COMUNICARE A COMISIEI

Sancțiuni financiare în cadrul acțiunilor în constatarea neîndeplinirii obligațiilor

(2023/C 2/01)

1.   INTRODUCERE – ELABORAREA UNEI ABORDĂRI PROPORȚIONALE ȘI DISUASIVE

În temeiul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene („TFUE”), atunci când Comisia sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene („Curtea”) cu privire la faptul că un stat membru nu și-a îndeplinit o obligație prevăzută de tratate, aceasta poate propune Curții să impună sancțiuni financiare statului membru respectiv în două situații:

—	atunci când statul membru nu a luat măsurile necesare pe care le implică executarea unei hotărâri anterioare a Curții prin care s-a constatat o încălcare a dreptului Uniunii [articolul 260 alineatul (2) din TFUE] (1);

—	atunci când statul membru nu și-a îndeplinit obligația de comunicare a măsurilor de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă [articolul 260 alineatul (3) din TFUE].

În ambele cazuri, sancțiunea impusă de Curte poate consta în plata unei sume forfetare, ca urmare a continuării încălcării până la pronunțarea hotărârii sale sau până la executarea completă, dacă se realizează mai devreme, și în plata zilnică a unei penalități cu titlu cominatoriu, pentru a determina statul membru în cauză să înceteze încălcarea cât mai repede posibil după pronunțarea hotărârii. Comisia propune Curții cuantumurile aferente sancțiunilor financiare, dar este de competența Curții, în exercitarea puterii sale de apreciere (2), să stabilească cuantumurile pe care le consideră adaptate împrejurărilor și proporționale atât cu neîndeplinirea obligațiilor constatată, cât și cu capacitatea de plată a statului membru în cauză (3).

Posibilitatea, pentru Curte, de a impune sancțiuni financiare statelor membre – și, pentru Comisie, de a solicita impunerea acestor sancțiuni – datează din perioada Tratatului de la Maastricht din 1992. Pentru a asigura transparența și egalitatea de tratament, Comisia a publicat, începând din 1996, o serie de comunicări și note în care își prezintă politica și metodologia pe care o aplică pentru calcularea sancțiunilor financiare (4).

Prezenta comunicare analizează toate comunicările Comisiei privind sancțiunile financiare adoptate în perioada 1996-2021 (a se vedea anexa II pentru listă). Aceasta înlocuiește și subsumează conținutul lor, actualizându-le, dacă este necesar, în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții. Acesta este în special cazul eliminării oricărei referiri la ponderea instituțională a statului membru în cauză în calculul sancțiunilor financiare propuse Curții de către Comisie (a se vedea secțiunea 3.4.).

Prezenta comunicare se aplică, de asemenea, în legătură cu Tratatul Euratom, în măsura în care articolul 106a din acesta face ca articolul 260 din TFUE să fie aplicabil domeniilor reglementate de acest tratat.

2.   PRINCIPII GENERALE

Chiar dacă decizia finală privind impunerea sancțiunilor prevăzute la articolul 260 din TFUE îi revine Curții, Comisia joacă un rol central, întrucât sesizează Curtea în legătură cu o propunere privind cuantumul sancțiunilor financiare. În interesul transparenței și al egalității de tratament, Comisia a publicat în mod consecvent criteriile pe care le aplică atunci când propune sancțiuni financiare.

Comisia consideră că sancțiunile financiare impuse ar trebui să se bazeze pe trei criterii fundamentale (5):

—	gravitatea încălcării;

—	durata acesteia;

—	necesitatea de a se asigura că sancțiunea financiară în sine este un mijloc de descurajare a altor încălcări.

Pentru ca sancțiunile să fie eficiente, este important să se stabilească cuantumuri suficient de ridicate pentru a produce un efect de descurajare. Impunerea unor sancțiuni pur simbolice ar priva mecanismul de sancționare prevăzut la articolul 260 din TFUE, care este auxiliar procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, de efectul său util și ar aduce atingere obiectivului său final, și anume acela de a asigura respectarea deplină a dreptului Uniunii.

Sancțiunile propuse de Comisie Curții ar trebui să fie consecvente și previzibile pentru statele membre și stabilite printr-o metodă care să respecte atât principiul proporționalității, cât și principiul egalității de tratament între statele membre. O metodă clară și uniformă garantează, de asemenea, justificarea în mod corespunzător de către Comisie a calculării cuantumului sancțiunilor pe care le propune Curții (6).

Comisia propune în mod sistematic Curții să impună statului membru în cauză atât o sumă forfetară, cât și o penalitate cu titlu cominatoriu. Acesta este cazul acțiunilor introduse în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE (neexecutarea unei hotărâri anterioare a Curții), precum și în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE (necomunicarea măsurilor de transpunere a unei directive legislative).

Prin urmare, atunci când un stat membru remediază încălcarea în cursul procedurii în fața Curții, Comisia nu își retrage acțiunea, ci își menține cererea de impunere a unei sume forfetare, acoperind astfel durata încălcării până la momentul remedierii acesteia. Comisia depune eforturi pentru a informa fără întârziere Curtea ori de câte ori un stat membru pune capăt unei încălcări, indiferent de etapa procesului judiciar. Comisia procedează în același fel și în cazul în care, în urma unei hotărâri pronunțate în temeiul articolului 260 alineatul (2) sau al articolului 260 alineatul (3) din TFUE, un stat membru remediază situația, iar astfel se stinge obligația de a plăti penalități cu titlu cominatoriu.

Sancțiunile financiare plătite de statele membre, astfel cum au fost dispuse de Curte, sub forma unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, constituie „alte venituri” ale Uniunii, în sensul articolului 311 din TFUE și al Deciziei 2007/436/CE, Euratom (7).

2.1.   Principiul proporționalității

Curtea a susținut în mod constant (8) că sancțiunile financiare ar trebui să fie adaptate împrejurărilor și proporționale atât cu neîndeplinirea obligațiilor constatată, cât și cu capacitatea de plată a statului membru în cauză. Comisia examinează cu atenție, în fiecare caz în parte, modalitatea optimă de a ține seama de aceste principii atunci când aplică diferitele criterii utilizate la calcularea sancțiunilor pe care le propune Curții. În special, sancțiunile ar trebui, după caz, să țină seama în prealabil de posibilitatea unei modificări a împrejurărilor (9).

Mai multe consecințe pot fi deduse din principiul proporționalității și, mai precis, din principiul propunerii de sancțiuni adaptate împrejurărilor:

Pot exista situații în care este oportun să se propună sancțiuni pe baza unei formule matematice degresive pentru a ține seama de progresele înregistrate de un stat membru în direcția îndeplinirii obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului Uniunii. Un exemplu posibil este cazul în care un stat membru a încălcat dreptul Uniunii pentru că exploatează o serie de depozite ilegale de deșeuri, pentru că unele dintre orașele sale nu respectă standardele de calitate a apelor uzate urbane sau pentru zone de control al calității aerului neconforme. În cazul în care este posibil să se evalueze matematic progresele înregistrate de statul membru în direcția conformării (de exemplu, ca procent din totalul depozitelor de deșeuri, al orașelor sau al zonelor de control al calității aerului pentru care s-a asigurat conformitatea) cu privire la încălcările respective caracterizate printr-o obligație pur „bazată pe rezultate”, Comisia poate propune Curții o formulă degresivă (10).

De asemenea, pot exista situații în care Comisia propune ca penalitățile acumulate să fie plătite numai la intervale periodice regulate, de exemplu la șase luni sau la un an de la pronunțarea unei hotărâri a Curții în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE (11). Acest lucru poate fi adecvat în cazul în care conformarea poate fi evaluată numai la intervale periodice sau în cazul în care metoda de evaluare a conformării depinde de disponibilitatea rezultatelor monitorizării. Procesul respectiv poate fi prevăzut de legislația relevantă. Scopul este de a se asigura că penalitatea propusă de Comisie corespunde efectiv numărului de zile în care a persistat încălcarea – care uneori poate fi constatată numai după trecerea unei anumite perioade de timp și atunci când devin disponibile suficiente informații privind conformarea.

2.2.   Principii legate de articolul 260 alineatul (3) din TFUE

Scopul articolului 260 alineatul (3) din TFUE (12) este de a stimula statele membre să transpună directivele adoptate în conformitate cu o procedură legislativă (13) în termenele stabilite de legiuitorul Uniunii și, prin urmare, să se asigure că legislația Uniunii este cu adevărat eficientă. Nu este vorba numai de protejarea intereselor generale urmărite de legislația Uniunii, ci și, mai ales, de protejarea intereselor cetățenilor Uniunii care se bucură de drepturile și beneficiile care decurg din această legislație. Întârzierile sunt inacceptabile în ambele privințe. În cele din urmă, credibilitatea dreptului Uniunii în ansamblu este subminată atunci când un stat membru transpune legislația Uniunii în dreptul intern mai târziu decât ar trebui.

Aceasta înseamnă că, în cazul încălcărilor care intră sub incidența articolului 260 alineatul (3) din TFUE, și anume neîndeplinirea obligației de comunicare a măsurilor de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, sesizarea Curții este însoțită în mod direct de o cerere adresată Curții de a impune sancțiuni financiare statului membru în cauză. Spre deosebire de încălcările care intră exclusiv în domeniul de aplicare al articolului 258 din TFUE, nu este necesară o a doua procedură separată de impunere de sancțiuni financiare în cazul unor astfel de încălcări.

Articolul 260 alineatul (3) din TFUE prevede în mod explicit că sancțiunea financiară impusă de Curte nu trebuie să depășească valoarea propusă de Comisie.

Comisia a considerat în mod consecvent că mecanismul de sancționare prevăzut la articolul 260 alineatul (3) din TFUE ar trebui să fie utilizat în principiu în toate cauzele în care un stat membru nu își îndeplinește o obligație prevăzută de dispoziția respectivă. Importanța asigurării transpunerii directivelor legislative de către statele membre în termenele stabilite de directivele respective se aplică în mod egal tuturor directivelor legislative. La rândul său, Comisia și-a stabilit un obiectiv de 12 luni pentru a sesiza Curtea cu privire la cazurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în cazul în care persistă netranspunerea unei directive.

Articolul 260 alineatul (3) din TFUE nu se aplică în cazul neîndeplinirii de către un stat membru a obligației de comunicare a măsurilor de transpunere a directivelor care nu sunt adoptate în conformitate cu o procedură legislativă. În cazul în care statul membru își încalcă obligația de a comunica măsurile în legătură cu astfel de directive fără caracter legislativ, Comisia sesizează Curtea cu privire la această încălcare, mai întâi prin procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzută la articolul 258 din TFUE și, în cazul în care statul membru nu execută o hotărâre prin care se constată o încălcare, printr-o a doua sesizare a Curții în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE. În mod similar, articolul 260 alineatul (3) din TFUE nu poate fi utilizat în cazul în care un stat membru nu comunică măsurile de transpunere a directivelor adoptate în temeiul articolelor 31 și 32 din Tratatul EURATOM. În astfel de cazuri, Comisia utilizează aceeași procedură de sesizare dublă ca cea utilizată pentru directivele fără caracter legislativ adoptate în temeiul TFUE.

Articolul 260 alineatul (3) din TFUE se referă atât la neîndeplinirea totală, cât și la neîndeplinirea parțială a obligației de comunicare a măsurilor de transpunere a unei directive legislative. Un caz de neîndeplinire parțială poate apărea fie atunci când măsurile de transpunere comunicate nu acoperă întreg teritoriul statului membru în cauză, fie atunci când comunicarea este incompletă, deoarece nu include toate măsurile de transpunere care corespund unei părți a directivei.

Obligația statului membru de a comunica măsurile de transpunere menționate la articolul 260 alineatul (3) din TFUE include obligația de a furniza informații suficient de clare și de precise (14) în ceea ce privește dispozițiile naționale care transpun dispozițiile corespunzătoare ale unei directive. Nerespectarea obligației de a furniza astfel de informații clare și precise poate fi sancționată în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE.

Potrivit Comisiei, comunicările măsurilor de transpunere care nu indică în mod neechivoc, pentru fiecare dispoziție a unei directive, dispoziția națională care asigură transpunerea acesteia justifică o sesizare în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE. În lipsa unor astfel de informații, Comisia nu este în măsură să verifice dacă statul membru a transpus efectiv și complet directiva în cauză. Cu toate acestea, în conformitate cu principiul proporționalității, în cazul în care o comunicare este explicită, Comisia nu ar recurge la o sesizare în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE, chiar dacă această comunicare nu precizează, pentru fiecare dispoziție a unei directive legislative, măsura națională de transpunere corespunzătoare. Prin urmare, Comisia recurge la sesizări în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE numai în lipsa unor indicații clare care să precizeze dispozițiile de drept intern care transpun dispozițiile unei directive. Astfel de indicații ar trebui să fie furnizate sub forma unor documente explicative, la care se poate adăuga un tabel de corespondență, care să coreleze în mod sistematic dispozițiile directivei cu dreptul intern.

Directivele conțin, de regulă, o clauză care obligă statele membre să facă trimitere la directivă fie direct în dispozițiile de drept intern adoptate pentru transpunerea directivei, fie la publicarea acestora („clauza de interconexiune”). Această obligație permite celor interesați să stabilească domeniul de aplicare al drepturilor și obligațiilor lor în domeniul specific reglementat de dreptul Uniunii.

Curtea a statuat în mod repetat că, în cazul unei clauze de interconexiune, este necesară o măsură de transpunere specifică (15). Simpla trimitere de către un stat membru, atunci când comunică Comisiei măsurile de transpunere, la legislația națională preexistentă nu poate fi calificată drept măsură de transpunere specifică. Actele de drept intern anterioare directivei pot fi calificate drept măsuri de transpunere specifice, cu condiția ca statul membru să facă trimitere la acestea într-o publicație oficială care indică fără echivoc actele cu putere de lege și actele administrative preexistente prin intermediul cărora consideră că îndeplinește obligațiile impuse de o directivă. O astfel de publicație oficială ar trebui inclusă în comunicarea adresată Comisiei.

Orice litigiu privind caracterul adecvat al măsurilor de transpunere comunicate, și anume întrebarea dacă aceste măsuri constituie o transpunere corectă a dispozițiilor corespunzătoare ale unei directive, este soluționat în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 258 din TFUE.

3.   PENALITĂȚI CU TITLU COMINATORIU

Penalitatea care trebuie plătită de statele membre este o sumă, calculată în principiu pe zi de întârziere – fără a aduce atingere niciunei perioade de referință diferite în cazuri specifice –, care curge de la data la care Curtea pronunță hotărârea în temeiul articolului 260 alineatul (2) sau alineatul (3) din TFUE până la data la care statul membru încetează încălcarea. Penalitatea cu titlu cominatoriu urmărește să determine statul membru în cauză să înceteze încălcarea obligațiilor care îi revin cât mai curând posibil după pronunțarea hotărârii de către Curte.

Cuantumul plății zilnice a unei penalități cu titlu cominatoriu se calculează după cum urmează:

—	înmulțirea unei valori forfetare cu un coeficient pentru gravitate și cu un coeficient pentru durată;

—	înmulțirea rezultatului obținut cu o sumă stabilită de statul membru (factorul „n”), care reflectă capacitatea de plată a statului membru în cauză.

Următoarea formulă rezumă metoda de calcul rezultată pentru penalitatea cu titlu cominatoriu:

Pzpc = (V-Fpc × Cg × Cd) × n unde: Pzpc = plăți zilnice ale penalităților cu titlu cominatoriu; V-Fpc = valoarea forfetară aferentă „penalităților cu titlu cominatoriu”; Cg = coeficient pentru gravitate; Cd = coeficient pentru durată; n = factorul „n”, care reflectă capacitatea de plată a statului membru în cauză.

3.1.   Valoarea forfetară

Valoarea forfetară este definită ca fiind suma fixă căreia i se aplică coeficienții multiplicatori. Aceasta vizează încălcarea principiului legalității, care se aplică tuturor cazurilor în temeiul articolului 260 din TFUE, și a fost stabilită la un nivel care să garanteze că:

—	Comisia păstrează o marjă largă de apreciere atunci când aplică coeficientul pentru gravitate;

—	suma este rezonabilă pentru toate statele membre;

—	suma, înmulțită cu coeficientul pentru gravitate, este suficient de mare pentru a menține o presiune suficientă asupra statului membru în cauză.

Valoarea forfetară aplicabilă penalităților cu titlu cominatoriu este stabilită la punctul 1 din anexă I.

3.2.   Aplicarea coeficientului pentru gravitate (factor cuprins între 1 și 20)

O încălcare privind neexecutarea de către un stat membru a unei hotărâri sau neîndeplinirea de către acesta a obligației de comunicare a măsurilor de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă este întotdeauna considerată gravă. Pentru a adapta cuantumul penalității la împrejurările specifice ale speței, Comisia stabilește coeficientul pentru gravitate pe baza a doi parametri: importanța normelor Uniunii încălcate sau netranspuse și efectele încălcării asupra intereselor generale și specifice.

Având în vedere considerațiile prezentate în continuare, gravitatea încălcării este determinată de un coeficient stabilit de Comisie între minimum 1 și maximum 20.

3.2.1.    Neexecutarea unei hotărâri [articolul 260 alineatul (2) din TFUE]

3.2.1.1.   Importanța dispozițiilor încălcate

Pentru a stabili importanța încălcării dreptului Uniunii care persistă, Comisia ia în considerare mai degrabă natura și amploarea dispozițiilor în cauză decât poziția lor în ierarhia normelor juridice. De exemplu, o încălcare a principiului nediscriminării ar trebui să fie întotdeauna considerată foarte gravă, indiferent dacă încălcarea rezultă dintr-o încălcare a principiului stabilit prin tratat sau dintr-o încălcare a principiului prevăzut într-un regulament sau într-o directivă. Încălcările care afectează drepturile fundamentale sau cele patru libertăți fundamentale protejate de tratat ar trebui, în general, să fie considerate deosebit de grave și să conducă la o sancțiune corespunzătoare.

În cazul în care Comisia introduce o acțiune în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, faptul că statul membru nu execută o hotărâre care face parte dintr-o jurisprudență constantă (de exemplu, în cazul în care hotărârea respectivă urmează unor hotărâri similare pronunțate în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau ca răspuns la o trimitere preliminară) ar trebui considerat un factor agravant. Acest lucru este valabil în special în cazul în care Curtea a constatat anterior că statul membru în cauză a încălcat dispoziții similare ale dreptului Uniunii.

În mod similar, faptul că un stat membru nu a cooperat pe deplin cu Comisia în cursul procedurii care a condus la sesizarea Curții în temeiul articolului 260 alineatul (2) primul paragraf din TFUE constituie un factor agravant.

Faptul că un stat membru a adoptat măsuri pe care le consideră suficiente pentru a remedia încălcarea care i-a fost imputată, dar pe care Comisia le consideră insuficiente, ar trebui să fie tratat în mod diferit față de situația în care statul membru nu ia nicio măsură pentru a remedia încălcarea respectivă [în cazul în care, în mod clar, statul membru încalcă articolul 260 alineatul (1) din TFUE].

În cele din urmă, ar trebui să se țină seama de circumstanțe atenuante precum faptul că hotărârea care urmează să fie executată dă naștere la probleme reale de interpretare sau la dificultăți intrinseci deosebite de conformare pe termen scurt (de exemplu, necesitatea de a planifica, de a aproba, de a finanța și de a construi infrastructura pentru a obține conformarea).

3.2.1.2.   Efectele încălcării asupra intereselor generale și specifice

Efectele încălcărilor asupra intereselor generale sau specifice ar trebui să fie evaluate de la caz la caz, luând în considerare, de exemplu:

—	pierderea de resurse proprii ale Uniunii;

—	prejudiciile grave aduse intereselor financiare ale UE;

—

impactul încălcării asupra modului de funcționare a Uniunii [cum ar fi încălcările privind competențele exclusive ale Uniunii, astfel cum sunt menționate la articolul 2 alineatul (1) din TFUE coroborat cu articolul 3 din TFUE, precum și încălcările care afectează capacitatea sistemelor judiciare naționale de a contribui la asigurarea efectivă a respectării dreptului Uniunii];

—	daunele grave sau ireparabile aduse sănătății umane sau mediului;

—	prejudiciile economice sau de altă natură suferite de persoane fizice și de operatori economici;

—	sumele financiare implicate în încălcare;

—	orice posibil avantaj financiar pe care statul membru îl obține din neexecutarea hotărârii Curții;

—	importanța relativă a încălcării, ținând seama de cifra de afaceri sau de valoarea adăugată a sectorului economic în cauză;

—	dimensiunea populației afectate de încălcare;

—	responsabilitatea Uniunii față de țările terțe;

—	natura încălcării, și anume caracterul sistemic sau structural al încălcării sau incapacitatea repetată a unui stat membru de a aplica în mod corect dreptul Uniunii.

Alte considerații ar putea include faptul dacă încălcarea este unică sau dacă este o repetare a unei încălcări anterioare.

Atunci când ia în considerare interesele persoanelor fizice în vederea calculării cuantumului unei penalități, Comisia nu își propune să obțină repararea prejudiciilor și a pierderilor suferite ca urmare a unei încălcări, întrucât o astfel de reparație poate fi obținută prin intermediul unei proceduri în fața instanțelor naționale. Scopul Comisiei este mai degrabă de a lua în considerare efectele unei încălcări din perspectiva persoanelor fizice sau a operatorilor economici în cauză. Astfel, de exemplu, efectele nu sunt aceleași dacă o încălcare se referă la un caz specific de aplicare incorectă (nerecunoașterea unei calificări) sau la netranspunerea unei directive privind recunoașterea calificărilor, care ar aduce atingere intereselor unei întregi profesii.

3.2.2.   Neîndeplinirea obligației de comunicare a măsurilor de transpunere [articolul 260 alineatul (3) din TFUE]

Pentru acțiunile introduse în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE, Comisia aplică în mod sistematic un coeficient pentru gravitate de 10 în cazul neîndeplinirii totale a obligației de comunicare a măsurilor de transpunere. Într-o Uniune bazată pe respectarea statului de drept, toate directivele legislative trebuie să fie considerate la fel de importante și necesită transpunerea completă de către statele membre în termenele pe care le stabilesc.

În cazul neîndeplinirii parțiale a obligației de comunicare a măsurilor de transpunere, importanța decalajului de transpunere trebuie să fie luată în considerare la stabilirea coeficientului pentru gravitate, care este mai mic de 10. În plus, pot fi luate în considerare efectele încălcării asupra intereselor generale și specifice (a se vedea considerațiile prezentate în secțiunea 3.2.1.2 de mai sus).

3.3.   Aplicarea coeficientului pentru durată

În scopul calculării cuantumului penalității cu titlu cominatoriu care reflectă durata încălcării:

—	pentru acțiunile introduse în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, perioada luată în considerare este perioada cuprinsă între data primei hotărâri a Curții și data la care Comisia decide să sesizeze Curtea;

—	pentru acțiunile introduse în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE, perioada luată în considerare este perioada cuprinsă între ziua următoare expirării termenului de transpunere a directivei în cauză și data la care Comisia decide să sesizeze Curtea.

Coeficientul pentru durată este exprimat sub forma unui multiplicator cuprins între 1 și 3. Acesta se calculează la o rată de 0,10 pe lună de la data primei hotărâri sau din ziua următoare expirării termenului de transpunere a directivei în cauză.

Curtea (16) a confirmat că durata încălcării trebuie să fie luată în considerare atât pentru plata penalității cu titlu cominatoriu, cât și pentru plata forfetară, având în vedere scopul specific al fiecărei sancțiuni.

3.4.   Capacitatea de plată a statului membru

Cuantumul penalității cu titlu cominatoriu ar trebui să garanteze că sancțiunea este atât proporțională, cât și disuasivă. Efectul disuasiv al penalității cu titlu cominatoriu prezintă două aspecte. Sancțiunea trebuie să fie suficient de ridicată pentru a se asigura că:

—	statul membru încetează încălcarea (prin urmare, sancțiunea trebuie să fie mai mare decât beneficiul pe care statul membru îl obține din încălcare);

—	statul membru nu repetă încălcarea.

Nivelul sancțiunii necesar pentru a avea un efect disuasiv va varia în funcție de capacitatea de plată a statelor membre. Acest efect disuasiv se reflectă în factorul „n”. Factorul „n” este definit ca media geometrică ponderată a produsului intern brut (PIB) (17) al statului membru în cauză în raport cu media PIB-urilor statelor membre, cu o pondere de doi, și a populației statului membru în cauză, în raport cu media populațiilor statelor membre, cu o pondere de unu. Aceasta reprezintă capacitatea de plată a statului membru în cauză în raport cu capacitatea de plată a celorlalte state membre:

Modul în care factorul „n” este calculat în temeiul prezentei comunicări reprezintă o modificare a modului în care era calculat anterior factorul „n”. Comunicările anterioare au ținut seama atât de PIB-urile statelor membre, cât și de ponderea lor instituțională. Aceasta din urmă a fost exprimată prin utilizarea unui indicator, cel mai recent fiind numărul de locuri în Parlamentul European alocate fiecărui stat membru.

Prin hotărârea din 20 ianuarie 2022, pronunțată în cauza Comisia/Grecia (18), Curtea a examinat elementele considerate relevante pentru evaluarea capacității de plată a unui stat membru în scopul impunerii de sancțiuni financiare în temeiul articolului 260 din TFUE. În hotărârea menționată, Curtea a statuat că „[...] fără a aduce atingere posibilității Comisiei de a propune sancțiuni financiare fondate pe o pluralitate de criterii, pentru a permite, printre altele, menținerea unei diferențe rezonabile între diferitele state membre, Curtea trebuie să se întemeieze pe PIB-ul Republicii Elene ca factor predominant, în scopul aprecierii capacității sale de plată, fără a ține seama de ponderea instituțională a Republicii Elene [...]” (19). Potrivit Curții, „obiectivul ce constă în stabilirea unor sancțiuni care să fie suficient de disuasive nu impune în mod necesar luarea în considerare a ponderii instituționale a statului membru în cauză în cadrul Uniunii” și „luarea în considerare a ponderii instituționale a statului membru în cauză nu pare indispensabilă pentru a garanta o descurajare suficientă și pentru a determina acest stat membru să își modifice comportamentul actual sau viitor referitor la acordarea ajutoarelor de stat” (20).

Prin urmare, Comisia a decis să își revizuiască metoda de calcul al factorului „n”, care se bazează în prezent în principal pe PIB-ul statelor membre și, în al doilea rând, pe populația acestora, drept criteriu demografic care să permită menținerea unei diferențe rezonabile între diferitele state membre. Luarea în considerare a populației statelor membre pentru o treime din calculul factorului „n” reduce într-o măsură rezonabilă variația factorilor „n” ai statelor membre, în comparație cu un calcul bazat exclusiv pe PIB-ul statelor membre. Aceasta adaugă, de asemenea, un element de stabilitate în calculul factorului „n”, întrucât este puțin probabil ca populația să varieze semnificativ în fiecare an. În schimb, PIB-ul unui stat membru ar putea suferi fluctuații anuale mai mari, în special în perioadele de criză economică. În același timp, întrucât PIB-ul statului membru reprezintă încă două treimi din calcul, acesta rămâne factorul predominant în scopul aprecierii capacității sale de plată.

Factorii „n” pentru fiecare stat membru sunt stabiliți la punctul 3 din anexă I.

4.   PLATA FORFETARĂ

Pentru a ține seama pe deplin de efectul disuasiv al plății forfetare și de principiile proporționalității și egalității de tratament, propunerea Comisiei adresată Curții cuprinde:

—	stabilirea unei sume forfetare minime fixe și

—	o metodă de calcul bazată pe un cuantum zilnic înmulțit cu numărul de zile în care persistă încălcarea; această metodă se aplică atunci când rezultatul calculului depășește suma forfetară minimă fixă.

4.1.   Sumele forfetare minime

De fiecare dată când Comisia sesizează Curtea în temeiul articolului 260 din TFUE, aceasta propune cel puțin o sumă forfetară minimă fixă, stabilită pentru fiecare stat membru în funcție de factorul „n” al acestuia, indiferent de rezultatul calculului din secțiunea 4.2.

Această sumă forfetară minimă fixă reflectă principiul conform căruia orice caz de neexecutare persistentă de către un stat membru a unei hotărâri a Curții sau orice netranspunere de către un stat membru a unei directive legislative, indiferent de circumstanțele agravante, aduce atingere principiului legalității într-o comunitate guvernată de statul de drept și impune o sancțiune eficientă. Suma forfetară minimă evită, de asemenea, propunerea unor sume pur simbolice, care nu ar avea niciun efect disuasiv și ar putea submina, în loc să consolideze, autoritatea hotărârilor Curții.

Suma forfetară minimă pentru fiecare stat membru este stabilită la punctul 5 din anexă I.

4.2.   Metoda de calcul al sumei forfetare

Suma forfetară se calculează într-un mod în mare parte similar cu metoda de calcul al penalității cu titlu cominatoriu, și anume:

—	înmulțirea unei valori forfetare cu un coeficient pentru gravitate;

—	înmulțirea rezultatului cu factorul „n”;

—	înmulțirea rezultatului cu numărul de zile în care persistă încălcarea (a se vedea punctul 4.2.1).

Următoarea formulă rezumă metoda de calcul aferentă sumei forfetare:

SF = V-Fpsf × Cg × n × zl unde: SF = suma forfetară; V-Fpsf = valoarea forfetară aferentă „plății forfetare”; Cg = coeficient pentru gravitate; n = factorul care reflectă capacitatea de plată a statului membru în cauză; zl = numărul de zile în care persistă încălcarea.

În cazul în care rezultatul acestui calcul depășește suma forfetară minimă pentru statul membru în cauză, Comisia propune Curții o sumă forfetară stabilită prin utilizarea acestei formule.

4.2.1.    Numărul de zile în care persistă încălcarea

Pentru a calcula suma forfetară, cuantumul zilnic se înmulțește cu numărul de zile în care persistă încălcarea. Acesta din urmă este definit după cum urmează:

—

în ceea ce privește acțiunile introduse în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, acesta este numărul de zile al perioadei cuprinse între data pronunțării primei hotărâri și data regularizării încălcării sau, în lipsa regularizării, data pronunțării hotărârii în temeiul articolului 260 din TFUE;

—

în ceea ce privește acțiunile introduse în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE, acesta este numărul de zile al perioadei cuprinse între ziua următoare expirării termenului de transpunere prevăzut de directiva în cauză și data regularizării încălcării sau, în lipsa regularizării, data pronunțării hotărârii în temeiul articolului 260 din TFUE.

În ceea ce privește acțiunile introduse în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, data de la care începe să curgă perioada care trebuie luată în considerare la calcularea sumei forfetare este definită ca fiind data pronunțării hotărârii prin care se stabilește că statul membru în cauză a încălcat dreptul Uniunii (21).

Potrivit Curții, un stat membru trebuie să execute o astfel de hotărâre „imediat”, iar executarea trebuie „să se realizeze în cel mai scurt termen posibil” (22). Desigur, înainte de a introduce o acțiune în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, Comisia trebuie să acorde statului membru timp suficient, stabilit în raport cu încălcarea în cauză, pentru a executa o astfel de hotărâre. Cu toate acestea, în cazul în care statului membru i s-a acordat o perioadă rezonabilă, iar hotărârea nu a fost executată integral, trebuie să se considere că statul membru nu și-a îndeplinit, de la data pronunțării hotărârii de constatare a încălcării, obligația de a iniția imediat procedura de executare și de a o finaliza în cel mai scurt termen posibil.

În ceea ce privește acțiunile introduse în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE, data de la care începe să curgă perioada relevantă este ziua următoare expirării termenului de transpunere prevăzut de directiva în cauză.

4.2.2.    Alte elemente ale metodei de calcul al sumei forfetare

Pentru calcularea sumei forfetare, Comisia aplică același coeficient pentru gravitate și același factor „n” fix ca și pentru calcularea penalității cu titlu cominatoriu (a se vedea secțiunile 3.2 și 3.4). La stabilirea cuantumului sumei forfetare în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE, Comisia ia în considerare gradul de transpunere pentru a determina gravitatea netranspunerii legislației.

Valoarea forfetară a sumei forfetare este mai mică decât cea a penalităților cu titlu cominatoriu. Este echitabil ca cuantumul zilnic al penalității cu titlu cominatoriu să fie mai mare decât plata forfetară, întrucât comportamentul statului membru în cauză este mai prejudiciabil odată ce a fost pronunțată o hotărâre în temeiul articolului 260 din TFUE, întrucât aceasta implică o persistență a încălcării după pronunțarea unei astfel de hotărâri.

Valoarea forfetară aplicabilă sumei forfetare este stabilită la punctul 2 din anexă I.

Spre deosebire de calculul penalității cu titlu cominatoriu, la calcularea sumei forfetare nu se aplică un coeficient pentru durată, dat fiind că durata încălcării este luată în considerare prin înmulțirea cuantumului zilnic cu numărul de zile în care persistă încălcarea.

5.   NORME TRANZITORII PENTRU REGATUL UNIT

La data de 31 ianuarie 2020, Regatul Unit s-a retras din Uniune. Totuși, acesta avea în continuare obligația de a aplica și de a respecta dreptul Uniunii până la încheierea perioadei de tranziție (care a expirat la 31 decembrie 2020) în temeiul Acordului de retragere, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2020.

Mai mult, în temeiul articolului 12 alineatul (4) din Protocolul privind Irlanda/Irlanda de Nord și al articolului 12 din Protocolul privind zonele de suveranitate ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în Cipru, Comisia și Curtea își mențin competențele care le sunt conferite prin tratate în legătură cu aplicarea dreptului Uniunii aplicabil Regatului Unit și pe teritoriul acestuia în temeiul protocoalelor respective, în ceea ce privește Irlanda de Nord și zonele de suveranitate. În temeiul articolului 160 din Acordul de retragere, Curtea își păstrează competența în temeiul articolelor 258, 260 și 267 din TFUE în ceea ce privește interpretarea și aplicarea anumitor dispoziții din partea a cincea a Acordului de retragere.

În temeiul acestor dispoziții, Comisia poate solicita Curții să impună sancțiuni financiare Regatului Unit după 31 decembrie 2020. Într-un astfel de caz, Comisia va propune sancțiuni financiare proporționale cu gravitatea încălcării în cauză, cu durata acesteia și cu capacitatea de plată a Regatului Unit. În acest scop, Comisia se va baza pe aceeași formulă ca cea stabilită în prezenta comunicare pentru statele membre (23).

6.   DATA LA CARE INTRĂ ÎN VIGOARE OBLIGAȚIA DE PLATĂ A SANCȚIUNII

În cazul în care Curtea impune o sancțiune unui stat membru în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, data la care intră în vigoare obligația de plată a sancțiunii respective corespunde, în mod normal, datei la care Curtea pronunță hotărârea.

În cazul în care Curtea impune o sancțiune unui stat membru în temeiul articolului 260 alineatul (3) din TFUE, această dispoziție precizează că obligația de plată „intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa”. Acest lucru permite Curții să stabilească data la care intră în vigoare obligația fie la data la care pronunță hotărârea, fie la o dată ulterioară. Curtea nu a recurs încă la posibilitatea de a stabili o dată ulterioară datei pronunțării hotărârii sale.

7.   DATA APLICĂRII

Comisia va aplica normele și criteriile stabilite în prezenta comunicare tuturor deciziilor pe care le adoptă pentru a sesiza Curtea în temeiul articolului 260 din TFUE după publicarea prezentei comunicări în Jurnalul Oficial.

---

(1)  Sau atunci când statul membru nu a luat măsurile necesare pe care le implică executarea unei hotărâri prin care s-a constatat o încălcare a unei decizii privind ajutorul de stat în temeiul articolului 108 alineatul (2) din TFUE.

(2)  Această putere de apreciere este limitată în cazurile prevăzute la articolul 260 alineatul (3) din TFUE, în care Curtea nu poate depăși cuantumul specificat de Comisie.

(3)  A se vedea hotărârea din 12 iulie 2005, Comisia/Franța, C-304/02, EU:C:2005:444, punctul 103, hotărârea din 14 martie 2006, Comisia/Franța, C-177/04, EU:C:2006:173, punctul 61 și hotărârea din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia, C-70/06, EU:C:2008:3, punctul 38.

(4)  A se vedea anexa II „Lista comunicărilor anterioare privind sancțiunile financiare”.

(5)  Curtea a aprobat fondul acestor criterii în jurisprudența constantă. A se vedea, printre altele, hotărârea din 4 iulie 2000, Comisia/Republica Elenă, C-387/97, EU:C:2000:356, punctul 92, hotărârea din 25 februarie 2021, Comisia/Spania, C-658/19, EU:C:2021:138, punctul 63, hotărârea din 16 iulie 2020, Comisia/Irlanda, C-550/18, EU:C:2020:564, punctul 81 și hotărârea din 25 februarie 2021, Comisia/Spania, C-658/19, EU:C:2021:138, punctul 73.

(6)  A se vedea hotărârea din 16 iulie 2020, Comisia/România, (C-549/18, EU:C:2020:563, punctul 51).

(7)  Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, 23.6.2007, p. 17).

(8)  Cauza C-658/19, Comisia/Spania (EU:C:2021:138, punctul 63), cauza C-550/18, Comisia/Irlanda (EU:C:2020:564, punctul 81) și cauza C-658/19, Comisia/Spania (EU:C:2021:138, punctul 73).

(9)  A se vedea hotărârea din 25 noiembrie 2003, Comisia/Spania, (C-278/01, EU:C:2003:635,).

(10)  A se vedea hotărârea pronunțată în cauza C-278/01 Comisia/Spania privind standardele de calitate pentru apa pentru scăldat stabilite prin Directiva 76/160/CEE, potrivit căreia, astfel cum a observat Curtea, „este deosebit de dificil pentru statele membre să realizeze o punere în aplicare completă” și „este posibil ca statul membru pârât să reușească să crească în mod semnificativ gradul de punere în aplicare a directivei, dar nu să o pună în aplicare pe deplin pe termen scurt”. În aceste circumstanțe, astfel cum a statuat Curtea, „o sancțiune care nu ține seama de progresele pe care un stat membru le-ar fi putut înregistra în direcția îndeplinirii obligațiilor care îi revin nu este nici adaptată împrejurărilor, nici proporțională cu neîndeplinirea obligațiilor constatată”.

(11)  A se vedea punctele 43-46 din hotărârea pronunțată în cauza C-278/01, Comisia/Spania și punctele 111 și 112 din hotărârea pronunțată în cauza C-304/02, Comisia/Franța.

(12)  A se vedea hotărârea din 8 iulie 2019 pronunțată în cauza Comisia/Belgia (C-543/17, EU:C:2019:573) în care Curtea a aplicat pentru prima dată mecanismul de sancționare prevăzut la articolul 260 alineatul (3) din TFUE.

(13)  Acestea sunt directive adoptate în cadrul procedurilor legislative ordinare sau speciale prevăzute în tratate. Sunt excluse în special directivele delegate și cele de punere în aplicare adoptate de Comisie în temeiul articolelor 290 și 291 din TFUE, precum și directivele adoptate în temeiul Tratatului EURATOM.

(14)  A se vedea cauza C-543/17, Comisia/Belgia, punctele 51 și 59.

(15)  Hotărârea din 29 octombrie 2009, Comisia/Polonia (C-551/08, EU:C:2009:683, punctul 23), hotărârea din 11 iunie 2015, Comisia/Polonia (C-29/14, EU:C:2015:379, punctul 49), hotărârea din 4 octombrie 2018, Comisia/Spania (C-599/17, EU:C:2018:813, punctul 21) și hotărârea din 16 iulie 2020, Comisia/Irlanda, (C-550/18, EU:C:2020:564, punctul 31).

(16)  A se vedea punctul 84 din hotărârea pronunțată în cauza C-304/02, Comisia/Franța.

(17)  Sursă: PIB-ul nominal – Eurostat. Eurostat publică periodic date privind PIB-ul pentru statele membre (nama_10_gdp).

(18)  Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Comisia/Grecia (C-51/20, EU:C:2022:36).

(19)  Cauza C-51/20, Comisia/Grecia, punctul 116.

(20)  Cauza C-51/20, Comisia/Grecia, punctele 113 și 115.

(21)  A se vedea cauza C-304/02, Comisia/Franța.

(22)  A se vedea hotărârea din 12 noiembrie 2019, Comisia/Irlanda, (C-261/18, EU:C:2019:955, punctul 123).

(23)  

Nonopoziție la o concentrare notificată

(Cazul M.10944 – MITSUBISHI / HERE)

(Text cu relevanță pentru SEE)

(2023/C 2/02)

La 19 decembrie 2022, Comisia a decis să nu se opună concentrării notificate menționate mai sus și să o declare compatibilă cu piața internă. Prezenta decizie se bazează pe articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (1). Textul integral al deciziei este disponibil doar în limba engleză și va fi făcut public după ce vor fi eliminate orice secrete de afaceri pe care le-ar putea conține. Va fi disponibil:

—

pe site-ul internet al Direcției Generale Concurență din cadrul Comisiei, în secțiunea consacrată concentrărilor (http://ec.europa.eu/competition/mergers/cases/). Acest site internet oferă diverse facilități care permit identificarea deciziilor de concentrare individuale, inclusiv întreprinderea, numărul cazului, data și indexurile sectoriale;

—	în format electronic, pe site-ul internet EUR-Lex (http://eur-lex.europa.eu/homepage.html?locale=ro), cu numărul de document 32022M10944. EUR-Lex permite accesul online la legislația europeană.

---

(1)  JO L 24, 29.1.2004, p. 1.

Rata dobânzii aplicată de către Banca Centrală Europeană principalelor sale operații de refinanțare (1):

2,50 % în 1 ianuarie 2023

Rata de schimb a monedei euro (2)

3 ianuarie 2023

(2023/C 2/03)

1 euro =

	Moneda	Rata de schimb
USD	dolar american	1,0545
JPY	yen japonez	137,93
DKK	coroana daneză	7,4370
GBP	lira sterlină	0,88048
SEK	coroana suedeză	11,1430
CHF	franc elvețian	0,9879
ISK	coroana islandeză	151,70
NOK	coroana norvegiană	10,5280
BGN	leva bulgărească	1,9558
CZK	coroana cehă	24,124
HUF	forint maghiar	403,33
PLN	zlot polonez	4,6831
RON	leu românesc nou	4,9310
TRY	lira turcească	19,7566
AUD	dolar australian	1,5708
CAD	dolar canadian	1,4414
HKD	dolar Hong Kong	8,2392
NZD	dolar neozeelandez	1,6932
SGD	dolar Singapore	1,4188
KRW	won sud-coreean	1 346,51
ZAR	rand sud-african	18,0190
CNY	yuan renminbi chinezesc	7,2863
IDR	rupia indoneziană	16 471,95
MYR	ringgit Malaiezia	4,6439
PHP	peso Filipine	59,020
RUB	rubla rusească
THB	baht thailandez	36,254
BRL	real brazilian	5,6656
MXN	peso mexican	20,5283
INR	rupie indiană	87,4095

---

(1)  Rată aplicată pentru ultima operație efectuată înainte de ziua indicată. În cazul unui anunț de licitație cu rată variabilă, rata dobânzii este rata marginală.

(2)  Sursă: rata de schimb de referință publicată de către Banca Centrală Europeană.

REZUMAT AL DECIZIEI COMISIEI

din 10 ianuarie 2022

de respingere a competenței sale în sensul articolelor 1 și 4 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (1) (Cazul C.1886 – Iliad – Invitație de a acționa în temeiul articolului 265)

(notificat prin documentul cu numărul C(2022)78)

(Numai textul în limba franceză este autentic)

(2023/C 2/04)

1.   PĂRȚILE ȘI TRANZACȚIA

(2)

TF1 este o filială deținută parțial, și anume 43,7 %, de Bouygues S.A. („Bouygues”). Bouygues își desfășoară activitatea în sectoarele construcțiilor, telecomunicațiilor și mass-mediei. Activitatea principală a TF1, fie direct, fie prin intermediul filialelor sale, constă în difuzarea de canale de televiziune. TF1 desfășoară și alte activități legate de activitatea sa principală în calitate de post de televiziune: producție audiovizuală și cinematografică, achiziționare de drepturi audiovizuale, comercializare de spațiu publicitar, publicare și distribuire de DVD-uri și CD-uri muzicale, dezvoltare de produse legate de radiodifuziune și dezvoltare de servicii digitale și interactive.

(3)

M6 este o filială deținută parțial de RTL Group S.A. („RTL”), care deține 48,26 % din M6; RTL este deținută în proporție de 76,28 % de Bertelsmann SE &Co. Activitatea principală a M6, fie direct, fie prin intermediul filialelor sale, constă în difuzarea de canale de televiziune. Totodată, M6 desfășoară și alte activități legate de activitatea sa principală în calitate de post de televiziune: producție audiovizuală și cinematografică, achiziționare de drepturi audiovizuale, comercializare de spațiu publicitar, publicare și distribuire de DVD-uri și CD-uri muzicale, dezvoltare de produse legate de radiodifuziune și dezvoltare de servicii digitale. În fine, M6 controlează grupul de radio RTL France, care deține mai multe licențe de difuzare a programelor radio în Franța metropolitană și care desfășoară diverse activități legate de funcționarea acestor servicii radio.

(4)

[Descrierea tranzacției]. După încheierea tranzacției, Bouygues va deține aproximativ 30 % din capitalul noii entități, în timp ce Bertelsmann va deține, prin intermediul RTL, aproximativ 16 % din capitalul noii entități.

2.   SITUAȚIA DE FAPT ȘI PROCEDURA

(5)

La 17 mai 2021, TF1, M6, Bouygues și RTL au anunțat că au încheiat proiecte de acorduri de inițiere a unor negocieri exclusive pentru concentrarea activităților desfășurate de TF1 și M6. La 17 mai 2021, Bouygues și RTL au semnat două memorandumuri de înțelegere. Aceste memorandumuri de înțelegere au fost urmate, la 8 iulie 2021, de semnarea unui acord-cadru între Bouygues și RTL și a unui acord de combinare de întreprinderi între TF1 și M6 („acordurile”). Bouygues și RTL au convenit, de asemenea, asupra unui proiect de acord al acționarilor care urma să fie semnat după încheierea tranzacției („acordul acționarilor”).

(6)

La 29 octombrie 2021, autoritatea franceză de concurență (Autorité de la concurrence, „ADLC”) a trimis un chestionar mai multor participanți la piață, inclusiv Iliad, pentru a obține opiniile acestora cu privire la tranzacție (2). În introducerea chestionarului, ADLC menționează faptul că chestionarul are ca obiect concentrarea economică propusă dintre grupurile TF1 și [M6] în cadrul unei entități noi. [Noua entitate] ar fi controlată exclusiv de [Bouygues]. Prin urmare, în introducerea testului de piață se precizează că tranzacția în cauză este supusă autorizării de către [ADLC], care este autoritatea independentă de serviciu public din Franța responsabilă cu reglementarea concurenței pe piețe.

(7)

La 10 noiembrie 2021, Iliad a trimis Comisiei o invitație de a acționa (3). În special, Iliad a susținut că, în pofida celor susținute de ADLC, noua entitate ar fi controlată în comun de Bouygues și Bertelsmann și că, prin urmare, ar avea o dimensiune europeană.

3.   DIMENSIUNEA EUROPEANĂ

3.1.   Contextul juridic

(8)

În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul privind concentrările economice, Comisia are competența exclusivă de a evalua concentrările care au o dimensiune europeană. Articolul 1 din Regulamentul privind concentrările economice conține două seturi alternative de praguri pentru a stabili dacă o concentrare are o dimensiune europeană.

(9)

În conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul privind concentrările economice, o concentrare are o dimensiune europeană în cazul în care (i) cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate depășește 5 000 de milioane EUR și (ii) cifra de afaceri totală realizată în Uniune de către fiecare din cel puțin două întreprinderi implicate depășește 250 de milioane EUR, cu excepția cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivelul Uniunii într-un singur stat membru.

(10)

O concentrare care nu atinge pragurile prevăzute la articolul 1 alineatul (2) are o dimensiune europeană în cazul în care: (i) cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate depășește 2 500 de milioane EUR; (ii) în fiecare din cel puțin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată realizată de toate întreprinderile implicate depășește 100 de milioane EUR; (iii) în fiecare din cel puțin trei state membre care sunt incluse la punctul (ii), cifra totală de afaceri realizată de către fiecare din cel puțin două dintre întreprinderile implicate depășește 25 de milioane EUR; și (iv) cifra totală de afaceri realizată în Uniune de către fiecare din cel puțin două dintre întreprinderile implicate depășește 100 de milioane EUR, cu excepția cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivelul Uniunii într-un singur stat membru [articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul privind concentrările economice].

(11)

În scopul stabilirii competenței, întreprinderile implicate sunt acelea care participă la o concentrare, și anume o fuziune sau o preluare a controlului, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul privind concentrările economice (4).

(12)

În cazul preluării controlului exclusiv, întreprinderile implicate sunt întreprinderea care preia controlul și întreprinderea-țintă (5).

(13)

În cazul preluării controlului în comun asupra unei asocieri în participațiune nou create după ce o întreprindere a contribuit la asocierea în participațiune cu o filială preexistentă sau cu o activitate comercială (asupra căreia a exercitat anterior controlul exclusiv), fiecare dintre întreprinderile care controlează în comun este considerată întreprindere implicată. În acest caz, cifra de afaceri a asocierii în participațiune face parte din cifra de afaceri a societății-mamă inițiale (6).

3.2.   Cifra de afaceri

(14)

În 2020, Bouygues a înregistrat o cifră de afaceri la nivel mondial de 34,7 miliarde EUR, o cifră de afaceri realizată în Uniune de [cifra de afaceri] miliarde EUR și o cifră de afaceri realizată în Franța de [cifra de afaceri] miliarde EUR. Prin urmare, Bouygues realizează în Franța peste două treimi din cifra sa de afaceri totală de la nivelul Uniunii.

(15)

În 2020, Bertelsmann a înregistrat o cifră de afaceri la nivel mondial de 17,3 miliarde EUR, o cifră de afaceri realizată în Uniune de [cifra de afaceri] miliarde EUR și o cifră de afaceri realizată în Franța de [cifra de afaceri] miliarde EUR. Prin urmare, Bertelsmann nu realizează în Franța peste două treimi din cifra sa de afaceri totală de la nivelul Uniunii.

(16)

În 2020, M6 a înregistrat o cifră de afaceri la nivel mondial de 1,27 miliarde EUR, o cifră de afaceri realizată în Uniune de [cifra de afaceri] miliarde EUR și o cifră de afaceri realizată în Franța de [cifra de afaceri] miliarde EUR. Prin urmare, M6 realizează în Franța peste două treimi din cifra sa de afaceri totală de la nivelul Uniunii.

(17)

Indiferent dacă se iau în considerare cifrele de afaceri ale Bouygues și M6 sau ale Bouygues și Bertelsmann, nu există nicio îndoială că acestea depășesc pragurile prevăzute la articolul 1 alineatul (2) literele (a) și (b). Cu toate acestea, dacă s-ar lua în considerare doar cifrele de afaceri ale Bouygues și M6, tranzacția nu ar avea o dimensiune europeană, întrucât Bouygues și M6 realizează în Franța peste două treimi din cifra lor de afaceri de la nivelul Uniunii. Dacă s-ar lua în considerare cifrele de afaceri ale Bouygues și Bertelsmann, tranzacția ar avea o dimensiune europeană, întrucât Bertelsmann nu realizează în Franța peste două treimi din cifra sa de afaceri a Uniunii.

(18)

Prin urmare, este necesar să se stabilească întreprinderile implicate în tranzacție.

3.3.   Întreprinderile implicate în tranzacție

(19)

În opinia ADLC și Bouygues, noua entitate va fi controlată exclusiv de către Bouygues (7). Într-o astfel de situație, întreprinderile implicate ar fi Bouygues și M6, iar concentrarea nu ar avea o dimensiune europeană.

(20)

În schimb, Iliad susține că noua entitate va fi controlată în comun de Bouygues și Bertelsmann (8). Într-o astfel de situație, întreprinderile implicate ar fi Bouygues și Bertelsmann (9), iar concentrarea ar avea o dimensiune europeană.

(21)

Pentru a stabili care întreprinderi sunt vizate de tranzacție, este necesar, în primul rând, să se determine natura controlului care va fi exercitat asupra noii entități.

3.3.1.   Natura controlului asupra noii entități

3.3.1.1.   Introducere în guvernanța noii entități

(22)

După încheierea tranzacției, Bouygues va deține aproximativ 30 % din capitalul noii entități, în timp ce Bertelsmann va deține, prin intermediul RTL, aproximativ 16 % din capitalul noii entități.

(23)

În ceea ce privește adunarea acționarilor noii entități („adunarea acționarilor”), articolul 2.5 din Acordul acționarilor prevede că Bouygues și Bertelsmann trebuie să convină, înaintea oricărei adunări generale, asupra unei poziții comune cu privire la toate punctele de pe ordinea de zi. În caz de dezacord, Bertelsmann va trebui, în principiu, să își alinieze votul la poziția Bouygues.

(24)

Consiliul de administrație al noii entității („Consiliul de administrație”) va fi compus din 12 membri. Bouygues va fi în măsură să numească patru membri, inclusiv directorul executiv și președintele Consiliului de administrație (10) („directorul general”) și să propună doi membri independenți. Bertelsmann va fi în măsură să numească doi directori, inclusiv vicepreședintele Consiliului de administrație și să propună [numărul de membri independenți propuși de Bertelsmann]. În conformitate cu articolul 2.1.4 din Acordul acționarilor, orice decizie din cadrul Consiliului de administrație trebuie adoptată cu majoritatea voturilor exprimate. În caz de paritate a voturilor, votul directorului general este decisiv. Articolul 2.1.2 din Acordul acționarilor prevede că Bouygues și Bertelsmann trebuie să convină asupra unei poziții comune cu privire la toate punctele de pe ordinea de zi a Consiliului de administrație. În caz de dezacord, Bertelsmann va trebui, în principiu, să își alinieze votul la poziția Bouygues.

3.3.1.2.   Argumentele prezentate de Iliad

(25)

Iliad susține că noua entitate va fi controlată în comun de Bouygues și Bertelsmann.

(26)

În susținerea poziției sale, Iliad afirmă, în primul rând, că structura tranzacției, astfel cum a fost planificată de Bouygues și de Bertelsmann, permite să se concluzioneze că noua entitate va fi controlată în comun de Bouygues și de Bertelsmann. Iliad subliniază că, după încheierea tranzacției, Bertelsmann (prin intermediul RTL) va deține 16 % din capitalul noii entități. Prin urmare, Bertelsmann va fi al doilea acționar ca mărime al noii entități.

(27)

Potrivit Iliad, Bertelsmann va fi astfel un acționar-cheie al noii entități, în special datorită expertizei RTL în sectorul audiovizual. În opinia Iliad, reiese dintr-un interviu cu Thomas Rabe, directorul general al Bertelsmann, și Olivier Roussat, directorul general al Bouygues, că Bouygues și Bertelsmann se consideră parteneri pe termen lung, având o viziune comună asupra piețelor (11). Această opinie a fost reiterată în cadrul unei prezentări destinate investitorilor, când TF1 și M6 au susținut că RTL va rămâne un acționar strategic pe termen lung (12). În plus, Iliad subliniază că, în măsura în care nici Bouygues, nici RTL nu dispun individual de suficiente drepturi de vot pentru a întruni o majoritate în cadrul adunărilor acționarilor, numai exercitarea în comun a drepturilor lor de vot le-ar putea asigura o majoritate (13).

(28)

În al doilea rând, Iliad consideră că Bouygues și RTL vor acționa ca parteneri strategici printr-o acțiune concertată. Acțiunea concertată, în sensul articolului L.233-10 din Codul comercial francez, este definită drept un acord încheiat între persoane pentru a dobândi, a înstrăina sau a exercita drepturi de vot, pentru a implementa o politică comună față de societate sau pentru a obține controlul asupra respectivei societăți. În plus, o astfel de acțiune este un indiciu utilizat de ADLC pentru a stabili natura controlului exercitat de una sau mai multe întreprinderi asupra unei alte întreprinderi (14).

(29)

În al treilea rând, Iliad consideră că Bertelsmann va avea o reprezentare deosebită în Consiliul de administrație (15). Iliad subliniază că primul director general al noii entități va fi Nicolas de Tavernost, actual președinte al Consiliului de administrație al M6. Iliad menționează, totodată, că, dat fiind numărul de membri de care dispun în mod individual Bouygues (patru) și Bertelsmann (trei) în Consiliul de administrație, nici Bouygues, nici Bertelsmann nu pot acționa pe cont propriu (16).

(30)

În final, Iliad afirmă că Bouygues și Bertelsmann au elaborat o strategie comună, astfel cum se arată în comunicatele de presă și în prezentările destinate investitorilor (17).

3.3.1.3.   Argumentele prezentate de ADLC și Bouygues

(31)

Potrivit ADLC și Bouygues, tranzacția este structurată astfel încât să se asigure că Bouygues deține controlul exclusiv asupra noii entități (18).

(32)

În ceea ce privește adunarea acționarilor, Bouygues subliniază că, în conformitate cu articolul 2.5 din Acordul acționarilor, Bouygues și Bertelsmann vor trebui să se consulte reciproc înaintea oricărei adunări a acționarilor pentru a încerca să stabilească o poziție comună cu privire la fiecare viitor vot. În cazul unui dezacord între Bouygues și Bertelsmann, poziția propusă de Bouygues ar prevala, iar Bertelsmann ar trebui să voteze în conformitate cu decizia Bouygues (19). O analiză a ratelor anterioare de participare la adunările acționarilor TF1 și M6 ar sugera că drepturile de vot combinate ale Bouygues și Bertelsmann ar conferi acestor societăți o majoritate de facto în cadrul adunărilor acționarilor.

(33)

În ceea ce privește Consiliul de administrație, Bouygues ia act de faptul că, în conformitate cu articolul 2.1.1 din Acordul acționarilor, Consiliul de administrație al noii entități va fi compus din 12 membri, dintre care jumătate vor fi numiți de Bouygues, inclusiv președintele cu vot decisiv (20).

(34)

Ca și în cazul pregătirii adunărilor acționarilor, Bouygues afirmă că Acordul acționarilor impune o perioadă de consultare între Bouygues și Bertelsmann anterior oricărei reuniuni a Consiliului de administrație (21). În cazul unui dezacord între Bouygues și Bertelsmann, poziția propusă de Bouygues ar prevala, iar Bertelsmann ar trebui să voteze în conformitate cu decizia Bouygues (22). Bertelsmann nu poate acționa independent de poziția Bouygues decât în cazuri excepționale. În special, articolul 2.1.2 din Acordul acționarilor prevede că Bertelsmann nu va fi obligată să urmeze poziția Bouygues în cazul în care Bertelsmann sau unul dintre reprezentanții săi în Consiliul de administrație consideră că o decizie ar fi ilegală sau contrară interesului corporativ al noii entități (23). În plus, articolul 2.1.4 enumeră aspectele în privința cărora Bertelsmann nu va fi obligată să își alinieze votul la poziția Bouygues, însă aceste aspecte ar trebui să vizeze numai deciziile excepționale care ar putea afecta valoarea noii entități (24).

(35)

În final, Bouygues afirmă că va controla toate deciziile strategice ale noii entități, inclusiv planul de afaceri și bugetul acesteia, investițiile și numirea directorilor săi. În această privință, Bouygues subliniază că faptele invocate de Iliad pentru a concluziona că Bouygues și Bertelsmann au elaborat o strategie comună se bazează numai pe comunicate de presă, care nu redau întregul conținut al acordurilor și al Acordului acționarilor (25).

3.3.1.4.   Aprecierea Comisiei

(A)   Contextul juridic

(36)

Potrivit Comunicării jurisdicționale consolidate, controlul în comun există atunci când două sau mai multe întreprinderi sau persoane au posibilitatea de a exercita o influență decisivă asupra unei alte întreprinderi. Prin influență decisivă, Comisia înțelege, în mod normal, competența de a bloca deciziile care determină strategia comercială a unei întreprinderi. Întreprinderile care preiau controlul în comun al unei alte întreprinderi trebuie să ajungă la o înțelegere în legătură cu stabilirea politicii comerciale a asocierii în participațiune și trebuie să colaboreze (26).

(37)

Comisia utilizează o serie de criterii pentru a stabili existența unui control în comun.

(38)

Cu toate că poate exista un control în comun atunci când două societăți-mamă își împart în mod egal drepturile de vot și reprezentarea la nivelul organelor de decizie, Comisia nu consideră că această condiție este necesară. Prin urmare, poate exista un control în comun și în absența unor drepturi de vot egale sau a unei reprezentări egale. Acest lucru este valabil în special atunci când acționarii minoritari beneficiază de drepturi suplimentare, cum ar fi drepturi de veto asupra deciziilor strategice în ceea ce privește noua entitate (27). Drepturile de veto care conferă control în comun vizează, de regulă, decizii privind aspecte legate de buget, planul de afaceri, investiții importante sau numirea conducerii superioare.

(39)

În plus, Comisia este de părere că exercitarea în comun a drepturilor de vot poate conduce la un control în comun. Prin urmare, chiar în absența unor drepturi de veto specifice, două sau mai multe întreprinderi care dețin un pachet minoritar de acțiuni într-o altă întreprindere pot prelua controlul în comun (28). Acesta este cazul în care participațiile minoritare oferă împreună mijloacele pentru controlul întreprinderii țintă. Aceasta poate rezulta dintr-un acord obligatoriu din punct de vedere juridic încheiat în acest sens sau poate fi stabilit de facto, în special atunci când există interese comune puternice (29).

(40)

În final, Comisia ia în considerare alți factori, inclusiv existența unui vot decisiv (30). Existența controlului în comun presupune neacordarea votului decisiv numai uneia dintre societățile mamă, deoarece acest lucru ar duce la existența controlului exclusiv pentru societatea care beneficiază de votul decisiv (31). Cu toate acestea, există control în comun în cazul în care importanța și eficiența votului decisiv sunt limitate (32).

(B)   Drepturile de veto ale Bertelsmann în cadrul noii entități

(41)

Astfel cum s-a explicat la punctele (22)–(24) de mai sus, cu excepția cazului în care se specifică altfel, Bertelsmann va trebui să își alinieze votul la poziția Bouygues, atât în cadrul reuniunilor Consiliului de administrație, cât și în cadrul Adunării acționarilor.

(42)

Cu titlu de excepție, articolul 2.1.4 din Acordul acționarilor [prevede un mecanism care permite Bertelsmann să voteze împotriva unei propuneri privind un anumit număr de aspecte în cazuri excepționale] (33). Comisia consideră că acest mecanism de la articolul 2.1.4 din Acordul acționarilor este similar cu dreptul de veto al Bertelsmann cu privire la aceste aspecte. [Detalii privind funcționarea Acordului acționarilor]. Prin urmare, Bertelsmann va avea drept de veto cu privire la aspectele enumerate la articolul 2.1.4 din Acordului acționarilor.

(43)

În primul rând, articolul 2.1.4 din Acordului acționarilor conține o listă de aspecte asupra cărora Bertelsmann va avea, în mod excepțional, drept de veto. Este vorba, în special, de modificarea statutului, înlocuirea auditorilor, orice modificare a politicii de distribuire a dividendelor, orice modificare a normelor de guvernanță, orice majorare de capital, o creștere semnificativă a datoriei și angajamentul noii entități rezultate în urma concentrării cu privire la orice activitate nouă care nu este inclusă în obiectul său de activitate. În ceea ce privește aceste drepturi de veto, Comisia observă că, în conformitate cu punctul 66 din Comunicarea jurisdicțională consolidată, aceste aspecte nu se referă la deciziile strategice ale noii entități. Dreptul de veto al Bertelsmann se aplică aspectelor care vizează existența noii entități și, prin urmare, nu îi pot conferi, ca atare, controlul în comun asupra entității respective. Mai degrabă, aceste drepturi de veto corespund celor acordate în mod normal acționarilor minoritari pentru a le proteja interesele financiare în calitate de investitori ai unei asocieri în participațiune.

(44)

Articolul 2.1.4 din Acordului acționarilor acordă, de asemenea, întreprinderii Bertelsmann drepturi de veto în ceea ce privește anumite tipuri de investiții. În special, Bertelsmann își va păstra dreptul de a nu da curs propunerii întreprinderii Bouygues privind (i) orice investiție, vânzare sau achiziție de acțiuni, activități comerciale și active care depășesc [valoarea pragului] EUR per tranzacție; (ii) orice achiziție de drepturi asupra conținutului audiovizual care depășește [valoarea pragului] EUR per tranzacție pe an; (iii) orice acord de distribuție comercială care depășește [valoarea pragului] EUR per tranzacție pe an; (iv) crearea unei asocieri în participațiune sau a unui parteneriat sau a unei alte garanții, pentru o sumă care depășește [valoarea pragului] EUR pe an pentru fiecare dintre acestea; și (v) orice inițiere a unui litigiu privind o sumă care depășește [valoarea pragului] EUR. În acest sens, Comisia observă că pragurile stabilite în Acordul acționarilor depășesc valoarea aproape tuturor investițiilor realizate în ultimii zece ani de către TF1 (și a tuturor investițiilor realizate de M6) (34). Prin urmare, drepturile de veto ale Bertelsmann nu sunt de natură să îi confere drept de veto asupra desfășurării normale a activității noii entități. Având în vedere sumele prevăzute, aceste drepturi de veto corespund unor drepturi care protejează de regulă acționarii minoritari.

(45)

Prin urmare, având în vedere cele sus-menționate, Comisia consideră că Bertelsmann nu va exercita controlul în comun asupra noii entități ca urmare a drepturilor de veto prevăzute la articolul 2.1.4 din Acordul acționarilor.

(46)

Primul director general al entității rezultate în urma concentrării va fi numit de Bouygues și Bertelsmann (35). El va fi unul dintre cei patru membri ai Consiliului de administrație numiți de Bouygues. În timpul perioadei de restricționare (36), Bouygues poate să îl destituie pe directorul general al noii entității în urma discuțiilor cu întreprinderea Bertelsmann, dar fără ca aceasta din urmă să aibă drept de veto asupra deciziei finale. În ceea ce privește numirea viitorilor directori generali, Bouygues va trebui să propună o listă de [...] candidați [...], iar Bertelsmann va avea dreptul de veto asupra unuia dintre aceștia (37). Prin urmare, Bouygues va avea ultimul cuvânt cu privire la alegerea [directorului general], cu excepția cazului în care Bertelsmann consideră că există preocupări serioase de natură etică cu privire la candidat (38). […] (39). Rezultă că, atât în timpul perioadei de restricționare, cât și ulterior acesteia, Bouygues va avea ultimul cuvânt în ceea ce privește numirea și destituirea directorului general al noii entități. Bertelsmann va avea drept de veto numai asupra [...] și asupra numirii unui candidat cu privire la care Bertelsmann consideră că există preocupări serioase de natură etică. Pe de altă parte, Bertelsmann nu va avea drept de veto asupra destituirii directorului general. Prin urmare, drepturile de veto ale Bertelsmann în cadrul procesului de numire a directorului general al noii entități sunt similare unui drept de consultare, care corespunde unor drepturi ce îi protejează de obicei pe acționarii minoritari. Comisia observă, de asemenea, că Bouygues va fi în măsură să îl destituie fără întârziere pe primul director general al noii entități.

(47)

Prin urmare, Comisia consideră că Bertelsmann nu va exercita controlul în comun asupra noii entități ca urmare a implicării sale în numirea și destituirea directorului general al noii entități.

(48)

În ceea ce privește planul de afaceri și bugetul, Comisia constată că articolul 2.2.1 din Acordul acționarilor instituie o comisie de audit responsabilă cu întocmirea bugetului și a planului de afaceri, care va fi alcătuită dintr-un membru al Consiliului de administrație numit de către Bouygues și un membru al Consiliului de administrație numit de către Bertelsmann (40). [Bouygues și Bertelsmann vor conveni asupra primului plan de afaceri] (41). În plus, planurile de afaceri viitoare, cu privire la care Bertelsmann nu poate formula obiecții decât în cazul în care le consideră incompatibile cu interesul corporativ al noii entități (42), vor trebui să respecte obiectivele privind veniturile, sinergia și investițiile convenite de Bouygues și Bertelsmann (43). Prin urmare, [în ceea ce privește viitoarele planuri de afaceri, Bouygues va putea să își impună decizia în Consiliul de administrație datorită votului său decisiv] (44). Aceste planuri de afaceri și bugete viitoare constituie decizii strategice ale noii entități.

(49)

Prin urmare, Comisia consideră că Bertelsmann nu va exercita controlul în comun asupra noii entități ca urmare a mecanismului de discutare și adoptare a viitoarelor planuri de afaceri și bugete ale noii entități.

(50)

Prin urmare, Comisia observă că nu există niciun drept care să îi confere întreprinderii Bertelsmann un drept de veto asupra deciziilor strategice privind noua entitate.

(C)   Exercitarea în comun a drepturilor de vot

(51)

În ceea ce privește adunările acționarilor, pe lângă aspectele menționate la articolul 2.1.4 din Acordul acționarilor (discutate la punctele (43)–(45) de mai sus), Bertelsmann nu se va putea opune unei poziții luate de Bouygues.

(52)

Cu toate acestea, în cadrul Consiliului de administrație, pe lângă aspectele prevăzute la articolul 2.1.4 din Acordul acționarilor și numirea directorului general al noii entități (discutate la punctele (43)–(47) de mai sus), Bertelsmann are dreptul de a se opune oricărei decizii pe care o consideră ilegală sau contrară interesului corporativ al entității respective (articolul 2.1.2 din Acordul acționarilor).

(53)

Conceptul de interes corporativ nu face obiectul unor condiții specifice. Totuși, astfel cum a arătat Bouygues, (i) excepția prevăzută la articolul 2.1.2 din Acordul acționarilor este uzuală și nu este specifică sectorului audiovizual, (ii) aplicându-se numai în situații extreme, (iii) întrucât obiectivul acesteia este de a preveni orice răspundere civilă și/sau penală pentru membrii numiți de către Bertelsmann (45). Prin urmare, Comisia observă că domeniul de aplicare al excepției este limitat.

(54)

Rezultă că Bertelsmann nu va fi în măsură de jure să exercite o influență decisivă asupra noii entități în conformitate cu condițiile Acordului acționarilor. Cu toate acestea, trebuie să se evalueze dacă exercitarea în comun a drepturilor de vot ar putea exista, de asemenea, de facto.

(55)

În primul rând, Bertelsmann deține un know-how în sectorul audiovizualului care depășește activitățile noii entități. În plus, chiar dacă Bertelsmann nu va putea să își impună poziția, Bouygues și Bertelsmann vor trebui să se consulte reciproc pentru a încerca să convină asupra unei poziții comune de vot înainte de fiecare reuniune a Consiliului de administrație sau a Adunării acționarilor noii entități. Prin urmare, nu se poate exclude faptul că Bouygues și Bertelsmann ar putea acționa ca o singură entitate în cadrul organelor de decizie ale noii entități. În plus, viitorul director general al noii entități va continua să aibă mai multe roluri în cadrul Bertelsmann (46).

(56)

Totuși, Bouygues dispune de asemenea de know-how în sectorul audiovizualului și nu va depinde în niciun fel de Bertelsmann în această privință. În plus, Bertelsmann nu va avea relații comerciale importante cu noua entitate (47). În sfârșit, Bouygues își păstrează dreptul de a-l destitui pe directorul general al noii entități fără ca Bertelsmann să se poată opune deciziei.

(57)

Rezultă că nu există niciun element care să susțină existența unui interes comun puternic între Bouygues și Bertelsmann.

(58)

În absența unui astfel de interes, Comisia consideră că posibila apariție a unor alianțe între acționarii minoritari exclude, în mod normal, prezumția unui control în comun de facto. În speță, este posibil ca, atât în cadrul Consiliului de administrație, cât și al unei Adunări a acționarilor, Bouygues să se alinieze la poziția altor acționari minoritari referitor la unele aspecte în privința cărora Bertelsmann ar avea un interes de a vota împotriva Bouygues.

(59)

În plus, Comisia observă că, în cazul unui dezacord între întreprinderile Bouygues și Bertelsmann, aceasta din urmă este obligată să își păstreze participațiile numai în perioada de restricționare (durata perioadei de restricționare). La sfârșitul acestei perioade, Bertelsmann va putea să își vândă acțiunile, acordând Bouygues un drept de preempțiune pentru [cuantumul participațiilor] dintre acțiuni. Celelalte participații pot fi vândute în mod liber, [cu condiția ca alegerea cumpărătorului să nu genereze probleme de concurență]. Prin urmare, Comisia consideră că, în caz de dezacord, supraviețuirea noii entități nu ar fi afectată.

(60)

Astfel, Comisia concluzionează că acordurile și Acordul acționarilor nu dau naștere la o exercitare în comun de facto a drepturilor de vot.

(D)   Votul decisiv

(61)

În orice caz, în conformitate cu punctul 82 din Comunicarea jurisdicțională consolidată, existența controlului în comun presupune să nu se acorde votul decisiv numai uneia dintre societățile-mamă, deoarece acest lucru ar duce la existența controlului exclusiv pentru societatea care beneficiază de votul decisiv.

(62)

În cazul de față, Bouygues va deține controlul asupra a jumătate dintre membrii Consiliului de administrație, inclusiv asupra directorului general (48), care va dispune de votul decisiv. În consecință, se pare că votul întreprinderii Bertelsmann nu este necesar pentru a se adopta o poziție a întreprinderii Bouygues în cadrul Consiliului de administrație, cu excepția cazului în care aspectele sunt rezervate în sensul articolului 2.1.4 din Acordul acționarilor (potrivit căruia voturile nu pot fi cumulate). În mod similar, în cadrul Adunării acționarilor, Bertelsmann va putea să respingă o poziție adoptată de Bouygues numai în cazul unor aspecte rezervate în sensul articolului 2.1.4 din Acordul acționarilor (potrivit căruia voturile nu pot fi cumulate).

(63)

Așadar, ca urmare a votului decisiv al Bouygues, Bertelsmann nu va deține controlul în comun asupra noii entități.

(E)   Controlul exclusiv asupra noii entități

(64)

Astfel cum s-a demonstrat mai sus, Comisia observă că Bouygues va avea competența de a numi jumătate dintre membrii Consiliului de administrație al noii entități. Având în vedere dispozițiile Codului comercial francez (49), directorul general al noii entități, care va fi numit de Bouygues, va avea votul decisiv în caz de egalitate de voturi. Astfel, Bouygues va fi în măsură să își impună deciziile în Consiliul de administrație al noii entități. Comisia observă că aceste drepturi conferă întreprinderii Bouygues controlul exclusiv de jure asupra noii entități.

(65)

În plus, în conformitate cu dispozițiile articolului 2.5 din Acordul acționarilor, cu excepția aspectelor rezervate în sensul articolului 2.1.4 din Acordul acționarilor (care nu sunt de natură să confere un control în comun), Bertelsmann trebuie să își alinieze votul la poziția Bouygues în cadrul adunărilor acționarilor. Astfel, Bouygues va controla efectiv aproximativ 46 % din drepturile de vot în cadrul adunărilor acționarilor noii entități. Conform statisticilor istorice consolidate prezentate de Bouygues, acestea constituie mai mult de jumătate din drepturile de vot reprezentate efectiv în cadrul adunărilor acționarilor (50). Prin urmare, Comisia observă că Bouygues va exercita, de asemenea, controlul exclusiv de facto asupra noii entități. Tabelul următor prezintă datele istorice consolidate privind participarea în cadrul adunărilor acționarilor TF1 și M6 începând cu 2019. Tabelul 1 Date istorice consolidate privind participarea la nivelul TF1 și M6 Anul Rata de participare consolidată Rata estimată a participațiilor Bouygues Rata de participare la nivelul Bouygues în raport cu totalul voturilor consolidate 2021 […] % 46  % [Peste jumătate] % 2020 […] % 46  % [Peste jumătate] % 2019 […] % 46  % [Peste jumătate] % Sursă: Răspunsul oferit de Bouygues la solicitarea de informații nr. 2, întrebarea nr. 3

(66)

Prin urmare, Comisia este de părere că Bouygues va deține controlul exclusiv asupra noii entități, atât în drept, cât și în fapt.

(F)   Concluzie privind natura controlului asupra noii entități

(67)

Din motivele expuse mai sus, Comisia consideră că noua entitate va fi controlată exclusiv de către Bouygues.

3.3.2.   Concluzie privind întreprinderile implicate în tranzacție

(68)

Comisia este de părere că, având în vedere caracterul exclusiv al controlului exercitat de Bouygues asupra noii entități, întreprinderile implicate în tranzacție sunt Bouygues (inclusiv TF1) în calitate de întreprindere care preia controlul și M6 în calitate de întreprindere-țintă.

3.4.   Concluzie privind dimensiunea europeană a tranzacției

(69)

Având în vedere că atât Bouygues, cât și M6 realizează mai mult de două treimi din cifra lor de afaceri în Franța, Comisia consideră că tranzacția nu constituie o concentrare cu dimensiune europeană.

4.   CONCLUZIE

(70)

Comisia nu are competența de a evalua tranzacția.

(71)

Prezenta decizie se notifică Iliad și se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, fără elemente confidențiale sau secrete comerciale.

---

(1)  JO L 24, 29.1.2004, p. 1 („Regulamentul privind concentrările economice”). Începând cu 1 decembrie 2009, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene („TFUE”) a introdus anumite modificări, precum înlocuirea termenului de „Comunitate” cu cel de „Uniune” și a celui de „piață comună” cu cel de „piață internă”. Terminologia din TFUE va fi folosită pe tot parcursul prezentei decizii.

(2)  Invitația de a acționa, anexa 1.

(3)  La 30 noiembrie 2021, ca răspuns la cererea de observații a Comisiei („Observațiile Bouygues”), Bouygues a informat Comisia că invitația de a acționa a fost semnată de președintele Consiliului de administrație al Iliad SA, care nu avea puterea de reprezentare și, prin urmare, nu putea acționa în numele și pe seama Iliad. Prin scrisoarea de ratificare (în sensul articolului 1156 al treilea paragraf și al articolului 1998 al doilea paragraf din Codul civil francez) și prin confirmarea transmisă Comisiei la 6 decembrie 2021, Iliad a confirmat că directorul său general l-a mandatat verbal pe președintele consiliului de administrație al Iliad să trimită Comisiei invitația de a acționa (a se vedea, în acest sens, răspunsul Iliad la solicitarea de informații nr. 1). Astfel, Comisia consideră că invitația de a acționa înaintată de Iliad era validă.

(4)  Comunicarea jurisdicțională consolidată a Comisiei în temeiul Regulamentului privind concentrările economice, astfel cum a fost rectificată (JO C 43, 21.2.2009, p. 10), punctul 129 („Comunicarea jurisdicțională consolidată”).

(5)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 134.

(6)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 139.

(7)  A se vedea analiza ADLC cu privire la aplicabilitatea Regulamentului privind concentrările economice în cazul tranzacției din 30 noiembrie 2021, p. 7 și observațiile formulate de Bouygues, p. 10.

(8)  Invitația de a acționa, p. 1-3.

(9)  Inclusiv M6.

(10)  Primul director general al noii entități va fi Nicolas de Tavernost, actualul președinte al Consiliului de administrație al M6.

(11)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctul 7.

(12)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctul 8.

(13)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctele 10-12.

(14)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctele 16-20.

(15)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctele 22-23.

(16)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctele 24-26.

(17)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctele 27-33.

(18)  A se vedea analiza ADLC cu privire la aplicabilitatea Regulamentului privind concentrările economice în cazul tranzacției din 30 noiembrie 2021, p. 7 și observațiile formulate de Bouygues, p. 10.

(19)  Observațiile formulate de Bouygues, p. 5.

(20)  Observațiile formulate de Bouygues, p. 8.

(21)  Observațiile formulate de Bouygues, p. 5-6.

(22)  Observațiile formulate de Bouygues, p. 5.

(23)  Observațiile formulate de Bouygues, p. 6.

(24)  Observațiile formulate de Bouygues, p. 6 și 9.

(25)  Observațiile formulate de Bouygues, p. 9.

(26)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 62.

(27)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 65.

(28)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 74.

(29)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctele 74-76.

(30)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 82.

(31)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 82.

(32)  Comunicarea jurisdicțională consolidată, punctul 82.

(33)  Această obligație nu se extinde asupra membrilor independenți propuși de către Bouygues sau Bertelsmann.

(34)  Bouygues confirmă că aceste praguri au fost depășite de TF1 doar de trei ori începând din 2011 și nu au fost niciodată depășite de către M6. În plus, ca răspuns la solicitarea de informații nr. 2, Bouygues a confirmat că, după caz, consolidarea datelor istorice între grupurile TF1 și M6 nu a condus la nicio altă depășire a pragurilor stabilite la articolul 2.1.4 (a se vedea solicitarea de informații nr. 2, răspunsul la întrebarea nr. 2 și anexa). Astfel, Comisia consideră că pragurile sunt suficient de ridicate pentru a nu conferi întreprinderii Bertelsmann drept de veto asupra deciziilor strategice ale noii entități.

(35)  Acordul acționarilor, articolul 2.3.

(36)  Articolul 3.2 din Acordul acționarilor prevede că, în afara cazurilor excepționale, Bertelsmann trebuie să își păstreze participațiile în noua Entitate pentru [o perioadă specifică] („perioada de restricționare”).

(37)  Acordul acționarilor, articolul 2.3.

(38)  Acordul acționarilor, articolul 2.1.2.

(39)  Acordul acționarilor, articolul 2.3.

(40)  Acordul acționarilor, articolul 2.2.1.

(41)  Acordul acționarilor, articolul 2.2.1. În plus, în răspunsul său la solicitarea de informații nr. 2, Bouygues a confirmat că acordurile îi oferă posibilitatea de a modifica planul de afaceri pe termen scurt și de a revoca primul buget [a se vedea solicitarea de informații nr. 2, răspunsul la întrebarea nr. 5 litera (b)].

(42)  Acordul acționarilor, articolul 2.1.2.

(43)  Acordul acționarilor, articolul 2.2.1.

(44)  A se vedea punctul (62) de mai jos.

(45)  A se vedea solicitarea de informații nr. 2, răspunsul la întrebarea nr. 1.

(46)  Invitația de a acționa, anexa 2, punctul 23.

(47)  În răspunsul său la solicitarea de informații nr. 2, Bouygues a confirmat intenția de a înceta tranzacțiile intragrup dintre M6 și Bertelsmann [a se vedea solicitarea de informații nr. 2, răspunsul la întrebarea 4 litera (b)]. Cu toate acestea, Bouygues a arătat că noua entitate ar putea, la fel ca orice alt operator, să obțină conținuturi sau servicii de la filialele Bertelsmann în condițiile pieței.

(48)  Tribunalul Uniunii Europene a statuat deja că, în sensul aplicării Regulamentului privind concentrările economice, reprezentanții independenți desemnați de un acționar vor lua în considerare în mod inevitabil punctele de vedere ale persoanei care i-a numit (a se vedea, în această privință, Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 23 februarie 2006 în cauza T-282/02, Cementbouw Handel & Industrie / Comisia, punctul 74). În absența unor elemente de probă care să demonstreze contrariul, Comisia consideră că cei doi membri independenți ai Consiliului de administrație al noii entități numiți de întreprinderea Bouygues vor acționa în conformitate cu interesele acestei întreprinderi.

(49)  Codul comercial francez, articolul L.225-37.

(50)  A se vedea solicitarea de informații nr. 2, răspunsul la întrebarea nr. 3.