—

care permit, în scopul protecției securității naționale, impunerea unei obligații furnizorilor de servicii de comunicații electronice de a efectua o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și a datelor de localizare în situații în care statul membru în cauză se confruntă cu o amenințare gravă la adresa securității naționale care se dovedește reală și actuală sau previzibilă, în condițiile în care decizia care prevede această obligație poate face obiectul unui control efectiv fie de către o instanță, fie de către o entitate administrativă independentă, a cărei decizie are efect obligatoriu, prin care se urmărește să se verifice existența uneia dintre aceste situații, precum și respectarea condițiilor și a garanțiilor care trebuie să fie prevăzute, iar obligația menționată nu poate fi impusă decât pentru o perioadă limitată la strictul necesar, dar care poate fi reînnoită în cazul menținerii acestei amenințări;

—

care prevăd, în scopul protecției securității naționale, al combaterii criminalității grave și al prevenirii amenințărilor grave la adresa siguranței publice, o păstrare direcționată a datelor de transfer și a datelor de localizare care să fie delimitată, pe baza unor elemente obiective și nediscriminatorii, în funcție de categoriile de persoane vizate sau prin intermediul unui criteriu geografic, pentru o perioadă limitată la strictul necesar, dar care poate fi reînnoită;

—

care prevăd, în scopul apărării securității naționale, al combaterii criminalității grave și al prevenirii amenințărilor grave la adresa siguranței publice, o păstrare generalizată și nediferențiată a adreselor IP atribuite sursei unei conexiuni, pentru o perioadă limitată la strictul necesar;

—

care prevăd, în scopul protecției securității naționale, al combaterii criminalității și al apărării siguranței publice, o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor referitoare la identitatea civilă a utilizatorilor de mijloace de comunicații electronice și

—

care permit, în scopul combaterii criminalității grave și, a fortiori, al protecției securității naționale, impunerea unei obligații furnizorilor de servicii de comunicații electronice prin intermediul unei decizii a autorității competente, supusă unui control jurisdicțional efectiv, de a efectua, pentru o perioadă determinată, păstrarea rapidă a datelor de transfer și a datelor de localizare de care dispun acești furnizori de servicii,

în situația în care aceste măsuri garantează, prin norme clare și precise, că păstrarea datelor în discuție este subordonată respectării condițiilor materiale și procedurale aferente acestora și că persoanele în cauză dispun de garanții efective împotriva riscurilor de abuz.

1)

Articolul 12 alineatul (2) literele (a) și (d) din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață) și articolul 23 alineatul (2) literele (g) și (h) din Regulamentul (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind abuzul de piață (Regulamentul privind abuzul de piață) și de abrogare a Directivei 2003/6 și a Directivelor 2003/124/CE, 2003/125/CE și 2004/72/CE ale Comisiei coroborate cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, și citite în lumina articolelor 7, 8 și 11, precum și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretate în sensul că

se opun unor măsuri legislative care prevăd, cu titlu preventiv, în vederea combaterii infracțiunilor de abuz de piață, dintre care fac parte utilizările abuzive ale informațiilor privilegiate, o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer un an de la data înregistrării.

2)

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță națională să limiteze în timp efectele unei declarații de nevaliditate pe care are obligația să o efectueze, în temeiul dreptului național, în privința dispozițiilor naționale care, pe de o parte, impun operatorilor de servicii de comunicații electronice o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și, pe de altă parte, permit comunicarea unor asemenea date autorității competente în materie financiară, fără autorizarea prealabilă a unei instanțe sau a unei autorități administrative independente, ca urmare a incompatibilității acestor dispoziții cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136, interpretat în lumina Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Admisibilitatea elementelor de probă obținute în aplicarea dispozițiilor legislative naționale incompatibile cu dreptul Uniunii intră în sfera de aplicare a dreptului național, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, sub rezerva respectării printre altele a principiilor echivalenței și efectivității.

1)

Articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în măsura în care se stabilește că o legislație națională care impune o prelevare care are ca efect reducerea remunerației concesionarilor însărcinați cu gestionarea jocurilor practicate pe aparate de joc implică o restricție privind libertatea garantată de această dispoziție din tratatul FUE, dispoziția menționată se opune ca o astfel de restricție să poată fi justificată în raport cu obiective întemeiate exclusiv pe considerente legate de consolidarea finanțelor publice.

2)

În măsura în care articolul 49 TFUE este aplicabil, principiul protecției încrederii legitime trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în principiu, unei legislații naționale care reduce temporar, pe durata unor convenții de concesiune încheiate între societăți și administrația statului membru în cauză, remunerația concesionarilor prevăzută în convențiile menționate, cu excepția cazului în care, având în vedere amploarea impactului acestei reduceri asupra rentabilității investițiilor efectuate de concesionari și eventualul caracter subit și imprevizibil al acestei măsuri, se dovedește că nu li s-a lăsat concesionarilor respectivi timpul necesar pentru a se adapta la această nouă situație.

1)

Conexează cauzele C-619/20 P și C-20/20 P în vederea pronunțării hotărârii.

2)

Respinge recursul în cauza C-619/20 P.

3)

Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T 381/15 RENV, EU:T:2020:406), în măsura în care prin aceasta s-a respins ca nefondată cererea în reparație a International Management Group (IMG) privind prejudiciul care i ar fi fost cauzat prin decizia Comisiei Europene de a nu mai încheia cu ea noi acorduri de delegare în gestiune indirectă, cuprinsă în scrisoarea acestei instituții din 8 mai 2015.

4)

Respinge în rest recursul în cauza C-620/20 P.

5)

Respinge acțiunea în cauza T-381/15 RENV în măsura în care privește cererea în reparație a prejudiciului moral pe care decizia vizată la punctul 3 din prezentul dispozitiv l a cauzat International Management Group (IMG).

6)

Trimite cauza T-381/15 RENV spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru a se pronunța asupra cererii vizate la punctul 3 din prezentul dispozitiv, în măsura în care privește prejudiciul material invocat de International Management Group (IMG).

7)

Obligă International Management Group (IMG) la plata cheltuielilor de judecată în cauza C 619/20 P.

8)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul în cauzele C-620/20 P și T-381/15 RENV.

1)

Directiva 2009/16/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind controlul statului portului, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2017/2110 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 noiembrie 2017,

trebuie interpretată în sensul că:

2)

Articolul 11 litera (b) din Directiva 2009/16, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2017/2110, coroborat cu partea II a anexei I la această directivă, cu modificările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că statul portului poate supune unei inspecții suplimentare navele care desfășoară o activitate sistematică de căutare și de salvare și care se află într-unul dintre porturile sale sau în apele din jurisdicția sa, după ce au intrat în aceste ape și după terminarea tuturor operațiunilor de transbordare sau de debarcare a persoanelor cărora comandantul lor a decis să le acorde asistență, atunci când statul menționat a stabilit, pe baza unor elemente juridice și de fapt detaliate, că există indicii serioase de natură să ateste un pericol pentru sănătate, pentru siguranță, pentru condițiile de muncă la bordul navei sau pentru mediu, ținând seama de condițiile de exploatare a acestor nave.

3)

Articolul 13 din Directiva 2009/16, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2017/2110, trebuie interpretat în sensul că, cu ocazia inspecțiilor mai amănunțite organizate în temeiul acestui articol, statul portului are competența de a ține seama de faptul că navele care au fost clasificate și certificate ca nave cargou de statul de pavilion sunt utilizate, în practică, în scopul unei activități sistematice de căutare și de salvare a persoanelor aflate în pericol sau în dificultate pe mare, în cadrul unui control având ca obiect aprecierea, pe baza unor elemente juridice și de fapt detaliate, a existenței unui pericol pentru persoane, bunuri sau mediu, având în vedere condițiile de exploatare a acestor nave. În schimb, statul portului nu are competența de a solicita dovada că navele respective dețin alte certificate decât cele emise de statul de pavilion sau că respectă toate cerințele aplicabile unei alte clasificări.

4)

Articolul 19 din Directiva 2009/16, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2017/2110, trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care se stabilește că nave care sunt utilizate, în practică, în scopul unei activități sistematice de căutare și de salvare a persoanelor aflate în pericol sau în dificultate pe mare, deși au fost clasificate și certificate ca nave cargou de un stat membru care are calitatea de stat de pavilion, au fost exploatate într-un mod care prezintă un pericol pentru persoane, bunuri sau mediu, statul membru care are calitatea de stat al portului nu poate supune nereținerea navelor respective sau încetarea unei asemenea rețineri condiției ca acestea să dețină certificate adaptate activității menționate și să respecte toate cerințele corespunzătoare. În schimb, acest stat poate impune măsuri corective stabilite în materia siguranței, a prevenirii poluării, precum și a condițiilor de viață și de muncă la bordul navelor în cazul în care aceste măsuri corective sunt justificate de existența unor deficiențe care prezintă un risc evident pentru siguranță, sănătate sau mediu și care determină ca nava să nu fie considerată în stare de navigabilitate în condiții apte să asigure siguranța pe mare. Astfel de măsuri corective trebuie, pe de altă parte, să fie adecvate, necesare și proporționale în acest scop. În plus, adoptarea și punerea lor în aplicare de către statul portului trebuie să facă obiectul unei cooperări loiale cu statul de pavilion, cu respectarea competențelor fiecăruia dintre aceste două state.

1)

Articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale coroborat cu articolul 45 alineatul (4) din această directivă și în lumina principiului general al dreptului Uniunii referitor la dreptul la bună administrare, precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

trebuie să fie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale care prevede că, atunci când o decizie de respingere a unei cereri de protecție internațională sau de retragere a unei astfel de protecții se întemeiază pe informații a căror divulgare ar periclita securitatea națională a statului membru în cauză, persoana interesată sau consilierul său nu pot avea acces la aceste informații decât după obținerea unei autorizații în acest scop, nu pot obține comunicarea nici măcar a esenței motivelor pe care se întemeiază asemenea decizii și nu pot, în orice caz, să utilizeze, în scopul procedurii administrative sau jurisdicționale, informațiile confidențiale la care ar fi putut avea acces.

2)

Articolul 4 alineatele (1) și (2), articolul 10 alineatele (2) și (3), articolul 11 alineatul (2), precum și articolul 45 alineatul (3) din Directiva 2013/32 coroborate cu articolul 14 alineatul (4) litera (a) și cu articolul 17 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate

trebuie să fie interpretate în sensul că

se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia autoritatea decizională este obligată sistematic, atunci când organisme cu atribuții specializate în domeniul securității naționale au constatat, printr-un aviz nemotivat, că o persoană reprezintă un pericol pentru această securitate, să refuze să acorde persoanei respective beneficiul protecției subsidiare sau să retragă o protecție internațională acordată anterior persoanei menționate, în temeiul acestui aviz.

3)

Articolul 17 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2011/95

trebuie să fie interpretat în sensul că

nu se opune ca un solicitant să fie exclus de la beneficiul protecției subsidiare, în temeiul acestei dispoziții, pe baza unei condamnări penale care era deja cunoscută de autoritățile competente atunci când acestea i-au acordat solicitantului respectiv, în urma unei proceduri anterioare, un statut de refugiat care i-a fost ulterior retras.

1)

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011, citită în lumina principiului efectivității și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretată în sensul că

se opune unei reglementări naționale privind o procedură sumară de plată a onorariilor de avocat în temeiul căreia cererea formulată împotriva clientului consumator face obiectul unei decizii pronunțate de o autoritate nejurisdicțională, intervenția unei instanțe nefiind prevăzută decât în stadiul eventualei căi de atac împotriva acestei decizii, fără ca instanța sesizată cu această ocazie să poată controla, la nevoie din oficiu, dacă clauzele cuprinse în contractul care a determinat aplicarea onorariilor solicitate au un caracter abuziv și să admită prezentarea de către părți a altor probe decât mijloacele de probă scrise deja furnizate în fața autorității nejurisdicționale.

2)

Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/83,

trebuie interpretat în sensul că

nu intră sub incidența excepției prevăzute de această dispoziție o clauză a unui contract încheiat între un avocat și clientul său potrivit căreia clientul se angajează să urmeze instrucțiunile acestui avocat, să nu acționeze fără știrea sau în pofida opiniei acestuia și să nu se desisteze cu de la sine putere de procedura judiciară pe care a încredințat o avocatului menționat, sub sancțiunea unei penalități financiare.

3)

Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului

trebuie interpretată în sensul că

inserarea într-un contract încheiat între un avocat și clientul său a unei clauze care prevede o penalitate financiară în sarcina acestuia din urmă dacă se desistează cu de la sine putere de procedura judiciară pe care a încredințat o avocatului menționat, această clauză făcând trimitere la baremul unui ordin profesional și nefiind menționată în oferta comercială și nici în cadrul informării prealabile încheierii contractului, trebuie să fie calificată drept practică comercială „înșelătoare”, în sensul articolului 7 din această directivă, în măsura în care determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat o în alte împrejurări, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.

1)

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (1) trebuie interpretat în sensul că este direct aplicabil în raporturile dintre un operator privat de transport, cu o singură delegare de serviciu public, și salariații săi, ținând seama în mod special de liberalizarea sectorului transporturilor feroviare de pasageri?

2)

Care este perioada rezonabilă de report a celor patru săptămâni de concediu plătit dobândit, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, în prezența unei perioade de dobândire a drepturilor la concediul plătit de un an?

3)

Aplicarea unei perioade de report nelimitate în lipsa unei dispoziții naționale, normativă sau convențională, care să reglementeze reportarea menționată este contrară articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE?

1)

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (1) trebuie interpretat în sensul că este direct aplicabil în raporturile dintre un operator privat de transport, cu o singură delegare de serviciu public, și salariații săi, ținând seama în mod special de liberalizarea sectorului transporturilor feroviare de pasageri?

2)

Care este perioada rezonabilă de report a celor patru săptămâni de concediu plătit dobândit, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, în prezența unei perioade de dobândire a drepturilor la concediul plătit de un an?

3)

Aplicarea unei perioade de report nelimitate în lipsa unei dispoziții naționale, normativă sau convențională, care să reglementeze reportarea menționată este contrară articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88?

1)

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (1) trebuie interpretat în sensul că este direct aplicabil în raporturile dintre un operator privat de transport, cu o singură delegare de serviciu public, și salariații săi, ținând seama în mod special de liberalizarea sectorului transporturilor feroviare de pasageri?

2)

Care este perioada rezonabilă de report a celor patru săptămâni de concediu plătit dobândit, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, în prezența unei perioade de dobândire a drepturilor la concediul plătit de un an?

3)

Aplicarea unei perioade de report nelimitate în lipsa unei dispoziții naționale, normativă sau convențională, care să reglementeze reportarea menționată este contrară articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88?

1)

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (1) trebuie interpretat în sensul că este direct aplicabil în raporturile dintre un operator privat de transport, cu o singură delegare de serviciu public, și salariații săi, ținând seama în mod special de liberalizarea sectorului transporturilor feroviare de pasageri?

2)

Care este perioada rezonabilă de report a celor patru săptămâni de concediu plătit dobândit, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, în prezența unei perioade de dobândire a drepturilor la concediul plătit de un an?

3)

Aplicarea unei perioade de report nelimitate în lipsa unei dispoziții naționale, normativă sau convențională, care să reglementeze reportarea menționată este contrară articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88?

1)

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (1) trebuie interpretat în sensul că este direct aplicabil în raporturile dintre un operator privat de transport, cu o singură delegare de serviciu public, și salariații săi, ținând seama în mod special de liberalizarea sectorului transporturilor feroviare de pasageri?

2)

Care este perioada rezonabilă de report a celor patru săptămâni de concediu plătit dobândit, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, în prezența unei perioade de dobândire a drepturilor la concediul plătit de un an?

3)

Aplicarea unei perioade de report nelimitate în lipsa unei dispoziții naționale, normativă sau convențională, care să reglementeze reportarea menționată este contrară articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88?

1)

Decizia С (2021) [5739] a Comisiei Europene din 27 iulie 2021 privind anularea parțială a contribuției din Fondul de coeziune la Programul operațional „Transport” 2007-2013, în cadrul obiectivului „Convergență” în Bulgaria, CCI2007BG161PO004, poate fi considerată validă în ceea ce privește cerințele privind temeiul juridic, motivarea, caracterul complet și obiectiv al examinării efectuate, în conformitate cu articolul 296 al treilea paragraf TFUE și cu principiul bunei administrări prevăzut la articolul 41 din cartă?

2)

Articolul 100 din Regulamentul nr. 1083/2006 (1) al Consiliului trebuie interpretat în sensul că, pentru ca decizia sa să fie legală, Comisia Europeană nu este obligată să stabilească, să examineze și să califice toate faptele relevante din punct de vedere juridic în cadrul procedurii, ci trebuie să se limiteze și să își întemeieze concluziile pe comunicarea și pe schimbul de observații sau informații cu statul membru?

3)

Pentru a putea efectua în mod legal o corecție financiară în temeiul articolului 98 din Regulamentul nr. 1083/2006, într-o situație precum cea din speță, în care există un act obligatoriu din punct de vedere juridic al Comisiei Europene, prin care, față de un stat membru, a fost stabilită o corecție financiară din cauza unei neregularități în cheltuirea fondurilor Uniunii Europene în cadrul a trei proceduri de achiziții publice distincte, autoritățile naționale competente au obligația de a efectua propria procedură de constatare a neregularităților?

4)

În cazul în care răspunsul la întrebarea anterioară este negativ, trebuie să se considere că dreptul persoanelor de a participa la procedura de efectuare a unei corecții financiare de către statele membre este garantat, în conformitate cu dreptul la o bună administrare prevăzut la articolul 41 din cartă?

5)

Articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea din speță, în care există un act obligatoriu din punct de vedere juridic al Comisiei Europene prin care, față de un stat membru, a fost stabilită o corecție financiară din cauza unei neregularități în cheltuirea fondurilor Uniunii Europene în cadrul a trei proceduri de achiziții publice distincte, o instanță națională este ținută de constatările și concluziile Comisiei Europene atunci când este chemată să se pronunțe cu privire la o acțiune împotriva aplicării unei corecții financiare de către autoritatea națională competentă în cadrul uneia dintre aceste proceduri de atribuire, sau din norma de drept citată rezultă că instanța trebuie, în cadrul unei proceduri judiciare complete, care utilizează toate mijloacele prevăzute de lege, să constate și să examineze faptele și împrejurările cu relevanță juridică ale litigiului, oferind soluția juridică care trebuie găsită?

6)

În cazul în care la întrebarea anterioară se răspunde în sensul că instanța națională este obligată să respecte decizia Comisiei Europene, inclusiv constatările de fapt cuprinse în aceasta, se poate considera că sunt garantate drepturile persoanelor cărora li s-a impus o corecție financiară la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil conform articolului 47 din cartă?

1)

Articolul 49 TFUE (dreptul de stabilire) și/sau articolul 63 TFUE (libera circulație a capitalurilor) trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții legale sau unei practici fiscale a unui stat membru în temeiul căreia, în vederea aplicării impozitului pe venitul unei persoane fizice în acest stat membru, un avantaj fiscal constând în impozitarea a 50 % din câștigul obținut din cesiunea de părți sociale, se aplică cesiunilor de părți sociale în societăți de drept național, iar nu cesiunilor de părți sociale în societăți constituite în alt stat membru?

2)

Articolul 49 TFUE (dreptul de stabilire) și/sau articolul 63 TFUE (libera circulație a capitalurilor) trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții legale sau unei practici fiscale a unui stat membru în temeiul căreia, în vederea aplicării impozitului pe venitul unei persoane fizice în acest stat membru, un avantaj fiscal constând în impozitarea a 50 % din câștigul obținut din cesiunea de părți sociale, se aplică cesiunilor de părți sociale în societăți cu sediul efectiv pe teritoriul național, iar nu cesiunilor de părți sociale în societăți care au sediul efectiv pe teritoriul altui stat membru?

3)

Articolul 49 TFUE (dreptul de stabilire) și/sau articolul 63 TFUE (libera circulație a capitalurilor) trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții legale sau unei practici fiscale a unui stat membru în temeiul căreia, în vederea aplicării impozitului pe venitul unei persoane fizice în acest stat membru, un avantaj fiscal constând în impozitarea a 50 % din câștigul obținut din cesiunea de părți sociale, se aplică cesiunilor de părți sociale în societăți cu domiciliul fiscal pe teritoriul național, iar nu cesiunilor de părți sociale în societăți care au domiciliul fiscal pe teritoriul altui stat membru?

4)

Articolul 49 TFUE (dreptul de stabilire) și/sau articolul 63 TFUE (libera circulație a capitalurilor) trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții legale sau unei practici fiscale a unui stat membru în temeiul căreia, în vederea aplicării impozitului pe venitul unei persoane fizice în acest stat membru, un avantaj fiscal constând în impozitarea a 50 % din câștigul obținut din cesiunea de părți sociale, se aplică cesiunilor de părți sociale în societăți care își desfășoară activitatea pe teritoriul național, iar nu cesiunilor de părți sociale în societăți care își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat membru?

5)

Principiul interzicerii practicilor abuzive trebuie interpretat în sensul că se aplică unei cesiuni de părți sociale precum cea din prezenta cauză, care, în esență, are un rezultat echivalent cu plata de dividende și a cărei formă juridică a fost aleasă de contribuabil în scopul esențial de a obține un avantaj fiscal care decurge din dreptul național și care este aplicabil strict câștigurilor aferente unor valori mobiliare, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, în care recunoașterea în favoarea contribuabilului a avantajului fiscal în cauză depinde de posibilitatea acestuia din urmă de a invoca și de a exercita dreptul de stabilire prevăzut la articolul 49 TFUE și/sau libera circulație a capitalurilor prevăzută la articolul 63 TFUE?

6)

Principiul interzicerii practicilor abuzive trebuie interpretat în sensul că se opune ca un contribuabil să invoce și să își exercite dreptul de stabilire (în temeiul articolului 49 TFUE) sau libera circulație a capitalurilor (în temeiul articolului 63 TFUE) pentru a beneficia de un avantaj fiscal prevăzut de dreptul național pentru câștigurile rezultate din cesiunea de părți sociale atunci când, cu scopul principal de a beneficia de acest avantaj fiscal, a efectuat o tranzacție care, în esență, are un rezultat echivalent cu plata dividendelor, cum este cesiunea de acțiuni?

7)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, un contribuabil poate invoca securitatea juridică sau încrederea legitimă pentru a se opune refuzului recunoașterii dreptului de stabilire și/sau liberei circulații a capitalurilor în temeiul principiului interzicerii practicilor abuzive și, astfel, poate legitima practica abuzivă respectivă?

8)

Principiul interzicerii practicilor abuzive trebuie interpretat în sensul că aplicarea sa depinde de verificarea condițiilor de aplicare a normei generale anti-abuz din dreptul național?

9)

Principiul interzicerii practicilor abuzive trebuie interpretat în sensul că aplicarea sa depinde de invocarea de către autoritățile naționale?

10)

Principiul interzicerii practicilor abuzive trebuie interpretat în sensul că aplicarea sa depinde de respectarea de către autoritățile fiscale naționale a procedurii prevăzute pentru aplicarea normei generale anti-abuz din dreptul național?

11)

Întrucât instanța națională are o competență limitată de apreciere a legalității actelor fiscale și de a hotărî dacă le anulează sau le menține în ordinea juridică, fără a se substitui administrației fiscale, principiul interzicerii practicilor abuzive trebuie interpretat în sensul că tribunalul arbitral este competent să reclasifice/redefinească/recalifice operațiunea abuzivă și să aplice legislația națională relevantă operațiunii care ar exista în locul său?

1)

Articolul 164 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de instituire a unei organizări comune a piețelor produselor agricole și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 922/72, (CEE) nr. 234/79, (CE) nr. 1037/2001 și (CE) nr. 1234/2007 ale Consiliului (1) trebuie interpretat în sensul că permite extinderea acordurilor interprofesionale care prevăd norme mai stricte decât cele stabilite de reglementarea Uniunii nu numai în domeniul „normelor de producție” menționate la litera (b) a acestui articol, ci și în toate celelalte domenii, menționate la literele (a) și (c)-(n), pentru care prevede că extinderea unui acord interprofesional poate fi solicitată?

2)

În lipsa unor norme ale Uniunii specifice unei anumite categorii de fructe sau de legume, articolul 164 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 trebuie interpretat în sensul că permite extinderea acordurilor interprofesionale care prevăd norme mai stricte decât normele aplicabile adoptate de Comisia Economică pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite la care face trimitere dreptul european?

1)

Articolul 164 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de instituire a unei organizări comune a piețelor produselor agricole și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 922/72, (CEE) nr. 234/79, (CE) nr. 1037/2001 și (CE) nr. 1234/2007 (1) trebuie interpretat în sensul că permite extinderea acordurilor interprofesionale care prevăd norme mai stricte decât cele stabilite de reglementarea Uniunii nu numai în domeniul „normelor de producție” menționate la litera (b) a acestui articol, ci și în toate domeniile, menționate la literele (a) și (c)-(n), pentru care prevede că poate fi solicitată extinderea unui acord interprofesional, și în special dacă acesta permite, atunci când reglementarea Uniunii prevede norme de comercializare și de ambalare pentru o anumită categorie de fructe sau de legume, adoptarea unor norme mai stricte printr-un acord interprofesional și extinderea lor la toți operatorii?

2)

În ipoteza în care răspunsul la întrebarea anterioară ar fi diferit după cum sunt în discuție „normele de comercializare” menționate la litera [d] [a alineatului (4)] a acestui articol sau „standardele minime de ambalare și prezentare” menționate la litera (k) a aceluiași [alineat], dacă stabilirea unor intervale de calibrare destinate să asigure uniformitatea produselor dintr-un ambalaj intră sub incidența normelor de comercializare sau a standardelor de ambalare?

1)

Articolul 164 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 din 17 decembrie 2013 (1) trebuie interpretat în sensul că permite extinderea acordurilor interprofesionale care prevăd norme mai stricte decât cele stabilite de reglementarea Uniunii nu numai în domeniul „normelor de producție” menționate la litera (b) a acestui articol, ci și în toate domeniile, menționate la literele (a) și (c)-(n), pentru care prevede că extinderea unui acord interprofesional poate fi solicitată?

2)

Stabilirea unor date de recoltare, pe de o parte, și a unor date de comercializare, pe de altă parte, intră sub incidența normelor care pot fi stabilite prin acord interprofesional și extinse în temeiul articolului 164 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 din 17 decembrie 2013 și, în cazul în care situația este aceasta, dacă stabilirea datelor de recoltare și de comercializare intră sub incidența „normelor de producție” prevăzute la litera (b) a articolului menționat sau, astfel cum prevedea anterior anexa XVIa la Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului din 22 octombrie 2007 (2) de instituire a unei organizări comune a piețelor agricole și privind dispoziții specifice referitoare la anumite produse agricole, a „normelor de comercializare” prevăzute în prezent la litera (d) a aceluiași articol?

1)

În condițiile în care, atunci când subscriu la un abonament la periodice, noilor abonați li se oferă un cadou (un gadget), în aplicarea articolului 16 din Directiva TVA (1) această oferire trebuie considerată:

2)

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este în sensul că este vorba despre o livrare gratuită, stabilirea unui plafon anual al valorii totale a cadourilor care corespunde unei ponderi de cinci la mie din cifra de afaceri realizată de persoana impozabilă în anul precedent (care se adaugă la plafonul valorii unitare) este conformă cu noțiunea de „utilizare a bunurilor ca mostre sau pentru oferirea de cadouri de mică valoare” prevăzută la articolul 16 al doilea paragraf din Directiva TVA?

3)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, această pondere de cinci la mie din cifra de afaceri realizată de persoana impozabilă în anul precedent trebuie considerată ca fiind atât de mică încât lipsește de efect util articolul 16 al doilea paragraf din Directiva TVA?

4)

Această pondere de cinci la mie din cifra de afaceri realizată de persoana impozabilă în anul precedent, ținând seama și de scopurile pentru care a fost stabilit, încalcă principiile neutralității, egalității de tratament sau nediscriminării și proporționalității?

1)

În interpretarea dreptului Uniunii Europene (articolul 110 TFUE) valoarea unei taxe prohibite de dreptul Uniunii se încorporează în valoarea vehiculului și este transmisibilă odată cu dreptul de proprietate asupra acestuia în favoarea terților dobânditori?

2)

Interpretarea [articolului] 110 TFUE se opune unei reglementări din dreptul intern precum cea prevăzută de articolul 1 din OUG nr. 52/2017 conform căreia restituirea unei taxe prohibite de dreptul Uniunii se face doar către contribuabilul care a achitat-o și nu către dobânditorii succesivi ai autovehiculului pentru care s-a achitat taxa în ipoteza în care taxa nu a fost restituită către cel care a achitat-o?

1)

Articolul 106 alineatul (1) TFUE se interpretează în sensul că se opune unor reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal, prin care se menține o atribuire directă, inițială și necompetitivă către o societate cu capital integral de stat a licențelor de exploatare a unor surse de ape minerale, prin prelungiri succesive și nelimitate ale licențelor exclusive (la dispoziția societății de stat)?

2)

Articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 49 TFUE, articolul 119 TFUE și articolul 3 din Directiva 2009/54/CE privind exploatarea și comercializarea apelor minerale naturale (1) se interpretează în sensul că se opun unor reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal și menționate mai sus, prin care se instituie o restricție nejustificată în privința libertății de a desfășură o activitate comercială, inclusiv în privința libertății de stabilire?

1)

Definiția unei instituții de credit din articolul 4 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 (1) al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 trebuie interpretată în sensul că acordarea creditului trebuie să se facă exclusiv din fonduri care au fost preluate de la public ca depozite ori alte fonduri rambursabile, sau o instituție de credit poate acorda credite și fonduri provenite din alte surse?

2)

Cum trebuie interpretat conținutul „instrument[ului] eliberat sub orice formă de către autorități, prin care se acordă dreptul de a desfășura activitatea” în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 42 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012? Include acesta atât regimul de autorizare, cât și regimul de înregistrare aferent aprobării operațiunilor de credit?

1)

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (1) și principiile securității juridice, irevocabilității hotărârilor judecătorești definitive, efectivității și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că o instanță națională nu poate examina din oficiu clauzele contractuale abuzive și nu poate acționa în consecință în urma acestei examinări atunci când supraveghează o procedură de executare silită realizată de un executor judecătoresc în temeiul unei ordonanțe de plată definitive și executorii emise în cadrul unei proceduri în care nu sunt aduse probe?

2)

Articolul 3 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatele (1) și (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale și principiile securității juridice, efectivității, proporționalității și dreptului de a fi ascultat trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări judiciare a reglementării naționale în temeiul cărora înscrierea unei clauze abuzive în registrul clauzelor ilicite are ca efect recunoașterea clauzei respective drept abuzivă în orice procedură care implică un consumator, inclusiv:

—

în cazul simplei depuneri de către un magistrat onorific, în calitate de lucrător european cu fracțiune de normă, comparabil cu un magistrat profesionist, în calitate de lucrător european pe durată nedeterminată și cu normă întreagă, a unei cereri de participare la procedurile de stabilizare care nu fac decât să pună în aplicare în mod formal clauza 5 punctul 1 din acordul-cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care este anexat la Directiva 1999/70?

—

sau, în cazul nerespectării acestor proceduri sau al neprezentării unei cereri, prin acordarea unei despăgubiri vădit insuficiente și disproporționate în raport cu prejudiciul suferit ca urmare a netranspunerii directivelor menționate?

1)

În temeiul articolului 19 alineatul (3) litera (b) TUE și al articolului 267 primul paragraf litera (b) și al treilea paragraf TFUE, reglementarea Republicii Bulgaria – în calitate de stat membru – în discuție în procedura principală, potrivit căreia dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole în Bulgaria este supusă condiției de a locui timp de cinci ani pe teritoriul acestui stat membru, constituie o restricție contrară articolelor 18, 49, 63 și 345 TFUE?

2)

Mai precis, condiția menționată pentru dobândirea dreptului de proprietate constituie o măsură disproporționată care încalcă, în esență, interdicția de discriminare și principiile liberei circulații a capitalurilor și libertății de stabilire în cadrul Uniunii, consacrate la articolele 18, 49 și 63 TFUE și la articolul 45 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

1)

Articolul 370 din Directiva 2006/112/CE (1) a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată coroborat cu punctul 2 din anexa X partea A la aceasta trebuie să fie interpretat în sensul că permite statelor membre în cauză să supună TVA-ului o taxă audiovizuală prevăzută de lege și destinată finanțării activităților necomerciale ale organismelor publice de radio și televiziune, în pofida inexistenței unei „prest[ări] de servicii efectuate cu titlu oneros” în sensul articolului 2 alineatul (1) din această directivă?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, se solicită Curții de Justiție să răspundă la următoarele întrebări preliminare:

2)

Articolul 370 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată coroborat cu punctul 2 din anexa X partea A la aceasta trebuie să fie interpretat în sensul că opțiunea unui stat membru de a supune TVA-ului o taxă audiovizuală prevăzută de lege, astfel cum se precizează în cadrul primei întrebări, poate fi menținută dacă, după intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1978, a Directivei 77/388/CEE (2) din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri (A șasea directivă), statul membru a modificat regimul de licențe, trecând de la impunerea unei taxe de abonament pentru deținerea de echipamente de radio și televiziune la impunerea unei taxe de abonament pentru deținerea oricărui dispozitiv care poate recepționa direct programe și servicii audiovizuale, inclusiv a smartphone-urilor, a computerelor etc.?

3)

Articolul 370 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată coroborat cu punctul 2 din anexa X partea A la aceasta trebuie să fie interpretat în sensul că opțiunea unui stat membru de a supune TVA-ului o taxă audiovizuală prevăzută de lege, astfel cum se precizează în cadrul primei întrebări, poate fi menținută dacă, după intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1978, a Directivei 77/388/CEE din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri (A șasea directivă), statul membru a modificat regimul de licențe, astfel încât o proporție mai mică din resursele provenite din taxa de abonament să fie utilizată, la discreția ministrului culturii, pentru a finanța (i) organisme de radio și televiziune care primesc subvenții publice, dar care nu sunt ele însele publice, precum și (ii) organizații de presă și cinematografice care contribuie la activitățile de radio și televiziune, dar care nu desfășoară ele însele asemenea activități?

1)

Având în vedere principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Decizia-cadru 2008/675/JAI (1) și în lumina articolului 3 alineatul (5) din această decizie-cadru, în cazul existenței unei situații de contopire a pedepselor din condamnări în Germania și condamnări în străinătate pronunțate în Uniunea Europeană, poate fi aplicată o pedeapsă pentru infracțiunea națională chiar și atunci când o luare în considerare fictivă a pedepselor străine aplicate în Uniunea Europeană ar conduce la depășirea, în temeiul dreptului german, a duratei maxime admisibile a unei pedepse rezultante în ceea ce privește pedepse privative de libertate pe termen determinat?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: luarea în considerare a pedepsei străine aplicate în Uniunea Europeană, prevăzută la articolul 3 alineatul (5) a doua teză din Decizia-cadru 2008/675/JAI, trebuie efectuată astfel încât, la calcularea cuantumului pedepsei pentru infracțiunea săvârșită pe teritoriul național, dezavantajul rezultat din imposibilitatea contopirii a posteriori a pedepselor – în conformitate cu principiile contopirii pedepselor potrivit dreptului german – să fie identificat și justificat în mod concret?

—

anularea hotărârii atacate;

—

anularea, în conformitate cu articolele 263 și 264 TFUE, a Deciziei C(2020) 3970 final a Comisiei Europene din 9 iunie 2020 privind ajutorul de stat SA.57410 (2020/N) – Finlanda COVID-19: Recapitalizarea Finnair și

—

obligarea Comisiei la suportarea propriilor cheltuieli de judecată și la plata celor efectuate de recurentă și obligarea intervenientelor în primă instanță și în recurs (dacă este cazul) la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

—

constatarea faptului că, prin neadoptarea măsurilor necesare pentru a garanta că furnizorul de servicii de trafic aerian (ATS) desemnat de aceasta se conformează articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 29/2009 al Comisiei (1), Republica Elenă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 29/2009 al Comisiei;

—

obligarea Republicii Elene la plata cheltuielilor de judecată.

—

anularea hotărârii atacate;

—

declararea nevalidității deciziilor SRB din 23 februarie 2018 în ceea ce privește recurenta și filiala sa luxemburgheză;

—

obligarea SRB la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurentă și a cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs și,

—

în măsura în care Curtea de Justiție nu este în măsură să se pronunțe pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

—

Tribunalul nu a respectat descrierea clară a limitelor competențelor SRB care figurează la articolul 18 din Regulamentul nr. 806/2014 și care prevede că SRB poate acționa numai cu efecte juridice externe atunci când sunt îndeplinite cele trei condiții prevăzute la acest articol și atunci când Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene nu se opun acestui lucru;

—

nu există niciun temei în textul articolului 18 din Regulamentul nr. 806/2014 care să permită să se presupună că SRB poate adopta o măsură care produce efecte juridice externe dacă sunt îndeplinite numai primele două condiții;

—

SRB a admis în mod efectiv eroarea prin adoptarea unei abordări diferite în cauzele similare cele mai recente;

—

Tribunalul a omis să examineze în detaliu legalitatea deciziilor în litigiu (SRB/EES/2018/09 și SRB/EES/2018/10 din 23 februarie 2018) prin faptul că nu a stabilit în ce mod exact, potrivit interpretării pe care a dat-o deciziilor în litigiu, poziția juridică a recurentei și a filialei sale fusese modificată;

—

Tribunalul a denaturat conținutul clar al deciziilor în litigiu omițând să recunoască faptul că acestea conțin decizii privind lichidarea recurentei și a filialei sale, și

—

Tribunalul a săvârșit un anumit număr de erori conexe, în special prin confundarea deciziilor în litigiu cu măsurile pe care SRB le adresase autorităților naționale de rezoluție în vederea punerii în aplicare a deciziilor în litigiu.

—

Tribunalul a denaturat conținutul dosarului invocând o evaluare implicită a unei situații de FOLTF (failing or likely to fail) (entitatea se află sau este susceptibilă să se afle în dificultate) și a omis să menționeze că SRB a indicat în mod expres în apărarea sa că nu a efectuat o evaluare a FOLTF; și

—

în același context, Tribunalul a săvârșit alte erori și denaturări și a omis de asemenea să examineze argumentele recurentei, în special prin neexaminarea efectului moratoriului de suspendare a obligațiilore de plată și prin faptul că nu a interpretat corect noțiunea de lichiditate în sensul articolului 18 din Regulamentul nr. 806/2014.

—

Constatarea faptului că, prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare pentru a garanta că furnizorul de servicii de trafic aerian (ATS) desemnat de aceasta se conformează articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 29/2009 al Comisiei (1), Republica Malta nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 29/2009 al Comisiei; și

—

obligarea Republicii Malta la plata cheltuielilor de judecată.

—

anularea Deciziei de punere în aplicare a Comisiei din 2 iunie 2022 de încheiere a procedurii de autorizare a introducerii pe piață a Alphitobius diaperinus larva ca aliment nou fără actualizarea listei Uniunii de alimente noi (1);

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul de punere în aplicare 2017/2469 al Comisiei (2), în măsura în care decizia atacată a fost adoptată fără respectarea condițiilor de procedură și a garanțiilor procedurale prevăzute de această dispoziție, ceea ce face ca decizia să fie nelegală.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări și a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special:

3.

Al treilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, potrivit căruia, în cazul în care nici primul motiv, nici cel de al doilea motiv nu sunt admise, reclamantele invocă o excepție de nelegalitate întemeiată pe articolul 277 TFUE împotriva articolului 10 alineatul (6) din Regulamentul 2015/2283 (3) și a articolului 6 din Regulamentul de punere în aplicare 2017/2469 al Comisiei, întrucât aceste dispoziții ar fi nule ca urmare a încălcării principiului securității juridice și a principiului egalității de tratament.

—

anularea Deciziei C(2020) 8550 final a Comisiei din 4 decembrie 2020 privind schema de ajutoare SA.21259 (2018/C) (ex 2018/NN) pusă în aplicare de Portugalia pentru Zona Franca da Madeira (ZFM) – Regimul III;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe existența condițiilor necesare pentru ca Regimul III pentru Zona Franca de Madeira să fie compatibil, în special originea profiturilor și crearea și menținerea locurilor de muncă în regiune.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a reacționat cu întârziere nejustificată.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe dreptul la un proces echitabil.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe protecția încrederii legitime.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe principiul securității juridice.

—

anularea Deciziei C(2020) 8550 final a Comisiei din 4 decembrie 2020 privind schema de ajutoare SA.21259 (2018/C) (ex 2018/NN) pusă în aplicare de Portugalia pentru Zona Franca da Madeira (ZFM) – Regimul III;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe existența condițiilor necesare pentru ca Regimul III pentru Zona Franca de Madeira să fie compatibil, în special originea profiturilor și crearea și menținerea locurilor de muncă în regiune.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a reacționat cu întârziere nejustificată.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe dreptul la un proces echitabil.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe protecția încrederii legitime.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe principiul securității juridice.

—

anularea Deciziei C(2020) 8550 final a Comisiei din 4 decembrie 2020 privind schema de ajutoare SA.21259 (2018/C) (ex 2018/NN) pusă în aplicare de Portugalia pentru Zona Franca da Madeira (ZFM) – Regimul III;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe existența condițiilor necesare pentru ca Regimul III pentru Zona Franca de Madeira să fie compatibil, în special originea profiturilor și crearea și menținerea locurilor de muncă în regiune.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a reacționat cu întârziere nejustificată.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe dreptul la un proces echitabil.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe protecția încrederii legitime.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe principiul securității juridice.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea OCSP la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 6 din Regulamentul (UE) nr. 2100/94 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 7 din Regulamentul (UE) nr. 2100/94 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 76 din Regulamentul (UE) nr. 2100/94 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 81 din Regulamentul (UE) nr. 2100/94 al Consiliului.

—

anularea articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul delegat (UE) 2022/973 al Comisiei din 14 martie 2022 de completare a Regulamentului (UE) 2019/1009 al Parlamentului European și al Consiliului prin stabilirea criteriilor privind eficiența și siguranța agronomică pentru utilizarea subproduselor în cadrul produselor fertilizante UE și

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că, prin adoptarea articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul delegat (UE) 2022/973 (1) pe baza împuternicirii date la articolul 42 alineatul (7) prima teză din Regulamentul (UE) 2019/1009 (2), pârâta și-a depășit sau a exercitat abuziv, contrar dreptului Uniunii, competențele conferite prin această împuternicire

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului precauției, prevăzut la articolul 42 alineatul (7) teza a doua din Regulamentul (UE) 2019/1009, prin neluarea în considerare a stadiului actual al cunoștințelor științifice.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului procedurii inchizitoriale și în special a obligației pârâtei de a identifica stadiul cel mai recent al cunoștințelor științifice și de a ține seama de el.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice prin neluarea în considerare a celor mai recente cunoștințe științifice.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității ca urmare a interzicerii, prin adoptarea articolului 2 alineatul (3) literele (a) și (c) din Regulamentul delegat (UE) 2022/973, a produselor fertilizante care conțin calcar din industria siderurgică.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a obligației sale formale de motivare.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe inexactitatea pe fond și pe insuficiența motivării care ar rezulta din inexactitatea pe fond și din insuficiența valorilor-limită pentru cromul total și vanadiu obținute din punct de vedere tehnic.

—

anularea deciziei pârâtului din 17 decembrie 2021 de a nu executa punctele (1) și (2) ale dispozitivului Hotărârii Tribunalului din 16 decembrie 2020, VP/Cedefop (T-187/18);

—

anularea deciziei consecutive de a nu reînnoi contractul de muncă al reclamantului pe o perioadă nedeterminată, începând de la 16 noiembrie 2017;

—

anularea deciziei pârâtului din 17 iunie 2022 de respingere a contestației reclamantului din 3 martie 2022 împotriva deciziei din 17 decembrie 2021;

—

obligarea la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant evaluat ex aequo et bono la 100 000 euro;

—

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv este întemeiat pe faptul că decizia pârâtului de a nu executa punctele esențiale (1) și (2) din dispozitivul Hotărârii Tribunalului din 16 decembrie 2020 VP/Cedefop (T-187/18) și, în consecință, de a nu reînnoi contractul de muncă al reclamantului este afectată de o încălcare a obligației, prevăzută la articolul 266 TFUE, de a executa hotărârea pronunțată în cauza T-187/18 din 16 decembrie 2020 și de o eroare vădită de apreciere.

2.

Al doilea motiv este întemeiat pe neîndeplinirea de către pârât a obligației sale de diligență.

3.

Al treilea motiv este întemeiat pe faptul că pârâtul a încălcat principiile egalității de tratament și protecției încrederii legitime.

4.

Al patrulea motiv este întemeiat pe faptul că pârâtul a săvârșit un abuz de putere.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea la plata cheltuielilor de judecată a oricărei persoane care se opune acțiunii.

—

încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea deciziei atacate, în măsura în care este refuzată înregistrarea ca marcă a Uniunii Europene a mărcii figurative ENDURANCE în legătură cu produse și servicii din clasele 9, 25, 28 și 35;

—

obligarea EUIPO să suporte propriile cheltuieli de judecată și pe cele efectuate de reclamantă, inclusiv pe cele efectuate în cadrul procedurii căii de atac la camera de recurs a EUIPO.

—

încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO și a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea articolului 74a și a articolului 74b din Regulamentul nr. 2016/794 (1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 2022/991 (2),

—

obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

—

obligarea Comisiei la plata imediată a cuantumului dobânzilor moratorii corespunzătoare dobânzilor moratorii în cuantum de 3 382 129,97 euro, cu o rată a dobânzii calculată pe baza ratei de refinanțare a Băncii Centrale Europene (BCE), majorată cu 3,5 puncte procentuale, pentru perioada cuprinsă între 19 iunie 2017 și 25 mai 2022, sau, cu titlu subsidiar, pe baza unei rate și pentru o perioadă pe care Tribunalul le va considera adecvate (în sensul primului și/sau al celui de al doilea motiv formulat de reclamantă);

—

obligarea Comisiei la plata imediată a dobânzilor compuse la cuantumul dobânzilor moratorii de 3 382 129,97 euro (sau la orice alt cuantum pe care Tribunalul îl va stabili ca fiind datorat reclamantei), cu o rată a dobânzii calculată pe baza ratei de refinanțare a Băncii Centrale Europene (BCE), majorată cu 3,5 puncte procentuale, pentru perioada cuprinsă între 25 mai 2022 și data plății acestor dobânzi moratorii, sau, cu titlu subsidiar, pe baza unei rate și pentru o perioadă pe care Tribunalul le va considera adecvate;

—

în plus sau cu titlu subsidiar, anularea deciziei de respingere a Comisiei din data de 7 iulie 2022, în urma căreia Comisia să plătească cu efect imediat reclamantei dobânzi moratorii și dobânzi compuse la acestea; sau cu titlu și mai subsidiar, declararea drept nelegală a omisiunii Comisiei constând în neplata dobânzilor moratorii și a dobânzilor compuse la acestea (sau a oricăror altor dobânzi); și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată și a oricăror altor cheltuieli inovate de reclamantă în legătură cu prezenta procedură.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că reclamanta ar fi îndreptățită să obțină dobânzi moratorii în cuantum de 3 382 129,97 euro sau, cu titlu subsidiar, dobânzi calculate pentru perioada și pe baza ratei pe care Tribunalul le va considera adecvate, prin intermediul unei acțiuni formulate în temeiul primului paragraf al articolului 266 TFUE, pe baza faptului că era obligația Comisiei să plătească asemenea dobânzi în executarea hotărârii pronunțate de Tribunal în cauza T-341/17. În această privință, reclamanta se întemeiază cu titlu subsidiar pe articolul 277 TFUE pentru eventualitatea în care Comisia ar încerca să se sprijine pe dreptul derivat și să îl interpreteze într-un mod care contravine drepturilor reclamantei care decurg din tratat.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că reclamanta ar fi, de asemenea și/sau cu cu titlu subsidiar, îndreptățită să obțină asemenea dobânzi moratorii prin intermediul unei acțiuni exercitate în temeiul celui de al doilea paragraf al articolului 266, al articolului 268 și al articolului 340 TFUE, precum și al articolului 41 alineatul (3) din cartă, având în vedere răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene ca urmare a omisiunii Comisiei de a plăti dobânzi în executarea hotărârii pronunțate de Tribunal în cauza T-341/17. În această privință, reclamanta se întemeiază cu titlu subsidiar pe articolul 277 TFUE pentru eventualitatea în care Comisia ar încerca să se sprijine pe dreptul derivat și să îl interpreteze într-un mod care contravine drepturilor reclamantei care decurg din tratat.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că reclamanta ar fi îndreptățită să obțină plata unor dobânzi compuse, având în vedere omisiunea Comisiei de a plăti dobânzi moratorii prin intermediul uneia dintre acțiunile formulate în temeiul primului paragraf al articolului 266 TFUE sau, cu titlu subsidiar, în temeiul celui de al doilea paragraf al articolului 266, al articolului 268 și al articolului 340 TFUE, precum și al articolului 41 alineatul (3) din cartă. În această privință, reclamanta se întemeiază pe articolul 277 TFUE pentru eventualitatea în care Comisia ar încerca să se sprijine pe dreptul derivat și să îl interpreteze într-un mod care contravine drepturilor reclamantei care decurg din tratat.

4.

De asemenea, și în măsura în care este necesar, invocând cel de al patrulea motiv, reclamanta solicită, în temeiul articolului 264 al patrulea paragraf TFUE, anularea deciziei Comisiei din 7 iulie 2022 de a refuza să plătească dobânzi moratorii și dobânzi compuse la acestea, întemeindu-se pe încălcarea articolului 266 TFUE și/sau a principiului general de drept al Uniunii în temeiul căruia instituțiile Uniunii sunt obligate la restituire în urma unei hotărâri de anulare a unei măsuri.

5.

Cu titlu subsidiar față de cel de al patrulea motiv, prin intermediul celui de al cincilea motiv, reclamanta solicită să se constate în temeiul articolului 265 TFUE faptul că Comisia a acționat nelegal neplătind reclamantei dobânzi moratorii și dobânzi compuse la acestea în urma cererii formulate în acest sens de reclamantă la 8 iunie 2022, contravenind articolului 266 TFUE și/sau principiului general de drept al Uniunii în temeiul căruia instituțiile Uniunii sunt obligate la restituire în urma unei hotărâri de anulare a unei măsuri.

—

anularea Deciziei C(2022) 4761 final a Comisiei Europene din 12 iulie 2022 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 TFUE (cazul AT. 40522 – Ambalaje metalice), în măsura în care se aplică reclamantelor, și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii.

1.

Primul motiv se întemeiază pe încălcarea de către Comisie a principiului patere legem quam ipse fecisti, principiu general al dreptului Uniunii, prin faptul că a acceptat reatribuirea cauzei de la Oficiului Federal German pentru Carteluri (denumit în continuare „FCO”), îndepărtându-se astfel de normele de conduită, așa cum rezultă acestea din Comunicarea Comisiei privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență.

2.

Al doilea motiv se întemeiază pe faptul că, prin acceptarea reatribuirea cauzei de la FCO, Comisia a încălcat încrederea legitimă a reclamantelor în faptul că aceasta ar respecta regulile de conduită stabilite.

3.

Al treilea motiv se întemeiază pe încălcarea de către Comisie a principiului subsidiarității prin acceptarea reatribuirii cauzei într-un stadiu atât de tardiv al procedurii FCO.

4.

Al patrulea motiv se întemeiază pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantelor prin acceptarea reatribuirii cauzei de la FCO după mai mulți ani de la expirarea perioadei de atribuire inițiale de două luni.

5.

Al cincilea motiv se întemeiază pe faptul că, prin acceptarea reatribuirii cauzei după expirarea perioadei de atribuire inițiale de două luni, Comisia nu a pus în balanță în mod corespunzător obiectivele aplicării dreptului concurenței și pe cele ale securității juridice, încrederii legitime și dreptului la apărare ale reclamantelor, încălcând astfel principiul proporționalității.

6.

Al șaselea motiv se întemeiază pe faptul că, prin acceptarea reatribuirii cauzei de la FCO după expirarea perioadei de atribuire inițiale de două luni, Comisia a încălcat principiul bunei administrări.

—

anularea articolelor 1, 4 și 5 din Decizia din 4 decembrie 2020 a Comisiei privind schema de ajutoare SA.21259 (2018/C) (ex 2018/NN) pusă în aplicare de Portugalia pentru Zona Franca da Madeira (ZFM) – Regimul III;

—

obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept, întrucât criteriul bazat pe „activități desfășurate efectiv și material în Madeira” a fost interpretat și aplicat în mod corect în cadrul punerii în aplicare a Regimului III pentru ZFM. Reclamanta susține că Comisia a interpretat în mod eronat criteriul aferent „profiturilor rezultate din activități desfășurate efectiv și material în Madeira”. Profiturile întreprinderilor înregistrate în ZFM care pot face obiectul unui avantaj fiscal nu se limitează la profiturile ce rezultă din activități care pot genera costuri suplimentare legate de caracterul ultraperiferic, altfel spus din activități desfășurate numai pe teritoriul geografic al Regiunii Autonome Madeira. În raport cu obiectivele și contextul Regimului III pentru l ZFM, interpretarea corectă a acestui criteriu presupune ca activitățile întreprinderilor autorizate în ZFM, care își au acolo centrul decizional, să fie considerate activități desfășurate efectiv și material în Madeira indiferent dacă au sau nu o activitate internațională.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept, întrucât criteriul referitor la „menținerea locurilor de muncă” a fost interpretat și aplicat în mod corect în cadrul punerii în aplicare a Regimului III pentru ZFM. Reclamanta susține că Comisia a interpretat în mod eronat criteriul referitor la „menținerea locurilor de muncă”. Având în vedere că nu există noțiunea de „loc de muncă” al Uniunii Europene, și că, în vederea aplicării regimului III, acesta nu este definit nici în deciziile din 2007 și din 2013, nici în liniile directoare din 2007, trebuie să se admită că noțiunea de loc de muncă ce rezultă din dreptul național este corectă. Metodologia care constă în a defini locurile de muncă în „ENI” (numărul de echivalente normă întreagă) și „UMA” („unități de muncă anuale”) nu se aplică regimului III pentru ZFM.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor generale de drept al Uniunii Europene de securitate juridică și încredere legitimă. Reclamanta susține că Decizia Comisiei din 4 decembrie 2020 privind schema de ajutoare SA.21259 (2018/C) (ex 2018/NN) pusă în aplicare de Portugalia pentru Zona Franca da Madeira (ZFM) – Regimul III încalcă principiile generale de drept al Uniunii de securitare juridică și încredere legitimă, de unde rezultă că Comisia nu poate impune autorităților naționale portugheze să recupereze ajutoarele în cauză de la beneficiari și, mai concret, de la reclamantă.

—

anularea, în temeiul articolului 264 TFUE, a deciziei atacate în măsura în care le privește pe reclamante, și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu articolul 134 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

1.

Primul motiv: necompetența pârâtei ca urmare a unei încălcări a principiului subsidiarității

2.

Al doilea argument: abuz de putere

3.

Al treilea argument: încălcarea dreptului la bună administrare în temeiul articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

—

anularea deciziei din 17 noiembrie 2021 prin care i s-a aplicat reclamantului sancțiunea suspendării avansării în treaptă pe o perioadă de șase luni;

—

obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată precum și la plata unui euro reclamantului.

1.

Primul motiv întemeiat pe erori vădite de apreciere care ar afecta de nelegalitate decizia atacată. În această privință, invocă faptul că pretinsele încălcări care întemeiază decizia atacată nu sunt dovedite și că aceasta reiese în special din avizul emis în unanimitate de comisia de disciplină.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare. Reclamantul invocă în special dreptul de a fi ascultat, întrucât membrii Oficiul de investigații și de disciplină (IDOC) cărora le-au fost delegate competențele de autoritate împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) în cursul procedurii și care au întocmit raportul de anchetă ale cărui concluzii au fost repuse în discuție de comisia de disciplină, au jucat ulterior un rol decisiv în adoptarea deciziei, în mod netransparent, de către AIPN tripartită.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității.

—

anularea integrală a deciziei atacate și a deciziei diviziei de opoziție a EUIPO din 12 noiembrie 2021 și, eventual, modificarea deciziei atacate prin admiterea acțiunii formulate de reclamantă;

—

obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată potrivit normelor aplicabile.

—

anularea deciziei Comitetului unic de rezoluție din 25 iulie 2022 privind calculul contribuțiilor ex ante la Fondul unic de rezoluție pentru anul 2017 referitoare la Hypo Vorarlberg Bank AG și Portigon AG (SRB/ES/2022/41), inclusiv anexele, cel puțin în ceea ce priveşte reclamanta,

—

obligarea Comitetului unic de rezoluție la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură din cauză că decizia atacată nu a fost adusă integral la cunoștință.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea principiului securităţii juridice din cauza adoptării retroactive a deciziei atacate.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe încălcarea articolului 102 din Directiva 2014/59/UE (1), a articolului 69 alineatele (1) și (2), precum și a articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 806/2014 (2), a articolului 3 și a articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul delegat (UE) 2015/63 (3) și a principiului proporționalității, ca urmare a determinării incorecte a nivelului țintă, întrucât pârâtul a stabilit un nivel țintă excesiv, care contravine cadrului juridic al Uniunii.

4.

Al patrulea motiv întemeiat pe încălcarea unor cerințe fundamentale de procedură din cauza unei motivări inadecvate a deciziei atacate.

5.

Al cincilea motiv întemeiat pe încălcarea unor cerințe fundamentale de procedură ca urmare a unei motivări inadecvate pentru epuizarea marjei de discreție esențiale.

6.

Al șaselea motiv întemeiat pe încălcarea articolului 102 din Directiva 2014/59/UE, a articolului 69 alineatele (1) și (2), precum și a articolului 70 alineatele (2) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 806/2014, a articolului 4 alineatul (2), a articolului 6 alineatul (2) litera (a), a articolului 7 alineatul (2) litera (a) și a articolului 17 alineatele (3) și (4), precum și a anexei 1 la Regulamentul delegat (UE) 2015/63 și a principiilor controlului jurisdicțional efectiv și proporționalității pentru neluarea în considerație a situației de fapt.

7.

Al șaptelea motiv întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură din cauza neascultării reclamantei și a nerespectării dreptului său de a fi ascultată.

8.

Al optulea motiv întemeiat pe nelegalitatea Regulamentului delegat (UE) 2015/63 ca temei juridic pentru adoptarea deciziei atacate, pe nelegalitatea metodei de ajustare în funcție de risc stabilite în acest regulament și pe marja de apreciere conferită SRB.

9.

Al nouălea motiv întemeiat pe nelegalitatea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/81 (5) ca temei pentru adoptarea deciziei atacate.

10.

Al zecelea motiv întemeiat pe nelegalitatea Directivei 2014/59/UE și a Regulamentului (UE) nr. 806/2014 ca temei juridic pentru adoptarea Regulamentului delegat (UE) 2015/63 și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/81 și implicit a deciziei atacate.

—

declararea faptului că, după ce Frontex a primit solicitarea de a acționa în conformitate cu procedura stabilită la articolul 265 TFUE, aceasta a omis în mod nelegal să acționeze prin faptul că s-a abținut să ia decizia de a retrage finanțarea integral sau parțială a activităților sale din Regiunea Mării Egee, de a dispune suspendarea ori încetarea totală sau parțială a acestor activități, conform articolului 46 alineatul (4) din Regulamentul 2019/1896 (1), sau prin faptul că nu a prezentat în mod corespunzător justificări pentru nepunerea în aplicare a măsurii relevante în sensul articolului 46 alineatul (6) din acest regulament, precum și a faptului că aceasta nu și-a precizat poziția în răspuns la cererea prealabilă formulată de reclamant.

—

cu titlu subsidiar, anularea deciziei Frontex din 27 iulie 2022 prin care aceasta refuză să acționeze ca urmare a solicitării de a acționa în conformitate cu articolul 46 alineatul (4).

—

obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, în conformitate cu articolul 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că, după ce Frontex a fost solicitată să acționeze în conformitate cu procedura stabilită la articolul 265 TFUE, aceasta a omis în mod nelegal să acționeze prin faptul că s-a abținut să ia decizia de a retrage finanțarea integrală sau parțială a activităților sale din Regiunea Mării Egee, de a dispune suspendarea ori încetarea totală sau parțială a acestor activități, conform articolului 46 alineatul (4) din Regulamentul 2019/1896, sau prin faptul că nu a prezentat în mod corespunzător justificări pentru nepunerea în aplicare a măsurii relevante în sensul articolului 46 alineatul (6) din acest regulament.

2.

Al doilea motiv, formulat cu titlu subsidiar, întemeiat pe faptul că, în cazul în care Tribunalul va considera că răspunsul furnizat de Frontex la cererea prealabilă conform articolului 265 TFUE constituie o precizare a poziției sale, care pune capăt abținerii de a acționa, refuzul său de a acționa în conformitate cu solicitarea de a acționa adresată de reclamant constituie baza unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 alineatul (4) TFUE.

—

anularea deciziei Consiliului Uniunii Europene din 27 iulie 2022;

—

obligarea Consiliului Uniunii Europene la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

—

cu toate consecințele juridice.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea libertății de exprimare și de informare.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea libertății de a desfășura o activitate comercială.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării.