1)

Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 15 octombrie 2018, John Mills/EUIPO – Jerome Alexander Consulting (MINERAL MAGIC) (T-7/17, EU:T:2018:679).

2)

Respinge acțiunea în cauza T-7/17, introdusă de John Mills Ltd împotriva Deciziei Camerei întâi de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 5 octombrie 2016 (cauza R 2087/2015-1).

3)

John Mills Ltd suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) în cadrul prezentului recurs și al procedurii în fața Tribunalului, precum și pe cele efectuate de Jerome Alexander Consulting Corp. în cadrul procedurii în fața Tribunalului.

1)

Articolul 4 alineatele (1) și (2), precum și articolul 17 alineatele (1), (2) și (5) din A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare trebuie interpretate în sensul că un holding mixt a cărui intervenție în gestiunea filialelor sale este recurentă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată achitată în amonte pentru achiziționarea de servicii de consultanță privind prospectarea pieței realizată în vederea achiziționării de părți sociale într-o altă societate inclusiv atunci când în final această achiziție nu a avut loc.

2)

Articolul 4 alineatele (1) și (2), precum și articolul 17 alineatele (1), (2) și (5) din A șasea directivă 77/388 trebuie interpretate în sensul că un holding mixt a cărui intervenție în gestiunea filialelor sale este recurentă nu are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată achitată în amonte pentru comisionul plătit unei instituții de credit pentru organizarea și structurarea unui împrumut obligatar care era destinat efectuării de investiții într-un anumit sector atunci când aceste investiții în final nu au avut loc, iar capitalul obținut prin intermediul acestui împrumut a fost transferat integral societății-mamă a grupului sub forma unui împrumut.

—

atunci când căsuța care se referă la această clauză a fost bifată de operatorul de date anterior semnării acestui contract sau

—

atunci când clauzele contractului menționat sunt de natură să inducă persoana vizată în eroare cu privire la posibilitatea de a încheia contractul în discuție în pofida refuzului de a-și da consimțământul pentru prelucrarea datelor sale sau

—

atunci când libera alegere de a se opune acestei colectări și acestei stocări este afectată în mod nejustificat de acest operator prin cerința ca, pentru a refuza să își dea consimțământul, persoana vizată să completeze un formular suplimentar în care să fie menționat acest refuz.

1)

Articolul 52 punctul 6 litera (a) din Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, și de abrogare a Directivei 2007/64/CE coroborat cu articolul 54 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că reglementează informațiile și condițiile pe care trebuie să le furnizeze un prestator de servicii de plată care dorește să convină, cu utilizatorul serviciilor sale, asupra unei prezumții de acceptare privind modificarea, în conformitate cu modalitățile prevăzute de aceste dispoziții, a contractului-cadru pe care l-au încheiat, însă nu stabilește restricții în ceea ce privește calitatea utilizatorului sau tipul de clauze contractuale care pot face obiectul unui astfel de acord, fără a aduce totuși atingere, atunci când utilizatorul are calitatea de consumator, unui posibil control al caracterului abuziv al acestor clauze în raport cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

2)

Articolul 4 punctul 14 din Directiva 2015/2366 trebuie interpretat în sensul că funcția de comunicare în câmp apropiat (Near Field Communication) cu care este dotat un card bancar multifuncțional personalizat și care permite efectuarea unor plăți cu valoare scăzută din contul bancar asociat acestui card constituie un „instrument de plată”, astfel cum este definit de această dispoziție.

3)

Articolul 63 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretat în sensul că plata contactless cu o valoare scăzută prin intermediul funcției de comunicare în câmp apropiat (Near Field Communication) a unui card bancar multifuncțional personalizat constituie o utilizare „anonimă” a instrumentului de plată avut în vedere, în sensul acestei dispoziții derogatorii.

4)

Articolul 63 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretat în sensul că un prestator de servicii de plată care intenționează să se prevaleze de derogarea prevăzută de această dispoziție nu poate să se limiteze să afirme că îi este imposibil să blocheze instrumentul de plată vizat sau să împiedice utilizarea ulterioară a acestuia, deși, având în vedere stadiul obiectiv al cunoștințelor tehnice disponibile, o astfel de imposibilitate nu poate fi stabilită.

1)

Respinge recursul.

2)

Îl obligă pe domnul Ralph Pethke să suporte, pe lângă propriile cheltuieli, pe cele efectuate de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO).

1)

Articolul 274 din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/58/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2013, trebuie interpretat în sensul că decizia autorității competente de a retrage autorizația întreprinderii de asigurare în cauză și de a desemna un lichidator provizoriu nu poate constitui o „decizie de a deschide procedurile de lichidare în ceea ce privește o întreprindere de asigurare”, în sensul acestui articol, decât dacă dreptul statului membru de origine al acestei întreprinderi de asigurare prevede fie că lichidatorul provizoriu menționat este abilitat să realizeze activele întreprinderii de asigurare respective și să distribuie profiturile sale între creditorii acesteia, fie că retragerea autorizației aceleiași întreprinderi de asigurare are ca efect deschiderea automată a procedurii de lichidare, fără ca o decizie formală să trebuiască să fie adoptată în acest scop de o autoritate distinctă.

2)

Articolul 274 din Directiva 2009/138, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/58, trebuie interpretat în sensul că, dacă nu sunt îndeplinite condițiile impuse pentru ca o decizie de retragere a autorizației unei întreprinderi de asigurare și de numire a unui lichidator provizoriu în privința acesteia să constituie o „decizie de a deschide procedurile de lichidare în ceea ce privește o întreprindere de asigurare”, în sensul acestui articol, articolul menționat nu conține o obligație a instanțelor din celelalte state membre de a aplica dreptul statului membru de origine al întreprinderii de asigurare în cauză, care prevede suspendarea oricărei proceduri jurisdicționale deschise în privința unei astfel de întreprinderi.

1)

Articolul 24 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o acțiune prin care un coproprietar al unui imobil urmărește să interzică unui alt coproprietar al acestui imobil să modifice, arbitrar și fără acordul celorlalți coproprietari, destinația bunului său aflat în coproprietate, astfel cum este prevăzută printr-un contract de coproprietate, trebuie considerată ca fiind o acțiune „în materie de drepturi reale imobiliare”, în sensul acestei dispoziții, cu condiția ca această destinație să fie opozabilă nu numai coproprietarilor imobilului respectiv, ci și erga omnes, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

2)

Articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care destinația unui bun imobil aflat în coproprietate prevăzută printr-un contract de coproprietate nu este opozabilă erga omnes, o acțiune prin care un coproprietar al unui imobil urmărește să interzică unui alt coproprietar al acestui imobil să modifice, arbitrar și fără acordul celorlalți coproprietari, respectiva destinație trebuie considerată ca fiind o acțiune „în materie contractuală”, în sensul acestei dispoziții. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, locul de executare a obligației care servește drept bază acestei acțiuni este cel în care este situat bunul respectiv.

1)

Respinge recursul.

2)

Îl obligă pe domnul Stephan Fleig la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge recursul.

2)

Îl obligă pe domnul Bruno Gollnisch la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Articolele 167, 168, 184 și 185 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată (TVA) în amonte pentru bunuri, în speță pentru bunuri imobile, și pentru servicii achiziționate în vederea efectuării unor operațiuni taxabile este menținut atunci când proiectele de investiții prevăzute inițial au fost abandonate din cauza unor împrejurări independente de voința persoanei impozabile și că nu este necesar să se efectueze o regularizare a acestui TVA în cazul în care persoana impozabilă continuă să aibă intenția de a exploata bunurile respective în scopurile unei activități taxabile.

2)

Directiva 2006/112, în special articolul 28 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, în lipsa unui contract de mandat fără reprezentare, mecanismul structurii de comisionar nu este aplicabil atunci când o persoană impozabilă realizează o construcție conform cerințelor și exigenței unei alte persoane prezumate că ia în locațiune construcția respectivă.

1)

Prin faptul că a desemnat drept „autoritate competentă”, în sensul Directivei 2007/59/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2007 privind certificarea mecanicilor de locomotivă care conduc locomotive și trenuri în sistemul feroviar comunitar, altă autoritate decât autoritatea de siguranță menționată la articolul 16 din Directiva 2004/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind siguranța căilor ferate comunitare și de modificare a Directivei 95/18/CE a Consiliului privind acordarea de licențe întreprinderilor feroviare și a Directivei 2001/14/CE privind repartizarea capacităților de infrastructură feroviară și perceperea de tarife pentru utilizarea infrastructurii feroviare și certificarea siguranței (Directiva privind siguranța feroviară), Republica Austria nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3 litera (a) din Directiva 2007/59.

2)

Obligă Republica Austria să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.

1)

Prin faptul că nu a luat toate măsurile pe care le presupune punerea în aplicare a Hotărârii din 12 aprilie 2018, Comisia/Belgia (C-110/17, EU:C:2018:250), Regatul Belgiei nu și-a îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 260 alineatul (1) din TFUE.

2)

Obligă Regatul Belgiei să plătească Comisiei Europene o sumă forfetară de 2 000 000 de euro.

3)

Obligă Regatul Belgiei să plătească Comisiei Europene o penalitate cu titlu cominatoriu în cuantum de 7 500 de euro pe zi de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la data punerii în aplicare a Hotărârii din 12 aprilie 2018, Comisia/Belgia (C-110/17, EU:C:2018:250).

4)

Obligă Regatul Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

O reglementare națională precum cea aplicată de autorități, și anume în sensul că utilizarea, fără obligația de reînmatriculare, a unui autovehicul înmatriculat în străinătate care a fost pus ocazional și pe termen scurt la dispoziția unui cetățean domiciliat în Belgia de către un cetățean domiciliat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, este condiționată de deținerea de către acest cetățean domiciliat în Belgia, asupra sa în autovehicul, a atestatului privat privind dreptul de utilizare, cu alte cuvinte un certificat în sensul articolului 3 alineatul (2) punctul 6 din Decretul Regal din 20 iulie 2001 privind înmatricularea autovehiculelor, contravine prevederilor legale europene relevante și în special, pe de o parte, articolelor 20 și 21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene privind libertatea persoanelor și libera circulație a capitalurilor, și/sau pe de altă parte, articolelor 63 și 64 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene cu privire la libera circulație a capitalurilor, acestea fiind două din cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europene?

2.

O reglementare națională precum cea descrisă anterior și pusă în aplicare de Wallonische Region este justificată de cerințe de siguranță publică sau de alte măsuri de protecție, iar respectarea reglementării naționale, care este interpretată în sensul că aceasta prevede în mod obligatoriu că trebuie păstrat în autovehicul un document emis de proprietarul străin al autovehiculului, conținând permisiunea de a utiliza autovehiculul pentru o perioadă limitată, cu precizarea perioadei de valabilitate, fără posibilitatea de a depune aceste documente ulterior, este necesară pentru a atinge obiectivul urmărit sau obiectivul ar fi putut fi atins și în alt mod și prin mijloace mai puțin stricte și formale?

1)

O reglementare națională precum cea aplicată de autorități, și anume în sensul că utilizarea, fără obligația de reînmatriculare, a unui autovehicul înmatriculat în străinătate care a fost pus ocazional și pe termen scurt la dispoziția unui cetățean domiciliat în Belgia de către un cetățean domiciliat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, este condiționată de deținerea de către acest cetățean domiciliat în Belgia, asupra sa în autovehicul, a atestatului privat privind dreptul de utilizare, cu alte cuvinte un certificat în sensul articolului 3 alineatul (2) punctul 6 din Decretul Regal din 20 iulie 2001 privind înmatricularea autovehiculelor, contravine prevederilor legale europene relevante și în special articolelor 20 și 21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene privind libertatea persoanelor, articolului 45 TFUE (libera circulație a lucrătorilor), articolului 49 (libertatea de stabilire) și articolului 56 TFUE (Libera prestare a serviciilor)?

2)

O reglementare națională precum cea descrisă anterior și pusă în aplicare de Wallonische Region este justificată de cerințe de siguranță publică sau de alte măsuri de protecție, iar respectarea reglementării naționale, care este interpretată în sensul că aceasta prevede în mod obligatoriu că trebuie păstrat în autovehicul un document emis de proprietarul străin al autovehiculului, conținând permisiunea de a utiliza autovehiculul pentru o perioadă limitată, cu precizarea perioadei de valabilitate, este necesară pentru a atinge obiectivul urmărit sau obiectivul ar fi putut fi atins și în alt mod și prin mijloace mai puțin stricte și formale?

1.

O reglementare națională precum cea aplicată de autorități, și anume în sensul că utilizarea, fără obligația de reînmatriculare, a unui autovehicul înmatriculat în străinătate care a fost pus ocazional și pe termen scurt la dispoziția unui cetățean domiciliat în Belgia de către un cetățean domiciliat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, este condiționată de deţinerea de către acest cetățean domiciliat în Belgia, asupra sa în autovehicul, a atestatului privat privind dreptul de utilizare, cu alte cuvinte un certificat în sensul articolului 3 alineatul (2) punctul 6 din Decretul Regal din 20 iulie 2001 privind înmatricularea autovehiculelor, contravine prevederilor legale europene relevante și în special articolelor 20 și 21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) privind libertatea persoanelor, articolului 45 TFUE (libera circulație a lucrătorilor), articolului 49 (libertatea de stabilire) și articolului 56 TFUE (libera prestare a serviciilor)?

2.

O reglementare națională precum cea descrisă anterior și pusă în aplicare de Wallonische Region este justificată de cerințe de siguranță publică sau de alte măsuri de protecție, iar respectarea reglementării naționale, care este interpretată în sensul că aceasta prevede în mod obligatoriu că trebuie păstrat în autovehicul un document emis de proprietarul străin al autovehiculului, conţinând permisiunea de a utiliza autovehiculul pentru o perioadă limitată, cu precizarea perioadei de valabilitate, este necesară pentru a atinge obiectivul urmărit sau obiectivul ar fi putut fi atins și în alt mod și prin mijloace mai puțin stricte și formale?

1)

Clauza 5 din acordul-cadru anexat la Directiva 1999/70/CE (Directiva Consiliului privind Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, denumită în continuare „directiva”) (1), intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”, coroborată cu considerentele (6) și (7) ale directivei și cu clauza 4 din acest acord-cadru (intitulată „Principiul nediscriminării”), precum și în lumina principiilor echivalenței, efectivității și efectului util al dreptului Uniunii Europene, se opune unei reglementări naționale, în speță articolul 24 alineatul 3 litera a) și articolul 22 alineatul 9 din Legea 240/2010, care permite universităților să utilizeze, fără limite cantitative, contracte de cercetător pe o durată determinată de trei ani și care pot fi prelungite cu doi ani, fără a condiționa încheierea și prelungirea lor de niciun motiv obiectiv legat de nevoi cu caracter temporar sau excepțional ale universității care le dispune, și care prevede, ca limită unică a recurgerii la mai multe raporturi de muncă pe durată determinată cu aceeași persoană, doar durata de cel mult 12 ani, chiar cu întrerupere?

2)

Clauza 5 din acordul-cadru, menționată anterior, coroborată cu considerentele (6) și (7) ale directivei și cu clauza 4 din acordul-cadru menționat, citată anterior, precum și în lumina efectului util al dreptului Uniunii Europene, se opune unei reglementări naționale (în speță articolul 24 și articolul 29 alineatul 1 din Legea 240/2010) care acordă universităților posibilitatea să recruteze exclusiv cercetători pe durată determinată, fără a condiționa decizia în acest sens de existența unor nevoi cu caracter temporar sau excepțional și fără a prevedea vreo limită, prin încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive pe termen potențial nelimitat pentru a răspunde nevoilor obișnuite care țin de activitățile didactice și de cercetare ale universităților respective?

3)

Clauza 4 din același acord-cadru se opune unei reglementări naționale precum articolul 20 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 75/2017 (astfel cum a fost interpretat prin Circulara ministerială nr. 3/2017, citată anterior), care, deși recunoaște posibilitatea de definitivare a cercetătorilor pe durată determinată din cadrul instituțiilor publice de cercetare – însă numai dacă au efectuat cel puțin trei ani de serviciu până la 31 decembrie 2017 –, nu permite această posibilitate în favoarea cercetătorilor universitari pe durată determinată pentru simplul motiv că articolul 22 alineatul 16 din Decretul legislativ nr. 75/2017 a inclus raporturile de muncă ale acestora, deși întemeiate potrivit legii pe un contract de muncă subordonată, în „regimul de drept public”, în pofida faptului că articolul 22 alineatul 9 din Legea 240/2010 supune cercetătorii din cadrul instituțiilor de cercetare și al universităților aceleiași reguli privind durata maximă pe care o pot avea raporturile pe durată determinată instituite, sub forma contractelor menționate la articolul 24 din aceeași lege sau a indemnizațiilor de cercetare prevăzute la același articol 22, cu universitățile și instituțiile de cercetare?

4)

Principiile echivalenței și efectivității și principiul efectului util al dreptului Uniunii Europene, în ceea ce privește acordul-cadru citat anterior, precum și principiul nediscriminării prevăzut în clauza 4 din acest acord-cadru se opun unei reglementări naționale [articolul 24 alineatul 3 litera a) din Legea 240/2010 și articolul 29 alineatul 2 litera d) și articolul 29 alineatul 4 din Decretul legislativ nr. 81/2015] care, chiar în prezența unei reglementări aplicabile tuturor lucrătorilor publici și privați, cuprinsă în cele din urmă în același Decret nr. 81, și care prevede (începând cu anul 2018) durata maximă de 24 de luni (inclusiv prelungirile și reînnoirile) a unui raport de muncă pe durată determinată și condiționează utilizarea acestui tip de raporturi în administrația publică de existența unor „nevoi cu caracter temporar și excepțional”, permite universităților să recruteze cercetători prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată de trei ani, care poate fi prelungit cu doi ani în cazul unei evaluări pozitive a activităților didactice și de cercetare desfășurate în perioada trienală respectivă, fără a condiționa nici încheierea primului contract, nici prelungirea acestuia de existența unor astfel de nevoi cu caracter temporar sau excepțional ale universității, permițându-i chiar să încheie, la finalul perioadei de cinci ani, cu aceeași persoană sau cu alte persoane, încă un contract pe durată determinată de același tip, pentru a răspunde acelorași nevoi care țin de activitățile didactice și de cercetare legate de contractul anterior?

5)

Clauza 5 din acordul-cadru citat anterior se opune, inclusiv în lumina principiilor efectivității și echivalenței și a clauzei 4 menționate mai sus, ca o reglementare națională [articolul 29 alineatul 2 litera d) și articolul 29 alineatul 4 din Decretul legislativ nr. 81/2015 și articolul 36 alineatele 2 și 5 din Decretul legislativ nr. 165/2001] să înlăture posibilitatea cercetătorilor universitari angajați cu contract pe durată determinată de trei ani și care poate fi prelungit cu alți doi ani [în temeiul articolului 24 alineatul 3 litera a) din Legea 240/2010, citat anterior] de a institui ulterior un raport de muncă pe durată nedeterminată, în lipsa altor măsuri în dreptul italian susceptibile să prevină și să sancționeze abuzurile în utilizarea de către universități a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive?

1)

Articolul 34 TFUE se opune unei reglementări naționale potrivit căreia autorizația de import paralel expiră după un an de la expirarea autorizației de introducere pe piață a medicamentului de referință?

2)

În lumina articolelor 34 și 36 TFUE, o autoritate națională poate adopta o decizie cu caracter declarativ prin care se constată expirarea de plin drept a autorizației de introducere pe piață a unui medicament în cadrul unui import paralel numai ca urmare a curgerii unui termen stabilit prin lege, calculat de la data expirării autorizației de introducere pe piață a medicamentului de referință, fără a fi examinate motivele expirării autorizației privind acest medicament și celelalte condiții, prevăzute la articolul 36 TFUE, referitoare la protecția vieții și a sănătății persoanelor?

3)

Pentru adoptarea unei decizii cu caracter declarativ prin care se constată expirarea autorizației de introducere pe piață a unui medicament în cadrul unui import paralel este suficientă scutirea importatorilor paraleli de obligația de a prezenta rapoarte periodice privind siguranța, având drept efect lipsa deținerii de către autoritate a datelor actualizate ale raportului beneficiu-risc din punctul de vedere al farmacovigilenței?

1)

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă pentru interpretarea Regulilor uniforme privind utilizarea infrastructurii în traficul internațional feroviar (CUI; Apendicele E la Convenția privind transporturile internaționale feroviare [COTIF (1)])?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

Articolul 8 alineatul 1 litera b) CUI trebuie interpretat în sensul că răspunderea gestionarului pentru pagube materiale, care face obiectul acestei dispoziții, include și costurile suportate de transportator ca urmare a faptului că datorită pagubelor suferite de locomotivele sale este nevoit să închirieze alte locomotive de înlocuire?

3)

În cazul unui răspunsul afirmativ la prima întrebare și al unui răspuns negativ la a doua întrebare:

Articolul 4 și articolul 19 alineatul 1 CUI trebuie interpretate în sensul că părțile contractuale își pot extinde efectiv răspunderea printr-o trimitere generală la legislația națională, dacă în urma acestei trimiteri se extinde sfera răspunderii, însă – prin derogare de la răspunderea obiectivă prevăzută de CUI – condiția pentru răspundere este existența unei culpe?

1)

Articolul 7 din Directiva 2003/88 (1) și articolul 31 alineatul (2) din cartă se opun interpretării unei reglementări naționale precum articolul 7 alineatul (3) din BUrIG [Mindesturlaubsgesetz für Arbeitnehmer (Legea privind concediul minim acordat lucrătorilor] potrivit căreia dreptul la concediu anual plătit al unui lucrător – în cazul căruia, în cursul anului corespunzător concediului a intervenit o incapacitate totală de muncă din motive de sănătate, dar care ar fi putut să efectueze concediul, cel puțin parțial, înainte de începerea incapacității sale de muncă în cursul anului corespunzător concediului – se stinge, în situația incapacității de muncă permanente neîntrerupte, după 15 luni de la sfârșitul anului corespunzător concediului inclusiv în cazul în care angajatorul nu a oferit efectiv lucrătorului posibilitatea exercitării dreptului său la concediu, prin solicitarea și informarea corespunzătoare?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, în aceste condiții, în caz de incapacitate de muncă permanentă și totală, este de asemenea exclusă stingerea acestui drept la o dată ulterioară?

1)

Dreptul Uniunii, în special articolul 18 alineatele (1) și (3) din Directiva 2008/115/CE (1), trebuie interpretat în sensul că o instanță națională, care decide cu privire la luarea în custodie publică în scopul îndepărtării, este obligată să verifice în fiecare caz condițiile prevăzute de această dispoziție, în special cele potrivit cărora situația excepțională încă persistă, atunci când legiuitorul național, în temeiul articolului 18 alineatul (1), a derogat în reglementarea națională de la condițiile prevăzute la articolul 16 alineatul (1)?

2)

Dreptul Uniunii, în special articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care autorizează temporar, până la 1 iulie 2022, cazarea într-un penitenciar a deținuților aflați în așteptarea îndepărtării, în pofida existenței centrelor specializate de cazare în statul membru și a lipsei unei situații de urgență în sensul articolului 18 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE care să impună acest lucru în mod imperativ?

3)

Articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE trebuie interpretat în sensul că un „centru specializat de cazare” pentru luarea în custodie publică a deținuților aflați în așteptarea îndepărtării nu există pentru simplul motiv că:

4)

În cazul unui răspuns negativ la a treia întrebare:

Articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE trebuie interpretat în sensul că există o cazare într-un „centru specializat de cazare” a deținuților aflați în așteptarea îndepărtării în cazul în care un penitenciar creează un departament special de detenție în vederea îndepărtării, acest departament administrează un teren special cu trei clădiri în cadrul incintei pentru deținuții aflați în așteptarea îndepărtării, iar una dintre cele trei clădiri este ocupată temporar doar cu deținuți de drept penal care execută pedepse privative de libertate alternative sau de scurtă durată, penitenciarul respectând separarea deținuților luați în custodie publică de deținuții obișnuiți, fiecare casă având propriile facilități (vestiar propriu, spital propriu, sală de sport proprie), iar în curte/domeniul exterior, deși este vizibilă din toate casele, fiecare casă are un domeniu propriu, îngrădit cu plasă de sârmă, pentru deținuți, neexistând astfel între case niciun acces direct?

1.

Noțiunea de comerciant definită la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2011/83 (1) trebuie interpretată în sensul că o persoană care acționează ca intermediar, în cazul în care un consumator achiziționează un bilet, poate fi considerată un comerciant obligat să respecte obligațiile prevăzute de Directiva 2011/83 și, în consecință, parte la contractul de vânzare sau de prestare de servicii împotriva căruia consumatorul poate să formuleze o reclamație sau să introducă o acțiune?

2.

Obligația de a comunica informații și de a pune la dispoziția consumatorului aceste informații folosind un limbaj simplu și inteligibil, astfel cum este aceasta prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2011/83, trebuie interpretată și aplicată astfel încât obligația de informare a consumatorului să fie considerată corect executată în cazul în care aceste informații sunt oferite în cadrul regulamentului emis de intermediar cu privire la prestarea de servicii, pus la dispoziția consumatorului pe site-ul internet tiketa.lt, înainte ca respectivul consumator să efectueze plata prin care atestă că a luat cunoștință de regulamentul emis de intermediar cu privire la prestarea de servicii și își asumă să îl respecte ca parte a termenilor și condițiilor tranzacției care urmează a fi încheiată prin intermediul unui așa numit acord de tip „click-wrap”, și anume prin bifarea în mod activ a unei anumite căsuțe din sistemul online și prin accesarea unui anumit link?

—

anularea articolului 1 alineatele (3) și (7) din Directiva 2020/1057 (1), care prevede obligația aplicării normelor privind detașarea lucrătorilor în cazul operațiunilor de transport internațional (transfrontaliere) și de cabotaj în sensul Directivei 96/71/CE. În cazul în care este imposibilă anularea articolului 1 alineatele (3) și (7) din Directiva 2020/1057 fără a altera substanța acestei directive, Republica Lituania solicită anularea în totalitate a Directivei 2020/1057;

—

anularea articolului 1 punctul 6 litera (d) din Regulamentul 2020/1054 (2), în măsura în care această dispoziție impune întreprinderilor de transport să facă în așa fel încât conducătorii auto să se întoarcă la locul lor de reședință sau la centrul operațional al întreprinderii în fiecare perioadă de patru săptămâni. În cazul în care este imposibilă anularea acestei părți a dispoziției, Republica Lituania solicită anularea în totalitate a acestei dispoziții;

—

anularea articolului 3 din Regulamentul 2020/1054, în măsura în care prevede că modificările aduse Regulamentului (CE) nr. 651/2006 intră în vigoare în a douăzecea zi de a data publicării acestui act (la 20 august 2020). În cazul în care este imposibilă anularea articolului 3 din Regulamentul 2020/1054 fără a aduce atingere celorlalte prevederi ale acestui regulament, Republica Lituania solicită anularea în totalitate a Regulamentului 2020/1054;

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1.

În măsura în care prevede obligația aplicării normelor privind detașarea lucrătorilor în cazul operațiunilor de transport internațional nebilaterale (transfrontaliere) și de cabotaj, articolul 1 alineatele (3) și (7) din Directiva 2020/1057 încalcă:

2.

Articolul 1 punctul 6 litera (d) din Regulamentul 2020/1054, care prevede obligația întreprinderilor de transport de a face în așa fel încât conducătorii auto să se întoarcă la locul lor de reședință sau la centrul operațional al întreprinderii în fiecare perioadă de patru săptămâni, încalcă:

3.

Articolul 3 din Regulamentul 2020/1054, care stabilește data intrării în vigoare a acestui regulament (la 20 august 2020) fără să prevadă o perioadă tranzitorie, având în vedere în special obligația care decurge din acesta de a aplica fără întârziere (i) modificările aduse articolului 8 alineatul (8) din Regulamentul nr. 561/2006, referitoare la interdicția de a petrece perioada de repaus la bordul vehiculului și (ii) modificările aduse articolului 8 alineatul (8a) din Regulamentul nr. 561/2006, referitoare la obligația de a face în așa fel încât conducătorii auto să se întoarcă în fiecare perioadă de patru săptămâni la locul lor de reședință, încalcă:

1.

anularea articolului 1 punctul 3 din Regulamentul 2020/1055 (1), în măsura în care introduce un articol 5 alineatul (1) litera (b) în Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 (2), care prevede că „în statul membru de stabilire o întreprindere trebuie […] să organizeze activitatea parcului său de vehicule în așa fel încât să asigure că vehiculele aflate la dispoziția întreprinderii și folosite în transportul internațional se întorc la unul dintre centrele operaționale din statul membru respectiv în termen de opt săptămâni de la plecarea din acesta”;

2.

anularea articolului 2 punctul 4 litera (a) din Regulamentul 2020/1055, care modifică articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 1072/2009 (3) prin introducerea unui alineat (2a) care prevede că „operatorii de transport rutier de mărfuri nu pot să efectueze operațiuni de cabotaj cu același vehicul sau, în cazul unei combinații cuplate de vehicule, cu autovehiculul aceluiași vehicul, în același stat membru pentru o perioadă de patru zile ulterioară încheierii operațiunii sale de cabotaj din statul membru respectiv”;

3.

obligarea Parlamentului European și a Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Articolul 1 punctul 3 din Regulamentul 2020/1055, în măsura în care introduce un articol 5 alineatul (1) litera (b) în Regulamentul (CE) nr. 1071/2009, care prevede că „în statul membru de stabilire o întreprindere trebuie […] să organizeze activitatea parcului său de vehicule în așa fel încât să asigure că vehiculele aflate la dispoziția întreprinderii și folosite în transportul internațional se întorc la unul dintre centrele operaționale din statul membru respectiv în termen de opt săptămâni de la plecarea din acesta”, încalcă:

2.

Articolul 2 punctul 4 litera (a) din Regulamentul 2020/1055, care modifică articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 1072/2009 prin introducerea unui alineat (2a) care prevede că „operatorii de transport rutier de mărfuri nu pot să efectueze operațiuni de cabotaj cu același vehicul sau, în cazul unei combinații cuplate de vehicule, cu autovehiculul aceluiași vehicul, în același stat membru pentru o perioadă de patru zile ulterioară încheierii operațiunii sale de cabotaj din statul membru respectiv”, încalcă:

—

Anularea articolului 1 alineatul (6) literele (c) și (d) din Regulamentul (UE) 2020/1054 (1) al Regulamentul (UE) 2020/1054 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 561/2006 în ceea ce privește cerințele minime referitoare la duratele de conducere zilnice și săptămânale maxime, pauzele minime și perioadele de repaus zilnic și săptămânal și a Regulamentului (UE) nr. 165/2014 în ceea ce privește poziționarea prin intermediul tahografelor;

—

cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera că cererea de anulare în parte a regulamentului atacat nu poate fi admisă, anularea în tot a Regulamentului (UE) 2020/1054 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 561/2006 în ceea ce privește cerințele minime referitoare la duratele de conducere zilnice și săptămânale maxime, pauzele minime și perioadele de repaus zilnic și săptămânal și a Regulamentului (UE) nr. 165/2014 în ceea ce privește poziționarea prin intermediul tahografelor și

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1.

încălcarea articolului 21 alineatul (1) și a articolului 45 TFUE, precum și a articolului 45 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

2.

încălcarea principiului proporționalității consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE și la articolul 1 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;

3.

încălcarea principiului securității juridice;

4.

încălcarea principiului proporționalității, a articolului 5 alineatul (4) TUE și a articolului 1 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;

5.

încălcarea principiului egalității de tratament și al interdicției oricărei discriminări consacrat la articolul 18 TFUE, precum și la articolele 20 și 21 din cartă, a principiului egalității statelor membre în fața tratatelor, consacrat la articolul 4 alineatul (2) TUE și, în măsura în care Curtea consideră necesar, a articolului 95 alineatul (1) TFUE.

—

Anularea Directivei (UE) 2020/1057 (1) a Parlamentului European și a Consiliului din 15 iulie 2020 de stabilire a unor norme specifice cu privire la Directiva 96/71/CE și la Directiva 2014/67/UE privind detașarea conducătorilor auto în sectorul transportului rutier și de modificare a Directivei 2006/22/CE în ceea ce privește cerințele de control și a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012 și

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1.

încălcarea principiului proporționalității consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE și la articolul 1 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexat Tratatului UE și Tratatului FUE.

2.

încălcarea principiului egalității de tratament și a interdicției oricărei discriminări consacrat la articolul 18 TFUE, precum și la articolele 20 și 21 din cartă, a principiului egalității statelor membre în fața tratatelor, consacrat la articolul 4 alineatul (2) TUE și, în măsura în care Curtea consideră necesar, a articolului 95 alineatul (1) TFUE.

3.

încălcarea articolului 91 alineatul (1) TFUE.

4.

încălcarea articolului 91 alineatul (2) TFUE, a articolului 90 TFUE coroborat cu articolul 3 alineatul (3) TUE și a articolului 94 TFUE.

5.

Încălcarea articolelor 34 și 35 TFUE, într-un mod care nu poate fi justificat în temeiul articolului 36 TFUE, precum și a articolului 58 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 91 TFUE sau, în subsidiar, a articolului 56 TFUE.

—

Anularea următoarelor dispoziții din Regulamentul (UE) 2020/1055 (1) al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1071/2009, (CE) nr. 1072/2009 și (UE) nr. 1024/2012 în vederea adaptării acestora la evoluțiile sectorului transportului rutier;

—

în cazul în care Curtea ar considera că cererea principală de anulare în parte a regulamentului atacat nu poate fi admisă, anularea în tot a Regulamentului (UE) 2020/1055 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1071/2009, (CE) nr. 1072/2009 și (UE) nr. 1024/2012 în vederea adaptării acestora la evoluțiile sectorului transportului rutier și

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Încălcarea dispozițiilor articolului 90 TFUE, coroborate cu cele ale articolului 3 alineatul (3) TUE, ale articolului 11 TFUE, ale articolului 37 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 3 alineatul (5) TUE și ale articolului 208 alineatul (2), ale articolului 216 alineatul (2) TFUE, precum și a Acordului de la Paris.

2.

Încălcarea principiului proporționalității, consacrat la articolul 5 alineatul (4) TUE și la articolul 1 din Protocolul nr. 2.

3.

Încălcarea principiului egalității de tratament și al nediscriminării (articolul 18 TFUE și articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), a principiului egalității statelor membre în fața tratatelor [articolul 4 alineatul (2) TUE] și, eventual, a articolului 95 alineatul (1) TFUE.

4.

Încălcarea articolului 91 alineatul (1) TFUE.

5.

Încălcarea articolului 90 a articolului 91 alineatul (2) și a articolului 94 TFUE și a articolului 3 alineatul (3) TUE.

6.

Încălcarea libertății de exercitare a unei profesii și a dreptului de stabilire în temeiul articolului 49 TFUE și a articolelor 15 și 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

7.

Încălcarea dispozițiilor articolului 58 alineatul (1) coroborate cu cele ale articolului 91 TFUE și, în subsidiar, ale articolului 56 TFUE.

—

să anuleze parțial Regulamentul (UE) 2020/1054, în ceea ce privește:

—

să oblige Parlamentul și Consiliul la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității, prevăzut la articolul 5 alineatul (4) TUE

România apreciază că măsura reglementată la articolul 1 punctul 6 litera (c) – constând în interdicția de efectuare la bordul vehiculului a perioadei de repaus săptămânal normale și a oricărei perioade de repaus săptămânal de mai mult de 45 de ore luată în compensație pentru perioade de repaus săptămânal reduse anterioare – este inadecvată pentru atingerea obiectivelor urmărite, îndeosebi pentru îmbunătățirea siguranței rutiere și a condițiilor de muncă pentru conducătorii auto. În plus, ea nu elimină riscurile și impedimentele identificate de Comisie.

Mai mult, datele și informațiile care indicau caracterul ei vădit inadecvat erau cunoscute colegiuitorilor la momentul adoptării sale.

De asemenea, România consideră că măsura reglementată la articolul 1 punctul 6 litera (d) – privind întoarcerea conducătorilor auto, la fiecare patru săptămâni consecutive (și respectiv înainte de perioada de repaus săptămânal normală de peste 45 de ore luată în compensație, după două perioade de repaus săptămânal reduse consecutive), la centrul operațional al angajatorului din statul membru UE de stabilire al acestuia sau la locul de reședință al conducătorului auto – este vădit inadecvată, având în vedere, în special, noile obligații administrative instituite, cheltuielile însemnate pentru operatori, restrângerea activității comerciale a acestora, precum și faptul că nu asigură o protecție corespunzătoare a șoferilor.

În plus, studiul de impact nu pare să se fi aplecat asupra tuturor acestor aspecte, context în care colegiuitorii nu aveau cum să ia în considerare toate elementele și circumstanțele pertinente ale situației.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe restricționarea nejustificată a dreptului de stabilire, prevăzut la articolul 49 TFUE

România apreciază că măsura instituită prin articolul 1 punctul 6 litera (d) presupune, pentru operatorii din statele de la periferia geografică a Uniunii, noi obligații administrative, cheltuieli însemnate și o restrângere a activității comerciale, care vor determina relocarea acestora și vor avea un efect disuasiv în ceea ce privește înființarea de societăți de transport în respectivele state.

Prin urmare, această măsură constituie o restricție privind libertatea de stabilire în sensul articolului 49 TFUE. Respectiva restricție nu este justificată.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării pe criteriul naționalității, prevăzut la articolul 18 TFUE

România apreciază că măsura reglementată de articolul 1 punctul 6 litera (c) creează dezavantaje evidente pentru statele de la periferia geografică a Uniunii, date fiind, în special, particularitățile rețelei de spații de parcare și cazare.

De asemenea, România consideră că asigurarea întoarcerii șoferilor conform articolului 1 punctul 6 litera (d) presupune pierderi semnificative pentru societățile constituite în statele membre localizate la periferia geografică a UE – în orice caz, net superioare prin raportare la statele membre situate în apropierea centrului transporturilor în UE.

În plus, măsurile reglementate prin Regulamentul (UE) 2020/1054, Regulamentul (UE) 2020/1055 (1) și Directiva (UE) 2020/1057 (2) (privind restricționarea suplimentară a operațiunilor de cabotaj, întoarcerea vehiculului la centrul operațional din statul membru de stabilire la opt săptămâni, întoarcerea conducătorului auto la patru săptămâni, interdicția efectuării perioadei de repaus săptămânal normală în cabina vehiculului și detașarea conducătorilor auto) au fost concepute drept piloni ai unui pachet legislativ integrat, context în care doar o analiză a efectelor cumulate ale acestora poate ilustra impactul lor real pe piața transporturilor.

—

să anuleze parțial Regulamentul (UE) 2020/1055, în ceea ce privește:

în subsidiar, numai în eventualitatea în care Curtea ar considera că aceste dispoziții sunt indisolubil legate de alte prevederi ale Regulamentului (UE) 2020/1055 sau privesc esența acestui act, să anuleze în totalitate respectivul act legislativ UE;

—

să oblige Parlamentul și Consiliul la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității, prevăzut la articolul 5 alineatul (4) TUE

România apreciază că măsura reglementată la articolul 1 punctul 3, privind obligația întoarcerii vehiculului la centrul operațional din statul membru de stabilire la opt săptămâni, nu este necesară pentru a consolida prezența reală și efectivă a societății în statul membru respectiv și este vădit inadecvată pentru atingerea obiectivului declarat.

Ea reprezintă o sarcină nejustificată economic și împovărătoare pentru operatori, care va genera costuri operaționale inutile, creșterea numărului curselor fără încărcătură, precum și a emisiilor de CO2.

De asemenea, România consideră că măsura reglementată la articolul 2 punctul 4 literele (a), (b), (c), de restricționare suplimentară a operațiunilor de cabotaj, este vădit inadecvată pentru atingerea obiectivelor declarate și nu este necesară pentru soluționarea problemelor identificate care vizează nerespectarea regulilor privind cabotajul.

Ea marchează un regres față de nivelul de liberalizare al pieței din prezent și este aptă să creeze dezechilibre în organizarea lanțurilor logistice ale companiilor de transport, să crească timpii de inactivitate și numărul curselor goale. Dispozițiile nou introduse îngreunează aplicarea reglementărilor privind cabotajul și complică mecanismele de control, adăugând sarcini administrative inutile operatorilor.

Cele două măsuri sunt disproporționate prin raportare la impactul negativ asupra întreprinderilor de transport de la nivelul statelor membre UE, cu precădere cele situate la periferia geografică a Uniunii.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe restricționarea nejustificată a dreptului de stabilire, prevăzut la articolul 49 TFUE

România apreciază că măsura instituită prin articolul 1 punctul 3 generează costuri operaționale semnificative pentru societățile de transport stabilite într-un stat membru de la periferia geografică a UE. Rentabilitatea și implicit atractivitatea înființării unei astfel de societăți în aceste state va scădea semnificativ. Totodată, operatorii stabiliți deja își vor reloca activitatea în state din Vest Europei pentru a diminua efectele negative antrenate de obligația întoarcerii vehiculului la centrul operațional din statul membru de stabilire la opt săptămâni.

Prin urmare, această măsură constituie o restricție privind libertatea de stabilire în sensul articolului 49 TFUE. Respectiva restricție nu este justificată.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării pe criteriul naționalității, prevăzut la articolul 18 TFUE

România apreciază că măsura privind întoarcerea vehiculului la centrul operațional din statul membru de stabilire la opt săptămâni și restricțiile suplimentare privind cabotajul sunt contrare obiectivelor de convergență ale UE și au o natură protecționistă, ce creează o barieră semnificativă de intrare pe piețele de transport pentru operatorii nerezidenți.

Deși în aparență nediscriminatorii, aceste măsuri vor avea de facto un impact de amploare diferită la nivelul statelor membre, prin aceea că vor afecta în mod semnificativ și disproporționat activitatea economică a operatorilor de transport stabiliți în statele de la periferia geografică a UE.

În plus, măsurile reglementate prin Regulamentul (UE) 2020/1055, Regulamentul (UE) 2020/1054 (1) și Directiva (UE) 2020/1057 (2) (privind restricționarea suplimentară a operațiunilor de cabotaj, întoarcerea vehiculului la centrul operațional din statul membru de stabilire la opt săptămâni, întoarcerea conducătorului auto la patru săptămâni, interdicția efectuării perioadei de repaus săptămânal normală în cabina vehiculului și detașarea conducătorilor auto) au fost concepute drept piloni ai unui pachet legislativ integrat, context în care doar o analiză a efectelor cumulate ale acestora poate ilustra impactul lor real pe piața transporturilor.

—

să anuleze parțial Directiva (UE) 2020/1057, în ceea ce privește articolul 1 alineatele (3)-(6);

în subsidiar, numai în eventualitatea în care Curtea ar considera că aceste dispoziții sunt indisolubil legate de alte prevederi ale Directivei (UE) 2020/1057 sau privesc esența acestui act, să anuleze în totalitate respectivul act legislativ UE;

—

să oblige Parlamentul și Consiliul la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității, prevăzut la articolul 5 alineatul (4) TUE

România apreciază că soluția raportării la criteriul tipologiei operațiunii de transport, în vederea identificării ipotezelor de aplicare a regimului detașării în transportul rutier nu a făcut obiectul evaluării de impact derulate de către Comisie și nu se susține în baza vreunui raport/studiu sau a unor date științifice.

Colegiuitorii aveau, în speță, obligația de a derula o evaluare de impact, în contextul în care aceștia au modificat fundamental propunerea Comisiei fără a dispune de suficiente elemente care să le permită să aprecieze proporționalitatea noii măsuri.

În plus, criteriul tipologiei operațiunilor de transport creează incertitudini în identificarea statului membru gazdă și a legislației aplicabile. Pe cale de consecință, raportarea la acest criteriu afectează securitatea juridică, fiind contrară, printre altele, chiar obiectivelor declarate ale Directivei (UE) 2020/1057.

Mai mult, aplicarea regimului detașării în transportul rutier prin raportare la criteriul operațiunii de transport este de natură să afecteze flexibilitatea și celeritatea specifice acestui domeniu.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării pe criteriul naționalității, prevăzut la articolul 18 TFUE

România consideră că, în contextul în care piața transporturilor internaționale este, în mod obiectiv, centralizată/polarizată, iar cota operatorilor din statele membre din zona periferică a UE pe piața transporturilor internaționale este în creștere, este evident că operatorii din această zonă vor suporta, în principal, costurile administrative și financiare asociate detașării și vor fi descurajați în ceea ce privește operațiunile derulate de măsuri precum articolul 1 alineatele (3)-(6) din Directiva (UE) 2020/1057.

În plus, măsurile reglementate prin Directiva (UE) 2020/1057, Regulamentul (UE) 2020/1054 (1) și Regulamentul (UE) 2020/1055 (2) (privind restricționarea suplimentară a operațiunilor de cabotaj, întoarcerea vehiculului la centrul operațional din statul membru de stabilire la opt săptămâni, întoarcerea conducătorului auto la patru săptămâni, interdicția efectuării perioadei de repaus săptămânal normală în cabina vehiculului și detașarea conducătorilor auto) au fost concepute drept piloni ai unui pachet legislativ integrat, context în care doar o analiză a efectelor cumulate ale acestora poate ilustra impactul lor real pe piața transporturilor.

—

Anularea articolului 1 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2020/1055 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1071/2009, (CE) nr. 1072/2009 și (UE) nr. 1024/2012 în vederea adaptării acestora la evoluțiile sectorului transportului rutier (1), în partea în care înlocuiește litera (b) a articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1071/2009 și, cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera că nu este posibil, anularea în întregime a articolului 1 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2020/1055;

—

Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera că nu este posibilă anularea în parte – astfel cum se solicită în primul capăt de cerere – a regulamentului atacat: anularea în întregime a Regulamentului (UE) 2020/1055 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1071/2009, (CE) nr. 1072/2009 și (UE) nr. 1024/2012 în vederea adaptării acestora la evoluțiile sectorului transportului rutier;

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

—

Anularea Directivei (UE) 2020/1057 (1) a Parlamentului European și a Consiliului din 15 iulie 2020 de stabilire a unor norme specifice cu privire la Directiva 96/71/CE și la Directiva 2014/67/UE privind detașarea conducătorilor auto în sectorul transportului rutier și de modificare a Directivei 2006/22/CE în ceea ce privește cerințele de control și a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012, și

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

—

articolului 1 punctul 6 litera (c) și a articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2020/1054 (1) și, cu titlu accesoriu, a tuturor acelor dispoziții care formează o unitate indisociabilă cu dispozițiile menționate;

—

articolului 1 punctul 3 din Regulamentul (UE) 2020/1055 (2), în măsura în care modifică articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 prin introducerea unei noi litere (b) la alineatul (1) și, cu titlu accesoriu, a tuturor acelor dispoziții care formează o unitate indisociabilă cu dispozițiile menționate;

—

articolului 1 din Directiva (UE) 2020/1057 (3) sau, în subsidiar, a articolului 1 alineatul (6) din aceasta, precum și, cu titlu accesoriu, a tuturor acelor dispoziții care formează o unitate indisociabilă cu dispozițiile menționate;

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

—

anularea articolului 5 primul paragraf litera (b) din Regulamentul nr. 1071/2009 (1) și a articolului 8 alineatul (2a) din Regulamentul nr. 1072/2009 (2), astfel cum au fost modificate prin articolele 1 și, respectiv, 2 din Regulamentul (UE) 2020/1055 (3) al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1071/2009, (CE) nr. 1072/2009 și (UE) nr. 1024/2012 în vederea adaptării acestora la evoluțiile sectorului transportului rutier;

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă.

—

încalcă articolul 91 alineatul (2) TFUE coroborat cu articolul 11 TFUE și cu articolul 37 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, având în vedere adoptarea sa cu nerespectarea considerațiilor privind impactul asupra mediului și efectele sale grave asupra activităților de transport;

—

încalcă articolul 5 alineatul (4) TUE și principiul proporționalității, întrucât nu este cea mai puțin restrictivă măsură și produce un prejudiciu disproporționat în termeni de raport cost – beneficii din punctul de vedere al mediului și al operațiunilor de transport;

—

încalcă articolul 91 alineatul (2) TFUE, ca urmare a omiterii de către pârâți a măsurării impactului semnificativ al acesteia asupra operațiunilor de transport;

—

încalcă articolul 5 alineatul (4) TUE și principiul proporționalității, întrucât restricționează în mod considerabil posibilitatea transportatorilor rutieri de a-și organiza capacitățile logistice și de a asigura o bună funcționare a flotei acestora;

—

încalcă articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și principiul egalității de tratament, întrucât nu ia în considerare, fără nicio justificare obiectivă, particularitățile unui stat membru insular și ale pieței sale a transporturilor de mărfuri.

—

Anularea articolului 1 punctul 6 litera (d) din Regulamentul (UE) 2020/1054 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 561/2006 în ceea ce privește cerințele minime referitoare la duratele de conducere zilnice și săptămânale maxime, pauzele minime și perioadele de repaus zilnic și săptămânal și a Regulamentului (UE) nr. 165/2014 în ceea ce privește poziționarea prin intermediul tahografelor (1);

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1)

încalcă principiul proporționalității [articolul 5 alineatul (4) TUE], prin stabilirea arbitrară a locurilor în care conducătorii auto sunt obligați la repaus;

2)

încalcă articolul 91 alineatul (2) TFUE, prin adoptarea acestor măsuri fără luarea în considerare a efectului acestora asupra calității vieții și a nivelului de ocupare a forței de muncă în anumite regiuni, precum și a funcționării infrastructurii de transport;

3)

încalcă articolul 94 TFUE prin adoptarea acestor măsuri fără luarea în considerare a situației economice a operatorilor;

4)

încalcă principiul securității juridice prin formularea reglementării menționate într-un mod imprecis și care nu permite stabilirea obligațiilor care rezultă din aceasta;

5)

încalcă articolul 11 TFUE și articolul 37 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin nerespectarea cerințelor privind protecția mediului.

—

Anularea următoarelor reglementări din Regulamentul (UE) 2020/1055 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1071/2009, (CE) nr. 1072/2009 și (UE) nr. 1024/2012 în vederea adaptării acestora la evoluțiile sectorului transportului rutier:

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1)

În ceea ce privește articolul 1 punctul 3, în măsura în care această reglementare adaugă alineatul (1) litera (b) la articolul 5 din Regulamentul 1071/2009:

2)

În ceea ce privește articolul 1 punctul 3 în partea în care se adaugă alineatul (1) litera (g) la articolul 5 din Regulamentul 1071/2009:

3)

În ceea ce privește articolul 2 punctul 4 litera (a):

4)

În ceea ce privește articolul 2 punctul 5 litera (b):

—

Anularea articolului 1 alineatele (3), (4), (6) și (7), precum și a articolului 9 alineatul (1) din Directiva (UE) 2020/1057 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 iulie 2020 de stabilire a unor norme specifice cu privire la Directiva 96/71/CE și la Directiva 2014/67/UE privind detașarea conducătorilor auto în sectorul transportului rutier și de modificare a Directivei 2006/22/CE în ceea ce privește cerințele de control și a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012 (1);

—

obligarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1)

încalcă principiul proporționalității [articolul 5 alineatul (4) TFUE], prin stabilirea unor criterii neadecvate de aplicare a prevederilor Directivei 96/71/CE și a Directivei 2014/67/UE în cazul operatorilor de transport;

2)

încalcă articolul 91 alineatul (2) TFUE, prin adoptarea acestor măsuri fără luarea în considerare a efectului acestora asupra calității vieții și a nivelului de ocupare a forței de muncă în anumite regiuni, precum și a funcționării infrastructurii de transport;

3)

încalcă articolul 94 TFUE prin adoptarea acestor măsuri fără luarea în considerare a situației economice a operatorilor;

4)

încalcă articolul 11 TFUE și articolul 37 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin nerespectarea cerințelor privind protecția mediului.

1)

Articolul 18 alineatele (1) și (3) din Directiva 2015/849 (1) coroborat cu punctul 3 litera (b) din anexa III la aceasta trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții i) impun în mod automat ca prestatorul de servicii externe de audit financiar să ia măsuri de precauție sporită privind clientela ca urmare a faptului că clientul este o organizație neguvernamentală, iar persoana autorizată și angajată de client este un resortisant al unei țări terțe cu grad înalt de risc de corupție, în speță Federația Rusă, deținător al unui permis de ședere în Letonia și ii) impune în mod automat ca respectivul client să fie calificat ca având un grad de risc mai ridicat?

2)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, trebuie să se considere că interpretarea dată articolului 18 alineatele (1) și (3) din Directiva 2015/849 este proporțională și, prin urmare, în conformitate cu articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană?

3)

Articolul 18 din Directiva 2015/849 coroborat cu punctul 3 litera (b) din anexa III la aceasta trebuie interpretat în sensul că instituie o obligație automată de a lua măsuri de precauție sporită privind clientela în toate cazurile în care un partener comercial al clientului, însă nu și clientul, este legat în vreun fel de o țară terță cu grad înalt de corupție, în speță Federația Rusă?

4)

Articolul 13 alineatul (1) literele (c) și (d) din Directiva 2015/849 trebuie interpretat în sensul că acestea din urmă prevăd că entitatea obligată, atunci când adoptă măsuri de precauție sporită privind clientela, trebuie să obțină de la client o copie a contractului încheiat între acesta și un terț și, prin urmare, se consideră că examinarea in situ a contractului respectiv este insuficientă?

5)

Articolul 14 alineatul (5) din Directiva 2015/849 trebuie interpretat în sensul că entitatea care are obligația de a aplica măsuri de precauție sporită față de clienții comerciali existenți, inclusiv atunci când nu au putut fi identificate modificări semnificative în circumstanțele clientului și atunci când nu s-a împlinit termenul acordat de autoritatea competentă a statelor membre pentru a lua noi măsuri de monitorizare, iar această obligație se aplică numai în privința clienților care au fost calificați ca având un grad înalt de risc?

6)

Articolul 60 alineatele (1) și (2) din Directiva 2015/849 trebuie interpretat în sensul că, atunci când publică informații referitoare la o decizie de impunere a unei măsuri sau sancțiuni administrative pentru încălcarea dispozițiilor naționale de transpunere a acestei directive, împotriva căreia nu a fost introdusă nicio cale de atac, autoritatea competentă are obligația de a asigura conformitatea exactă a informațiilor publicate cu informațiile constatate în decizie?

1)

Atunci când notifică și certifică Comisiei Europene în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (a) și al articolului 34 din Regulamentul privind controlul (1), autoritatea unică de control a unui stat membru trebuie să se limiteze la a notifica datele privind capturile dintr-o anumită zonă de pescuit, declarate de pescari în temeiul articolelor 14 și 15 Regulamentul privind controlul, chiar și atunci când are motive întemeiate să considere că datele înregistrate sunt vădit nefiabile, sau are dreptul să utilizeze metode rezonabile, valide din punct de vedere științific, de tratare și certificare a datelor înregistrate pentru a obține cifre mai exacte ce vor fi notificate Comisiei Europene?

2)

În cazul în care convingerea autorității are la bază motive rezonabile, aceasta poate utiliza în mod legal alte surse de date, precum licențele și autorizațiile de pescuit, datele referitoare la sistemul de control al navelor, declarațiile de debarcare, notele de vânzare și documentele de transport?

1)

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (1), astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții, în special în cauza C-118/17 Dunai, trebuie interpretat în sensul că intervenția legiuitorului în raporturile dintre consumator, care are calitatea de împrumutat, și bancă, nu poate priva consumatorii de dreptul de a contesta în justiție condițiile contractului inițial sau ale actului adițional la contract încheiat în temeiul legii, în scopul concretizării dreptului la restituirea tuturor beneficiilor pe care banca le-a obținut în mod necuvenit, în detrimentul consumatorilor, ca urmare a aplicării unor clauze contractuale abuzive, în situația în care, în temeiul intervenției legiuitorului, consumatorii au aderat de bunăvoie la modificarea relației contractuale inițiale în baza unei obligații legale impuse băncilor de a oferi consumatorilor această posibilitate și nu în mod direct în baza unei legi de intervenție, așa cum s-a întâmplat în cauza Dunai?

2)

Dacă răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, atunci instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu între două entități – împrumutatul și banca, care nu poate da dispozițiilor legii naționale Zakon o izmjeni i dopunama Zakona o potrošačkom kreditiranju [Legea de modificare și de completare a legii privind creditul de consum] – urmând interpretarea dată de Vrhovni sud [Curtea Supremă] – o interpretare conformă cu cerințele Directivei 93/13, este autorizată și/sau obligată ca, în temeiul acestei directive și a articolelor 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să înlăture aplicarea legii naționale în conformitate cu interpretarea dată acesteia de Vrhovni sud [Curtea Supremă]?

1)

Anulează Decizia A-001-2018 a Comisiei de apel a Agenției Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) din 17 octombrie 2018.

2)

Respinge în rest acțiunea.

3)

ACER suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Aquind Ltd.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Topcart GmbH la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Topcart GmbH la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă LG Electronics la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Nu mai este necesară pronunțarea asupra compensației pecuniare asociate deciziei din 17 octombrie 2016 prin care Oficiul „Infrastructuri și logistică din Luxemburg” (OIL) al Comisiei a reziliat contractul de angajare al UG.

2)

Comisia va suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile suportate de UG. UG va suporta jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

1)

Respinge acțiunea ca vădit inadmisibilă.

2)

Obligă pe domnul Norbert Gáspár la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acţiunea ca fiind în parte vădit inadmisibilă și în parte introdusă în fața unei instanțe vădit necompetente să se pronunțe cu privire la aceasta.

2)

Nu mai este necesară pronunțarea cu privire la cererile de intervenție formulate de Regatul Spaniei și de domnii Carles Puigdemont i Casamajó și Antoni Comín i Oliveres.

3)

Domnul Jorge Buxadé Villalba, domnul Hermann Tertsch Del Valle-Lersundi și doamna María Esperanza Araceli Aguilar Pinar sunt obligați să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și cheltuielile de judecată efectuate de Parlamentul European.

4)

Regatul Spaniei, domnul Puigdemont i Casamajó și domnul Comín i Oliveres suportă cheltuielile de judecată aferente cererilor de intervenție respective.

1)

Nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului în ceea ce privește anularea deciziei Parlamentului European din 24 martie 2020 de respingere a ofertei depuse de Isopix SA în cadrul cererii de ofertă COMM/DG/AWD/2019/854, intitulată „Prestări de servicii de fotografie – Redarea fotografică a actualității și a activităților instituționale ale Parlamentului European”, și de informare a acesteia cu privire la atribuirea contractului unui alt ofertant, și a scrisorii Parlamentului din 17 aprilie 2020 prin care aceasta este informată că oferta sa pentru contractul de achiziții publice COMM/DG/AWD/2019/854 a fost respinsă pentru motivul că nu îndeplinea criteriile de selecție privind capacitatea financiară și economică.

2)

Respinge în rest acțiunea ca fiind formulată în fața unei instanțe vădit necompetente să o soluționeze.

3)

Obligă Parlamentul la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurilor de măsuri provizorii.

1)

Respinge acțiunea ca vădit inadmisibilă.

2)

Constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra cererii de intervenție a Regatului Spaniei.

3)

Domnii Ramón González Calvet și Joan González Calvet suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comitetul unic de rezoluție (SRB), cu excepția celor aferente cererii de intervenție a Regatului Spaniei.

4)

Domnii González Calvet, SRB și Regatul Spaniei suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată aferente cererii de intervenție a Regatului Spaniei.

1)

Nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului.

2)

Moloko Beverage GmbH şi Nexus Liquids GmbH suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și, fiecare, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO).

1)

Se suspendă executarea articolului 1 din decizia C(2020) 3011 final a Comisiei Europene din 4 mai 2020 referitoare la o procedură de aplicare a articolului 18 alineatul (3) și a articolului 24 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului (cazul AT.40628 – Practici ale Facebook în materia datelor) în măsura în care obligația care este formulată în acesta privește documente care nu au legătură cu activitățile comerciale desfășurate de Facebook Ireland Ltd și care conțin date cu caracter personal sensibile, precum și în condițiile în care procedura vizată la punctul 2 nu este instituită.

2)

Facebook Ireland va identifica documentele care conțin datele vizate la punctul 1 și le va transmite Comisiei pe un suport electronic separat. Aceste documente vor fi apoi plasate într-o cameră de date virtuală care va accesibilă fi doar unui număr cât se poate de restrâns de membri ai echipei însărcinate cu ancheta, în prezența (virtuală sau fizică) a unui număr echivalent de avocați ai Facebook Ireland. Membrii echipei însărcinate cu ancheta vor examina și selecționa documentele în cauză, dând totodată avocaților Facebook Ireland posibilitatea de a le comenta înainte de a depune la dosar documentele considerate pertinente. În caz de dezacord cu privire la calificarea unui document, avocații Facebook Ireland vor avea dreptul să explice motivele aflate la baza dezacordului lor. În cazul unui dezacord persistent, Facebook Ireland va putea solicita un arbitraj directorului însărcinat cu informarea, comunicarea și mass-media în cadrul Direcției Generale „Concurență” a Comisiei.

3)

Respinge în rest cererea de măsuri provizorii.

4)

Revocă Ordonanța din 24 iulie 2020, Facebook Ireland/Comisia (T-451/20 R).

5)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

1)

Se suspendă executarea articolului 1 din decizia C(2020) 3013 final a Comisiei Europene din 4 mai 2020 referitoare la o procedură de aplicare a articolului 18 alineatul (3) și a articolului 24 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului (cazul AT.40684 – Facebook Marketplace) în măsura în care obligația care este formulată în acesta privește documente care nu au legătură cu activitățile comerciale desfășurate de Facebook Ireland Ltd și care conțin date cu caracter personal sensibile, precum și în condițiile în care procedura vizată la punctul 2 nu este instituită.

2)

Facebook Ireland va identifica documentele care conțin datele vizate la punctul 1 și le va transmite Comisiei pe un suport electronic separat. Aceste documente vor fi apoi plasate într-o cameră de date virtuală care va fi accesibilă doar unui număr cât se poate de restrâns de membri ai echipei însărcinate cu ancheta, în prezența (virtuală sau fizică) a unui număr echivalent de avocați ai Facebook Ireland. Membrii echipei însărcinate cu ancheta vor examina și selecționa documentele în cauză, dând totodată avocaților Facebook Ireland posibilitatea de a le comenta înainte de a depune la dosar documentele considerate pertinente. În caz de dezacord cu privire la calificarea unui document, avocații Facebook Ireland vor avea dreptul să explice motivele aflate la baza dezacordului lor. În cazul unui dezacord persistent, Facebook Ireland va putea solicita un arbitraj directorului însărcinat cu informarea, comunicarea și mass-media în cadrul Direcției Generale „Concurență” a Comisiei.

3)

Respinge în rest cererea de măsuri provizorii.

4)

Revocă Ordonanța din 24 iulie 2020, Facebook Ireland/Comisia (T-452/20 R).

5)

Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

—

anularea deciziei pârâtei adresată direct reclamantei și datată 20 iulie 2020 (denumită în continuare „decizia atacată”), prin care reclamanta a fost exclusă de la participarea la procedura de achiziții guvernată de bugetul Uniunii și de al 11-lea Fond european de dezvoltare sau de la selectarea pentru implementarea fondurilor Uniunii în temeiul Regulamentului (UE, Euratom) 2018/1046 (1), și pentru implementarea fondurilor din cadrul Fondului european de dezvoltare guvernat de Regulamentul (UE) 2018/1877 (2) și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată

1.

Primul motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului bunei administrări, a interdicției abuzului de drept, a obligației de solicitudine și a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 883/2013 (3)

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că OLAF nu i-a răspuns reclamantei cu încălcarea dreptului la apărare, a obligației de solicitudine și a procedurii.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 7 și 9 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 și a dreptului la bună administrare, a obligației de solicitudine și a procedurii corespunzătoare.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 9 alineatul (4) din regulamentul de bază al OLAF.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că OLAF a acționat cu încălcarea articolului 7 alineatul (8) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 și a principiului bunei administrări.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 și a dreptului la o bună administrare.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că comitetul sistemului de detectare timpurie și de excludere a acționat cu încălcarea articolelor 41, 47, 48 și 54 din Carta drepturilor fundamentale atunci când a realizat o primă calificare în drept a faptelor stabilite de OLAF.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că Raportul final al OLAF redactat nu a permis comitetului sistemului de detectare timpurie și de excludere să efectueze o analiză independentă sau o aprecieze corespunzătoare a importanței susținerilor reclamantei cu încălcarea principiului bunei administrări și a articolelor 135-143 din Regulamentul financiar.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că nici lobby-ul, nici comisioanele de succes nu sunt prin ele însele ilegale și că prin presupunerea acestui lucru a avut loc o încălcare a principiului bunei administrări.

10.

Al zecelea motiv, întemeiat pe faptul că esența constatărilor cuprinse în decizia atacată în privința reclamantei sunt eronate în măsura în care comitetul sistemului de detectare timpurie și de excludere și autoritatea contractantă (DG-NEAR) au acționat cu încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantei și în special a principiului bunei administrări, a obligației de solicitudine, iar decizia atacată nu este corespunzător motivată.

11.

Al unsprezecelea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 13 alineatul (2) din Normele de procedură ale comitetului sistemului de detectare timpurie și de excludere.

12.

Al doisprezecelea motiv, întemeiat pe faptul că comitetul sistemului de detectare timpurie și de excludere trebuie să fi avut și alte informații în afara raportului final al OLAF redactat cu încălcarea articolului 13 alineatul (2) din Normele de procedură ale comitetului sistemului de detectare timpurie și de excludere.

13.

Al treisprezecelea motiv, întemeiat pe faptul că întinderea textului raportului final al OLAF redactat era de așa natură încât încălca principiul bunei administrări, obligația de solicitudine și procedura corespunzătoare.

14.

Al paisprezecelea motiv, întemeiat pe faptul că sancțiunea a fost stabilită la un nivel care a fost influențat de diferitele încălcări ale Regulamentului (UE, Euratom) nr. 883/2013, ale Regulamentului financiar și ale principiilor fundamentale ale dreptului.

15.

Al cincisprezecelea motiv, prin care se susține că Raportul final redactat nu evidențiază faptul că curriculum vitae al unui expert a fost falsificat sau modificat și prin urmare decizia atacată în această privință este neîntemeiată și încalcă principiul bunei administrări, obligația de solicitudine și dreptul la apărare.

16.

Al șaisprezecelea motiv, întemeiat pe faptul că Raportul analizei operaționale al OLAF nu corespundea scopului urmărit cu încălcarea principiului bunei administrări și a dreptului la apărare.

—

anularea deciziei Agenției Europene de Apărare din 13 decembrie 2019, prin care reclamantul nu fusese inclus pe lista de rezervă de candidați eligibili;

—

anularea deciziei directorului executiv al AEA prin care a fost respinsă reclamația formulată de reclamant împotriva deciziei AEA din 13 decembrie 2019, în măsura în care conține o motivare suplimentară și

—

obligarea la plata către reclamant a sumei de 3 000 EUR (trei mii de euro), pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în prezenta procedură.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea normei fundamentale de procedură reprezentate de obligația de motivare.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament, transparenței, obiectivității și bunei administrări.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea anunțului pentru ocuparea unui post vacant, motivare nelegală sau insuficientă și eroare vădită de apreciere care afectează evaluarea calificărilor reclamantului în raport cu postul care urmează să fie ocupat.

—

anularea Deciziei de punere în aplicare C(2020) 5515 final a Comisiei din 10 august 2020 privind controlul legalității unui act al Agenției Executive pentru Educație, Audiovizual și Cultură în temeiul Regulamentului (CE) nr. 58/2003 al Consiliului (1);

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare în interpretarea modului de redactare a documentelor referitoare la procedura de achiziție.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe respingerea eronată de către Comisie a KKR European Fund IV LP în calitate de proprietar european final al LEONINE Distribution.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe faptul că Comisia și-a fundamentat în mod eronat decizia pe o pretinsă lipsă de informații cu privire la structura acționariatului KKR European Fund IV LP.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia nu a ținut seama în mod suficient de situația de fapt din speță și de obiectivele Regulamentului (UE) nr. 1295/2013 (Regulamentul privind „Europa creativă”) (2).

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei este în contradicție cu obiectivele orientărilor privind finanțarea aplicabile.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei este în contradicție cu noțiunea de „operă europeană” care figurează în Regulamentul privind „Europa creativă”.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei încalcă principiul proporționalității.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că, în mod nelegal, Comisia nu a luat în considerare precizările ulterioare prezentate de reclamantă în scrisoarea sa din 15 iulie 2020.

—

anularea deciziei din 1 aprilie 2020 a autorității abilitate să încheie contractele de muncă ale Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) de a nu prelungi contractul reclamantului;

—

obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 20 000 de euro (douăzeci de mii de euro) pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a deciziei de a nu i se prelungi contractul;

—

obligarea pârâtului la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de reclamant în cadrul prezentei proceduri.

1.

Primul motiv, întemeiat pe întemeiat pe necompetență.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea unei norme fundamentale de procedură, în măsura în care nu s-a ținut seama de raportul de evaluare pentru anul 2019 în cadrul dialogului prealabil adoptării deciziei atacate.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de diligență în măsura în care administrația nu a ținut seama nici de problemele de sănătate ale reclamantului, nici de raportul de evaluare pentru anul 2019 și nici de ansamblul criteriilor juridice care permit evaluarea performanțelor reclamantului.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe o motivare nelegală și/sau pe o eroare vădită de apreciere.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe neregularitatea procedurii precontencioase, care nu a condus la o reexaminare corespunzătoare a deciziei din 15 iulie 2020 de către autoritatea împuternicită să facă numiri.

—

Anularea notei de debit emise de EASME la 18 august 2020, nr. 3242009492 (denumită în continuare „nota de debit”) în măsura în care dispune plata a 55 454,44 de euro;

—

anularea scrisorii Ref. Ares(2020)4309529 – 18/08/2020 trimisă de EASME și care însoțește nota de debit (denumită în continuare „scrisoarea”) în măsura în care dispune rambursarea a 48 238,75 de euro prin eliberarea contribuției la Fondul de garantare;

—

anularea scrisorii trimise odată cu nota de debit, în măsura în care decontul financiar final pe care îl conține consideră costurile cu personalul directe, în cuantum de 210 423,11 de euro, ca fiind neeligibile;

—

anularea scrisorii trimise odată cu nota de debit, în măsura în care decontul financiar final pe care îl conține consideră costurile indirecte, în cuantum de 52 605,78 de euro, ca fiind neeligibile;

—

obligarea EASME și a Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

EASME și-a încălcat obligația de motivare întrucât nu și-a justificat din punct de vedere legal pretențiile conținute în nota de debit și în scrisoarea care o însoțește.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări

EASME a încălcat principiul bunei administrări întrucât:

3.

Al treilea motiv întemeiat pe o eroare vădită de apreciere

EASME a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a reținut, în lista de referințe furnizată odată cu nota de debit, că proiectul nu îndeplinea în principiu obiectivele tehnice și comerciale globale, întrucât pentru a ajunge la această concluzie, pârâta nu a ținut seama de situația de fapt și de înscrisuri.

4.

Al patrulea motiv întemeiat pe încălcarea cerinței proporționalității

EASME a încălcat cerința proporționalității prin faptul că a declarat neeligibil un cuantum total de 263 028,89 de euro din cuantumul de 804 020,75 de euro al cheltuielilor declarate de reclamantă.

5.

Al cincilea motiv întemeiat pe încălcarea cerințelor bunei gestiuni financiare, în special a cerințelor privind economia, eficacitatea și eficiența.

—

anularea deciziei din 3 februarie 2020 în măsura în care impune o mustrare reclamantului;

—

dacă este necesar, anularea deciziei din 3 august 2020 de respingere a contestației reclamantului din 9 aprilie 2020;

—

obligarea la repararea financiară a prejudiciului moral care poate fi evaluat, ex aequo și bono, la suma de 5 000 de euro;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv întemeiat pe nelegalitatea deciziei consiliului de administrație (2015 014) privind anchetele administrative din 28 ianuarie 2015.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și încălcarea dreptului de a fi ascultat și a obligației de confidențialitate.

3.

Al treilea motiv întemeiat pe încălcarea articolelor 12, 12a, 17 și 19 din Statutul funcționarilor și a principiului bunei administrări, precum și pe erori vădite de apreciere.

4.

Al patrulea motiv întemeiat pe încălcarea articolului 10 din anexa IX la Statutul funcționarilor în materie de procedură disciplinară și pe încălcarea obligației de solicitudine.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și, în cazul în care Carolina Herrera formulează cerere de intervenție, obligarea intervenientului la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (EU) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea deciziei atacate în măsura în care, prin respingerea căii de atac formulate de Celler Lagravera SLU, se confirmă decizia diviziei de opoziție nr. B 3 071 125, de admitere a opoziției îndreptate împotriva tuturor produselor desemnate de marca Uniunii Europene „Ciclic” (figurativă) desemnând „vinuri” din clasa 33; și

—

obligarea părții sau a părților adverse la plata cheltuielilor de judecată.

—

anularea deciziei atacate;

—

anularea deciziei diviziei de anulare a EUIPO nr. 000018101 C din 11 septembrie 2019;

—

obligarea EUIPO și, dacă este cazul, a intervenientului la plata cheltuielilor de judecată aferente acțiunii și procedurii în fața EUIPO.

—

încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (EU) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea, în tot sau în parte, a Deciziei Comisiei din 31 august 2020 în cazul M.9076 – Novelis/Aleris privind respingerea cererii formulate de Novelis având ca obiect obținerea unei prelungiri cu o lună a perioadei de închidere în conformitate cu clauza 49 din angajamentele asumate în dosarul Novelis/Aleris;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe întemeiat pe faptul că decizia atacată a fost adoptată de directorul general adjunct al Direcției Generale Concurență, iar nu de colegiul comisarilor, cu încălcarea principiului colegialității.

2.

Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea dreptului reclamantei de a fi ascultată.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe lipsa unei motivări adecvate pentru ca reclamanta să își poată exercita în mod efectiv dreptul la apărare.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că decizia atacată ar fi afectată de mai multe erori vădite de apreciere și ar ignora faptul că reclamanta avea motive întemeiate pentru a solicita o prelungire a termenului. În plus, reclamanta susține că decizia atacată încalcă principiul proporționalității, având în vedere efectele juridice ale acesteia și faptul că erau disponibile o serie de alte mijloace mai puțin constrângătoare.

—

declararea prezentei acțiuni ca fiind admisibilă și întemeiată;

în consecință,

—

anularea Deciziei din 27 ianuarie 2020 în măsura în care respinge cererea de despăgubire a reclamantei din 27 septembrie 2019;

—

după caz, anularea deciziei din 4 august 2020 în măsura în care respinge reclamația formulată de reclamantă din 17 aprilie 2020;

—

obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral și financiar al reclamantei, acestea din urmă fiind evaluate ex aequo et bono la 20 000 de euro și, respectiv, la 580 889 de euro;

—

obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 22a din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, pe încălcarea articolului 3.3 din Carta misiunilor și responsabilităților administratorilor contului de avans din cadrul SEAE, pe încălcarea articolului 3 din Codul standardelor profesionale pentru personalul responsabil cu verificarea financiară a SEAE și pe încălcarea articolului 2 din Decizia PROC HR(2011)008 a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine. Reclamanta apreciază printre altele în această privință că transferul său a fost decis fără a se respecta principiul echivalenței posturilor și că, ținând seama de împrejurările speței, transferul său nu era justificat de interesul serviciului.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului de a fi ascultat și a obligației de motivare, precum și pe încălcarea protecției datelor personale și a dreptului la respectarea vieții private.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 5 și a articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 6 și a articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 62 a doua teză din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 62 prima teză din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 5 și a articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 6 și a articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 62 a doua teză din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 5 și a articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 6 și a articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 62 a doua teză din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului.

—

anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2020/1210 al Comisiei din 19 august 2020 de reinstituire a unei taxe antidumping definitive la importurile de accesorii turnate filetate pentru tuburi și țevi, din fontă maleabilă și din fontă cu grafit sferoidal, originare din Republica Populară Chineză și fabricate de Jinan Meide Castings Co., Ltd, în urma hotărârii Tribunalului în cauza T-650/17 (1) și

—

obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene (2) (denumit în continuare „regulamentul de bază”) și a principiului general al neretroactivității. Reclamantele susțin că, în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din regulamentul de bază, din moment ce regulamentul atacat a intrat în vigoare la 22 august 2020, taxele pot fi aplicate numai în cazul produselor care au fost puse în liberă circulație începând de la 22 august 2020. Prin urmare, dispozițiile din regulamentul atacat care prevăd instituirea și perceperea taxelor de la 15 mai 2013 ar încălca articolul 10 alineatul (1) din regulamentul de bază și principiul general al neretroactivității.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului general al neretroactivității actelor Uniunii și a principiului general al securității juridice.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că, prin adoptarea regulamentului atacat, Comisia a încălcat articolul 266 TFUE, întrucât nu a luat măsurile necesare pentru a se conforma Hotărârii Tribunalului în cauza T-650/17. În special, prin reinstituirea taxelor de la 15 mai 2013, regulamentul atacat ar fi ignorat anularea în întregime, prin această hotărâre, a Regulamentului (UE) 2017/1146 (3) în ceea ce privește Jinan Meide Casting Co., Ltd. (denumită în continuare „JMCC”), care a avut ca efect eliminarea retroactivă din ordinea juridică a Uniunii a taxelor impuse JMCC.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat faptul că, prin instituirea retroactivă a taxelor, în locul alegerii opțiunii mai puțin oneroase a instituirii taxelor doar pentru viitor, Comisia a depășit ceea ce este necesar pentru executarea Hotărârii Tribunalului în cauza T-650/17, cu încălcarea principiului proporționalității, precum și a articolului 5 alineatele (1) și (4) TUE.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea prin regulamentul atacat a dreptului la o cale de atac efectivă, care este un principiu general al dreptului Uniunii consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Potrivit reclamantelor, cea mai potrivită cale de atac efectivă împotriva instituirii nelegale a taxelor asupra importurilor lor a fost obținerea unei anulări și, astfel, a rambursării în totalitate a taxelor plătite în mod necuvenit.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe faptul că, prin regulamentul atacat, Comisia instituie o taxă pentru o perioadă pentru care o asemenea taxă este prescrisă, în conformitate cu articolul 103 din Codul vamal al Uniunii (4), care prevede un termen de prescripție de trei ani de la data importului pentru perceperea acestor taxe.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că înregistrarea importurilor produselor JMCC nu a constituit un temei pentru instituirea retroactivă a taxelor de către Comisie în speță. Potrivit reclamantelor, Comisia nu avea nici competența de a impune înregistrarea, iar importurile produselor JMCC au fost efectuate pe baza înregistrării cu încălcarea articolului 14 alineatul (5) din regulamentul de bază.

—

anularea deciziei atacate și dispunerea înregistrării mărcii Uniunii Europene nr. 17 913 910 IDENTY BEAUTY pentru ansamblul produselor sale din clasa 3;

—

obligarea titularului mărcii anterioare spaniole la plata cheltuielilor de judecată.

—

anularea Deciziei C(2020) 1573 final a Comisiei din 6 martie 2020 de a nu se opune concentrării notificate în cazul M.9674-Vodafone Italia/TIM/INWIT JV, astfel cum a fost modificată prin angajamente și de a o declara ca fiind compatibilă cu piața internă și cu funcționarea Acordului privind SEE;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că angajamentele nu furnizează o definiție sau o cuantificare clară a nivelului minim de competență necesar pentru a îndeplini obligația de a furniza un spațiu liber suficient, care constituie un element central al eficacității angajamentelor.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că angajamentele nu impun în mod explicit și clar dreptul unui nou intrat de a obține, de la începutul punerii în aplicare a acestora, servicii de găzduire care acoperă banda 700 MHz, aspect esențial pentru funcționarea eficientă a unei rețele mobile concurente.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că angajamentele nu interzic în mod expres și clar părților să aleagă situri inadecvate pentru a-și îndeplini obligația de a furniza acces noilor intrați și pe faptul că acestea nu oferă nicio protecție împotriva părților care au dat dovadă de părtinire la selectarea siturilor care furnizează accesul.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că angajamentele prevăd o procedură insuficientă și neclară pentru acordarea accesului la siturile relevante, ceea ce are drept consecință faptul că noii intrați nu pot utiliza în mod eficient siturile propuse în temeiul angajamentelor.

—

Anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2020/1524 al Comisiei din 19 octombrie 2020 de instituire a unei taxe antidumping definitive și de percepere definitivă a taxei provizorii instituite asupra importurilor de anumite tipuri de hârtie termică cu greutate mare originară din Republica Coreea, în ceea ce o privește pe reclamantă;

—

obligarea Comisiei sau a oricărui intervenient a cărui cerere de intervenție ar putea fi admisă în susținerea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedură.