1)

Articolul 108 alineatul (3) TFUE trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care modifică o schemă de ajutoare prin reducerea sferei beneficiarilor acestor ajutoare este supusă, în principiu, obligației de notificare prevăzute la această dispoziție.

2)

Articolul 58 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 651/2014 al Comisiei din 17 iunie 2014 de declarare a anumitor categorii de ajutoare compatibile cu piața internă în aplicarea articolelor 107 și 108 [TFUE] trebuie interpretat în sensul că ajutoarele acordate înainte de intrarea în vigoare a regulamentului menționat, pe baza unei scheme de ajutoare cum este cea în discuție în litigiile principale, pot fi exceptate, în temeiul aceluiași regulament, de la obligația de notificare prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE.

3)

Articolul 44 alineatul (3) din Regulamentul nr. 651/2014 trebuie interpretat în sensul că o schemă de ajutoare cum este cea în discuție în litigiile principale, pentru care cuantumul rambursării taxelor pe energie este stabilit în mod explicit într o formulă de calcul prevăzută de reglementarea națională care instituie această schemă, este conformă cu această dispoziție.

1)

Articolele 63 și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dividendele distribuite de o societate rezidentă către un fond de pensii rezident, pe de o parte, sunt supuse unei rețineri la sursă care poate să fie dedusă integral din impozitul pe profit datorat de acest fond și să facă obiectul unei rambursări atunci când impozitul reținut la sursă depășește impozitul pe profit datorat de fond și, pe de altă parte, nu produc o majorare a rezultatului supus impozitului pe profit sau produc doar o majorare moderată a acestuia datorată posibilității de a deduce din rezultatul menționat provizioanele pentru obligațiile de plată a pensiilor, în timp ce dividendele plătite către un fond de pensii nerezident fac obiectul unei rețineri la sursă care constituie pentru un astfel de fond un impozit definitiv, atunci când fondul de pensii nerezident afectează dividendele încasate constituirii de provizioane pentru pensiile pe care va trebui să le plătească în viitor, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

2)

Articolul 64 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională în temeiul căreia dividendele distribuite de o societate rezidentă către un fond de pensii rezident, pe de o parte, sunt supuse unei rețineri la sursă care poate să fie dedusă integral din impozitul pe profit datorat de acest fond și să facă obiectul unei rambursări atunci când impozitul reținut la sursă depășește impozitul pe profit datorat de fond și, pe de altă parte, nu produc o majorare a rezultatului supus impozitului pe profit datorat sau implică doar o majorare moderată a acestuia datorată posibilității de a deduce din rezultatul menționat provizioanele pentru obligațiile de plată a pensiilor, în timp ce dividendele plătite către un fond de pensii nerezident fac obiectul unei rețineri la sursă care constituie pentru un astfel de fond un impozit definitiv, nu poate fi considerată o restricție existentă la 31 decembrie 1993, în scopul aplicării acestei dispoziții.

1)

Respinge recursul.

2)

Obligă societățile Aanbestedingskalender BV, Negometrix BV, CTM Solution BV, Stillpoint Applications BV și Huisinga Beheer BV la plata cheltuielilor de judecată.

3)

Regatul Țărilor de Jos suportă propriile cheltuieli de judecată.

1)

Articolul 148 alineatul (4) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de instituire a unei organizări comune a piețelor produselor agricole și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 922/72, (CEE) nr. 234/79, (CE) nr. 1037/2001 și (CE) nr. 1234/2007 ale Consiliului, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2017/2393 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 decembrie 2017, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 3 alineatul (3) punctul 1 din Lietuvos Respublikos Ūkio subjektų, perkančių-parduodančių žalią pieną ir prekiaujančių pieno gaminiais, nesąžiningų veiksmų draudimo įstatymas Nr. XII 1907 (Legea nr. XII 1907 a Republicii Lituania privind interzicerea unor practici neloiale din partea operatorilor lituanieni care cumpără și vând lapte crud și care fac comerț cu produse lactate) din 25 iunie 2015, astfel cum a fost modificată prin Legea din 22 decembrie 2015, care, în vederea combaterii practicilor comerciale neloiale, interzice cumpărătorilor de lapte crud să plătească un preț de cumpărare diferit unor producători care trebuie considerați ca aparținând aceluiași grup din perspectiva cantității zilnice de lapte crud vândută, având o compoziție și o calitate identice și fiind livrate prin aceleași modalități, în măsura în care reglementarea menționată este de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului menționat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

2)

Articolul 148 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1308/2013, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 2017/2393, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 3 alineatul (3) punctul 3 și la articolul 5 din Legea nr. XII 1907 a Republicii Lituania privind interzicerea unor practici neloiale din partea operatorilor lituanieni care cumpără și vând lapte crud și care fac comerț cu produse lactate din 25 iunie 2015, astfel cum a fost modificată prin Legea din 22 decembrie 2015, care, în vederea combaterii practicilor comerciale neloiale, interzice cumpărătorului de lapte crud să scadă fără justificare prețul convenit cu producătorul și care condiționează orice reducere a prețului mai mare de 3 % de o autorizație din partea autorității naționale competente.

1)

Articolul 21 alineatul (3) din Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd impozitarea unor produse energetice consumate în cadrul centralei termoelectrice a instituției în care au fost fabricate în măsura în care acest consum urmărește să producă produse energetice prin generarea energiei termice necesare procesului tehnologic de fabricare a produselor menționate. Această interpretare nu aduce atingere aplicării, în principiu, a articolului 14 alineatul (1) litera (a) din această directivă părții din produsele energetice consumate în scopul producerii de electricitate.

2)

Articolul 2 alineatul (3) din Directiva 2003/96, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd, în lipsa introducerii unei cereri la autoritățile fiscale competente în scopul încadrării din punctul de vedere al stabilirii accizelor a unor produse energetice al căror nivel de impozitare nu a fost stabilit prin această directivă, aplicarea ratei de acciză prevăzute pentru motorină și menținerea acestei rate, chiar dacă ulterior a fost obținută o decizie de încadrare prin care aceste produse au fost asimilate cu păcura.

1)

Principiul nediscriminării, astfel cum este prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale prin care se instituie impozite pe producerea și pe depozitarea de combustibil și de deșeuri nucleare precum cele în discuție în cauzele principale, la plata cărora nu sunt supuse decât întreprinderile de producție de energie electrică ce utilizează energia nucleară și al căror obiectiv principal nu constă în protejarea mediului, ci în creșterea volumului de venituri din sistemul financiar al energiei electrice.

2)

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauzele principale atunci când obiectivul de protejare a mediului și caracteristicile impozitelor de mediu prevăzute de aceasta nu sunt concretizate în partea obligatorie a acestei reglementări.

1)

Articolul 191 alineatul (2) TFUE și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei redevențe pentru utilizarea apelor interioare în scopul producerii de energie electrică precum cea în discuție în cauzele principale, care nu incită la o utilizare eficientă a apei, nu prevede mecanisme pentru conservarea și pentru protecția domeniului public hidric, a cărei cotă nu are legătură cu capacitatea de a cauza un prejudiciu acestui domeniu public hidric și care depinde exclusiv de capacitatea producătorilor de energie hidroelectrică de a genera venituri.

2)

Principiul nediscriminării, astfel cum este prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei redevențe precum redevența pentru utilizarea apelor interioare în scopul producerii de energie electrică în discuție în cauzele principale, care nu este datorată decât de producătorii de energie hidroelectrică ce își desfășoară activitatea în bazine hidrografice care se întind pe teritoriul mai multor comunități autonome.

3)

Articolul 107 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că faptul că redevența pentru utilizarea apelor interioare în scopul producerii de energie electrică în discuție în cauzele principale nu este datorată, pe de o parte, de producătorii de energie hidroelectrică ce își desfășoară activitatea în bazine hidrografice situate pe teritoriul unei singure comunități autonome și, pe de altă parte, de producătorii de energie electrică ce provine din alte surse decât sursa hidrică nu constituie un ajutor de stat, în sensul acestei dispoziții, în favoarea acestor producători, din moment ce ei nu se află, având în vedere cadrul de referință pertinent, precum și obiectivul urmărit de această redevență, într-o situație comparabilă cu cea a producătorilor de energie hidroelectrică ce își desfășoară activitatea în bazine hidrografice care se întind pe teritoriul mai multor comunități autonome și care sunt supuși la plata redevenței respective, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

1)

Noțiunea de „modificare a statutului” în sensul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat (UE) 2015/63 al Comisiei din 21 octombrie 2014 de completare a Directivei 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește contribuțiile ex ante la mecanismele de finanțare a rezoluției trebuie interpretată în sensul că include o operațiune precum cea în discuție în litigiul principal, prin care o instituție încetează, în cursul anului, să facă obiectul supravegherii autorității naționale de rezoluție ca urmare a unei fuziuni transfrontaliere prin absorbție de către societatea sa mamă, și că, prin urmare, această operațiune nu are efect în ceea ce privește obligația acestei instituții de a plăti în întregime contribuțiile ordinare datorate pentru anul de contribuție în cauză.

2)

Articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul delegat 2015/63 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei situații în care fuziunea transfrontalieră prin absorbție a unei instituții, situată într-un stat membru, de către societatea sa mamă, stabilită în alt stat membru, și desființarea în consecință a acestei instituții absorbite au intervenit în cursul anului 2015, într-un moment în care nici autoritatea națională de rezoluție, nici fondul național nu fuseseră instituite încă în mod oficial de primul stat membru, iar contribuțiile nu fuseseră calculate încă.

3)

Articolul 104 din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului trebuie interpretat în sensul că o instituție situată într-un stat membru, care a fuzionat prin absorbție cu o societate-mamă stabilită în alt stat membru la o dată anterioară instituirii unei contribuții extraordinare de către autoritatea națională de rezoluție a primului stat membru, nu este obligată să plătească această contribuție.

1)

Prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare pentru executarea Hotărârii din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda (C-215/06, EU:C:2008:380), Irlanda nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 260 alineatul (1) TFUE.

2)

Obligă Irlanda la plata către Comisia Europeană a unei sume forfetare în cuantum de 5 000 000 de euro.

3)

Obligă Irlanda la plata către Comisia Europeană a unei penalități cu titlu cominatoriu în cuantum de 15 000 de euro pe zi începând de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la executarea Hotărârii din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda (C-215/06, EU:C:2008:380).

4)

Obligă Irlanda la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Articolul 6 din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să conducă operațiunile de participare a publicului la procesul de adoptare a deciziilor aferente unui proiect la nivelul sediului autorității administrative regionale competente, iar nu la nivelul unității municipale de care depinde locul amplasării acestui proiect, atunci când normele concrete puse în aplicare nu asigură o respectare efectivă a drepturilor publicului interesat, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.

2)

Articolele 9 și 11 din Directiva 2011/92 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal, care are ca rezultat să impună unor membri ai publicului interesat un termen pentru depunerea unei acțiuni care începe să curgă de la data anunțului privind autorizarea unui proiect pe internet, atunci când acești membri ai publicului interesat nu au avut în prealabil posibilitatea adecvată de a se informa cu privire la procedura de autorizare în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din această directivă.

1)

Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 8 martie 2018, Rose Vision/Comisia (T-45/13 RENV și T-587/15, nepublicată, EU:T:2018:124), în măsura în care, prin aceasta, Tribunalul a statuat, la punctul 160 din hotărârea menționată, că nu este necesar să se constate, în temeiul articolului 340 primul paragraf TFUE, un prejudiciu contractual cauzat reclamantei prin încălcarea punctului II.22 alineatul 1 din condițiile generale care fac parte integrantă din convențiile încheiate între Rose Vision SL și Comisia Europeană, în cadrul celui de al șaptelea program-cadru, adoptat prin Decizia nr. 1982/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind al șaptelea program-cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative (2007-2013).

2)

Respinge în rest recursul.

3)

Constată că Comisia Europeană a încălcat convenția de subvenționare privind proiectul FutureNEM în ceea ce privește confidențialitatea auditului 11-INFS-025.

4)

Obligă Rose Vision SL să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cele efectuate de Comisia Europeană, aferente atât procedurii în primă instanță, cât și procedurii de recurs.

1)

Articolul 3 punctul 8 din Regulamentul (CE) nr. 1371/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar trebuie interpretat în sensul că o situație în care un călător urcă la bordul unui tren liber accesibil în vederea efectuării unei călătorii fără să își fi procurat o legitimație de transport intră în sfera noțiunii de „contract de transport”, în sensul acestei dispoziții.

2)

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune, pe de o parte, ca o instanță națională care constată caracterul abuziv al unei clauze penale prevăzute într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator să reducă cuantumul penalității puse de această clauză în sarcina consumatorului respectiv și, pe de altă parte, ca o instanță națională să înlocuiască clauza menționată, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cu excepția cazului în care contractul în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive, iar anularea contractului în ansamblul său expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

1)

Articolul 1 alineatul (1), articolul 3 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, în scopul garantării plății creanței rezultate dintr-un contract de credit de consum încheiat între un profesionist și un consumator, permite să se stipuleze în acest contract o obligație în sarcina debitorului de a emite un bilet la ordin în alb și care condiționează legalitatea emiterii unui astfel de bilet la ordin de încheierea în prealabil a unui acord cambial care stabilește modalitățile potrivit cărora respectivul bilet poate fi completat, sub rezerva ca această clauză și acest acord să respecte articolele 3 și 5 din această directivă, precum și articolul 10 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

2)

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care, în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale, o instanță națională are îndoieli serioase cu privire la temeinicia unei cereri care se bazează pe un bilet la ordin care vizează garantarea creanței rezultate dintr-un contract de credit de consum, iar acest bilet a fost emis inițial în alb de emitent și completat ulterior de beneficiar, instanța respectivă are obligația de a examina din oficiu dacă clauzele convenite între părți au un caracter abuziv și, în acest sens, poate impune profesionistului să furnizeze înscrisul care atestă aceste clauze, astfel încât instanța menționată să fie în măsură să se asigure de respectarea drepturilor pe care consumatorii le au în temeiul acestor directive.

1)

Dreptul Uniunii și în special Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind introducerea pe piață a produselor fitosanitare și de abrogare a Directivelor 79/117/CEE și 91/414/CEE ale Consiliului trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei proceduri naționale în temeiul căreia autoritatea competentă este abilitată să ia din oficiu inițiativa de a adapta durata de valabilitate a unui permis de comerț paralel la durata de validitate a autorizației produsului de referință reînnoite.

Regulamentul nr. 1107/2009 și în special articolul 52 din acesta trebuie interpretate în sensul că adaptarea duratei de validitate a unui permis de comerț paralel nu decurge în mod automat din decizia de a reînnoi autorizația produsului de referință, ci impune ca o decizie să fie adoptată în această privință.

Regulamentul nr. 1107/2009 trebuie interpretat în sensul că, atunci când este vorba despre adaptarea duratei de valabilitate a unui permis de comerț paralel la durata de valabilitate a autorizației produsului de referință reînnoite, trebuie să fie îndeplinite condițiile stabilite la articolul 52 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 1107/2009, necesare pentru obținerea acestui permis și revine autorității competente a statului membru în cauză să verifice că aceasta este într-adevăr situația.

2)

Articolul 52 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 1107/2009 trebuie interpretat în sensul că include o situație în care produsul fitosanitar autorizat de statul membru de origine este produs de o societate A, în timp ce produsul fitosanitar de referință este produs, în baza aceluiași proces, dar într-un loc de fabricație diferit de cel anterior, de o societate B cu acordul societății A, în măsura în care acest acord se înscrie în durată în mod similar unui acord de licență.

3)

Articolul 52 alineatele (2)-(4) din Regulamentul nr. 1107/2009 trebuie interpretat în sensul că revine titularului permisului de comerț paralel sarcina de a prezenta o nouă cerere completă, furnizând informațiile prevăzute la alineatul (4) al acestui articol, pentru a demonstra că produsele în cauză sunt întotdeauna „identice”, în sensul alineatului (3) al articolului menționat, fără a aduce atingere posibilității autorității competente de a solicita statului membru de origine al produsului importat informațiile necesare unei evaluări a caracterului identic al acestor produse. În cazul contestării deciziei de acordare a permisului de comerț paralel, normele naționale ale statului membru în cauză sunt cele care se aplică în materia sarcinii probei, cu condiția ca acestea să respecte principiul echivalenței și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

1)

Respinge recursul.

2)

Outsource Professional Services Ltd suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Flatworld Solutions Pvt Ltd, aferente procedurii de recurs.

3)

Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs.

1)

Articolul 4 punctul 10 din Regulamentul (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială trebuie să fie interpretat în sensul că o somație de plată precum cea în discuție în litigiul principal, care nu este executorie, nu face parte din sfera noțiunii de „act autentic” în sensul acestei dispoziții.

2)

Articolul 5 litera (a) din Regulamentul nr. 655/2014 trebuie să fie interpretat în sensul că o procedură de somație de plată în curs precum cea în discuție în litigiul principal poate fi calificată drept „procedur[ă] pe fond” în sensul acestei dispoziții.

3)

Articolul 45 din Regulamentul nr. 655/2014 trebuie să fie interpretat în sensul că vacanța judecătorească nu intră în sfera noțiunii de „circumstanțe excepționale” în sensul acestei dispoziții.

1)

Respinge recursul.

2)

Obligă Silec Cable SAS și General Cable Corp. la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge recursul ca vădit nefondat.

2)

Obligă Fred Olsen SA să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată aferente recursului, și cheltuielile de judecată efectuate de Naviera Armas SA.

3)

Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.

1)

Pentru a garanta protecția consumatorilor și a utilizatorilor și respectarea jurisprudenței Uniunii de punere în aplicare a acesteia, este conformă dreptului Uniunii, Directivei 93/13 a Consiliului (1) din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în special, articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1) din aceasta stabilirea drept criteriu neechivoc de către Tribunal Supremo, în hotărârile sale 44-49 din 23 ianuarie 2019, a faptului că, în contractele de împrumut ipotecar încheiate cu consumatorii, este considerată abuzivă clauza care nu a fost negociată și care stabilește că toate costurile aferente operațiunii de împrumut ipotecar trebuie repercutate asupra împrumutatului și că diversele sume stipulate în clauza abuzivă respectivă, declarată nulă, trebuie repartizate între instituția bancară care a prevăzut-o și consumatorul împrumutat, cu scopul de a limita rambursarea sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul legislației naționale?

și

Pentru a asigura protecția consumatorilor și a utilizatorilor și respectarea jurisprudenței Uniunii de punere în aplicare a acesteia, este conform dreptului Uniunii, Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în special, articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1) din aceasta, faptul că Tribunal Supremo efectuează o interpretare supletivă a unei clauze declarate nule, ca urmare a caracterului său abuziv, în ipoteza în care eliminarea acestei clauze și efectele care decurg din aceasta nu afectează subzistența contractului de împrumut cu garanție ipotecară?

2)

De asemenea, în ceea ce privește articolul 394 din LEC, care stabilește criteriul privind obligarea obiectivă la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să se considere că, dacă se anulează clauza abuzivă privind costurile, dar efectele nulității respective se limitează la repartizarea respectivelor costuri, se aduce atingere principiilor caracterului neobligatoriu [al clauzelor abuzive] și efectivității prevăzute de dreptul Uniunii Europene, în cazul în care se apreciază că cererea a fost admisă în parte prin hotărâre, aspect care ar putea fi interpretat în sensul că produce un efect disuasiv invers și că, în consecință, interesele legitime ale consumatorilor și ale utilizatorilor rămân neprotejate?

—

Constatarea faptului că Regatul Belgiei nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (1) și a Directivei 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (2), prin netranspunerea corectă a:

—

obligarea Regatului Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

a)

Articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul [nr. 1215/2012] (1) stabilește cerința potrivit căreia cauza acțiunii invocată de partea vătămată în susținerea unei cereri îndreptate împotriva titularului poliței de asigurare/asiguratului trebuie să privească o materie de asigurări?

b)

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea (a), faptul că acțiunea pe care partea vătămată urmărește să o introducă împotriva titularului poliței de asigurare/asiguratului își are originea în aceleași fapte și este inclusă în aceeași acțiune ca cererea formulată direct împotriva asigurătorului este suficient pentru a concluziona că acțiunea formulată de partea vătămată este o acțiune „în materie de asigurări”?

c)

În cazul unui răspuns negativ la întrebarea (a), este suficient ca introducerea în cauză a asiguratului în cadrul acțiunii directe împotriva asigurătorului să fie permisă de legea care guvernează acțiunea directă împotriva asigurătorului?

d)

Noțiunea de „parte vătămată” prevăzută la articolul 13 alineatul (2) include o persoană născută în urma utilizării tehnicilor de reproducere asistată în situația în care această persoană urmărește să introducă o acțiune prin care invocă neglijența în aplicarea tehnicilor menționate în vederea concepției acestei persoane?

—

Anularea hotărârii Tribunalului din cauza T-308/18;

—

pronunțarea cu titlu definitiv asupra aspectelor care fac obiectul prezentului recurs și

—

obligarea reclamantei din cauza T-308/18 la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Consiliu în primă instanță și în cadrul prezentului recurs.

1)

Anulează articolul 1 din Decizia C(2017) 900 final a Comisiei din 8 februarie 2017 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE (cazul AT.40018 – Reciclarea bateriilor pentru automobile) în măsura în care se referă la perioada cuprinsă între 10 februarie 2010 și 10 ianuarie 2011 și la cea cuprinsă între 4 aprilie 2011 și 7 martie 2012, în ceea ce privește societățile Campine NV și Campine Recycling NV.

2)

Anulează articolul 2 din Decizia C(2017) 900 final în măsura în care prin acesta se stabilește cuantumul amenzii aplicate societăților Campine și Campine Recycling la 8 158 000 de euro.

3)

Stabilește cuantumul amenzii aplicate societăților Campine și Campine Recycling prin articolul 2 din Decizia C(2017) 900 final la 4 275 648 de euro.

4)

Respinge în rest acțiunea.

5)

Campine și Campine Recycling suportă două treimi din propriile cheltuieli de judecată.

6)

Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată și o treime din cheltuielile de judecată ale Campine și ale Campine Recycling.

1)

Anulează Decizia Camerei întâi de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 14 februarie 2017 (cauza R 2125/2016-1) în măsura în care, prin aceasta, camera de recurs a admis cererea de declarare a nulității pentru „produsele și preparatele pentru creșterea păsărilor, a reptilelor și a amfibienilor” din clasa 31 și „produsele și preparatele veterinare, terapeutice, dezinfectante și igienice pentru terarii” din clasa 5.

2)

Respinge acțiunea introdusă de Aviário Tropical, SA împotriva deciziei diviziei de anulare EUIPO din 15 iulie 2013 (No 6029C) în măsura în care această acțiune are ca obiect declararea nulității mărcii TROPICAL pentru „produsele și preparatele pentru creșterea păsărilor, a reptilelor și a amfibienilor” din clasa 31 și „produsele și preparatele veterinare, terapeutice, dezinfectante și igienice pentru terarii” din clasa 5.

3)

Respinge în rest acțiunea.

4)

Domnul Ogrodnik suportă jumătate din cheltuielile efectuate de EUIPO, precum și jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

5)

EUIPO suportă jumătate din cheltuielile efectuate de domnul Ogrodnik, precum și jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Îl obligă pe domnul Luigi Bruno la plata cheltuielilor de judecată.

3)

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Neoperl AG la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Respinge acțiunea.

2)

Obligă Rezon OOD la plata cheltuielilor de judecată.

1)

Anulează Decizia Camerei a doua de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 30 noiembrie 2018 (cauza R 876/2018-2).

2)

Respinge calea de atac formulată la EUIPO de Jumbo Africa, SL.

3)

EUIPO suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Société des produits Nestlé SA în procedura în fața Tribunalului.

4)

Jumbo Africa suportă cheltuielile necesare efectuate de Société des produits Nestlé în procedura în fața camerei de recurs a EUIPO.

5)

Respinge în rest acțiunea.

—

anularea Deciziei pârâtei C(2019) 2526 final din 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor care dețin SSC;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept și/sau a săvârșit erori vădite de apreciere și nu a motivat suficient identificarea sistemului de referință în decizia atacată.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept și/sau a săvârșit erori vădite de apreciere și nu a motivat suficient caracterizarea eronată în decizia atacată a exonerării referitoare la finanțarea grupurilor ca o derogare de la funcționarea normală a sistemului de referință.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept și/sau a săvârșit erori vădite de apreciere atunci când a stabilit, în decizia atacată, că exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor realizează o discriminare între operatorii economici.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept și/sau a săvârșit erori vădite de apreciere în decizia atacată, atunci când a concluzionat că exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor nu este justificată de caracterul sau de structura generală a sistemului de referință.

—

anularea Deciziei pârâtei C(2019) 2526 final din 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la obligația fiscală generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit de asemenea o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când a constatat în considerentul (176) al deciziei atacate că există o categorie de beneficiari (în care erau incluse reclamantele) și că aceștia (reclamantele) au obținut ajutoare care trebuiau să fie recuperate în temeiul articolului 2 alineatul (1) din decizia atacată.

—

anularea deciziei Comisiei din 20 decembrie 2018 și

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 11 alineatul (2) din anexa VIII la Statutul funcționarilor Comunităților Europene și a articolului 7 alineatul (1) din dispozițiile generale de punere în aplicare

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe o îmbogățire fără justă cauză a Uniunii

—

anularea Deciziei pârâtei C(2019) 2526 final din 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la impozitarea generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

—

anularea Deciziei pârâtei C(2019) 2526 final din 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la obligația fiscală generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea „integrală” prevăzută la articolul 371IB din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit de asemenea o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

10.

Al zecelea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când a constatat în considerentul (176) al deciziei atacate că există o categorie de beneficiari (în care erau incluse reclamantele) și că aceștia (reclamantele) au obținut ajutoare care trebuiau să fie recuperate în temeiul articolului 2 alineatul (1) din decizia atacată.

—

anularea Deciziei pârâtei C(2019) 2526 final din 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la obligația fiscală generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea „integrală” prevăzută la articolul 371IB din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

10.

Al zecelea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când a constatat în considerentul (176) al deciziei atacate că există o categorie de beneficiari (în care erau incluse reclamantele) și că aceștia (reclamantele) au obținut ajutoare care trebuiau să fie recuperate în temeiul articolului 2 alineatul (1) din decizia atacată.

—

anularea Deciziei adoptate de Comisia Europeană la 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor („EFG”) care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la obligația fiscală generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când a constatat în considerentul (176) al deciziei atacate că există o categorie de beneficiari, în care erau incluse reclamantele, și că aceștia (reclamantele) au obținut ajutoare care trebuiau să fie recuperate în temeiul articolului 2 alineatul (1) din decizia atacată.

—

anularea Deciziei adoptate de Comisia Europeană la 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor („EFG”) care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la obligația fiscală generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când a constatat în considerentul (176) al deciziei atacate că există o categorie de beneficiari (în care erau incluse reclamantele) și că aceștia (reclamantele) au obținut ajutoare care trebuiau să fie recuperate în temeiul articolului 2 alineatul (1) din decizia atacată.

—

anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2019/1295 al Comisiei din 1 august 2019 de modificare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2018/1469 de instituire a unei taxe antidumping la importurile anumitor tuburi și țevi obținute fără sudură, din fier sau din oțel, originare din Rusia și Ucraina, ca urmare a unei reexaminări intermediare parțiale în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2016/1036;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a articolului 2 alineatul (3) primul paragraf, a articolului 2 alineatul (4) primul paragraf, a articolului 2 alineatul (6) prima teză și a articolului 9 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2016/1036 (denumit în continuare „regulamentul de bază”) (1) și a articolului 2.2.2 prima teză și a articolului 9.3 din Acordul antidumping al OMC prin includerea în calculul marjei de dumping a costurilor de vânzare, a cheltuielilor administrative și a altor costuri generale (denumite în continuare „costuri VAG”) pentru vânzările efectuate de reclamante către comerciantul lor intern afiliat.

2.

Al doilea motiv este întemeiat pe eroarea vădită de apreciere pe care Comisia ar fi săvârșit-o prin deducerea din prețul de export al reclamantelor a unui cuantum corespunzător costurilor VAG al comerciantului afiliat și a unui profit noțional al unui importator neafiliat ca o ajustare în temeiul articolului 2 alineatul (10) litera (i) și a articolului 2 alineatul (10) prima teză din regulamentul de bază.

3.

Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a articolului 11 alineatul (9) din regulamentul de bază și pe caracterul nelegal al calculului marjei de dumping a reclamantelor prin aplicarea unei metodologii diferite pentru stabilirea valorii normale și a prețului de export al reclamantelor comparativ cu metodologia aplicată în ancheta anterioară care a condus la impunerea măsurii revizuite.

4.

Al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantelor de către Comisie prin faptul că, în cadrul celei de a doua comunicări a constatărilor suplimentare, primită la aceeași dată cu publicarea regulamentului contestat, conține noi elemente de fapt cu privire la care reclamantele nu au avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere.

—

anularea Deciziei adoptate de Comisia Europeană la 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor („EFG”) care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la obligația fiscală generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că excepția privind „dobânda echivalentă” prevăzută la articolul 371IE din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

—

anularea Deciziei adoptate de Comisia Europeană la 2 aprilie 2019 privind ajutorul de stat SA.44896 pus în aplicare de Regatul Unit cu privire la exonerarea referitoare la finanțarea grupurilor („EFG”) care dețin SSC, în măsura în care se aplică reclamantelor sau oricăreia dintre acestea;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a aplicat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere la alegerea cadrului de referință pentru analiza regimului de impozitare. Comisia ar fi trebuit să trateze cadrul de referință ca fiind reprezentat de regimul de impozitare a întreprinderilor din Regatul Unit, iar nu doar de însuși regimul societăților străine controlate (SSC).

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și/sau a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin adoptarea unei abordări defectuoase pentru analiza regimului SSC. În considerentele (124)-(126) ale deciziei atacate, Comisia a tratat în mod eronat dispozițiile părții 9A capitolul 9 din Taxation (International and Other Provisions) Act 2010 [Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010] ca fiind o formă de derogare de la obligația fiscală generală prevăzută în capitolul 5 al acesteia.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când a constatat în considerentele (127)-(151) ale deciziei atacate că era îndeplinit criteriul selectivității, în sensul că întreprinderi aflate într-o poziție comparabilă din punct de vedere factual și juridic erau tratate în mod diferit.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că exonerarea de 75 % prevăzută la articolul 371ID din Legea privind impozitarea (internațională și alte dispoziții) din 2010 se justifică prin caracterul și structura generală ale sistemului de impozitare.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe faptul că impunerea unei sarcini fiscale asupra SSC care se încadrează în exonerările stabilite în capitolul 9 menționat, ca o categorie, ar încălca libertatea de stabilire a reclamantelor, contrar articolului 49 TFUE.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește exonerarea de 75 % și aspectul referitor la raportul fix.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe faptul că decizia Comisiei nu respectă principiul general de drept al Uniunii privind nediscriminarea sau egalitatea.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept aplicând prin analogie sau invocând în mod nejustificat prevederile Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului (1), care nu era aplicabilă ratione temporis.

9.

Al nouălea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când a constatat în considerentul (176) al deciziei atacate că există o categorie de beneficiari (în care erau incluse reclamantele) și că aceștia (reclamantele) au obținut ajutoare care trebuiau să fie recuperate în temeiul articolului 2 alineatul (1) din decizia atacată.

—

modificarea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului;

—

încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului;

—

încălcarea articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2019/1688 al Comisiei din 8 octombrie 2019 de instituire a unei taxe antidumping definitive și de colectare definitivă a taxei provizorii instituite la importurile de amestecuri de uree și de azotat de amoniu originare din Rusia, Trinidad și Tobago și Statele Unite ale Americii, în măsura în care acesta o vizează pe reclamantă;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

—

anularea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

—

încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului;

—

încălcarea articolului 37 alineatul (1) din Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei;

—

încălcarea principiului egalității de tratament și al bunei administrări;

—

încălcarea articolului 94 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

anularea articolului 1 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2019/1382 al Comisiei (1), în măsura în care se aplică reclamantei;

—

menținerea efectelor regulamentului în litigiu până la adoptarea de către pârâtă a măsurilor pe care le presupune executarea hotărârii Tribunalului, în conformitate cu articolul 264 al doilea paragraf TFUE;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor efectuate de reclamantă în legătură cu prezenta procedură.

1.

Primul motiv, întemeiat pe faptul că pârâta nu era competentă și că a acționat cu încălcarea articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2015/477 („Regulamentul efectul combinat”) (2) și a articolului 9 alineatul (5) din Regulamentul (UE) 2016/1036 („Regulamentul antidumping de bază”) (3), prin impunerea diferitor niveluri de taxe antidumping, după cum cotele care fac obiectul unor măsuri de salvgardare sunt sau nu epuizate.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe eroarea vădită de apreciere a pârâtei și pe încălcarea de către aceasta a articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul efectul combinat și a articolului 9 alineatul (5) din Regulamentul antidumping de bază, prin nemodificarea măsurilor antidumping decât odată cu epuizarea cotelor care fac obiectul unor măsuri de salvgardare.

—

modificarea deciziei atacate și respingerea opoziției;

—

cu titlu subsidiar, anularea deciziei atacate;

—

obligarea EUIPO și a celeilalte părți la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii din fața Camerei a doua de recurs și prezentei proceduri.

—

încălcarea articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului;

—

încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

—

Anularea deciziei atacate, prin care Comisia a decis să nu ridice obiecții împotriva „Modificării mecanismului de remunerare a disponibilității resurselor pentru adecvare. Introducere de cerințe de mediu”, ajutorul de stat SA.53821 (2019/N);

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cadrul acțiunii.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea drepturilor procedurale rezultate din articolul 108 alineatul (2) TFUE, pentru motivul că nu a fost chemată – în cadrul unei proceduri oficiale de investigare, în speță nefiind deschisă o astfel de procedură – să își prezinte observațiile în ceea ce privește intenția de lărgire a cercului de participanți la piața de capacitate, incluzând în noțiunea de „capacitate nouă”, pe lângă unitățile de producție noi, pentru care au fost deja eliberate toate documentele care permit realizarea și exploatarea instalațiilor, și unitățile de producție noi pentru care procedurile administrative privind eliberarea acestor documente au fost doar începute.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe o carență în investigație și pe nemotivarea actului.

—

anularea deciziei atacate prin care Comisia a decis să nu ridice obiecțiuni în ceea ce privește „Modificarea sistemului de remunerare a disponibilizării resurselor pentru adecvare. Introducerea unor cerințe de mediu” ajutorul de stat SA.53821 (2019/N);

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

—

În această privință, reclamanta evidențiază profilele și efectele care rezultă din deschiderea pieței capacității pentru noile unități de producție neautorizate, pe care Comisiei nu le-ar fi apreciat în mod corespunzător, și menționează că au fost modificate ulterior și alte aspecte ale reglementării, cu privire la care Comisia ar fi omis să efectueze o examinare și ar fi procedat la o apreciere eronată.

—

declararea prezentei acțiuni ca fiind admisibilă și întemeiată;

—

anularea Deciziei Comisiei din 15 octombrie 2019 prin care s-a dispus reducerea valorii contractului CARDS/2008/166-429 de la 1 199 125 de euro la 0 (zero) euro și recuperarea tuturor plăților, în cuantum de 1 197 055,86 euro, efectuate în temeiul contractului respectiv;

—

obligarea la rambursarea tuturor sumelor eventual recuperate de Comisie pe baza acestei decizii, majorate cu dobânzi de întârziere calculate la rata aplicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 7 puncte;

—

obligarea la plata ultimei facturi emise de reclamantă, în cuantum de 437 649,39 euro, majorată cu dobânzi de întârziere calculate la rata aplicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 7 puncte, precum și la liberarea garanției bancare în cuantum de și la repararea prejudiciului material suferit ca urmare a acestei liberări tardive;

—

obligarea la plata unui euro simbolic cu titlu de daune-interese, sub rezerva modificării;

—

obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia contestată, pe lipsa unui temei juridic al acesteia din urmă și pe încălcarea principiului încrederii legitime. În această privință, reclamanta arată că Comisia nu era competentă să adopte decizia contestată, care constituie titlu executoriu pentru recuperarea creanței pe care pretinde că o deține împotriva sa, în lipsa unei clauze compromisorii care să confere instanțelor Uniunii competența pentru litigii având ca obiect obligațiile contractuale ale părților.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe prescrierea creanței pretinse și, în orice caz, pe încălcarea termenului rezonabil, a articolului 73a alineatul (1) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198) (denumit în continuare „Regulamentul financiar din 2002”), a dreptului la bună administrare, astfel cum este consacrat de articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDH”). Potrivit reclamantei, creanța pe care Comisia susține că o deține împotriva sa este prescrisă, din moment ce termenul de cinci ani, prevăzut de articolul 73a din Regulamentul financiar din 2002, a expirat. În plus, articolul 85b alineatul (4) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3) (denumit în continuare „Regulamentul de punere în aplicare din 2002”) referitor la cauzele de întrerupere a termenului de prescripție este inoperant. În orice caz și chiar dacă întreruperea termenului de prescripție ar fi legală, termenul necesitat pentru adoptarea deciziei contestate și a notei de debit care o însoțește este în mod vădit nerezonabil și încalcă articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale și articolul 6 primul paragraf din CEDH (întrucât enunță un drept fundamental care constituie de asemenea un principiu general de drept).

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea hotărârii tribunal de première instance de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles, Belgia) din 5 octombrie 2017 și a adagiului potrivit căruia „penalul ține în loc administrativul”. Reclamanta susține că Comisia este obligată să respecte hotărârea din 5 octombrie 2017 pronunțată de instanța penală belgiană care a declarat inadmisibile urmăririle penale în lipsa unor elemente de natură să dovedească faptele incriminate. Comisia, care de altfel s-a constituit parte civilă în fața instanței penale, întrucât a decis să aștepte finalizarea procedurii belgiene înainte să adopte decizia de recuperare, este ținută de finalizarea respectivă și de constatările instanței naționale, iar aceasta chiar dacă hotărârea instanței belgiene nu ar avea un efect de autoritate de lucru judecat în privința Comisiei.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere de care ar fi afectată decizia atacată. Reclamanta consideră în această privință că faptele reproșate nu sunt stabilite în mod vădit și că nu există în mod vădit neregularități, a fortiori grave. Decizia atacată se întemeiază pe două rapoarte ale OLAF. Or, criticile formulate de pârâtă nu sunt stabilite.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea instrucțiunilor pentru ofertanți și a articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002. Reclamanta consideră că, printre criticile invocate de pârâtă împotriva reclamantei, niciuna nu privește faptul că aceasta din urmă ar fi obținut informații confidențiale, ar fi încheiat un acord nelegal cu un concurent, ar fi influențat comitetul de evaluare sau autoritatea contractantă în examinarea, clarificarea, evaluarea sau compararea ofertelor. Prin urmare, nu sunt îndeplinite nici condițiile articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002 și nici cele ale articolului 13 litera (a) din instrucțiunile pentru ofertanți.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, pentru motivul că dreptul de a fi ascultat al reclamantei a fost încălcat.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări, a principiului executării cu bună-credință a contractelor și a principiului interzicerii „abuzului de drept”. În această privință, reclamanta susține că Comisia nu a acționat nici cu grijă și nici cu imparțialitate.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe o excepție de nelegalitate a articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002, întrucât acest articol încalcă principiul general al interzicerii îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, articolul 103 din Regulamentul financiar din 2002 oferă instituției posibilitatea de a recupera totalitatea sumelor plătite pe întreaga durată a executării contractului, chiar dacă acesta din urmă a fost executat în întregime de contractant. Articolul 103 din Regulamentul financiar din 2002 semnifică faptul că instituția poate astfel să beneficieze de toate prestațiile furnizate de contractant fără ca nicio plată să îi fie datorată acestuia. Articolul 103 trebuie să fie declarat nelegal, întrucât permite instituției să își îmbunătățească patrimoniul, în mod nejustificat, în detrimentul celui al contractantului.

9.

Al nouălea motiv, cu titlu subsidiar, întemeiat pe încălcarea articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002 și a principiului proporționalității. Potrivit reclamantei, exercițiul de apreciere a instituției trebuie să se efectueze în conformitate cu articolul 103 din Regulamentul financiar din 2002. Aceasta înseamnă că Comisia nu poate aplica mai multe sancțiuni, articolul 103 prevăzând o listă de sancțiuni care nu este cumulativă. În plus, exercițiul de apreciere menționat trebuie să se efectueze cu respectarea principiului proporționalității, instituția trebuind să se asigure că decizia sa este proporțională cu gravitatea neregularității în discuție. Obligația de proporționalitate menționată constituie o expresie a principiului bunei credințe care se impune în executarea contractelor. Or, această situație nu se regăsește în speță.

—

declararea prezentei acțiuni ca fiind admisibilă și întemeiată;

—

anularea Deciziei Comisiei din 15 octombrie 2019 prin care s-a dispus reducerea valorii contractului TACIS/2006/101-510 de la 4 410 000 de euro la 0 (zero) euro și recuperarea tuturor plăților, în cuantum de 4 241 507 euro, efectuate în temeiul contractului respectiv;

—

obligarea la rambursarea tuturor sumelor eventual recuperate de Comisie pe baza acestei decizii, majorate cu dobânzi de întârziere calculate la rata aplicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 7 puncte;

—

obligarea la plata unui euro simbolic cu titlu de daune interese, sub rezerva modificării;

—

obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia contestată, pe lipsa unui temei juridic al acesteia din urmă și pe încălcarea principiului încrederii legitime. În această privință, reclamanta arată că Comisia nu era competentă să adopte decizia contestată, care constituie titlu executoriu pentru recuperarea creanței pe care pretinde că o deține împotriva sa, în lipsa unei clauze compromisorii care să confere instanțelor Uniunii competența pentru litigii având ca obiect obligațiile contractuale ale părților.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe prescrierea creanței pretinse și, în orice caz, pe încălcarea termenului rezonabil, a articolului 73a alineatul (1) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198) (denumit în continuare „Regulamentul financiar din 2002”), a dreptului la bună administrare, astfel cum este consacrat de articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDH”). Potrivit reclamantei, creanța pe care Comisia susține că o deține împotriva sa este prescrisă, din moment ce termenul de cinci ani, prevăzut de articolul 73a din Regulamentul financiar din 2002, a expirat. În plus, articolul 85b alineatul (4) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3) (denumit în continuare „Regulamentul de punere în aplicare din 2002”) referitor la cauzele de întrerupere a termenului de prescripție este inoperant. În orice caz și chiar dacă întreruperea termenului de prescripție ar fi legală, termenul necesitat pentru adoptarea deciziei contestate și a notei de debit care o însoțește este în mod vădit nerezonabil și încalcă articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale și articolul 6 primul paragraf din CEDH (întrucât enunță un drept fundamental care constituie de asemenea un principiu general de drept).

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea hotărârii tribunal de première instance de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles, Belgia) din 5 octombrie 2017 și a adagiului potrivit căruia „penalul ține în loc administrativul”. Reclamanta susține că Comisia este obligată să respecte hotărârea din 5 octombrie 2017 pronunțată de instanța penală belgiană care a declarat inadmisibile urmăririle penale în lipsa unor elemente de natură să dovedească faptele incriminate. Comisia, care de altfel s-a constituit parte civilă în fața instanței penale, întrucât a decis să aștepte finalizarea procedurii belgiene înainte să adopte decizia de recuperare, este ținută de finalizarea respectivă și de constatările instanței naționale, iar aceasta chiar dacă hotărârea instanței belgiene nu ar avea un efect de autoritate de lucru judecat în privința Comisiei.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere de care ar fi afectată decizia atacată. Reclamanta consideră în această privință că faptele reproșate nu sunt stabilite în mod vădit și că nu există în mod vădit neregularități, a fortiori grave. Decizia atacată se întemeiază pe două rapoarte ale OLAF. Or, criticile formulate de pârâtă nu sunt stabilite.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea instrucțiunilor pentru ofertanți și a articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002. Reclamanta consideră că, printre criticile invocate de pârâtă împotriva reclamantei, niciuna nu privește faptul că aceasta din urmă ar fi obținut informații confidențiale, ar fi încheiat un acord nelegal cu un concurent, ar fi influențat comitetul de evaluare sau autoritatea contractantă în examinarea, clarificarea, evaluarea sau compararea ofertelor. Prin urmare, nu sunt îndeplinite nici condițiile articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002 și nici cele ale articolului 13 litera (a) din instrucțiunile pentru ofertanți.

6.

Al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, pentru motivul că dreptul de a fi ascultat al reclamantei a fost încălcat.

7.

Al șaptelea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări, a principiului executării cu bună-credință a contractelor și a principiului interzicerii „abuzului de drept”. În această privință, reclamanta susține că Comisia nu a acționat nici cu grijă și nici cu imparțialitate.

8.

Al optulea motiv, întemeiat pe o excepție de nelegalitate a articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002, întrucât acest articol încalcă principiul general al interzicerii îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, articolul 103 din Regulamentul financiar din 2002 oferă instituției posibilitatea de a recupera totalitatea sumelor plătite pe întreaga durată a executării contractului, chiar dacă acesta din urmă a fost executat în întregime de contractant. Articolul 103 Regulamentul financiar din 2002 semnifică faptul că instituția poate astfel să beneficieze de toate prestațiile furnizate de contractant fără ca nicio plată să îi fie datorată acestuia. Articolul 103 trebuie să fie declarat nelegal, întrucât permite instituției să își îmbunătățească patrimoniul, în mod nejustificat, în detrimentul celui al contractantului.

9.

Al nouălea motiv, cu titlu subsidiar, întemeiat pe încălcarea articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002 și a principiului proporționalității. Potrivit reclamantei, exercițiul de apreciere a instituției trebuie să se efectueze în conformitate cu articolul 103 din Regulamentul financiar din 2002. În plus, acesta trebuie să se efectueze cu respectarea principiului proporționalității, instituția trebuind să se asigure că decizia sa este proporțională cu gravitatea neregularității în discuție. Obligația de proporționalitate menționată constituie o expresie a principiului bunei credințe care se impune în executarea contractelor. Or, această situație nu se regăsește în speță.

—

anularea deciziei pârâtei din 14 noiembrie 2019 prin care a fost retrasă licența deținută de Anglo Austrian AAB Bank AG în calitate de instituție de credit;

—

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

—

având în vedere împrejurările speței, judecarea cauzei cu prioritate, în conformitate cu articolul 67 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a articolului 14 alineatul (5) din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului (1), în măsura în care s-a aplicat în mod eronat dreptul național aplicabil în scopul retragerii licenței, în sensul articolului 4 alineatul (3) din acest regulament.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a principiului proporționalității, în măsura în care, prin retragerea licenței, s-a recurs în mod ilegal la ultima ratio dintre toate instrumentele de supraveghere posibile.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a dreptului deținut de Anglo Austrian AAB Bank AG la o cale de atac eficientă, în măsura în care nu s-a suspendat aplicarea deciziei.

4.

Al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a articolelor 31 și 32 din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013, pe de o parte, și a articolului 70 alineatul (4) din Bankwesengesetz (Legea austrică privind sectorul bancar) și a articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, pe de altă parte, în măsura în care nu s-au respectat drepturile procesuale ale Anglo Austrian AAB Bank AG pe care le garantează aceste dispoziții.

5.

Al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a drepturilor de proprietate aparținând Belegging-Maatschappij „Far-East” B.V., în măsura în care s-a retras licența deținută de Anglo Austrian AAB Bank AG, fiind afectată astfel valoarea economică a participației deținute de Belegging-Maatschappij „Far-East” B.V în Anglo Austrian AAB Bank AG.