.

Aceste cereri trebuie, de asemenea, să respecte obligația de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE (100). Această obligație nu este respectată atunci când o autoritate judiciară de executare adresează întrebări multiple și/sau inutile care (din cauza numărului, a domeniului de aplicare și a conținutului lor) fac practic imposibilă furnizarea unui răspuns util de către autoritățile statului membru emitent, având în vedere termenele scurte prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA [a se vedea hotărârea Curții de Justiție în cauza C-220/18 PPU ML (101)].

În conformitate cu principiul recunoașterii reciproce, autoritatea judiciară de executare nu poate pune în discuție temeinicia deciziilor adoptate de autoritățile judiciare ale statului membru emitent.

Comunicarea ar trebui să se desfășoare cât mai curând posibil și, în orice caz, respectându-se termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA.

Printre situațiile tipice în care informații suplimentare ar fi necesare se numără cazurile în care:

(a)	o parte relevantă din formularul MEA nu este completată;

(b)	conținutul MEA este neclar;

(c)	este vorba de o eroare manifestă în MEA;

(d)	nu este clar dacă a fost arestată persoana care trebuia în temeiul MEA.

Înainte de a invoca un motiv de refuz

În multe situații, autoritatea judiciară de executare ar trebui să contacteze autoritatea judiciară emitentă, înainte de a decide să aplice un motiv de neexecutare. De exemplu, prin astfel de contacte se poate stabili dacă există și alte măsuri de cooperare judiciară care ar putea fi utilizate atunci când MEA nu poate fi executat.

Alte motive de a comunica

Ar putea fi necesar ca autoritățile să comunice și în următoarele cazuri:

(a)	pentru obținerea de garanții din partea statului membru emitent privind pedepsele privative de libertate cu caracter permanent sau returnarea cetățenilor sau rezidenților care vor executa pedepse privative de libertate în statul membru de executare (a se vedea secțiunea 5.9);

(b)	în cazul în care au fost emise mai multe MEA privind aceeași persoană (a se vedea secțiunea 5.12);

(c)	în cazul în care inculpatul a exprimat preocupări legitime cu privire la o presupusă încălcare a drepturilor fundamentale, fiind necesar ca autoritatea judiciară emitentă să ofere informații în acest sens.

4.4.2. Modul de comunicare

MEA se bazează pe principiul contactului direct între autoritățile competente. Comunicarea directă dintre autoritatea judiciară emitentă și cea de executare are avantajul de a fi mai rapidă și mai fiabilă.

Cu toate acestea, în cazul în care statul membru a desemnat o autoritate centrală pentru corespondența oficială (în temeiul articolului 7 din Decizia-cadru privind MEA), comunicarea trebuie să aibă loc prin intermediul autorității centrale. Informații privind statele membre care au numit o autoritate centrală pot fi găsite în secțiunea MEA a Bibliotecii judiciare de pe site-ul RJE (102).

Atlasul judiciar (date de contact)

Datele de contact ale autorităților competente ale statelor membre sunt disponibile în Atlasul de pe site-ul RJE (https://www.ejn-crimjust.europa.eu). Atlasul a fost elaborat cu scopul de a identifica autoritatea locală competentă să primească decizia care trebuie executată și de a contacta persoana potrivită pentru a discuta probleme practice legate de MEA și de alte instrumente de recunoaștere reciprocă.

Metode de comunicare

Nu există norme specifice în Decizia-cadru privind MEA privind formele sau procedurile de comunicare, în urma primirii unui MEA. Comunicarea poate fi efectuată prin orice mijloace disponibile care sunt suficient de sigure (de exemplu, prin telefon sau e-mail). Cel mai eficient mod este de a comunica direct cu minimum de formalități și, ori de câte ori este posibil, găsind o limbă comună.

Se preconizează adoptarea unor noi norme privind mijloacele de comunicare vor fi adoptate pe baza a două propuneri ale Comisiei din 1 decembrie 2021 – Propunerea de regulament de stabilire a normelor privind comunicarea digitală în cadrul procedurilor de cooperare judiciară în materie civilă, comercială și penală (103) și Propunerea de directivă de aliniere a normelor existente privind comunicarea la normele regulamentului propus (104).

Este recomandabil să păstrați un stil cât mai simplu al comunicării în scris. Ar trebui să evitați să folosiți termeni și concepte care ar putea avea conotații diferite în diferitele sisteme juridice sau, dacă îi folosiți, să oferiți o explicație a acestora. Acest lucru contribuie la evitarea neînțelegerilor și a problemelor care ar putea să apară în procesul de traducere.

Buna comunicare ajută la menținerea unei proceduri rapide, la evitarea neînțelegerilor și la respectarea termenelor scurte prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunile 4.1 și 4.2 privind termenele).

Caracter întotdeauna urgent

Autoritatea judiciară emitentă trebuie să se ocupe de cererile de informații suplimentare în regim de urgență. Autoritatea judiciară de executare poate stabili un termen (rezonabil) pentru primirea acestor informații, ținând seama de necesitatea respectării termenelor stabilite la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA [articolul 15 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA].

Autoritățile competente ar trebui, de asemenea, să țină seama de întârzierile care pot fi generate de cererile de informații suplimentare și să încerce să reducă la minimum astfel de întârzieri.

Rețeaua judiciară europeană (RJE) sau punctele de contact Eurojust pot facilita comunicarea

Punctele de contact ale RJE sau membrii naționali ai Eurojust pot facilita comunicarea dintre autoritățile din statele membre. Atât RJE, cât și Eurojust pot să ofere comunicații rapide și informale între reprezentanții tuturor sistemelor juridice ale statelor membre.

Apelarea la Eurojust sau la RJE, în conformitate cu rolurile lor specifice, este de dorit în special în situații de urgență sau în cazul în care este dificil să se găsească autoritatea competentă.

De exemplu, instrumentele de pe site-ul RJE (Atlasul judiciar, secțiunea Fiches Belges) și punctele de contact ale RJE pot contribui la identificarea autorităților judiciare de executare competente și pot furniza informații cu privire la cerințele specifice din statul membru de executare. Membrul național Eurojust al statului membru de executare ar trebui să fie implicat în cazurile care presupun întârzieri repetate sau refuzul executării. Autoritatea judiciară de executare poate, de asemenea, să solicite avizul Eurojust în cazul unor MEA multiple în sensul articolului 16 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA. În plus, se poate folosi conexiunea de telecomunicații securizată a RJE pentru transmiterea MEA, astfel cum se prevede la articolul 10 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA. Este o bună practică să se menționeze în formularul MEA dacă în pregătirea MEA au fost implicate puncte de contact ale RJE, membrii naționali ai Eurojust ori alte persoane responsabile de caz (105).

Rolul birourilor SIRENE

În ceea ce privește semnalările în vederea arestării emise în SIS, birourile SIRENE sunt responsabile de schimbul de informații din momentul emiterii semnalării și găsirii persoanei (din momentul când se obține un rezultat pozitiv), până cel puțin la inițierea procedurii formale de predare. Autoritățile judiciare ar trebui să informeze biroul SIRENE cu privire la eventualele noi evoluții care au loc între momentul obținerii rezultatului pozitiv și cel al luării deciziei finale de executare a MEA (106).

4.5. Obligația autorității judiciare de executare de a informa autoritatea judiciară emitentă după adoptarea deciziei privind predarea

După luarea unei decizii privind predarea sau nu a persoanei căutate, autoritatea judiciară de executare are obligația de a informa statul membru emitent cu privire la această decizie, precum și cu privire la timpul pe care persoana căutată l-a petrecut în detenție.

4.5.1. Informații privind decizia referitoare la predare

Autoritatea judiciară de executare trebuie să informeze autoritatea judiciară emitentă cu privire la decizia privind predarea. Indiferent dacă persoana căutată va fi predată, notificarea trebuie făcută imediat după luarea deciziei, cu scopul de a permite autorităților statului membru emitent să ia măsurile corespunzătoare. Această obligație de a notifica imediat statul membru emitent decurge din articolul 22 din Decizia-cadru privind MEA.

În acest scop, este recomandabil să se utilizeze formularul-tip prezentat în anexa VII din prezentul manual. Se recomandă, de asemenea, ca autoritatea judiciară de executare să comunice decizia direct autorității judiciare emitente, acest lucru facilitând o comunicare clară și rapidă (a se vedea secțiunea 4.4.2).

Orice refuz de a executa un MEA trebuie să fie motivat [articolul 17 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA].

Este important ca autoritatea judiciară de executare să indice în mod clar infracțiunea (infracțiunile) la care se referă decizia privind predarea. Acest lucru este relevant din perspectiva aplicării principiului specialității prevăzut la articolul 27 din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 2.6). Principiul specialității ar putea împiedica statul membru emitent să înceapă urmărirea penală pentru alte infracțiuni comise înainte de predare decât cea sau cele pentru care a fost predată persoana căutată.

În cazul în care MEA au fost introdus în SIS, autoritatea judiciară de executare ar trebui să notifice decizia sa biroului SIRENE din statul său membru.

Autoritățile judiciare ar trebui să informeze biroul SIRENE cu privire la eventualele noi evoluții care au loc între momentul obținerii rezultatului pozitiv și cel al luării deciziei finale de executare a MEA.

De îndată ce persoana este găsită, autoritatea judiciară emitentă va fi informată prin intermediul biroului SIRENE, care, în majoritatea cazurilor, va organiza modalitățile practice de predare a persoanei și va sprijini pe deplin autoritatea judiciară emitentă care a solicitat arestarea (în unele țări, birourile SIRENE execută direct transferuri, în timp ce alte birouri SIRENE organizează unități pentru efectuarea predărilor). Pentru a facilita schimbul de informații între birourile SIRENE a fost elaborat un formular SIRENE specific („formularul T”) în caz de predare, extrădare și tranzit al persoanelor arestate (a se vedea articolele 38-40 din Manualul SIRENE – Poliție) (107).

4.5.2. Informații privind timpul petrecut în detenție

Toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza MEA trebuie transmise autorității judiciare emitente. Decizia-cadru privind MEA prevede că aceste informații se transmit la momentul predării [articolul 26 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA]. Aceste informații pot fi transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată.

Este important ca autoritățile statului membru emitent să fie informate cu exactitate de perioada petrecută în detenție. Această perioadă trebuie dedusă din durata totală a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate [articolul 26 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA].

Formularul-tip din anexa VII conține o rubrică pentru furnizarea de informații privind timpul petrecut în detenție.

În hotărârea pronunțată în cauza C-294/16 PPU, JZ (108), Curtea de Justiție a statuat următoarele:

„(47)

(...) noțiunea «detenție», în sensul articolului 26 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, trebuie să fie interpretată ca vizând, pe lângă încarcerare, orice măsură sau orice ansamblu de măsuri impuse persoanei în cauză, care, din cauza tipului lor, a duratei, a efectelor și a modalităților de executare, privează persoana în cauză de libertatea sa într-un mod comparabil cu o încarcerare.

(…)

„(53)

La punerea în aplicare a articolului 26 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, autoritatea judiciară a statului membru emitent al mandatului european de arestare este obligată să examineze dacă măsurile adoptate în privința persoanei în cauză în statul membru de executare trebuie să fie asimilate unei privări de libertate, conform celor indicate la punctul 47 din prezenta hotărâre, și constituie, prin urmare, o detenție în sensul acestui articol 26 alineatul (1). În cazul în care, în cadrul acestei examinări, autoritatea judiciară în cauză ajunge la concluzia că situația se prezintă astfel, articolul 26 alineatul (1) menționat impune computarea din perioada de privare de libertate pe care persoana respectivă ar trebui să o execute în statul membru emitent al mandatului european de arestare a întregii perioade în care aceste măsuri au fost aplicate.

(…)

„(55)

Cu toate acestea, întrucât articolul 26 alineatul (1) menționat se limitează la a impune un nivel minim de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei împotriva căreia s-a emis mandatul european de arestare, acesta nu poate fi interpretat, astfel cum a precizat avocatul general la punctul 72 din concluzii, în sensul că se opune ca, exclusiv în temeiul dreptului național, autoritatea judiciară a statului membru emitent al mandatului de arestare în cauză să poată computa din durata totală a privării de libertate pe care persoana respectivă ar trebui să o execute în acest stat membru, în tot sau în parte, perioada în care această persoană a făcut obiectul, în statul membru de executare, unor măsuri care nu implică o privare de libertate, ci o restrângere a acesteia.

„(56)

În sfârșit, trebuie amintit că, cu ocazia examinării menționate la punctul 53 din prezenta hotărâre, autoritatea judiciară a statului membru emitent al mandatului european de arestare poate, în temeiul articolului 26 alineatul (2) din Decizia-cadru 2002/584, să solicite autorității competente a statului membru de executare toate informațiile a căror transmitere ar fi considerată necesară.”

4.6. Menținerea persoanei căutate în detenție în statul membru de executare

În urma arestării pe baza MEA a persoanei căutate, autoritatea judiciară de executare trebuie să decidă dacă persoana va fi menținută în detenție sau va fi eliberată până la adoptarea deciziei privind executarea MEA. Prin urmare, detenția nu este neapărat necesară, iar persoana poate fi eliberată provizoriu în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare (articolul 12 din Decizia-cadru privind MEA).

În cazul în care această persoană nu este ținută în detenție, autoritatea competentă din statul membru de executare are obligația de a lua toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a evita sustragerea persoanei căutate (articolul 12 din Decizia-cadru privind MEA). Aceste măsuri ar putea include interdicții de călătorie sau obligația de a se prezenta periodic la organele competente și supravegherea electronică.

În hotărârea pronunțată în cauza C-492/18 TC (109), Curtea de Justiție a statuat că Decizia-cadru privind MEA se opune unei dispoziții naționale care prevede o obligație generală și necondiționată de a elibera o persoană căutată care a fost arestată în temeiul unui MEA de îndată ce a expirat termenul de 90 de zile de la arestarea persoanei respective, atunci când există un risc foarte grav de sustragere a persoanei respective și atunci când riscul nu poate fi redus la un nivel acceptabil prin impunerea unor măsuri adecvate.

În hotărârea pronunțată în cauza C-237/15 PPU, Lanigan (110), Curtea de Justiție a statuat următoarele:

„Articolul 12 din decizia-cadru menționată coroborat cu articolul 17 din aceasta și în lumina articolului 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se opune, într-o astfel de situație, menținerii în detenție a persoanei căutate, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, chiar dacă durata totală a detenției acestei persoane depășește respectivele termene, cu condiția ca această durată să nu aibă un caracter excesiv în raport cu caracteristicile procedurii urmate în cauza principală, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere. Dacă autoritatea judiciară de executare decide să pună capăt detenției persoanei menționate, această autoritate este obligată să ia, împreună cu punerea provizorie în libertate a acesteia, orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale necesare în vederea predării sale efective rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare.”

Cu toate acestea, decizia privind detenția trebuie să fie luată în conformitate cu dreptul intern și cu articolul 6 din cartă, care prevede că orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Acest articol impune existența unui temei juridic care justifică menținerea în detenție și care trebuie să îndeplinească cerințele de claritate, previzibilitate și accesibilitate pentru a evita orice risc de decizie arbitrară. Curtea de Justiție a hotărât în cauza C-492/18 (111) TC că:

„Articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care permite menținerea în detenție a persoanei căutate peste acest termen de 90 de zile, în temeiul unei interpretări a acestei dispoziții naționale potrivit căreia termenul respectiv este suspendat atunci când autoritatea judiciară de executare decide fie să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară, fie să aștepte răspunsul la o cerere de decizie preliminară formulată de o altă autoritate judiciară de executare, fie să amâne decizia cu privire la predare pentru motivul că ar putea exista, în statul membru emitent, un risc real de condiții de detenție inumane sau degradante, în măsura în care această jurisprudență nu asigură conformitatea dispoziției naționale respective cu Decizia-cadru 2002/584 și prezintă divergențe care pot conduce la durate diferite de menținere în detenție.”

5. DECIZIA DE PREDARE

5.1. Obligația generală de a executa MEA

Autoritatea judiciară de executare are obligația generală de a executa orice MEA pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru privind MEA (articolul 1).

În hotărârea pronunțată în cauza C-268/17 AY (112), Curtea de Justiție a statuat că articolul 1 alineatul (2) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară a statului membru de executare este ținută să adopte o decizie în privința oricărui MEA care îi este transmis, chiar și atunci când, în acest stat membru, s-a statuat deja cu privire la un MEA anterior privind aceeași persoană și referitor la aceleași fapte, însă al doilea MEA nu a fost emis decât ca urmare a punerii sub acuzare, în statul membru emitent, a persoanei căutate. În mod similar, în cauza C-158/21 Puig Gordi și alții (113), Curtea de Justiție a statuat că Decizia-cadru 2002/584 nu se opune emiterii mai multor MEA succesive împotriva unei persoane căutate, dacă s-a refuzat executarea primului MEA, în măsura în care executarea unui nou MEA nu ar conduce la o încălcare a articolului 1 alineatul (3) din decizia-cadru și emiterea acestui din urmă MEA ar avea un caracter proporțional.

Astfel cum a statuat Curtea de Justiție în hotărârea pronunțată în cauza C-510/19 AZ (114), decizia de executare a unui MEA trebuie să fie luată de o „autoritate judiciară” care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective (a se vedea secțiunea 2.1.5).

Dispozițiile Deciziei-cadru privind MEA referitoare la decizia de executare a unui MEA sunt abordate în secțiunile 5-9 din prezentul manual. Decizia privind predarea trebuie executată în termenul menționat în secțiunea 4.

În plus, autoritățile competente trebuie să se asigure că drepturile procedurale minime ale persoanei căutate sunt respectate, astfel cum se menționează în secțiunea 12.

5.2. Furnizarea de informații de către autoritatea judiciară emitentă

Informațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă în temeiul articolului 8 din Decizia-cadru privind MEA vor ajuta autoritatea judiciară de executare să ia rapid o decizie cu privire la executarea MEA pe baza informațiilor oficiale minime necesare.

În cauza C-551/18 PPU IK (115), autoritatea judiciară emitentă nu a indicat pedeapsa complementară a punerii la dispoziție, aplicată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească precum cea referitoare la infracțiunea principală. Curtea de Justiție a considerat că, întrucât pedeapsa principală de 3 ani de închisoare depășea pragul de 4 luni prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, indicația furnizată de autoritatea emitentă era suficientă pentru a se asigura că MEA îndeplinește cerința de valabilitate prevăzută la articolul 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia-cadru privind MEA.

În plus, Curtea de Justiție a hotărât:

„Articolul 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia-cadru 2002/584/JAI (...) trebuie interpretat în sensul că omiterea, în mandatul european de arestare în temeiul căruia a avut loc predarea persoanei în cauză, a pedepsei complementare a punerii la dispoziție la care aceasta a fost condamnată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească precum cea referitoare la pedeapsa privativă de libertate principală nu se opune, în împrejurările în discuție în litigiul principal, ca executarea acestei pedepse complementare, după expirarea pedepsei principale și după o decizie formală dată în acest sens de instanța națională competentă în materia aplicării pedepselor, să conducă la privarea de libertate.”

În cauza C-241/15 Bob-Dogi (116), Curtea de Justiție a hotărât că, înainte de a refuza executarea unui MEA pe motiv de nevaliditate, autoritatea judiciară de executare trebuie, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, să solicite autorității judiciare emitente să îi furnizeze de urgență toate informațiile suplimentare necesare.

5.3. Lista celor 32 de infracțiuni care duc la predare fără verificarea dublei incriminări

Autoritatea judiciară de executare ar trebui să verifice dacă oricare dintre infracțiuni a fost încadrată de către autoritatea judiciară emitentă în cele 32 de categorii de infracțiuni enumerate la articolul 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA. Autoritatea judiciară de executare poate verifica dubla incriminare doar în cazul infracțiunilor care nu fac parte din acea listă.

Trebuie subliniat că este relevantă doar definiția noțiunii de infracțiune și limita maximă a pedepsei din legea aplicabilă a statului membru emitent. Autoritatea judiciară de executare poate constata ceea ce a indicat autoritatea emitentă în MEA. Dacă autoritatea judiciară de executare consideră că este vorba de o eroare manifestă în această privință, acesta ar trebui să contacteze autoritatea emitentă pentru a solicita clarificări (a se vedea secțiunea 4.4 privind comunicarea).

În ceea ce privește versiunea relevantă a dreptului statului membru emitent, Curtea de Justiție a interpretat articolul 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA în hotărârea pronunțată în cauza C-717/18 X (117). Aceasta a hotărât:

„(...) pentru a verifica dacă infracțiunea pentru care a fost emis un mandat european de arestare este pedepsită în statul membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum este definită în dreptul acestui stat membru, autoritatea judiciară de executare să ia în considerare dreptul statului membru menționat în versiunea aplicabilă faptelor aflate la originea cauzei în cadrul căreia a fost emis mandatul european de arestare, iar nu în versiunea în vigoare la momentul emiterii acestui mandat de arestare.”

5.4. Infracțiuni accesorii

Noțiunea de „infracțiune accesorie” se referă la una sau mai multe infracțiuni care se sancționează cu o pedeapsă inferioară pragului stabilit la articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA. Astfel de încălcări pot fi incluse într-un MEA ca infracțiuni accesorii. Autoritatea judiciară emitentă poate include astfel de infracțiuni în formularul MEA, deși acestea nu intră în domeniul de aplicare al MEA (a se vedea secțiunea 2.3).

Cu toate acestea, MEA trebuie emis pentru cel puțin o infracțiune care respectă pragul prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA.

Decizia-cadru privind MEA nu prevede în mod explicit cum trebuie tratată chestiunea predării pentru infracțiuni accesorii. Unele state membre au decis să o permită, altele nu. În cazul în care statul membru de executare nu acceptă predarea unei persoane căutate pentru infracțiuni accesorii, principiul specialității s-ar putea opune urmăririi penale a acestor infracțiuni de către statul membru emitent (a se vedea secțiunea 2.6 privind principiul specialității).

În cazul în care MEA include infracțiuni accesorii, se recomandă ca autoritatea judiciară de executare să indice în mod clar în decizia de predare dacă predarea are ca obiect și infracțiunile accesorii. Predarea pentru infracțiuni accesorii acordă statului membru emitent competența de urmărire penală sau de executare a unei pedepse cu închisoarea pentru acele infracțiuni.

Anexa VIII prevede o listă a statelor membre ale căror sisteme juridice prevăd posibilitatea predării pentru infracțiuni accesorii.

5.5. Motive de neexecutare (de refuz)

Obligația generală de a executa MEA [consacrată la articolul 1 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA] este limitată de motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a MEA, și anume motivele de refuz (articolele 3, 4 și 4a din Decizia-cadru privind MEA). Este important de observat că, în conformitate cu Decizia-cadru privind MEA, aceste motive sunt, în principiu, singurele pe care autoritatea judiciară de executare le poate invoca ca temei de neexecutare a unui MEA emis în mod valabil. Curtea de Justiție a UE a clarificat faptul că lista motivelor este exhaustivă [în special în cauza C-123/08 Wolzenburg și în cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU Aranyosi și Căldăraru (118)].

Autoritatea judiciară de executare trebuie, în anumite situații, să contacteze autoritatea judiciară emitentă înainte de a decide să refuze predarea. Acest lucru ar putea fi recomandabil atunci când există incertitudini cu privire la aplicarea motivelor de neexecutare. Înainte de a lua decizia de respingere, autoritatea judiciară de executare poate iniția contacte referitoare și la posibilitatea de a aplica alte măsuri, cum ar fi transferul de deținuți, (a se vedea secțiunea 4.4 privind comunicarea și secțiunea 2.5 privind alte măsuri de la nivelul Uniunii de cooperare judiciară).

După ce s-a luat decizia de a refuza predarea, persoana căutată nu mai poate fi menținută în detenție în temeiul MEA.

5.5.1. Motive de neexecutare obligatorie

În cazul în care se aplică unul sau mai multe dintre motivele de neexecutare obligatorie, autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze executarea MEA (articolul 3 din Decizia-cadru privind MEA). Aceste motive sunt prevăzute în articolul 3 din Decizia-cadru privind MEA.

Amnistia [articolul 3 alineatul (1)]

Infracțiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul membru de executare. Este de asemenea necesar ca statul membru de executare să fie competent, în temeiul dreptului său penal, să înceapă urmărirea penală în legătură cu infracțiunea.

Ne bis in idem [articolul 3 alineatul (2)]

Autoritatea judiciară de executare este informată că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleași fapte. Este de asemenea necesar ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor statului membru în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Curtea de Justiție a pronunțat mai multe hotărâri în cauze referitoare la interpretarea principiului ne bis in idem în ceea ce privește articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS). Aceste hotărâri sunt aplicabile Deciziei-cadru privind MEA în temeiul hotărârii pronunțate în cauza C-261/09, Mantello (119). În cauza C129/14 PPU Spasic (120), Curtea de Justiție s-a pronunțat în sensul că articolul 54 din CAAS este compatibil cu articolul 50 din cartă, unde este consacrat acest principiu.

Articolul 54 din CAAS

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința”.

Articolul 50 din cartă

„Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune

Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”

În hotărârile pronunțate în cauza C-261/09 Mantello (121) și C-268/17 AY (122), Curtea de Justiție a confirmat interpretarea conceptelor de „decizie definitivă”, „aceleași fapte” și „sancțiunea să fi fost executată” stabilită în jurisprudența anterioară. În cauza C-268/17 AY, Curtea de Justiție a hotărât că o decizie a unui parchet de a pune capăt unei anchete în cursul căreia persoana care face obiectul unui MEA a fost audiată numai în calitate de martor nu poate fi invocată pentru a refuza executarea respectivului MEA în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA.

În hotărârea pronunțată în cauza C-505/19, WS (notificare roșie a Interpol) (123), Curtea de Justiție a precizat, în ceea ce privește legalitatea arestării și a detenției unei persoane căutate, că:

„(...) deși, potrivit articolului 3 punctul 2 din Decizia-cadru 2002/584, executarea unui mandat european de arestare este refuzată atunci când rezultă din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare a statului membru de executare că se aplică principiul ne bis in idem, din articolul 12 din această decizie-cadru reiese că, atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, revine acestei autorități sarcina de a decide dacă persoana respectivă trebuie să rămână în detenție în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Rezultă că arestarea persoanei interesate sau menținerea sa în detenție este exclusă numai cu condiția ca autoritatea menționată să fi stabilit că se aplică principiul ne bis in idem.”

În plus, în cauza C-203/20 AB și alții (124), Curtea de Justiție a statuat că articolul 50 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune emiterii unui MEA împotriva unei persoane care a făcut obiectul unui proces penal inițial încetat printr-o hotărâre judecătorească definitivă adoptată în temeiul unei amnistii și reluat în urma adoptării unei legi de revocare a acestei amnistii, dacă hotărârea judecătorească a fost pronunțată înaintea oricărei aprecieri a răspunderii penale a persoanei în cauză.

Anexa VI conține o listă a hotărârilor Curții de Justiție privind principiul ne bis in idem în materie penală Rezumatele acestor cazuri pot fi găsite în compilația Eurojust intitulată Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind principiul ne bis in idem în materie penală (disponibilă la adresa www.eurojust.europa.eu).

Neîmplinirea vârstei de răspundere penală [articolul 3 alineatul (3)]

Persoana căutată nu poate, din motive legate de vârstă, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea mandatului, în temeiul dreptului statului membru de executare.

În legislația statelor membre se definește diferit vârsta minimă de la care se antrenează răspunderea penală. În plus, momentul în care se aplică criteriul vârstei într-un anumit caz variază, ceea ce înseamnă că acesta ar putea fi, de exemplu, atunci când are loc infracțiunea suspectată sau când persoana este acuzată.

Acest motiv de neexecutare se aplică în cazul în care, în statul membru de executare, persoana căutată ar putea să facă obiectul, din cauza vârstei, doar al unei proceduri civile sau administrative, nu și al unei proceduri penale.

În hotărârea pronunțată în cauza C-367/16 Piotrowski (125), Curtea de Justiție a statuat că autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze predarea doar atunci când minorul care face obiectul unui MEA nu a împlinit încă vârsta la care este considerat responsabil penal – în temeiul dreptului statului membru de executare – pentru faptele pe care se întemeiază mandatul emis împotriva sa. Nu este posibil ca autoritatea judiciară de executare să impună condiții suplimentare, referitoare la o apreciere întemeiată pe circumstanțele individului, care sunt aplicabile în statul membru de executare în mod specific urmăririi penale și condamnării unui minor. Este de competența autorității judiciare emitente să aplice normele specifice care reglementează sancțiunile penale pentru infracțiunile săvârșite de minori în statul său membru.

5.5.2. Motive de neexecutare facultativă

În cazul în care oricare dintre motivele de neexecutare facultativă se aplică și acestea au fost transpuse în legislația națională, autoritatea de executare poate refuza executarea MEA în funcție de circumstanțele cazului. Aceste motive sunt prevăzute în articolul 4 din Decizia-cadru privind MEA.

Curtea de Justiție a statuat în cauza C-665/20 PPU, Openbaar Ministerie/X (126), că statele membre, atunci când optează pentru transpunerea unui motiv facultativ de neexecutare în temeiul deciziei-cadru, nu pot prevedea o obligație de a refuza executarea unui MEA în cazul în care mandatul emis intră în domeniul de aplicare al motivelor respective. Autoritatea judiciară a statului membru de executare trebuie mai degrabă să dispună de o marjă de apreciere și să fie în măsură să țină seama de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, evaluând motivul opțional de refuz în fiecare caz în parte.

În special, circumstanțele specifice fiecărui caz ar trebui evaluate cu atenție în cazul unui MEA emis de un procuror european delegat al Parchetului European (EPPO) (127) sau emis la cererea acestuia, atunci când investighează sau urmărește penal infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (128), de exemplu cazurile de fraudă complexă în materie de TVA cu un element transfrontalier, deoarece EPPO acționează ca un oficiu unic supranațional.

Lipsa dublei incriminări [articolul 4 alineatul (1)]

Fapta care stă la baza MEA nu constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

Acest motiv privește infracțiunile care nu sunt enumerate în lista de infracțiuni de la articolul 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, pentru care verificarea dublei incriminări este eliminată. În plus, acest motiv de neexecutare facultativă se poate aplica chiar dacă fapta corespunde uneia dintre infracțiunile enumerate la articolul 2 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, dar (i) este pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate sau de o măsură de siguranță privativă de libertate pentru o perioadă maximă mai mică de 3 ani în temeiul legislației statului membru emitent și (ii) fapta care stă la baza MEA nu constituie o infracțiune în dreptul statului membru de executare.

În hotărârile pronunțate în cauza C-289/15 Grundza (129) și C-168/21 Procureur général près la cour d’appel d’Angers (130), Curtea de Justiție a clarificat modul în care trebuie analizată condiția dublei incriminări.

În hotărârea pronunțată în cauza C-289/15 Grundza (131), Curtea de Justiție a interpretat articolul 7 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (1) litera (d) din Decizia-cadru 2008/909/JAI (și anume modul în care trebuie analizată condiția dublei incriminări). Curtea de Justiție a hotărât astfel:

„(38)

(...) în cadrul aprecierii dublei incriminări, autorității competente din statul de executare îi revine sarcina de a verifica dacă elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi de asemenea, ca atare, în ipoteza în care ar fi avut loc pe teritoriul statului de executare, pasibile de o sancțiune penală pe acest teritoriu.

(…)

„(49)

(...) în cadrul aprecierii dublei incriminări, autoritatea competentă din statul de executare nu trebuie să verifice dacă interesul protejat de statul emitent a fost încălcat, ci dacă, în ipoteza în care încălcarea respectivă s-ar fi produs pe teritoriul statului membru în care se află respectiva autoritate, un interes similar, protejat de dreptul național al acestui stat, ar fi fost considerat lezat.”

În cauza C-168/21 Procureur général près la cour d’appel d’Angers (132), Curtea de Justiție a explicat în plus că, pentru a determina dacă este îndeplinită condiția dublei incriminări a faptei, este necesar și suficient ca faptele care au stat la baza emiterii MEA să constituie infracțiune și în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Prin urmare, legiuitorul Uniunii nu impune existența unei concordanțe exacte între elementele constitutive ale infracțiunii, astfel cum sunt definite în dreptul statului membru emitent și, respectiv, al statului membru de executare, sau între denumirea sau clasificarea infracțiunii în dreptul național al statelor respective.

În plus, Curtea de Justiție a susținut că se consideră îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută la articolul 2 alineatul (4) și la articolul 4 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA atunci când MEA este emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate pentru fapte care se referă, în statul membru emitent, la o infracțiune care impune ca aceste fapte să aducă atingere unui interes juridic protejat în statul membru respectiv, chiar și atunci când atingerea adusă unui interes juridic protejat de dreptul statului membru emitent corespunzător nu este un element constitutiv al infracțiunii în temeiul dreptului statului membru de executare. Dacă această condiție a dublei incriminări s-ar interpreta în sensul că impune o concordanță exactă între elementele constitutive ale infracțiunii, precum și între interesele juridice protejate de legislația statului membru emitent și cea a statului membru de executare, atunci eficacitatea procedurii de predare ar fi compromisă. În plus, condiția dublei incriminări a faptei trebuie, așadar, să fie considerată îndeplinită atunci când MEA este emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate – chiar dacă această pedeapsă a fost pronunțată în statul membru emitent pentru săvârșirea unei singure infracțiuni constând în mai multe fapte, dintre care numai o parte constituie o infracțiune în statul membru de executare. O astfel de interpretare este de asemenea conformă cu principiul proporționalității infracțiunilor și a pedepselor, prevăzut la articolul 49 alineatul (3) din cartă. În această privință, Curtea a precizat că nu este de competența autorității judiciare de executare, în cadrul aprecierii condiției dublei incriminări, să analizeze pedeapsa pronunțată în statul membru emitent în raport cu articolul 49 alineatul (3) din cartă.

În privința infracțiunilor în materie de taxe sau impozite, de vamă și de schimb, executarea unui MEA nu poate fi refuzată pe motivul că legislația statului membru de executare nu impune același tip de taxe sau impozite sau nu conține același tip de reglementări în materie de taxe sau impozite, de vamă sau de schimb ca legislația statului membru emitent.

Urmărire penală pendinte în statul membru de executare [articolul 4 alineatul (2)]

Persoana care face obiectul mandatului european de arestare este urmărită penal în statul membru de executare pentru aceeași faptă care stă la baza mandatului european de arestare.

Nu se poate efectua urmărirea penală pentru aceeași faptă în statul membru de executare [articolul 4 alineatul (3)]

Autoritățile judiciare ale statului membru de executare au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul MEA, fie să pună capăt procedurii sau a fost pronunțată o hotărâre definitivă împotriva persoanei căutate într-un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurii.

În cauza C-268/17 AY (133), Curtea de Justiție a hotărât că o decizie a unui parchet de a pune capăt unei anchete în cursul căreia persoana care face obiectul unui MEA a fost audiată numai în calitate de martor, fără ca o urmărire penală să fi fost efectuată împotriva acestei persoane și fără ca decizia menționată să fi fost luată față de aceasta, nu poate fi invocată în vederea refuzării executării acestui MEA în temeiul articolului 4 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA.

A se vedea secțiunea 5.5.1 privind principiul ne bis in idem.

Prescrierea acțiunii penale sau a pedepsei [articolul 4 alineatul (4)]

S-a prescris acțiunea penală sau pedeapsa, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, iar faptele sunt de competența acestui stat membru, în conformitate cu dreptul său penal.

Hotărâre definitivă pronunțată într-un stat terț [articolul 4 alineatul (5)]

Din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de un stat terț, cu condiția ca, în caz de condamnare, pedeapsa să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu legislația țării de condamnare.

În hotărârea sa în cauza C-665/20 PPU X (134), Curtea de Justiție a precizat că noțiunea de „aceleași fapte” de la articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (5) din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretată în mod uniform în cele două dispoziții. În plus, Curtea de Justiție a clarificat faptul că se consideră îndeplinită condiția privind executarea prevăzută la articolul 4 alineatul (5) și atunci când persoana căutată a fost condamnată definitiv, pentru aceleași fapte, la o pedeapsă privativă de libertate pe care a executat-o în parte în țara terță, beneficiind de înlăturarea executării restului de pedeapsă acordată de o autoritate nejudiciară a acelei țări. Curtea de Justiție a subliniat că sarcina de a găsi un echilibru între prevenirea impunității și asigurarea securității juridice pentru persoana în cauză îi revine autorității judiciare de executare, atunci când își exercită puterea de apreciere.

A se vedea secțiunea 5.5.1 privind principiul ne bis in idem.

Statul membru de executare se angajează să execute pedeapsa [articolul 4 alineatul (6)]

În cazul în care MEA a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate și persoana căutată rămâne în statul membru de executare sau este cetățean ori rezident al acestuia, autoritatea judiciară de executare ar putea avea în vedere, în locul predării persoanei în statul emitent, executarea pedepsei sau măsurii de siguranță în statul membru al persoanei.

Articolul 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI conține, de asemenea, o dispoziție specifică privind executarea pedepsei cu închisoarea în statul membru de executare în ceea ce privește cazurile care intră sub incidența articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 2.5.2). Decizia-cadru 2008/909/JAI a înlocuit Convenția din 1983 asupra transferării persoanelor condamnate și protocolul adițional la aceasta (135). Prin urmare, Decizia-cadru 2008/909/JAI trebuie aplicată pentru transferul pedepsei în statul membru în care este executată.

În conformitate cu Decizia-cadru 2008/909, consimțământul persoanei condamnate cu privire la transfer nu mai este o condiție necesară în toate cazurile.

În hotărârea pronunțată în cauza C-514/17 Sut (136), Curtea de Justiție a subliniat procedura și condițiile necesare pentru aplicarea articolului 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA.

Curtea a hotărât astfel:

„(32)

Reiese astfel din modul de redactare a acestei dispoziții că aplicarea acestui motiv de neexecutare facultativă este supusă îndeplinirii a două condiții, și anume, pe de o parte, ca persoana căutată să rămână în statul membru de executare, să fie resortisant sau rezident al acestuia și, pe de altă parte, ca acest stat să se angajeze să execute această pedeapsă sau această măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.

(…)

36.

În cazul în care autoritatea judiciară de executare constată că sunt întrunite cele două condiții sus-amintite, aceasta trebuie să aprecieze dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent (a se vedea hotărârea din 17 iulie 2008, Kozłowski, C-66/08, EU:C:2008:437, punctul 44). Această apreciere permite autorității menționate să țină seama de obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum s-a arătat la punctul 33 din prezenta hotărâre.”

În ceea ce privește prima condiție, Curtea de Justiție a precizat, în hotărârea pronunțată în cauza C-66/08, Kozłowski (137), că termenii „rezident” și „rămâne” de la articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA trebuie definiți în mod uniform, întrucât se referă la noțiuni autonome de drept al Uniunii. Aceștia se referă la situația în care persoana căutată și-a stabilit reședința efectivă în statul membru de executare și, respectiv, a dobândit, în urma unei perioade de prezență stabilă în statul respectiv, anumite legături cu statul respectiv, care sunt de un nivel comparabil cu cele care rezultă din reședință. Verificarea îndeplinirii condiției „rămâne” necesită o evaluare globală a mai multor elemente obiective, inclusiv durata, natura și condițiile prezenței persoanei și a familiei și legăturilor economice cu statul membru de executare. Curtea de Justiție a precizat în continuare că împrejurarea că persoana respectivă comite în mod regulat infracțiuni în statul membru de executare și faptul că este în detenție în acest stat pentru executarea unei pedepse nu sunt factori relevanți de care autoritatea judiciară de executare să țină seama atunci când trebuie să verifice dacă persoana în cauză „rămâne” în acest stat. Cu toate acestea, dacă persoana în cauză „rămâne” în statul membru de executare, acești factori pot avea o anumită relevanță pentru aprecierea pe care autoritatea judiciară de executare este chemată să o efectueze pentru a evalua dacă există un motiv legitim de neexecutare a MEA.

Curtea de Justiție a statuat, în hotărârea pronunțată în cauza C-123/08 Wolzenburg (138), că statele membre pot limita situațiile în care este posibil, în calitate de stat membru de executare, să refuze predarea unei persoane care intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (6), subordonând aplicarea acestei dispoziții, atunci când persoana căutată este resortisant al unui alt stat membru, condiției ca persoana respectivă să fi avut reședința legală în statul membru de executare respectiv pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani. Cu toate acestea, un stat membru nu poate condiționa aplicarea motivului de neexecutare facultativă a unui MEA prevăzut la articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA de cerințe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizații de ședere pe durată nedeterminată.

În hotărârea pronunțată în cauza C-42/11 Lopes da Silva Jorge (139), Curtea de Justiție a statuat că articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA și articolul 18 din TFUE trebuie interpretate în sensul că un stat membru poate să decidă, în cadrul transpunerii articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA, să limiteze situațiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza să predea o persoană care se încadrează în domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Cu toate acestea, nu poate în mod automat și absolut să excludă din domeniul de aplicare al acesteia cetățenii altor state membre care se află sau sunt rezidenți pe teritoriul său, indiferent de legăturile lor cu acest stat membru. Instanțele naționale sunt obligate să interpreteze legea în lumina textului și obiectivului Deciziei-cadru privind MEA, pentru a garanta deplina efectivitate a acesteia.

În hotărârea pronunțată în cauza C-700/21 O. G (140)., Curtea de Justiție a statuat că articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA coroborat cu articolul 20 din cartă se opune unei reglementări naționale care exclude în mod absolut și automat resortisanții țărilor terțe care locuiesc sau au reședința pe teritoriul acestui stat membru de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a unui MEA, fără ca autoritatea judiciară de executare să poată aprecia legăturile pe care acest resortisant le are cu acest stat membru. Pentru a aprecia dacă este oportun să se refuze executarea unui astfel de MEA, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere globală care să îi permită să stabilească dacă persoana căutată are legături suficiente cu statul membru de executare pentru a prezuma că, odată ce pedeapsa a fost executată în statul respectiv, șansele de reinserție ale persoanei respective sunt mai mari decât în statul membru emitent. Printre aceste elemente se numără legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice pe care resortisantul unei țări terțe le are cu statul membru de executare, precum și natura, durata și condițiile șederii sale în statul membru respectiv.

În ceea ce privește a doua condiție, Curtea de Justiție a subliniat, în cauza C-579/15 Popławski (Popławski I) (141), că cerința de a prelua executarea pedepsei presupune un angajament efectiv din partea statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate de statul membru emitent. Pentru a se evita impunitatea, autoritatea judiciară de executare trebuie să examineze mai întâi dacă este efectiv posibilă executarea pedepsei în conformitate cu dreptul său intern. În caz contrar, autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună executarea MEA și să predea persoana căutată.

În plus, Curtea de Justiție a considerat că executarea unui MEA nu poate fi refuzată în temeiul articolului 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA pentru simplul motiv că autoritatea judiciară a statului membru de executare informează autoritatea judiciară a statului membru emitent că este „dispusă” să preia executarea hotărârii sau pentru că intenționează să urmărească penal această persoană pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată această hotărâre.

În cauza C-514/17 Sut (142), Curtea de Justiție a considerat că un stat membru poate, din motive legate de reabilitarea socială a unei persoane căutate, să refuze executarea unui MEA, în pofida faptului că infracțiunea care stă la baza acestui mandat se sancționează, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, numai cu pedeapsa amenzii. Totuși, acest lucru este posibil numai cu condiția ca, în conformitate cu dreptul său național, această împrejurare să nu împiedice executarea efectivă în acest stat membru a pedepsei privative de libertate aplicate persoanei căutate.

În ceea ce privește interesul legitim care justifică aplicarea articolului 4 alineatul (6), Curtea de Justiție a subliniat, în cauza C-579/15 Popławski I (143), că articolul 4 alineatul (6) este un motiv facultativ de refuz – ceea ce înseamnă că, atunci când sunt îndeplinite cele două condiții de mai sus, autoritățile judiciare de executare nu pot fi obligate să refuze executarea unui MEA. Prin urmare, astfel cum a subliniat Curtea de Justiție în cauza C-66/08 Kozłowski (144), atunci când își utilizează marja de apreciere, autoritatea judiciară de executare trebuie să evalueze dacă există un interes legitim care ar justifica executarea pedepsei pronunțate în statul membru emitent pe teritoriul statului membru de executare. Autoritatea judiciară de executare trebuie, în special, să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele persoanei căutate de a se reintegra în societate după executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată.

În cele din urmă, în cauzele C-42/11 Lopes da Silva Jorge (145), C-579/15 Popławski I (146) și C-573/17 Popławski (Popławski II) (147), Curtea de Justiție a susținut că instanțele naționale sunt ținute să interpreteze dreptul lor național în lumina formulării și scopului Deciziei-cadru privind MEA pentru a-i asigura eficacitatea deplină și pentru a asigura un rezultat care să fie compatibil cu finalitatea urmărită prin decizia-cadru. În cauza C-573/17 Popławski (Popławski II) (148), Curtea de Justiție a precizat, de asemenea, că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu impune unei instanțe naționale să lase neaplicată o dispoziție de drept național incompatibilă cu dispozițiile unei decizii-cadru (precum Decizia-cadru privind MEA), întrucât aceste dispoziții sunt lipsite de efect direct.

Extrateritorialitatea (infracțiuni comise în afara teritoriului statului membru emitent) [articolul 4 alineatul (7)]

MEA se referă la infracțiuni care:

(a)	în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul statului membru de executare sau într-un loc considerat ca atare; sau

(b)	au fost săvârșite în afara teritoriului statului membru emitent, iar dreptul statului membru de executare nu autorizează urmărirea penală pentru aceleași infracțiuni săvârșite în afara teritoriului acestuia.

Curtea de Justiție a precizat în hotărârea pronunțată în cauza C-488/19 JR (149) că articolul 4 alineatul (7) litera (b) nu include situațiile în care un MEA este emis pe baza unei decizii judiciare a statului membru emitent care permite executarea în statul membru respectiv a unei pedepse pronunțate de o instanță a unui stat terț în care a fost săvârșită infracțiunea. În aceste cazuri, problema dacă această infracțiune a fost săvârșită „în afara teritoriului statului membru emitent” trebuie soluționată luând în considerare competența penală a acestui stat terț care a permis urmărirea penală a acestei infracțiuni, iar nu pe cea a statului membru emitent.

5.6. Judecata in absentia

Decizia-cadru 2009/299/JAI a fost modificată prin Decizia-cadru privind MEA, eliminându-se articolul 5 alineatul (1) și introducându-se un nou articol, 4a, cu privire la deciziile pronunțate in absentia. Aceste norme se referă la situațiile în care o autoritate judiciară de executare primește un MEA cu privire la executarea unei pedepse privative de libertate care rezultă în urma unei proceduri derulate în statul membru emitent la care persoana nu a fost prezentă.

Articolul 4a alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA conține un motiv de neexecutare facultativă, în temeiul căruia un MEA care a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate poate fi refuzat în cazul în care persoana nu a fost prezentă la procesul care a dus la hotărâre (decizie in absentia). Această posibilitate este însoțită totuși de patru excepții prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia-cadru privind MEA.

În temeiul articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, o autoritate judiciară de executare nu poate refuza executarea unui MEA pe baza unei decizii pronunțate in absentia atunci când în MEA se precizează că, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în dreptul intern al statului membru emitent, persoana:

(a)

în timp util:

(i)

fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s-a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit; și

(ii)	informată cu privire la posibilitatea pronunțării unei hotărâri în lipsă; sau

(b)	având cunoștință de procesul programat, a mandatat un avocat, numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat, pentru a o apăra în cadrul procesului respectiv și a beneficiat efectiv de apărare din partea avocatului respectiv în cadrul procesului sau

(c)

după ce i s-a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale:

(i)	a indicat în mod expres că nu contestă decizia; sau

(ii)	nu a solicitat rejudecarea cauzei sau nu a introdus o cale de atac în termenul legal; sau

(d)

nu i s-a înmânat personal decizia, însă:

(i)

i se va înmâna decizia personal și fără întârziere după predare și va fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale; și

(ii)	va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, astfel cum se menționează în MEA relevant.

În acest context, Curtea de Justiție a clarificat faptul că, în cazul în care este îndeplinită cel puțin una dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia-cadru privind MEA, autoritatea de executare nu poate refuza executarea MEA (150).

Cu toate acestea, în hotărârea pronunțată în cauza C-271/17 PPU Zdziaszek (151), Curtea de Justiție a subliniat că, în cazul în care nici informațiile cuprinse în formularul MEA, nici informațiile obținute în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA nu furnizează probe suficiente pentru a stabili existența uneia dintre situațiile menționate la articolul 4a alineatul (1) litera (a)-(d), autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea MEA.

În plus, Curtea a subliniat în jurisprudența sa caracterul facultativ al motivului de refuz, precizând că autoritatea judiciară de executare poate, după ce a constatat că situațiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a)-(d) nu sunt aplicabile, să țină seama de alte împrejurări care îi permit să se asigure că predarea persoanei în cauză nu implică o încălcare a dreptului său la apărare și să dispună predarea. Astfel, Decizia-cadru privind MEA nu împiedică autoritatea judiciară de executare să asigure respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză, luând în considerare în mod corespunzător toate împrejurările cauzei cu care este sesizată, inclusiv orice informație pe care autoritatea însăși o poate obține. În acest context, autoritatea de executare poate lua în considerare comportamentul persoanei căutate și faptul că aceasta a împiedicat citarea sa în persoană sau orice contact din partea avocaților numiți de instanță sau faptul că aceasta a introdus o cale de atac împotriva deciziilor în primă instanță (152). Aceasta implică faptul că autoritatea judiciară de executare poate decide predarea persoanei căutate chiar și în cazul în care cele patru situații menționate la articolul 4a alineatul (1) litera (a)-(d) nu sunt îndeplinite.

Caracterul exhaustiv al celor patru situații menționate la articolul articolul 4a alineatul (1) litera (a)-(d) din Decizia-cadru privind MEA a fost confirmat de Curtea de Justiție în cauza C-399/11 Melloni și în cauza C-416/20 PPU TR.

În cauza C-399/11 Melloni (153), Curtea de Justiție a fost întrebată dacă articolul 4a alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile judiciare de executare să condiționeze executarea unui MEA de posibilitatea ca condamnarea pronunțată in absentia să fie supusă controlului în statul membru emitent în conformitate cu o normă constituțională națională a statului de executare.

Curtea de Justiție a considerat că articolul 4a alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA prevede un motiv facultativ de neexecutare a unui MEA emis în scopul executării unei pedepse, atunci când persoana în cauză a fost condamnată in absentia. Această posibilitate este însoțită totuși de patru excepții prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d). Curtea de Justiție a statuat că, în aceste patru situații, autoritatea judiciară de executare nu poate condiționa predarea unei persoane condamnate in absentia de posibilitatea revizuirii condamnării în prezența sa. Aceasta înseamnă că autoritățile judiciare de executare nu pot impune cerințe suplimentare bazate pe cerințe constituționale naționale.

În cauza C-416/20 PPU TR (154), Curtea de Justiție a statuat că articolul 4a din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea unui MEA atunci când persoana căutată a împiedicat citarea sa în persoană și nu a fost prezentă în persoană la proces din cauza sustragerii sale de la procedură în statul membru de executare, pentru simplul motiv că autoritatea judiciară de executare nu dispune de garanția că, în cazul predării către statul membru emitent, dreptul la un nou proces [astfel cum este definit la articolele 8 și 9 din Directiva (UE) 2016/343 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (155)] va fi respectat.

În ceea ce privește relația dintre articolul 4a din Decizia-cadru privind MEA și Directiva (UE) 2016/343, Curtea de Justiție a considerat, în cauza C-416/20 PPU TR, că articolul 4a acoperă deja în mod specific situația în care un MEA emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate privind o persoană care nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia care a aplicat această pedeapsă sau a impus această măsură. Pentru acest motiv, „o eventuală neconformitate a dreptului național al statului membru emitent cu dispozițiile Directivei 2016/343 nu poate constitui un motiv care să poată determina un refuz al executării MEA”, întrucât abordarea legiuitorului UE a constat în stabilirea unei liste exhaustive a împrejurărilor în care trebuie să se considere că executarea unui MEA emis în vederea executării unei decizii pronunțate în lipsă nu încalcă dreptul la apărare (156).

Cu toate acestea, Curtea de Justiție a subliniat că faptul că Directiva (UE) 2016/343 nu poate fi invocată pentru a împiedica executarea unui MEA și nu afectează în niciun fel obligația absolută a statului membru emitent de a respecta, în cadrul sistemului său juridic, toate dispozițiile dreptului Uniunii, inclusiv Directiva 2016/343. Persoana în cauză poate, dacă este cazul, după ce a fost predată statului membru emitent, să invoce în fața instanțelor statului membru respectiv dispozițiile relevante ale Directivei (UE) 2016/343.

5.6.1. Noțiuni autonome de dreptul Uniunii

Curtea de Justiție a hotărât că termenii de la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Decizia-cadru privind MEA „citată personal”, „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” și „primit efectiv prin alte mijloace” constituie noțiuni autonome de drept al Uniunii care trebuie interpretate în mod uniform în întreaga Uniune, independent de calificările care li se dau în statele membre (157). Prin urmare, sensul acestor noțiuni nu poate fi determinat de dreptul național.

Autoritățile statelor membre sunt obligate, prin urmare, să completeze întotdeauna secțiunea (d) din formularul MEA referitoare la cazurile în care deciziile sunt pronunțate in absentia. Este important ca autoritățile să bifeze nu numai căsuțele prevăzute în secțiunea respectivă, ci și să completeze punctul 4 din secțiunea respectivă și să furnizeze informații cu privire la modul în care au fost îndeplinite condițiile relevante. În acest sens, este important ca informațiile să fie furnizate într-un mod clar, complet și bazat pe fapte și să se evite calificările juridice care decurg din conceptele de drept național. Prin urmare, neînfățișarea persoanei, modul în care i-au fost comunicate citația și decizia și dacă avocatul desemnat de persoana acuzată (nu de instanță) a reprezentat inculpatul ar trebui, prin urmare, să fie descrise în mod factual, fără a se recurge la terminologia juridică națională.

Furnizarea de informații complete, bazate pe fapte, evită cererile de informații suplimentare în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, ceea ce poate cauza întârzieri inutile.

Conceptul autonom de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a

În ipoteza în care procedura a comportat mai multe instanțe în care s-au pronunțat hotărâri succesive, Curtea de Justiție a precizat, în hotărârea din cauza C-270/17 PPU Tupikas (158), că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” vizează doar judecata în urma căreia a fost pronunțată decizia prin care se statuează definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză și asupra condamnării la o pedeapsă, precum o măsură privativă de libertate, ca urmare a unei noi examinări atât în fapt, cât și în drept a fondului cauzei.

În hotărârea pronunțată în cauza C-271/17 PPU Zdziaszek (159), Curtea de Justiție a precizat că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” include nu numai procedura care a condus la decizia pronunțată în apel, în condițiile în care aceasta a statuat definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză, ci și o procedură ulterioară, precum cea în care s-a pronunțat hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă rezultantă, în urma căreia a intervenit decizia care a modificat definitiv nivelul pedepsei pronunțate inițial, în măsura în care autoritatea care a adoptat această din urmă decizie a beneficiat în această privință de o anumită putere de apreciere.

Cu toate acestea, în ipoteza în care o parte a fost prezentă în persoană la procesul penal care a condus la decizia judiciară prin care a fost în mod definitiv declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni și prin care i-a fost aplicată, pe acest temei, o pedeapsă privativă de libertate a cărei executare a fost ulterior suspendată în parte sub rezerva respectării anumitor condiții, (cum ar fi măsurile de probațiune legate de comportament), Curtea de Justiție a considerat, în cauza C-571/17 PPU Ardic (160), că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” nu vizează o procedură ulterioară de revocare a acestei suspendări, întemeiată pe încălcarea condițiilor respective pe durata termenului de supraveghere, dacă decizia de revocare adoptată în urma acestei proceduri nu modifică nici natura, nici nivelul pedepsei pronunțate inițial.

În cauzele conexate C-514/21 și C-515/21, Minister for Justice and Equality (161), Curtea de Justiție a statuat că articolul 4a alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, citit în lumina articolelor 47 și 48 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, atunci când suspendarea unei pedepse privative de libertate este revocată ca urmare a unei noi condamnări penale, iar MEA este emis în scopul executării acestei pedepse, această condamnare penală, pronunțată în lipsă, constituie o „decizie” în sensul acestei dispoziții. Situația este diferită în cazul deciziei de revocare a suspendării executării respectivei pedepse.

Prin urmare, articolul 4a alineatul (1) trebuie interpretat în sensul că autorizează autoritatea judiciară de executare să refuze predarea către statul membru emitent a persoanei căutate atunci când rezultă că procedura care a condus la o a doua condamnare penală a acestei persoane, determinantă pentru emiterea MEA, a avut loc în lipsă, cu excepția cazului în care MEA conține, în ceea ce privește această procedură, una dintre indicațiile prevăzute la literele (a)-(d) ale acestei dispoziții.

Cu toate acestea, autoritatea judiciară de executare va fi împiedicată să refuze să predea statului membru emitent persoana căutată, pentru motivul că procedura care a condus la revocarea suspendării care însoțește pedeapsa privativă de libertate pentru executarea căreia a fost emis MEA a avut loc în lipsă, sau să condiționeze predarea acestei persoane de garanția că ea va putea beneficia, în acest stat membru, de o nouă judecată sau de o procedură de apel care să permită reexaminarea unei asemenea decizii de revocare sau a celei de a doua condamnări penale care i-a fost aplicată în lipsă și care se dovedește determinantă pentru emiterea acestui mandat.

Noțiunile autonome „citată în persoană” și „a primit efectiv, prin alte mijloace,” în sensul articolului 4a

În hotărârea pronunțată în cauza C-108/16 PPU, Dworzecki (162), Curtea de Justiție a statuat următoarele:

„Articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului (...) trebuie interpretat în sensul că o citație precum cea în discuție în litigiul principal, care nu a fost notificată direct persoanei în cauză, ci a fost predată, la adresa acesteia din urmă, unei persoane adulte din gospodăria sa, care s-a angajat să predea citația persoanei solicitate, fără ca mandatul european de arestare să permită să se stabilească, eventual, dacă această persoană adultă a predat efectiv citația persoanei interesate, nu îndeplinește prin ea însăși condițiile prevăzute de această dispoziție.”

5.7. Aprecieri ale autorității judiciare de executare privind drepturile fundamentale

Decizia-cadru privind MEA nu cuprinde dispoziții privind o eventuală neexecutare motivată de încălcări ale drepturilor fundamentale ale persoanei vizate în statul membru emitent. Cu toate acestea, articolul 1 alineatul (3) coroborat cu considerentele 12 și 13 din Decizia-cadru privind MEA clarifică faptul că decizia-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 din TUE și reflectate în cartă, obligație care privește toate statele membre și, în special, atât statul membru emitent, cât și statul membru de executare.

Astfel cum a reafirmat Curtea de Justiție în hotărârile pronunțate în cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU Aranyosi și Căldăraru (163) și în cauza C-216/18 PPU LM (164), principiul încrederii reciproce impune ca, în afara unor circumstanțe excepționale, fiecare stat membru să considere că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și, în special, drepturile fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii.

În plus, Curtea de Justiție a statuat în cauza C-158/21 Puig Gordi și alții (165) că o autoritate judiciară de executare nu poate, în principiu, să refuze executarea unui MEA pentru motivul că instanța chemată să judece persoana căutată în statul membru emitent nu este competentă în acest scop în temeiul dreptului național al statului membru emitent. Această autoritate trebuie totuși să refuze executarea acelui MEA în cazul în care constată că există deficiențe sistemice sau generalizate care afectează sistemul judiciar al acestui stat membru și că instanța chemată să judece persoana căutată în acest stat membru este vădit lipsită de competentă, urmând astfel examinarea în două etape stabilită de jurisprudența Curții de Justiție, astfel cum se explică în secțiunea 5.7.2 de mai jos.

În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a statuat de asemenea că autoritatea judiciară de executare nu are competența de a refuza executarea unui MEA în temeiul unui motiv de neexecutare care nu decurge din Decizia-cadru privind MEA, ci numai din dreptul statului membru de executare.

Curtea de Justiție a statuat în cauza C-327/18 PPU RO (166) că notificarea de către un stat membru a intenției sale de a se retrage din Uniunea Europeană în temeiul articolului 50 TUE nu poate fi considerată o împrejurare excepțională de natură să justifice o amânare sau un refuz de executare a unui MEA emis de acest stat membru.

Cu toate acestea, revine autorității judiciare de executare sarcina de a examina, după o apreciere concretă și precisă a speței, dacă există motive serioase și întemeiate de a crede că, după retragerea din Uniune a statului membru emitent, persoana care face obiectul acestui mandat de arestare riscă să fie privată de drepturile sale fundamentale. Împrejurări precum continuarea participării la CEDO și la Convenția europeană de extrădare din 13 decembrie 1957 pot fi luate în considerare în cadrul acestei aprecieri.

5.7.1. Considerații referitoare la condițiile de detenție din statul membru emitent

În ceea ce privește condițiile de detenție din statul membru emitent, în hotărârile pronunțate în cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU Aranyosi și Căldăraru (167), C-220/18 PPU ML (168) și C-128/18 Dumitru-Tudor Dorobanțu (169), Curtea de Justiție a considerat că necesitatea de a garanta că persoana în cauză nu va fi supusă niciunui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, justifică, cu titlu excepțional, o limitare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce. În acest context, Curtea de Justiție a amintit că interzicerea pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, are un caracter absolut în măsura în care este strâns legată de respectarea demnității umane prevăzute la articolul 1 din cartă.

În hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU Aranyosi și Căldăraru, Curtea de Justiție s-a pronunțat după cum urmează:

„(...) în prezența unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării sale statului membru menționat.

În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații suplimentare autorității judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent, în sensul articolului 7 din decizia-cadru, trebuie să comunice aceste informații în termenul stabilit într-o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să își amâne decizia privind predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor suplimentare care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc.

În cazul în care existența acestui risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare.”

În cazul în care autoritatea judiciară a statului membru de executare se află în posesia unor dovezi ale unui risc real de tratament inuman sau degradant al persoanelor deținute în statul membru emitent din cauza condițiilor generale de detenție, aceasta trebuie să urmeze procedura stabilită în hotărârea Curții de Justiție în cauzele conexate C404/15 și C-659/15 PPU Aranyosi și Căldăraru (punctele 89-104) și completată de Curte în cauzele C-220/18 PPU ML și C-128/18 PPU Dumitru-Tudor Dorobanțu.

Etapele procedurale care trebuie urmate de către autoritățile judiciare de executare naționale în cazul în care sunt în posesia unor dovezi privind un risc real de tratamente inumane sau degradante față de persoanele deținute în statul membru emitent.

Etapele de mai jos trebuie parcurse în această ordine:

Se verifică dacă există un risc real de tratamente inumane și degradante față de persoana căutată, ca urmare a condițiilor generale de detenție:

—

pe baza unor informații obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care pot fi obținute, printre altele, din hotărârile instanțelor internaționale, cum ar fi hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârile instanțelor statului membru emitent, precum și din decizii, rapoarte și alte documente produse de organismele Consiliului Europei sau sub egida ONU (170) .

Dacă un astfel de risc este identificat pe baza condițiilor generale de detenție, se verifică dacă există motive temeinice pentru a se considera că un astfel de risc real de tratamente inumane și degradante există în împrejurările specifice ale cauzei pentru persoana căutată prin solicitarea de informații suplimentare. Verificarea presupune:

—	obligația de a solicita , în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, autorității judiciare emitente să prezinte, în regim de urgență, orice informații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care urmează să fie deținută persoana căutată;

—	posibilitatea de a stabili un termen-limită pentru răspuns , ținând seama de timpul necesar pentru colectarea informațiilor, precum și a termenelor menționate la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA;

—	posibilitatea de a lua în considerare informațiile furnizate de alte autorități ale statului membru emitent decât autoritatea judiciară emitentă (171) ;

—

obligația de a se întemeia pe asigurarea dată sau confirmată de autoritatea judiciară emitentă că persoana în cauză nu va suferi un tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor de detenție concrete și precise, cel puțin în absența oricărui element precis și specific care să indice că condițiile de detenție existente în cadrul unui centru de detenție determinat sunt contrare articolului 4 din cartă.

În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu oferă asigurări că persoana căutată nu va fi supusă unui tratament inuman și degradant sau în cazul în care autoritatea judiciară de executare, pe baza informațiilor primite de la autoritatea judiciară emitentă și a oricăror alte informații pe care le deține, dispune de indicii precise și specifice potrivit cărora condițiile de detenție existente în cadrul unui centru de detenție determinat sunt contrare articolului 4 din cartă, evaluarea existenței unor motive serioase și întemeiate pentru a crede că se poate materializa un astfel de risc real de tratament inuman și degradant în circumstanțele specifice ale cauzei pentru persoana căutată. Evaluarea presupune:

—	obligația de a examina doar condițiile de detenție existente în cadrul penitenciarului în care este probabil, potrivit informațiilor de care dispune, ca persoana căutată să fie deținută, inclusiv în mod temporar sau tranzitoriu (172) ;

—

obligația de a ține seama de ansamblul aspectelor materiale relevante ale condițiilor de detenție în care urmează în mod concret să fie încarcerată această persoană, precum spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut într-o celulă a acestui penitenciar, condițiile sanitare, precum și întinderea libertății de mișcare a deținutului în cadrul penitenciarului respectiv. Această apreciere nu se limitează la controlul insuficiențelor vădite (173) ;

—

obligația , în ceea ce privește spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut, să se țină seama de cerințele minime care decurg din articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO), și nu de cerințele care decurg din dreptul național al statului membru de executare. Potrivit jurisprudenței CEDO, o prezumție puternică de încălcare a articolul 3 din Convenție se naște atunci când spațiul personal de care dispune un deținut în orice tip de celulă este mai mic de 3 m2. Această prezumție puternică de încălcare a articolului 3 din CEDO nu poate fi înlăturată în mod normal decât dacă (i) reducerile spațiului personal în raport cu minimul necesar de 3 m2 sunt scurte, ocazionale și minore, (ii) aceste reduceri sunt însoțite de o libertate de mișcare suficientă în afara celulei și de activități în afara celulei adecvate și (iii) penitenciarul oferă în general condiții de detenție decente, iar persoana în cauză nu este supusă altor elemente considerate drept circumstanțe agravante ale condițiilor nesatisfăcătoare de detenție. Calcularea spațiului disponibil ar trebui să includă suprafața ocupată de mobilier, dar nu și suprafața ocupată de instalații sanitare, iar deținutul ar trebui să aibă posibilitatea de a se mișca normal în celulă. Pentru un interval cuprins între 3 și 4 m2 în spații cu mai mulți ocupanți, se poate concluziona că există o încălcare a articolul 3 din Convenție dacă lipsa de spațiu este însoțită de alte condiții materiale rele de detenție, cum ar fi de lipsa de acces la spațiu exterior de plimbare sau la aer și la lumină naturale, o aerisire necorespunzătoare, o temperatură proastă sau prea ridicată în spațiile de detenție, o lipsă de intimitate la toalete sau condiții sanitare și igienice rele. Atunci când un deținut dispune de mai mult de 4 m2 de spațiu personal într-o celulă colectivă și când, în consecință, acest aspect al condițiilor sale materiale de detenție nu ridică probleme, celelalte aspecte ale acestor condiții, astfel cum sunt vizate la punctul anterior, rămân relevante în scopul aprecierii caracterului adecvat al condițiilor de detenție a persoanei interesate în lumina articolului 3 din CEDO (174) .

—

interdicția de a exclude riscul pentru simplul motiv că persoana căutată dispune, în statul membru emitent, de o cale de atac care îi permite să conteste condițiile de detenție sau pentru că există măsuri legislative sau structurale menite să consolideze controlul condițiilor de detenție. Existența unei astfel de căi de atac poate fi luată în considerare de autoritatea menționată pentru a decide predarea persoanei în cauză (175) ;

—

interdicția de a pune în balanță constatarea existenței unor motive serioase și întemeiate de a crede că persoana căutată riscă să facă obiectul unor tratamente inumane sau degradante și considerațiile legate de eficacitatea cooperării judiciare în materie penală, precum și de principiile încrederii și recunoașterii reciproce (176) .

În cazul în care se identifică existența unui risc real de tratament inuman sau degradant pentru persoana căutată (și în așteptarea unei decizii definitive privind MEA), autoritatea judiciară de executare are:

—	obligația de a amâna executarea MEA în cauză. trebuie informat Eurojust [în conformitate cu articolul 17 alineatul (7) din Decizia-cadru privind MEA];

—

posibilitatea de a ține persoana în cauză în detenție , însă numai în cazul în care procedura de executare a MEA a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și durata detenției nu este foarte mare (în conformitate cu hotărârea pronunțată în cauza C-237/15 Lanigan, punctele 58, 59 și 60), cu privire la principiul prezumției de nevinovăție garantat la articolul 48 din cartă și respectarea principiului proporționalității enunțat la articolul 52 alineatul (1) din cartă;

—	posibilitatea sau chiar obligația de eliberare provizorie a persoanei în cauză, însoțită de măsuri destinate prevenirii sustragerii.

Decizia finală:

—

în cazul în care autoritatea judiciară de executare, pe baza informațiilor primite de la autoritatea judiciară emitentă și a oricăror alte informații pe care le deține, poate să înlăture existența unui risc real ca persoana căutată să fie supusă unor tratamente inumane și degradante, aceasta trebuie să decidă cu privire la executarea MEA;

—	în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că riscul tratamentelor inumane și degradante nu poate fi înlăturat într-un termen rezonabil, trebuie să hotărască dacă procedura de predare ar trebui să se încheie.

În situațiile în care riscul unui tratament inuman și degradant nu poate fi înlăturat într-un termen rezonabil, autoritatea judiciară emitentă și cea de executare ar putea să se consulte și să analizeze dacă există alternative la MEA, cum ar fi transferul procedurii sau al pedepsei privative de libertate către statul membru de executare (a se vedea secțiunea 5.11.4).

În anexa X la prezentul manual există un model pentru solicitarea de informații suplimentare privind condițiile de detenție în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA. Autoritatea judiciară de executare ar trebui să bifeze doar căsuțele pe care le consideră relevante în fiecare caz în parte. În acest context, Curtea de Justiție a statuat în cauza ML că cererile de informații suplimentare care includ aspecte ale detenției care nu prezintă nicio relevanță evidentă pentru aprecierea care trebuie efectuată într-un caz concret pot fi incompatibile cu obligația de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, întrucât astfel de cereri fac practic imposibilă furnizarea unui răspuns util de către autoritățile statului membru emitent, având în vedere termenele scurte prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA (177).

În plus, pentru evaluarea condițiilor de detenție din statul membru emitent, se face trimitere la Recomandarea Comisiei din 8 decembrie 2022 privind drepturile procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate care fac obiectul arestării preventive și privind condițiile materiale de detenție (a se vedea anexa XI).

5.7.2. Considerații referitoare la dreptul persoanei căutate la un proces echitabil

În hotărârea pronunțată în cauza C-216/18 PPU LM (178), Curtea de Justiție a statuat că existența unui risc real ca persoana căutată să sufere, în cazul predării, o încălcare a dreptului său fundamental la o instanță judecătorească independentă (și, prin urmare, a substanței dreptului său fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă), poate să permită autorității judiciare de executare să se abțină, în mod excepțional, să dea curs MEA. Curtea de Justiție a hotărât astfel:

„(...) atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale dispune de elemente, precum cele care figurează într-o propunere motivată a Comisiei Europene, adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) TUE, care tind să demonstreze existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat de articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent, autoritatea menționată trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă, având în vedere situația individuală a persoanei respective, precum și natura infracțiunii pentru care aceasta este urmărită și contextul factual care se află la baza mandatului european de arestare și ținând seama de informațiile furnizate de statul membru emitent, în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată, există motive serioase și temeinice de a crede că persoana menționată va fi expusă unui astfel de risc în cazul predării către acest din urmă stat.”

Pentru a aprecia existența unui risc real ca persoana în cauză să sufere o încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, autoritatea judiciară de executare este obligată să urmeze procedura stabilită în hotărârea Curții de Justiție pronunțată în cauza C-216/18 PPU LM (punctele 30-79), precum și în hotărârile pronunțate în cauzele conexate C-354/20 PPU și C-412/20 PPU L și P (179) și în cauzele conexate C-562/21 PPU și C-563/21 PPU Openbaar Ministerie (180) , C-480/21, W O și J L / Minister for Justice and Equality (181) și C-158/21 Puig Gordi și alții (182).

Etapele procedurale care trebuie urmate de autoritățile judiciare naționale de executare.

Etapele de mai jos trebuie urmate în următoarea ordine:

Verificarea existenței unui risc real de încălcare a dreptului la un proces echitabil din cauza unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește sistemul judiciar, de natură să compromită independența instanțelor din statul membru emitent:

—

pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește funcționarea sistemului jurisdicțional al statului membru emitent sau a unor deficiențe care afectează protecția jurisdicțională a unui grup de persoane identificabil în mod obiectiv din care ar face parte persoana în cauză, în raport cu cerința unei instanțe instituite prin lege, care implică faptul că justițiabilii în cauză sunt, în general, privați, în acest stat membru, de o cale de atac efectivă care să permită controlul competenței instanței penale chemate să îi judece.

—	Informațiile care figurează într-o propunere motivată adresată recent Consiliului de către Comisie, în temeiul articolului 7 alineatul (1) TUE, constituie elemente deosebit de relevante în scopul acestei evaluări.

—

Existența unui raport care nu are legătură directă cu situația acestei persoane nu poate, în sine, să justifice un refuz de executare a acestui MEA. Cu toate acestea, un astfel de raport poate fi luat în considerare de această autoritate judiciară, printre alte elemente, pentru a aprecia dacă există deficiențe sistemice sau generalizate în funcționarea sistemului judiciar al statului membru emitent (183).

—

Printre alți factori deosebit de relevanți pentru aprecierea existenței unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil se numără jurisprudența constituțională a statului membru emitent, care pune în discuție supremația dreptului Uniunii și caracterul obligatoriu al CEDO, precum și forța obligatorie a hotărârilor Curții de Justiție și ale Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la organizarea sistemului judiciar, în special numirea judecătorilor (184).

Dacă un astfel de risc este identificat pe baza deficiențelor sistemice sau generalizate în ceea ce privește sistemul judiciar, se verifică dacă există motive temeinice pentru a se considera că există un astfel de încălcare a dreptului la un proces echitabil în împrejurările specifice ale cauzei pentru persoana căutată:

—

Această analiză nu se poate suprapune cu etapa precedentă. Existența sau creșterea amplorii deficiențelor sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența sistemului judiciar din statul membru emitent nu este suficientă pentru a prezuma că există motive serioase și întemeiate de a crede că persoana, în cazul în care este predată statului membru respectiv, este expusă unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil (185) . De asemenea, analiza nu se poate concentra în mod direct pe riscul unei posibile încălcări individuale în cazul concret înainte de a verifica mai întâi și separat existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește sistemul judiciar.

—

obligația de a solicita autorității judiciare emitente , în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, să furnizeze orice informație suplimentară pe care autoritatea judiciară de executare o consideră necesară pentru a aprecia existența unui astfel de risc. Autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea unui MEA pentru motivul că persoana pentru care a fost emis acest mandat riscă, în urma predării sale către statul membru emitent, să fie judecată de o instanță lipsită de competență, fără să fi solicitat în prealabil autorității judiciare emitente să furnizeze informații suplimentare în temeiul articolului 15 alineatul (2) (186) .

—

obligația de a evalua realitatea riscului, având în vedere, printre altele, informațiile furnizate de persoana pentru care a fost emis MEA și care se referă la situația sa personală, natura infracțiunii pentru care este urmărită penal și contextul factual care stă la baza MEA, precum și contextul factual în care a fost emis MEA sau orice altă circumstanță relevantă, cum ar fi declarațiile autorităților publice care sunt susceptibile să interfereze cu modul în care este tratat un caz individual;

—

atunci când MEA este emis în scopul efectuării urmăririi penale , autoritatea judiciară de executare trebuie să examineze în special în ce măsură deficiențele sistemice sau generalizate, în măsura în care privesc independența puterii judecătorești a statului membru emitent, sunt susceptibile să aibă un impact la nivelul instanțelor statului membru competent în ceea ce privește procedurile la care va fi supusă persoana căutată. Această examinare implică luarea în considerare a impactului unor astfel de deficiențe care ar fi putut apărea după emiterea MEA (187) . Autoritatea judiciară de executare poate refuza predarea persoanei căutate în cazul în care aceasta constată că există motive serioase și întemeiate de a crede că, având în vedere informațiile furnizate de persoana în cauză cu privire la situația sa personală, natura infracțiunii pentru care această persoană este urmărită penal, contextul factual în care se înscrie acest MEA sau orice altă împrejurare relevantă pentru aprecierea independenței și imparțialității completului de judecată care poate fi chemat să judece procedura cu privire la această persoană, aceasta din urmă, în cazul predării sale, este expusă unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Asemenea elemente pot privi și declarațiile efectuate de autoritățile publice care ar putea avea un efect în cazul concret. În schimb, împrejurarea că identitatea judecătorilor care vor fi sesizați eventual cu cauza persoanei în discuție nu este cunoscută la momentul deciziei privind predarea sau, în cazul în care identitatea acestora este cunoscută, că acești judecători ar fi fost numiți la propunerea unui organ precum Consiliul Național al Magistraturii nu poate fi suficientă pentru a se refuza această predare (188) .

—

atunci când MEA este emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate și în cazul în care, în urma eventualei sale predări, persoana căutată va face obiectul unei noi proceduri judiciare referitoare la executarea acestei pedepse privative de libertate sau al unei căi de atac împotriva deciziei judiciare care face obiectul MEA, autoritatea judiciară de executare trebuie de asemenea să examineze impactul pe care deficiențele sistemice sau generalizate îl pot avea asupra instanței competente să soluționeze această procedură. Autoritatea judiciară de executare trebuie, de asemenea, să examineze în ce măsură deficiențele sistemice sau generalizate existente în statul membru emitent la momentul emiterii MEA au adus atingere, în circumstanțele speciale ale cauzei, independenței instanței care a impus pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate (189) . Autoritatea judiciară de executare poate refuza predarea persoanei căutate în cazul în care aceasta constată că există motive serioase și întemeiate de a crede că, ținând seama în special de elementele furnizate de persoana respectivă și care privesc compunerea completului de judecată care a judecat cauza sa penală sau orice altă împrejurare relevantă pentru aprecierea independenței și a imparțialității acestui complet, dreptul fundamental al aceleiași persoane la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, a fost încălcat. Nu este suficient, pentru a se refuza predarea, ca unul sau mai mulți judecători care au participat la procedură să fi fost numiți la propunerea unui organ precum Consiliul Național al Magistraturii. Persoana în cauză trebuie, în plus, să furnizeze elemente referitoare, printre altele, la procedura de numire a judecătorilor vizați și la eventuala detașare profesională a acestora, care ar conduce la constatarea potrivit căreia compunerea acestui complet de judecată a fost de natură să afecteze dreptul său fundamental la un proces echitabil. Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere existența unei eventuale posibilități a persoanei în cauză de a cere recuzarea membrilor completului de judecată pentru motive care țin de o încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, eventuala utilizare a acestei posibilități de către această persoană, precum și decizia luată cu privire la cererea sa de recuzare (190) .

În cazul în care informațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă nu conduc la eliminarea riscului real ca persoana căutată să sufere, în statul membru emitent, o încălcare a dreptului său la un proces echitabil:

—	obligația de a nu executa MEA.

În situațiile în care există un risc real ca persoana căutată să sufere, în statul membru emitent, o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, autoritatea judiciară emitentă și cea de executare ar putea să se consulte și să analizeze dacă există alternative la MEA, cum ar fi transferul procedurii sau al pedepsei privative de libertate către statul membru de executare.

5.8. Proporționalitate - rolul statului membru de executare

Decizia-cadru privind MEA nu prevede posibilitatea ca statul membru de executare să evalueze proporționalitatea unui MEA. Acest lucru este în concordanță cu principiul recunoașterii reciproce. Dacă în statul membru de executare apar motive serioase de îngrijorare cu privire la proporționalitatea MEA primit, autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare sunt încurajate să comunice direct. Se estimează că astfel de cazuri ar apărea numai în circumstanțe excepționale. Prin consultarea autorităților judiciare competente se poate găsi o soluție mai potrivită (a se vedea secțiunea 4.4). De exemplu, în funcție de circumstanțele cazului, este posibil să se retragă MEA și să se utilizeze alte măsuri prevăzute de legislația națională sau de legislația Uniunii.

În astfel de situații, autoritățile judiciare competente pot, de asemenea, să consulte Eurojust sau punctele de contact RJE. Aceste organisme pot facilita comunicarea și contribui la găsirea de soluții.

5.9. Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent

Articolul 5 din Decizia-cadru privind MEA prevede că executarea MEA de către autoritatea judiciară de executare poate să fie supusă anumitor condiții, în temeiul legislației naționale. Aceste condiții se pot referi la revizuirea pedepsei cu închisoarea cu caracter permanent și returnarea cetățenilor statului membru de executare pentru executarea pedepselor cu închisoarea.

Aceste garanții pot fi furnizate în mod direct în legislația națională a statului membru emitent sau printr-un acord între autoritățile competente ale statului membru emitent și ale statului membru de executare. Cu toate acestea, garanțiile se pot referi numai la subiectele stabilite la articolul 5 din Decizia-cadru privind MEA, astfel cum a confirmat Curtea de Justiție (în special în hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU Aranyosi și Căldăraru, punctul 80, și în C-237/15 PPU Lanigan, punctul 36).

Notă: Garanțiile referitoare la rejudecarea cauzei pentru deciziile pronunțate in absentia de la articolul 5 alineatul (1) au fost eliminate prin Decizia-cadru 2009/299/JAI și au fost înlocuite de noul articol 4a, care conține dispoziții mai cuprinzătoare privind hotărârile pronunțate în lipsă (a se vedea secțiunea 5.6).

În hotărârea pronunțată în cauza C-306/09 PPU, I.B (191)., Curtea de Justiție a statuat următoarele:

„Articolul 4 punctul 6 și articolul 5 punctul 3 din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului (...) trebuie interpretate în sensul că, atunci când statul membru de executare în cauză a transpus articolul 5 punctele 1 și 3 din această decizie cadru în ordinea sa juridică internă, executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse pronunțate în lipsă în sensul articolului 5 punctul 1 poate fi supusă condiției ca persoana în cauză, resortisant sau rezident al statului membru de executare, să fie returnată în acest din urmă stat pentru a executa acolo, dacă este cazul, pedeapsa care va fi pronunțată împotriva sa la finalul unei noi proceduri de judecată organizate în prezența sa în statul membru emitent.”

5.9.1. Revizuirea pedepsei sau măsurii de siguranță privative de libertate pe viață

În cazul în care MEA a fost emis pentru o infracțiune pasibilă de o pedeapsă sau măsură de siguranță privativă de libertate cu caracter permanent, statul membru de executare poate solicita o garanție de revizuire din partea statului membru emitent [articolul 5 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA].

Pedepsele cu caracter permanent la care se face referire sunt pedepse executate în închisoare. Măsurile de siguranță cu caracter permanent se referă la alte tipuri de detenție, de exemplu, în instituții de tratament psihiatric.

Garanția poate fi furnizată de către statul membru emitent, prin demonstrarea faptului că, în sistemul său juridic, pedeapsa sau măsura impusă poate fi revizuită fie la cerere, fie cel târziu după 20 ani. În mod alternativ, o garanție suficientă ar fi faptul că persoana în cauză are dreptul să solicite măsuri de clemență în temeiul legislației sau practicii statului membru emitent, în vederea neexecutării pedepsei sau măsurii.

5.9.2. Returnarea cetățenilor și a rezidenților

MEA permite predarea persoanei căutate în scopul executării pedepsei privative de libertate în țara sa de origine. În temeiul articolului 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA, atunci când persoana care face obiectul unui MEA în scopul urmăririi penale este cetățean sau rezident al statului membru de executare, acest stat membru poate condiționa predarea de returnarea persoanei pe teritoriul său, după audiere, pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate care a fost pronunțată împotriva sa în statul membru emitent.

Această condiție ar trebui să fie precizată în mod clar de statul membru de executare. În cazul în care este posibil, statul membru emitent și statul membru de executare ar trebui să se pună de acord cu privire la detaliile legate de această condiție înainte ca statul de executare să decidă cu privire la predare.

Dacă se cunoaște deja, înainte de emiterea unui MEA, că persoana căutată este cetățean sau rezident al statului de executare, autoritatea judiciară emitentă poate deja să își exprime, în formularul MEA, acordul cu privire la o eventuală condiție de returnare.

Statul membru emitent are responsabilitatea de a se asigura că această condiție este îndeplinită. Atunci când pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei predate devine definitivă, statul membru emitent trebuie să contacteze statul membru de executare pentru a conveni asupra returnării. Statul membru emitent ar trebui să se asigure că textul este tradus în limba statului membru de executare.

În cauza C-314/18 SF (192), Curtea de Justiție a fost întrebată dacă statul membru emitent poate amâna returnarea persoanei în cauză în statul membru de executare până după finalizarea altor etape procedurale din cadrul procedurilor penale (de exemplu, a procedurilor de confiscare) referitoare la infracțiunea care stă la baza MEA. Curtea de Justiție a considerat că o astfel de amânare nu ar trebui să fie sistematică. Aceasta a hotărât:

„Articolul 5 alineatul (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului (...) coroborat cu articolul 1 alineatul (3) din aceasta, precum și cu articolul 1 litera (a), cu articolul 3 alineatul (3) și alineatul (4) și cu articolul 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului (...) trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care statul membru de executare supune predarea persoanei care, fiind resortisant sau rezident al acestuia, face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale, condiției ca persoana menționată să îi fie returnată, după ce a fost audiată, pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent, acest stat membru trebuie să procedeze la returnarea respectivă de îndată ce această decizie de condamnare a rămas definitivă, cu excepția cazului în care motive concrete legate de respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză sau de buna administrare a justiției fac indispensabilă prezența acesteia în statul membru menționat, până la pronunțarea unei hotărâri definitive în celelalte etape procedurale care se înscriu în cadrul procedurii penale în legătură cu infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare.”

Articolul 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI conține, de asemenea, o dispoziție specifică privind executarea pedepsei cu închisoarea în statul membru de executare în ceea ce privește cazurile care intră sub incidența articolul 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA. Pentru transferarea pedepsei în statul membru de executare în care este executată, se aplică procedura și condițiile impuse în Decizia-cadru 2008/909/JAI (a se vedea secțiunea 2.5.2).

În hotărârea pronunțată în cauza C-314/18 SF (193), Curtea de Justiție a statuat că articolul 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care executarea unui MEA emis în scopul urmăririi penale este supusă condiției prevăzute la articolul 5 punctul 3 din Decizia-cadru privind MEA, statul membru de executare, pentru executarea pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate pronunțate în statul membru emitent împotriva persoanei în cauză, nu poate adapta durata acestei pedepse decât în condițiile stricte prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI.

5.10. Raportul cu Decizia-cadru 2008/909/JAI privind transferul deținuților

Legătura dintre Decizia-cadru privind MEA și Decizia-cadru 2008/909/JAI este prevăzută la articolul 25 și în considerentul 12 din aceasta din urmă.

Articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA prevede că, în cazul în care MEA a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat poate să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.

Articolul 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA prevede că atunci când persoana care face obiectul unui MEA în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

În temeiul articolului 25 și al considerentului 12 al Deciziei-cadru 2008/909/JAI, în cazurile în care se aplică articolul 4 alineatul (6) și articolul 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA, dreptul intern de punere în aplicare a Deciziei-cadru 2008/909/JAI se aplică, mutatis mutandis și în măsura în care acest lucru este compatibil cu Decizia-cadru privind MEA, executării pedepsei. Aceasta implică, de asemenea, faptul că limitările cuprinse în normele privind adaptarea pedepsei (și anume principiul executării continue prevăzut la articolul 8 din Decizia-cadru 2008/909/JAI) vor trebui respectate (194).

De asemenea, Curtea de Justiție a clarificat că orice refuz de a executa un MEA în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA presupune un veritabil angajament al statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, și dacă, în orice caz, simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să pună în executare pedeapsa respectivă nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz (195).

Reiese de aici că orice refuz de a executa un MEA în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern de punere în aplicare a Deciziei-cadru 2008/909/JAI. În cazul în care statul membru de executare constată că nu poate să asigure executarea pedepsei în conformitate cu Decizia-cadru 2008/909/JAI, acestuia îi revine obligația, pentru a evita impunitatea, de a executa MEA și, prin urmare, de a preda persoana căutată statului membru emitent (196).

Curtea de Justiție a precizat de asemenea că articolul 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care persoana care face obiectul unui MEA emis în vederea executării unei pedepse privative de libertate este rezident în statul membru de executare, autoritatea judiciară de executare poate, pentru considerații legate de reinserția socială a respectivei persoane, să refuze executarea acestui mandat, deși infracțiunea pe care se întemeiază mandatul menționat se sancționează, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, numai cu pedeapsa amenzii, din moment ce, în conformitate cu același drept național, această împrejurare nu se opune ca pedeapsa privativă de libertate aplicată persoanei căutate să fie efectiv executată în acest stat membru (aspect a cărui verificare îi revine instanței de trimitere) (197).

Ar trebui subliniat faptul că, astfel cum rezultă din jurisprudența menționată anterior a Curții de Justiție, decizia statului membru de executare de a executa pedeapsa în conformitate cu dreptul intern de transpunere a Deciziei-cadru 2008/909/JAI ar fi trebuit să devină definitivă înainte de a se putea lua decizia de a refuza executarea MEA în temeiul articolului 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA.

În cazul în care statul membru de executare se angajează să execute pedeapsa sau măsura de siguranță și, pe această bază, va refuza executarea MEA în temeiul articolului 4 alineatul (6) din Decizia-cadru privind MEA, executarea acestei pedepse nu se poate întemeia exclusiv pe MEA. Pentru o astfel de executare, va fi întotdeauna necesar un certificat separat în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI.

Alegerea instrumentului juridic de către statul emitent în cazul unui mandat de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate

În cazul în care statul membru care intenționează să emită un MEA în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate știe că persoana căutată poate fi localizată în statul membru de cetățenie sau de reședință al acesteia, ar putea fi recomandabil ca hotărârea judecătorească și certificatul în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI să fie transmise statului membru respectiv înainte de emiterea unui MEA.

Astfel, în temeiul articolului 14 din Decizia-cadru 2008/909/JAI, statul membru emitent poate solicita statului membru de cetățenie sau de reședință, înainte de sosirea hotărârii judecătorești și a certificatului în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI, să aresteze provizoriu persoana condamnată sau să ia orice altă măsură pentru a se asigura că persoana condamnată rămâne pe teritoriul său. Prin urmare, se va evita astfel ca persoana căutată să se sustragă procedurii, în așteptarea unei decizii de recunoaștere a hotărârii judecătorești și de executare a pedepsei în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI. Emiterea unui MEA exclusiv în scopul arestării persoanei nu este, așadar, necesară în astfel de situații.

Cu toate acestea, niciuna dintre deciziile-cadru nu împiedică emiterea în paralel a unui MEA și a unui certificat în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI, în cazul în care statul membru emitent al MEA știe că persoana căutată este cetățean al unui alt stat membru.

În cazul în care cele două sunt emise în același timp, consultarea dintre statul membru emitent și statul membru de executare prezintă totuși o importanță majoră (a se vedea articolul 21 din Decizia-cadru 2008/909/JAI).

Această consultare este importantă pentru a clarifica, în special, motivele pentru care au fost emise ambele cereri și pentru a găsi soluții practice. De exemplu, în urma consultărilor, autoritatea emitentă poate decide să retragă fie MEA, fie certificatul Deciziei-cadru 2008/909/JAI.

5.11. Amânarea sau predarea temporară

5.11.1. Din motive umanitare grave

Termenul de 10 zile pentru predarea persoanei respective începe să curgă după ce autoritatea judiciară de executare a decis executarea MEA (astfel cum s-a explicat în secțiunea 4.2). Cu toate acestea, autoritatea judiciară de executare poate decide în mod excepțional să amâne temporar predarea din motive umanitare grave – de exemplu, în cazul în care există motive serioase și întemeiate de a crede că predarea ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate [articolul 23 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

Executarea MEA trebuie să aibă loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare trebuie să informeze de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea trebuie să aibă loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită. După expirarea acestui termen, persoana nu mai pot fi ținută în detenție de către statul membru de executare pe baza unui MEA și trebuie eliberată [articolul 23 alineatul (5) din Decizia-cadru privind MEA].

În situațiile în care astfel de motive de ordin umanitar sunt permanente sau pe durată nedeterminată, autoritatea judiciară emitentă și cea de executare s-ar putea consulta dacă există alternative la MEA. De exemplu, ar putea fi examinată posibilitatea de a transfera procedurile sau executarea pedepsei privative de libertate în statul membru de executare sau de a retrage MEA (de exemplu, în cazul unei boli grave și permanente).

În cauza C-699/21, E. D. L (198)., Curtea de Justiție a statuat că articolul 1 alineatul (3) și articolul 23 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA, citite în lumina articolului 4 din cartă, trebuie interpretate în sensul că, atunci când există motive valabile pentru a considera că predarea unei persoane căutate, în executarea unui MEA, riscă să îi pună în mod evident în pericol sănătatea, autoritatea judiciară de executare poate, în mod excepțional, să suspende temporar această predare.

Atunci când autoritatea judiciară de executare apreciază că există motive serioase și întemeiate de a crede că această predare ar expune persoana respectivă unui risc real de reducere semnificativă a speranței sale de viață sau de deteriorare rapidă, semnificativă și iremediabilă a stării sale de sănătate, aceasta trebuie să suspende predarea menționată și să solicite autorității judiciare emitente furnizarea oricărei informații referitoare la (i) condițiile în care se intenționează efectuarea urmăririi penale împotriva persoanei respective sau deținerea acesteia, precum și la (ii) posibilitățile de a adapta aceste condiții la starea sa de sănătate pentru a preveni realizarea unui asemenea risc. Dacă acest risc nu poate fi înlăturat prin garanții oferite de autoritatea judiciară emitentă, MEA trebuie executat.

Cu toate acestea, dacă, în circumstanțe excepționale și având în vedere informațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă, rezultă că acest risc nu poate fi înlăturat într-un termen rezonabil, autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze executarea MEA. În schimb, dacă riscul menționat poate fi înlăturat într-un astfel de termen, o nouă dată a predării trebuie să fie convenită cu autoritatea judiciară emitentă.

5.11.2. Procedură penală în curs de desfășurare sau executarea unei pedepse privative de libertate

După ce a decis să execute MEA, autoritatea judiciară de executare poate să amâne predarea persoanei căutate, astfel încât această persoană poate fi urmărită penal în statul membru de executare pentru o altă infracțiune [articolul 24 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA].

În astfel de situații, predarea trebuie să aibă loc imediat după efectuarea urmăririi penale, la o dată stabilită de comun acord de către autoritatea judiciară emitentă și cea de executare.

Atunci când persoana căutată a fost deja condamnată pentru comiterea unei alte infracțiuni, predarea poate fi amânată, astfel încât persoana să poată executa pedeapsa pentru acea infracțiune în statul de executare [articolul 24 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA].

În astfel de cazuri, predarea trebuie să aibă loc după ce persoana a executat pedeapsa, la o dată stabilită de comun acord de către autoritatea judiciară emitentă și cea de executare.

NB: Dacă procedura penală în statul membru de executare se referă la aceeași infracțiune care stă la baza MEA, statul membru de executare poate refuza executarea MEA (pentru această infracțiune) [a se vedea articolul 4 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA și secțiunea 5.5.2]. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, executarea MEA trebuie refuzată (a se vedea secțiunea 5.5.1).

În cauza C-492/22 PPU CJ (199), Curtea de Justiție a precizat că articolul 24 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA trebuie interpretat în sensul că decizia de a amâna predarea constituie o decizie cu privire la executarea unui MEA care, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din această decizie-cadru, trebuie să fie luată de autoritatea judiciară de executare. În cazul în care această autoritate nu a luat o astfel de decizie, iar termenele menționate la articolul 23 alineatul (2)-(4) au expirat, persoana care face obiectul MEA trebuie să fie eliberată în conformitate cu articolul 23 alineatul (5). În plus, în cazul în care autoritatea judiciară de executare decide să amâne predarea în temeiul articolului 24 alineatul (1), articolul 6 din cartă permite acestei autorități să decidă menținerea în detenție a persoanei căutate în timp ce urmărirea penală se desfășoară în statul membru de executare. Totuși, aceasta va fi situația numai în măsura în care procedura de predare s-a desfășurat într-un mod suficient de diligent, iar durata detenției nu este excesivă. În sfârșit, Curtea de Justiție a statuat că articolul 24 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA coroborat cu articolul 47 alineatele (2) și (3), precum și cu articolul 48 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune amânării predării persoanei căutate pentru simplul motiv că această persoană nu a renunțat la dreptul său de a se prezenta în persoană în fața instanțelor sesizate în statul membru de executare.

5.11.3. Predarea temporară în loc de amânare

În situațiile descrise în secțiunea 5.10, autoritatea judiciară de executare poate, în loc să amâne temporar predarea, să predea persoana căutată statului membru emitent [articolul 24 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA]. Acest lucru poate fi făcut în scopul urmăririi penale a persoanei sau al executării unei condamnări deja pronunțate.

Autoritatea judiciară emitentă și cea de executare trebuie să ajungă la un acord privind condițiile predării temporare, în scris și în termeni clari. Acordul este obligatoriu pentru toate autoritățile statului membru emitent [articolul 24 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA]. Predarea temporară permite evitarea unor termene foarte lungi în cadrul procedurilor din statul membru emitent care rezultă din faptul că persoana este urmărită penal sau a fost deja condamnată în statul membru de executare.

5.11.4. Amânarea deciziei de predare din cauza identificării unui risc real de tratamente inumane sau degradante față de persoana căutată

În conformitate cu hotărârea Curții de Justiție pronunțată în cauzele conexate C-404/15 și C659/15 PPU Aranyosi și Căldăraru, dacă se identifică un risc real de tratamente inumane sau degradante față de persoana căutată, pe baza informațiilor primite de la autoritatea judiciară emitentă și a oricăror alte informații pe care le deține (și în așteptarea unei decizii finale privind MEA), executarea mandatului trebuie amânată, dar nu abandonată. În cazul în care autoritatea judiciară de executare decide să amâne executarea, statul membru de executare trebuie să informeze Eurojust în acest sens, în conformitate cu articolul 17 alineatul (7) din Decizia-cadru privind MEA, precizând motivele întârzierii (a se vedea secțiunile 5.7 și 4.1).

În același spirit, Curtea de Justiție a statuat, în hotărârea pronunțată în cauza C-699/21 E.D.L (200). că atunci când autoritatea judiciară de executare apreciază că există motive serioase și întemeiate de a crede că această predare ar expune persoana respectivă unui risc real de reducere semnificativă a speranței sale de viață sau de deteriorare rapidă, semnificativă și iremediabilă a stării sale de sănătate, aceasta trebuie să suspende predarea menționată și să solicite autorității judiciare emitente să furnizeze toate informațiile referitoare la condițiile în care se intenționează efectuarea urmăririi penale împotriva persoanei respective sau deținerea acesteia, precum și la posibilitățile de a adapta aceste condiții la starea sa de sănătate pentru a preveni realizarea unui asemenea risc. Dacă acest risc nu poate fi înlăturat prin garanții oferite de autoritatea judiciară emitentă, MEA trebuie executat. Cu toate acestea, este posibil ca, în împrejurări excepționale și având în vedere informațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă, autoritatea judiciară de executare să ajungă la concluzia că (i) în cazul în care persoana în cauză este predată statului membru emitent, această persoană riscă în mod real să fie supusă unui tratament inuman și degradant și (ii) acest risc nu poate fi exclus într-un termen rezonabil. În aceste condiții, autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze executarea MEA. Cu toate acestea, dacă riscul menționat poate fi înlăturat într-un astfel de termen, o nouă dată a predării trebuie să fie convenită cu autoritatea judiciară emitentă.

5.12. Mai multe MEA privind aceeași persoană

5.12.1. Cum se decide ce MEA se execută

Se poate întâlni situația în care autoritățile unuia sau mai multor state membre să fi emis mai multe MEA privind aceeași persoană, fie pentru aceleași fapte, fie pentru fapte diferite. Următoarele orientări se aplică indiferent dacă aceste MEA au fost emise pentru aceleași fapte sau pentru fapte diferite.

În cazul în care există mai multe MEA pentru aceeași persoană, autoritatea judiciară de executare decide pe care dintre acestea să îl execute, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele (articolul 16 din Decizia-cadru privind MEA).

Se recomandă ca, înainte de a lua o decizie, autoritatea judiciară de executare să încerce să asigure o coordonare între autoritățile judiciare emitente. Dacă autoritățile judiciare emitente s-au coordonat deja în prealabil, autoritatea judiciară de executare trebuie să țină seama de acest fapt, cu toate că, în conformitate cu Decizia-cadru privind MEA, autoritatea judiciară de executare nu este ținută să respecte eventualele acorduri la care s-a ajuns.

Autoritatea judiciară de executare poate, de asemenea, să solicite consiliere din partea Eurojust [articolul 16 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA]. Acesta poate facilita și accelera coordonarea și poate fi invitat să prezinte un aviz cu privire la MEA concurente. Decizia privind care dintre MEA să fie executat ar trebui în mod ideal să se ia cu consimțământul tuturor autorităților judiciare emitente.

Alegerea MEA care urmează să fie executat, indiferent dacă autoritățile judiciare emitente au ajuns sau nu la un consens, implică luarea în considerare în special a următoarelor elemente de către autoritatea judiciară de executare [articolul 16 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]:

(a)	gravitatea infracțiunilor;

(b)	locul în care au fost săvârșite infracțiunile;

(c)	datele de emitere a MEA;

(d)	dacă mandatul de arestare a fost emis în scopul urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Lista nu este exhaustivă. Mai mult, nu există reguli stricte referitoare la care dintre acești factori ar trebui să fie prioritari - acest lucru trebuie examinat de la caz la caz. În orice caz, articolul 16 din Decizia-cadru privind MEA prevede obligația autorității judiciare de executare de a lua în considerare situația. Prin urmare, ar trebui evitată o abordare simplă de genul „primul venit, primul servit”.

Autoritățile judiciare de executare pot, de asemenea, să facă trimitere la Orientările Eurojust pentru a decide cu privire la cererile concurente de predare și extrădare (revizuite, 2019), care sunt disponibile la adresa: https://www.eurojust.europa.eu/nl/guidelines-deciding-competing-requests-surrender-and-extradition.

Atunci când ia decizia de predare, este important ca autoritatea judiciară de executare să indice în mod clar ce MEA stă la baza predării. În plus, biroul SIRENE din statul membru de executare trebuie ulterior să trimită formularul SIRENE G fiecărui stat membru în cauză (a se vedea articolul 32 alineatul (3) din Manualul SIRENE – Poliție) (201).

Analiza în urma căreia se decide ce MEA să se execute ar trebui să se refere numai la acele MEA care sunt executorii. Prin urmare, autoritatea judiciară de executare ar putea evalua inițial fiecare dintre MEA pentru a stabili dacă ar fi posibil să le execute pe fiecare în parte. Dacă în cazul oricăruia dintre MEA concurente se aplică un motiv de neexecutare, autoritatea judiciară de executare poate, din motive de claritate, să ia o decizie separată să nu execute acel MEA.

În cauza C-158/21 Puig Gordi și alții (202), Curtea de justiție a clarificat faptul că Decizia-cadru privind MEA nu se opune emiterii mai multor MEA succesive împotriva unei persoane căutate, chiar dacă s-a refuzat executarea primului MEA privind acea persoană, cu condiția ca executarea unui nou MEA să nu conducă la o încălcare a articolului 1 alineatul (3) din decizia-cadru și emiterea unui nou MEA să aibă un caracter proporțional.

5.12.2. Proceduri desfășurate în paralel

În cazul în care două sau mai multe state membre emit MEA pentru infracțiuni care privesc aceleași fapte și vizează aceeași persoană, autoritățile competente au obligația de a comunica și de a coopera. Această obligație rezultă din Decizia-cadru 2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea și soluționarea conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul procedurilor penale (203). În aceste situații, se recomandă ca autoritățile competente să aplice legislația națională de punere în aplicare a deciziei-cadru.

Atunci când nu se poate ajunge la un consens, autoritățile competente implicate trebuie să se adreseze Eurojust în cazurile în care această agenție are competența de a acționa (204). Eurojust poate fi consultat și în alte situații (205). La 13 decembrie 2016, Eurojust a emis orientările „Ce jurisdicție are competență în domeniul urmăririi penale?” pentru a preveni și a sprijini soluționarea conflictelor de competență care ar putea duce la o încălcare a principiului ne bis in idem (206).

Statele membre care au primit MEA în paralel ar trebui să informeze autoritățile competente ale statelor membre emitente de existența acestor proceduri paralele.

Autoritățile competente din statele membre care au emis MEA ar trebui să informeze autoritatea judiciară de executare de faptul că lucrează împreună pentru soluționarea conflictelor de competență și în legătură cu orice acord obținut în urma procesului de cooperare.

6. COMPUTAREA DETENȚIEI EXECUTATE ÎN STATUL MEMBRU DE EXECUTARE

După predarea persoanei căutate, statul membru emitent trebuie să țină seama de perioadele de detenție care au rezultat din executarea MEA. Toate aceste perioade trebuie deduse din durata totală a pedepsei sau a măsurii privative de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent (articolul 26 din Decizia-cadru privind MEA). În cazul în care persoana respectivă este achitată, se aplică dispozițiile din statul membru emitent privind despăgubirile pentru prejudiciile suferite.

Din acest motiv, și astfel cum se explică în secțiunea 4.5.2, autoritatea judiciară de executare sau autoritatea centrală din statul membru de executare trebuie să furnizeze toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate întemeiate pe MEA. Aceste informații ar trebui furnizate în formularul inclus în anexa VII (Formularul-tip privind decizia MEA) la momentul predării [a se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Justiție pronunțată în cauza C-294/16 PPU JZ (207)].

7. PRINCIPIUL SPECIALITĂȚII – PROCEDURA DE RENUNȚARE LA PRINCIPIUL SPECIALITĂȚII, CU APROBAREA AUTORITĂȚII JUDICIARE DE EXECUTARE

După cum s-a detaliat în secțiunea 2.6, o persoană care a fost predată nu poate fi în general urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o altă infracțiune decât cea care a motivat predarea și care a fost săvârșită înaintea predării sale. Acesta este principiul specialității, astfel cum este prevăzut la articolul 27 din Decizia-cadru privind MEA.

Acest principiu face însă obiectul unor excepții detaliate în secțiunea 2.6. În plus, articolul 27 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA enumeră alte situații în care principiul specialității nu se aplică [a se vedea secțiunea 2.6 pentru detalii suplimentare și pentru definirea unei „infracțiune [...] alta” decât cea pentru care persoana a fost predată, în sensul articolului 27 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA].

În alte cazuri, este necesar să se solicite consimțământul statului membru de executare inițial [articolul 27 alineatul (3) litera (g) din Decizia-cadru privind MEA].

Procedura de renunțare la principiul specialității prin consimțământul autorității judiciare de executare impune ca cererea de consimțământ să fie prezentată în cadrul aceleiași proceduri și să conțină aceleași informații ca un MEA normal. Astfel, autoritatea judiciară competentă transmite cererea de solicitare a consimțământului direct autorității judiciare de executare care a predat persoana.

Autoritatea de executare trebuie să își dea acordul atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu Decizia-cadru privind MEA, cu excepția cazului în care se aplică un motiv obligatoriu sau facultativ de neexecutare.

Dacă este cazul, autoritatea judiciară de executare poate condiționa acordarea consimțământului de îndeplinirea uneia dintre condițiile legate de pedeapsa cu închisoarea cu caracter permanent și returnarea cetățenilor și a rezidenților prevăzute la articolul 5 din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 5.9). În astfel de cazuri, statul membru emitent trebuie să acorde garanțiile corespunzătoare [articolul 27 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

În hotărârea pronunțată în cauza C-168/13 PPU Jeremy F (208)., Curtea a statuat că un stat membru ar putea prevedea, în dreptul său național, o cale de atac suspensivă împotriva deciziei menționate la articolul 27 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA, cu condiția ca decizia definitivă să fie luată în termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 4.1).

În hotărârea pronunțată în cauza C-195/20 PPU XC (209), Curtea de Justiție a precizat că, în situația în care persoana a fost predată de un prim stat membru în temeiul unui MEA, și acea persoană a părăsit apoi în mod voluntar teritoriul statului membru emitent al primului mandat și a fost predată din nou în acel stat de un al doilea stat membru în executarea unui alt MEA emis după plecarea voluntară, (i) singura predare relevantă pentru aprecierea respectării principiului specialității este cea a autorității judiciare de executare a acestui al doilea MEA, iar (ii) consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (3) litera (g) trebuie, prin urmare, să fie dat numai de autoritatea judiciară de executare a statului membru care a predat persoana urmărită în temeiul acestui MEA.

În cauza C-510/19 AZ (210), Curtea de Justiție a clarificat faptul că o autoritate judiciară care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA trebuie să își dea consimțământul de a renunța la aplicarea principiului specialității în temeiul articolului 27 alineatul (3) litera (g) și al articolului 27 alineatul (4) din decizia-cadru menționată (a se vedea secțiunea 2.1.2).

În hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-428/21 și C-429/21 PPU (211), HM și TZ, Curtea de Justiție a interpretat, de asemenea, articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4), precum și articolul 28 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă. În consecință, o persoană care a fost predată autorității judiciare emitente în executarea unui MEA are dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare atunci când se formulează o cerere de consimțământ pentru a renunța la principiul specialității. Curtea a clarificat faptul că exercitarea efectivă a acestui drept nu necesită implicarea directă a autorității judiciare de executare, cu condiția ca aceasta să se asigure că dispune de suficiente informații (în special cu privire la poziția persoanei afectate) pentru a lua o decizie. Prin urmare, poate fi suficient ca persoana afectată să își poată face cunoscut punctul de vedere autorității judiciare emitente, iar aceste informații să fie înregistrate în scris și transmise autorității judiciare de executare. În principiu, astfel de informații trebuie considerate de autoritatea judiciară de executare ca fiind colectate cu respectarea cerințelor de la articolul 47 din cartă. Dacă este necesar, autoritatea judiciară de executare trebuie să solicite fără întârziere furnizarea de informații suplimentare.

8. PREDARE ULTERIOARĂ

8.1. În statul membru de executare în temeiul Regulamentului Dublin III

În momentul predării, este posibil ca persoana căutată să fi prezentat o cerere de protecție internațională în statul membru de executare în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (212).

În această situație și în cazul în care persoana nu a prezentat o nouă cerere de protecție internațională în statul membru emitent în urma predării sale, statul membru emitent poate solicita statului membru de executare să reprimească persoana predată [a se vedea hotărârea Curții de Justiție în cauza C-213/17 X (213)].

8.2. În un alt stat membru pe baza unui MEA

După predarea persoanei căutate în statul membru emitent în temeiul unui MEA, statul membru respectiv ar putea fi nevoit să decidă cu privire la executarea unui alt MEA emis de un alt stat membru, referitor la aceeași persoană. În conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA, statul membru emitent poate, ulterior, să predea persoana unui alt stat membru fără consimțământul statului membru de executare inițial în următoarele cazuri:

(a)	atunci când, deși a avut posibilitatea să o facă, persoana căutată nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, sau atunci când s-a întors pe teritoriul acestuia după ce l-a părăsit;

(b)

atunci când persoana căutată acceptă să fie predată unui stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui MEA.

Consimțământul trebuie dat de persoana căutată în fața autorităților judiciare competente din statul membru emitent. Acesta trebuie înregistrat în conformitate cu legislația națională a statului membru respectiv. Trebuie redactat astfel încât să reiasă că persoana în cauză a acționat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia;

(c)

atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialității în statul membru emitent, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) literele (a), (e), (f) și (g). Principiul specialității, atunci când este aplicabil, împiedică privarea de libertate a persoanei căutate pentru orice infracțiune săvârșită înainte de predare, pentru care persoana nu a fost predată, împiedicând astfel și predarea ulterioară către un alt stat membru decât statul membru de executare (a se vedea secțiunea 2.6). Invers, în cazul în care principiul specialității nu este aplicabil în contextul primei predări în temeiul articolului 27 alineatul (3) literele (a), (e), (f) și (g), acest lucru nu împiedică nici predarea ulterioară către un alt stat membru.

În alte cazuri, este necesar să se solicite consimțământul statului membru inițial de executare pentru orice predare ulterioară (214).

Procedura de obținere a consimțământului autorității judiciare de executare

Cererea prin care se solicită consimțământul trebuie să fie prezentată în cadrul aceleiași proceduri și trebuie să conțină aceleași informații ca un MEA obișnuit. Autoritatea judiciară competentă transmite cererea de solicitare a consimțământului direct autorității judiciare de executare care a predat persoana.

În cazul în care o persoană a făcut obiectul mai multor predări între state membre în temeiul unor MEA succesive, predarea ulterioară a acestei persoane într-alt stat membru decât cel care l-a predat ultimul este condiționată numai de acordul statului membru care a efectuat această din urmă predare [a se vedea hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza C-192/12 PPU West (215)].

Informațiile care trebuie să fie incluse în cerere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA, se traduc urmând aceleași reguli ca cele aplicabile unui MEA. Autoritatea judiciară de executare trebuie să ia decizia privind consimțământul în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii [articolul 28 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA].

Consimțământul trebuie să fie acordat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prevederile Deciziei-cadru privind MEA, cu excepția cazului în care se aplică un motiv obligatoriu sau facultativ de neexecutare.

8.3. Către un stat terț

O persoană care a fost predată în temeiul unui MEA nu este extrădată într-o țară care nu este membru al UE (stat terț) fără consimțământul autorității competente a statului membru care a predat-o. Acest consimțământ este acordat în conformitate cu acordurile de extrădare prin care acest stat membru își asumă obligații, precum și cu dreptul său intern [articolul 28 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

9. OBLIGAȚII ÎN CEEA CE PRIVEȘTE ȚĂRILE TERȚE

9.1. Cerere de extrădare a unui cetățean al unui alt stat membru

În 2016, Curtea de Justiție a introdus, în cauza C-182/15, Petruhhin (216), obligații specifice pentru statele membre care nu își extrădează propriii resortisanți atunci când primesc o cerere de extrădare din partea unui stat terț în vederea urmăririi penale a unui cetățean al UE care este resortisant al unui alt stat membru și care și-a exercitat dreptul la liberă circulație în temeiul articolului 21 alineatul (1) din TFUE.

Hotărârea Petruhhin a fost prima cauză în care Curtea de Justiție a precizat că un stat membru al UE care se confruntă cu o cerere de extrădare formulată de un stat terț cu privire la un resortisant al unui alt stat membru al UE este obligat să inițieze o procedură de consultare cu statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii (mecanismul Petruhhin), oferindu-i astfel acestui stat posibilitatea de a-și urmări penal cetățenii prin intermediul unui MEA care să se refere cel puțin la aceleași fapte precum cele care îi sunt imputate persoanei menționate în cererea de extrădare.

Obligațiile specifice impuse statelor membre care nu își extrădează propriii resortisanți rezultă din articolul 18 din TFUE (nediscriminare) și articolul 21 din TFUE (dreptul la liberă circulație). O diferență de tratament între propriii cetățeni și alți cetățeni ai Uniunii constituie o restricție a dreptului la liberă circulație care poate fi justificată numai dacă se bazează pe considerații obiective și este proporțională cu obiectivul legitim de prevenire a riscului de impunitate. Curtea a susținut că, prin cooperarea cu statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză și acordând prioritate acestui eventual MEA în raport cu cererea de extrădare, statul membru gazdă acționează într-un mod care aduce mai puțin atingere liberei circulații, evitând în același timp, pe cât posibil, riscul de impunitate.

Obligațiile statelor membre au fost detaliate în jurisprudența ulterioară. În plus, Curtea de Justiție a extins mecanismul Petruhhin la Islanda și Norvegia.

Orientări detaliate privind extrădarea către state terțe și un rezumat al jurisprudenței relevante a Curții de Justiție în această privință sunt furnizate în Comunicarea Comisiei care conține orientări privind extrădarea către state terțe din 8 iunie 2022, anexată la prezentul manual ca anexa X (217).

De asemenea, orientările iau în considerare experiența dobândită în ultimii ani în aplicarea mecanismului Petruhhin în întreaga UE, Islanda și Norvegia. Orientările instituie, de asemenea, o rețea de puncte de contact pentru a face schimb de informații fără sincope cu privire la orice cerere de extrădare ilegală, în special cu privire la cererile de extrădare motivate politic care vizează cetățeni ai UE, resortisanți ai statelor terțe și apatrizi. În plus, pe site-ul RJE poate fi consultat un tabel cu toate acordurile de extrădare și acordurile de asistență judiciară reciprocă încheiate de statele membre cu țări terțe.

9.2. MEA și o cerere de extrădare concomitente pentru aceeași persoană

9.2.1. Cereri din partea statelor terțe

Se poate întâmpla ca un stat membru să primească în mod concomitent un MEA și o cerere de extrădare din partea unui stat terț pentru aceeași persoană care se află pe teritoriul său. Acestea s-ar putea referi la aceleași fapte sau la fapte diferite. Este posibil ca statul membru să aibă autorități responsabile diferite pentru luarea deciziilor privind executarea MEA și, respectiv, a cererilor de extrădare. În astfel de cazuri, aceste autorități ar trebui să coopereze pentru a decide cum să procedeze pe baza criteriilor menționate anterior. Se poate solicita consiliere și sprijin în ceea ce privește coordonarea între statele membre implicate și din partea Eurojust sau RJE.

Nu există norme în Decizia-cadru privind MEA privind cărei cereri ar trebui să i se acorde prioritate. Cu toate acestea, astfel cum s-a explicat anterior, în urma hotărârii în cauza C-182/15, Petruhhin, în anumite situații ar trebui să se acorde prioritate unui MEA față de o cerere de extrădare.

În toate celelalte cazuri, în conformitate cu articolul 16 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA, statul membru trebuie să țină seama în mod corespunzător de toate circumstanțele și, în special, de criteriile menționate la articolul 16 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA pentru a decide care cerere de executare trebuie executată atunci când există mai multe astfel de cereri care se referă la aceeași persoană.

Prin urmare, următorii factori ar trebui luați în considerare de autoritățile competente:

(a)	gravitatea infracțiunilor;

(b)	locul în care au fost săvârșite infracțiunile;

(c)	data emiterii MEA și, respectiv, a cererii de extrădare;

(d)	dacă mandatul de arestare a fost emis în scopul urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Autoritățile judiciare de executare pot să folosească Orientările Eurojust (ediția 2019) pentru a decide cu privire la cererile concurente de predare și extrădare, care sunt disponibile la adresa: https://www.eurojust.europa.eu/nl/guidelines-deciding-competing-requests-surrender-and-extradition.

În plus, va trebui să se țină cont de orice criteriu menționat în acordul de extrădare relevant. Acestea ar putea viza, în special, normele aplicabile în situația primirii mai multor cereri de extrădare.

9.2.2. Cereri formulate de Curtea Penală Internațională (CPI)

În cazul în care un stat membru primește simultan un MEA și o cerere de extrădare din partea CPI pentru aceeași persoană, autoritatea sau autoritățile competente ar trebui să ia în considerare toate circumstanțele menționate în secțiunea 9.2.1. Cu toate acestea, obligațiile statelor membre care decurg din Statutul Curții Penale Internaționale au prioritate față de executarea MEA [articolul 16 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

9.3. Extrădare prealabilă dintr-un stat terț și principiul specialității

În cazul în care persoana căutată a fost extrădată în statul membru de executare dintr-un stat terț, extrădarea ar putea presupune principiul specialității, în funcție de normele acordului de extrădare aplicabil. Potrivit principiului specialității, persoana extrădată nu poate fi urmărită penal sau privată de libertate decât pentru infracțiunea sau infracțiunile pentru care a fost extrădată. Decizia-cadru privind MEA nu aduce atingere obligației de a respecta principiul specialității în astfel de situații (articolul 21 din Decizia-cadru privind MEA). Aceasta înseamnă că statul membru de executare ar putea fi împiedicat să predea persoana unui alt stat fără consimțământul statului din care a fost extrădată persoana căutată.

Pentru a rezolva astfel de situații, Decizia-cadru privind MEA prevede că statul membru de executare ia imediat toate măsurile necesare pentru solicitarea acordului statului terț (din care a fost extrădată persoana căutată), astfel încât persoana să poată fi predată statului membru emitent al MEA (articolul 21 din Decizia-cadru privind MEA).

Termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia-cadru privind MEA (a se vedea secțiunea 4.1) nu încep să curgă decât din ziua în care principiul specialității încetează să se mai aplice. Până la primirea deciziei din partea statului terț din care a fost extrădată persoana căutată, statul membru de executare trebuie să se asigure că sunt îndeplinite în continuare condițiile materiale necesare unei predări efective (articolul 21 din Decizia-cadru privind MEA). În special, acesta ar putea fi nevoit să ia măsurile necesare pentru a împiedica ca persoana respectivă să fugă.

10. TRANZIT

10.1. Tranzitul printr-un alt stat membru

Tranzitul (articolul 25 din Decizia-cadru privind MEA) se referă la situația în care persoana căutată este transferată în statul membru emitent din statul membru de executare trecând pe teritoriul sau prin apele teritoriale ale unui stat terț. În aceste cazuri, cel de al treilea stat membru trebuie să permită tranzitul. Autoritatea competentă a statului membru emitent trebuie însă să furnizeze următoarele informații celui de al treilea stat membru:

(a)	identitatea și cetățenia persoanei care face obiectul MEA;

(b)	existența unui MEA;

(c)	natura și încadrarea juridică a infracțiunii;

(d)	descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv data și locul.

Pentru a facilita tranzitul, aceste informații ar trebui să fie furnizate cât mai curând posibil, înainte de organizarea tranzitului. Autoritatea judiciară emitentă este, prin urmare, invitată să ia în considerare eventuala necesitate de tranzitare chiar înainte de a se fi convenit data de predare cu autoritatea judiciară de executare. Acest lucru este important și pentru a se respecta termenele stricte de predare a persoanei, prevăzute la articolul 23 din Decizia-cadru privind MEA (de obicei 10 zile).

Informațiile ar trebui să fie furnizate autorității însărcinate cu primirea cererilor de tranzit în statul membru în cauză. Informații suplimentare cu privire la aceste autorități din fiecare stat membru pot fi găsit pe site-ul RJE (Atlasul judiciar, Fiches belges). Informațiile pot fi furnizate autorității competente, prin orice mijloace care permit obținerea unei înregistrări scrise, inclusiv prin e-mail. Statul membru de tranzit trebuie să își notifice decizia în același mod [articolul 25 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA]. În cazurile în care biroul SIRENE este responsabil de executarea predării, s-a elaborat un formular SIRENE specific („formularul T”) pentru a facilita schimbul de informații între birourile SIRENE atunci când este necesar tranzitul (a se vedea articolul 39 din Manualul SIRENE – Poliție) (218).

Decizia-cadru privind MEA nu stabilește un termen-limită pentru soluționarea cererilor de tranzit, însă statul de tranzit ar trebui să facă acest lucru fără întârziere.

În cazul în care transportul se efectuează cu avionul și fără escală programată, normele menționate anterior nu se aplică. Cu toate acestea, în cazul unei aterizări neprevăzute, statul membru emitent trebuie să furnizeze autorității desemnate din statul de tranzit informațiile menționate anterior, ca în cazul unui tranzit pe teritoriul sau prin apele teritoriale [articolul 25 alineatul (4) din Decizia-cadru privind MEA].

10.2. Cetățenii și rezidenții statului membru de tranzit

Excepțiile de la obligația de a permite tranzitul se referă la situația în care o persoană care face obiectul unui MEA este cetățean sau rezident al statului membru de tranzit. Dacă MEA este emis în scopul urmăririi penale, statul membru de tranzit poate impune condiția ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de tranzit, pentru a efectua acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care ar urma să fie pronunțată împotriva acelei persoane în statul membru emitent [articolul 25 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA]. În această privință, articolul 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind MEA ar trebui respectat mutatis mutandis (a se vedea secțiunea 5.9.2). În cazul în care MEA este emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, statul membru de tranzit poate refuza tranzitul.

10.3. Extrădarea dintr-un stat terț într-un stat membru

Cu toate că Decizia-cadru privind MEA nu privește în mod direct extrădarea din state terțe, normele privind tranzitul de la articolul 25 din Decizia-cadru privind MEA se aplică mutatis mutandis extrădării dintr-un stat terț într-un stat membru (secțiunile 9.1 și 9.2). În acest context, expresia „mandat european de arestare” de la articolul 25 din Decizia-cadru privind MEA se va citi „cerere de extrădare” [articolul 25 alineatul (5)].

11. MEA NEEXECUTATE

11.1. Asigurarea faptului că persoana nu este arestată din nou în același stat membru

Dacă autoritatea judiciară de executare decide să refuze executarea MEA, autoritatea competentă din respectivul stat membru trebuie să se asigure că MEA refuzat nu mai poate conduce la arestarea persoanei căutate pe teritoriul său. Pentru a asigura acest lucru, se iau următoarele măsuri:

(a)	se adaugă un indicator de validitate la semnalarea corespunzătoare din SIS; și

(b)

semnalările corespunzătoare din sistemele naționale ale statului membru de executare vor fi în continuare vizibile și vor apărea ca Persoană căutată în vederea arestării și predării sau extrădării. Cu toate acestea, acțiunea care trebuie întreprinsă nu va necesita arestarea persoanei, ci stabilirea locului de reședință sau a domiciliului persoanei (219).

Motivul semnalării se referă la contextul cazului, dar acțiunea care trebuie întreprinsă trebuie citită înainte de a acționa, deoarece s-ar putea executa acțiuni greșite în aceste cazuri importante.

Pentru mai multe informații privind procedura de aplicare a unui indicator de validitate, a se vedea articolul 24 din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (220), articolul 31 din Manualul SIRENE – Poliție (221) și articolul 12 din Decizia de punere în aplicare a Comisiei privind introducerea datelor în SIS (222).

11.2. Informarea statului membru emitent

Autoritatea judiciară de executare trebuie să comunice autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs MEA (articolul 22 din Decizia-cadru privind MEA). În acest scop, este recomandabil să se utilizeze formularul-tip din anexa VII din prezentul manual. Dacă autoritatea judiciară de executare decide să refuze executarea MEA, informarea oferă autorității judiciare emitente posibilitatea de a analiza dacă aceasta ar trebui să mențină sau să retragă MEA.

11.3. Examinarea de către autoritățile judiciare emitente a oportunității de a menține sau nu MEA

Decizia-cadru privind MEA nu impune retragerea unui MEA în cazul în care un stat membru refuză să îl execute. Acest lucru se datorează faptului că alte state membre pot încă să execute MEA. Prin urmare, MEA și semnalizarea corespunzătoare în SIS rămân în vigoare ca atare, cu excepția cazului în care autoritatea judiciară emitentă decide să le retragă.

Cu toate acestea, ar trebui să existe întotdeauna motive legitime pentru orice MEA în vigoare. Atunci când analizează dacă să mențină sau nu MEA după ce un stat membru a refuzat să îl execute, autoritatea judiciară emitentă ar trebui să ia în considerare circumstanțele specifice cazului și normele naționale și ale Uniunii aplicabile, inclusiv cu privire la drepturile fundamentale. În special, următoarele aspecte ar putea fi luate în considerare:

(a)	Este probabil ca motivul de neexecutare obligatorie pe care autoritatea judiciară de executare l-a aplicat să fie aplicat de alte state membre? Acest lucru este deosebit de relevant în ceea ce privește principiul ne bis in idem [articolul 3 alineatul (2) din Decizia-cadru privind MEA];

(b)	Se respectă cerința proporționalității dacă se menține MEA (a se vedea secțiunea 2.4)?

(c)	Este MEA singura măsură susceptibilă să fie eficace (a se vedea secțiunea 2.5)?

11.4. Revizuirea MEA care sunt în SIS de mult timp

Fiecare autoritate judiciară emitentă ar trebui să își revizuiască semnalările din SIS. Ar putea fi necesar să se opereze modificări din cauza împlinirii termenelor de prescripție în legătură cu infracțiunile în cauză sau a unor evoluții relevante în procedura penală sau legislația națională care afectează situația persoanei căutate.

În conformitate cu Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești (223), semnalările privind persoane introduse în SIS pot fi păstrate numai atât timp cât este necesar pentru realizarea scopurilor pentru care au fost introduse [a se vedea articolul 53 alineatul (1) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești]. De îndată ce nu mai există motive pentru existența unui MEA, autoritatea competentă a statului membru emitent trebuie să îl șteargă din SIS [a se vedea articolul 55 alineatul (1) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești].

Mandatele europene de arestare introduse în SIS rămân acolo pentru o perioadă de până la 5 ani (cu excepția cazului în care au fost emise pentru o perioadă mai scurtă de timp), iar statul membru emitent trebuie să reexamineze necesitatea de a păstra semnalarea SIS în respectiva perioadă de 5 ani. Statul membru emitent primește o notificare conform căreia semnalarea va expira în curând. În cazul în care autoritatea emitentă nu reexaminează semnalarea și nu îi prelungește valabilitatea, semnalările se șterg automat [articolul 53 alineatul (7) din Regulamentul SIS privind poliția]. Prin urmare, în orice caz, în termen de 5 ani de la introducerea MEA în SIS, autoritatea judiciară emitentă ar trebui să decidă dacă să îi prelungească durata, în cazul în care acest lucru este necesar și proporțional. Statele membre pot stabili o perioadă mai scurtă de revizuire [articolul 53 alineatul (3) din Regulamentul privind SIS în domeniul cooperării polițienești].

Semnalările privind MEA ar trebui în orice caz să fie șterse din SIS după ce persoana în cauză a fost predată.

12. DREPTURILE PROCEDURALE ALE PERSOANEI CĂUTATE

Decizia-cadru privind MEA acordă persoanei căutate o serie de drepturi procedurale. În conformitate cu articolul 11 din Decizia-cadru privind MEA, persoana căutată are dreptul de a fi informată cu privire la MEA și la conținutul acestuia, la posibilitatea de a consimți la predare, precum și dreptul la un avocat și la un interpret. Aceste drepturi ar trebui să fie oferite în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare. În plus, diverse dispoziții din Decizia-cadru privind MEA acordă drepturilor persoanei căutate, în special articolul 4a alineatul (2) (dreptul la informare cu privire la hotărârile pronunțate in absentia), articolul 13 alineatul (2) (consiliere juridică atunci când ia decizia de a consimți la predare), articolele 14 și 19 (dreptul de a fi audiat) și articolul 23 alineatul (5) (eliberarea la expirarea termenelor pentru predarea persoanei).

Aceste drepturi sunt consolidate în instrumente specifice privind garanțiile procedurale, astfel cum se explică în secțiunile 12.1-12.9.

12.1. Dreptul la servicii de interpretare și traducere

Dreptul la servicii de interpretare și traducere se aplică executării unui MEA, astfel cum se prevede în Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (224).

În conformitate cu articolul 2 alineatul (7) din Directiva 2010/64/UE, autoritățile competente ale statului membru de executare trebuie să respecte următoarele drepturi față de orice persoană care face obiectul MEA și care nu vorbește sau nu înțelege limba de procedură:

(a)	dreptul la interpretare, fără întârziere, pe parcursul procedurii penale în fața organelor de cercetare și a autorităților judiciare (inclusiv în cadrul interogatoriilor efectuate de poliție, al tuturor audierilor în fața instanței și al eventualelor audieri intermediare);

(b)	dreptul la servicii de interpretare pentru comunicarea dintre persoanele suspectate sau acuzate și avocații acestora, în legătură directă cu orice interogatoriu sau audiere pe parcursul procedurii sau cu introducerea unei căi de atac sau a altor cereri de natură procedurală;

(c)	dreptul de a contesta o decizie prin care se constată că nu este necesară interpretarea și posibilitatea de a depune plângeri în cazul în care calitatea serviciilor de interpretare nu este suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurii.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (6) din Directiva 2010/64/UE, autoritățile competente ale statului membru de executare trebuie să pună la dispoziția oricărei persoane care face obiectul unei proceduri de executare a unui MEA și care nu vorbește sau nu înțelege limba de procedură o traducere scrisă a MEA. În mod excepțional, se poate furniza o traducere orală sau un rezumat oral, cu condiția ca o astfel de traducere orală sau rezumat oral să nu prejudicieze caracterul echitabil al procedurii.

Interpretarea și traducerea trebuie să fie de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor, în special prin asigurarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate au înțeles acuzațiile care li se aduc și pot să își exercite dreptul la apărare. Este, de asemenea, important să se ia act de faptul că statele membre trebuie să suporte costurile legate de interpretare și traducere, indiferent de rezultatul procedurii.

12.2. Dreptul la informare

În conformitate cu articolul 5 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (225), persoanelor care sunt arestate în scopul executării unui MEA li se furnizează cu promptitudine o notă privind drepturile corespunzătoare, cuprinzând informații despre drepturile lor în conformitate cu legislația de punere în aplicare a Deciziei-cadru privind MEA în statul membru de executare. Un model orientativ de notă privind drepturile, redactat într-un limbaj simplu și accesibil, este prevăzut în anexa II la Directiva 2012/13/UE (și reprodus în anexa IX la prezentul manual).

Atunci când sunt furnizate informații, acest lucru se consemnează utilizându-se procedura de înregistrare din statul membru în cauză. Persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a contesta orice omisiune sau refuz de a furniza informații în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern.

În cauza C-649/19 IR (226), Curtea de Justiție a constatat că alte drepturi în temeiul Directivei 2012/13/UE care se referă la informațiile privind arestarea (în special articolele 4, 6 și 7) nu se aplică unei persoane arestate în scopul executării unui MEA în vederea urmăririi penale înainte de predarea sa.

Curtea a susținut că, atunci când persoana este predată autorităților statului membru care a emis MEA, aceasta dobândește calitatea de „persoană acuzată” în sensul Directivei 2012/13 și beneficiază de toate drepturile asociate acestui statut. Astfel, persoana respectivă își poate pregăti apărarea în conformitate cu obiectivele Directivei 2012/13/UE.

În ceea ce privește perioada anterioară predării, Curtea a constatat că, potrivit articolului 8 alineatul (1) literele (d) și (e) din Decizia-cadru privind MEA, MEA trebuie să conțină deja informații care corespund în esență celor prevăzute la articolul 6 din Directiva 2012/13. În plus, dreptul la protecție jurisdicțională efectivă nu impune ca persoana împotriva căreia a fost emis un MEA în scopul urmăririi penale să fie informată cu privire la căile de atac împotriva acestei decizii disponibile în statul membru emitent înainte de predarea sa.

Astfel, în cauza C-105/21, urmărire penală împotriva lui IR (227), Curtea de Justiție a clarificat faptul că – în lumina articolelor 6 și 47 din cartă, a dreptului la liberă circulație și ședere, precum și a principiilor egalității și încrederii reciproce – autoritatea judiciară emitentă nu are obligația de a transmite persoanei căutate decizia națională privind arestarea acestei persoane și informațiile privind posibilitățile de contestare a acestei decizii, atât timp cât această persoană se află încă în statul membru de executare. Astfel, obiectivul de accelerare și de simplificare a procedurii de predare ar fi compromis dacă autoritatea judiciară emitentă ar fi obligată să transmită persoanei în cauză, înainte de predarea sa, decizia națională privind arestarea sa și informații cu privire la posibilitățile de a contesta această decizie.

12.3. Dreptul de a fi asistat de un avocat

Dreptul de a fi asistat de un avocat se aplică persoanelor care fac obiectul unui MEA, astfel cum se prevede în Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (228).

Persoanele care fac obiectul unui MEA au dreptul la asistență din partea unui avocat în statul membru de executare, din momentul arestării bazate pe MEA [articolul 10 alineatele (1), (2) și (3) din Directiva 2013/48/UE]. Persoanele suspectate sau acuzate au acces la un avocat începând cu oricare dintre următoarele momente, luându-se în considerare cel care survine primul (229):

(a)	înainte de a fi interogate de poliție sau altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară;

(b)	la desfășurarea unei acțiuni de anchetare sau de strângere de probe de către autoritățile de anchetă sau de către alte autorități competente, în conformitate cu alineatul (3) litera (c);

(c)	fără întârzieri nejustificate după privarea de libertate;

(d)	în cazul în care au fost citate să se înfățișeze în fața unei instanțe competente în materie penală, în timp util înainte ca acestea să se înfățișeze în fața respectivei instanțe.

În cauza C-659/18 VW (230), Curtea de Justiție a hotărât că exercitarea dreptului de a avea acces la un avocat în faza precontencioasă nu poate fi amânată până la executarea mandatului național de arestare emis împotriva persoanei în cauză, doar pe baza faptului că persoana suspectată sau acuzată nu a dat curs citației de înfățișare în fața unui judecător de instrucție.

În ceea ce privește conținutul dreptului la asistență din partea unui avocat în statul membru de executare, persoanele căutate dispun de următoarele drepturi:

(a)	dreptul de a avea acces la un avocat la momentul oportun și astfel încât să permită persoanei căutate să își exercite drepturile în mod efectiv și, în orice caz, fără întârzieri nejustificate de la momentul lipsirii de libertate;

(b)	dreptul de a avea întrevederi și de a comunica cu avocatul care le reprezintă;

(c)	dreptul ca avocatul lor să fie prezent și, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, să participe la o audierea efectuată de autoritatea judiciară de executare.

În plus, persoanele căutate au dreptul de a numi un avocat în statul membru emitent [articolul 10 alineatele (4), (5) și (6) din Directiva 2013/48/UE]. Rolul avocatului este de a oferi asistență avocatului din statul membru de executare, furnizându-i informații și consultanță, pentru a permite persoanei căutate să își exercite efectiv drepturile în temeiul Deciziei-cadru privind MEA.

12.4. Dreptul de a informa o persoană terță cu privire la lipsirea de libertate

Din momentul arestării în statul membru de executare, persoanele care fac obiectul unui MEA au dreptul ca cel puțin o persoană, cum ar fi o rudă sau un angajator, desemnată de acestea, să fie informată cu privire la privarea lor de libertate, fără întârzieri nejustificate (231).

12.5. Dreptul de a comunica cu persoane terțe

Din momentul arestării în statul membru de executare, persoanele care fac obiectul unui MEA au dreptul de a comunica fără întârzieri nejustificate cu cel puțin o terță persoană, cum ar fi o rudă, desemnată de acestea (232).

12.6. Dreptul de a comunica cu autoritățile consulare

Din momentul arestării în statul membru de executare, persoanele care fac obiectul unui MEA și care nu sunt resortisanți ai statului membru de executare au dreptul ca autoritățile consulare ale statului lor de cetățenie să fie informate cu privire la privarea de libertate fără întârzieri nejustificate și să comunice cu autoritățile consulare respective (233).

Aceasta are, în plus, dreptul de a fi vizitată de autoritățile consulare ale statului său, dreptul de a conversa și de a coresponda cu acestea și de a beneficia de reprezentare juridică din partea autorităților consulare.

12.7. Drepturi specifice pentru copii

Garanțiile specifice pentru copiii care fac obiectul unui MEA se aplică din momentul arestării acestora în temeiul MEA în statul membru de executare (234). Acestea vizează în special:

(a)	dreptul la informare;

(b)	dreptul copilului ca titularul răspunderii părintești să fie informat;

(c)	dreptul de a fi asistat de un avocat;

(d)	dreptul la examinare medicală;

(e)	dreptul la tratament specific în cazul privării de libertate;

(f)	dreptul la protecția vieții private

(g)	dreptul copilului de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în cursul procedurii.

12.8. Dreptul la asistență judiciară

Dreptul la asistență judiciară se aplică persoanelor care fac obiectul unui MEA, astfel cum se prevede în Directiva 2016/1919/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind MEA (235).

Persoanele care fac obiectul unui MEA au dreptul la asistență judiciară în statul membru de executare din momentul arestării bazate pe MEA până în momentul predării sau până când decizia de a nepredare devine definitivă [articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2016/1919/UE].

În plus, persoanele căutate care își exercită dreptul de a numi un avocat în statul membru emitent care să asiste avocatul din statul membru de executare, în conformitate cu articolul 10 alineatele (4) și (5) din Directiva 2013/48/UE, au dreptul la asistență judiciară în statul membru emitent în măsura în care asistența juridică este necesară pentru a garanta accesul efectiv la justiție [articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2016/1919/UE].

În ambele cazuri, statele membre pot aplica criteriile pentru verificarea mijloacelor de care dispune persoana prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2016/1919/UE, care se aplică mutatis mutandis asistenței judiciare în cadrul procedurilor privind MEA [articolul 5 alineatul (3) din directiva respectivă]. O astfel de verificare ar trebui să țină seama de toți factorii relevanți și obiectivi (cum ar fi veniturile, capitalul, situația familială a persoanei în cauză), precum și costurile asistenței juridice din partea unui avocat și nivelul de trai din statul membru respectiv, pentru a se stabili dacă, în conformitate cu criteriile aplicabile în acel stat membru, persoana căutată nu dispune de resurse suficiente pentru a beneficia de asistență juridică din partea unui avocat.

12.9. Dreptul la prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces

Directiva (UE) 2016/343 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (236) menționează drepturile prevăzute la articolele 47 și 48 din cartă și prevede că aceste drepturi sunt exercitate în toate etapele procedurilor penale, din momentul în care persoana devine suspect până la pronunțarea hotărârii definitive. Articolul 4 interzice referirile publice la vinovăția persoanelor suspectate sau acuzate. Articolul 6 asigură faptul că sarcina probei le revine organelor de urmărire penală. Drepturile la apărare includ dreptul de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina (articolul 7).

Dreptul de a fi prezent la proces nu este un drept absolut. Sub rezerva anumitor condiții, cum ar fi informarea în timp util, reprezentarea juridică de către un avocat mandatat și posibilitatea de a contesta o decizie), urmărirea penală poate începe fără prezența persoanei suspectate (articolul 8). Cu toate acestea, dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac alternativă trebuie să fie disponibil în cazul încălcării drepturilor prevăzute în directivă (articolele 9 și 10).

În cauza C-416/20 PPU TR (237), Curtea a clarificat în continuare raportul dintre Directiva (UE) 2016/343 și Directiva-cadru privind MEA în contextul procedurilor in absentia (a se vedea secțiunea 5.6).

(1) Documentul Consiliului 8216/2/08 REV 2 COPEN 70 EJN 26 EUROJUST 31.

(2) Documentul Consiliului 17195/1/10 REV 1 COPEN 275 EJN 72 EUROJUST 139.

(3) Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii.

(4) JO L 190, 18.7.2002, p. 1.

(5) Comunicarea Comisiei din 28 septembrie 2017, Manual privind emiterea și executarea unui mandat european de arestare, C(2017) 6389 final, JO C 335, 6.10.2017, p. 1.

(6) https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-13684-2020-INIT/ro/pdf

(7) https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2020/642839/EPRS_STU(2020)642839_EN.pdf

(8) https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=COM:2020:270:FIN

(9) Rezoluția Parlamentului European din 20 ianuarie 2021 referitoare la executarea mandatului european de arestare și aplicarea procedurilor de predare între statele membre https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2021-0006_RO.pdf.

(10) JO C 78, 30.3.1995, p. 2.

(11) JO C 313, 23.10.1996, p. 12.

(12) JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(13) Hotărârea Curții de Justiție din 10 noiembrie 2016, Poltorak, C-452/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:858; hotărârea Curții de Justiție din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas, C-477/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:861.

(14) Ultimul stat membru care a fost conectat a fost Cipru, în iulie 2023.

(15) Regulamentul (UE) 2018/1862 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală, de modificare și de abrogare a Deciziei 2007/533/JAI a Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1986/2006 al Parlamentului European și al Consiliului și a Deciziei 2010/261/UE a Comisiei, JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(16) Decizia de punere în aplicare a Comisiei din 18 noiembrie 2021 de stabilire a normelor detaliate privind sarcinile birourilor SIRENE și schimbul de informații suplimentare referitoare la semnalările din Sistemul de informații Schengen în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală („Manualul SIRENE – Poliție”) [notificată cu numărul C(2021) 7901].

(17) Decizia de punere în aplicare a Comisiei din 15 ianuarie 2021 de stabilire a normelor tehnice necesare pentru introducerea, actualizarea și ștergerea datelor din Sistemul de informații Schengen (SIS), precum și pentru efectuarea de căutări în aceste date, și a altor măsuri de punere în aplicare în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală [notificată cu numărul C(2021) 92].

(18) Recomandarea Comisiei din 31 martie 2023 de instituire a unui manual practic care să fie utilizat de autoritățile competente ale statelor membre și de birourile SIRENE în îndeplinirea sarcinilor legate de Sistemul de informații Schengen („Manualul SIS”) [C(2023) 2152].

(19) Hotărârea Curții de Justiție din 11 ianuarie 2017, Grundza, C-289/15, ECLI:EU:C:2017:4, punctul 38.

(20) Hotărârea Curții de Justiție din 14 iulie 2022, Procureur général près la cour d'appel d'Angers, C-168/21, ECLI:EU:C:2022:558.

(21) Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI și 2008/947/JAI, de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces (JO L 81, 27.3.2009, p. 24).

(22) Ordonanța Curții de Justiție din 25 septembrie 2015, A., C-463/15 PPU, ECLI:EU:C:2015:634.

(23) JO L 283, 31.10.2017, p. 1.

(24) Hotărârea Curții de Justiție din 10 noiembrie 2016, Poltorak, C-452/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:858.

(25) Hotărârea Curții de Justiție din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas, C-477/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:861.

(26) Pentru o listă a autorităților judiciare emitente competente din statele membre, a se vedea chestionarul actualizat și compilația Eurojust și RJE privind cerințele pentru emiterea și executarea autorităților judiciare în procedurile privind MEA în temeiul jurisprudenței CJUE, 24 noiembrie 2021, 5607/3/21 REV 3, https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-5607-2021-REV-3/en/pdf.

(27) Hotărârea Curții de Justiție din 27 mai 2019, PF, C-509/18, ECLI:EU:C:2019:457.

(28) Hotărârea Curții de Justiție din 27 mai 2019, OG și PI, C-508/18 și C-82/19 PPU, ECLI:EU:C:2019:456.

(29) Hotărârea Curții de Justiție din 9 octombrie 2019, NJ, C-489/19, ECLI:EU:C:2019:849.

(30) Hotărârea Curții de Justiție din 12 decembrie 2019, JR și YC, C-556/198 și C-626/19 PPU, ECLI:EU:C:2019:1077.

(31) Ordonanța Curții de Justiție din 21 ianuarie 2020, MN, C-813/19, ECLI:EU:C:2020:31.

(32) Hotărârea Curții de Justiție din 13 ianuarie 2021, MM, C-414/20 PPU, ECLI:EU:C:2021:4.

(33) Hotărârea Curții de Justiție din 10 martie 2021, PI, C-648/20, ECLI:EU:C:2021:187.

(34) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, L și P, C-354/20 și C-412/20 PPU, ECLI:EU:C:2020:1033.

(35) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(36) Hotărârea Curții de Justiție din 24 noiembrie 2020, AZ, C-510/19, ECLI:EU:C:2020:953.

(37) Hotărârea Curții de Justiție din 8 decembrie 2022, CJ, C-492/22, ECLI:EU:C:2022:964.

(38) Hotărârea Curții de Justiție din 28 aprilie 2022, C și CD, C-804/21 PPU, ECLI:EU:C:2022:307.

(39) JO L 327, 5.12.2008, p. 27.

(40) Hotărârea Curții de Justiție din 1 iunie 2016, Bob-Dogi, C-241/15, ECLI:EU:C:2016:385.

(41) Hotărârea Curții de Justiție din 10 noiembrie 2016, Özçelik, C-453/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:860.

(42) Hotărârea Curții de Justiție din 13 ianuarie 2021, MM, C-414/20 PPU, ECLI:EU:C:2021:4;

(43) Hotărârea Curții de Justiție din 17 martie 2021, JR, C-488/19, ECLI:EU:C:2021:206.

(44) Hotărârea Curții de Justiție din 1 iunie 2016, Bob-Dogi, C-241/15, ECLI:EU:C:2016:385.

(45) Hotărârea Curții de Justiție din 27 mai 2019, OG și PI, C-508/18 și C-82/19 PPU, ECLI:EU:C:2019:456.

(46) Hotărârea Curții de Justiție din 27 mai 2019, PF, C-509/18, ECLI:EU:C:2019:457.

(47) Hotărârea Curții de Justiție din 12 decembrie 2019, JR și YC, C-556/198 și C-626/19 PPU, ECLI:EU:C:2019:1077.

(48) Hotărârea Curții de Justiție din 12 decembrie 2019, XD, C-625/19, ECLI:EU:C:2019:1078.

(49) Hotărârea Curții de Justiție din 12 decembrie 2019, XD, C-625/19, ECLI:EU:C:2019:1078.

(50) Hotărârea Curții de Justiție din 13 ianuarie 2021, MM, C-414/20, ECLI:EU:C:2021:4.

(51) Hotărârea Curții de Justiție din 10 martie 2021, PI, C-648/20, ECLI:EU:C:2021:187. Acest lucru a fost reconfirmat de Curtea de Justiție în Ordonanța Curții de Justiție din 22 iunie 2021, VA, C-206/20, ECLI:EU:C:2021:509.

(52) Hotărârea Curții de Justiție din 12 decembrie 2019, ZB, C-627/19, ECLI:EU:C:2019:1079.

(53) Hotărârea Curții de Justiție din 27 mai 2019, OG și PI, C-508/18 și C-82/19 PPU, ECLI:EU:C:2019:456.

(54) Hotărârea Curții de Justiție din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C-303/05, ECLI:EU:C:2007:261.

(55) Hotărârea Curții de Justiție din 27 mai 2019, OG și PI, C-508/18 și C-82/19 PPU, ECLI:EU:C:2019:456.

(56) Hotărârea Curții de Justiție din 13 ianuarie 2021, MM, C-414/20, ECLI:EU:C:2021:4.

(57) Hotărârea Curții de Justiție din 12 decembrie 2019, ZB, C-627/19, ECLI:EU:C:2019:1079.

(58) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(59) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(60) JO L 130, 1.5.2014, p. 1. A se vedea, de asemenea, Raportul privind cazurile Eurojust în domeniul ordinului european de anchetă, 10 noiembrie 2020, 2020/00282, https://www.eurojust.europa.eu/report-eurojusts-casework-field-european-investigation-order-0.

(61) Convenție elaborată de Consiliu în temeiul articolului 34 din TUE, cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene (JO C 197, 12.7.2000, p. 3).

(62) Hotărârea Curții de Justiție din 8 decembrie 2020, A. și alții, C-584/19, ECLI:EU:C:2020:1002.

(63) JO L 327, 5.12.2008, p. 27.

(64) JO L 294, 11.11.2009, p. 20.

(65) Pe site-ul RJE https://www.ejn-crimjust.europa.eu; puteți accesa secțiunile „Bibliotecă judiciară” „Cadru legal” „Cooperare judiciară în cadrul UE” „Măsuri de supraveghere” 2009/829/JAI: Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind măsurile de supraveghere Măsuri de supraveghere - Notificări

(66) JO L 337, 16.12.2008, p. 102.

(67) Această decizie-cadru a fost interpretată de Curtea de Justiție în hotărârea din 26 martie 2020, A.P, C-2/19, ECLI:EU:C:2020:237.

(68) JO L 76, 22.3.2005, p. 16.

(69) Hotărârea Curții de Justiție din 14 noiembrie 2013, Balaz, C-60/12, ECLI:EU:C:2013:733.

(70) 2016_Jurisdiction-Guidelines_EN.pdf (europa.eu).

(71) COM/2020/712 final.

(72) Hotărârea Curții de Justiție din 1 decembrie 2008, Leymann și Pustovarov, C-388/08 PPU, ECLI:EU:C:2008:669.

(73) Hotărârea Curții de Justiție din 30 mai 2013, Jeremy F., C-168/13, ECLI:EU:C:2013:358.

(74) Hotărârea Curții de Justiție din 24 septembrie 2020, XC, C-195/20, ECLI:EU:C:2020:749.

(75) Hotărârea Curții de Justiție din 24 noiembrie 2020, AZ, C-510/19, ECLI:EU:C:2020:953.

(76) Hotărârea Curții de Justiție din 26 octombrie 2021, HM și TZ, cauzele conexate C-428/21 PPU și C-429/21 PPU, ECLI:EU:C:2021:876.

(77) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(78) Hotărârea Curții de Justiție din 16 decembrie 2021, AB și alții, C-203/20, ECLI:EU:C:2021:1016.

(79) Acest lucru este în conformitate cu Decizia-cadru 2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea și soluționarea conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul procedurilor penale, care stabilește procedura prin care autoritățile naționale competente ar trebui să se contacteze reciproc atunci când au motive întemeiate să creadă că există proceduri paralele în desfășurare într-un alt stat membru.

(80) Decizia de punere în aplicare C(2021) 7901 a Comisiei.

(81) Pentru o prezentare generală a sarcinilor Eurojust și RJE, a se vedea documentul intitulat „Asistență pentru practicieni în domeniul cooperării internaționale în materie penală. Rețeaua Judiciară Europeană și Eurojust. Cu ce vă poate ajuta fiecare dintre cele două entități?”. Acesta este disponibil atât pe site-ul RJE (https://www.ejn-crimjust.europa.eu/ejnupload/StaticPages/EJN-EJ-paper-on-judicial-cooperation-in-criminal-matters_2018-01_RO.pdf), cât și pe site-ul Eurojust (http://www.eurojust.europa.eu).

(82) Hotărârea Curții de Justiție din 23 ianuarie 2018, Dawid Piotrowski, C-367/16, ECLI:EU:C:2018:27.

(83) Decizia de punere în aplicare a Comisiei din 15 ianuarie 2021 de stabilire a normelor tehnice necesare pentru introducerea, actualizarea și ștergerea datelor din Sistemul de informații Schengen (SIS), precum și pentru efectuarea de căutări în aceste date, și a altor măsuri de punere în aplicare în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală, C(2021) 92.

(84) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(85) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(86) JO L 312, 7.12.2018, p. 56. A se vedea, de asemenea, articolul 31 din Decizia de punere în aplicare C(2021) 7901 a Comisiei (Manualul SIRENE – Poliție).

(87) Decizia de punere în aplicare C(2021) 92 a Comisiei

(88) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(89) http://www.ejn-crimjust.europa.eu. Pentru mai multe informații, selectați pe acea pagină mandatul european de arestare și statul membru în cauză.

(90) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(91) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(92) http://www.ejn-crimjust.europa.eu. Vă rugăm să selectați mandatul european de arestare și statul membru în cauză.

(93) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(94) Până în prezent, Estonia, Austria și România au introdus o notificare în acest sens în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA.

(95) Hotărârea Curții de Justiție din 30 mai 2013, Jeremy F., C-168/13 PPU, ECLI:EU:C:2013:358.

(96) Hotărârea Curții de Justiție din 16 iulie 2015, Lanigan, C-237/15 PPU, ECLI:EU:C:2015:474.

(97) A se vedea, de asemenea, modelul elaborat de Eurojust pentru autoritățile naționale în legătură cu această obligație de notificare. Modelul este disponibil în 22 de limbi la adresa https://www.eurojust.europa.eu/electronic-forms-article-177-eaw-framework-decision.

(98) Hotărârea Curții de Justiție din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C-640/15, ECLI:EU:C:2017:39.

(99) Hotărârea Curții de Justiție din 28 aprilie 2022, C și CD, C-804/21 PPU, ECLI:EU:C:2022:307.

(100) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(101) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, ML, C-220/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:589.

(102) https://www.ejn-crimjust.europa.eu; puteți accesa secțiunile „Bibliotecă judiciară” „Cadru legal” „Cooperare judiciară în cadrul UE” „Mandat european de arestare” 2002/584/JAI: Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre Notificări MEA. Statele membre care au făcut o notificare în temeiul articolul 7 sunt: BE, BG, CZ, EE, IE, GR, ES, FR, IT, CY, LV, HU, MT, AT, PL, PT, RO, SI, SK, SE și FI.

(103) COM(2021) 759 final.

(104) COM(2021) 760 final.

(105) Pentru o prezentare generală a sarcinilor Eurojust și RJE, a se vedea documentul intitulat „Asistență pentru practicieni în domeniul cooperării internaționale în materie penală. Rețeaua Judiciară Europeană și Eurojust. Cu ce vă poate ajuta fiecare dintre celedouă entități?”. În ceea ce privește evaluarea alocării cazurilor către RJE, Eurojust și RJE, a se vedea documentul „ Joint Eurojust/EJN Report on the Assessment of the Allocation of Cases to Eurojust and to the EJN ” (Raport comun Eurojust/RJE privind evaluarea alocării de cazuri către Eurojust și RJE). Ambele sunt disponibile atât pe site-ul RJE (https://www.ejn-crimjust.europa.eu), cât și pe site-ul Eurojust (http://www.eurojust.europa.eu).

(106) A se vedea articolele 27, 28 și 55 din Regulamentul (UE) 2018/1862, precum și capitolul 7 din Decizia de punere în aplicare C(2021) 7901 a Comisiei („Manualul SIRENE – Poliție”).

(107) Decizia de punere în aplicare C(2021) 7901 a Comisiei.

(108) Hotărârea Curții de Justiție din 28 iulie 2016, JZ, C-294/16, ECLI:EU:C:2016:610.

(109) Hotărârea Curții de Justiție din 12 februarie 2019, TC, C-492/18, ECLI:EU:C:2019:108.

(110) Hotărârea Curții de Justiție din 16 iulie 2015, Lanigan, C-237/15, ECLI:EU:C:2015:474.

(111) Hotărârea Curții de Justiție din 12 februarie 2019, TC, C-492/18, ECLI:EU:C:2019:108.

(112) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, AY, C-268/17, ECLI:EU:C:2018:602.

(113) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(114) Hotărârea Curții de Justiție din 24 noiembrie 2020, AZ, C-510/19, ECLI:EU:C:2020:953.

(115) Hotărârea Curții de Justiție din 6 decembrie 2018, IK, C-551/18, ECLI:EU:C:2018:991.

(116) Hotărârea Curții de Justiție din 1 iunie 2016, Bob-Dogi, C-241/15, ECLI:EU:C:2016:385.

(117) Hotărârea Curții de Justiție din 3 martie 2020, X, C-717/18, ECLI:EU:C:2020:142.

(118) Hotărârea Curții de Justiție din 6 octombrie 2009, Wolzenburg, C-123/08 PPU, ECLI:EU:C:2009:616, hotărârea Curții de Justiție din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15, ECLI:EU:C:2016:198.

(119) Hotărârea Curții de Justiție din 16 noiembrie 2010, Mantello, C-261/09, ECLI:EU:C:2010:683.

(120) Hotărârea Curții de Justiție din 27 mai 2014, Spasic, C-129/14, ECLI:EU:C:2014:586.

(121) Hotărârea Curții de Justiție din 16 noiembrie 2010, Mantello, C-261/09, ECLI:EU:C:2010:683.

(122) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, AY, C-268/17, ECLI:EU:C:2018:602.

(123) Hotărârea Curții de Justiție din 12 mai 2021, WS, C-505/19, ECLI:EU:C:2021:376.

(124) Hotărârea Curții de Justiție din 16 decembrie 2021, AB și alții, C-203/20, ECLI:EU:C:2021:1016.

(125) Hotărârea Curții de Justiție din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C-367/16, ECLI:EU:C:2018:27.

(126) Hotărârea Curții de Justiție din 29 aprilie 2021, X, C-665/20 PPU, ECLI:EU:C:2021:339.

(127) JO L 283, 31.10.2017, p. 1.

(128) A se vedea articolul 22 din Regulamentul privind EPPO.

(129) Hotărârea Curții de Justiție din 11 ianuarie 2017, Grundza, C-289/15, ECLI:EU:C:2017:4.

(130) Hotărârea Curții de Justiție din 14 iulie 2022, Procureur général près la cour d'appel d'Angers, C-168/21, ECLI:EU:C:2022:558.

(131) Hotărârea Curții de Justiție din 11 ianuarie 2017, Grundza, C-289/15, ECLI:EU:C:2017:4.

(132) Hotărârea Curții de Justiție din 14 iulie 2022, Procureur général près la cour d'appel d'Angers, C-168/21, ECLI:EU:C:2022:558.

(133) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, AY, C-268/17, ECLI:EU:C:2018:602.

(134) Hotărârea Curții de Justiție din 29 aprilie 2021, X, C-665/20 PPU, ECLI:EU:C:2021:339.

(135) Convenția asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983 (ETS nr. 112) și Protocolul adițional la Convenția asupra transferării persoanelor condamnate din 18 decembrie 1997 (ETS nr. 167), precum și Protocolul de modificare a Protocolului adițional la Convenția asupra transferării persoanelor condamnate din 22 noiembrie 2017 (CETS nr. 222).

(136) Hotărârea Curții de Justiție din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, ECLI:EU:C:2018:1016.

(137) Hotărârea Curții de Justiție din 17 iulie 2008, Kozłowski, C-66/08, ECLI:EU:C:2008:437.

(138) Hotărârea Curții de Justiție din 6 octombrie 2009, Wolzenburg, C-123/08, ECLI:EU:C:2009:616.

(139) Hotărârea Curții de Justiție din 5 septembrie 2012, Lopes da Silva Jorge, C-42/11, ECLI:EU:C:2012:517.

(140) Hotărârea Curții de Justiție din 6 iunie 2023, O.G., C-700/21, ECLI:EU:C:2023:444, punctele 58 și 68.

(141) Hotărârea Curții de Justiție din 29 iunie 2017, Popławski I, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503.

(142) Hotărârea Curții de Justiție din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, ECLI:EU:C:2018:1016.

(143) Hotărârea Curții de Justiție din 29 iunie 2017, Popławski I, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503.

(144) Hotărârea Curții de Justiție din 17 iulie 2008, Kozłowski, C-66/08, ECLI:EU:C:2008:437; Hotărârea Curții de Justiție din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, ECLI:EU:C:2018:1016.

(145) Hotărârea Curții de Justiție din 5 septembrie 2012, Lopes da Silva Jorge, C-42/11, ECLI:EU:C:2012:517.

(146) Hotărârea Curții de Justiție din 29 iunie 2017, Popławski I, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503.

(147) Hotărârea Curții de Justiție din 24 iunie 2019, Popławski II, C-573/17, ECLI:EU:C:2019:530.

(148) Hotărârea Curții de Justiție din 24 iunie 2019, Popławski II, C-573/17, ECLI:EU:C:2019:530.

(149) Hotărârea Curții de Justiție din 17 martie 2021, JR, C-488/19, ECLI:EU:C:2021:206.

(150) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, TR, C-416/20, ECLI:EU:C:2020:1042.

(151) Hotărârea Curții de Justiție din 10 august 2017, Zdziaszek, C-271/17 PPU, ECLI:EU:C:2017:629.

(152) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, TR, C-416/20, ECLI:EU:C:2020:1042. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Justiție din 24 mai 2016, Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:346.

(153) Hotărârea Curții de Justiție din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, ECLI:EU:C:2013:107.

(154) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, TR, C-416/20, ECLI:EU:C:2020:1042.

(155) Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO L 65, 11.3.2016, p. 1).

(156) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, TR, C-416/20, ECLI:EU:C:2020:1042.

(157) Hotărârea Curții de Justiție din 10 august 2017, Tupikas, C-270/17 PPU, ECLI:EU:C:2017:628, hotărârea Curții de Justiție din 10 august 2017, Zdziaszek, C-271/17 PPU, ECLI:EU:C:2017:629, hotărârea Curții de Justiție din 24 mai 2016, Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:346 și hotărârea Curții de Justiție din 22 decembrie 2017, Ardic, C-571/17 PPU, ECLI:EU:C:2017:1026.

(158) Hotărârea Curții de Justiție din 10 august 2017, Tupikas, C-270/17 PPU, ECLI:EU:C:2017:628.

(159) Hotărârea Curții de Justiție din 10 august 2017, Zdziaszek, C-271/17 PPU, ECLI:EU:C:2017:629.

(160) Hotărârea Curții de Justiție din 22 decembrie 2017, Ardic, C-571/17 PPu, ECLI:EU:C:2017:1026.

(161) Hotărârea Curții de Justiție din 23 martie 2023, Minister for Justice and Equality, cauzele conexate C-514/21 și C-515/21, ECLI:EU:C:2023:235.

(162) Hotărârea Curții de Justiție din 24 mai 2016, Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:346.

(163) Hotărârea Curții de Justiție din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, ECLI:EU:C:2016:198.

(164) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, LM, C-216/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:586.

(165) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(166) Hotărârea Curții de Justiție din 19 septembrie 2018, RO, C-327/18, ECLI:EU:C:2018:733.

(167) Hotărârea Curții de Justiție din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, ECLI:EU:C:2016:198.

(168) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, ML, C-220/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:589.

(169) Hotărârea Curții de Justiție din 15 octombrie 2019, Dumitru-Tudor Dorobanțu, C-128/18, ECLI:EU:C:2018:589.

(170) Hotărârea Curții de Justiție din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, ECLI:EU:C:2016:198.

(171) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, ML, C-220/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:589.

(172) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, ML, C-220/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:589.

(173) Hotărârea Curții de Justiție din 15 octombrie 2019, Dumitru-Tudor Dorobanțu, C-128/18, ECLI:EU:C:2018:589.

(174) Hotărârea Curții de Justiție din 15 octombrie 2019, Dumitru-Tudor Dorobanțu, C-128/18, ECLI:EU:C:2018:589.

(175) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, ML, C-220/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:589.

(176) Hotărârea Curții de Justiție din 15 octombrie 2019, Dumitru-Tudor Dorobanțu, C-128/18, ECLI:EU:C:2018:589.

(177) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, ML, C-220/18, ECLI:EU:C:2018:589.

(178) Hotărârea Curții de Justiție din 25 iulie 2018, LM, C-216/18 PPU, ECLI:EU:C:2018:586.

(179) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, L și P, C-354/20 și C-412/20 PPU, ECLI:EU:C:2020:1033.

(180) Hotărârea Curții de Justiție din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie, cauzele conexate C-562/21 PPU și C-563/21 PPU, ECLI:EU:C:2022:100.

(181) Ordonanța Curții de Justiție din 12 iulie 2022, W O și J L/Minister for Justice and Equality, C-480/21, ECLI:EU:C:2022:592.

(182) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(183) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(184) Hotărârea Curții de Justiție din 22 februarie 2022, X și Y/Openbaar Ministerie, C-562/21 PPU și C-563/21 PPU, ECLI:EU:C:2022:100.

(185) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, L și P, C-354/20 și C-412/20 PPU, ECLI:EU:C:2020:1033.

(186) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(187) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, L și P, C-354/20 și C-412/20 PPU, ECLI:EU:C:2020:1033.

(188) Hotărârea Curții de Justiție din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie, cauzele conexate C-562/21 PPU și C-563/21 PPU, ECLI:EU:C:2022:100 și ordonanța Curții de Justiție din 12 iulie 2022, W O și J L/Minister for Justice and Equality, C-480/21, ECLI:EU:C:2022:592.

(189) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, L și P, C-354/20 și C-412/20 PPU, ECLI:EU:C:2020:1033.

(190) Hotărârea Curții de Justiție din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie, cauzele conexate C-562/21 PPU și C-563/21 PPU, ECLI:EU:C:2022:100 și ordonanța Curții de Justiție din 12 iulie 2022, W O și J L/Minister for Justice and Equality, C-480/21, ECLI:EU:C:2022:592.

(191) Hotărârea Curții de Justiție din 21 octombrie 2010, I.B., C-306/09, ECLI:EU:C:2010:626.

(192) Hotărârea Curții de Justiție din 11 martie 2020, SF, C-314/18, ECLI:EU:C:2020:191.

(193) Hotărârea Curții de Justiție din 11 martie 2020, SF, C-314/18, ECLI:EU:C:2020:191.

(194) Hotărârea Curții de Justiție din 11 martie 2020, Openbaar Ministerie/SF, C-314/18, ECLI:EU:C:2020:191.

(195) Hotărârea Curții de Justiție din 29 iunie 2017, Popławski, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503.

(196) Hotărârea Curții de Justiție din 29 iunie 2017, Popławski, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503.

(197) Hotărârea Curții de Justiție din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, ECLI:EU:C:2018:1016.

(198) Hotărârea Curții de Justiție din 18 aprilie 2023, E.D.L., C-699/21, ECLI:EU:C:2023:295.

(199) Hotărârea Curții de Justiție din 8 decembrie 2022, CJ, C-492/22, ECLI:EU:C:2022:964.

(200) Hotărârea Curții de Justiție din 18 aprilie 2023, E.D.L., C-699/21, ECLI:EU:C:2023:295.

(201) Decizia de punere în aplicare C(2021) 7901 a Comisiei.

(202) Hotărârea Curții de Justiție din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, ECLI:EU:C:2023:57.

(203) JO L 328, 15.12.2009, p. 42.

(204) A se vedea Regulamentul (UE) 2018/1727 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală (Eurojust), JO L 295, 21.11.2018, p. 138.

(205) A se vedea articolul 4 alineatele (4) și (6) din Regulamentul (UE) 2018/1727 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală (Eurojust), JO L 295, 21.11.2018, p. 138.

(206) Orientări pentru a decide „Ce jurisdicție are competență în domeniul urmăririi penale?”, Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală (Eurojust), https://www.eurojust.europa.eu/sites/default/files/assets/eurojust_jurisdiction_guidelines_2016_en.pdf.

(207) Hotărârea Curții de Justiție din 28 iulie 2016, JZ, C-294/16, ECLI:EU:C:2016:610.

(208) Hotărârea Curții de Justiție din 30 mai 2013, Jeremy F., C-168/13, ECLI:EU:C:2013:358.

(209) Hotărârea Curții de Justiție din 24 septembrie 2020, XC, C-195/20, ECLI:EU:C:2020:749.

(210) Hotărârea Curții de Justiție din 24 noiembrie 2020, AZ, C-510/19, ECLI:EU:C:2020:953.

(211) Hotărârea Curții de Justiție din 26 octombrie 2021, HM și TZ, cauzele conexate C-428/21 PPU și C-429/21 PPU, ECLI:EU:C:2021:876.

(212) JO L 180, 29.6.2013, p. 31.

(213) Hotărârea Curții de Justiție din 5 iulie 2018, X, C-213/17, ECLI:EU:C:2018:538.

(214) În temeiul articolului 28 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA statele membre pot să notifice prezumția consimțământului pentru o astfel de predare privind extrădarea ulterioară în relațiile sale cu alte state membre care au transmis aceeași notificare. Potrivit informațiilor aflate la dispoziția Comisiei, doar România a trimis o astfel de notificare.

(215) Hotărârea Curții de Justiție din 28 iunie 2012, West, C-192/12, ECLI:EU:C:2012:404.

(216) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630.

(217) JO C 223, 8.6.2022, p. 1.

(218) Decizia de punere în aplicare C(2021) 7901 a Comisiei.

(219) A se vedea articolul 12 alineatul (2) din Decizia de punere în aplicare C(2021) 92 final a Comisiei și anexa I la aceasta.

(220) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(221) Decizia de punere în aplicare C(2021) 7901 a Comisiei.

(222) Decizia de punere în aplicare C(2021) 92 a Comisiei.

(223) JO L 312, 7.12.2018, p. 56.

(224) JO L 280, 26.10.2010, p. 1. Danemarca nu are obligații în temeiul acestei directive.

(225)

(226) Hotărârea Curții de Justiție din 28 ianuarie 2021, IR, C-649/19, ECLI:EU:C:2021:75.

(227) Hotărârea Curții de Justiție din 30 iunie 2022, urmărire penală împotriva lui IR, C-105/21, ECLI:EU:C:2022:511.

(228) JO L 294, 6.11.2013, p. 1. Danemarca și Irlanda nu au obligații în temeiul acestei directive.

(229) Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/48/UE.

(230) Hotărârea Curții de Justiție din 12 martie 2020, VW, C-659/18, ECLI:EU:C:2020:201.

(231) Articolul 5 din Directiva 2013/48/UE.

(232) Articolul 6 din Directiva 2013/48/UE.

(233) Articolul 7 din Directiva 2013/48/UE.

(234) Directiva 2016/800/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO L 132, 21.5.2016, p. 1). Danemarca și Irlanda nu au obligații în temeiul acestei directive.

(235) JO L 297, 4.11.2016, p. 1. Danemarca și Irlanda nu au obligații în temeiul acestei directive.

(236) JO L 65, 11.3.2016, p. 1.

(237) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, TR, C-416/20, ECLI:EU:C:2020:1042.

ANEXA I

Decizia-cadru privind mea, consolidare neoficială (1)

Textul în limba română al Deciziei-cadru privind MEA

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 31 literele (a) și (b) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere propunerea Comisiei (2),

având în vedere avizul Parlamentului European (3),

întrucât:

(1)

În conformitate cu concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, în special punctul (35), ar trebui să fie eliminată, între statele membre, procedura formală de extrădare pentru persoanele care încearcă să se sustragă justiției după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive și să fie accelerate procedurile de extrădare privind persoanele bănuite că ar fi săvârșit o infracțiune.

(2)	Programul de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a deciziilor penale prevăzut la punctul (37) din concluziile Consiliului de la Tampere și adoptat de Consiliu la 30 noiembrie 2000 (4), menționează aspectul executării reciproce a mandatelor de arestare.

(3)

Toate statele membre sau anumite state membre sunt părți la diferite convenții în domeniul extrădării, printre care Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977. Țările nordice au legi de extrădare cu conținut identic.

(4)

De asemenea, următoarele trei convenții, privind, în totalitate sau parțial, extrădarea, au fost aprobate de statele membre și fac parte din acquis-ul Uniunii: Convenția din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (5) (cu privire la statele membre care sunt părți la convenția menționată anterior), Convenția din 10 martie 1995 privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene (6) și Convenția din 27 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene (7).

(5)

Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume, de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într-un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(6)	Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

(7)

Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și prin urmare, datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(8)	Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.

(9)	Rolul autorităților centrale în executarea unui mandat european de arestare trebuie să se limiteze la un sprijin practic și administrativ.

(10)

Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din același articol.

(11)	Mandatul european de arestare ar trebui să înlocuiască, în relațiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare privind extrădarea, inclusiv dispozițiile titlului III din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen cu privire la aceste aspecte.

(12)

Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care se reflectă și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (8), în special capitolul VI. Nicio dispoziție din această decizie-cadru nu poate fi interpretată ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive.

Prezenta decizie-cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă.

(13)	Nimeni nu ar trebui să fie îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau la altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante.

(14)

Având în vedere că toate statele membre au ratificat Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor privind prelucrarea automată a datelor personale din 28 ianuarie 1981, este necesar ca datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru să fie protejate, în conformitate cu principiile respectivei convenții

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

CAPITOLUL 1

PRINCIPII GENERALE

Articolul 1

Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia

1. Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

2. Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

3. Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Articolul 2

Domeniul de aplicare a mandatului european de arestare

1. Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin 12 luni sau, atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.

2. Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii-cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei:

—	apartenența la o organizație criminală;

—	terorismul;

—	traficul de persoane;

—	exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă;

—	traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope;

—	traficul ilicit de arme, muniții și substanțe explozive;

—

corupția;

—	frauda, inclusiv cea care afectează interesele financiare ale Comunităților Europene în sensul Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995;

—	spălarea produselor infracțiunii;

—	falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;

—	criminalitate informatică;

—	infracțiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariție și traficul ilicit de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție;

—	facilitarea intrării și a șederii neautorizate;

—	omuciderea voluntară, lovituri și vătămări corporale grave;

—	traficul ilicit de organe și țesuturi umane;

—	răpirea, sechestrarea și luarea de ostatici;

—	rasismul și xenofobia;

—	jafurile organizate sau armate;

—	traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichități și opere de artă;

—	înșelăciunea;

—	racketul și extorcarea de fonduri;

—	contrafacerea și pirateria produselor;

—	falsificarea de documente administrative și traficul de falsuri;

—	falsificarea mijloacelor de plată;

—	traficul ilicit de substanțe hormonale și de alți factori de creștere;

—	traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

—	traficul de vehicule furate;

—

violul;

—	incendierea cu intenție;

—	infracțiunile de competența Curții Penale Internaționale;

—	sechestrarea ilegală de aeronave/nave;

—	sabotajul.

3. Consiliul poate decide în orice moment, hotărând în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, în condițiile prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, să adauge alte categorii de infracțiuni la lista inclusă la alineatul (2) din prezentul articol. Consiliul examinează, pornind de la raportul prezentat de Comisie, în temeiul articolului 34 alineatul (3), dacă această listă trebuie extinsă sau modificată.

4. Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.

Articolul 3

Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare „autoritate judiciară de executare”) refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

1.	atunci când infracțiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul membru executare, atunci când acesta ar avea competența să urmărească această infracțiune în temeiul dreptului său penal;

atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare;

3.	atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea acestui mandat, în temeiul dreptului statului membru de executare.

Articolul 4

Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

atunci când, într-unul dintre cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (4), fapta care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare; cu toate acestea, în materie de taxe și impozite, de vamă și schimb valutar, executarea mandatului european de arestare nu va putea fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru de executare nu impune același tip de taxe sau impozite sau nu conține același tip de norme în materie de taxe, impozite, de vamă și schimb valutar, ca și dreptul statului membru emitent;

2.	atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este urmărită penal în statul membru de executare pentru aceeași faptă care stă la baza mandatului european de arestare;

atunci când autoritățile judiciare ale statului membru de executare au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să îi pună capăt, sau atunci când persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într-un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor;

4.	atunci când s-a prescris acțiunea penală sau pedeapsa, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, iar faptele sunt de competența acestui stat membru, în conformitate cu dreptul său penal;

în cazul în care, din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare, rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de un stat terț, cu condiția ca, în caz de condamnare, sentința să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu legislația țării de condamnare;

în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern;

atunci când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care:

(a)	în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul statului membru de executare sau într-un loc considerat ca atare; sau

(b)	au fost săvârșite în afara teritoriului statului membru emitent, iar dreptul statului membru de executare nu autorizează urmărirea penală pentru aceleași infracțiuni săvârșite în afara teritoriului acestuia.

Articolul 4 a

Decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană

1. Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

(a)

în timp util:

(i)

și

(ii)	informată cu privire la posibilitatea pronunțării unei hotărâri în lipsă; sau

(b)	având cunoștință de procesul programat, a mandatat un avocat, numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat, pentru a o apăra în cadrul procesului respectiv și a beneficiat efectiv de apărare din partea avocatului respectiv în cadrul procesului

(c)

(i)	a indicat în mod expres că nu contestă decizia; sau

(ii)	nu a solicitat rejudecarea cauzei sau nu a introdus o cale de atac în termenul legal; sau

(d)

nu i s-a înmânat personal decizia, însă:

(i)

și

(ii)	va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, astfel cum se menționează în mandatul de arestare european relevant.

2. În cazul în care un mandat european de arestare este emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, în condițiile menționate la alineatul (1) litera (d), iar persoana în cauză nu a primit în prealabil nicio informare oficială cu privire procedurile penale împotriva sa, această persoană ar putea solicita, atunci când este informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, o copie a hotărârii judecătorești, înaintea începerii procedurii de predare. Imediat după primirea informațiilor privind cererea, autoritatea emitentă va furniza persoanei căutate o copie a hotărârii judecătorești, prin intermediul autorității de executare. Cererea persoanei căutate nu trebuie să întârzie procedura de predare sau decizia de a executa un mandat european de arestare. Hotărârea judecătorească îi este furnizată persoanei în cauză numai în scop informativ; aceasta nu va fi considerată o notificare formală a hotărârii judecătorești și nici nu va declanșa curgerea termenelor aplicabile pentru solicitarea unei noi proceduri de judecată sau a unui apel.

3. În cazul în care persoana predată în condițiile menționate la alineatul (1) litera (d) a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, detenția persoanei respective care așteaptă rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac este revizuită în conformitate cu legislația statului membru emitent, până la finalizarea procedurilor, fie în mod regulat, fie la solicitarea persoanei în cauză. O astfel de revizuire va prevedea, în special, posibilitatea de a suspenda sau întrerupe detenția. Rejudecarea cauzei sau promovarea căii de atac vor începe în timp util, după predare.

Articolul 5

Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale

Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

1.	[eliminat]

în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziții care permit o reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani – sau aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri;

atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

Articolul 6

Stabilirea autorităților judiciare competente

1. Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

2. Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

3. Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.

Articolul 7

Recursul la autoritatea centrală

1. Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista autoritățile judiciare competente.

2. Un stat membru poate, în cazul în care se dovedește necesar din motive de organizare a sistemului său judiciar, să încredințeze autorității sau autorităților sale centrale transmiterea și primirea administrative a mandatelor europene de arestare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu acestea.

Statul membru care dorește să utilizeze posibilitățile prevăzute în prezentul articol comunică Secretariatului General al Consiliului informațiile referitoare la autoritatea centrală sau la autoritățile centrale desemnate. Aceste indicații sunt obligatorii pentru toate autoritățile statului membru emitent.

Articolul 8

Conținutul și forma mandatului european de arestare

1. Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

(a)	identitatea și cetățenia persoanei căutate;

(b)	numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

(c)	indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;

(d)	natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2;

(e)	descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv a momentului, a locului și a gradului de implicare în infracțiune a persoanei căutate;

(f)	pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

(g)	în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.

2. Mandatul european de arestare trebuie să fie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale statului membru de executare. Orice stat membru poate, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru sau ulterior, să indice, într-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului, că acceptă o traducere în una sau mai multe alte limbi oficiale ale instituțiilor Comunităților Europene.

CAPITOLUL 2

PROCEDURA DE PREDARE

Articolul 9

Transmiterea unui mandat european de arestare

1. În cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite direct autorității judiciare de executare mandatul european de arestare.

2. Autoritatea judiciară emitentă poate decide, în toate cazurile, să introducă o semnalare privind persoana căutată în Sistemul de informații Schengen (SIS).

3. O astfel de semnalare este efectuată în conformitate cu dispozițiile articolului 95 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990. O semnalare în SIS are valoarea unui mandat european de arestare, însoțit de informațiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1).

Pentru o perioadă tranzitorie, până în momentul în care SIS va avea capacitatea să transmită toate informațiile menționate la articolul 8, semnalarea are valoare de mandat european de arestare, până la primirea originalului, în bună și cuvenită formă, de către autoritatea judiciară de executare.

Articolul 10

Procedura de transmitere a unui mandat european de arestare

1. În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare competentă, aceasta efectuează cercetările necesare, în special prin intermediul punctelor de contact ale Rețelei Judiciare Europene (9), în vederea obținerii acestei informații de la statul membru de executare.

2. În cazul în care autoritatea judiciară emitentă dorește acest lucru, transmiterea poate fi efectuată prin intermediul sistemului securizat de telecomunicații al Rețelei Judiciare Europene.

3. În cazul în care nu este posibil să se recurgă la SIS, autoritatea judiciară emitentă poate face apel la serviciile Interpolului pentru a comunica mandatul european de arestare.

4. Autoritatea judiciară emitentă poate transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc sigur care permite obținerea unei urme scrise a transmiterii, în condiții care să-i permită statului membru de executare să verifice autenticitatea acestuia.

5. Toate dificultățile legate de transmiterea sau de autenticitatea oricărui document necesar pentru executarea mandatului european de arestare sunt soluționate prin contacte directe între autoritățile judiciare implicate sau, după caz, prin intervenția autorităților centrale ale statelor membre.

6. În cazul în care autoritatea care primește un mandat european de arestare nu este competentă pentru a-i da curs, aceasta transmite din oficiu mandatul european de arestare autorității competente a statului său membru și informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 11

Drepturile persoanei căutate

1. Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.

2. O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat european de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat și de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

Articolul 12

Menținerea persoanei în detenție

Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.

Articolul 13

Consimțământul la predare

1. În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimțământ și, după caz, renunțarea sa expresă la drepturile conferite de „principiul specialității”, prevăzut la articolul 27 alineatul (2), sunt date în fața autorității judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

2. Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca acest consimțământ și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) să fie obținute în condiții care să arate faptul că persoana le-a exprimat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. În acest scop, persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat.

3. Consimțământul și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) sunt consemnate într-un proces-verbal, în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern al statului membru de executare.

4. Consimțământul este, în principiu, irevocabil. Fiecare stat membru poate să prevadă că acest consimțământ și, după caz, renunțarea, pot fi revocate, în conformitate cu normele aplicabile în dreptul intern. În acest caz, perioada cuprinsă între data consimțământului și cea a revocării acestuia nu este luată în considerare pentru stabilirea termenelor prevăzute la articolul 17. Un stat membru care dorește să recurgă la această posibilitate informează despre aceasta Secretariatul General al Consiliului, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, și indică modalitățile în care este posibilă revocarea consimțământului, precum și oricare modificare a acestora.

Articolul 14

Audierea persoanei căutate

În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

Articolul 15

Decizia de predare

1. Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.

2. În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3 – 5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

3. Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.

Articolul 16

Decizia în cazul concursului de cereri

1. În cazul în care mai multe state membre au emis un mandat european de arestare împotriva aceleași persoane, alegerea mandatului european de arestare care trebuie să fie executat se face de autoritatea judiciară de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele și, în special, de gravitatea relativă și de locul comiterii infracțiunilor, de datele respective ale mandatelor europene de arestare, precum și de faptul că mandatul a fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

2. Autoritatea judiciară de executare poate solicita avizul Eurojust (10) pentru a face alegerea prevăzută la alineatul (1).

3. În cazul unui conflict între un mandat european de arestare și o cerere de extrădare prezentată de un stat terț, decizia de acordare a priorității fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare, este adoptată de autoritatea competentă a statului membru de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele, în special de cele prevăzute la alineatul (1), precum și de cele menționate în convenția aplicabilă.

4. Prezentul articol nu aduce atingere obligațiilor statelor membre care decurg din Statutul Curții Penale Internaționale.

Articolul 17

Termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului european de arestare

1. Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

2. În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.

3. În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

4. În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

5. Cât timp nici o decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.

6. Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie motivat.

7. Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare, informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru.

Articolul 18

Situația în așteptarea deciziei

1. Atunci când mandatul european de arestare a fost emis pentru desfășurarea urmăririi penale, autoritatea judiciară de executare trebuie:

(a)	fie să accepte audierea persoanei căutate, în conformitate cu articolul 19;

(b)	fie să accepte transferul temporar al persoanei căutate.

2. Condițiile și durata transferului temporar sunt stabilite de comun acord de către autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

3. În caz de transfer temporar, persoana trebuie să se poată întoarce în statul membru de executare pentru a asista la audierile care o privesc, în cadrul procedurii de predare.

Articolul 19

Audierea persoanei în așteptarea deciziei

1. Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu dreptul statului membru căruia îi aparține instanța judecătorească sesizată.

2. Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare și în condițiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

3. Autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului membru din care provine să participe la audierea persoanei căutate, pentru a garanta aplicarea corectă a prezentului articol și a condițiilor stabilite.

Articolul 20

Privilegii și imunități

1. Atunci când persoana căutată beneficiază de un privilegiu sau de o imunitate de jurisdicție sau de executare în statul membru de executare, termenele prevăzute la articolul 17 nu încep să curgă decât în cazul în care și din ziua în care autoritatea judiciară de executare a fost informată asupra faptului că acest privilegiu sau această imunitate au fost ridicate.

Statul membru de executare se asigură de faptul că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective, în momentul în care persoana nu mai beneficiază de un asemenea privilegiu sau de o asemenea imunitate.

2. Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare îi transmite o cerere în acest sens, fără întârziere. Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a altui stat sau a unei organizații internaționale, cererea va fi adresată de autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 21

Conflictul de obligații internaționale

Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere obligațiilor statului membru de executare atunci când persoana căutată a fost extrădată către acest stat membru dintr-o țară terță și atunci când această persoană este protejată de dispozițiile acordului privind specialitatea, în temeiul căruia a fost extrădată. Statul membru de executare ia toate măsurile necesare pentru a solicita de îndată consimțământul statului din care a fost extrădată persoana căutată, astfel încât aceasta să poată fi predată statului membru emitent. Termenele prevăzute la articolul 17 nu încep să curgă decât din ziua în care principiul specialității încetează să se mai aplice. Până la primirea deciziei din partea statului din care a fost extrădată persoana căutată, statul membru de executare se asigură că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective.

Articolul 22

Notificarea deciziei

Autoritatea judiciară de executare notifică de îndată autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs mandatului european de arestare.

Articolul 23

Termenul pentru predarea persoanei

1. Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

2. Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

3. În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

4. În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

5. În cazul în care persoana se mai află în detenție la expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), ea este pusă în libertate.

Articolul 24

Predarea amânată sau condiționată

1. Autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea mandatului european de arestare, să amâne predarea persoanei căutate, pentru ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul membru de executare sau, în cazul în care a fost deja condamnată, pentru a putea executa, pe teritoriul acestuia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte decât cea prevăzută de mandatul european de arestare.

2. În loc să amâne predarea, autoritatea judiciară de executare poate preda temporar statului membru emitent persoana căutată, în condiții care urmează a fi stabilite de comun acord între autoritățile judiciare de executare și emitentă. Acordul se face în scris, iar toate autoritățile statului membru emitent sunt obligate să respecte condițiile acestuia.

Articolul 25

Tranzit

1. Fiecare stat membru permite, cu excepția cazului în care folosește posibilitatea de refuz atunci când se solicită tranzitul unuia dintre resortisanții sau rezidenții săi, în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, tranzitul pe teritoriul său al unei persoane căutate care este predată, cu condiția să fi primit informații despre:

(a)	identitatea și cetățenia persoanei care face obiectul mandatului european de arestare;

(b)	existența unui mandat european de arestare;

(c)	natura și încadrarea juridică a infracțiunii;

(d)	descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv data și locul.

Atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de tranzit, tranzitul poate fi supus condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de tranzit, pentru a efectua acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care ar fi pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

2. Fiecare stat membru desemnează o autoritate însărcinată cu primirea cererilor de tranzit și a documentelor necesare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale privind cererile de tranzit. Statele membre comunică această desemnare Secretariatului General al Consiliului.

3. Cererea de tranzit, precum și informațiile prevăzute la alineatul (1) pot fi adresate autorității desemnate în temeiul alineatului (2), prin orice mijloc care permite păstrarea unei urme scrise a transmiterii. Statul membru de tranzit notifică decizia sa prin același procedeu.

4. Prezenta decizie-cadru nu se aplică în cazul utilizării căilor aeriene fără escală prevăzută. Cu toate acestea, în cazul în care are loc o aterizare forțată, statul membru emitent furnizează autorității desemnate în conformitate cu alineatul (2) informațiile prevăzute la alineatul (1).

5. Atunci când tranzitul se referă la o persoană care trebuie să fie extrădată de un stat terț către un stat membru, se va aplica mutatis mutandis prezentul articol. În special, expresia „mandat european de arestare” va fi înlocuită cu „cerere de extrădare”.

CAPITOLUL 3

EFECTELE PREDĂRII

Articolul 26

Computarea detenției executate în statul membru de executare

1. Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate.

2. În acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul articolului 7 autorității judiciare emitente în momentul predării.

Articolul 27

Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni

1. Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s-a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

2. Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

3. Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:

(a)	atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, deși a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-a părăsit;

(b)	infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate;

(c)	procedura penală nu conduce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;

(d)	atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertății sale individuale;

(e)	atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunțând, după caz, în același timp și la principiul specialității, în conformitate cu articolul 13;

(f)

(g)	atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana își dă consimțământul, în conformitate cu alineatul (4).

4. Cererea de solicitare a consimțământului este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie-cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.

Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să acorde garanțiile care sunt prevăzute aici.

Articolul 28

Predarea sau extrădarea ulterioară

1. Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au făcut aceeași notificare, se consideră că a fost acordat consimțământul pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, cu excepția situației în care, într-un caz particular, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

2. În orice situație, o persoană care a fost predată statului membru emitent în temeiul unui mandat european de arestare poate, fără consimțământul statului membru de executare, să fie predată unui alt stat membru decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, în următoarele cazuri:

(a)	atunci când, deși a avut posibilitatea să o facă, persoana căutată nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, sau atunci când s-a întors pe teritoriul acestuia după ce l-a părăsit;

(b)

atunci când persoana căutată acceptă să fie predată unui stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare. Consimțământul se dă autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Este redactat astfel încât să reiasă că persoana în cauză a acționat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. Persoana căutată are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;

(c)	atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialității, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) literele (a), (e), (f) și (g).

3. Autoritatea judiciară de executare consimte ca persoana vizată să fie predată unui alt stat membru, în conformitate cu următoarele norme:

(a)	cererea de solicitare a consimțământului este prezentată în conformitate cu articolul 9, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2);

(b)	consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie-cadru;

(c)	decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii;

(d)	consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4.

Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să furnizeze garanțiile care sunt prevăzute în acesta.

4. Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare nu este extrădată unui stat terț fără consimțământul autorității competente a statului membru care a predat-o. Acest consimțământ este acordat în conformitate cu convențiile prin care acest stat membru își asumă obligații, precum și cu dreptul său intern.

Articolul 29

Predarea unor obiecte

1. La cererea autorității judiciare emitente sau din proprie inițiativă, autoritatea judiciară de executare sechestrează și predă, în conformitate cu dreptul intern, obiectele:

(a)	care pot servi ca mijloace de probă; sau

(b)	care au fost dobândite de persoana căutată ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

2. Predarea obiectelor prevăzute la alineatul (1) este efectuată chiar și în cazul în care mandatul european de arestare nu poate fi executat, ca urmare a decesului sau a evadării persoanei căutate.

3. Atunci când obiectele prevăzute la alineatul (1) sunt susceptibile de sechestru sau confiscare pe teritoriul statului membru de executare, acesta din urmă poate, în cazul în care obiectele sunt necesare unei proceduri penale în curs, să le păstreze temporar sau să le predea statului membru emitent, sub rezerva restituirii.

4. Drepturile pe care statul membru de executare sau părți terțe le-ar fi dobândit asupra obiectelor prevăzute la alineatul (1) sunt menținute. Atunci când există asemenea drepturi, statul membru emitent trimite obiectele statului membru de executare fără a percepe taxe, de îndată ce procedura penală s-a finalizat.

Articolul 30

Cheltuieli

1. Cheltuielile angajate pe teritoriul statului membru de executare pentru executarea mandatului european de arestare sunt suportate de acest stat membru.

2. Toate celelalte cheltuieli sunt în sarcina statului membru emitent.

CAPITOLUL 4

DISPOZIȚII GENERALE ȘI FINALE

Articolul 31

Raporturile cu alte instrumente legale

1. Fără a aduce atingere aplicării acestora în relațiile dintre statele membre și statele terțe, prezenta decizie-cadru înlocuiește, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în relațiile dintre statele membre:

(a)	Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adițional al acesteia din 17 martie 1978 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare;

(b)	Acordul dintre cele 12 state membre ale Comunităților Europene privind simplificarea și modernizarea modalităților de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989;

(c)	Convenția din 10 martie 1995 privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene;

(d)	Convenția din 27 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene;

(e)	Titlul III, capitolul 4, din Convenția din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.

2. Statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data adoptării prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

Statele membre pot încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale după data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea conținutului acesteia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, în special stabilind termene mai scurte decât cele fixate la articolul 17, extinzând lista infracțiunilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2), limitând și mai mult motivele de refuz prevăzute la articolele 3 și 4 sau scăzând pragul prevăzut la articolul 2 alineatul (1) sau (2).

Acordurile și aranjamentele menționate la alineatul (2) nu pot afecta în nici un fel relațiile cu statele membre care nu sunt părți la acestea.

Statele membre notifică Consiliului și Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, acordurile sau aranjamentele existente prevăzute la primul paragraf, pe care doresc să continue să le aplice.

De asemenea, statele membre notifică Consiliului și Comisiei orice acord sau aranjament nou prevăzut la paragraful (2), în termen de trei luni de la data semnării acestora.

3. În măsura în care convențiile sau acordurile prevăzute la alineatul (1) se aplică teritoriilor statelor membre sau unor teritorii pentru ale căror relații externe este responsabil un stat membru, cărora nu li se aplică prezenta decizie-cadru, aceste instrumente continuă să reglementeze relațiile existente între aceste teritorii și celelalte state membre.

Articolul 32

Dispoziție tranzitorie

1. Cererile de extrădare primite până la 1 ianuarie 2004 vor continua să fie reglementate de instrumentele existente în domeniul extrădării. Cererile primite după această dată vor fi guvernate de normele adoptate de statele membre, în temeiul prezentei decizii-cadru. Cu toate acestea, orice stat membru poate face, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, o declarație în care să indice faptul că, în calitate de stat membru de executare, va continua să examineze, în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil până la 1 ianuarie 2004, cererile referitoare la fapte săvârșite înaintea unei date indicate de acesta. Această dată nu poate fi ulterioară datei de 7 august 2002. Respectiva declarație va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Aceasta poate fi retrasă oricând.

Articolul 33

Dispoziții privind Austria și Gibraltarul

1. Cât timp Austria nu va modifica articolul 12 alineatul (1) din Auslieferungs- und Rechtshilfegesetz și până la 31 decembrie 2008, ea își va putea autoriza autoritățile judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare, în cazul în care persoana căutată este cetățean austriac, iar faptele care stau la baza mandatului european de arestare nu sunt susceptibile de pedeapsă, în conformitate cu dreptul austriac.

2. Prezenta decizie-cadru se aplică Gibraltarului.

Articolul 34

Punerea în aplicare

1. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la 31 decembrie 2003.

2. Statele membre comunică Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textele dispozițiilor care transpun în legislația lor națională obligațiile care le revin în temeiul prezentei decizii-cadru. Astfel, fiecare stat membru poate indica faptul că va aplica de îndată prezenta decizie-cadru în relațiile sale cu statele membre care au făcut aceeași comunicare.

Secretariatul General al Consiliului comunică statelor membre și Comisiei informațiile primite în aplicarea articolului 7 alineatul (2), a articolului 8 alineatul (2), a articolului 13 alineatul (4) și a articolului 25 alineatul (2). Acesta va asigura, de asemenea, publicarea informațiilor în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

3. Pe baza informațiilor transmise de Secretariatul General al Consiliului, Comisia înaintează Parlamentului European și Consiliului, până la 31 decembrie 2004, un raport privind aplicarea prezentei decizii-cadru, însoțit, după caz, de propuneri legislative.

4. În cursul celui de-al doilea semestru al anului 2003, Consiliul va evalua în special aplicarea practică a dispozițiilor prezentei decizii-cadru de către statele membre, precum funcționarea SIS.

Articolul 35

Intrare în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Adoptată la Luxemburg, 13 iunie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

M. RAJOY BREY

(1) Această consolidare neoficială conține numai considerentele Deciziei-cadru 2002/584/JAI. Nu cuprinde considerentele Deciziei-cadru 2009/299/JAI, care a modificat Decizia-cadru 2002/584/JAI.

(2) JO C 332 E, 27.11.2001, p. 305.

(3) Aviz emis la 9 ianuarie 2002 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(4) JO C 12 E, 15.1.2001, p. 10.

(5) JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(6) JO C 78, 30.3.1995, p. 2.

(7) JO C 313, 13.10.1996, p. 12.

(8) JO C 364, 18.12.2000, p. 1.

(9) Acțiunea comună 98/428/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 privind crearea Rețelei Judiciare Europene (JO L 191, 7.7.1998, p. 4).

(10) Decizia 2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate, (JO L 63, 6.3.2002, p. 1).

ANEXA XII

Comunicarea Comisiei – Orientări privind extrădarea către state terțe

(Informații)

INFORMAȚII DIN PARTEA INSTITUȚIILOR, ORGANELOR, OFICIILOR ȘI AGENȚIILOR UNIUNII

COMISIA EUROPEANĂ

Comunicarea Comisiei - Orientări privind extrădarea către state terțe

(2022/C 223/01)

[Cuprins]

Lista abrevierilor

Carta	Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
CAAS	Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen
CoE	Consiliul Europei
Curtea de Justiție	Curtea de Justiție a Uniunii Europene
MEA	Mandat european de arestare
CEDO	Convenția europeană a drepturilor omului
CEDO	Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SEE	Spațiul Economic European
OEA	ordin european de anchetă
RJE	Rețeaua judiciară europeană
Eurojust	Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală
Europol	Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii
Mandatul de arestare UE-IC/NO	Mandat de arestare emis în temeiul Acordului între Uniunea Europeană și Republica Islanda (IC) și Regatul Norvegiei (NO) privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia
Decizia-cadru privind MEA	Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre
Interpol	Organizația Internațională de Poliție Criminală
AJR	Asistența judiciară reciprocă
Stat	Cele 27 de state membre ale UE, Islanda și Norvegia
TFUE	Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
UK	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
SUA	Statele Unite ale Americii

Declinarea responsabilității

Prezentele orientări nu sunt nici obligatorii din punct de vedere juridic, nici exhaustive. Acestea nu au nicio incidență asupra dreptului Uniunii în vigoare și asupra evoluției sale viitoare. De asemenea, acestea nu au nicio incidență asupra interpretării cu valoare de autoritate a dreptului Uniunii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

INTRODUCERE

Procedurile de extrădare între statele membre și statele terțe sunt reglementate în principal printr-o combinație pe mai multe niveluri de temeiuri juridice diferite: acorduri multilaterale [de exemplu, convențiile Consiliului Europei (CoE) (1)], acorduri bilaterale (încheiate fie de UE, fie de statele membre) și legislații naționale.

În general, acordurile de extrădare prevăd posibilitatea unei „excepții legate de cetățenie”, ceea ce înseamnă că părțile contractante pot refuza extrădarea propriilor resortisanți.

În plus, unele acorduri care prevăd excepția legată de cetățenie implică faptul că părțile contractante ar trebui să respecte principiul aut dedere aut judicare (2) pentru a preveni impunitatea față de propriii resortisanți (3). În general, urmărirea penală a propriilor resortisanți ai statelor membre se poate baza pe principiul personalității active care se aplică infracțiunilor săvârșite de resortisanți în afara teritoriului unei părți contractante.

În 2016, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Curtea de Justiție) a introdus, în hotărârea Petruhhin (4), obligații specifice pentru statele membre care nu își extrădează propriii resortisanți atunci când primesc o cerere de extrădare din partea unui stat terț în vederea urmăririi penale a unui cetățean al UE care este resortisant al unui alt stat membru și care și-a exercitat dreptul la liberă circulație în temeiul articolului 21 alineatul (1) (5) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Hotărârea Petruhhin este prima cauză în care Curtea de Justiție a statuat că un stat membru al UE care se confruntă cu o cerere de extrădare formulată de un stat terț cu privire la un resortisant al unui alt stat membru al UE este obligat să inițieze o procedură de consultare cu statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii (mecanismul Petruhhin), oferindu-i astfel acestui stat posibilitatea de a urmări penal cetățenii săi prin intermediul unui mandat european de arestare (MEA). Obligațiile specifice impuse statelor membre care nu își extrădează propriii resortisanți își găsesc rațiunea de a fi în asigurarea unui tratament nediscriminatoriu între propriii resortisanți și alți cetățeni ai UE (6). Obligațiile statelor membre au fost detaliate în jurisprudența ulterioară (7). În plus, Curtea de Justiție a extins mecanismul Petruhhin la Islanda și Norvegia (8).

La 4 iunie 2020, Consiliul a solicitat Președinției să invite Eurojust și Rețeaua judiciară europeană (RJE) să analizeze modul în care sunt tratate în practică cererile de extrădare a cetățenilor UE formulate de state terțe. De asemenea, aceștia au convenit să facă sugestii în acest sens, având în vedere posibilele orientări ale UE care urmează să fie elaborate de Comisie (9).

Ca răspuns, Eurojust și RJE au publicat un raport comun în noiembrie 2020 (10). Principalele provocări identificate în prezentul raport au inclus:

—

Incertitudinea cu privire la autoritatea căreia trebuie să i se adreseze în statul membru al cărui resortisant este, la statul membru care ar trebui să se ocupe de traducere și să suporte costurile acesteia și/sau la instrumentul de cooperare judiciară care este cel mai bine aplicat pentru a asigura urmărirea penală în statul membru al cărui resortisant este.

—	Practici diferite legate de amploarea informațiilor furnizate, termenele stabilite pentru răspunsuri și decizii, precum și tipurile de evaluări efectuate în cadrul mecanismului Petruhhin.

—	Tensiunile dintre obligațiile care decurg din dreptul Uniunii, pe de o parte, și tratatele bilaterale și multilaterale de extrădare, pe de altă parte.

—	Mai multe canale paralele utilizate pentru a informa și a transmite informații, ceea ce conduce adesea la dublarea eforturilor, la incertitudine și la confuzie.

Ulterior, în decembrie 2020, Consiliul a adoptat concluzii privind „Mandatul european de arestare și procedurile de extrădare – provocări actuale și calea de urmat” (11). În concluzii s-a reiterat faptul că „[î]n urma hotărârii pronunțate de CJUE în cauza Petruhhin și a mai multor hotărâri ulterioare (12), statele membre se confruntă cu două obligații atunci când tratează astfel de cereri: pe de o parte, datoria de a respecta obligațiile existente în temeiul dreptului internațional și de a combate riscul ca infracțiunea în cauză să rămână nepedepsită și, pe de altă parte, obligația ce revine, în conformitate cu principiile liberei circulații și nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate, statelor membre care nu își extrădează resortisanții de a proteja cetățenii altor state membre într-un mod cât mai eficace posibil împotriva unor măsuri care i-ar putea priva de drepturile la liberă circulație și ședere în UE.”

Există și alte probleme care afectează extrădarea, astfel cum au fost identificate în raportul Eurojust și RJE. În concluziile sale din 2020, Consiliul a subliniat că „experiența practică a mai multor state membre arată că există cazuri în care țările terțe prezintă cereri de extrădare nefondate și abuzive. Consiliul invită Comisia să stabilească, pe baza rezultatelor analizei efectuate de Eurojust și de RJE, dacă sunt necesare măsuri suplimentare, cum ar fi sugestia privind o abordare comună pentru a răspunde unor cereri de căutare și de extrădare potențial abuzive, inclusiv motivate politic, formulate de țări terțe. În acest context, ar trebui luate în considerare bunele practici stabilite de statele membre”.

În scopul elaborării acestor orientări, Comisia a consultat statele membre prin intermediul unui chestionar privind cererile de extrădare din partea statelor terțe. De asemenea, Comisia a întocmit un tabel cu acordurile de extrădare și acordurile de asistență judiciară reciprocă pe care statele membre le-au încheiat cu state terțe (disponibil pe site-ul RJE). În iunie și octombrie 2021, rezultatele chestionarului au fost discutate în cadrul unor reuniuni specifice ale experților din statele membre. În plus, Comisia a consultat diverse părți interesate și experți, inclusiv Eurojust și RJE.

Prezentele orientări rezumă jurisprudența Curții de Justiție. De asemenea, acestea iau în considerare experiența dobândită în ultimii cinci ani în ceea ce privește aplicarea mecanismului Petruhhin în întreaga UE, Islanda și Norvegia.

1. REZUMATUL JURISPRUDENȚEI CURȚII DE JUSTIȚIE

Cererile de extrădare pot fi emise în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

În ceea ce privește prima categorie, cererile de extrădare emise în scopul efectuării urmăririi penale, Curtea de Justiție a dezvoltat așa-numita „doctrină Petruhhin” (13).

În ceea ce privește a doua categorie, cererile de extrădare emise în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, singura cauză la care s-a făcut trimitere până în prezent a fost hotărârea Raugevicius (14). În prezent, o altă cauză este pendinte în fața Curții de Justiție cu privire la o cerere de extrădare în scopul executării unei pedepse privative de libertate (15).

1.1. Cereri de extrădare în scopul efectuării urmăririi penale

Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15 (16)

Hotărârea Petruhhin este prima cauză în care Curtea de Justiție a statuat că un stat membru al UE care se confruntă cu o cerere de extrădare formulată de un stat terț cu privire la un resortisant al unui alt stat membru al UE este obligat să inițieze o procedură de consultare cu statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii, oferindu-i astfel acestui stat posibilitatea de a urmări penal cetățeanul său prin intermediul unui MEA.

Situația de fapt din cauză

Cauza se referea la o cerere de extrădare adresată Letoniei de către autoritățile ruse în legătură cu un resortisant estonian, domnul Petruhhin, acuzat de tentativă de trafic cu o mare cantitate de stupefiante, în cadrul unui grup organizat. Parchetul Republicii Letonia a autorizat extrădarea către Rusia. Cu toate acestea, domnul Petruhhin a formulat o acțiune împotriva deciziei de extrădare pentru motivul că, în temeiul tratatului dintre Republica Estonia, Republica Letonia și Republica Lituania privind asistența judiciară și relațiile judiciare, acesta beneficia în Letonia de aceleași drepturi ca un resortisant leton, inclusiv de protecție împotriva unei extrădări nefondate.

Cu privire la întrebările preliminare

Curtea Supremă a Letoniei a solicitat Curții de Justiție să stabilească dacă, în vederea aplicării unui acord de extrădare încheiat între un stat membru și un stat terț (Letonia și Rusia), resortisanții unui alt stat membru trebuie să beneficieze, în raport cu principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate prevăzut la articolul 18 TFUE și cu dreptul la liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii prevăzut la articolul 21 alineatul (1) din TFUE, de norma care interzice extrădarea propriilor resortisanți de către statul membru solicitat. Curtea Supremă a Letoniei a întrebat de asemenea dacă statul membru solicitat (și anume statul membru din care un stat terț solicită extrădarea unui resortisant al unui alt stat membru, în speță Letonia) trebuie să verifice (și, dacă este cazul, potrivit căror criterii) că extrădarea nu va aduce atingere drepturilor protejate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (17) (denumită în continuare „carta”).

Motivarea și răspunsul Curții de Justiție

Cu titlu preliminar, Curtea de Justiție a precizat că, deși normele privind extrădarea sunt, în principiu, de competența statelor membre, în lipsa unui acord internațional între Uniunea Europeană și țara terță în cauză, o situație precum cea în discuție în litigiul principal intră în continuare în domeniul de aplicare al tratatelor în sensul articolului 18 din TFUE, întrucât implică exercitarea libertății de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este conferită de articolul 21 din TFUE.

Un stat membru nu este obligat să acorde oricărui cetățean al Uniunii care s-a deplasat pe teritoriul său aceeași protecție împotriva extrădării ca cea acordată propriilor resortisanți.

În lipsa unor norme de drept al Uniunii care să reglementeze extrădarea între statele membre și un stat terț, este totuși necesar, pentru a combate riscul de impunitate, protejând în același timp resortisanții Uniunii de măsuri de natură să îi priveze de dreptul la liberă circulație, să se pună în aplicare toate mecanismele de cooperare și de asistență reciprocă prevăzute de dreptul Uniunii în materie penală. În consecință, schimbul de informații cu statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză trebuie să fie privilegiat pentru a oferi autorităților acestui stat membru, în măsura în care sunt competente potrivit dreptului lor național pentru a o urmări penal pe această persoană pentru fapte săvârșite în afara teritoriului lor, posibilitatea de a emite un MEA în scopul urmăririi penale. Cooperând astfel cu statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză și acordând prioritate acestui eventual MEA în raport cu cererea de extrădare, statul membru gazdă acționează într-un mod care aduce mai puțin atingere liberei circulații, evitând în același timp, pe cât posibil, riscul de impunitate. MEA este considerat la fel de eficace ca extrădarea în atingerea obiectivului de prevenire a riscului de impunitate pentru o persoană despre care se presupune că a săvârșit o infracțiune.

Curtea de Justiție a reținut, de asemenea, că în ipoteza în care un stat membru este sesizat cu o cerere a unui stat terț privind extrădarea unui resortisant al unui alt stat membru, statul membru solicitat trebuie să verifice că extrădarea nu va aduce atingere drepturilor prevăzute la articolul 19 din cartă (18). În măsura în care autoritatea competentă a statului membru solicitat dispune de elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante persoanelor în statul terț în cauză, ea are obligația să aprecieze existența riscului respectiv atunci când se pronunță cu privire la cererea de extrădare. În acest scop, autoritatea competentă a statului membru solicitat trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător. Aceste elemente pot rezulta, printre altele, din decizii judiciare internaționale, precum hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, din decizii judiciare ale statului terț în cauză, precum și din decizii, din rapoarte și din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau ale celor care fac parte din sistemul Națiunilor Unite.

Ordonanța Curții de Justiție din 6 septembrie 2017, Schotthöfer & Steiner/Adelsmayr, C-473/15 (19)

În ordonanța Schotthöfer și Steiner/Adelsmayr, Curtea de Justiție a reiterat raționamentul din hotărârea Petruhhin, potrivit căruia carta se aplică atunci când un cetățean al Uniunii și-a exercitat dreptul de a circula liber în Uniune prin deplasarea din statul membru al cărui resortisant este în alt stat membru. În plus, Curtea de Justiție a statuat că o cerere de extrădare trebuie respinsă de statul membru solicitat atunci când acest cetățean se confruntă cu un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea în caz de extrădare.

Situația de fapt din cauză

Domnul Adelsmayr exercitase profesia de medic anestezist și specialist în terapie intensivă timp de mai mulți ani începând din anul 2004. În cursul lunii februarie 2009, unul dintre pacienții pe care domnul Adelsmayr îi îngrijea în Emiratele Arabe Unite, care suferea de o boală gravă și care fusese victima mai multor stopuri cardiace, a decedat în urma unei operații, după ce a făcut un nou stop cardiac. Domnului Adelsmayr i s-a imputat acest deces. După depunerea unei plângeri de către un medic din spitalul în care domnul Adelsmayr își desfășura activitatea, a avut loc o anchetă. Această anchetă a constatat săvârșirea infracțiunii de omor. În cursul anului 2011, a început un proces în Emiratele Arabe Unite, în cursul căruia Ministerul Public a solicitat ca domnului Adelsmayr să i se aplice pedeapsa cu moartea. Acesta a părăsit totuși Emiratele Arabe Unite în cursul anului 2012. A fost condamnat în absență la închisoarea pe viață în cadrul unei proceduri declanșate cu titlu conservatoriu, procedura inițială fiind susceptibilă să fie reluată oricând și să conducă la condamnarea persoanei în cauză la pedeapsa cu moartea.

Împotriva domnului Adelsmayr a fost declanșată o procedură penală și în Austria, statul al cărui resortisant este, având ca obiect capetele de acuzare reținute împotriva persoanei în cauză în Emiratele Arabe Unite. Această procedură a fost însă clasată în 2014 de Ministerul Public din Austria, care a reținut că inculpatul reușise „să creeze, în mod credibil, impresia că procesul din Dubai este o posibilă campanie de discreditare a persoanei sale”.

Cu privire la întrebările preliminare

Instanța de trimitere a adresat Curții de Justiție o serie de întrebări; cu toate acestea, Curtea de Justiție a răspuns numai la întrebarea referitoare la articolul 19 alineatul (2) și la articolul 47 (20) din cartă. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere dorea să știe dacă cele două articole trebuie interpretate în sensul că un stat membru al Uniunii Europene trebuie să respingă o cerere de extrădare ce emană de la o țară terță privind un cetățean al Uniunii care locuiește pe teritoriul statului membru în cauză, în măsura în care procedura penală care a condus la cererea de extrădare și hotărârea pronunțată în contumacie în țara terță nu respectau standardul minim al dreptului internațional și nu erau compatibile cu principiul Uniunii privind ordinea publică și nici cu dreptul al un proces echitabil.

Motivarea și răspunsul Curții de Justiție

Curtea de Justiție a reamintit că dispozițiile cartei, în special articolul 19, se aplică unei decizii a unui stat membru de extrădare a unui cetățean al Uniunii, în situația în care acest cetățean își exercită dreptul de a circula liber în Uniune. Aceasta a statuat că articolul 19 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că cererea de extrădare adresată de o țară terță referitoare la un cetățean al Uniunii care, exercitându-și libertatea de circulație, părăsește statul membru de origine în vederea șederii pe teritoriul unui alt stat membru trebuie respinsă de acesta din urmă dacă acest cetățean se confruntă cu un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea în caz de extrădare. Prin urmare, nu era necesar să se examineze întrebarea în măsura în care aceasta se referea la articolul 47 din cartă.

Hotărârea Curții de Justiție din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C-191/16 (21)

În hotărârea Pisciotti, Curtea de Justiție a aplicat raționamentul din hotărârea Petruhhin la o situație în care exista un acord de extrădare în vigoare între Uniunea Europeană și statul terț care solicita extrădarea. Curtea de Justiție a statuat că un stat membru nu este obligat să extindă interdicția de a extrăda propriii resortisanți către Statele Unite ale Americii la orice cetățean al Uniunii care călătorește pe teritoriul său. Cu toate acestea, înainte de extrădarea unui cetățean al Uniunii, statul membru solicitat trebuie să dea statului membru al cărui resortisant este cetățeanul posibilitatea de a solicita predarea acestuia în temeiul unui MEA.

Situația de fapt din cauză

În anul 2010, o instanță americană a emis un mandat de arestare împotriva domnului Pisciotti, resortisant italian. Domnul Pisciotti a fost arestat în Germania, în timp ce zborul său din Nigeria către Italia făcea escală pe un aeroport german. A fost plasat în arest preventiv în vederea predării, iar în 2014, extrădarea sa a fost aprobată de o instanță germană. Autoritățile consulare italiene au fost informate cu privire la situația domnului Pisciotti înainte de executarea cererii de extrădare, dar autoritățile judiciare italiene nu au emis un MEA. Înainte de a fi extrădat, domnul Pisciotti a susținut că extrădarea sa era contrară dreptului Uniunii, întrucât articolul 16 alineatul (2) din Legea fundamentală germană încalcă interdicția generală de discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, întrucât limitează excepția sa legată de cetățenie la resortisanții germani.

Cu privire la întrebările preliminare

Instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 18 din TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru solicitat să instituie o distincție, în temeiul unei norme de drept constituțional, între propriii resortisanți și resortisanții altor state membre și să autorizeze extrădarea acestora din urmă fără a permite extrădarea propriilor resortisanți.

Motivarea și răspunsul Curții de Justiție

Curtea de Justiție a statuat că dreptul Uniunii nu se opune ca statul membru solicitat (Germania) să instituie o distincție în temeiul unei norme de drept constituțional între propriii resortisanți și resortisanții altor state membre și să autorizeze extrădarea cetățeanului Uniunii, interzicând în același timp extrădarea propriilor resortisanți, cu condiția ca statul membru solicitat să le fi oferit autorităților competente ale statului membru al cărui resortisant era cetățeanul (Italia) posibilitatea de a solicita predarea acestui cetățean în temeiul unui MEA și ca acest din urmă stat membru să nu fi luat nicio măsură în această privință.

Curtea de Justiție a urmat același raționament ca cel dezvoltat în hotărârea Petruhhin, afirmând că acesta trebuie considerat aplicabil și unui acord internațional între UE și un stat terț [Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii (22)], care permite unui stat membru, fie în temeiul dispozițiilor unui tratat bilateral, fie în temeiul normelor dreptului său constituțional (precum Legea fundamentală germană), să prevadă o excepție legată de cetățenie.

De asemenea, Curtea de Justiție a precizat că, pentru a menține obiectivul de a evita riscul de impunitate a persoanei pentru faptele care îi sunt reproșate în cererea de extrădare, un MEA, emis de un alt stat membru decât statul membru solicitat, trebuie să se refere cel puțin la aceleași fapte, iar statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză trebuie să fie competent, în temeiul dreptului național, să urmărească penal persoana respectivă pentru astfel de fapte, chiar dacă sunt săvârșite în afara teritoriului său.

Hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU (23)

În hotărârea sa în cauza Ruska Federacija, Curtea de Justiție a clarificat faptul că mecanismul Petruhhin se aplică mutatis mutandis cererilor de extrădare privind resortisanții statelor membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) cu care UE a încheiat un acord de predare, și anume Acordul între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia (24).

Situația de fapt din cauză

În 2015, I.N., resortisant rus, a făcut obiectul unui mandat de urmărire internațională publicat de Biroul Organizației Internaționale de Poliție Criminală (Interpol) din Moscova. Pe baza acestui mandat, I.N., care dobândise între timp cetățenia islandeză, a fost arestat în Croația în 2019, unde se afla în vacanță. Autoritățile croate au primit o cerere de extrădare din partea Rusiei, care a fost autorizată de o instanță croată. Legislația croată prevede o excepție legată de cetățenie în ceea ce privește cererile de extrădare. I.N. a declarat apel la Curtea Supremă a Croației împotriva deciziei de autorizare a extrădării.

Întrebarea preliminară

Curtea Supremă a Croației a solicitat Curții de Justiție în esență să stabilească dacă mecanismul Petruhhin se aplică și într-o situație care privește o persoană care nu este cetățean al Uniunii, dar care este resortisant al unui stat AELS, precum Islanda, care este parte la Acordul privind Spațiul Economic European (Acordul privind SEE).

Motivarea și răspunsul Curții de Justiție

Cu titlu preliminar, Curtea de Justiție a abordat problema dacă situația unui resortisant al unui stat AELS care este parte la Acordul privind SEE intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Aceasta a reamintit că articolele 18 și 21 din TFUE nu se aplică resortisanților statelor terțe. Cu toate acestea, Curtea de Justiție a considerat că articolul 36 din Acordul privind SEE, care face parte integrantă din dreptul Uniunii, garantează libera prestare a serviciilor într-un mod identic, în esență, cu articolul 56 din TFUE, inclusiv dreptul de a călători într-un alt stat pentru a beneficia de servicii în acest stat. Pe această bază, situația lui I.N., care s-a deplasat în Croația pentru a-și petrece vacanța și, prin urmare, pentru a beneficia de servicii legate de turism, a trebuit să fie considerată ca intrând în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

În plus, Curtea de Justiție a statuat că Islanda are o relație specială cu Uniunea Europeană, care depășește cooperarea economică și comercială. Aceasta pune în aplicare și aplică acquis-ul Schengen, participă la sistemul european comun de azil și a încheiat un acord privind procedura de predare cu Uniunea Europeană.

În ceea ce privește cererea de extrădare, astfel cum s-a stabilit deja în hotărârea Petruhhin, statul membru solicitat trebuie mai întâi să verifice, în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din cartă, că, în cazul extrădării, persoana în cauză nu ar fi expusă riscului de a fi supusă pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. În scopul acestei verificări, statul solicitat trebuie să se bazeze pe elemente obiective, fiabile, specifice și actualizate în mod corespunzător. În cadrul acestei verificări, Curtea de Justiție a adăugat că un element de probă deosebit de important este faptul că persoanei în cauză, înainte de a dobândi cetățenia statului AELS în cauză, i s-a acordat azil de către acest stat, tocmai din cauza urmăririi penale care stă la baza cererii de extrădare.

Înainte de a avea în vedere executarea cererii de extrădare, statul membru solicitat are, în orice caz, obligația să informeze același stat al AELS și, dacă este cazul, la cererea acestuia, să i-l predea pe acel resortisant, în conformitate cu dispozițiile acordului de predare, cu condiția ca statul AELS respectiv să fie competent, în temeiul dreptului său național, să îl urmărească penal pe acel resortisant pentru fapte săvârșite în afara teritoriului său național.

Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin, C-398/19 (25)

În hotărârea sa în cauza C-398/19 Generalstaatsanwaltschaft Berlin, Curtea de Justiție a precizat în continuare cerințele mecanismului de cooperare, astfel cum a fost dezvoltat în hotărârea Petruhhin. Curtea de Justiție a statuat că un cetățean al Uniunii poate fi extrădat către un stat terț numai după consultarea statului membru al cărui resortisant este. În cadrul acestei consultări, statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză trebuie să fie informat de statul membru solicitat cu privire la toate elementele de fapt și de drept comunicate în cererea de extrădare și trebuie să dispună de un termen rezonabil pentru emiterea unui MEA împotriva acestui cetățean. În plus, în cazul în care statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză nu se pronunță în mod oficial cu privire la emiterea unui MEA, statul membru solicitat nu este obligat să refuze extrădarea unui cetățean al Uniunii care este resortisant al unui alt stat membru și să efectueze el însuși urmărirea penală a acestei persoane pentru fapte săvârșite într-un stat terț.

Situația de fapt din cauză

Ucraina a solicitat extrădarea din Germania a unui resortisant ucrainean care s-a mutat în Germania în 2012. Persoana în cauză, BY, a obținut cetățenia română în 2014, fiind descendent al unor resortisanți români. Cu toate acestea, el nu a locuit niciodată în România. În 2016, împotriva sa a fost emis un mandat de arestare de către o instanță penală ucraineană pentru deturnare de fonduri în anii 2010 și 2011. În urma cererii de extrădare, BY a fost arestat în Germania. În vederea aplicării mecanismului Petruhhin, autoritățile germane au contactat Ministerul Justiției din România, întrebând dacă intenționează să efectueze ele însele urmărirea penală a lui BY. Autoritățile române au informat autoritățile germane că, pentru emiterea unui MEA, erau necesare probe suficiente privind săvârșirea faptelor în străinătate. În plus, autoritățile române au solicitat Parchetului General din Berlin să furnizeze documente și copii ale probelor din Ucraina. Având în vedere că autoritățile judiciare române nu s-au pronunțat în mod oficial cu privire la eventuala emitere a unui MEA, instanța de trimitere germană a adresat trei întrebări preliminare cu privire la interpretarea articolelor 18 și 21 din TFUE și la aplicarea mecanismului Petruhhin.

Întrebările preliminare

Instanța de trimitere a întrebat dacă:

—	drepturile care decurg din cetățenia Uniunii (articolele 18 și 21 din TFUE) se aplică în cazul în care persoana interesată și-a transferat centrul intereselor în statul membru solicitat la o dată la care aceasta nu era încă cetățean al Uniunii;

—	statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză sau statul membru solicitat este obligat să solicite statului terț solicitant să îi transmită dosarul cauzei pentru a examina posibilitatea de a efectua el însuși urmărirea penală;

—	statul membru solicitat este obligat, în temeiul hotărârii Petruhhin, să refuze extrădarea și să efectueze el însuși urmărirea penală, dacă dreptul său național îi permite acest lucru în anumite condiții.

Motivarea și răspunsul CJUE

În ceea ce privește prima întrebare referitoare la aplicabilitatea articolelor 18 și 21 din TFUE, Curtea de Justiție a statuat că faptul că o persoană a dobândit cetățenia unui stat membru al Uniunii și, prin urmare, cetățenia Uniunii la un moment în care își avea deja reședința într-un alt stat membru nu este de natură să infirme considerația potrivit căreia, în temeiul cetățeniei Uniunii dobândite, persoana în cauză are dreptul de a se prevala de articolul 21 alineatul (1) din TFUE și intră în domeniul de aplicare al tratatelor, în sensul articolului 18 din TFUE, care conține principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate. De asemenea, Curtea de Justiție a precizat că același raționament se aplică atunci când cetățeanul Uniunii solicitat deține și cetățenia statului terț care solicită extrădarea: dubla cetățenie a unui stat membru și a unui stat terț nu poate priva persoana interesată de libertățile pe care le are în temeiul dreptului Uniunii în calitate de resortisant al unui stat membru.

În ceea ce privește a doua întrebare, Curtea de Justiție a reiterat interpretarea jurisprudenței sale anterioare, subliniind că statul membru solicitat are obligația de a informa statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză, astfel încât autoritatea judiciară a acestui stat membru să fie în măsură să solicite predarea persoanei în cauză prin intermediul unui MEA. În ceea ce privește detaliile schimbului de informații necesar, Curtea de Justiție a statuat că:

—

statul membru solicitat trebuie să informeze autoritățile competente ale statului membru al cărui resortisant este persoana în cauză nu numai cu privire la existența cererii de extrădare, ci și cu privire la toate elementele de fapt și de drept comunicate de statul terț care solicită extrădarea în cadrul acestei cereri de extrădare;

—	autoritățile competente ale statului membru al cărui resortisant este persoana în cauză sunt obligate să respecte confidențialitatea acestor aspecte în cazul în care confidențialitatea a fost solicitată de statul terț;

—	statul membru solicitat trebuie să informeze autoritățile competente ale statului membru al cărui resortisant este persoana în cauză cu privire la orice modificare a situației persoanei căutate care ar putea fi relevantă pentru posibilitatea emiterii unui MEA cu privire la persoana respectivă;

—	nu există nicio obligație nici pentru statul membru solicitat, nici pentru statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză să solicite statului terț transmiterea dosarului de urmărire penală;

—	îi revine statului membru solicitat sarcina de a stabili un termen rezonabil la expirarea căruia, în cazul în care statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză nu a emis un MEA, extrădarea poate fi efectuată.

—	statul membru solicitat poate efectua extrădarea fără a fi obligat să aștepte mai mult decât un termen rezonabil pentru ca statul membru al cărui resortisant este persoana în cauză să adopte o decizie oficială prin care renunță la dreptul de a emite un MEA împotriva persoanei în cauză.

În sfârșit, ca răspuns la a treia întrebare, Curtea de Justiție a precizat că, în temeiul dreptului Uniunii, statul membru solicitat nu are nicio obligație de a refuza extrădarea și de a urmări el însuși cetățeanul Uniunii pentru infracțiunile săvârșite în statul terț, în cazul în care dreptul național al statului membru solicitat îi permite să facă acest lucru. Acest lucru ar depăși limitele pe care dreptul Uniunii le poate impune exercitării puterii de apreciere de care se bucură statul membru respectiv în ceea ce privește decizia de a efectua sau nu o urmărire penală.

Hotărârea Curții de Justiție din 12 mai 2021, WS, C-505/19 (26)

Principiul ne bis in idem se poate opune arestării, în spațiul Schengen și în Uniune, a unei persoane care face obiectul unei notificări a Interpol. Acest lucru este valabil atunci când autoritățile competente au cunoștință de o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată într-un stat parte la Acordul Schengen sau într-un stat membru, care stabilește aplicarea acestui principiu.

Situația de fapt din cauză

În anul 2012, Interpol a publicat, la cererea Statelor Unite ale Americii pe baza unui mandat de arestare emis de autoritățile din această țară, o notificare roșie referitoare la WS, resortisant german, în scopul unei eventuale extrădări a acestuia. În cazul în care o persoană care face obiectul unei astfel de notificări se află într-un stat membru al Interpol, acest stat ar putea, în principiu, să o aresteze provizoriu sau să monitorizeze ori să restricționeze circulația acesteia.

Cu toate acestea, înainte de publicarea acestei notificări roșii, o procedură de investigare a lui WS, care privea cel puțin parțial aceleași fapte precum cele care au stat la baza respectivei notificări, fusese desfășurată în Germania. Această procedură a fost clasată în anul 2010, după plata unei sume de bani de către WS, iar aceasta în conformitate cu o procedură specifică de conciliere prevăzută în dreptul penal german. Oficiul Federal al Poliției Judiciare din Germania a informat ulterior Interpol că, în opinia sa, ca urmare a acestei proceduri anterioare, principiul ne bis in idem era aplicabil în speță. Acest principiu, consacrat atât la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS) (27), cât și la articolul 50 din cartă, se opune, printre altele, ca o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă să facă obiectul urmăririi penale pentru aceleași fapte.

În cursul anului 2017, WS a introdus o acțiune împotriva Germaniei la Tribunalul Administrativ din Wiesbaden, solicitând ca acest stat membru să fie obligat să ia măsurile necesare pentru a dispune retragerea acestei notificări roșii. În această privință, WS a invocat nu numai o încălcare a principiului ne bis in idem, ci și o încălcare a dreptului său la liberă circulație, astfel cum este garantat de articolul 21 din TFUE, întrucât nu se putea deplasa în niciun stat parte la Acordul Schengen și în niciun stat membru fără a risca arestarea.

Întrebarea preliminară

Instanța de trimitere a adresat Curții de Justiție o serie de întrebări. Cu toate acestea, întrebarea principală relevantă în contextul extrădării în urma unei notificări roșii este dacă articolul 54 (28) din CAAS și articolul 21 alineatul (1) din TFUE, citite în lumina articolului 50 (29) din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun arestării provizorii, de către autoritățile unui stat parte la Acordul Schengen sau de către cele ale unui stat membru, a unei persoane cu privire la care Interpol a publicat o notificare roșie, la cererea unui stat terț, în cazul în care, în primul rând, această persoană a făcut deja obiectul urmăririi penale într-un stat membru pentru care ministerul public a dispus încetarea după ce persoana în cauză a îndeplinit anumite condiții și, în al doilea rând, autoritățile acestui stat membru au informat Interpol că, în opinia lor, procedura respectivă privea aceleași fapte precum cele vizate de notificarea roșie menționată.

Motivarea și răspunsul CJUE

Curtea de Justiție a statuat că principiul ne bis in idem se aplică într-o situație în care a fost adoptată o decizie de încetare definitivă a urmăririi penale, cu condiția ca persoana în cauză să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi plata unei sume de bani stabilite de procuror.

Cu toate acestea, articolul 54 din CAAS, articolul 50 din cartă și articolul 21 alineatul (1) din TFUE nu se opun arestării provizorii a unei persoane care face obiectul unei notificări roșii a Interpol atunci când nu s-a stabilit că a fost pronunțată o hotărâre definitivă de către un stat parte la Acordul Schengen sau de către un stat membru pentru aceleași fapte precum cele care au stat la baza notificării roșii și că, în consecință, se aplică principiul ne bis in idem.

În cazul în care aplicarea principiului ne bis in idem rămâne incertă, arestarea provizorie poate fi un pas esențial pentru efectuarea verificărilor necesare, evitând în același timp riscul ca persoana în cauză să se sustragă procedurii. Prin urmare, această măsură poate fi justificată de obiectivul legitim de a preveni impunitatea persoanei în cauză, „cu condiția ca aceasta să fie esențială în scopul acestor controale” (30). În schimb, de îndată ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă că se aplică principiul ne bis in idem, atât încrederea reciprocă dintre statele părți la CAAS, cât și dreptul la liberă circulație interzic arestarea provizorie sau menținerea în detenție a acestei persoane. Statele membre și statele contractante parte la CAAS trebuie să asigure existența unor căi de atac care să permită persoanei interesate să obțină o astfel de hotărâre judecătorească definitivă prin care să se stabilească aplicarea principiului ne bis in idem.

1.2. Cererile de extrădare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate

Hotărârea Curții de Justiție din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17 (31)

În cauza Raugevicius, Curtea de Justiție a soluționat o cerere de extrădare în scopul executării unei pedepse privative de libertate. Curtea de Justiție a urmat însă într-o anumită măsură raționamentul introdus în jurisprudența Petruhhin, cu un rezultat diferit. Acest lucru a fost necesar deoarece cauzele privind extrădarea în vederea executării unei pedepse pot da naștere unor probleme cu privire la principiul ne bis in idem în cazul în care s-ar aplica mecanismul Petruhhin (32). Cu toate acestea, Curtea de Justiție a luat în considerare faptul că există mecanisme de drept național și/sau internațional care permit persoanelor căutate să își execute pedepsele, în special în statul membru ai cărui resortisanți sunt. De exemplu, Convenția Consiliului Europei din 1983 asupra transferului persoanelor condamnate (33) oferă un cadru juridic pentru această posibilitate.

Situația de fapt din cauză

Domnul Raugevicius este un resortisant lituanian și rus care s-a mutat în Finlanda și locuiește acolo de mai mulți ani. Acesta este de asemenea tatăl a doi copii care locuiesc în Finlanda și care au cetățenie finlandeză. În 2011, după o condamnare în Rusia, autoritățile ruse au emis un mandat internațional de arestare pentru executarea pedepsei privative de libertate pronunțate. Pentru a se pronunța cu privire la cererea de extrădare, Ministerul Justiției din Finlanda a solicitat avizul Curții Supreme din Finlanda. Curtea Supremă avea îndoieli cu privire la aplicabilitatea hotărârii Petruhhin și, prin urmare, a decis să adreseze Curții de Justiție o cerere de decizie preliminară.

Legea finlandeză relevantă (Constituția finlandeză) prevede că o pedeapsă privativă de libertate poate fi executată în Finlanda dacă persoana condamnată este resortisant finlandez sau străin cu reședința permanentă în Finlanda, iar persoana condamnată a fost de acord cu executarea.

Întrebările preliminare

Prin intermediul primei întrebări, Curtea Supremă din Finlanda a solicitat, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile naționale în materie de extrădare trebuie apreciate în același mod în ceea ce privește libera circulație a resortisanților unui alt stat membru, indiferent dacă cererea de extrădare formulată de un stat terț se referă la executarea unei pedepse privative de libertate sau la urmărirea penală, precum în hotărârea Petruhhin. A doua întrebare se referea la modul în care trebuie să se răspundă la o cerere de extrădare într-o situație în care cererea de extrădare este notificată statului membru al cărui resortisant este persoana în cauză, care nu adoptă însă, din cauza unor obstacole juridice, măsuri cu privire la resortisanții săi.

Motivarea și răspunsul Curții de Justiție

Curtea de Justiție a aplicat prin analogie raționamentul din hotărârea Petruhhin, afirmând că un resortisant al unui stat membru care s-a mutat într-un alt stat membru și-a exercitat dreptul de liberă circulație în cadrul Uniunii și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al articolului 18 din TFUE. Astfel, dubla cetățenie a unui stat membru și a unui stat terț nu poate priva persoana interesată de libertățile pe care le are în temeiul dreptului Uniunii în calitate de resortisant al unui stat membru.

O reglementare națională care interzice extrădarea numai a propriilor resortisanți introduce o diferență de tratament între acești resortisanți și resortisanții altor state membre și determină o restricție privind libera circulație în sensul articolului 21 din TFUE: o astfel de restricție trebuie să fie necesară și proporțională în raport cu obiectivul legitim de prevenire a riscului de impunitate pentru resortisanții altor state membre decât statul membru solicitat și nu ar trebui să existe măsuri mai puțin intruzive pentru atingerea acestui obiectiv, ținând seama de toate circumstanțele de fapt și de drept ale cazului.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție a recunoscut că, în cazul cererilor de extrădare în scopul executării unei pedepse, conflictul cu principiul nediscriminării nu poate fi soluționat prin acordarea posibilității statului membru al cărui resortisant este persoana în cauză de a-și exercita din nou competența de a urmări penal persoana în cauză, întrucât o astfel de nouă urmărire penală a unei persoane care a fost deja judecată și condamnată poate fi contrară principiului ne bis in idem. Pentru a preveni riscul de impunitate a persoanelor aflate în astfel de situații, Curtea de Justiție a făcut trimitere la alte mecanisme de drept național și internațional care le permit persoanelor respective să își execute pedepsele, de exemplu în statul lor de origine, sporind astfel șansele lor de reintegrare socială după executarea pedepselor.

În acest context, Curtea de Justiție a observat că articolul 3 din Legea finlandeză privind cooperarea internațională oferă străinilor care au reședința permanentă în Finlanda posibilitatea de a executa o pedeapsă cu închisoarea aplicată de un stat terț în Finlanda, cu condiția ca atât persoana în cauză, cât și statul terț să își dea consimțământul în acest sens. Prin urmare, Curtea de Justiție a observat, de asemenea, că domnul Raugevicius putea executa pedeapsa pe care a primit-o în Rusia în Finlanda, cu condiția ca atât Rusia, cât și domnul Raugevicius să fi consimțit la aceasta.

Curtea de Justiție a statuat că resortisanții statului membru solicitat, pe de o parte, și resortisanții altor state membre care au reședința permanentă în statul membru solicitat și care demonstrează un anumit grad de integrare în societatea acestui stat, pe de altă parte, se află într-o situație comparabilă. Autorităților statului solicitat le revine sarcina de a stabili dacă există o astfel de legătură între resortisanții altor state membre și statul membru solicitat. În caz afirmativ, articolele 18 și 21 din TFUE impun ca resortisanții altor state membre să poată, în aceleași condiții ca și resortisanții statului membru solicitat, să își execute pedeapsa pe teritoriul statului membru solicitat.

Prin urmare, Curtea de Justiție a concluzionat că articolele 18 și 21 din TFUE trebuie interpretate în sensul că, atunci când o cerere de extrădare a fost formulată de un stat terț împotriva unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat dreptul la liberă circulație, nu în scopul urmăririi penale, ci în scopul executării unei pedepse privative de libertate, statul membru solicitat, a cărui legislație națională interzice extrădarea propriilor resortisanți în scopul executării unei pedepse și prevede posibilitatea ca o astfel de pedeapsă pronunțată în străinătate să poată fi executată pe teritoriul său, este obligat să se asigure că cetățeanul Uniunii, cu condiția să aibă reședința permanentă pe teritoriul său, beneficiază de același tratament precum cel acordat propriilor resortisanți în materie de extrădare.

C-237/21 Generalstaatsanwaltschaft München (cauză pendinte)

Situația de fapt din cauză

Cauza se întemeiază pe cererea de extrădare din Bosnia și Herțegovina în Germania referitoare la S.M. în scopul executării unei pedepse privative de libertate. Persoana a cărei predare este solicitată este un cetățean al Serbiei, Bosniei și Herțegovinei și Croației, care locuiește în Germania împreună cu soția sa de la jumătatea anului 2017 și care lucrează în Germania din mai 2020. Generalstaatsanwaltschaft München (Ministerul Public din München), făcând trimitere la hotărârea Raugevicius, a solicitat să se constate inadmisibilitatea extrădării persoanei a cărei predare este solicitată.

Întrebarea preliminară

Având în vedere cererea Ministerului Public, instanța germană de trimitere a decis să solicite Curții de Justiție să se pronunțe dacă principiile care guvernează aplicarea articolelor 18 și 21 din TFUE, stabilite de Curtea de Justiție în hotărârea Raugevicius, impun respingerea unei cereri formulate de un stat terț în temeiul Convenției europene de extrădare din 13 decembrie 1957 (34), prin care se solicită extrădarea unui cetățean al Uniunii în scopul executării unei pedepse, chiar și atunci când statul membru solicitat este obligat de dreptul internațional în temeiul acestei convenții să extrădeze cetățeanul Uniunii, întrucât a definit noțiunea „resortisanți” în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din convenție în sensul că se referă numai la propriii resortisanți, iar nu la alți cetățeni ai Uniunii (35).

2. ORIENTĂRI APLICABILE ÎN CAZURILE ÎN CARE STATELE APLICĂ EXCEPȚIA LEGATĂ DE CETĂȚENIE

2.1. Cereri de extrădare în scopul urmăririi penale

2.1.1. Domeniul de aplicare al mecanismului Petruhhin

a. Domeniul de aplicare material: când se aplică mecanismul Petruhhin?

Mecanismul Petruhhin (notificare) trebuie declanșat în cazurile în care:

—	o cerere de extrădare este emisă în scopul urmăririi penale și

—	statul solicitat aplică excepția legată de cetățenie numai propriilor resortisanți, ceea ce duce la posibile discriminări între proprii resortisanți și resortisanții altor state care și-au exercitat dreptul la liberă circulație (a se vedea Anexa 2 - prezentare generală a sistemelor naționale).

Mecanismul Petruhhin se aplică tuturor cererilor de extrădare, pe baza:

—	Acordului privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii (36);

—	Acordului comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (TCA) (37), care include dispoziții care reflectă mecanismul Petruhhin (38);

—	acordurilor multilaterale încheiate de state;

—	acordurilor bilaterale încheiate de state; sau

—	dreptului intern.

b. Domeniul de aplicare personal: cui i se aplică mecanismul Petruhhin?

Mecanismul Petruhhin se aplică resortisanților din cele 27 de state membre ale UE aflați pe teritoriul unui alt stat membru, care și-au exercitat dreptul la liberă circulație. Sunt, de asemenea, incluși resortisanții care dețin și cetățenia statului terț care solicită extrădarea. Curtea de Justiție a clarificat faptul că deținerea unei duble cetățenii nu poate priva persoana în cauză de libertățile care decurg din dreptul Uniunii în calitate de resortisant al unui stat membru (39). În plus, momentul în care o persoană a obținut cetățenia unui stat membru este, de asemenea, irelevant (40).

Curtea de Justiție a clarificat faptul că mecanismul Petruhhin se aplică și resortisanților unui stat membru al AELS care este parte la Acordul privind SEE și cu care Uniunea Europeană a încheiat un acord de predare (Islanda și Norvegia) (41). Articolele 18 și 21 din TFUE nu se aplică resortisanților statelor terțe. Cu toate acestea, Curtea de Justiție a considerat că articolul 4 din Acordul privind SEE (42) coroborat cu articolul 36 din Acordul privind SEE (43), care face parte integrantă din dreptul Uniunii, garantează libera prestare a serviciilor într-un mod identic cu articolul 56 din TFUE, inclusiv dreptul de a călători într-un alt stat pentru a beneficia de servicii (44).

În plus, Curtea de Justiție a confirmat că dreptul la liberă circulație în temeiul articolului 21 alineatul (1) din TFUE/articolului 36 din Acordul privind SEE se aplică, de asemenea, unei persoane care se află doar în tranzit pe un aeroport (45) sau beneficiază de servicii turistice (46) în alt stat.

c. Domeniul de aplicare teritorial: ce autorități au obligația de a respecta mecanismul Petruhhin?

Atunci când aplică excepția legată de cetățenie, autoritățile naționale din cele 27 de state membre ale UE, Islanda și Norvegia sunt obligate să respecte mecanismul Petruhhin.

2.1.2. Etapele care trebuie urmate de autoritățile competente atunci când se aplică excepția legată de cetățenie

a. Obligații pentru statul solicitat

Articolele 18 și 21 din TFUE/articolul 4 din Acordul privind SEE coroborate cu articolul 36 din Acordul privind SEE nu impun stabilirea unei echivalențe absolute între proprii resortisanți și resortisanții altor state în ceea ce privește protecția împotriva extrădării către state terțe. Cu toate acestea, ele impun statelor care prevăd un tratament diferit în materie de extrădare a resortisanților proprii în comparație cu resortisanții altor state să verifice, înainte de a autoriza extrădarea, dacă obiectivul legitim de a evita impunitatea urmărită de extrădare poate fi atins printr-o măsură mai puțin prejudiciabilă pentru exercitarea dreptului la liberă circulație, care ar fi la fel de eficientă (47).

În cazul unei cereri de extrădare în scopul urmăririi penale, statul solicitat este obligat să consulte statul al cărui resortisant este persoana în cauză, pentru a-i oferi acestuia din urmă posibilitatea de a emite un mandat de arestare MEA/UE-IC/NO, care ar fi considerat o măsură la fel de eficientă, dar mai puțin prejudiciabilă.

Cu toate acestea, statul solicitat nu are obligația de a refuza extrădarea unui cetățean al Uniunii care este resortisant al unui alt stat membru sau al unui resortisant IC/NO și de a urmări penal cetățeanul UE/IC/NO pentru infracțiunile comise într-un stat terț, în cazul în care legislația sa națională permite acest lucru (48). Acest lucru ar depăși limitele pe care dreptul Uniunii le poate impune exercitării puterii de apreciere de care dispune statul respectiv în ceea ce privește decizia de a efectua sau de a nu efectua urmărirea penală.

b. Lansarea procedurii de consultare

Statul solicitat are obligația să notifice statului al cărui resortisant este persoana în cauză o cerere de extrădare în curs.

În ceea ce privește momentul unei astfel de notificări, se sugerează ca statul solicitat să notifice statul al cărui resortisant este persoana în cauză în cel mai scurt timp cu privire la o cerere de extrădare primită sau în curs. Acest lucru se poate întâmpla deja atunci când o persoană este arestată provizoriu, dacă sunt disponibile suficiente informații dintr-o notificare roșie a Interpol și/sau într-o etapă ulterioară, atunci când statul solicitat primește cererea de extrădare.

c. Tipul de informații care trebuie furnizate unuia sau mai multor state al cărui (căror) resortisant este persoana în cauză

Autoritățile statului solicitat ar trebui cel puțin să informeze punctul focal (49) al statului al cărui resortisant este persoana în cauză cu privire la:

—	existența unei cereri de extrădare privind persoana respectivă; și

—	toate elementele de fapt și de drept comunicate de statul terț care solicită extrădarea în cadrul acestei cereri de extrădare (50) (a se vedea Anexa 3 – model).

În plus, autoritățile statului solicitat trebuie să informeze autoritățile statului membru al cărui resortisant este persoana în cauză cu privire la orice modificare a situației persoanei căutate care ar putea fi relevantă pentru posibilitatea emiterii unui MEA/UE-IC/NO cu privire la persoana respectivă (51) (a se vedea Anexa 4 – model).

d. Relațiile cu statul terț solicitant și confidențialitatea

Nici statul solicitat, nici statul al cărui resortisant este persoana în cauză nu sunt obligate, în temeiul dreptului Uniunii, să depună o cerere de transmitere a dosarului de urmărire penală către statul terț care solicită extrădarea (52). În cazul în care statul solicitat sau statul al cărui resortisant este persoana căutată ar fi obligat să solicite statului terț care solicită extrădarea să trimită dosarul de urmărire penală, procedura de extrădare ar putea deveni mult mai complicată, iar durata sa ar putea fi extinsă în mod semnificativ, cu riscul de a pune în pericol, în cele din urmă, obiectivul de a evita ca infracțiunile să rămână nepedepsite (53). În plus, procedurile îndelungate pot fi, de asemenea, în detrimentul persoanei căutate, în special în cazul în care persoana este ținută în detenție.

Autoritățile statului al cărui resortisant este persoana în cauză sunt obligate să respecte confidențialitatea acestor aspecte în cazul în care statul terț solicitant a solicitat confidențialitatea. În plus, statul terț solicitant ar trebui să fie informat în mod corespunzător cu privire la acest aspect (54).

Cu toate acestea, statul al cărui resortisant este persoana în cauză poate aplica orice mecanism de cooperare și/sau asistență reciprocă pentru a obține probe de la statul solicitat [de exemplu, prin emiterea unui ordin european de anchetă (EIO) (55)].

e. Obligații pentru statul al cărui resortisant este persoana în cauză

După notificare, autoritățile competente ale statului al cărui resortisant este persoana în cauză ar trebui să evalueze dacă este oportun să emită un mandat de arestare MEA/ UE-IC/NO pentru aceleași infracțiuni precum cele de care persoana în cauză este acuzată în cererea de extrădare, în măsura în care sunt competente, în temeiul dreptului lor intern, să urmărească penal persoana respectivă pentru infracțiuni săvârșite în afara teritoriului național.

2.1.3. Termenul de răspuns la o notificare

Statul solicitat ar trebui să stabilească un termen rezonabil pentru transmiterea unui răspuns de către statul (statele) al cărui (căror) resortisant este persoana în cauză. Statul solicitat dispune de o marjă de apreciere atunci când stabilește un termen rezonabil, în special luând în considerare dacă o persoană căutată se află în detenție pe baza procedurii de extrădare și a complexității cauzei (56).

Termenul impus trebuie indicat în certificat (a se vedea Anexa 3 – model).

Dacă este necesar, punctul focal sau autoritatea judiciară emitentă (57) a statului (statelor) al cărui (căror) resortisant este persoana în cauză ar putea solicita o prelungire a termenului (a se vedea Anexa 5 – model). Punctul focal sau autoritatea care se ocupă de cererea de extrădare din statul solicitat ar trebui să decidă cu privire la prelungire (a se vedea Anexa 6 – model).

2.1.4. Respingerea unei cereri de extrădare

Numai în cazurile în care o autoritate judiciară a unui stat al cărui resortisant este persoana în cauză emite un mandat de arestare MEA/UE-IC/NO pentru aceeași infracțiune (58) sau aceleași fapte și informează statul solicitat în consecință, statul solicitat ar trebui să refuze extrădarea și predarea persoanei către statul al cărui resortisant este persoana în cauză (a se vedea Anexa 7 – model).

2.1.5. Reluarea procedurii de extrădare

În absența unui răspuns în termenul impus din partea autorităților statului (statelor) al cărui (căror) resortisant este persoana în cauză sau în cazul unui răspuns negativ în termenul stabilit, autoritățile statului solicitat pot, după caz, efectua extrădarea fără a fi obligate să aștepte ca statul al cărui resortisant este persoana în cauză să răspundă și/sau să adopte o decizie oficială de renunțare la dreptul de a emite un mandat de arestare MEA/UE-IC/NO pentru persoana respectivă (59) (a se vedea Anexa 7 – model).

2.2. Cereri de extrădare pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate

2.2.1. Domeniul de aplicare

a. Domeniul de aplicare material

Hotărârea Raugevicius se aplică în cazurile în care:

—	cererea este o cerere de extrădare pentru executarea unei pedepse privative de libertate sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate și

—	statul solicitat aplică excepția legată de cetățenie numai propriilor resortisanți, ceea ce duce la o posibilă discriminare între proprii resortisanți și resortisanții altor state care și-au exercitat dreptul la liberă circulație (a se vedea Anexa 2 - prezentare generală a sistemelor naționale).

b. Domeniul de aplicare personal în ceea ce privește cererile de extrădare pentru executarea unei pedepse: cui i se aplică hotărârea Raugevicius?

Obligația egalității de tratament în această privință se aplică numai în măsura în care resortisanții proprii și resortisanții altor state se află într-o situație comparabilă în ceea ce privește obiectivul de evitare a riscului de impunitate. Întrucât executarea pedepselor privative de libertate în statul de origine al persoanei în cauză favorizează reintegrarea socială a persoanei în cauză după executarea pedepsei, există o situație comparabilă numai în ceea ce privește resortisanții altor state care au reședința permanentă în statul solicitat și care au astfel un anumit grad de integrare în societatea statului respectiv.

Prin urmare, Curtea de Justiție a statuat că domeniul de aplicare personal este limitat la resortisanții altor state care au reședința permanentă într-un stat solicitat și care demonstrează un anumit grad de integrare în societatea statului respectiv (60) deoarece se află într-o situație comparabilă cu resortisanții statului solicitat. Pe de altă parte, un resortisant al unui stat care este arestat pe un aeroport al unui stat solicitat, deși doar tranzitează, nu ar îndeplini criteriul de a se afla într-o situație comparabilă.

În cazul în care nu se poate considera că o persoană căutată are reședința permanentă în statul solicitat, problema extrădării sale se soluționează pe baza dreptului național sau internațional aplicabil (61).

2.2.2. Etapele care trebuie urmate de autoritățile competente atunci când se aplică excepția legată de cetățenie

În cazul unei cereri de extrădare în scopul executării unei pedepse, măsura mai puțin prejudiciabilă pentru exercitarea dreptului la liberă circulație este ca statul solicitat să își asume răspunderea pentru executarea pedepsei pe teritoriul său, în loc să extrădeze resortisantul unui alt stat către statul terț, atunci când o astfel de posibilitate este prevăzută și pentru propriii resortisanți. Cu toate acestea, se preconizează că Curtea de Justiție va clarifica și mai mult condițiile (în special în ceea ce privește întinderea obligațiilor statelor și dacă este necesar consimțământul unui stat terț) în cauza pendinte C-237/21 (62).

2.2.3. Schimbul de informații între statul solicitat și statul al cărui resortisant este persoana în cauză

Articolele 18 și 21 din TFUE nu impun statului solicitat să informeze statul al cărui resortisant este persoana în cauză cu privire la o cerere de extrădare pendinte pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. Cu toate acestea, statul solicitat nu este împiedicat să contacteze statul al cărui resortisant este persoana în cauză pentru a obține orice informație relevantă pe care o consideră utilă.

3. ORIENTĂRI APLICABILE TUTUROR STATELOR, INDIFERENT DE EXCEPȚIA LEGATĂ DE CETĂȚENIE

3.1. Evaluarea drepturilor fundamentale înainte de extrădare

3.1.1. Aplicarea cartei

Curtea de Justiție a statuat că decizia de a extrăda un cetățean al Uniunii Europene/un resortisant al IC/NO într-o situație care intră în domeniul de aplicare al articolului 18 din TFUE și al articolului 21 din TFUE sau al articolului 4 din Acordul privind SEE coroborate cu articolul 36 din Acordul privind SEE intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (63). Prin urmare, dispozițiile cartei, în special articolul 19 din aceasta, sunt aplicabile unei astfel de decizii.

În plus, existența unui acord internațional al Uniunii privind extrădarea este suficientă pentru a declanșa aplicarea cartei. Prin urmare, carta se aplică și cererilor de extrădare emise de SUA sau, respectiv, de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în temeiul Acordului privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii (64) și al Acordului comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (65), pe de altă parte, chiar și atunci când nu există o exercitare a liberei circulații în spațiul SEE. În plus, în astfel de cazuri, carta se aplică și resortisanților statelor terțe și apatrizilor.

Atunci când se aplică carta, statul solicitat trebuie să verifice mai întâi că extrădarea nu aduce atingere drepturilor prevăzute la articolul 19 din cartă (66).

Potrivit articolului 19 alineatul (2) din cartă, nimeni nu poate fi îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

Curtea de Justiție a precizat, de asemenea, că simpla „existență a declarațiilor și aderarea la tratatele internaționale care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu sunt suficiente în sine pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autorităților - sau tolerate de acestea - vădit contrare principiilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.

Rezultă că, în măsura în care autoritatea competentă a statului membru solicitat dispune de elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante persoanelor în statul terț solicitant, ea are obligația să aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să decidă cu privire la extrădarea unei persoane către acest stat (a se vedea, în acest sens, în ceea ce privește articolul 4 din cartă, hotărârea din 5 aprilie 2016 în cauza Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, ECLI:EU:C:2016:198, punctul 88).

În acest scop, autoritatea competentă a statului membru solicitat trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător. Aceste elemente pot rezulta printre altele din decizii judiciare internaționale precum hotărârile CEDO, din decizii judiciare ale statului terț solicitant, precum și din decizii, din rapoarte și din alte documente întocmite de organele Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, ECLI:EU:C:2016:198, punctul 89) (67).

3.1.2. Aplicarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO) se aplică extrădării din state către state terțe în situații în care carta nu se aplică (68), precum extrădarea unui cetățean al Uniunii care nu și-a exercitat dreptul la liberă circulație sau a unui resortisant al unei țări terțe către un stat terț cu care Uniunea nu a încheiat un acord de extrădare.

Sunt relevante în special articolul 3 și articolul 6 din CEDO. Articolul 3 din CEDO prevede:

Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Articolul 6 din CEDO (dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare) prevede:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și a obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2.	Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

3.2. Notificări roșii, mandate de arestare și cereri de extrădare nefondate sau abuzive, inclusiv motivate politic

Statele se confruntă cu cazuri de cereri de extrădare nefondate sau abuzive, inclusiv motivate politic, și notificări roșii paralele ale Interpol. Prin urmare, această secțiune s-ar putea aplica deja într-o etapă în care nu a fost încă emisă nicio cerere de extrădare sau în care persoana nu a fost încă arestată pe baza unei notificări roșii (de exemplu, atunci când un stat are cunoștință de notificări roșii abuzive ale Interpol, acesta poate informa în mod proactiv alte puncte focale, chiar înainte ca persoana căutată să se mute într-un alt stat).

3.2.1. Mecanismul existent al Interpol privind utilizarea abuzivă a notificărilor roșii

Există un sistem automat de screening și detectare a notificărilor roșii (69) în cadrul Interpol. Acesta permite filtrarea cazurilor de utilizare abuzivă. Fiecare cerere primită este verificată folosindu-se o listă de supraveghere care conține cereri refuzate în trecut, astfel încât acestea să fie respinse automat. Interpol depune eforturi pentru a dezvolta noi garanții informatice automatizate pentru a îmbunătăți evaluarea cererilor primite de publicare a notificărilor și a comunicărilor.

În plus, în cadrul Secretariatului General al Interpol a fost instituit un grup operativ special, alcătuit din avocați și ofițeri de poliție din diferite state membre ale Interpol. Grupul operativ evaluează toate cererile primite de publicare a notificărilor și a comunicărilor din partea țărilor membre ale Interpol în ceea ce privește compatibilitatea acestora cu cadrul juridic și cu cerințele respective.

Notificările roșii ale Interpol pot fi eliminate din mai multe motive prin transmiterea de observații către Comisia independentă pentru controlul dosarelor (Commission for the Control of Files - CCF), susținând că acestea încalcă statutul Interpol și normele sale privind prelucrarea datelor. Statele membre pot consilia persoana vizată de o notificare roșie abuzivă, în special printr-o notificare motivată politic, să își exercite drepturile în fața CCF și pot să o alerteze în prealabil sau să solicite ștergerea notificărilor sau a comunicărilor.

Aceste activități sunt sprijinite de un grup consultativ permanent.

3.2.2. Schimbul de informații între punctele focale privind cererile de extrădare nefondate sau abuzive, în special cele motivate politic

Statul al cărui resortisant este persoana în cauză deține adesea informații de o importanță deosebită pentru a decide dacă o cerere de extrădare este nefondată sau abuzivă, în special motivată politic. Prin urmare, cooperarea strânsă și schimbul de informații cu statul al cărui resortisant este persoana căutată sunt esențiale atunci când un stat solicitat evaluează o cerere de extrădare privind un cetățean al unui alt stat.

În cazul în care există suspiciuni întemeiate că o cerere de extrădare este abuzivă, în special motivată politic sau nefondate (ilegală) din alt punct de vedere, punctul focal al unui stat care a primit o cerere de extrădare din partea unui stat terț cu privire la un resortisant al unui alt stat ar trebui să informeze întotdeauna punctul focal al statului al cărui resortisant este persoana în cauză. Acest lucru va permite schimbul de informații relevante pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză dacă cererea de extrădare este motivată politic sau este nefondată (ilegală) din alt punct de vedere (a se vedea Anexa 3 – model și Anexa 8 – model).

În plus, orice punct focal ar trebui, în cazul unei suspiciuni rezonabile că o cerere de extrădare este nefondată sau abuzivă, în special motivată politic, să informeze și să consulte prompt și proactiv alte puncte focale, precum și Eurojust, Europol și Interpol (a se vedea Anexa 8 – model).

Acest mecanism de notificare între punctele focale în cazurile de cereri de extrădare nefondate sau abuzive, inclusiv cererile de extrădare motivate politic, se aplică resortisanților statelor, precum și resortisanților statelor terțe și apatrizilor.

4. ASPECTE PRACTICE ALE MECANISMULUI PETRUHHIN ȘI CERERI DE EXTRĂDARE MOTIVATE POLITIC

4.1. Puncte focale

Cu privire la mecanismul Petruhhin și la cererile de extrădare nefondate sau ilegale, în special cele motivate politic, statele au desemnat puncte focale (de exemplu, autoritățile centrale).

Lista actualizată a punctelor focale este disponibilă la adresa:

https://www.ejn-crimjust.europa.eu/ejn/AtlasChooseCountry/RO

Statul ar trebui să informeze rapid RJE cu privire la orice modificare a punctelor sale focale. Punctele focale pot consulta Eurojust și RJE dacă au probleme.

4.2. Regimul lingvistic și costurile

O limbă oficială a statului al cărui resortisant este persoana în cauză este propusă ca regim lingvistic pentru documentele transmise între statul solicitat și statul al cărui resortisant este persoana în cauză.

Statele pot, de asemenea, să notifice Comisiei dacă decid să accepte traduceri în una sau mai multe alte limbi oficiale ale UE, în limbile islandeză sau norvegiană.

Statul solicitat și statul al cărui resortisant este persoana în cauză ar trebui să își acopere fiecare propriile costuri (în principal costurile de traducere).

4.3. Regimul de protecție a datelor

Se aplică Directiva (UE) 2016/680 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date (70).

(1) Convenția europeană de extrădare (ETS nr. 24) și Protocolul adițional la aceasta (ETS nr. 086), Al doilea Protocol adițional (ETS nr. 098), Al treilea Protocol adițional (ETS nr. 209) și Al patrulea Protocol adițional la Convenția europeană de extrădare (ETS nr. 212).

(2) Obligația de extrădare sau de urmărire penală.

(3) De exemplu, Acordul comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (JO L 149, 30.4.2021, p. 10), prevede o obligație explicită privind principiul aut dedere aut judicare la articolul 603.

(4) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630.

(5) Articolul 21 alineatul (1) din TFUE prevede că: „Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora”.

(6) Pe baza interzicerii discriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate, instituită în temeiul articolului 18 din TFUE, care prevede că: „În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate”.

(7) Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C-191/16, ECLI:EU:C:2018:222; hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17, ECLI:EU:C:2018:898; hotărârea din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262 și hotărârea din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin, C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032.

(8) Hotărârea din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262.

(9) Document de lucru al Consiliului Uniunii Europene, videoconferința informală a miniștrilor justiției, 4 iunie 2020: Pregătire – Extrădarea cetățenilor UE către țări terțe – Document de reflecție al Președinției, documentul WK 5231/2020 INIT.

(10) Raportul comun al Eurojust și al Rețelei judiciare europene privind extrădarea cetățenilor UE către țări terțe: https://www.eurojust. europa.eu/joint-report-eurojust-and-ejn-extradition-eu-citizens-third-countries

(11) JO C 419, 4.12.2020, p. 23.

(12) Ordonanța Curții de Justiție din 6 septembrie 2017, Schotthöfer & Steiner/Adelsmayr, C-473/15, ECLI:EU:C:2017:633, hotărârea Curții de Justiție din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C-191/16, ECLI:EU:C:2018:222; hotărârea Curții de Justiție din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17, ECLI:EU:C:2018:898; hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262 și hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft BerlinC-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032.

(13) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630.

(14) Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17, ECLI:EU:C:2018:898.

(15) Cauza C-237/21, Generalstaatsanwaltschaft München.

(16) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630.

(17) JO C 202, 7.6.2016, p. 389.

(18) Articolul 19 alineatul (2) din cartă prevede: „Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante”.

(19) Ordonanța Curții de Justiție din 6 septembrie 2017, Schotthöfer & Steiner/Adelsmayr, C-473/15, ECLI:EU:C:2017:633.

(20) Articolul 47 din cartă prevede: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție”.

(21) Hotărârea Curții de Justiție din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C-191/16, ECLI:EU:C:2018:222.

(22) Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii (JO L 181, 19.7.2003, p. 27).

(23) Hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262.

(24) JO L 292, 21.10.2006, p. 2.

(25) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (extrădare către Ucraina), C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032.

(26) Hotărârea Curții de Justiție din 12 mai 2021, WS, C-505/19, ECLI:EU:C:2021:376.

(27) Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO L 239, 22.9. 2000, p. 19).

(28) Articolul 54 din CAAS prevede: „O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința”.

(29) Articolul 50 din cartă prevede: „Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”

(30) Hotărârea Curții de Justiție din 12 mai 2021, WS, C-505/19, ECLI:EU:C:2021:376, punctul 84.

(31) Hotărârea Curții de Justiție din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17, ECLI:EU:C:2018:898.

(32) Întrucât persoana căutată a fost deja condamnată în statul terț.

(33) Convenția europeană asupra transferului persoanelor condamnate (ETS nr. 112).

(34) Convenția europeană de extrădare (ETS nr. 24).

(35) Finlanda a făcut următoarea declarație în temeiul articolului 6 din Convenția europeană de extrădare: „În sensul prezentei convenții, termenul «resortisanți» desemnează cetățenii Finlandei, Danemarcei, Islandei, Norvegiei și Suediei, precum și străinii domiciliați în aceste state”.

(36) JO L 181, 19.7.2003, p. 27.

(37) JO L 149, 30.4.2021, p. 10.

(38) Articolul 614 alineatul (1) și alineatul (3) din TCA prevede: 1. În cazul în care două sau mai multe state au emis un mandat european de arestare sau un mandat de arestare pentru aceeași persoană, autoritatea judiciară de executare decide care mandat de arestare trebuie executat, ținând seama în mod corespunzător de toate circumstanțele, în special, de gravitatea relativă a infracțiunilor și de locul săvârșirii acestora, de datele respective ale mandatelor de arestare sau mandatelor europene de arestare, de scopul emiterii mandatelor – urmărirea penală sau executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate –, precum și de obligațiile legale care revin statelor membre în temeiul dreptului Uniunii în ceea ce privește, în special, principiul libertății de circulație și principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate. 3. În cazul unui conflict între un mandat de arestare și o cerere de extrădare prezentată de o țară terță, decizia de a acorda prioritate fie mandatului de arestare, fie cererii de extrădare este luată de autoritatea competentă a statului de executare, luând în considerare în mod corespunzător toate circumstanțele, în special cele menționate la alineatul (1), precum și cele menționate de convenția aplicabilă”.

(39) Hotărârea Curții de Justiție din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17, ECLI:EU:C:2018:898, punctul 29, și Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (extrădare către Ucraina), C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032, punctul 32.

(40) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (extrădare către Ucraina), C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032, punctul 31.

(41) Hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262.

(42) Articolul 4 din Acordul privind SEE prevede că: „În cadrul domeniului de aplicare a prezentului acord și fără a aduce atingere nici unor dispoziții speciale conținute în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de cetățenie.”

(43) Articolul 36 alineatul (1) din Acordul privind SEE prevede că: „În cadrul dispozițiilor prezentului acord, nu există restricții în ceea ce privește libertatea de a presta servicii pe teritoriul părților contractante cu privire la resortisanții statelor membre ale CE și ai statelor membre AELS care sunt stabiliți într-un stat membru al CE sau într-un stat AELS, altul decât cel al persoanei căreia îi sunt destinate serviciile”.

(44) Hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262, punctele 52-55.

(45) Hotărârea Curții de Justiție din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C-191/16, ECLI:EU:C:2018:222, punctul 34.

(46) Hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262, punctul 54.

(47) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630, punctul 41.

(48) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (extrădare către Ucraina), C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032, punctele 49-50.

(49) O listă a punctelor focale naționale desemnate de cele 27 de state membre ale UE, NO și IC este publicată pe site-ul internet al RJE, a se vedea. 4.1.

(50) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (extrădare către Ucraina), C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032, punctul 48.

(51) Idem.

(52) Idem, punctul 49.

(53) Idem, punctul 51.

(54) Idem, punctul 48.

(55) Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (JO L 130, 1.5.2014, p. 1).

(56) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (extrădare către Ucraina), C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032, punctul 55.

(57) Astfel cum a fost desemnată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru privind MEA sau al articolului 9 alineatul (1) din Acordul între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia.

(58) Hotărârea Curții de Justiție din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C-191/16, ECLI:EU:C:2018:222, punctul 54.

(59) Hotărârea Curții de Justiție din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (extrădare către Ucraina), C-398/19, ECLI:EU:C:2020:1032, punctele 53 și 54.

(60) Hotărârea Curții de Justiție din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17, ECLI:EU:C:2018:898, punctul 46.

(61) Idem, punctul 48.

(62) Cauza C-237/21, Generalstaatsanwaltschaft München.

(63) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630, punctele 52 și 53, și Hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262, punctul 63. Articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede: „(1) Dispozițiile acestei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate”.

(64) JO L 181, 19.7.2003, p. 27.

(65) JO L 149, 30.4.2021, p. 10.

(66) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630, punctul 60, ordonanța Curții de Justiție din 6 septembrie 2017, Schotthöfer & Steiner/Adelsmayr, C-473/15, ECLI:EU:C:2017:633, hotărârea Curții de Justiție din 13 noiembrie 2018, Raugevicius, C-247/17, ECLI:EU:C:2018:898, punctul 49, hotărârea Curții de Justiție din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C-897/19 PPU, ECLI:EU:C:2020:262, punctele 63-68.

(67) Hotărârea Curții de Justiție din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C-182/15, ECLI:EU:C:2016:630, punctele 57. 58 și 59.

(68) A se vedea punctul 3.1.1. de mai sus.

(69) O notificare roșie nu este nici o cerere de extrădare, nici un mandat internațional de arestare. Aceasta este o semnalare adresată autorităților de aplicare a legii din întreaga lume pentru a localiza și a aresta provizoriu o persoană în așteptarea extrădării, predării sau a unei acțiuni în justiție similare. Cu toate acestea, o notificare roșie se referă la un mandat internațional de arestare sau la o hotărâre judecătorească internațională, sprijină procedurile de extrădare și conține date privind criminalitatea națională (cu excepția cazului în care notificarea roșie este emisă de un tribunal internațional). În conformitate cu articolul 82 din Normele Interpol privind prelucrarea datelor [IRPD, III/IRPD/GA/2011 (2019)], „Notificările roșii se publică la cererea unui birou central național sau a unei entități internaționale cu competențe de investigare și urmărire penală pentru a localiza o persoană căutată și pentru a o reține, aresta sau a-i restricționa deplasării în scopul extrădării, predării sau al unei acțiuni legale similare”.

(70) Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei-cadru 2008/977/JAI a Consiliului (JO L 119, 4.5.2016, p. 89).

Austria:	limba germană sau altă limbă cu condiția reciprocității (acceptă să primească MEA în limba oficială a unui stat membru, dacă acesta acceptă să primească MEA emise de autoritățile judiciare austriece în limba germană)
Belgia:	franceză, neerlandeză, germană
Bulgaria:	bulgară
Croația:	limba croată, în cazuri urgente, engleza va fi, de asemenea, acceptată cu condiția reciprocității.
Cipru:	greacă, turcă, engleză
Republica Cehă:	cehă; în privința Republicii Slovace, Republica Cehă va accepta un MEA emis în limba slovacă sau însoțit de o traducere în limba slovacă, în timp ce în privința Austriei, Republica Cehă va accepta un MEA emis în limba germană.
Danemarca:	daneză, engleză, suedeză.
Estonia:	estonă, engleză.
Finlanda:	finlandeză, suedeză, engleză.
Franța:	franceză
Germania:	Germania aplică principiul reciprocității (acceptă să primească MEA în limba oficială a unui stat membru, dacă acesta acceptă să primească un MEA emis de autoritățile judiciare germane în limba germană)
Grecia:	greacă
Ungaria:	maghiara sau o traducere a MEA în limba maghiară. În privința statelor membre care nu acceptă MEA exclusiv în propria limbă sau în una din limbile lor oficiale, Ungaria acceptă MEA în limba engleză, franceză sau germană sau însoțit de o traducere într-una dintre aceste limbi.
Irlanda:	irlandeză sau engleză sau o limbă indicată prin ordinul Ministerului Justiției sau MEA însoțit de o traducere în limba irlandeză sau engleză.
Italia:	italiană
Letonia:	letonă, engleză.
Lituania:	lituaniană, engleză.
Luxemburg:	franceză, germană, engleză.
Malta:	malteză, engleză.
Țările de Jos:	neerlandeză, engleză sau orice altă limbă oficială a Uniunii cu condiția furnizării în același timp a unei traduceri în limba engleză.
Polonia:	polonă
Portugalia:	portugheză
România:	română, franceză sau engleză
Slovacia:	slovacă sau, pe baza unor tratate bilaterale anterioare, limba germană în relația cu Austria, limba cehă în relația cu Republica Cehă, limba polonă în relația cu Polonia.
Slovenia:	slovenă, engleză
Spania:	spaniolă. În situația în care un MEA este emis printr-o semnalare SIS, autoritatea judiciară de executare va asigura traducerea, dacă mandatul nu este în limba spaniolă.
Suedia:	suedeză, daneză, norvegiană, engleză sau o traducere într-una dintre aceste limbi.

AT:	Legea federală din 4 decembrie 1979 privind extrădarea și asistența reciprocă în materie penală [Legea privind extrădarea și asistența reciprocă (ARHG)], secțiunea 12.
BE:	Legea din 15 martie 1874 privind extrădările, articolele 1 și 2.
BG:	Constituția, articolul 25 alineatul (4).
CY:	Constituția, articolul 11 litera (f) (extrădarea unui resortisant este permisă numai în conformitate cu un tratat internațional obligatoriu pentru republică, cu condiția ca acest tratat să fie aplicat de către partener și, respectiv, în ceea ce privește actele care au avut loc după intrarea în vigoare a celei de a 5-a modificări a Constituției în 2006).
CZ:	Carta drepturilor și libertăților fundamentale ca parte a ordinii constituționale a Republicii Cehe, articolul 14 alineatul (4). Extrădarea unui resortisant ceh către o țară terță este posibilă dacă resortisantul respectiv consimte la extrădarea sa către statul respectiv [articolul 91 alineatul (1) litera (a) din Legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală].
DE:	Legea de bază pentru Republica Federală Germania, articolul 16 alineatul (2).
EE:	Constituția, articolul 36 (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă în temeiul unui tratat internațional).
EL:	Codul de procedură penală, articolul 438.
ES:	Legea privind extrădarea pasivă, 1985, articolul 3 (cu excepția cazului în care acest lucru este prevăzut într-un tratat, în conformitate cu principiul reciprocității).
FI:	Articolul 9 alineatul (3) din Constituție (se poate stabili printr-o lege că, din cauza unei infracțiuni, în scopul procedurilor judiciare, un cetățean finlandez poate fi extrădat într-o țară în care drepturile omului și protecția juridică sunt garantate). Legea privind extrădarea (456/1970) secțiunea 2 (privind cooperarea cu alte țări decât statele membre ale UE; Un resortisant finlandez nu poate fi extrădat. Același lucru este valabil și pentru Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).
FR:	Codul de procedură penală, articolul 696-4.
HR:	Constituția, articolul 9 (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă în temeiul unui tratat).
HU:	Legea XXXVIII din 1996 privind asistența juridică internațională în materie penală, secțiunea 13.
IC:	Legea nr. 13 din 1984, Legea privind extrădarea infractorilor și alte tipuri de asistență în procedurile penale (nu se aplică cererilor din partea Danemarcei, Finlandei, Norvegiei și Suediei).
IE:	În conformitate cu Legea Irlandei privind extrădarea din 1965, Irlanda își poate extrăda propriii cetățeni în cazul în care există un acord de extrădare cu o țară terță, iar țara respectivă își poate extrăda propriii resortisanți către Irlanda.
IT:	Constituția, articolul 26 alineatul (1) (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă în temeiul unui tratat).
LT:	Constituția, articolul 13 (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă în temeiul unui tratat).
LU:	Legea modificată din 20 iunie 2001, articolul 7.
LV:	Constituția, articolul 98 (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă în temeiul unui tratat).
MT:	Constituția, articolul 43 (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă în temeiul unui tratat).
NL:	Legea privind extrădarea (Uitleveringswet), articolul 4 (extrădarea este admisă în vederea urmăririi penale atunci când se oferă garanții).
NO:	Legea nr. 39 din 13 iunie 1975 referitoare la extrădarea infractorilor (nu se aplică cererilor din partea statelor din Uniunea Europeană și a Islandei).
PL:	Constituția, articolul 55.
PT:	Constituția, articolul 33 alineatul (1) (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă în temeiul unui tratat sau al unor garanții și numai în vederea urmăririi penale).
RO:	Constituția, articolul 19 alineatul (2) (cu excepția cazului în care extrădarea este admisă pe baza unor acorduri internaționale la care România este parte, în conformitate cu legea și pe bază reciprocă).
SE:	Legea (1957: 668) privind extrădarea, articolul 2.
SI:	Constituția, articolul 47.
SK:	Codul de procedură penală, secțiunea 501 (cu excepția cazurilor în care obligația de extrădare este prevăzută de lege, de un tratat internațional sau de decizia unei organizații internaționale pe care Republica Slovacă este obligată să o respecte).
	Stat care nu prevede în mod explicit o excepție legată de cetățenie:
DK:	Legea daneză privind extrădarea, articolul 18 (care prevede, totuși, norme mai stricte pentru extrădarea propriilor resortisanți decât a altor resortisanți).