11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/1

Raportor:

Plamen DIMITROV

1.1.

CESE consideră că inegalitățile în materie de venituri și bogăție au devenit, în UE, provocări de ordin economic și social, cărora ar trebui să li se facă față prin adoptarea unor măsuri adecvate la nivel național, cu acțiuni de sprijin de la nivel european. Atât în Europa, cât și pe plan mondial, se acordă o mai mare importanță inegalităților în materie de venituri. CESE subliniază că este totuși nevoie să se atragă atenția și asupra inegalităților în materie de bogăție, care depind de mult mai multe variabile și au efect pe termen cu mult mai îndelungat. Aceasta înseamnă că trebuie să se clarifice care sunt motivele acestor inegalități și factorii care le determină și să se adopte decizii politice pentru abordarea lor.

1.2.

Este necesar să se analizeze și să se evalueze cu atenție cum anume este distribuită bogăția în UE și să se adopte la timp măsuri preventive pentru evitarea unor consecințe negative precum micșorarea rapidă a „clasei de mijloc” și creșterea necontenită a numărului de persoane care se încadrează în categoria „lucrătorilor săraci” sau care sunt expuse „riscului de sărăcie și de excluziune socială”. Economia de piață nu trebuie privită numai ca un mijloc de a realiza o creștere economică puternică, ci și ca unul dintre mecanismele necesare pentru îndeplinirea unor obiective importante pentru societate.

1.3.

Cel mai important instrument aflat la dispoziția statelor membre pentru a promova distribuția echitabilă a valorii adăugate, pentru societate, în ansamblu, este politica fiscală. Și politicile active în domeniul pieței forței de muncă, ce contribuie la facilitarea tranziției între educație, formare și viața profesională, ar trebui să ocupe un loc central, alături de politicile care reglementează impozitarea și transferurile sociale. CESE recomandă statelor membre să pună în aplicare cât mai curând cu putință măsuri prin care să poată reduce inegalitatea și să asigure o redistribuire echitabilă a noii valori adăugate, la toate nivelurile societății.

1.4.

CESE consideră că este necesar un sistem funcțional de transferuri sociale și de asistență socială. Redistribuirea, ca mecanism de compensare, ar trebui să completeze în mare măsură lacunele inerente unui sistem bazat pe piață. Ar trebui dezvoltate bunurile publice (infrastructura socială, facilitățile pentru servicii de interes public etc.), iar rolul lor ar trebui să fie văzut ca un mijloc de abordare a inegalităților. Baza de impozitare ar trebui reorientată dinspre o impozitare a veniturilor salariale către una bazată în mai mare măsură pe bogăție, cu introducerea unui impozit pe succesiuni și pe veniturile din capital.

1.5.

Concentrarea bogăției conduce și la concentrarea unei puteri enorme, care îmbracă multe forme, printre care se numără și denaturarea concurenței. CESE consideră că creșterea economică intensivă este esențială pentru reducerea sărăciei și a inegalităților în materie de bogăție. Pentru a o promova, ar trebui să fie mai bine utilizate fondurile structurale și de coeziune, prin încurajarea spiritului antreprenorial, prin protejarea concurenței, prin programe de sprijinire a IMM-urilor și prin punerea în aplicare a unor politici de prevenire a discriminării femeilor și a persoanelor defavorizate.

1.6.

CESE își exprimă îngrijorarea cu privire la eficacitatea politicii actuale, derulate de UE în cadrul Strategiei Europa 2020, care pune un accent deosebit pe sărăcie. În acest context, este nevoie de o susținere politică mai adecvată, astfel încât să se ofere sprijinul necesar statelor membre în lupta lor împotriva tendințelor negative de agravare a inegalităților. Sunt necesare măsuri mai ferme de combatere a sărăciei, care a crescut în termeni absoluți pe parcursul ultimilor ani (1). La nivel european, supranațional, trebuie elaborate politici de promovare a unei creșteri mai incluzive, printr-o abordare integrată. Ar trebui ca pilonul european al drepturilor sociale să fie mult mai strâns corelat cu semestrul european, iar acestea, la rândul lor, ar trebui să fie în concordanță cu Strategia Europa 2020, pentru ca obiectivele ei să fie îndeplinite în mod eficient, la nivel național și european.

1.7.

Pe lângă aceasta, este nevoie de măsuri punctuale de ocupare a forței de muncă, ce țin de protecția socială. Având în vedere faptul că protejarea locurilor de muncă, ce evoluează foarte dinamic, nu este întotdeauna posibilă, trebuie să se pună accent pe promovarea ocupării forței de muncă și pe protecția lucrătorilor. Deosebit de importantă este existența unor standarde sociale minime, care să garanteze salarii și condiții de muncă decente. Trebuie să se pună accent pe facilitarea tranzițiilor în viața profesională și, totodată, pe garantarea drepturilor sociale și de muncă comune, inclusiv dreptul de afiliere la un sindicat și dreptul la negociere colectivă.

1.8.

CESE consideră că trebuie instituit un mecanism transparent pentru urmărirea sistematică a datelor despre toate veniturile și despre bogăție, cu posibilitatea consolidării acestor date. Acest lucru va permite, pe de o parte, o mai bună administrare, iar, pe de altă parte, o mai ușoară colectare a informațiilor statistice referitoare la distribuția bogăției în statele membre. Crearea unui registru al acționarilor societăților la nivel european ar avea un rol important în acest sens.

2.1.

Inegalitățile în ceea ce privește bogăția în Europa datează de mai mult timp. Este vorba despre un proces istoric, care a continuat chiar și după crearea zonei euro, ca urmare a dezechilibrelor interne și externe persistente, provocate de nivelurile diferite ale factorilor de competitivitate economică. Printre aceștia se numără aspectele legate de prețuri/costuri, la care se adaugă în prezent și principalele provocări politice cu care se confruntă UE, cum ar fi terorismul, populismul, alegerile naționale, precum și aspectele de natură economică, și anume investițiile scăzute, creșterea scăzută, șomajul ridicat, schimbările demografice și poziția Europei în noul context al rivalităților din domeniul comercial și din cel digital, la nivel mondial.

2.2.

Trebuie să se facă o distincție clară între inegalitatea veniturilor și inegalitățile în ceea ce privește bogăția, deoarece cele din urmă au efect pe termen mai lung, fiind așadar necesar să fie studiate mai îndeaproape. În mod sistematic, bogăția este distribuită mai inegal decât veniturile. De foarte multe ori, operatorii economici au cam aceleași venituri, dar, în același timp, pot exista deosebiri radicale din punctul de vedere al averii deținute, dintr-o serie de motive care sunt de natură nepecuniară, țin de altruism, de moșteniri etc. Astfel, dacă se pune accent pe inegalitățile în ceea ce privește bogăția, se poate contura o imagine mai obiectivă a disparităților monetare reale dintre cetățenii UE.

2.3.

CESE consideră că evoluțiile economice din Europa se caracterizează printr-o dinamică tot mai accentuată și constituie o provocare pentru instituții și pentru capacitatea lor de a ține pasul cu schimbările viitoare. Această chestiune este de mare actualitate și din punctul de vedere al dezbaterii privind decalajele în materie de dezvoltare dintre statele membre ale UE. Există diferențe semnificative între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, între Europa de Vest și Europa de Est, între statele membre ale zonei euro și cele din afara ei, între statele Schengen și celelalte state membre.

2.4.

CESE a constatat că inegalitatea în ceea ce privește distribuția veniturilor și a bogăției în Europa a crescut progresiv începând cu anul 1970. În ansamblu, globalizarea ar fi trebuit să aibă un rol pozitiv în reducerea diferențelor în materie de venituri și de bogăție dintre țări, dar în ultimii ani se conturează o tendință mai degrabă inversă. Primele 10 % dintre gospodării câștigă 31 % din venitul total și dețin peste 50 % din bogăția totală în UE-28. În mai multe țări, bogăția a crescut mai rapid decât produsul intern brut, ceea ce duce la inegalități majore (2). Aceste inegalități au consecințe economice, sociale și politice grave, care impun o serioasă dezbatere publică asupra modului de abordare a acestei probleme, cu participarea specialiștilor și a oamenilor politici, și care necesită adoptarea unor măsuri de politică.

2.5.

CESE consideră că există un risc real ca problema inegalităților să se agraveze pretutindeni în lume, din cauza ritmului deosebit de rapid al mutațiilor economice și a faptului că politica macroeconomică este din ce în ce mai greu de pus în aplicare în timp util. Adâncirea inegalităților în ceea ce privește distribuția bogăției și a veniturilor din ultimele decenii este confirmată și de creșterea coeficientului Gini, care, în medie, a înregistrat în diferite țări din OCDE o creștere de la 0,29 la jumătatea anilor ’80, la 0,32-0,35, în perioada 2013-2015. În diferitele state membre ale UE, tendința este similară (3). Trebuie însă subliniat faptul că, în țări precum Bulgaria, Lituania și România, acesta a atins deja valori critice, depășind 0,37 (4). Deși există nenumărate date și studii privind inegalitatea veniturilor, mult mai puține sunt dovezile cu privire la distribuția inegală a bogăției la nivelul gospodăriilor, atât în interiorul unei țări, cât și de la o țară la alta. De fapt, chiar și la ora actuală, nu există standarde internaționale care să poată fi utilizate de institutele naționale de statistică și de alți producători de date, atunci când culeg date cu privire la distribuția bogăției (5).

2.6.

Este îngrijorător faptul că, din cauza unei lipse de încredere generalizate, în multe economii europene, profiturile acumulate nu sunt reinvestite, fapt ce a ridicat piedici în calea concurenței și a condus la o scădere drastică a investițiilor și la lipsa de noi locuri de muncă. Analizând cu precădere economia europeană, Thomas Piketty oferă în cartea sa (6) dovezi empirice cu privire la această problemă. Dacă este, pur și simplu, acumulat și recapitalizat, profitul nu contribuie la crearea de valoare adăugată și nici la creșterea rentabilității resurselor în economia reală. Astfel, este logic ca, decenii de-a rândul, decalajul dintre bogați și săraci să se fi adâncit treptat în UE.

2.7.

În opinia CESE, există un risc major ca clasa de mijloc din UE să fie pusă la grea încercare, pe termen mediu. În viitorul apropiat, din ce în ce mai multe locuri de muncă vor dispărea, ca urmare a procesului de digitalizare și robotizare. În plus, și anumite tipuri de profesii sunt pe cale de dispariție, deși experiența trecutului, ca și situația actuală, arată că aceste tendințe sunt deopotrivă susceptibile să genereze noi locuri de muncă și profesii. Este de așteptat ca aceste schimbări să acționeze în direcția sporirii inegalităților, dacă nu sunt gestionate corespunzător. CESE consideră că este necesar să se ia măsuri în timp util pentru a contracara consecințele negative ale acestor procese de reînnoire tehnologică, care sunt, de altfel, inovatoare și utile societății în ansamblu.

2.8.

CESE își exprimă preocuparea față de faptul că raportul dintre rata de profit și valoarea adăugată produsă de factorul „muncă” în statele membre este din ce în ce mai disproporționat. Acest lucru duce la agravarea inegalităților în Europa, în ceea ce privește atât bogăția, cât și venitul.

3.1.

Inegalitățile în ceea ce privește bogăția tind să devină mult mai accentuate decât inegalitățile în ceea ce privește veniturile (7). CESE subliniază faptul că, în primul rând, statele membre sunt cele care dispun de instrumentele adecvate – cum ar fi programele de investiții, creșterea economică și crearea de locuri de muncă, impozitarea și transferurile sociale –, pentru combaterea inegalităților economice și sociale. Cu toate acestea, este nevoie și de măsuri de politică la nivel european, iar această problemă trebuie să beneficieze de o atenție sporită din partea instituțiilor europene, deoarece efectele sale asupra ciclului real de afaceri sunt complexe și mult mai îndelungate. Politicile existente se concentrează în continuare asupra veniturilor, mai degrabă decât asupra bogăției.

3.2.

CESE consideră că problema principală este că economia europeană generează o creștere care, de multe ori, nu aduce beneficii persoanelor care se află într-o situație financiară precară. Intenția nu este nicidecum de a se opune funcționării economiei de piață, care oferă posibilități de generare a bogăției prin inovare, înființarea de întreprinderi și crearea de locuri de muncă, contribuind astfel la creșterea economică, ocuparea forței de muncă și finanțarea sistemelor de securitate socială. Totuși, persoanele care se află în partea de jos a piramidei de redistribuire a bogăției și a veniturilor nu beneficiază pe deplin de locurile de muncă nou create. Astfel, societatea va fi mai echilibrată financiar dacă politica Uniunii Europene va fi îndreptată spre măsuri care să permită intrarea tot mai multor persoane pe piața muncii și distribuirea beneficiilor creșterii economice favorabile incluziunii. În acest context, reducerea inegalităților în ceea ce privește distribuția bogăției și consolidarea creșterii economice pe termen lung sunt două fețe ale aceleiași monede.

3.3.

CESE este preocupat de faptul că acumularea continuă de bogății ar putea crea o mentalitate de „rentier” în cadrul societății și că, prin urmare, aceste bogății nu vor mai fi reinvestite. Astfel, ele nu vor contribui la dezvoltarea economiei reale și la creșterea potențialului PIB. Aceasta este principala problemă pe care Thomas Piketty o abordează în cartea sa, rodul a 15 ani de cercetări și de colectare a unor date empirice despre inegalitatea în ceea ce privește distribuția bogăției și a veniturilor în societățile capitaliste. Rezultatele finale – chiar dacă unii îi contestă anumite metode – arată diferențe semnificative în UE. Potrivit datelor lui Piketty, creșterea anuală a ratei de rentabilitate este de 4-5 %, în timp ce creșterea anuală a veniturilor în Europa Centrală este de cca 1-1,5 %, în funcție de țară, având în vedere diferențele evidente dintre țările respective.

3.4.

CESE este de părere că sunt necesare măsuri suplimentare cu privire la financiarizarea excesivă, o mai bună coordonare și armonizare a politicii fiscale, măsuri de combatere a paradisurilor fiscale, a fraudei și a evaziunii fiscale, a tendinței de perpetuare a economiei subterane pe termen lung (date eronate referitoare la veniturile întreprinderilor, angajați neînregistrați sau „ascunși” și „salarii în plic”), precum și măsuri de optimizare a raportului dintre diferitele tipuri de impozite și ponderea lor în veniturile fiscale ale diferitelor state membre. Baza de impozitare ar trebui reorientată dinspre o impozitare a veniturilor salariale către o impozitare a bogăției.

3.5.

În ultimele două decenii, concurența fiscală dintre statele membre a determinat multe guverne să pună în aplicare măsuri care au modificat natura redistributivă a politicii fiscale și au alimentat creșterea inegalităților. CESE recomandă statelor membre să evalueze implicațiile negative ale politicilor fiscale și să le corecteze cât mai curând cu putință.

3.6.

CESE consideră că Planul Juncker ar trebui orientat cu prioritate către țările cu cele mai accentuate inegalități, indiferent de natura acestora. Este imperios necesar să se încurajeze atât investițiile naționale, cât și cele străine. Toate acestea trebuie să fie puse în aplicare în mod uniform, în conformitate cu legislația europeană și cu caracteristicile naționale specifice, iar modul de utilizare a fondurilor ar trebui să fie atent monitorizat.

4.1.

Germania și Austria sunt țările din zona euro cu cele mai accentuate inegalități în ceea ce privește distribuția bogăției, În Germania, persoanele cele mai înstărite, reprezentând 5 % din populație, dețin 45,6 % din bogăția țării, în timp ce, în Austria, ajung la 47,6 % (8)  (9). Și în țări precum Cipru, Portugalia, Franța, Finlanda, Luxemburg și Țările de Jos există această problemă și o tendință similară (10), ceea ce constituie dovada unei eterogenități clare în materie de distribuire a resurselor în diferitele țări. Pe de o parte, aceste țări prezintă niveluri scăzute ale inegalităților în materie de venituri, dar, pe de altă parte, niveluri ridicate ale inegalităților în ceea ce privește bogăția.

4.2.

În anul 1910, 10 % din populația Europei deținea 90 % din întreaga bogăție, iar 1 % – cele mai bogate persoane – deținea 50 % din bogăție. După aceea, ca urmare a celor două războaie mondiale și a marii depresiuni – care au distrus în mare parte capitalul financiar –, precum și a diferitelor politici publice marcate de impozitarea puternică și progresivă a veniturilor și a moștenirilor, de limitarea speculațiilor financiare, de creșterea salariilor în detrimentul veniturilor din capital etc., inegalitatea s-a redus semnificativ. În anii ’70 și ’80 din secolul trecut, 1 % din populație deținea 20 % din bogăție, 9 % deținea 30 % din bogăție și clasa de mijloc, de 40 %, deținea 40 % din bogăție. Și nivelul inegalității veniturilor a scăzut semnificativ (11), însă, începând cu anul 1980, a început să crească din nou. Astăzi, nivelul capitalului privat din țările dezvoltate din UE-28 se situează între 500 % și 600 % din PIB, în Italia ajungând la 800 %.

4.3.

În opinia CESE, o mare problemă o reprezintă și distribuția bogăției în funcție de sex. Țări precum Slovacia și Franța sunt cele mai afectate de acest proces, urmate de Austria, Germania și Grecia. În Slovacia și Franța, mai mult de 75 % din bogăție aparține bărbaților și doar 25 %, femeilor, raportul între sexe fiind cu totul altul în rândul acestor populații. În Austria, Germania și Grecia, în jur de 55 % din bogăție aparține bărbaților (12). Este important să se analizeze care sunt motivele unor astfel de tendințe și dacă este necesar ca acest aspect să fie inclus în politica europeană privind egalitatea de gen.

4.4.

CESE este de părere că este foarte important ca resursele să se distribuie în UE în așa fel încât să se asigure o educație corespunzătoare, formare profesională, servicii de asistență medicală, locuințe etc. Potrivit modelului social european, trebuie respectate principiile de bază, precum egalitatea de șanse și de tratament, egalitatea de gen, nediscriminarea și raporturile echitabile dintre generații. Reformele structurale menite să sporească capitalul uman sunt importante pentru îmbunătățirea standardelor de viață și, în același timp, ar putea reduce inegalitatea în materie de venituri salariale și de bogăție.

4.5.

Aproximativ 44 % din cetățenii din zona euro au datorii, sub o formă sau alta, către o instituție bancară sau financiară. Comparativ cu SUA (unde ponderea este de 75 %), de exemplu, situația este mai favorabilă, dar, ca intensitate a creșterii în ultimii ani, tendința este îngrijorătoare (13). Responsabilitatea sistemului bancar este, de asemenea, foarte importantă, deoarece acesta ar putea desfășura acțiuni de prevenire, într-un stadiu incipient, împotriva îndatorării generale crescânde a societății. Comportamentul responsabil trebuie să ocupe un loc de prim-plan.

4.6.

Ca urmare a procesului de globalizare accelerată din ultimele trei decenii, a crescut nivelul de impozitare a veniturilor salariale și s-a inversat ponderea salariilor și capitalului în produsul intern brut. Prin urmare, salariile au scăzut ca procent din PIB, cu 0,3 % în medie pe an, între 1980 și 2006, în majoritatea statelor membre ale OCDE. În aceeași perioadă, în UE-15 (14), a crescut ponderea profitului în PIB de la 31 % la 47 %. CESE consideră că statele membre și Uniunea Europeană ar trebui să pună în aplicare de urgență politici menite să răstoarne această tendință.

4.7.

CESE își exprimă îngrijorarea față de faptul că, în țări precum Regatul Unit și Franța, peste 50 % din bogăție este concentrată în patrimoniul imobiliar. Acest lucru arată, pe de o parte, o lipsă a diversității în ceea ce privește bogăția, iar, pe de altă parte, înseamnă că majoritatea averilor provin din venituri imobiliare. Această bogăție nu este reinvestită ulterior. Însăși recapitalizarea este o acumulare. Astfel, se pune problema mobilizării capitalului într-un ritm mult mai rapid decât cel al valorii adăugate. Cel mai recent raport al Oxfam (15) dezvăluie faptul că averea celor mai bogați opt oameni din lume este egală cu cea deținută de 50 % din populația mondială – cei mai săraci oameni din lume, fapt ce constituie un motiv de îngrijorare pentru o mare parte a populației. Capitalul a fost un factor important în perioada industrială, dar își pierde sensul când devine un scop în sine.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/7

Raportor:

Petru Sorin DANDEA

1.1.

Digitalizarea generează noi forme de ocupare, care pun o mare presiune pe sistemele de securitate socială. CESE recomandă statelor membre, dar și instanțelor europene să reglementeze aceste forme noi de ocupare, astfel încât angajatorul și lucrătorul să poată fi clar identificați. În acest sens, CESE recomandă utilizarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a recunoscut statutul de lucrător pentru persoane care, deși nu au avut un contract standard de muncă, se aflau într-o situație în care desfășurau o activitate într-o relație de dependență, remunerată.

1.2.

În multe cazuri, contractul individual de muncă stă la baza finanțării sistemelor actuale de securitate socială. Multe dintre formele noi de activitate economică și de ocupare a forței de muncă apărute în urma dezvoltării tehnologiei digitale nu se mai regăsesc în domeniul de aplicare al contractelor de muncă. CESE consideră că această situație este extrem de periculoasă pentru lucrătorii care își desfășoară activitatea în aceste condiții, deoarece ei nu mai sunt protejați de reglementările referitoare la salarii, condiții de muncă sau asigurări sociale.

1.3.

CESE este de părere că statele membre ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a introduce, în legislația care guvernează sistemele de pensii, obligativitatea plății contribuției pentru toate persoanele care realizează venituri de natură profesională. Această măsură este imperios necesară datorită faptului că, în multe situații, lucrătorii cuprinși în noile forme de muncă generate de digitalizare nu sunt acoperiți de prevederile actuale ale reglementărilor privind sistemele de pensii.

1.4.

CESE este de părere că statele membre ar trebui să ia în considerare interconectarea sistemelor electronice ale administratorului sistemului național de pensii sau ale celui care guvernează sistemul de asigurări de sănătate, cu cele ale administratorului fiscal. Aceasta ar permite statelor membre să identifice rapid persoanele care, deși înregistrează venituri de natură profesională, nu au statut de asigurat în sistemul public de pensii sau în cel de asigurări de sănătate.

1.5.

Statele membre au, în cadrul sistemelor lor naționale de protecție socială, și alte drepturi reglementate, care îi îndreptățesc pe beneficiari la primirea unor alocații. Printre acestea se numără concediul parental, alocațiile familiale, alocațiile pentru copii și alte tipuri de alocații. Deși aceste drepturi sunt de natură non-contributivă, acordarea alocațiilor aferente se realizează pe baza eligibilității, care, în multe situații, presupune ca posibilul beneficiar să aibă statutul de salariat. CESE recomandă statelor membre să caute soluții care să asigure acoperirea adecvată a acestor alocații pentru lucrătorii angajați în noile forme de muncă.

1.6.

CESE consideră că o soluție globală la problemele în materie de recunoaștere a drepturilor legate de asigurările sociale pentru lucrătorii ocupați în noile forme de muncă ar putea fi găsită printr-o reformă generală a modului de finanțare a sistemului. CESE solicită statelor membre să caute soluții de finanțare a sistemelor de securitate socială prin mijloace care să le asigure sustenabilitatea, dar care să răspundă și nevoii de a le oferi acces la ele persoanelor care își desfășoară activitatea în noile forme de muncă. Pentru a asigura sustenabilitatea sistemelor de securitate socială și în viitor și pentru a reduce presiunea asupra populației active, s-ar putea lua în considerare utilizarea în acest scop a unei părți din dividendele de digitalizare.

1.7.

CESE consideră că, în cadrul dezbaterilor lansate de Comisia Europeană privind dezvoltarea pilonului european al drepturilor sociale, ar trebui abordate în mod obligatoriu și situația lucrătorilor angajați în noile forme de muncă și, mai ales, modul de recunoaștere a statutului lor, dar și modalitățile de asigurare a accesului lor corespunzător la sistemele de securitate socială și de protecție socială.

2.1.

Digitalizarea determină schimbări profunde în economie, pe piețele forței de muncă și în societate în general, la nivel național, regional și global. Deși beneficiile evidente ale digitalizării sunt recunoscute, este clar că aceasta va reprezenta o provocare pentru multe structuri din interiorul societății și pentru economie și că poate avea un impact negativ asupra anumitor sectoare, în cazul în care acestea nu se vor adapta la noul context. Unul dintre sectoarele în care digitalizarea ar putea produce un impact negativ este sistemul de securitate socială.

2.2.

Sistemele de securitate socială din Europa, așa cum le cunoaștem astăzi, au fost construite cu peste un secol în urmă. Ele se bazează deseori pe relația directă cu piața forței de muncă, fiind în mare parte finanțate din contribuțiile plătite de lucrători și angajatori și, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin taxe. În multe state membre, condiția fundamentală din care decurge calitatea de asigurat a salariatului, în cei trei piloni principali ai sistemului de securitate socială – pensii, sănătate, șomaj – este existența unui contract individual de muncă înregistrat oficial.

2.3.

Digitalizarea a produs și continuă să producă schimbări majore pe piața forței de muncă. Aceste modificări se referă la eterogenitatea formelor de angajare, care diferă din ce în ce mai mult de cele bazate pe contractul individual de muncă permanent, care a dominat relațiile de muncă în deceniile trecute. Într-adevăr, aceste noi forme de muncă, ascunse sub denumiri ca, de exemplu, „contractant independent” sau „asociat”, au fost create tocmai pentru a ocoli conceptele tradiționale de „salariat”, „antreprenor” sau „lucrător pe cont propriu” (1). În acest context, va trebui ca sistemele de securitate socială să se adapteze, pentru a fi în continuare durabile și adecvate pe termen lung.

2.4.

Pe măsură ce cohortele de angajați din așa-numitul baby boom vor ieși de pe piața forței de muncă și, într-o anumită măsură, vor fi înlocuite de angajați încadrați în noi forme de muncă, cum ar fi contractul cu zero ore, contracte la cerere sau contracte de drept civil, securitatea socială și sistemele de protecție socială vor fi puse sub presiune. Această presiune va crește pe măsură ce fenomenul îmbătrânirii populației europene se va accentua.

2.5.

În acest context, este evident faptul că sistemele de securitate și protecție socială vor trebui adaptate la schimbările pe care digitalizarea le produce deja pe piața forței de muncă. În unele dintre statele membre, partenerii sociali au demarat dialogul necesar identificării opțiunilor politice și măsurilor necesare pentru aplicarea lor, pentru a menține viabilitatea și caracterul adecvat al sistemului de asistență socială, în acest nou context al digitalizării. Liniile directoare sunt, de asemenea, necesare pentru a clarifica eventualele zone gri legate de statutul ocupării forței de muncă în ceea ce privește impozitarea și asigurările sociale.

2.6.

Este posibil ca o parte tot mai mare din forța de muncă să nu contribuie la sistemele de securitate socială existente – cum ar fi sistemul de alocații de șomaj, asigurările de sănătate și de pensie – și să nu beneficieze de pe urma lor. Această situație trebuie abordată cu seriozitate de partenerii sociali și guvernele din statele membre. Discuțiile trebuie să fie extinse la nivelul UE si să implice autoritățile locale, alți actori ai societății civile, asociații și prestatori, cu scopul de a defini măsuri politice și legislative viabile și sustenabile și măsuri complementare care să asigure participarea întregii forțe de muncă, la niveluri adecvate de protecție socială – inclusiv a lucrătorilor independenți.

3.1.

Digitalizarea a produs și produce schimbări majore pe piața forței de muncă. Există în prezent numeroase forme de angajare care nu intră în cadrul relației tradiționale dintre angajator și lucrător, cum sunt lucrătorii din economia platformelor, care sunt deseori considerați ca desfășurând o activitate independentă. Acest fenomen pune o mare presiune pe sistemele de securitate socială. CESE recomandă statelor membre să abordeze aceste fenomene atunci când își reformează piața forței de muncă și sistemul de securitate socială.

3.2.

Legislația specifică pieței forței de muncă, din majoritatea statelor membre, stabilește că, la baza relației de muncă, se află contractul individual de muncă. Multe dintre formele noi de ocupare care au apărut în urma dezvoltării tehnologiei digitale nu mai folosesc contractul de muncă. CESE consideră că situația acestor lucrători ar trebui clarificată, astfel încât să li se poată asigura o acoperire corespunzătoare, în conformitate cu principiile fundamentale ale sistemelor naționale, în ceea ce privește piața forței de muncă și securitatea socială. Pierderea locului de muncă i-ar înscrie direct pe acești lucrători în categoria persoanelor sărace, ei nemaifiind acoperiți de sistemul de protecție socială.

3.3.

Sistemele publice de pensii din statele membre se bazează pe principiul solidarității între generații. Cu toate acestea, cuantumul pensiei ocupaționale este calculat, de regulă, în funcție de valoarea contribuțiilor plătite de salariat și de angajatorul său pe întreaga perioadă de muncă activă. Aceasta înseamnă că, în multe cazuri, lucrătorii cuprinși în activități atipice, care nu se bazează pe un contract de muncă obișnuit, vor face mari eforturi pentru a acumula drepturi de pensie pentru aceste perioade. Dacă perioadele de activitate în care nu au beneficiat de un contract de muncă sunt îndelungate, nivelul pensiilor de care vor beneficia va fi, cu siguranță, extrem de redus, existând riscul ca aceste persoane să ajungă sub pragul de sărăcie. CESE consideră că statele membre ar trebui să introducă în legislația care guvernează sistemele de pensii obligativitatea plății contribuției pentru toate persoanele care realizează venituri de natură profesională.

3.4.

Majoritatea statelor membre au în cadrul legislației privind pensiile obligația plății contribuțiilor la pensii de către lucrătorii independenți. Definițiile referitoare la activitatea independentă și la cea dependentă sunt reglementate prin legislația fiscală sau legislația muncii. În multe situații însă, autorităților le este dificil să identifice caracterul activității, în special atunci când este vorba de lucrători implicați în noile forme de muncă. CESE recomandă statelor membre să își clarifice legislația, acolo unde este necesar, pentru ca formele de activitate dependentă să poată fi identificate cu mai mare ușurință. În felul acesta, lucrătorii online sau încadrați în alte noi forme de muncă vor putea fi identificați mai ușor, iar statele membre vor putea proteja mai bine acumularea drepturilor de pensie de către aceștia.

3.5.

Pentru a putea depista mai ușor lucrătorii care, datorită faptului că la un anumit moment se află într-o nouă formă de muncă, nu au statutul de asigurat în sistemul public de pensii, CESE consideră că statele membre ar trebui să aibă în vedere interconectarea sistemelor electronice ale administratorului sistemului național de pensii cu cele ale administratorului fiscal. Aceasta ar permite ca statele membre să identifice rapid persoanele care, deși înregistrează venituri de natură profesională, nu au statut de asigurat în sistemul public de pensii. În acest fel, s-ar putea realiza rapid includerea lor în rândul persoanelor asigurate.

3.6.

În privința asigurării de șomaj, CESE recomandă, printre altele, luarea în considerare a actualei propuneri referitoare la instituirea unei asigurări care să funcționeze la nivelul UE (2), în cazul în care o astfel de schemă de asigurare ar fi finanțată de o contribuție plătită de toate întreprinderile din UE. În plus, ar trebui examinată și posibilitatea instituirii unor standarde minime la nivelul UE în cadrul regimurilor naționale de asigurări de șomaj, astfel încât orice persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, inclusiv cele care au muncit în formele noi de muncă, să poată beneficia de sprijin financiar.

3.7.

Sistemele naționale de asigurări de sănătate din UE sunt sisteme cu acoperire cvasi-universală. Lucrătorii independenți au deseori obligația legală de a plăti contribuția la sistemul public de asigurări de sănătate și, în consecință, au calitatea de asigurat, respectiv de beneficiar. Cu toate acestea, pentru unii dintre lucrătorii care își desfășoară activitatea în una din formele noi de muncă și care nu declară oficial realizarea veniturilor de natură profesională, există riscul pierderii calității de asigurat în cadrul sistemului public de asigurări de sănătate. CESE solicită statelor membre să adopte măsurile necesare pentru a asigura acoperirea persoanelor aflate în această situație.

3.8.

Pe lângă drepturile de asigurări sociale care se bazează pe plata unor contribuții de către salariat și angajatorul său, statele membre au, în cadrul sistemelor lor naționale de protecție socială, și alte drepturi reglementate, care îndreptățesc beneficiarii la primirea unor alocații. Printre acestea se numără concediul parental, alocațiile familiale, alocațiile pentru copii și alte tipuri de alocații. Deși aceste drepturi sunt de natură non-contributivă, acordarea alocațiilor aferente se realizează pe baza eligibilității, care, în unele state membre și în unele situații, presupune ca posibilul beneficiar să aibă statutul de salariat. Această situație exclude de facto lucrătorii încadrați în noile forme de muncă, aceștia neputând beneficia de recunoașterea acestor drepturi.

3.9.

CESE consideră că instituțiile europene și statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a găsi soluții de recunoaștere a statutului de lucrător pentru persoanele care desfășoară activități de natură profesională în cadrul noilor activități specifice tehnologiilor digitale. În acest sens, CESE recomandă utilizarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a recunoscut statutul de lucrător pentru persoane care, deși nu au avut un contract standard de muncă, se aflau într-o situație în care desfășurau o activitate într-o relație de dependență, remunerată. Recunoașterea statutului de lucrător pentru aceste persoane le-ar putea oferi acces la beneficiile din cadrul sistemului de securitate și protecție socială, la fel ca lucrătorilor obișnuiți.

3.10.

CESE a salutat lansarea de către Comisia Europeană a dezbaterilor privind dezvoltarea pilonului european al drepturilor sociale. Aceste dezbateri ar trebui să vizeze obligatoriu și situația lucrătorilor angajați în noile forme de muncă și, mai ales, modul de recunoaștere a statutului lor, dar și modalități de asigurare a accesului lor la beneficii adecvate, oferite de sistemele de securitate socială și de protecție socială.

3.11.

CESE recomandă statelor membre să organizeze platforme care să includă partenerii sociali și organizațiile societății civile și care să formuleze propuneri de adaptare a pieței forței de muncă la contextul digitalizării. Pentru a răspunde provocărilor generate de era digitalizării, CESE consideră că piața forței de muncă trebuie să se adapteze la noile realități, asigurând libera circulație a forței de muncă, dar și acoperirea lucrătorilor de către schemele de securitate socială și de reglementările privind condițiile de muncă.

3.12.

Având în vedere complexitatea situației în care se regăsesc lucrătorii angajați în noile forme de muncă specifice erei digitale, CESE consideră că o soluție globală la problemele în materie de recunoaștere a drepturilor legate de asigurările sociale pentru aceste persoane ar putea fi găsită printr-o reformă generală a modului de finanțare a sistemului. De aceea, CESE solicită statelor membre să caute soluții de finanțare a sistemelor de securitate socială prin mijloace care să le asigure sustenabilitatea, dar care să răspundă și nevoii de a le oferi acces la ele persoanelor care își desfășoară activitatea în noile forme de muncă. Pentru a asigura sustenabilitatea sistemelor de securitate socială și în viitor și pentru a reduce presiunea asupra populației active, s-ar putea lua în considerare utilizarea în acest scop a unei părți din dividendele de digitalizare.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/11

1.1.

Pentru a preveni radicalizarea tinerilor, este necesar un angajament pe termen lung din partea diferiților actori, iar organizațiile societății civile joacă un rol major în acest proces. Societatea civilă contribuie la reziliența socială și la cea bazată pe valori împotriva radicalizării.

1.2.

Statele membre și instituțiile UE trebuie să conștientizeze mai bine faptul că actorii societății civile sunt parteneri, în loc să îi utilizeze ca instrumente de combatere a extremismului violent. Există deja bune practici, programe și alte inițiative în toate domeniile de prevenire a radicalizării, dar acestea nu primesc suficient sprijin sustenabil pe termen lung și sunt vulnerabile la reducerile de buget.

1.3.

CESE este în favoarea adoptării unei abordări multi-agenții pentru a preveni radicalizarea, ceea ce necesită o consolidare amplă a capacităților în toate sectoarele relevante. Această abordare reunește factori de decizie, instituții naționale precum poliția și sistemul penitenciar, lucrători sociali (în special cei care se ocupă de tineret), cadre universitare și mass-media, antreprenori și întreprinderi, precum și reprezentanți ai societății civile organizate, inclusiv organizații care reprezintă familiile și organizații ale partenerilor sociali, mai ales cele ale tinerilor.

1.4.

Este nevoie de un sprijin național și european sporit pentru organizațiile societății civile, de resurse bugetare mai sustenabile pe termen lung și de o coordonare, o colaborare în rețea și o punere în aplicare a politicii la nivelul UE. Prin urmare, „Strategia UE pentru combaterea radicalizării și a recrutării în scopuri teroriste” trebuie să acorde o atenție și mai mare implicării și sprijinirii părților interesate ale societății civile, deoarece, într-adevăr, politica și societatea au o responsabilitate comună în combaterea radicalizării. Programul de capacitare a societății civile, lansat în cadrul Forumului pentru internet al UE, ar putea reprezenta o inițiativă încurajatoare în acest context (1).

1.5.

Structurile societății civile și ale partenerilor sociali trebuie să fie implicate în mai mare măsură în Rețeaua UE pentru sensibilizarea publicului cu privire la radicalizare (Radicalisation Awareness Network – RAN) (2). Statele membre ar trebui să încurajeze în mod mai proactiv structuri similare RAN la nivel regional sau local.

1.6.

Rețeaua UE pentru sensibilizarea publicului cu privire la radicalizare (RAN) și instrumentele puse la dispoziție de către Comisie sunt un pas în direcția corectă, dar trebuie să fie orientate mai mult către structurile locale ale societății civile și să fie mai bine dotate din punctul de vedere al personalului și resurselor, pentru a reuni în mod eficace experți din sectorul public și din societatea civilă organizată.

1.7.

Statele membre ar trebui să utilizeze pe deplin instrumentele și programele UE de prevenire a radicalizării, inclusiv Rețeaua europeană de comunicații strategice (European Strategic Communications Network – ESCN), o rețea colaborativă de 26 de state membre care împărtășesc analize, bune pratici și idei cu privire la utilizarea comunicațiilor strategice pentru combaterea extremismului violent (3).

1.8.

Sindicatele joacă un rol important, deoarece ele reprezintă lucrătorii din toate sectoarele publice relevante. Personalul din prima linie, în special, trebuie să fie educat în ceea ce privește prevenirea radicalizării, în strânsă cooperare cu organismele de experți ale societății civile.

1.9.

CESE salută crearea grupului de experți la nivel înalt al Comisiei, care va asista această instituție în consolidarea răspunsului la radicalizare și la extremismul violent printr-o mai bună coordonare a politicilor și prin implicarea tuturor părților interesate relevante, inclusiv a societății civile.

1.10.

Consilierea specifică, serviciile de sprijin și rețelele care ajută la identificarea semnelor de radicalizare, prevenind totodată orice tip de discriminare, trebuie să fie puse nu doar la dispoziția personalului serviciilor publice, precum școlile, ci și a familiilor.

1.11.

CESE subliniază importanța educației formale și nonformale favorabile incluziunii, care este absolut esențială pentru participarea activă într-o societate eterogenă, care promovează gândirea critică și educația în domeniul mass-mediei, dar și contribuie la reziliența societății în confruntarea cu tendințele antidemocratice, xenofobice și populiste care, în unele cazuri, influențează tot mai mult principalul discurs politic, acesta adaptându-se la sentimentele și punctele de vedere xenofobe.

1.12.

În eforturile de prevenire a radicalizării tinerilor este necesar să se acorde o atenție deosebită activităților pentru tineret ale societății civile, efectuând investiții în organizațiile de tineret care oferă structuri și oportunități alternative de identificare, precum și un spațiu sigur pentru dialog, inclusiv ascultarea activă și exprimarea personală.

1.13.

Investițiile menite să rezolve problema nivelurilor foarte ridicate de șomaj în rândul tinerilor și a instabilității foarte răspândite a locurilor de muncă în multe state membre ale UE trebuie privite, de asemenea, ca o modalitate de prevenire a radicalizării. Mai mult, CESE solicită să se acorde o mai mare prioritate atât sporirii investițiilor în vederea combaterii sărăciei, cât și integrării tinerilor în societate, în sistemul educațional și pe piața forței de muncă.

1.14.

CESE subliniază rolul esențial jucat de comunitățile religioase în prevenirea radicalizării și responsabilitatea socială care le revine sub acest aspect și solicită o implicare mai strategică în apărarea normelor și a valorilor democrației liberale și în promovarea dialogului intercultural bazat pe valori, a păcii și a non-violenței.

1.15.

Parteneriatele active cu întreprinderile pot contribui la prevenirea radicalizării. Întreprinderile din domeniul platformelor de comunicare socială trebuie să se implice, de asemenea, în combaterea discursului de incitare la ură, a faptelor alternative și a discursurilor extremiste pe canalele lor mass-media.

1.16.

UE ar trebui să demonstreze un interes puternic față de prevenirea radicalizării și să coopereze mai îndeaproape cu organizațiile societății civile din țările terțe.

1.17.

Este important să se stopeze fluxurile financiare care sprijină structurile extremiste atât din UE, cât și din țări terțe, întrucât acestea subminează eforturile depuse de autoritățile publice și de societatea civilă pentru prevenirea radicalizării.

2.1.

Prezentul aviz privește măsurile eficace pe termen lung, adoptate într-un stadiu incipient pentru a preveni radicalizarea tinerilor. În cadrul prezentului aviz, prin „radicalizare” se înțelege procesul prin care persoane sau grupuri devin extremiste (4), ajungând să utilizeze și să promoveze violența sau să incite la aceasta pentru a-și atinge obiectivele. Radicalizarea care duce la extremismul violent este un proces specific care nu trebuie confundat cu radicalismul politic, cu idei sau acțiuni radicale non-violente sau cu o opoziție democratică legitimă. Aceasta este legată în mod inextricabil de extremismul violent, astfel cum se indică în rezoluția Parlamentului European din 2015, și își poate face apariția în diferite contexte sociale. Avizul evidențiază activitățile importante realizate prin proiecte ale societății civile și prin cooperarea dintre organismele guvernamentale, partenerii sociali și societatea civilă, și solicită continuarea activității de concepere a unei strategii coerente la nivelul UE, care să includă un sprijin, o finanțare și o coordonare europeană durabile și eficiente.

2.2.

CESE ar dori să sublinieze că statele membre ale UE și mediul academic trebuie să convină asupra unor definiții și percepții comune ale fenomenelor de radicalizare și ale acțiunilor violente sau antidemocratice, precum și ale actelor de terorism, dar și asupra legăturilor dintre aceste concepte. Prin urmare, CESE își propune să analizeze în continuare aceste chestiuni din punctul de vedere al societății civile, pentru a oferi noi perspective în privința lor.

2.3.

Extremismul violent motivat de ideologii radicale îmbracă numeroase forme, dar multe dintre acestea îi implică pe tineri. Adesea, sunt recrutați tineri care provin dintr-o gamă largă de medii socioeconomice și cu niveluri foarte diferite de educație. De asemenea, sunt recrutate din ce în ce mai mult tinere femei.

2.4.

Tinerii care sunt vulnerabili la radicalizarea ce poate duce la extremism violent se simt deseori excluși și marginalizați de societate sau sunt confuzi din cauza unor probleme de identitate și a unor schimbări. Ideologiile radicale susțin deseori că oferă orientare, direcție și sprijin în viața de zi cu zi și compensează sentimentele de inferioritate apărute din diverse motive. Societatea civilă poate interveni decisiv aici, prin oferirea unor alternative, și, într-un mod mai general, poate contribui la o reziliență socială sustenabilă și bazată pe valori împotriva radicalizării.

2.5.

Procesul radicalizării poate fi foarte rapid, având loc, adesea, în câteva săptămâni sau luni. Mijloacele de comunicare socială joacă un rol important, oferind platforme anonime și rapide pentru recrutare și pentru difuzarea propagandei.

3.1.

Statele membre sunt principalele responsabile de securitatea lor internă. Cu toate acestea, coordonarea și punerea în aplicare la nivel european a măsurilor corespunzătoare vor fi și mai dificile dacă coordonarea la nivel interinstituțional este neclară și dacă nu există o abordare generală. Acest aspect este tot mai problematic, având în vedere că terorismul și radicalizarea sunt de natură transfrontalieră, fiind necesare o mai bună coordonare, colaborare în rețea și punere în aplicare a politicii la nivelul UE.

3.2.

Începând din 2005, toate inițiativele UE antiradicalizare au fost puse în aplicare în conformitate cu Strategia UE pentru combaterea radicalizării și a recrutării în scopuri teroriste, care a fost actualizată în 2008 și, mai recent, în 2014. Strategia UE se reflectă și în cele două comunicări din 2014 (5) și 2016 (6), precum și în diverse concluzii ale Consiliului (7), în raportul Parlamentului European din 2015 și în avizul Comitetului Regiunilor din 2016 (8). Strategia UE trebuie să acorde mai multă atenție implicării părților interesate ale societății civile și sprijinirii acestora. Politica și societatea au o responsabilitate comună în abordarea nemulțumirilor pe care tinerii le resimt în legătură cu valorile sistemului democratic liberal și în combaterea radicalizării acestora.

3.3.

Comisiei Europene i se poate recunoaște meritul de a fi înțeles într-un stadiu foarte timpuriu importanța unei abordări generale pentru prevenirea radicalizării. Comisia și-a declarat sprijinul față de schimbul de experiență și de bune practici la nivelul UE prin intermediul RAN. În Agenda europeană privind securitatea din 28 aprilie 2015 (9), Comisia a prevăzut instituirea unui centru de excelență RAN, care a fost înființat la 1 octombrie 2015. Ar trebui, de asemenea, făcută o mențiune specială în ceea ce privește Forumul UE pentru internet, inaugurat la 3 decembrie 2015. Orientările revizuite privind Strategia UE pentru combaterea radicalizării și a recrutării în scopuri teroriste din 24 mai 2017 (10) au ținut seama într-o mai mare măsură de experiențele și recomandările RAN și, prin urmare, vizează să sporească, de asemenea, implicarea societății civile într-o abordare multi-agenții.

3.4.

În comunicarea sa privind sprijinirea prevenirii radicalizării care duce la extremism violent (11), Comisia Europeană a anunțat că va prezenta o propunere de recomandare a Consiliului cu privire la promovarea incluziunii sociale. CESE sprijină această intenție și încurajează Comisia Europeană să elaboreze și să prezinte o astfel de propunere în viitorul apropiat.

3.5.

În vederea intensificării eforturilor de prevenire și de combatere a radicalizării care duce la extremism violent și la terorism și a îmbunătățirii coordonării și cooperării între toate părțile interesate relevante, Comisia a instituit un grup de experți la nivel înalt în domeniul prevenirii și combaterii radicalizării (Grupul de experți la nivel înalt privind radicalizarea al Comisiei). Acest grup va oferi consultanță cu privire la dezvoltarea ulterioară a politicilor UE în materie de prevenire a radicalizării care duce la extremism violent și la terorism, precum și la opțiunile existente în vederea unei cooperări mai structurate, pe viitor, între diversele părți interesate, inclusiv profesioniștii din domeniu și statele membre.

3.6.

Cu toate acestea, CESE consideră că încă nu sunt suficiente inițiativele UE și ale statelor membre de prevenire a radicalizării și nici măsurile adoptate pentru punerea lor în aplicare. Multe dintre politicile actuale ale UE se concentrează prea mult asupra organizațiilor societății civile ca instrumente (în loc de parteneri) în combaterea extremismului violent (de exemplu, ca instrumente pentru dezvoltarea unor contradiscursuri online). De asemenea, Comitetul consideră că acestea sunt generate, în principal, de evenimente de „criză”, precum atacurile teroriste din ultimii ani, părând, în consecință, să fie concentrate cu preponderență asupra terorismului islamist și asupra unei politici de securitate punitive pe termen scurt (12), în timp ce, în realitate, amenințările extremiste care utilizează religia în mod abuziv ca justificare și care provin din partea unor grupuri politice extremiste sunt multiple. În schimb, trebuie să ne concentrăm asupra investițiilor în eforturile de prevenire sustenabile și pe termen lung. În avizele sale privind politica UE de combatere a terorismului (2011) (13) și Agenda 2030 a UE (14), CESE a solicitat deja societății civile și părților interesate de la nivel local să fie mai implicate și să își ofere sprijinul instituțional în continuare (15), deoarece acestea joacă un rol principal în dezvoltarea încrederii, a implicării sociale și a incluziunii democratice la nivel local, regional și național.

4.1.

CESE este pe deplin în favoarea adoptării unei abordări multi-agenții pentru a preveni radicalizarea. Aceasta va necesita o consolidare amplă a capacităților în toate sectoarele relevante. Astfel, abordarea multi-agenții reunește factori de decizie, instituții naționale precum autoritățile de aplicare a legii și sistemul penitenciar, lucrători sociali, cadre universitare și mass-media și reprezentanți ai societății civile organizate, precum și organizații ale partenerilor sociali din domeniu, ca de pildă sindicatele din poliție, din sistemul penitenciar și din învățământ.

4.2.

CESE subliniază rolul societății civile în combaterea radicalizării și observă că contribuția sa globală nu trebuie să fie limitată de considerente legate de politica de securitate. Prezentul aviz citează exemple de activități și proiecte ale societății civile care contribuie la o mai mare sustenabilitate și incluziune sociale. Acesta este unul din numeroasele domenii în care societatea civilă aduce o contribuție majoră, care depășește orice măsură de politică de securitate imaginabilă.

4.3.

Prin urmare, CESE salută instituirea de către Comisie, în februarie 2017, a rețelei de factori de decizie pentru prevenire la nivel național, care urmărește să sporească schimbul de cunoștințe și de experiență în statele membre și să intensifice participarea statelor membre la activitățile RAN. Noul grup de experți la nivel înalt privind radicalizarea al Comisiei constituie un pas înainte către consolidarea acestui schimb între toate părțile interesate relevante.

4.4.

Statele membre ar trebui să utilizeze pe deplin instrumentele și programele UE pentru prevenirea radicalizării și ar trebui ele însele să ofere resurse bugetare adecvate, care sunt deficitare aproape peste tot. Pentru ca rezultatele să fie sustenabile, măsurile de prevenire a radicalizării necesită un angajament pe termen lung.

4.5.

Sindicatele joacă un rol deosebit de important, deoarece ele sunt reprezentantele, printre altele, ale personalului din prima linie în toate sectoarele publice relevante și pot oferi formare și servicii membrilor lor. Prin urmare, CESE solicită, de asemenea, ca serviciile publice și lucrătorii sociali să dispună de personal și de resurse adecvate la toate nivelurile, în special la nivel local. De exemplu, sporirea prezenței poliției în locurile care prezintă risc de infracțiuni poate preveni apariția unor spații în afara legii, cu niveluri ridicate de violență.

4.6.

Educația formală și informală favorabilă incluziunii este esențială pentru participarea activă în societate. Aceasta poate institui societăți tolerante și pluraliste prin promovarea conștientizării în ceea ce privește valorile și standardele liberale și umaniste, bazate pe democrație și pe statul de drept. Școala, educația și formarea profesională, precum și inițiativele care vizează acțiuni pentru tineret sunt instituții esențiale care pot juca un rol în prevenirea timpurie a radicalizării, dacă predau gândirea critică și educația în domeniul mass-mediei (16) și dacă, în combinație cu niște piețe funcționale ale forței de muncă, promovează integrarea socială, oferind perspective bune, în special pentru tineri. Sistemele bune de educație și de formare nu sunt suficiente pentru a preveni radicalizarea, dar pot spori reziliența împotriva acesteia.

4.7.

Eforturile educaționale trebuie, de asemenea, intensificate în afara sistemului școlar de stat, iar inițiativelor relevante ale societății civile trebuie să li se acorde sprijin suplimentar pentru a crea o conștientizare interculturală și, în același timp, un angajament clar față de libertate, democrația liberală și statul de drept. O abordare informată în ceea ce privește diferitele culturi și regiuni ale lumii, în special în contextul crizei privind migrația, dar care presupune și o înțelegere a faptului că valorile societății noastre – cum ar fi rolul bărbaților și al femeilor, caracterizat de un tratament egal și de egalitatea de șanse – nu sunt negociabile, poate contribui în mod activ la prevenire.

4.8.

În special, ar trebui să se investească mai mult în activitățile destinate tineretului organizate de societatea civilă și în organizațiile pentru tineret care asigură activități culturale, sportive și alte activități de petrecere a timpului liber, în vederea furnizării unor structuri și oportunități alternative de construire a unei identități, precum și a unor spații sigure pentru dialog și pentru exprimarea personală.

4.9.

În plus față de sectorul educațional de stat, societatea civilă organizată, în special, aduce o contribuție majoră la dezvoltarea unor contramesaje și contradiscursuri de înaltă calitate ca răspuns la „ofertele” prezentate de grupările radicale, astfel cum CESE a subliniat deja (17). Comunitățile religioase și, mai presus de toate, martorii, victimele și supraviețuitorii din regiunile de conflict, precum și persoanele care au abandonat grupările extremiste pot aduce o contribuție importantă, acționând ca modele de urmat. Tocmai pentru că trebuie să joace un rol esențial în prevenirea radicalizării, sistemele educaționale, societatea civilă și autoritățile locale au nevoie de mult mai mult ajutor, sprijin și finanțare pe termen lung.

5.1.

În special, Comitetul sprijină inițiativa de promovare a dialogului cu factorii de decizie la nivel european și național și solicită instituirea unui cadru formal pentru schimburi regulate la toate nivelurile, care să garanteze că RAN poate oferi recomandări practice statelor membre și instituțiilor europene. În plus, o difuzare mai sistematică a recomandărilor și a rezultatelor sale ar putea maximiza impactul acestora la toate nivelurile. Grupul de experți la nivel înalt privind radicalizarea va formula recomandări în materie.

5.2.

În acest sens, CESE salută ideea de a reuni perspectivele din fiecare stat membru în ceea ce privește programele existente de prevenție și de ieșire. Aceste perspective ar putea fi, de asemenea, puse la dispoziție la nivel european, de exemplu prin intermediul RAN, în vederea îmbunătățirii dialogului dintre organismele guvernamentale și părțile interesate ale societății civile, creând sinergii și evitând duplicarea în rândul programelor. Informațiile legate de aceste inițiative trebuie să fie îmbunătățite în mod semnificativ la nivelul UE.

5.3.

Organizațiile societății civile și ale partenerilor sociali care manifestă interes pentru prevenirea radicalizării sau care sunt deja active în acest domeniu ar trebui să fie mai implicate în RAN. În plus, structurile similare RAN de la nivel regional sau local trebuie să fie încurajate în continuare de statele membre.

5.4.

Părțile interesate ale societății civile și organismele guvernamentale, asociațiile – inclusiv cluburile sportive și organizațiile care reprezintă familiile –, școlile, organizațiile de tineret și activitățile pentru tineret, comunitățile religioase, serviciile sociale și poliția trebuie să colaboreze prin adoptarea unei abordări comune, interdisciplinare, astfel încât strategiile de prevenire a radicalizării să poată fi inițiate într-un stadiu incipient. Prin urmare, îndeosebi personalul din prima linie, din toate domeniile relevante, trebuie să fie educat în ceea ce privește prevenirea radicalizării, în strânsă colaborare cu structurile de experți ale societății civile. În plus, organele consultative și rețelele relevante trebuie să fie accesibile personalului respectiv, contribuind la identificarea semnelor de radicalizare și, totodată, prevenind orice tip de discriminare.

5.5.

Autoritățile locale și administrațiile acestora trebuie să joace un rol deosebit de important în prevenție, deoarece acestea pot să reunească toate părțile interesate la nivel local. Mecanismele de finanțare existente la nivelul UE și la nivel național trebuie consolidate și făcute accesibile prin reducerea barierelor birocratice, și trebuie furnizate finanțări sustenabile suplimentare.

5.6.

CESE solicită mai multe investiții în educație, în sistemele de formare, în activitățile pentru tineret și în facilitățile pentru petrecerea timpului liber care promovează integrarea și valorile democratice împărtășite în cadrul UE.

5.7.

Statele membre nu investesc suficient în oferirea unor oportunități excelente pentru tineri și, prin urmare, în combaterea radicalizării, care poate fi alimentată de marginalizarea socială și de o lipsă de oportunități, cauzată, de exemplu, de excluderea din sistemul educativ. În general, măsurile de abordare a nivelurilor foarte ridicate de șomaj și a condițiilor precare de muncă în rândul tinerilor în multe țări ale UE trebuie privite, de asemenea, ca o modalitate de prevenire a radicalizării.

5.8.

Problemelor precum identitatea, conflictele specifice de gen și cele culturale legate de roluri, condițiile care pot genera un conflict socioeconomic, imigrația și discriminarea, excluziunea socială și hărțuirea, care pot fi exploatate de propaganda extremistă și de către grupările extremiste, ar trebui să li se acorde o atenție mai mare în educația școlară și în programele de formare a angajaților de stat, precum cele ale autorităților de aplicare a legii și ale închisorilor. Cu toate acestea, subiectelor fundamentale în acest sens, cum ar fi educația civică, le este acordată prea puțină atenție în programele de învățământ ale multor țări ale UE. Este în continuare esențial să se dezvolte competențele în domeniul mass-media în utilizarea internetului și a platformelor de comunicare socială în rândul tinerilor, al părinților și al cadrelor didactice.

5.9.

Este adevărat că tinerii afectați de sărăcie sau de șomaj sunt vulnerabili în fața radicalizării, dar și starea de sărăcie și lipsa oportunităților și a participării active pot duce la excluziune socială, care, la rândul său, poate deveni o poartă de acces pentru persoanele care se ocupă de recrutare radicală. În plus față de sporirea investițiilor în combaterea sărăciei, CESE (18) solicită să se acorde o mai mare prioritate integrării tinerilor în societate, în sistemele educaționale și pe piața forței de muncă. CESE își reiterează solicitarea privind instituirea unor sisteme de integrare solide în statele membre, care să faciliteze accesul la piața muncii, recunoașterea calificărilor și furnizarea unei formări profesionale și lingvistice ca instrumente de integrare, și refuză orice formă de discriminare etnică și pe motive de apartenență religioasă (19).

5.10.

Consilierea specifică și serviciile de sprijin sunt foarte importante pentru familiile tinerilor care se radicalizează. Tot astfel, dacă aceste familii detectează schimbări în comportamentul rudelor tinere, care indică o radicalizare, ele trebuie să aibă acces la persoane de contact relevante și la colaborarea în rețea. Având în vedere accesibilitatea lor, organizațiile și inițiativele societății civile au nevoie în special de sprijin în elaborarea programelor de dialog și de schimb de cunoștințe cu tinerii marginalizați și cu familiile lor.

5.11.

Programele de combatere a violenței domestice contribuie la prevenirea radicalizării, deoarece experiențele de violență domestică pot crea false modele de urmat și o falsă înțelegere a rolurilor, încurajând deseori infracționalitatea. Acestea au nevoie în continuare, de asemenea, de sprijin instituțional și financiar.

5.12.

Parteneriatele active cu întreprinderile pot contribui la prevenire. Acest lucru este mai cu seamă adevărat în sectorul TIC. Instrumentele inovatoare, precum cele oferite de platformele de comunicare socială și de internet, pot ajuta la difuzarea contradiscursurilor prin opțiuni cu costuri reduse sau, în mod ideal, gratuite. Întreprinderile pot ajuta organizațiile și actorii societății civile să beneficieze de competențele lor de comunicare profesională și în domeniul mass-media și pot sprijini dezvoltarea mesajelor publicitare și a campaniilor orientate.

5.13.

În același timp, furnizorii online trebuie să fie implicați în combaterea discursului de incitare la ură, a faptelor alternative și a discursurilor extremiste de pe canalele lor mass-media și ar trebui să fie obligați să elimine conținutul extremist ilegal de pe site-urile lor. Cu toate acestea, monitorizarea comunicațiilor nu ar trebui transformată într-un instrument care poate afecta viața privată a publicului larg (20).

5.14.

În acest sens, statelor membre li se solicită să dezvolte competențele de comunicare și în domeniul mass-media ale părților interesate ale societății civile, astfel încât să poată fi concepute măsuri corespunzătoare de combatere a difuzării conținutului radical care incită la violență, ce ar urma să fie puse la dispoziția altor profesioniști și proiecte. O modalitate de a atinge acest obiectiv ar fi ca statele membre să contribuie în mod durabil la Programul de capacitare a societății civile.

5.15.

CESE solicită o finanțare suplimentară a cercetării, pe care UE o pune deja la dispoziție prin programele sale de cercetare pentru prevenirea radicalizării – în cadrul centrului de excelență al RAN, de exemplu – și o colaborare mai activă în rețea între cadrele universitare și experții societății civile în domeniu.

5.16.

Radicalizarea are loc foarte des în sistemul penitenciar. Mediul carceral aduce laolaltă o serie de factori de risc cum ar fi concentrarea persoanelor, situațiile individuale de excludere, timpul liber disponibil în exces etc. Este necesar să se intervină în mod proactiv pentru a înlesni formarea adecvată a lucrătorilor din închisori, astfel încât aceștia să fie în măsură să identifice situațiile de risc. În acest domeniu există experiențe pozitive și mecanisme adecvate pentru prevenirea acestui tip de situații. În acest scop, închisorile trebuie să aibă dimensiunile adecvate și să fie dotate cu personal calificat, iar raportul dintre numărul de lucrători și numărul de deținuți trebuie să fie corespunzător, pentru a promova reabilitarea socială. Rolul sindicatelor în acest sector ar putea fi consolidat în continuare, de exemplu prin organizarea de acțiuni de formare și diseminarea învățămintelor desprinse prin intermediul RAN.

5.17.

Funcționarii publici din cadrul autorităților responsabile cu securitatea, din închisori, din serviciile sociale, din școli și din alte instituții de stat relevante care au multe legături cu societatea civilă organizată trebuie să adopte o abordare multi-agenții care să meargă dincolo de măsurile punitive, oferind un nivel mai ridicat de formare în ceea ce privește prevenția și sensibilizarea în domeniu. În acest sens, expertiza și resursele pot fi puse la dispoziție la nivel european și poate fi promovată cooperarea orientată cu societatea civilă.

5.18.

Cooperarea între organismele guvernamentale și cele neguvernamentale în ceea ce privește reintegrarea foștilor deținuți trebuie să fie intensificată, pentru a asigura reabilitarea socială cu succes a acestora. Mulți tineri radicalizați au drept caracteristică comună un trecut infracțional.

5.19.

Integrarea foștilor deținuți pe piața forței de muncă este dificilă din cauza stigmatului asociat deseori pedepsei cu închisoarea. Totuși, aceasta reprezintă un pas important spre prevenirea radicalizării. Partenerii sociali (în principal angajatorii, în acest caz) sunt invitați să aducă o contribuție în această privință, oferind o a doua șansă și, uneori, o primă șansă celor afectați.

5.20.

UE ar trebui să demonstreze un interes puternic față de prevenirea radicalizării și să coopereze mai îndeaproape cu organizațiile societății civile în țările terțe care prezintă un risc ridicat de radicalizare și care pot fi sau pot deveni focare de radicalizare.

5.21.

Mai precis, acțiunile externe ale UE în ceea ce privește combaterea terorismului și reziliența statului și a societății, astfel cum sunt prezentate în Strategia globală pentru politica externă și de securitate a UE, subliniază nevoia de a încuraja dialogul intercultural și interreligios prin extinderea parteneriatelor cu societatea civilă, organizațiile sociale, comunitățile religioase și sectorul privat din respectivele țări. Există un risc ridicat ca eforturile societății civile să fie zadarnice, deoarece actorii externi din țări terțe exercită o influență considerabilă, de exemplu prin finanțarea mișcărilor extremiste violente în statele membre ale UE și în vecinătatea lor. Aceste fluxuri financiare trebuie să fie oprite.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/18

Raportor:

Peter SCHMIDT

1.1.

CESE își reiterează apelul privind elaborarea unei politici alimentare globale în UE cu scopul de a asigura o alimentație sănătoasă prin sisteme alimentare durabile, creând o legătură între agricultură și serviciile de alimentație și cele ecosistemice și asigurând lanțuri de aprovizionare care protejează sănătatea publică pentru toate categoriile de populație ale societății europene. O politică alimentară globală a UE ar trebui să îmbunătățească coerența în toate domeniile politicii alimentare, să restabilească valoarea produselor alimentare și să promoveze trecerea pe termen lung de la productivismul și consumerismul alimentar la „cetățenia alimentară”.

1.2.

Actualul cadru de politică al UE nu este potrivit pentru a face tranziția către sisteme alimentare mai durabile, în vederea asigurării punerii efective în aplicare a obiectivelor de dezvoltare durabilă ale ONU (ODD), a dreptului la hrană și a altor drepturi ale omului. Deși cadrele de politică actuale au permis, poate, rezolvarea unor problemele individuale, acestea nu oferă coerența colectivă necesară pentru a aborda gama de provocări cu care se preconizează că se vor confrunta în viitor sistemele alimentare globale și cele ale UE. CESE subliniază că actualele instrumente de politică ale UE trebuie să fie realiniate și armonizate pentru a asigura sisteme alimentare durabile din punctul de vedere al mediului, din punct de vedere economic și sociocultural. De asemenea, CESE reiterează faptul că o politică alimentară cuprinzătoare ar trebui să completeze – și nu să înlocuiască – o PAC redefinită (1).

1.3.

CESE subliniază necesitatea menținerii unei culturi care să aprecieze importanța nutrițională și culturală a alimentelor, precum și impactul lor social și asupra mediului. În acest sens, gama bogată de produse alimentare și specialități regionale/locale disponibile în UE reprezintă un avantaj real și, ca atare, ar trebui valorificată în continuare. O politică alimentară globală ar trebui să stimuleze o apreciere sporită a alimentelor de către consumatori, să promoveze prevenirea și reducerea risipei de alimente și să contribuie la reintegrarea și realinierea prețului alimentelor pe baza altor valori. În special, aceasta ar trebui să asigure prețuri corecte pentru producători, astfel încât agricultura să rămână viabilă.

1.4.

CESE subliniază că toate părțile interesate din cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente trebuie să joace un rol în elaborarea unui cadru global, pentru a realiza o distribuție echitabilă de-a lungul lanțului. Niciun sector individual nu poate face acest lucru de unul singur. O politică alimentară globală ar trebui să valorifice puterea industriei și a comerțului cu amănuntul pentru a accelera reorientarea consumatorilor către durabilitate. Tranziția către sisteme alimentare durabile necesită, de asemenea, transformarea consumatorilor implicați în cetățeni activi în domeniul alimentației. Aceasta înseamnă, de asemenea, că o politică alimentară cuprinzătoare trebuie să garanteze că sectorul agroalimentar european este în măsură să vândă la niveluri de calitate care să îi permită să rămână în continuare opțiunea preferată de marea majoritate a consumatorilor.

1.5.

CESE recunoaște numărul tot mai mare de inițiative puse în aplicare la nivel regional și local pentru a sprijini sistemele alimentare alternative. Aceste inițiative stabilesc legături mai strânse între producători și consumatori, creează oportunități pentru întreprinderile locale și noi locuri de muncă și reconectează comunitățile cu produsele lor alimentare. CESE subliniază, de asemenea, rolul orașelor în dezvoltarea unor politici alimentare mai integrate. O politică alimentară globală ar trebui să se bazeze pe o guvernanță comună la toate nivelurile – local, regional, național și european –, pe care să o stimuleze și să o dezvolte. Aceasta ar crea un cadru care permite acestor inițiative să evolueze, indiferent de amploarea lor.

1.6.

CESE solicită un nou sistem inteligent de etichetare durabilă a produselor alimentare. Politicile s-au concentrat pe nutriție și alte exigențe în materie de sănătate, însă CESE observă că lipsa de informare a consumatorilor cu privire la impactul social și de mediu al produselor alimentare suscită din ce în ce mai multe preocupări. Reprezentanții industriei alimentare sunt conștienți de faptul că aceasta poate reduce impactul asupra mediului până la un punct, însă, în cele din urmă, consumatorii trebuie să fie implicați și informați.

1.7.

Pentru a sprijini instituirea unui cadru global care să reunească politicile alimentare ale UE, CESE propune, pe termen scurt/mediu, crearea unui grup operativ intersectorial și interinstituțional, care să implice diferite direcții generale ale Comisiei și alte instituții ale UE. Acest grup operativ ar fi însărcinat cu elaborarea unui plan de acțiune privind durabilitatea produselor alimentare, cu scopul de a ajuta UE să pună în aplicare obiectivele de dezvoltare durabilă pentru produsele alimentare. Planul de acțiune ar trebui elaborat printr-un proces participativ care să implice părțile interesate din cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente, societatea civilă și cercetătorii. CESE ar sugera organizarea și dezvoltarea unui spațiu care să ofere societății civile posibilitatea de a se implica și a participa activ la acest proces.

1.8.

În special, CESE recomandă elaborarea unui tablou de bord al UE privind alimentele durabile, care ar permite întâmpinarea provocărilor legate de sistemele alimentare printr-o abordare multianuală, promovând astfel alinierea politicii la diferite niveluri de guvernanță. Tabloul de bord ar furniza indicatori și, astfel, ar încuraja și ar monitoriza progresele înregistrate în direcția atingerii obiectivelor stabilite.

1.9.

Pe termen lung și în funcție de concluziile grupului operativ, CESE încurajează Comisia să analizeze fezabilitatea creării unei DG consacrate alimentației, care ar constitui un centru clar al responsabilităților UE privind toate politicile alimentare și care ar reprezenta sursa de reglementare, de legislație și de aplicare, după caz. O astfel de structură ar putea fi reflectată în toate statele membre ale UE care dispun de ministere de resort pentru produsele alimentare.

2.1.

În avizul său exploratoriu privind sistemele alimentare mai durabile, elaborat la solicitarea Președinției neerlandeze a UE în 2016, CESE a solicitat o politică alimentară globală pentru promovarea unei tranziții către sisteme alimentare mai durabile și pentru asigurarea unei mai bune coerențe între obiectivele politicii alimentare (cum ar fi producția agricolă durabilă, regimurile alimentare sănătoase, protecția mediului, relații comerciale mai echitabile etc.). Prezentul aviz se bazează pe recomandările sale de a dezvolta în continuare logica și viziunea unui cadru global.

2.2.

Între timp, a crescut și dinamica în favoarea unei abordări mai cuprinzătoare a politicii alimentare. ONU a declarat că acesta va fi „Deceniul de acțiune privind alimentația”, recunoscând necesitatea de a reorganiza sistemele alimentare, în vederea asigurării unei alimentații mai sănătoase și mai bune. Grupul de experți la nivel înalt al Comitetului pentru securitatea alimentară mondială a insistat asupra acestui imperativ în raportul său din septembrie 2017 (2). La nivelul UE, Comitetul Regiunilor a adoptat recent un aviz prin care solicită o politică alimentară globală și durabilă a UE, care să conecteze diferitele domenii de politică alimentară. Grupul internațional de experți în materie de sisteme alimentare durabile (IPES-Food) a lansat un proces participativ pe o durată de trei ani, cu scopul de a dezvolta un model de politică alimentară comună până în 2018, implicând grupuri științifice, părți interesate, organizații ale societății civile și factori de decizie. O multitudine de inițiative transsectoriale la nivel național, regional și local, care se bucură de participarea activă a societății civile, influențează deja sistemele alimentare europene.

2.3.

CESE consideră că punerea în aplicare a obiectivelor de dezvoltare durabilă în Europa este esențială pentru promovarea unei abordări globale care să includă diferite domenii de politică (agricultură, sănătate, mediu, comerț, dezvoltare, inovare etc.) și niveluri de guvernanță (UE, național, local), precum și pentru realizarea unor modele mai durabile de producție și consum de alimente. Dezbaterea în curs privind politica agricolă comună post-2020 (PAC) reprezintă, de asemenea, o oportunitate esențială pentru a asigura coerența între o politică agricolă redefinită și alte obiective ale politicii alimentare (3).

2.4.

Unele state membre (de exemplu, Finlanda, Franța, Germania, Țările de Jos și Suedia) devin din ce în ce mai active în politicile alimentare în materie de sănătate, mediu și durabilitate. CESE avertizează că există riscul ca adoptarea unor abordări diferite în statele membre să fie în detrimentul consumatorilor și al întreprinderilor. CESE consideră acest lucru un motiv suplimentar pentru a solicita un cadru global la nivelul UE.

3.1.

Au apărut tot mai multe dovezi științifice cu privire la impactul produselor alimentare asupra sănătății, mediului și societății în ansamblu. „Lumea alimentară” în care se înscria PAC la crearea sa a devenit mai complexă. Europa nu cunoaște penurii, iar această realizare se datorează PAC și creșterii veniturilor, precum și îmbunătățirii metodelor de producție în sectorul agricol. În sectorul alimentației, ocuparea forței de muncă și crearea de valoare au trecut de la terenuri și mare către fabrici, sectorul comerțului cu amănuntul și serviciile alimentare. Agenda privind sănătatea s-a extins și nu mai privește doar consumul insuficient; în prezent, încă există regimuri alimentare inadecvate din cauza inegalităților sociale și o „nouă” sărăcie alimentară, însă impactul lor este depășit, de departe, de bolile netransmisibile pe scară largă. Printre acestea se numără afecțiunile cardiace, accidentele vasculare cerebrale, diabetul si obezitatea. Bolile cardiovasculare (BCV) cauzează anual 1,8 milioane de decese în UE, reprezentând 37 % din totalul deceselor din UE (4). În 2015, aproape 49 de milioane de persoane erau afectate de boli cardiovasculare în UE.

3.2.

Tendințele sociale europene au adus, de asemenea, schimbări majore în ceea ce privește alimentele, gusturile și bucătăriile. Modelele de consum și stilul de viață s-au schimbat de la crearea PAC. O tranziție culinară are loc, în special, în rândul femeilor, deoarece, din punct de vedere istoric, acestea și-au asumat și, adesea, încă își asumă responsabilitățile legate de alimentație în cadrul gospodăriei. Schimbările tehnologice în sectorul alimentar au avut efecte sociale atât pozitive, cât și negative. E posibil ca alegerile să se fi îmbunătățit, dar patrimoniul cultural divers și bogat al Europei este uneori slăbit. Bugetele mari pe care întreprinderile din sectorul alimentar le alocă marketingului au încurajat, în general, consumatorii să mănânce alimente „ultraprocesate”. Cifrele din acest sector arată că belgienii, de exemplu, consumă două treimi din calorii din alimente preprocesate și ambalate – chiar mai mult decât britanicii (5). Organismele publice din domeniul sănătății sunt preocupate de consumul excesiv de alimente prelucrate, cu un conținut ridicat de sare, zahăr și grăsimi. Acestea pot fi ieftine, ceea ce acționează ca un stimulent pentru persoanele cu venituri mici, care au deja o stare de sănătate mai precară decât cea medie. Astfel, regimul alimentar contribuie la crearea inegalităților sociale în Europa (6). În timpul marii recesiuni și după aceasta, în Europa s-a înregistrat o creștere a donațiilor caritabile de alimente. Furnizarea unui astfel de ajutor alimentar de urgență nu trebuie să înlocuiască responsabilitatea Europei în ce privește abordarea inegalităților sociale care duc la boli asociate regimului alimentar.

3.3.

Impactul produselor alimentare asupra mediului a fost documentat și recunoscut. Schimbările climatice reprezintă o amenințare recunoscută, iar UE a sprijinit ferm Convenția-cadru privind schimbările climatice, încheiată la Paris în 2015. De asemenea, UE a asigurat o mai bună reglementare în materie de mediu și prevenirea daunelor aduse acestuia, de exemplu prin Directiva-cadru privind apa. Cu toate acestea, gusturile alimentare europene stimulează modele de consum care implică un nivel ridicat de utilizare ascunsă sau „indirectă” a apei, ceea ce constituie o amenințare pentru statele membre (7) și necesită o abordare mai integrată a terenurilor, a agriculturii și a apei (8). De asemenea, este îngrijorător faptul că solurile din Europa sunt fragile. Modelul oferit de Centrul Comun de Cercetare al UE sugerează că eroziunea solului cauzată de apă a afectat 130 de milioane de hectare din suprafața UE-27; aproape 20 % din această suprafață suferă pierderi de sol de peste 10 tone/ha/an (9). Pierderea biodiversității este semnificativă atât pe uscat, cât și pe mare, unde se constată presiunea exercitată asupra diversității stocurilor (10). În pofida acestui fapt, statele membre continuă să recomande consumatorilor să mănânce pește din motive nutriționale, fără a fi conștienți de consecințele asupra mediului.

3.4.

Din punct de vedere economic, ultimii 60 de ani au fost considerați un succes. Alimentele sunt omniprezente. Proporția medie a cheltuielilor unei gospodării efectuate pentru cumpărarea de alimente a scăzut de la 30 % la 15 %. Prețurile de consum au scăzut, datorită apariției unor mari lanțuri de comercializare cu amănuntul în industria alimentară. Însă, în prezent, economiștii se întreabă dacă prețurile alimentelor reflectă costul real de producție sau dacă ele țin seama pe deplin de anumite costuri. CESE observă cu interes activitatea desfășurată în prezent de FAO privind contabilizarea integrală a costurilor agricole (11). Dezechilibrele de forțe din cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente au crescut, de asemenea, ducând la practici comerciale neloiale și la consecințe conexe (12), iar cota care revine producătorului din prețul plătit de consumator a scăzut.

3.5.

Tendința de supraproducție a determinat scăderea prețurilor, dar și instituționalizarea risipei de alimente. În timp ce consumatorii din țările cu venituri reduse din lume risipesc o cantitate estimată de 8 % din alimente, consumatorii din UE risipesc aproximativ o treime din ceea ce cumpără. Proiectul Fusions finanțat de UE estimează că, anual, se risipesc în UE 88 de milioane de tone de alimente, în valoare de 143 de miliarde de euro (13). Această dimensiune culturală a risipei de alimente nu este tratată pe deplin de abordarea aferentă economiei circulare sau de Foaia de parcurs către o Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, care sunt valoroase, întrucât consideră alimentele drept o entitate materială, însă nu țin seama de valoarea lor culturală sau de valoarea pe care ele o au pentru consumatori. O provocare pentru Europa este să găsească un mod de a crea un nou concept de „cetățenie alimentară”, care să privească consumul de alimente astfel încât să se asigure durabilitatea.

3.6.

Datele și studiile realizate atât de centrele universitare, cât și de industria alimentară ne-au îmbunătățit capacitatea de înțelegere a modului în care sistemele alimentare europene au impact asupra societății, mediului și a rezultatelor din domeniul sănătății. Luate împreună, acestea sugerează necesitatea unei abordări mai integrate. Deși cadrele de politică actuale ar fi reușit să abordeze problemele individuale, acestea nu oferă coerența colectivă necesară pentru a aborda gama de provocări cu care se presupune că se vor confrunta în viitor sistemele alimentare globale și cele ale UE. Politicile alimentare sunt în mare parte dezvoltate în mod izolat și, adesea, sunt lipsite de coerență. Politicile de la diferite niveluri de guvernanță sunt, de asemenea, deconectate unele de altele. Un exemplu care ilustrează necesitatea unei abordări mai integrate este rezistența antimicrobiană, care s-a răspândit prin utilizarea antibioticelor în zootehnie și care amenință, în prezent, sănătatea umană. Importanța unei politici alimentare integrate în legătură cu această problemă a fost, de asemenea, subliniată de comisarul Andriukaitis într-un discurs recent. Un alt exemplu este conflictul legat de exploatarea terenurilor pentru hrană și exploatarea terenurilor pentru producerea de energie, locuințe și pentru a răspunde altor imperative. De asemenea, risipa de alimente reprezintă, parțial, rezultatul creșterii eficienței producției; sistemul este aprovizionat în mod constant și masiv cu alimente. Tentativele de a rezolva această situație apelând la comportamentul rațional al consumatorilor eșuează.

3.7.

Dacă ar „renaște” astăzi, UE ar crea o politică alimentară globală care ar urmări asigurarea unor regimuri alimentare durabile prin sisteme alimentare durabile, asociind producția agricolă cu serviciile de alimentație și cu cele ecosistemice și asigurând lanțuri de aprovizionare care să protejeze sănătatea publică a tuturor categoriilor de populație ale societății europene (14). Provocarea politică este reprezentată de modul în care se poate determina schimbarea necesară. Din punct de vedere istoric, politica UE s-a dezvoltat printr-un proces de modificare democratică, cu schimbări mai bruște din cauza crizelor, astfel cum s-a întâmplat cu siguranța alimentară în 2000 și cu scandalul privind carnea de cal în perioada 2013-2015.

4.1.

CESE ia notă de faptul că segmente vaste ale societății europene recunosc noile provocări structurale în materie de guvernanță alimentară a UE. UE ar putea trece de la o atitudine bazată pe adaptarea politicii și reacționarea la situația existentă, la o abordare proactivă. CoR a creat precedente importante în avizul său recent. Interesul pe care îl trezește crearea unei politici alimentare mai bune pentru orașele UE ar trebui integrat în prezent și în preocupările mediului rural. Multe orașe europene sunt implicate în acțiuni prin intermediul consiliilor de politică alimentară, al rețelelor urbane pentru durabilitate și/sau al acțiunilor în domeniul schimbărilor climatice, precum și al programului „Orașe sănătoase” al OMS. Semnarea Pactului de la Milano din 2015 privind politica alimentară urbană reflectă acest interes.

4.2.

Recent, lanțul de aprovizionare cu alimente a fost reorganizat în diverse feluri, astfel încât să se asigure reconectarea producătorilor cu consumatorii și relocalizarea producției agricole și alimentare. Printre acestea se numără agricultura sprijinită de comunitățile locale, lanțurile scurte de aprovizionare, rețelele de produse alimentare alternative, sistemele agricole locale și vânzările directe. Cooperativele de consum pot, de asemenea, să joace un rol esențial prin asigurarea unei legături strânse cu comunitățile locale, precum și a unui interes social, educațional și în materie de mediu. Instituțiile publice dispun de sisteme care fac și ele parte din acest proces, de exemplu, prin programe de achiziții publice pentru școli și spitale, care încurajează furnizarea de produse alimentare ecologice locale, așa cum se întâmplă în Danemarca și la Malmö, Suedia. Acest lucru se potrivește abordării UE în domeniul economiei circulare.

4.3.

Prin stabilirea unor legături mai strânse între producători și consumatori, sistemele alimentare mai localizate și inițiativele ascendente ar putea juca un rol esențial în încurajarea unui consum alimentar mai sănătos și mai durabil. Societatea civilă și implicarea comunității locale consolidează aceste legături, după cum se poate observa în numeroasele inițiative durabile din sectorul alimentar adoptate în orașe din întreaga Europă. Cu toate acestea, în prezent, politicile la nivelul UE nu sunt suficient de dezvoltate pentru a învăța din aceste experimente și, cu atât mai puțin, pentru a le sprijini atunci când acestea sunt promițătoare. Prin urmare, o politică alimentară globală ar putea contribui atât la stimularea, cât și la dezvoltarea unei guvernanțe comune pentru aceste inițiative. Întreprinderile agricole se adaptează la cerințele pieței, dar sunt constrânse de natura producției agricole; o schimbare a sistemelor de producție necesită timp.

4.4.

Economia alimentară se confruntă cu provocări majore de natură tehnică, financiară și socială (15), care au fost recunoscute de programele importante de investiții pentru inovare și progres tehnologic. În Europa, există aproximativ 289 000 de întreprinderi producătoare în sectorul alimentar, însă 3 000 dintre acestea reprezintă aproape jumătate din piața UE (16). Studiile sugerează că sistemele alimentare reziliente trebuie să mențină un mix de întreprinderi agricole mari și mici. Există disparități majore între cele mai mari întreprinderi europene din sectorul alimentar și sectorul IMM-urilor. Acestea ar putea fi mai bine integrate în cadrul unei Europe sociale. Economia digitală oferă oportunități pentru crearea unor legături mai strânse între consumatori și producători. Întreprinderile salută inițiativele inovatoare în materie de durabilitate și doresc cadre clare.

4.5.

Cetățenii europeni au un interes clar în asigurarea faptului că alimentele lor provin din surse durabile. Sistemele de etichetare nu sunt capabile să ofere claritate, pur și simplu din cauza complexității problemei. Într-un raport recent elaborat de Karl Falkenberg, s-a sugerat că „marca” produselor alimentare europene ar trebui să se axeze pe durabilitate sau pe „o viață mai bună și o împărțire echitabilă, în limitele planetei noastre” (17). Acest lucru sugerează atât accentul social, cât și cel ecologic și economic. Unele aspecte culturale depășesc competența instituțiilor europene, cum ar fi conflictul dintre activitatea plătită (în lanțurile de aprovizionare) și neplătită (în bucătăriile familiale) din sectorul alimentar, dar există elemente ale sistemului alimentar european care sunt esențiale pentru conceptul european de alimentație (sau „marcă”). Europa este renumită pentru diversitatea sa culinară și varietatea producției sale. Aceasta nu numai că trebuie protejată, ci și sporită în mod activ. Sistemul privind sigla de calitate a Uniunii Europene (IGP, DOP, STG) este util, dar acoperă numai specialitățile alimentare; nu implică tendințele din alimentația la scară largă. Sugestia domnului Falkenberg, potrivit căreia ar trebui să aspirăm la corectitudine, ar trebui, desigur, să presupună un „nou acord” privind salariile și tratamentul echitabil al lucrătorilor migranți din cadrul întreprinderilor din sectorul alimentar al UE. Acestea sunt aspecte sensibile, dar importante, prin care o politică alimentară globală poate oferi un sprijin practic armoniei sociale în Europa.

4.6.

O chestiune care îi preocupă în mod deosebit pe părinți și organismele din domeniul sănătății este legată de disparitățile în ce privește sumele investite în mesajele privind produsele alimentare destinate copiilor. OMS consideră acest lucru o problemă prioritară, deoarece un procent extrem de ridicat din aceste mesaje se referă la alimente cu un conținut ridicat de sare, zahăr și grăsimi (18). Odată cu trecerea de la mediile de informare tradiționale la cele digitale, cresc argumentele în favoarea unei abordări globale. Se estimează că, în 2016, în Europa de Vest s-au cheltuit 37 de miliarde de dolari exclusiv pentru publicitatea digitală în sectorul alimentar (19). CESE ia notă de apelul recent lansat de consumatori către întreprinderile din sectorul alimentar și al comerțului cu amănuntul, prin care le solicită acestora să nu mai folosească mascotele de marcă în campaniile publicitate și de marketing pentru alimente cu un conținut ridicat de grăsimi, sare și zahăr. În lipsa unei acțiuni adecvate din partea sectorului industrial, guvernele ar trebui să ia în considerare introducerea unor măsuri de reglementare (20).

4.7.

Obiectivul pe 50 de ani al politicii alimentare a UE ar trebui să fie promovarea tranziției de la consumerismul alimentar (caracterizat de risipă) la „alimentația cetățenească” (caracterizată de grijă și responsabilitate). Tranziția către o alimentație durabilă, prin sisteme alimentare durabile, necesită transformarea consumatorilor implicați în cetățeni activi în domeniul alimentației. CESE își reiterează propunerea privind lansarea unei campanii de informare și sensibilizare la nivel european privind „valoarea produselor alimentare”. Acest lucru va fi necesar pentru a asigura o modificare pe termen lung a comportamentului consumatorilor (21).

5.1.

Politica alimentară este o politică globală, care organizează și sprijină cadrul sistemelor alimentare, de la producția primară (fermieri) până la consum, trecând prin faza de producție (prelucrare). Ea clarifică și pune în lumină ceea ce de regulă nu se vede. Având în vedere faptul că alimentația face parte integrantă din atât de multe domenii ale vieții, cum ar fi educația, sănătatea, mediul, comerțul, relațiile sociale și cultura, valoarea unei politici alimentare globale constă în faptul că societatea poate clarifica ce-și dorește și ce poate obține de la sistemul său alimentar. Aceasta stabilește legături între elemente care, altfel, pot fi prea ușor deconectate și fragmentate. Întrebările referitoare la ce mâncăm, cum mâncăm și cum producem în prezent alimentele, și cu ce costuri, au consecințe asupra viitorului.

5.2.

Politica alimentară are o influență puternică asupra dezvoltării zonelor rurale și urbane. Aceasta creează locuri de muncă în toate sectoarele conexe, cum ar fi agricultura și infrastructura sa tehnică, prelucrarea produselor alimentare, transportul, comerțul, ambalarea, comerțul cu amănuntul și serviciul alimentar etc. Ea afectează mijloacele de subzistență a milioane de cetățeni ai UE. Sectorul UE de producție alimentară cuprinde 4,25 milioane de persoane, are o cifră de afaceri de 1 098 de miliarde de euro, cheltuiește 2,5 miliarde de euro pentru cercetare și dezvoltare și înregistrează un excedent de 25,2 de miliarde de euro în ceea ce privește comerțul cu alimente prelucrate (22). În pofida importanței economice a alimentelor pentru economia UE, în prezent nu există o politică alimentară a UE ca atare. În schimb, sistemele alimentare sunt modelate de o varietate de cadre de politică distincte, astfel cum s-a subliniat mai sus.

5.3.

O politică alimentară potrivită pentru secolul XXI trebuie să îndeplinească mai multe criterii: calitatea alimentelor (cum ar fi gustul, plăcerea, aspectul și autenticitatea); sănătatea (cum ar fi siguranța, nutriția, disponibilitatea și cunoștințele); mediul (cum ar fi CO2, apa, utilizarea terenului, solul, biodiversitatea, calitatea aerului și reziliența sistemică), valorile sociale și culturale (cum ar fi identitatea, egalitatea accesului, încrederea, alegerea și abilitățile); o economie sănătoasă (cum ar fi concurența reală și veniturile echitabile, locurile de muncă decente, costurile complet internalizate și prețurile rezonabile și competitive) și buna guvernanță (cum ar fi responsabilitatea democratică, transparența, procesele etice și utilizarea unor dovezi științifice solide). Toate politicile alimentare existente ale UE pot fi privite din perspectiva acestor linii politice.

5.4.

O politică alimentară globală trebuie să consolideze ecosistemele reziliente și să se asigure că toate părțile interesate și participanții la lanțul de aprovizionare cu alimente au un venit decent atât în interiorul, cât și în exteriorul UE. Prețurile la alimente nu reflectă costurile totale ale producției, iar costurile sociale și cele legate de sănătate și de mediu sunt, în mare parte, externalizate. Căutarea unor alimente mai ieftine și mai „accesibile” nu trebuie să implice modificarea altor caracteristici și efecte ale producției și consumului de alimente. O politică alimentară globală ar putea contribui la reintegrarea și realinierea prețului alimentelor la alte valori.

5.5.

O politică alimentară globală ar trebui să reunească politicile existente și politicile noi, cu obiectivul final de a furniza sisteme alimentare durabile și regimuri alimentare sănătoase. Acest lucru nu ar trebui să însemne reinventarea roții, prin crearea unei politici complet noi sau prin însușirea de noi competențe pentru UE, deoarece nu se urmărește impunerea unui standard unic. Mai degrabă, este vorba despre adoptarea unor reforme la nivelul UE pentru a încuraja acțiuni noi și mai durabile la toate nivelurile (local/municipal, regional, național și la nivelul întreprinderilor), precum și despre extinderea inițiativelor deja existente, asigurând astfel o mai mare coerență. Aceasta înseamnă integrarea măsurilor la nivelul UE cu ceea ce se poate realiza cel mai bine la alte niveluri de guvernanță. Acesta ar putea fi și cazul regimurilor fiscale care îmbunătățesc accesul la regimuri alimentare sănătoase prin urbanism și achiziții publice, sprijinind astfel piețele locale și ocuparea forței de muncă.

5.6.

O politică alimentară globală ar trebui, de asemenea, să devină punctul de plecare al unei acțiuni de eliminare a practicilor comerciale neloiale caracterizate de un dublu standard și de un nivel mai scăzut de calitate a produselor, aceasta însemnând producția și vânzarea de produse alimentare de calitate inferioară în diferite state membre, într-un ambalaj identic (23).

5.7.

Pentru a atinge aceste obiective, trebuie coordonate măsurile de politică în ceea ce privește atât oferta, cât și cererea. Acest lucru înseamnă că disponibilitatea și accesibilitatea produselor alimentare prin intermediul producției alimentare durabile trebuie, de asemenea, să fie coordonate, îmbunătățind accesul și capacitatea consumatorilor de a alege alimente sănătoase și gustoase. Ar trebui dezvoltată o combinație de modificări legislative care să elimine obstacolele din calea reglementării și să ofere stimulente fiscale și schimbări comportamentale, printr-o mai bună informare, educare și sensibilizare în rândul consumatorilor și al prelucrătorilor. Scopul principal este de a spori conștientizarea privind valoarea produselor alimentare și de a o susține la toate nivelurile, precum și de a sprijini schimbări treptate, dar semnificative. De exemplu, reducerea cantității de sare este mai eficace dacă se face în mod treptat, dar sistematic, însă nu există niciun stimulent pentru întreprinderi să reajusteze compoziția produsele lor.

5.8.

În ceea ce privește oferta, pentru ca politica alimentară europeană să fie cu adevărat relevantă pentru consumatorii europeni, este esențial ca alimentele produse într-un mod durabil în UE să fie competitive. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, sectorul agroalimentar european este în măsură să livreze consumatorilor nu numai alimente la prețuri care acoperă costurile suplimentare pentru criterii precum durabilitatea, securitatea alimentară și nutriția, ci și un venit echitabil al fermierilor, și, pe de altă parte, își menține poziția pe piață ca opțiune preferată de marea majoritate a consumatorilor.

5.9.

Punerea în aplicare a obiectivelor de dezvoltare durabilă oferă un cadru esențial pentru o acțiune comună, menită să furnizeze hrană populației planetei în mod durabil în perspectiva anului 2030. Aspectele legate de alimentație și agricultură se regăsesc în cele 17 obiective de dezvoltare durabilă. În special, OMS afirmă că 12 dintre obiectivele de dezvoltare durabilă necesită acțiuni în domeniul nutriției. Prin natura sa, punerea în aplicare a obiectivelor de dezvoltare durabilă necesită soluții colaborative, holistice, care implică diferite departamente, ministere, sectoare și întregul lanț de aprovizionare cu alimente. Acest lucru oferă oportunități excelente pentru poziția de lider a UE la nivel continental.

5.10.

O politică alimentară globală ar trebui să reunească diferite abordări în vederea punerii în aplicare a obiectivelor de dezvoltare durabilă și ar trebui să includă guvernanța pe mai multe niveluri și guvernanța multisectorială existente pentru a realiza un proces de elaborare a politicilor și mai integrat. În prezent, Europa își definește pozițiile privind diferiții piloni ai sistemului alimentar, și anume:

5.11.

Această nouă abordare globală ar trebui să fie dinamică și să implice părțile interesate din cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente și societatea civilă în ansamblul său, asigurând o „democrație alimentară” responsabilă și transparentă.

5.12.

Pentru a rezuma, o politică alimentară globală ar trebui: 1. să fie durabilă din punctul de vedere al mediului, din punct de vedere sociocultural și economic; 2. să fie integrată în sectoare și niveluri de guvernanță; 3. să includă toate domeniile societății și 4. să consolideze condițiile de muncă echitabile la toate nivelurile.

6.1.

La fel cum fondatorii pieței comune din anii 1950 au considerat că produsele alimentare sunt esențiale pentru o Europă mai bună și mai pașnică, în prezent, șase decenii mai târziu, CESE subliniază necesitatea de a demara crearea unui sistem alimentar mai durabil pentru Europa. Presiunile sunt deja bine cunoscute și au fost evidențiate. Aceste aspecte trebuie și vor fi abordate la nivel local și la nivelul statelor membre. Cu toate acestea, este nevoie, de asemenea, de acțiuni transeuropene.

6.2.

CESE sugerează înființarea unui grup operativ intersectorial și interinstituțional, care să implice diferite DG ale Comisiei și alte instituții ale UE, în vederea elaborării unui plan de acțiune privind durabilitatea produselor alimentare, pentru a ajuta UE să pună în aplicare obiectivele de dezvoltare durabilă legate de produsele alimentare. Planul de acțiune ar trebui elaborat printr-un proces participativ care să implice părțile interesate din cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente, societatea civilă și cercetătorii.

6.3.

CESE sesizează oportunitatea de a organiza și de a dezvolta un spațiu care să permită societății civile să se implice și să participe activ la acest proces, pornind de la impulsul creat de audierile experților CESE pe această temă.

6.4.

JRC, DG Cercetare și agențiile de cercetare din statele membre sunt invitate să elaboreze un „tablou de bord al UE privind alimentele durabile”, pentru a încuraja și a monitoriza progresele realizate în vederea atingerii obiectivelor stabilite. O combinație de indicatori noi și vechi va fi necesară pentru a încorpora și a traduce obiectivele de dezvoltare durabile legate de alimente și alte obiective internaționale (cum ar fi emisiile de gaze cu efect de seră) în domeniile europene.

6.5.

Comisia, Parlamentul și Consiliul sunt invitate să analizeze fezabilitatea creării unei DG consacrat domeniului alimentar, care ar îmbunătăți coordonarea sarcinilor și a responsabilităților privind toate politicile alimentare, de la metodologii comune privind analiza ciclului de viață, până la volumele mari de date privind produsele alimentare și alimentația durabilă. Această nouă DG ar oferi cadrul necesar pentru a acorda prioritate produselor alimentare și ar reprezenta sursa de reglementare, de legislație și de aplicare, după caz.

6.6.

Ar trebui creat un nou consiliu european pentru politica alimentară. Unele state membre dispun deja de astfel de organisme (de exemplu în Țările de Jos și Laboratorul de politici alimentare nordice). Acestea ar oferi recomandări cu privire la tranzițiile pe care știința le sugerează ca fiind necesare în vederea îndeplinirii ODD și a cerințelor Acordului de la Paris privind schimbările climatice.

6.7.

Tranziția la sisteme alimentare europene durabile presupune o mai bună integrare a consilierii în domeniul sănătății, al alimentației, al mediului și al economiei. CESE sprijină elaborarea unor orientări ale UE privind regimurile alimentare, bazându-se pe inițiativele Germaniei, Țărilor de Jos, Suediei și Franței, pentru a oferi consumatorilor și industriei orientări mai clare cu privire la modul de echilibrare a alimentației bune cu un impact redus asupra mediului și pentru a preveni afirmațiile false legate de mediu și de sănătate, ținând seama de preferințele culturale. Acest lucru ar trebui să se reflecte într-un nou sistem inteligent de etichetare durabilă a produselor alimentare.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/27

Raportor:

Jonathan PEEL (UK-I)

Coraportor:

Christophe QUAREZ (FR-II)

1.1.

În prezent, punerea în aplicare și realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD) este considerată o prioritate de vârf la nivel mondial. Menținerea acestei dinamici în continuare este esențială pentru respectarea termenului-limită din 2030.

1.1.1.

Comitetul Economic și Social European (CESE) consideră că, împreună cu Acordul de la Paris (COP 21) (1), ODD vor modifica fundamental agenda comerțului mondial, în special în cazul comerțului cu produse industriale și agricole. Necesitatea de a pune în aplicare aceste acorduri esențiale trebuie să se afle în centrul tuturor viitoarelor negocieri comerciale ale UE.

1.2.

UE se află într-o poziție unică pentru a promova realizarea ODD. Ea se bucură de credibilitatea necesară pentru a reprezenta cu adevărat un liant între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Este nevoie să se acorde o mai mare prioritate dezvoltării politicilor prezentate în comunicarea Comisiei intitulată „Următorii pași” (2) și să se concentreze mai bine eforturile asupra integrării complete a ODD „în cadrul politic european și în prioritățile actuale ale Comisiei”, inclusiv împreună cu statele membre, atunci când este necesar.

1.2.1.

CESE recunoaște că UE este obligată să procedeze astfel în temeiul Tratatului de la Lisabona (3). Ar trebui să existe o sinergie strânsă între promovarea și punerea în aplicare a ODD și promovarea valorilor europene la nivel mondial.

1.3.

Comerțul a fost menționat o singură dată în obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM) (4), însă în ODD există nouă mențiuni specifice la comerț. Pe lângă măsurile directe pentru realizarea ODD, solicităm UE să includă comerțul și investițiile „favorabile ODD”. Există multe moduri în care comerțul și investițiile pot aduce o contribuție pozitivă, deși uneori indirectă, la acestea.

1.4.

ODD 17 (Revitalizarea parteneriatului global pentru dezvoltare durabilă) urmărește în mod specific să creeze „un sistem comercial multilateral universal, bazat pe reguli, deschis, nediscriminatoriu și echitabil în cadrul OMC”. UE pune de multă vreme accentul pe multilateralism și pe rolul-cheie al OMC, iar acum trebuie să continue să ia măsuri active pentru a sprijini această poziție.

1.5.

CESE remarcă faptul că, întrucât ODD nu au un caracter obligatoriu și nu dispun de niciun mecanism de soluționare a litigiilor, UE trebuie să lucreze prin propriile sale politici și activități pentru a promova realizarea lor.

1.5.1.

Salutăm intenția UE de a oferi actualizări anuale, însă rămânem preocupați de faptul că Uniunea pare adesea interesată mai degrabă de a arăta în ce măsură politicile sale existente coincid și se suprapun cu obiectivele ODD, decât de a maximiza sinergiile printr-o definire mai precisă a acestor politici și activități și prin adaptarea lor în consecință. O concentrare sporită a acțiunii UE asupra realizării ODD ar duce la rezultate mai bune.

1.5.2.

Există o serie de domenii politice principale în care credem că Uniunea Europeană trebuie să intervină pentru a asigura sinergia deplină cu ODD. Printre acestea se numără reînnoirea Acordului de la Cotonou (Acordul de parteneriat între membrii grupului statelor din Africa, Caraibe și Pacific, pe de o parte, și Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de altă parte), precum și interacțiunea mai largă a UE cu regiunile respective. Tot aici ar trebui să se înscrie în mod specific atât acțiuni punctuale de consolidare a capacităților, cu scopul de a sprijini și a contribui la punerea în aplicare a acordului privind facilitarea comerțului, cât și strategia comună mai amplă a UE/statelor membre privind ajutorul pentru comerț. Aceasta este o contribuție fundamentală și o parte esențială a inițiativei de ajutor pentru comerț a OMC, menită să consolideze capacitatea țărilor în curs de dezvoltare de a valorifica oportunitățile oferite de acordurile comerciale. Prezentarea unei contribuții axate pe ODD în cadrul celei de a 6-a reexaminări globale a OMC privind ajutorul pentru comerț va avea o mare importanță.

1.5.3.

Un sprijin mai specific ar trebui acordat și utilizării comerțului ca mijloc de a stimula atât integrarea regională, cât și ODD, în special în acele regiuni în care încă nu au fost încheiate acorduri de parteneriat economic, în pofida faptului că acest tip de acorduri încă nu și-au îndeplinit cu totul promisiunile inițiale.

1.5.4.

De asemenea, UE ar trebui să încerce să dezvolte sinergii sporite între cele 27 de convenții de bază relevante pentru programul său SPG+ și ODD, în măsura în care competențele sale îi vor permite acest lucru.

1.6.

În plus, Comitetul solicită UE să promoveze realizarea ODD, ori de câte ori este posibil, prin intermediul relațiilor sale bilaterale. Un prim exemplu în această privință este interacțiunea cu China referitoare la inițiativa „O centură, un drum”, în cadrul recentei mese rotunde UE-China (5) subliniindu-se faptul că punerea în aplicare a acestei inițiative „ar trebui să contribuie la realizarea Agendei 2030 a ONU și a obiectivelor sale de dezvoltare durabilă”.

1.7.

CESE subliniază rolul esențial al comportamentului responsabil în afaceri în ce privește realizarea ODD. În acest sens, impactul sectorului privat va fi deopotrivă crucial și profund: Conferința Organizației Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) estimează (6) că va fi nevoie de o sumă suplimentară de 2,5 mii de miliarde USD anual: se anticipează că sectorul privat va contribui cu o treime din această sumă suplimentară. Multe întreprinderi au deja propriile strategii privind ODD, dar toate trebuie să fie încurajate să își asume responsabilitatea pentru impactul lor asupra societății prin exercitarea diligenței necesare bazate pe riscuri. CESE subliniază că mobilizarea resurselor este facilitată și de politicile fiscale internaționale care sprijină investițiile în vederea punerii în aplicare a ODD (7).

1.8.

De asemenea, ODD 17 prevede în mod expres că „reușita agendei pentru dezvoltare durabilă presupune parteneriate între guverne, sectorul privat și societatea civilă”. Prin urmare, CESE solicită ca toate mandatele viitoare pentru capitolele privind comerțul și dezvoltarea durabilă din negocierile privind încheierea unor acorduri comerciale sau de parteneriat ale UE să includă o clauză specială care să impună ambelor părți ale fiecărui mecanism de monitorizare al societății civile să colaboreze, pentru a promova ODD și pentru a monitoriza efectele acestor capitole.

1.8.1.

Aceste capitole privind comerțul și dezvoltarea durabilă (mai ales întrucât ele acoperă ODD, Acordul de la Paris și respectarea convențiilor OIM) trebuie să beneficieze de o pondere egală cu cele care vizează aspecte comerciale, tehnice sau tarifare.

1.9.

În cele din urmă, CESE reamintește UE de recomandarea sa anterioară (8) privind realizarea unei evaluări complete a impactului referitoare la efectele probabile pe care punerea în aplicare a ODD și a Acordului de la Paris le va avea asupra politicii comerciale a UE, inclusiv asupra agriculturii. O politică bună începe cu o analiză bună.

2.1.

Punerea în aplicare a cuprinzătoarei „Agende 2030 pentru dezvoltare durabilă” a Organizației Națiunilor Unite, în special a elementului central al acesteia, ODD, va continua să reprezinte o prioritate majoră la nivel mondial până la termenul său limită. Cele 17 ODD sunt susținute de alte 169 de obiective specifice.

2.1.1.

ODD au un caracter global, sunt universal aplicabile și interconectate, realizarea acestora fiind o responsabilitate comună a tuturor țărilor. Ele conduc deja la un nou mod de acțiune la nivel global, mai amplu, mai participativ și mai consultativ: peste 90 de țări au solicitat asistența altor țări, în special din UE, în vederea realizării ODD.

2.2.

Importanța ODD a fost semnificativ sporită de Acordul de la Paris, care a intrat deja în vigoare. Între timp, s-a creat o mare incertitudine din cauza faptului că administrația SUA și-a anunțat intenția de se retrage din cadrul acordului și a potențialelor consecințe practice ale unei astfel de retrageri. Un astfel de scenariu deschide într-adevăr calea pentru ca UE să își asume poziția de lider în a asigura că atât ODD, cât și Acordul de la Paris rămân priorități de vârf, bazându-se pe interesul puternic pe care China și alte economii în creștere îl manifestă față de aceste acorduri. Până în prezent, multe economii emergente cu ritm de creștere rapid nu au dat încă semne că intenționează să depună eforturi semnificative pentru a ajuta alte state, care prezintă întârzieri și mai mari sub aspectul dezvoltării.

2.3.

Comunicarea Comisiei din noiembrie 2016, intitulată „Următorii pași către un viitor european durabil – Acțiunea europeană pentru durabilitate” și-a propus să integreze ODD pe deplin „în cadrul politic european și în prioritățile actuale ale Comisiei”, întrucât acest lucru reprezintă, într-adevăr, o obligație în temeiul Tratatului de la Lisabona (9). Această inițiativă, la care se lucrează la ora actuală, a fost salutată de Comitet în avizul său privind rolul agriculturii în negocierile comerciale  (10), care a recomandat, de asemenea, ca UE să efectueze o evaluare completă a impactului referitoare la efectele probabile ale ODD asupra politicii comerciale a UE.

2.3.1.

Comunicarea afirma că ODD „vor reprezenta o dimensiune transversală” a punerii în aplicare a strategiei globale a UE. Ea sublinia că UE a avut „un rol major în configurarea” acestei agende. Ar trebui să existe o sinergie strânsă între promovarea și punerea în aplicare a ODD și promovarea valorilor europene la nivel mondial, deși ODD nu promovează în mod direct buna guvernanță și statul de drept.

2.4.

ODD și Acordul de la Paris modifică fundamental agenda comerțului mondial, în special în cazul comerțului cu produse industriale și agricole. Necesitatea de a pune în aplicare aceste acorduri va trebui să se afle de acum înainte în centrul tuturor negocierilor comerciale ale UE.

2.4.1.

UE are credibilitatea necesară pentru a reprezenta cu adevărat un liant între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Anterior, CESE (11) a subliniat că UE se află într-o poziție unică pentru a determina progrese în această agendă:

3.1.

La 1 mai, Fundația ONU (12) a scris pe Twitter: „Asigurarea unei educații, sănătăți și guvernări adecvate pentru toți scade probabilitatea conflictelor. @UN are 17 #GlobalGoals pentru a face acest lucru. http://bit.ly/UN2030”. Acestea sunt cerințe fundamentale dacă se dorește ca ODD să fie realizate, în timp ce războiul și corupția rămân obstacolele cele mai serioase din calea îndeplinirii lor.

3.2.

Cu toate acestea, comerțul și investițiile trebuie să joace un rol foarte important dacă se dorește ca ODD să fie realizate. Comerțul a fost menționat o singură dată în ODM, însă a fost menționat de nouă ori în ODD. Site-ul OMC atrage în mod special atenția asupra ODD 2 (Eradicarea foametei, garantarea securității alimentare, îmbunătățirea alimentației și promovarea agriculturii durabile), 3 (Asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării tuturor la toate vârstele), 8 (Promovarea unei creșteri economice susținute, favorabile incluziunii și durabile, a ocupării forței de muncă depline și productive, precum și a muncii decente pentru toți), 10 (Reducerea inegalităților existente la nivelul țărilor și între acestea), 14 (Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și resurselor marine pentru o dezvoltare durabilă) și 17 (Revitalizarea parteneriatului global pentru dezvoltare durabilă). La acestea ar trebui să se adauge ODD 7 (Asigurarea accesului tuturor la energie la prețuri accesibile, din surse sigure, durabile și moderne) și 9 (Construirea unei infrastructuri reziliente, promovarea industrializării durabile și favorabile incluziunii și încurajarea inovării). Ele trebuie să fie, de asemenea, în deplină sinergie cu alte acțiuni relevante, în special în materie de dezvoltare.

3.2.1.

Comerțul cu agricultura va juca, de asemenea, un rol-cheie în realizarea celor mai multe ODD, în special ODD 12 (Asigurarea unor modele de consum și de producție durabile) și 15 (Protejarea, refacerea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării și stoparea degradării solurilor și refacerea acestora, precum și combaterea declinului biodiversității), precum și 1 (Eradicarea sărăciei sub toate formele sale peste tot în lume), 13 (Întreprinderea unor acțiuni concrete pentru combaterea schimbărilor climatice și a efectelor acestora) și 5 (Realizarea egalității de gen și emanciparea tuturor femeilor și fetelor).

3.2.2.

Spre deosebire de ODM, ODD identifică în mod precis „mijloacele de punere în aplicare” prin cele 169 de obiective stabilite în mod specific. Un număr atât de mare de obiective îngreunează stabilirea priorităților sau obținerea de sprijin. În pofida acestui fapt, un aspect-cheie trebuie să fie acela de a garanta că ele își păstrează caracterul incluziv și că niciun sector al societății nu este lăsat în urmă.

3.3.

CESE este îngrijorat de faptul că nu au fost definite în mod eficace suficiente măsuri/politici și că lacunele esențiale care urmează să fie soluționate nu au fost nici ele identificate în întregime până în prezent.

3.3.1.

Va fi esențial să se analizeze în detaliu contribuția pe care comerțul, în sine, o poate aduce. Pe lângă acțiunea directă, ar trebui să fie incluse comerțul și investițiile „favorabile ODD”, care utilizează de exemplu, tehnologii curate. Există multe moduri în care comerțul și investițiile pot aduce o contribuție pozitivă, deși indirectă, chiar dacă aceasta nu poate fi mereu principala forță motrice pentru realizarea ODD și nici nu poate oferi o abordare sistematică.

3.4.

Prin definiție, comerțul ar trebui să fie durabil, deși în realitate lucrurile nu stau mereu astfel, în special atunci când comerțul este apreciat în raport cu criteriile actuale de sustenabilitate, inclusiv amprentele de carbon. În trecut, în Europa se comercializau alimentele și produsele pe care o regiune nu le putea produce singură (13). Alți doi factori erau importanți – abilitățile de prelucrare esențiale, fundamentale, dezvoltate pe parcursul unei perioade lungi, și ușurința transportului. Accesul la apă era deosebit de important, întrucât transportul terestru era cu mult mai costisitor și mai nesigur.

3.4.1.

Acești factori rămân importanți. Politicile de substituție a importului au eșuat în mod regulat. Încrederea internațională în comerț este fundamentală pentru reducerea la minimum sau evitarea obstacolelor inutile în calea comerțului. Pentru aceasta, este esențial un sistem comercial global, susținut de un sistem internațional de legiferare și de soluționare a litigiilor. În această privință, rolul OMC rămâne crucial, în pofida potențialelor obstacole din partea administrației SUA.

3.4.2.

Într-adevăr, un obiectiv specific al ODD 17 este „să promoveze un sistem comercial multilateral universal, bazat pe reguli, deschis, nediscriminatoriu și echitabil în cadrul OMC”: prin urmare, OMC are sarcina de a juca un rol esențial. UE trebuie să continue să încurajeze și să susțină acest lucru.

3.4.3.

Declarația ministerială a OMC de la Nairobi a precizat că comerțul internațional poate juca un rol în realizarea unei creșteri durabile, robuste și echilibrate pentru toți (14), subliniind că acest lucru ar fi mult mai greu fără un mecanism comercial multilateral eficient. Ea a subliniat, de asemenea, importanța inițiativei OMC privind ajutorul pentru comerț, care ar trebui să joace un rol esențial în atingerea multor ODD.

3.4.4.

Angajamentul OMC de a elimina subvențiile la export pentru exporturile agricole, asumat la Nairobi, îndeplinește un obiectiv-cheie stabilit pentru ODD 2 (Eradicarea foametei). Negocierile actuale ale OMC privind subvențiile în domeniul pescuitului sunt relevante pentru obiectivul ODD 14 (Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și resurselor marine pentru o dezvoltare durabilă) de a le interzice până în 2020 pe cele care contribuie la capacitatea de pescuit excedentară și la pescuitul excesiv. Așteptăm ca viitoarea reuniune ministerială a OMC de la Buenos Aires să ducă la încheierea un astfel de acord.

3.4.5.

Începând din 1947, mai întâi GATT, iar acum OMC au urmărit eliminarea obstacolelor. Pe lângă produse alimentare, produse agricole, textile, îmbrăcăminte, încălțăminte și ceramică, accentul s-a deplasat la ora actuală de la eliminarea tarifelor la gestionarea barierelor netarifare. Așa cum a afirmat CESE cu un prilej anterior (15), „comerțul ajută la reglarea dezechilibrelor de cerere și ofertă, poate îmbunătăți considerabil securitatea alimentară și alimentația prin creșterea disponibilității alimentelor, poate promova utilizarea eficientă a resurselor și poate spori investițiile, oportunitățile de piață și creșterea economică, generând astfel locuri de muncă, venituri și prosperitate în zonele rurale”.

3.5.

Pe măsură ce veniturile globale cresc, crește și cererea pentru o varietate fără precedent de alimente și bunuri de consum. Printre acestea se numără produsele din bumbac, cerealele și carnea de vită, a căror producție necesită o cantitate considerabilă de apă – iar apa, în multe locuri, este un bun rar. Utilizarea durabilă a apei și a solului (și evitarea poluării aerului) sunt esențiale pentru realizarea multor ODD. Raționalizarea producției va deveni din ce în ce mai mult o problemă-cheie: de exemplu, Uzbekistan (care nu este încă membru al OMC) se bazează foarte mult pe producția de bumbac, dar este o țară aridă, iar bumbacul este o cultură care are nevoie de foarte multă apă și care necesită, de asemenea, utilizarea unei cantități semnificative de pesticide.

3.6.

Acordul privind facilitarea comerțului, care a intrat în vigoare la începutul anului 2017, ar trebui inclusiv să sporească în mod semnificativ durabilitatea comerțului internațional prin eliminarea întârzierilor și a blocajelor inutile la frontiere. Consolidarea capacităților constituie un rol-cheie pentru UE în acest sens.

3.7.

Impactul comerțului și al investițiilor asupra schimbărilor climatice este semnificativ. Negocierile pentru Acordul plurilateral privind bunurile de mediu par să reprezinte un pas important către integrarea schimbărilor climatice în politica comercială multilaterală, dar este în continuare nevoie de măsuri multilaterale suplimentare pentru a spori coerența.

3.8.

Rolul investițiilor în realizarea ODD este fundamental, în special în Africa, și prin contribuția la asigurarea unei infrastructuri suficiente (ODD 9), a unor instalații suficiente de transformare secundară și prin creșterea capacității de a aduce produsele obținute în nodurile de transport și pe piață.

3.8.1.

Astfel cum se afirmă în avizul Comitetului privind acordurile de investiții autonome  (16), „un domeniu-cheie […] pentru părțile unui acord de investiții îl va reprezenta facilitarea investițiilor, prin asigurarea infrastructurii durabile necesare. Guvernele sunt responsabile pentru asigurarea unei baze de reglementare ferme pentru infrastructură, […]fie asigurării unor rețele eficiente și eficace pentru energie, apă și transporturi, ca rezultat al unui efort de bază sistematic. Rețelele de energie și apă au nevoie de proiectare complexă și ar putea necesita un deceniu sau mai mult pentru a ajunge să funcționeze la capacitate.”

4.1.

Astfel cum s-a menționat, Comunicarea Comisiei intitulată „Următorii pași” își propune să integreze pe deplin ODD „în cadrul politic european și în prioritățile actuale ale Comisiei”.

4.1.1.

În comunicarea sa din 2006, pe tema „O Europă competitivă într-o economie globalizată”, Comisia a afirmat că este esențial să se asigure că beneficiile liberalizării comerțului „sunt transmise cetățenilor. Așa cum urmărim dreptatea socială și coeziunea pe plan intern, tot așa ar trebui să încercăm să ne promovăm valorile, inclusiv standardele sociale și de mediu și diversitatea culturală, în întreaga lume” (17).

4.1.2.

Tratatul de la Lisabona (18) impune ca toate activitățile UE în materie de comerț, dezvoltare și acțiune externă mai extinsă să fie coordonate. Ne-am exprimat deja dezamăgirea (19) că ODD au fost abia menționate în Comunicarea Comisiei intitulată „Comerț pentru toți” (20), publicată la scurt timp după adoptarea lor de către ONU. În punerea în aplicare a strategiei sale privind comerțul pentru toți, UE trebuie să fie cu precădere atentă pentru a se asigura că viitoarele sale acorduri comerciale și de parteneriat respectă standardele fundamentale ale OIM și angajamentele COP 21 și că asigură protecția consumatorilor.

4.1.3.

Cu toate acestea, după cum a demonstrat recenta hotărâre a CJUE (21) privind Acordul de liber schimb (ALS) UE-Singapore, competența UE în materie de investiții este limitată, în timp ce competența sa în materie de comerț este deplină.

4.2.

ODD în sine nu au un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic și nici nu sunt susținute de un mecanism de soluționare a litigiilor. Succesul se va baza pe politicile și programele proprii de dezvoltare durabilă ale țărilor. ONU subliniază că este nevoie de parteneriate între guverne, sectorul privat și societatea civilă. Site-ul său internet (22) enumeră chiar acțiuni de realizat de persoanele fizice.

4.3.

UE trebuie să continue să își analizeze propriile politici și activități pentru a stabili cum poate contribui cel mai bine la realizarea ODD, nu în ultimul rând prin comerț. Suntem îngrijorați de faptul că UE apare adesea mai degrabă gata de a arăta în ce măsură politicile sale existente coincid și se suprapun cu obiectivele ODD, decât de a-și adapta politicile existente pentru a maximiza sinergiile. De asemenea, încă nu suntem convinși că Comisia a elaborat o abordare complet transversală a ODD în ceea ce privește aspectele-cheie. O concentrare sporită a acțiunii UE asupra realizării ODD, inclusiv în contextul politicii comerciale, ar duce la rezultate mai bune.

4.3.1.

Astfel de domenii ar trebui să includă reînnoirea preconizată a Acordului de la Cotonou (Acordul de parteneriat între membrii grupului statelor din Africa, Caraibe și Pacific, pe de o parte, și Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de altă parte), precum și interacțiunea mai amplă a UE cu regiunile respective. Pe lângă acțiunile punctuale de consolidare a capacităților, pentru a susține acordul privind facilitarea comerțului, aceste măsuri ar trebui să sprijine și orice revizuire în curs a strategiei comune a UE/statelor membre privind ajutorul pentru comerț (23), aceasta fiind un element esențial al inițiativei OMC privind ajutorul pentru comerț. Conceput pentru a consolida capacitatea țărilor în curs de dezvoltare de a valorifica oportunitățile oferite de acordurile comerciale, acest demers va juca la rândul său un rol crucial în procesul de ducere la îndeplinire a numeroase ODD.

4.3.2.

Un sprijin mai specific ar trebui, de asemenea, acordat utilizării comerțului ca mijloc de a susține atât integrarea regională, cât și ODD, în special în acele regiuni în care încă nu au fost încheiate acorduri de parteneriat economic, cu toate că regretăm și faptul că aceste acorduri încă nu și-au concretizat încă pe deplin promisiunile inițiale.

4.3.3.

În măsura în care competențele sale îi permit acest lucru, UE ar trebui, de asemenea, să încerce să dezvolte sinergii sporite între ODD și cele 27 de convenții obligatorii în domeniul mediului și ale OIM, relevante pentru programul său SPG+ (precum și cerințele pentru programul ABE pentru țările cel mai puțin dezvoltate).

4.3.4.

Declarația finală din iulie 2015 a celei de a 14-a reuniuni a grupurilor de interese economice și sociale ACP-UE de la Yaounde (24) afirmă că trebuie să se pună în joc toate resursele financiare disponibile pentru a realiza ODD, într-un cadru de guvernanță fiscală solidă și transparentă, inclusiv în sectorul privat.

4.4.

De asemenea, Comitetul consideră că UE ar trebui să promoveze realizarea ODD, ori de câte ori este posibil, prin intermediul relațiilor sale bilaterale. Un prim exemplu în această privință este interacțiunea cu China referitoare la inițiativa „O centură, un drum”, în cadrul recentei mese rotunde UE-China (25) subliniindu-se faptul că punerea în aplicare a acestei inițiative „ar trebui să contribuie la realizarea […] obiectivelor de dezvoltare durabilă și la implementarea Acordului de la Paris privind schimbările climatice”. Acesta a oglindit recentele comentarii similare ale secretarului general al ONU.

4.4.1.

Cu toate acestea, CESE își reiterează convingerea fermă cu privire la importanța respectării de către China și de către alte țări a convențiilor Organizației Internaționale a Muncii (OIM).

4.5.

De asemenea, CESE consideră că UE trebuie să includă Strategia Europa 2020 în obiectivele comune ale ODD, în scopul de a crea condițiile pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

4.6.

În avizul său pe tema „Dezvoltarea durabilă: o privire de ansamblu asupra politicilor interne și externe ale UE” (26), CESE a declarat: „Agenda 2030 a ONU ar trebui să devină un discurs pozitiv, proactiv și transformator pentru Europa, iar acest proces ar trebui să fie caracterizat printr-o acțiune determinată și printr-o voință politică puternică de a construi o Uniune Europeană durabilă, prin adoptarea de către economiile noastre a unei abordări axate pe reziliență și competitivitate, eficiență din punctul de vedere al utilizării resurselor, emisii scăzute de dioxid de carbon și pe dezvoltarea bazată pe incluziune socială. Acest discurs orientat către viitor ar ajuta, de asemenea, la depășirea lipsei de încredere fără precedent a cetățenilor UE în proiectul european și, în special, la câștigarea sprijinului tinerilor pentru această cauză. Astfel, UE ar trebui să utilizeze Agenda 2030 a ONU pentru a le prezenta tinerilor o nouă viziune asupra Europei: contractul social al secolului XXI”.

5.1.

UNCTAD estimează că (27), pentru a realiza cele 17 ODD (și cele 169 de obiective specifice ale acestora), o sumă suplimentară de 2,5 mii de miliarde USD va trebui să fie procurată anual. Se anticipează ca cel puțin o treime din aceasta va fi furnizată de sectorul privat, al cărui rol este evidențiat în ODD 17, împreună cu cel al societății civile.

5.2.

Cea mai mare parte din această sumă va proveni din creșterea comerțului și a investițiilor, în special din necesitatea de a construi orașe și, ulterior, infrastructură, școli, spitale și drumuri. Acest lucru este deja implicit în inițiativa „O centură, un drum” a Chinei.

5.3.

Astfel cum s-a menționat, construirea infrastructurii, în special în Africa, va fi deosebit de importantă. Comerțul intern în Africa are un nivel scăzut; acesta reprezintă între 10 % și 15 % din totalul comerțului african. Astfel cum a afirmat deja CESE, „îmbunătățirea capacității țărilor africane de a-și intensifica comerțul cu produse agricole, corelată cu ODD referitoare la infrastructură, integrarea regională și consolidarea piețelor interne, inclusiv prin creșterea procesării secundare, va fi esențială pentru a permite Africii să participe cu succes la comerțul agricol, precum și pentru a spori securitatea alimentară” (28).

5.4.

CESE a declarat că „mediul de reglementare trebuie de asemenea să fie planificat pe termen lung. În aceeași măsură, și întreprinderile trebuie să facă planuri pe termen lung, dacă doresc ca investițiile lor să aibă succes. Eșecul unuia din parteneri nu avantajează pe nimeni”. Actorii puternici, guvernamentali și din sectorul privat, trebuie să dezvolte noi sinergii și să învețe noi forme de implicare. Contribuția societății civile ar trebui să aibă și aici un rol-cheie, în special la nivelul partenerilor sociali (29).

5.5.

Gestionarea eficientă a lanțului valoric global și a lanțului de aprovizionare global va fi esențială, așa cum a subliniat CESE în avizul său privind munca decentă în lanțurile de aprovizionare globale  (30). Lanțurile valorice globale acoperă toată activitatea, de la concepția unui produs până la consumatorul final. Un lanț de aprovizionare global face parte dintr-un lanț valoric global dedicat aprovizionării, dar nu concepției sau distribuției.

5.5.1.

Scopul este acela „de a pune în aplicare o politică treptată, coerentă și durabilă de gestionare responsabilă a lanțurilor de aprovizionare” și „promovarea unor abordări practice și adecvate, bazate pe risc, care vor lua în considerare natura specifică a lanțului valoric global și a lanțului de aprovizionare global (organizare liniară sau modulară, simplă sau complexă, scurtă sau lungă).”

5.5.2.

Impactul sectorului privat va fi profund. Acesta poate fi un catalizator major pentru reînnoirea socială, economică și culturală, nu în ultimul rând prin promovarea și dezvoltarea competențelor-cheie și asigurarea unei diversificări sporite. Multe întreprinderi au deja propriile strategii privind ODD. Cu toate acestea, comportamentul responsabil în afaceri va avea un rol important în furnizarea unei contribuții la realizarea ODD, nu în ultimul rând prin încurajarea tuturor întreprinderilor să își asume responsabilitatea pentru impactul lor asupra societății. Acest lucru ar trebui să fie construit pe exercitarea diligenței necesare bazate pe riscuri, în special în lanțurile valorice globale și lanțurile de aprovizionare globale, care acoperă efectele negative și riscurile și deopotrivă promovează în mod activ beneficiile, asigurându-se că niciun sector al societății nu este lăsat în urmă. La rândul său, acest lucru ar urma să stimuleze „autorizația de funcționare a întreprinderilor”, optimizând în același timp atât inovarea, cât și creșterea economică durabilă.

5.6.

Asigurarea unei mai mari sinergii între ODD și sectorul privat va implica:

5.6.1.

CESE consideră că orice acord comercial sau parteneriat viitor al UE ar trebui să încerce să includă promovarea principiilor și standardelor de conduită profesională responsabilă și să analizeze promovarea legislației naționale în acest domeniu, în special în raportarea extrafinanciară. Aceste acorduri sau parteneriate ar trebui să determine fiecare parte semnatară să încurajeze în mod activ respectarea de către întreprinderi a Orientărilor OCDE pentru întreprinderile multinaționale (31) și a Pactului mondial al Organizației Națiunilor Unite, conform cărora dreptul la negociere colectivă trebuie să fie garantat, iar dialogul social trebuie să fie susținut.

5.6.2.

În raportul său de informare pe tema „Responsabilitatea socială a întreprinderilor” (32), Comitetul a subliniat, de asemenea, importanța Principiilor directoare ale ONU din 2011 privind afacerile și drepturile omului (33), ca un eveniment major în materie de responsabilitate a întreprinderilor, prin accentul pus pe drepturile omului în pilonul societal. Aceste principii sunt, în prezent, dezvoltate de ONU în perspectiva unui tratat cu caracter obligatoriu pentru corporațiile transnaționale și alte întreprinderi în ceea ce privește drepturile omului.

5.6.3.

Printre alte avize relevante ale CESE se numără cele referitoare la rolul sectorului privat pentru dezvoltare (34) și la instituirea Garanției FEDD și a Fondului de garantare FEDD (35).

5.7.

Realizarea ODD 17 ar trebui să implice atât achizițiile publice, cât și colaborarea dintre guverne și sectorul privat. UE ar trebui să colaboreze îndeaproape atât cu UNCTAD, cât și cu CEE-ONU, care au promovat rolul parteneriatelor public-privat (PPP). Deși, în general, susține aceste parteneriate, CESE (36) a semnalat anumite preocupări, afirmând că parteneriatele public-privat „pot deveni un element esențial pentru punerea în practică a strategiilor de dezvoltare, cu condiția asigurării în prealabil a unui echilibru și a unei bune comunicări între părțile interesate”.

5.8.

Comitetul a subliniat deja potențialul enorm al comerțului electronic pentru IMM-uri și alte întreprinderi mai specializate, permițându-le acestora și întreprinderilor locale să aibă acces pe piețe până acum inaccesibile. Deoarece IMM-urile sunt principalele motoare ale inovării, esențiale pentru menținerea și dezvoltarea durabilității, și creează 70-80 % din locurile de muncă, CESE solicită Comisiei să acorde o atenție deosebită sprijinirii acestor întreprinderi în vederea realizării ODD.

6.1.

ODD 17 se referă în mod specific la rolul societății civile, afirmând că „reușita agendei pentru dezvoltare durabilă presupune parteneriate între guverne, sectorul privat și societatea civilă. Aceste parteneriate globale […] sunt necesare la nivel global, regional și local”. Apoi, acesta face trimitere la „revizuirea și monitorizarea cadrelor”. Pentru prima dată în istoria ONU, ODD precizează că guvernele răspund în fața cetățenilor. Punerea în aplicare a ODD va avea nevoie de implicarea directă a societății civile, nu în ultimul rând pentru că aceasta ar trebui să încurajeze statul de drept și ar trebui să ajute la contracararea corupției. Atunci când societatea civilă se teme să aducă o contribuție, situația se inversează. Într-o societate deschisă, vocea sa este o forță puternică pentru schimbări interne majore, deschidere și pluralitate.

6.1.1.

De la Acordul de liber schimb (ALS) UE-Coreea din 2011, toate acordurile comerciale și de parteneriat economic ale UE au vizat includerea unor capitole privind comerțul și dezvoltarea durabilă (37) în mecanismele de monitorizare ale societății civile. Aceste capitole sunt în curs de revizuire. Ele trebuie să fie consolidate și, dacă este posibil, adaptate pentru a sprijini realizarea ODD. Viitoarele mandate de negociere ale UE trebuie să includă o trimitere specifică la ODD în capitolele privind comerțul și dezvoltarea durabilă.

6.2.

Aceste mecanisme au un potențial major în promovarea valorilor UE, inclusiv a standardelor sociale și de mediu. Ele pot oferi rezultate concrete, reprezentând un canal important pentru cooperarea cu societatea civilă din țările partenere și responsabilizarea acesteia.

6.2.1.

Aceste mecanisme comune ale societății civile trebuie să fie în măsură să intervină pentru a promova realizarea ODD și să ia măsuri împotriva evoluțiilor negative. Considerăm că aplicarea acestor capitole privind comerțul și dezvoltarea durabilă trebuie asigurată în același mod ca în cazul altor clauze comerciale. În acest sens, solicităm Comisiei Europene să negocieze în fiecare din acordurile viitoare măsuri care să permită monitorizarea completă a punerii în aplicare a acestor capitole, și, dacă este necesar, să acționeze în acest sens.

6.3.

Comitetul salută, de asemenea, accentul pus pe importanța „economiei sociale în crearea de locuri de muncă și dezvoltarea durabilă”, în documentul intitulat „Un nou parteneriat mondial pentru eradicarea sărăciei și dezvoltare durabilă în perioada ulterioară anului 2015”, adoptat de Consiliu în mai 2015 (38). Organizațiile economiei sociale au, de asemenea, potențialul de a fi actori-cheie în contribuția la realizarea ODD. În recentul său aviz privind economia socială  (39), CESE subliniază faptul că economia socială are o pondere însemnată în viața de zi cu zi și în activitatea de producție a unor mari regiuni din Africa, America și Asia, aducând o contribuție majoră, la nivel mondial, la îmbunătățirea condițiilor de viață și de lucru.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/36

Raportor:

Roman HAKEN

1.1.

Uniunea Europeană este pe punctul de a iniția negocierile privind politicile post-2020. Comisia Europeană și statele membre încep să discute viitorul cadru financiar pentru fondurile structurale și de investiții europene (fondurile ESI).

1.2.

Cum poate Uniunea Europeană să își consolideze legăturile cu statele membre și să recâștige încrederea cetățenilor săi (1)?

1.3.

Răspunsul ar putea consta într-o abordare locală plasată sub responsabilitatea comunității (DLRC) implementată în mod corespunzător, care să permită dezvoltarea locală integrată și implicarea cetățenilor și a organizațiilor acestora de la nivel local. CESE este convins că DLRC ar putea avea numeroase avantaje ca instrument de dezvoltare locală europeană de succes.

Comitetul Economic și Social European:

1.4.

recomandă elaborarea unei viziuni clare pentru punerea în aplicare obligatorie a fondurilor multiple privind DLRC în Uniunea Europeană, garantând că abordarea DLRC va fi aplicată pentru toate tipurile de teritorii: rurale (inclusiv cele periferice, muntoase și insulare), urbane și costiere;

1.5.

îndeamnă Comisia Europeană să exploreze și să analizeze posibilitățile de a crea un fond de rezervă pentru DLRC la nivelul UE. Indiferent de acest aspect, Comisia Europeană trebuie să vegheze ca toate statele membre să dispună de un fond național de dezvoltare locală plasată sub responsabilitatea comunității, cu contribuții din partea tuturor celor patru fonduri ESI (FEADR, FEDR, FSE și FEPAM);

1.6.

recomandă definirea unui cadru armonizat pentru toate fondurile ESI și instituirea unor norme simple pentru punerea în aplicare a fondului DLRC la nivelul UE;

1.7.

recunoaște că DLRC, care constituie o consolidare a metodei LEADER, oferă statelor membre o oportunitate unică de a-și dezvolta zonele într-un mod mai incluziv, mai durabil și mai integrat, în parteneriat cu părțile interesate de la nivelul local. Pentru a se obține un impact mai mare, trebuie să se pună la dispoziție mijloace financiare suficiente pentru punerea în aplicare a DLRC în perioada de programare 2021-2027. În acest scop, îndemnăm Comisia Europeană să stabilească o cerință obligatorie pentru ca statele membre să aloce cel puțin 15 % din bugetul fiecărui fond ESI pentru fondul DLRC, care, la rândul său, trebuie sprijinit prin resurse naționale suficiente;

1.8.

recomandă evitarea oricărei întreruperi între perioadele de programare și lansarea în condiții mai bune a perioadei de programare 2021-2027;

1.9.

constată că un cadru juridic complicat și procedurile de lungă durată au condus la creșterea semnificativă a sarcinii birocratice pentru toți actorii DLRC. Pentru a obține eficiență în viitoarea punere în aplicare a DLRC cu fonduri multiple, CESE solicită o simplificare semnificativă a cadrului juridic pentru DLRC, a procedurilor de punere în aplicare și a modelului pentru perioada de programare 2021-2027. Noul context politic și economic ar trebui folosit pentru a reduce sarcinile birocratice și pentru a lansa un cadru simplu, care se concentrează pe oportunități și încredere. A fost creat, de exemplu, un sistem simplu pentru evoluția subvențiilor globale. În locul accentului pus pe prevenirea greșelilor, este nevoie de reglementări care să poată sprijini cu adevărat grupurile de acțiune locală (GAL), precum și beneficiarii de la nivel local (utilizatorii finali) în punerea în aplicare a propriilor strategii de dezvoltare locală și a proiectelor;

1.10.

recomandă facilitarea unui dialog strâns între toți actorii DLRC la nivel european, național, regional și local în cadrul pregătirilor pentru următoarea perioadă de programare și pentru punerea în aplicare a unei abordări integrate, bazate pe fonduri multiple privind DLRC. Legăturile între UE, cetățeni și comunități trebuie intensificate;

1.11.

recomandă o continuă consolidare a capacităților tuturor actorilor DLRC (autorități, grupuri de acțiune locală, rețele LEADER și rurale, agenții de plată etc.) în ceea ce privește DLRC bazată pe fonduri multiple;

1.12.

recomandă valorificarea potențialului soluțiilor IT pentru a simplifica și automatiza culegerea datelor la nivel național și local. Cele mai bune practici în utilizarea acestor sisteme trebuie să fie difuzate între autoritățile de gestionare și grupurile de acțiune locală (cum se întâmplă, de exemplu, în Estonia). Sistemele informatice trebuie elaborate în condițiile includerii efective a tuturor părților interesate și concepute astfel încât să ajute la simplificarea per ansamblu a strategiei privind fondurile ESI;

1.13.

recomandă utilizarea unei abordări participative, astfel încât strategiile de dezvoltare locală să fie conforme cu – respectiv adaptate la – condițiile locale în schimbare (coeziunea socială, migrația, clustere regionale, economia ecologică, schimbările climatice, soluțiile inteligente, tehnologia, etc.), pentru a beneficia de revoluția în domeniul noilor tehnologii și IT;

1.14.

arată că principala valoare a grupurilor de acțiune locală, care sunt capabile și să selecteze proiecte bune, se leagă de rolul lor de facilitatori, inclusiv în cadrul cooperării interteritoriale și transnaționale. Grupurile de acțiune locală trebuie să fie mijlocitori activi și să lucreze la nivel intersectorial, implicând toate părțile interesate relevante din domeniile lor;

1.15.

subliniază că este important ca realizările grupurilor de acțiune locală să fie vizibile, bine demonstrate și să existe o evaluare continuă a punerii în aplicare a strategiilor de dezvoltare locală, punând accentul nu atât pe mecanismele de verificare a eligibilității, cât mai ales pe garantarea rezultatelor, evaluarea performanței și impactul pe termen lung;

1.16.

DLRC în zonele periurbane și urbane reprezintă viitoarele provocări ale UE în dezvoltarea locală. CESE recomandă ca datele referitoare la proiectele-pilot de succes să fie colectate, cu organizarea unor campanii de informare și motivare pentru utilizarea acestora la scară mai largă. Va fi nevoie de formare pentru actorii de la nivel local urban și pentru administrația publică. DLRC în zonele urbane poate fi utilizată ca instrument de punere în aplicare a Agendei urbane a UE și combinată cu programul URBACT.

2.1.

Dezvoltarea locală plasată sub responsabilitatea comunității reprezintă actualizarea metodei LEADER, cu o vechime de peste 26 de ani. Principala diferență vizează abordarea mai bine integrată și modelul de finanțare diversificat. Cu toate acestea, în prezent, unele grupuri de acțiune locală din zonele rurale au acces și la fonduri din Fondul european de dezvoltare regională, din Fondul social european și din Fondul european pentru pescuit. Începând cu perioada curentă de programare (2014-2020), utilizarea fondurilor multiple privind DLRC a fost extinsă la dimensiunea urbană.

2.2.

În conformitate cu datele Comisiei Europene, 20 de state membre au adoptat abordarea bazată pe fonduri multiple în cadrul actualei perioade de programare (2014-2020): Austria, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia și Regatul Unit. Opt țări (Belgia, Cipru, Croația, Estonia, Irlanda, Luxemburg, Malta și Țările de Jos) au decis să nu facă acest lucru pentru perioada curentă. Datorită negocierilor încununate de succes, contribuția celorlalte fonduri se apropie de 50 % în unele țări (Republica Cehă, Portugalia, Slovacia și Ungaria). Introducerea abordării bazate pe fonduri multiple necesită voință politică, o înțelegere a beneficiilor DLRC la nivel național și o bună colaborare între ministere. Scopul Comisiei Europene este acela de a înlătura barierele dintre fonduri și, astfel, de a stimula sinergia și coerența, atât la nivel local, cât și regional.

2.3.

Abordarea LEADER a fost consolidată pentru perioada 2014-2020. Având în vedere rolul pe care îl au comunitățile locale în ceea ce privește contribuția la coeziunea teritorială și la obiectivele Strategiei Europa 2020, UE – cu sprijin puternic din partea Parlamentului European – a decis să faciliteze și să consolideze utilizarea DLRC pentru toate tipurile de teritorii (rurale, urbane, costiere) și pentru diversele tipuri de nevoi ale comunităților (în special sociale, culturale, de mediu și urbane). În perioada 2014-2020, inițiativele DLRC sunt eligibile pentru sprijin din partea tuturor fondurilor structurale și de investiții europene (ESI) (cu excepția Fondului de coeziune) și fac obiectul normelor comune prevăzute în Regulamentul privind dispozițiile comune (RDC), care reglementează aceste fonduri. Acest lucru asigură mai multă coerență și coordonare a finanțării UE și o mai mare eficiență a utilizării acesteia. Normele comune sunt completate de caracteristici specifice fondurilor (de exemplu, minimum 5 % din fondurile FEADR trebuie să urmeze abordarea bazată pe DLRC, în timp ce sprijinul pentru DLRC este opțional pentru celelalte fonduri). Cerința obligatorie de finanțare a garantat succesul punerii în aplicare a LEADER.

2.4.

În această perioadă de programare, programul a fost însoțit de instrumentul ITI, care se concentrează pe zone mari (NUTS III, zone metropolitane, etc.) și pe macroproiecte. Societatea civilă organizată este mai puțin implicată în acest proces în comparație cu microprogramele DLRC (2).

2.5.

DLRC se bazează pe trei elemente interconectate: grupurile de acțiune locală (reprezentantele intereselor socioeconomice locale publice și private), strategiile de dezvoltare locală integrată și teritoriile bine definite. Toate cele trei elemente fac obiectul unor cerințe specifice prevăzute în RDC – de exemplu, teritoriul vizat trebuie să aibă o populație cuprinsă între 10 000 și 150 000 de locuitori, iar strategiile trebuie să includă obiectivele urmărite, o analiză a nevoilor și a potențialului zonei, precum și planuri de acțiune și financiare.

2.6.

CESE este surprins că programul LEADER a fost mai simplu și mai ușor de pus în practică în anii 1990 decât acum. În prezent există computere, internet, software și telefoane mobile, dar munca a devenit, de fapt, mai dificilă. Prin urmare, CESE își dorește o simplificare reală – în caz contrar, această nouă „tehno-birocrație” va distruge instrumentele de succes ale UE.

3.1.

Abordarea bazată pe fonduri multiple privind DLRC oferă statelor membre posibilitatea de a consolida capacitatea locală și regională de dezvoltare integrată. Practicile din statele membre au arătat că dezvoltarea locală integrată influențează un spectru larg de activități și că are un impact major asupra economiilor locale și asupra creării de locuri de muncă, în special în afara producției primare din agricultură.

3.2.

În plus, dezvoltarea locală integrată are un efect extrem de benefic asupra incluziunii sociale, datorită implicării și participării diverselor părți interesate (diverse tipuri de actori, categorii de vârstă, genuri). Dezvoltarea locală plasată sub responsabilitatea comunității oferă posibilitatea de a implica părțile interesate locale și regionale într-o măsură mai mare decât a fost posibil prin LEADER, care a beneficiat doar de sprijin prin FEADR. Dezvoltarea regională capătă o relevanță sporită grație DLRC.

3.3.

Politica de coeziune a UE vizează realizarea coeziunii teritoriale, care este și scopul abordării bazate pe DLRC. DLRC include toate tipurile de teritorii: rurale, urbane și costiere, diverse nevoi ale comunităților (sociale, culturale, de mediu și economice), precum și diverse mecanisme de finanțare (sunt implicate patru fonduri ESI). Posibilitatea de a recurge la DLRC în toate tipurile de teritorii contribuie la consolidarea coeziunii dintre zonele rurale, periurbane și urbane, contribuind astfel la depășirea sau eliminarea efectului de periferie.

3.4.

Metodologia DLRC joacă un rol important în stimularea dezvoltării locale integrate datorită componentelor acesteia: abordare ascendentă, strategii de dezvoltare locală pe zone, parteneriate public-privat, inovație, o abordare integrată și multisectorială, colaborare în rețea și cooperare, precum și administrație descentralizată. Pentru a veni în sprijinul unei aplicări corecte a metodologiei DLRC, este nevoie de schimburi de informații, de activități de diseminare și de o vizibilitate sporită a metodei în sine și a beneficiilor acesteia.

3.5.

Peste 26 de ani de experiență în punerea în aplicare a programului LEADER au demonstrat că metodologia LEADER/DLRC funcționează, că aceasta reprezintă un mod durabil și eficient de dezvoltare a teritoriilor și că are impact pe termen lung asupra dezvoltării locale. În prezent, DLRC și-a dezvoltat mai mult potențialul, cu o abordare mai integrată, care poate fi considerată chiar mai eficace, datorită modelului său divers de punere în aplicare.

3.6.

Acest model divers de punere în aplicare a DLRC ajută statele membre și teritoriile locale să reducă riscurile și să sporească transparența.

3.7.

CESE sprijină ferm procesul decizional ascendent, care garantează faptul că investițiile sunt în conformitate cu nevoile reale și cu potențialul zonelor locale. DLRC se dorește a fi chiar mai flexibilă, înglobând toate posibilele nevoi ale comunităților și permițând populației locale să aleagă aspectele cele mai relevante pentru strategia lor de dezvoltare locală.

3.8.

Implicarea și consolidarea capacităților actorilor locali reprezintă unul dintre cele mai mari avantaje ale metodologiei DLRC. Dezvoltarea locală integrată reprezintă cel mai bun mod de a crea legături și sinergii între diversele părți interesate și chestiunile de dezvoltare locală.

3.9.

CESE salută faptul că DLRC este un proces care implică participarea și formarea continuă a populației locale. Abordarea mai integrată a acesteia oferă comunităților locale mai multe oportunități de a-și spori capacitățile și cunoștințele. Legăturile rural-urban-costier înseamnă că părțile implicate pot învăța unele de la celelalte și pot găsi răspunsuri la provocări importante într-un mod mai favorabil incluziunii. Cooperarea, colaborarea în rețea și formarea continuă consolidează buna guvernanță.

3.10.

Importanța economiei verzi, a incluziunii sociale, a reducerii sărăciei, a aspectelor legate de migrație, a clusterelor regionale, a legăturilor rural-urban-costier, a soluțiilor inteligente și a tehnologiilor TI este în creștere în dezvoltarea locală. DLRC creează oportunități pentru ca toate tipurile diferite de teritorii (rurale, urbane și costiere) și comunități să lucreze împreună pentru abordarea acestor provocări. Abordarea DLRC cu fonduri multiple reprezintă un mecanism deosebit de eficient pentru sprijinirea conceptului de „sate inteligente”, prin consolidarea capacităților, investiții, sprijin pentru inovare și colaborare în rețea, precum și prin furnizarea de instrumente de finanțare inovatoare pentru îmbunătățirea serviciilor și a infrastructurii (3).

3.11.

CESE speră că o coerență și o coordonare sporite ale finanțării UE vor ajuta actorii locali să elaboreze strategii multisectoriale sprijinite de o combinare a fondurilor și mai bine adaptate teritoriilor mixte (de exemplu, rural-urban-costier). În prezent, simplificarea strategiilor bazate pe fonduri multiple presupune desemnarea unui „fond principal”, prin care se acoperă toate costurile de gestionare la nivel național. Un regulament DLRC cu un set unificat de norme pentru toate fondurile ESI la nivelul UE ar fi și mai eficient în reducerea sarcinii birocratice.

3.12.

CESE este convins că integrarea tuturor tipurilor de arii de intervenție ale celor patru fonduri ESI în vederea punerii în aplicare a strategiilor de dezvoltare locală creează numeroase avantaje pentru toate tipurile de grupuri de acțiune locală (4).

3.13.

Acolo unde este pusă în aplicare, DLRC se dovedește o abordare ascendentă, ancorată în dimensiunea europeană, care poate contribui la compensarea unor tendințe antieuropene în comunitățile locale, contribuind la incluziunea socială și la o dezvoltare economică durabilă.

4.1.

Coeziunea slabă dintre diversele fonduri și coeziunea teritorială redusă s-au dovedit a fi cele mai semnificative obstacole la nivel național, alături de nivelul scăzut de înțelegere a beneficiilor DLRC în rândul factorilor de decizie. A fost dificil de realizat o sinergie reală între diferite fonduri și teritorii (rurale, urbane și costiere), din cauza „granițelor” care există încă între fonduri la nivel național. Fiecare fond are diverse norme și regulamente și există o cooperare slabă între autoritățile de management, precum și o lipsă de coordonare clară în majoritatea țărilor care pun în aplicare fondurile multiple privind DLRC. Doar Suedia pune în aplicare fondurile multiple privind DLRC la nivelul întregii țări și a pus la dispoziție toate cele patru fonduri ESI pentru toate tipurile (rurale, urbane, costiere) de grupuri de acțiune locală.

4.2.

Statele membre nu ar trebui să adauge norme și cerințe suplimentare, care să submineze simplificarea. Simplificarea trebuie să fie reală, în conformitate cu normele propuse de Comisia Europeană. Este nevoie de formare, precum și de înțelegerea clară a acestor modele. Potrivit Curții de Conturi Europene, în proiectele LEADER nu există mai multe greșeli decât în alte proiecte din cadrul unor măsuri diferite.

4.3.

Statele membre nu ar trebui să transforme DLRC într-o modalitate de a aloca finanțare în perimetrul unei palete predefinite de măsuri naționale. DLRC ar trebui să fie un instrument de dezvoltare „în bandă largă”, cu măsuri definite la nivel local.

4.4.

Lansarea perioadei de programare s-a făcut cu mare întârziere. Nu toate țările au putut asigura o continuitate între perioadele de programare și o punere în aplicare fără dificultăți, ceea ce a cauzat multă incertitudine și pierderea motivației și a cunoștințelor existente. Acest lucru trebuie evitat în viitor.

4.5.

CESE este conștient de faptul că lipsa încrederii între actorii DLRC împiedică exploatarea potențialului acestei metode. Trebuie să existe o consolidare continuă a acestei încrederi. Aplicarea constantă de sancțiuni în perioada de punere în aplicare afectează încrederea și calitatea dialogului. Autoritățile de management, inclusiv agențiile de plăți, au libertatea de a nu aplica sancțiuni și aceasta trebuie utilizată mai des.

4.6.

Potențialul real al simplificării prin dezvoltarea de soluții IT nu a fost atins. În procesul de dezvoltare de instrumente IT nu au fost implicați toți actorii DLRC, iar acest lucru a cauzat dificultăți legate de utilizarea acestor sisteme. Cunoștințele practice ale grupurilor de acțiune locală trebuie să beneficieze de încredere la elaborarea instrumentelor IT, în vederea obținerii de rezultate concrete. Platformele IT create de autoritățile de management trebuie să corespundă nevoilor tuturor actorilor DLRC. Grupurilor de acțiune locală trebuie să li se pună la dispoziție platforme flexibile și deschise pentru a permite punerea în aplicare a strategiilor lor de dezvoltare locală în conformitate cu particularitățile zonei lor. Standardizarea trebuie evitată.

4.7.

CESE constată că, în multe state membre, există discrepanțe între așteptări, eforturi și mijloacele financiare disponibile. Dacă se urmărește obținerea unor rezultate concrete, trebuie investiți suficienți bani, astfel încât așteptările noastre să se dovedească realiste. Pentru a obține impactul dorit, este nevoie de realism la alocarea de mijloace financiare suficiente pentru DLRC din fiecare fond ESI. Există câteva exemple foarte bune în acest sens în UE (cum ar fi Saxonia și Principatul Asturia, care au alocat 40 % și respectiv 17 % din programele lor de dezvoltare rurală).

4.8.

Dialogul deficitar dintre toți actorii DLRC (autoritățile de management, grupurile de acțiune locală, agențiile de plăți, rețelele LEADER, cum ar fi ELARD și rețelele naționale LEADER și rurale) a condus la o birocrație în creștere și la întârzieri enorme în lansarea perioadei de programare și în acordarea de fonduri pentru solicitanții care au prezentat proiecte. Este nevoie de o coordonare eficace și transparentă între diferitele autorități și ministere de la nivel național, precum și de un dialog strâns cu grupurile de acțiune locală. De asemenea, trebuie consolidat dialogul direct dintre Comisia Europeană și grupurile de acțiune locală, CESE putând oferi ajutor în acest sens.

4.9.

În majoritatea statelor membre s-a recunoscut că există carențe în ceea ce privește consolidarea capacităților autorităților și grupurilor de acțiune locală, fapt care le-ar ajuta să pună în aplicare fondurile multiple privind DLRC. Trebuie să se permită învățarea continuă și crearea unei înțelegeri comune a punerii în aplicare a fondurilor multiple privind DLRC, pentru a consolida capacitatea actorilor DLRC. Trebuie consolidat spiritul colegial. Grupurile de acțiune locală și autoritățile trebuie să fie bine pregătite și să cunoască situația celeilalte părți. Acest lucru ar putea fi realizat prin participarea funcționarilor publici, a membrilor GAL și a părților interesate de la nivel local la misiuni de informare, cursuri de formare, schimburi de personal, etc. CESE propune ca un astfel de program să fie finanțat printr-o extindere a programului Erasmus.

4.10.

CESE este convins că, la nivelul UE, valoarea adăugată a abordării bazate pe fonduri multiple privind DLRC și posibilele modele de punere în aplicare nu au fost bine explicate. A lipsit o viziune clară asupra modului în care statele membre ar trebui să pună efectiv în aplicare fondurile multiple privind DLRC. Trebuie să se pună la dispoziția statelor membre modele simple, structuri și bune practici.

4.11.

Potențialul real al grupurilor de acțiune locală în calitate de mijlocitori pentru teritoriile lor nu a fost utilizat suficient de bine. Trebuie să se creeze condiții pentru a permite grupurilor de acțiune locală să se concentreze pe rolul lor de a mobiliza zona și de a ajuta la apariția și la punerea în aplicare a celor mai bune idei. Cercetările arată că este necesar sprijinul din partea grupurilor de acțiune locală, cum ar fi mediatorii, pentru a încuraja o dezvoltare locală integrată. Grupurile de acțiune locală au capacitatea de a lucra la nivel intersectorial și de a reuni diverse părți interesate. Sarcina grupurilor de acțiune locală nu este de a fi doar sursa de finanțare și de a acționa ca nivel administrativ suplimentar, ci de a acționa ca o organizație reală pentru dezvoltare, care inițiază proiecte de cooperare și permite formarea și colaborarea în rețea, cu sprijin financiar și administrativ adecvat.

4.12.

Lipsesc adesea modele clare și simple de evaluare și de monitorizare pentru strategiile de dezvoltare locală. Evaluarea trebuie să facă parte din procesul de învățare al unei comunități și, prin urmare, este extrem de important ca grupurile de acțiune locală să colecteze informații în mod continuu și să evalueze punerea în aplicare a strategiilor lor. Ar trebui introduse soluții informatice avansate pentru colectarea și analiza datelor, combinate cu procese participative și analize calitative, în conformitate cu principiile DLRC. La nivelul UE ar trebui efectuate investiții în instrumente coerente de monitorizare și evaluare a DLRC. În Suedia, metodologia bazată pe acțiune narativă a fost utilizată cu efecte bune.

4.13.

În unele state membre au fost identificate abuzuri de putere din partea autorităților de management și absența dialogului între actorii LEADER/DLRC, iar grupurile de acțiune locală nu au avut nicio posibilitate de a participa la discuții ca parteneri egali. De asemenea, CESE avertizează în legătură cu riscul ca anumite autorități locale să profite de poziția lor dominantă, urmărindu-și propria agendă politică cu resursele disponibile prin DLRC. Grupurile de acțiune locală trebuie să dispună de independență în îndeplinirea sarcinilor lor și în procesele lor decizionale, fără presiuni oficiale sau neoficiale din partea autorităților locale.

5.1.

Să se stabilească o viziune clară la nivelul UE cu privire la punerea în aplicare obligatorie a fondurilor multiple privind DLRC, să se asigure în cel mai scurt timp posibil modele simple și orientări și să se introducă bune practici privind modul de punere în aplicare a DLRC bazată pe fonduri multiple în statele membre.

5.2.

Să se aplice o gândire în afara șabloanelor, prin examinarea și analizarea în profunzime a oportunităților de creare a unui fond de rezervă pentru DLRC la nivelul UE. Indiferent de acest aspect, Comisia Europeană trebuie să se asigure că toate statele membre dispun de un fond național dedicat DLRC.

5.3.

Să se stabilească un cadru armonizat pentru toate fondurile ESI și să se instituie norme simple pentru punerea în aplicare a fondului DLRC la nivelul UE.

5.4.

Să se definească o sursă specială de finanțare a DLRC (fond DLRC) cu contribuții din toate cele patru fonduri ESI, care să corespundă tuturor ariilor de intervenție ale diverselor fonduri pentru teritoriile rurale, urbane și costiere de la nivel național (a se vedea modelul propus mai jos).

5.5.

Să se aloce de către statele membre cel puțin 15 % din bugetul fiecărui fond ESI pentru fondul DLRC, precum și resurse naționale suficiente.

5.6.

Să se consolideze dialogul dintre toți actorii DLRC la fiecare nivel (european, național, regional și local).

5.7.

Să se găsească o denumire mai ușor de reținut și mai acceptabilă pentru acest instrument – având în vedere istoria sa de succes, denumirea LEADER ar fi, poate, una adecvată.

5.8.

Să se faciliteze schimbul de bune practici în utilizarea noilor DLRC în zonele urbane, care să fie puse la dispoziție într-un singur loc, pentru a se evita căutarea lor la toate direcțiile generale (de exemplu:www.clld-u.eu).

5.9.

Să se garanteze recurgerea la abordarea bazată pe fonduri multiple privind DLRC pentru toate tipurile de teritorii (rural, urban și costier) și să se valorifice avantajele dezvoltării locale integrate.

5.10.

Să se aloce cel puțin 15 % din bugetul fiecărui fond ESI pentru fondurile DLRC naționale și să se adauge resurse naționale suficiente pentru a garanta punerea în aplicare a potențialului real al acestei metode.

5.11.

Să se stabilească un program operațional DLRC, prin care acest fond să fie pus la dispoziție pentru a sprijini dezvoltarea locală integrată în zonele rurale, urbane și costiere. Fondul DLRC din fiecare stat membru ar trebui alocat obiectivelor stabilite în cadrul strategiilor de dezvoltare locală, fără nicio diferențiere între diferitele fonduri ESI. Fondul DLRC ar trebui să fie pus în practică pe baze descentralizate, prin intermediul grupurilor de acțiune locală, astfel încât strategiile să corespundă nevoilor și provocărilor de la fața locului.

5.12.

Să se instituie un organism unic de gestionare pentru punerea în aplicare a DLRC la nivel național.

5.13.

Să se evite orice întrerupere între perioadele de programare și să se asigure lansarea fără dificultăți a perioadei de programare 2021-2027.

5.14.

Să se faciliteze un dialog strâns între toți actorii DLRC la nivel național și cu grupurile de acțiune locală, pentru a elabora un program DLRC operațional la nivel național.

5.15.

Să se permită consolidarea continuă a capacităților autorităților și grupurilor de acțiune locală.

5.16.

Să se utilizeze potențialul dezvoltării unor soluții IT holistice pentru a facilita procesul de realizare a DLRC. Toți actorii DLRC trebuie să fie implicați în procesul de dezvoltare de instrumente IT și toți actorii trebuie să beneficieze de soluțiile IT dezvoltate.

5.17.

Să se continue cooperarea în cadrul instrumentului de investiții teritoriale integrate (ITI), care este utilizat pentru teritorii mai mari și macroproiecte.

5.18.

Să se pregătească o campanie pentru introducerea DLRC ca instrument de sinergie, pentru realizarea obiectivelor de eficacitate, parteneriat, subsidiaritate și sprijin financiar.

5.19.

Să se asigure valoarea adăugată reală a dezvoltării locale integrate și caracterul rezonabil al costurilor. Să se exploateze coeziunea teritorială, care creează sinergie și ajută la utilizarea unor noi resurse și oportunități.

5.20.

Dacă este cazul, pentru a îmbunătăți coeziunea teritoriilor și a spori capacitatea administrativă a grupurilor de acțiune locală, să fie luată serios în considerare includerea tuturor tipurilor diferite de teritorii (rural, urban și costier) în același grup de acțiune locală sau să fie create legături puternice între strategiile de dezvoltare locală în diferitele tipuri de teritorii. În același timp, trebuie să se aibă în vedere ca grupurile de acțiune locală să nu devină prea mari, pierzând legătura cu realitatea de pe teren.

5.21.

Să se mențină strategiile participative de dezvoltare locală în conformitate cu – și adaptate la – condițiile de viață și de muncă în continuă schimbare, inclusiv toate aspectele relevante în acest sens (coeziunea socială, combaterea sărăciei, migrația, clusterele regionale, economia verde, schimbările climatice, soluțiile inteligente, tehnologia) și să se valorifice avantajele revoluției noilor tehnologii și din domeniul informatic.

5.22.

Să se acționeze ca promotor activ și la nivel intersectorial, implicând toate părțile interesate relevante de pe teritoriul respectivului grup de acțiune locală. O atenție deosebită să fie acordată elaborării și punerii în aplicare a unor procese participative.

5.23.

Să se intervină în mod activ în cadrul cooperării interteritoriale și transnaționale.

5.24.

Să se permită formarea continuă, colaborarea în rețea și cooperarea actorilor locali și a personalului grupurilor de acțiune locală.

5.25.

Să se organizeze evaluarea continuă a punerii în aplicare a strategiilor de dezvoltare locală și să se găsească modalități pentru implicarea comunităților în acest proces de evaluare.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/44

Raportor:

Erika KOLLER

Coraportor:

Vladimíra DRBALOVÁ

1.1.

CESE salută inițiativa Comisiei Europene de creștere a participării pe piața forței de muncă a părinților cu copii, în special a femeilor, ajutându-i să ajungă la un mai bun echilibru între viața profesională și cea privată și valorificându-le astfel întregul potențial de competențe.

1.2.

În plus, CESE consideră că propunerile pachetului ar trebui analizate mai în detaliu, ținând seama de situația reală din fiecare stat membru și de costurile și eforturile de organizare ce revin întreprinderilor, mai ales IMM-urilor. De asemenea, ar trebui luate și următoarele măsuri: abordarea stereotipurilor, diseminarea bunelor practici și crearea unor planuri naționale de acțiune privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată.

1.3.

Politicile moderne privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată ar trebui să le ofere familiilor posibilitatea unor alegeri adecvate, luând în același timp în considerare nevoile întreprinderilor. CESE încurajează partenerii sociali din întreaga Europă să analizeze soluții practice suplimentare în vederea promovării unui echilibru între viața profesională și cea privată adecvat particularităților locului lor de muncă (1).

1.4.

Deși recunoaște că punerea în aplicare a propunerilor va genera costuri pentru statele membre și întreprinderi, CESE are convingerea că avantajele pe termen lung vor depăși costurile mai ridicate pe termen scurt. CESE consideră că măsurile de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii ar trebui aprofundate.

1.5.

CESE consideră că este important ca atât femeile, cât și bărbații să aibă un drept individual la concediu. Totuși, el recunoaște că întreprinderile, în special IMM-urile, pot întâmpina dificultăți organizatorice datorate extinderii domeniului de aplicare a acestui drept. Orice dificultate care decurge din aplicarea acestei dispoziții ar trebui să fie rezolvată în conformitate cu legislația națională, cu convențiile colective și/sau practicile naționale.

1.6.

CESE este de părere că pachetul privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată reprezintă un pas în direcția corectă, dar că acesta ar trebui îmbunătățit în viitor, pe baza unor evaluări corespunzătoare ale impactului.

1.7.

CESE subliniază necesitatea creșterii investițiilor în servicii și centre de îngrijire de înaltă calitate, accesibile și disponibile pentru fiecare familie și solicită Comisiei să utilizeze recomandările specifice fiecărei țări (CSR) în cadrul semestrului european, precum și Fondul european de dezvoltare regională, pentru a încuraja statele membre să își sporească eforturile.

1.8.

Deși propunerea de directivă abordează într-o oarecare măsură sistemele fiscale, CESE regretă faptul că aceasta nu merge suficient de departe. Modul în care sunt concepute sistemele fiscale poate influența decizia oamenilor de a intra sau nu pe piața muncii. Ar trebui să se aibă în vedere deduceri fiscale care să îi ajute pe părinții care lucrează să o facă în continuare.

2.1.

Egalitatea între femei și bărbați reprezintă o valoare și un principiu fundamental al Uniunii Europene (2). În ultimii șaizeci de ani, UE a făcut progrese importante prin adoptarea unei serii de directive privind egalitatea și combaterea discriminării, programe de politici și instrumente de finanțare pentru promovarea egalității de gen în Uniunea Europeană (3). Cadrul juridic al UE pentru tipurile de concediu familial și formulele flexibile de lucru a fost instituit în anii ’90 și a fost actualizat permanent, cea mai recentă directivă fiind Directiva privind concediul pentru creșterea copilului, adoptată în 2010 (4). În afara cadrului legislativ, recomandările emise în contextul semestrului european (5), finanțarea și orientările politice ale UE (6) joacă de asemenea un rol în acest sens.

2.2.

Totuși, progresele înregistrate în deceniile anterioare aproape că s-au oprit (7), după cum reiese din diferența de remunerare de 16,3 % dintre femei și bărbați și rolul și participarea inegală a femeilor pe piața muncii, 31 % dintre ele lucrând cu fracțiune de normă, comparativ cu 8,2 % dintre bărbați, în timp ce participarea generală a femeilor pe piața muncii rămâne în continuare cu 12 procente în urmă față de cea a bărbaților (8). În același timp, studiile arată că decalajul de pensii dintre bărbați și femei este de 40 %. Toate acestea subliniază necesitatea de a adopta o abordare mai proactivă, pentru a asigura egalitatea dintre femei și bărbați în toate domeniile vieții, inclusiv acordând atenție problemei feminizării sărăciei.

2.3.

Participarea inegală a femeilor pe piața muncii este strâns legată de repartizarea inegală a responsabilităților de îngrijire. Lipsa unor servicii de îngrijire adecvate, accesibile, la un preț rezonabil și de înaltă calitate, mergând de la serviciile de îngrijire a copiilor la serviciile de îngrijire în cadrul comunității pentru membrii de familie în vârstă și persoanele cu handicap, contribuie de asemenea la decalajele în materie de îngrijire (9).

2.4.

Obstacolele și barierele care stau în calea unui echilibru între viața profesională și cea privată nu au fost identificate doar ca factori care împiedică femeile să participe pe deplin pe piața muncii, ci și ca având un impact asupra tendințelor demografice, a economiei și a rolului egal al bărbaților ca îngrijitori. În ceea ce privește impactul economic, un studiu recent al Eurofound (10) estimează pierderea economică datorată inegalității de gen la nivelul ocupării forței de muncă la 370 de miliarde EUR pe an. În unele state membre, peste 25 % dintre femei sunt inactive din punct de vedere economic din cauza responsabilităților de îngrijire. Deși, din motive economice, femeile rareori își mai pot permite să fie casnice în ziua de astăzi, încă există așteptări la nivelul societății, bazate pe imaginea stereotipică conform căreia femeile sunt cele care trebuie să aibă grijă de familie, iar bărbații, cei care câștigă pâinea familiei. S-a dovedit că mamele care sunt casnice pe întreaga durată a vieții lor active sau pentru o parte a acesteia vor fi mai puțin independente din punct de vedere economic, vor avea mai puține șanse de a face carieră și este mai probabil să fie expuse sărăciei la bătrânețe. Politicile privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată sunt instrumente care le permit femeilor și bărbaților să facă alegeri în condiții de egalitate. CESE subliniază că prevederile privind timpul de odihnă al lucrătorilor și echilibrul dintre viața privată și cea profesională ar trebui să ia în considerare, dacă este cazul, o zi de odihnă săptămânală recunoscută în temeiul tradiției și al obiceiurilor dintr-o anumită țară sau regiune, cu respectarea convențiilor colective (sectoriale) relevante și a practicilor stabilite la nivel local și la nivelul întreprinderilor.

2.5.

Comisia Europeană și-a anunțat inițiativa intitulată Un nou început pentru abordarea provocării legate de echilibrul dintre viața profesională și cea privată cu care se confruntă familiile care lucrează  (11) în foaia de parcurs din august 2015. În noiembrie 2015, în conformitate cu articolul 154 alineatul (2) din TFUE, Comisia a lansat o consultare în două etape (12) cu partenerii sociali europeni pentru a afla opiniile acestora cu privire la această inițiativă. Partenerii sociali nu au inițiat negocieri. Deși angajatorii europeni au considerat suficient cadrul juridic actual, sindicatele europene au insistat pentru un cadru legislativ mai puternic. Comisia a lansat, de asemenea, o consultare publică, care a relevat că 60 % dintre respondenți își doresc un cadru legislativ al UE privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată. La 26 aprilie 2017, Comisia a adoptat o propunere pentru un Pilon european al drepturilor sociale, care include o propunere de directivă pentru susținerea echilibrului dintre viața profesională și cea privată a părinților și îngrijitorilor care lucrează, alături de un set de propuneri fără caracter legislativ.

3.1.

CESE este de acord cu necesitatea unor politici proactive menite să promoveze responsabilitatea comună a bărbaților și femeilor pentru îngrijirea copiilor. Studiile arată, de asemenea, că implicarea bărbaților în responsabilitățile de îngrijire este atât în beneficiul familiilor, cât și al economiei și competitivității Europei. Creșterea participării femeilor pe piața forței de muncă ar îmbunătăți și accesul întreprinderilor la personal calificat și la talente, contribuind la valorificarea întregului potențial al femeilor într-un moment în care forța de muncă a UE este în scădere, populația îmbătrânește, iar curba demografică rămâne o provocare serioasă pentru finanțele publice. Aceste politici ar trebui să se axeze, de asemenea, pe crearea de stimulente pentru angajatori în vederea creșterii ofertei de forță de muncă, pe oferirea de asistență pentru îngrijirea copiilor și pe diferite forme de concediu și formule flexibile de lucru.

3.2.

CESE ar dori să sublinieze rolul fundamental pe care trebuie să îl joace Comisia și statele membre (în consultare cu partenerii sociali și cu societatea civilă extinsă) în combaterea stereotipurilor (inclusiv prin educație și campanii de sensibilizare a publicului), diminuarea segregării pieței forței de muncă și dotarea persoanelor cu competențe actualizate și îmbunătățite adecvate pentru nevoile viitoare ale pieței forței de muncă.

3.3.

CESE salută pachetul Comisiei privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată, în măsura în care propune o repartizare mai egală a sarcinilor, ca o modalitate de a elimina o parte dintre barierele structurale cele mai semnificative ce stau în calea inserției femeilor pe piața forței de muncă.

4.1.1.

CESE consideră că decizia Comisiei de a aborda chestiunea ratei scăzute de solicitare a concediului de paternitate prin introducerea unui drept individual la un concediu de paternitate netransferabil de cel puțin zece zile lucrătoare, plătit cel puțin la nivelul dreptului la plată existent pentru concediul medical, însoțită de o analiză costuri-beneficii realizată la nivel național, reprezintă un pas în direcția corectă. Cu toate acestea, Comitetul subliniază că „drepturile la plată pentru concediul medical” sunt foarte diferite în Europa și variază de la sume forfetare cu mult sub nivelul salariului câștigat până la o rată de înlocuire de 100 % a salariului în cauză. El subliniază că compensația ar trebui să fie adecvată, încurajând tații să își asume responsabilitățile și oferind părinților mai multe opțiuni atât înainte, cât și după nașterea copilului, ținând seama de practicile naționale în ceea ce privește alocația de maternitate.

4.1.2.

Deși constată că există deja dispoziții privind concediul de paternitate în 21 de state membre, cu o durată medie de două zile și jumătate (13), CESE consideră că această durată este foarte scurtă și regretă că acesta încă este solicitat în mică măsură, fapt ce ar trebui analizat mai detaliat. Prin urmare, CESE consideră că propunerea Comisiei răspunde necesității de a le oferi taților stimulente pentru a solicita concediul de paternitate, luând în considerare practicile existente, care au avut succes în unele state membre (14) și atrăgând atenția asupra rolului egal al tatălui în ceea ce privește responsabilitățile familiale.

4.1.3.

Cu toate acestea, CESE subliniază că, în opinia sa, dreptul la o perioadă de concediu de 10 zile în acest scop, astfel cum prevede propunerea de directivă, este un prim pas către atingerea obiectivului propunerii de a crește semnificativ participarea taților. Totuși, în opinia Comitetului, pentru realizarea acestui obiectiv ar fi necesar un termen mai lung – de până la o lună, de pildă –, convenit de angajatori și angajat.

4.2.1.

Proporția bărbaților care beneficiază de concediu pentru creșterea copilului variază între 40 % și 2 % în unele state membre (15). Cadrul și mentalitățile existente privind concediul parental nu au abordat suficient motivele pentru care doar un număr scăzut de bărbați solicită acest tip de concediu.

4.2.2.

CESE recunoaște faptul că întreprinderile, în special IMM-urile și microîntreprinderile, pot întâmpina dificultăți organizatorice ca urmare a prelungirii de la opt la doisprezece ani a vârstei copilului în scopul concediului pentru creșterea copilului.

4.2.3.

CESE salută în special propunerea Comisiei privind individualizarea drepturilor de concediu parental și netransferabilitatea acestora. Observă că este nevoie de o compensație salarială decentă, cel puțin echivalentă indemnizației de concediu medical, care poate fi supusă unui plafon prevăzut în legislația națională (16), însoțită de o analiză costuri-beneficii realizată la nivel național, precum și de dispoziții privind nediscriminarea, aceste măsuri putând influența pozitiv solicitarea de către tați a concediului pentru creșterea copilului.

4.2.4.

CESE consideră, de asemenea, că negocierea privind propunerea ar trebui să mențină un echilibru între nevoile angajaților și cele ale angajatorilor. Evaluarea impactului (EI) de către Comisie a arătat că impactul propunerii este mixt, în funcție de intervalul de timp. Costurile măsurilor propuse (rezultate în principal din pierderi de producție datorate sarcinii administrative legate de prelucrarea cererilor și necesității de a înlocui temporar personalul) vor crește pe termen scurt și mediu, în timp ce, pe termen mai lung, pachetul ar implica numai costuri limitate pentru întreprinderi (17).

4.3.1.

CESE constată că lipsa unor dispoziții adecvate privind concediul pentru îngrijirea unor rude care au nevoie de asistență contribuie, de asemenea, la repartizarea inegală a responsabilităților aferente, femeile fiind adesea singurele care poartă povara îngrijirii. Acest lucru le afectează sănătatea fizică și mentală, incluziunea socială și participarea pe piața forței de muncă și, prin urmare, contribuie la stabilirea unor drepturi de pensie inadecvate.

4.3.2.

Legislația privind accesul la concediu pentru îngrijitori a fost adoptată în aproape toate statele membre ale UE, însă durata, eligibilitatea, nivelul beneficiului și dreptul la prestații de asigurări sociale variază foarte mult de la o țară la alta (18). Prin urmare, CESE salută propunerea de stabilire a unor condiții de egalitate minime prin introducerea unui drept individual la concediul de îngrijitor de cel puțin cinci zile pe an, plătit la nivelul concediului medical. Totuși, acesta reprezintă doar primul pas, Comisia trebuind să ia măsuri suplimentare pentru a susține și completa eforturile statelor membre de a ajuta familiile să facă față mai bine responsabilităților tot mai mari de îngrijire. Introducerea acestui drept individual ar trebui să fie însoțită de crearea unor mecanisme de sprijin pentru îngrijitori.

4.3.3.

CESE salută abordarea adoptată de Comisie, și anume de a propune măsuri privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată care să îi vizeze pe lucrători pe tot parcursul vieții lor, inclusiv femeile care aparțin „generației sandviș”, adică cele care au responsabilități de îngrijire pentru rude din mai multe generații. Lipsa serviciilor de îngrijire îi obligă adesea pe acești lucrători, în special pe femei, să iasă din câmpul muncii doar cu câțiva ani înainte de pensie, împiedicându-i în același timp să reintre pe piața muncii după vârsta de 50 de ani.

4.3.4.

CESE subliniază, de asemenea, că concediul pentru îngrijitorii individuali nu ar trebui să substituie serviciile de îngrijire profesionale, accesibile, la un preț rezonabil și de înaltă calitate, care vor contribui considerabil, la rândul lor, la viitoarea dezvoltare economică.

4.3.5.

Mai mult, CESE constată că diferitele tipuri de concediu de îngrijire nu pot fi comparate pe deplin și cu exactitate, deoarece îngrijirea unei persoane în vârstă nu este doar diferită de îngrijirea unui copil, ci ea poate implica și familia extinsă, inclusiv în procesul de luare a deciziilor.

4.3.6.

Un aspect important legat de îngrijirea persoanelor cu handicap este separarea îngrijirii profesionale de îngrijirea în familie, în încercarea de a crea o situație în care să se poată ușura cât mai mult posibil povara asupra familiilor. Totuși, indiferent de forma de îngrijire în cauză, îngrijitorii trebuie să aibă acces la sistemul de securitate socială.

4.4.1.

Flexibilitatea formulelor de lucru este esențială pentru a le permite întreprinderilor să își adapteze forța de muncă la un context economic în schimbare. Este, de asemenea, un instrument util pentru a crește performanța și productivitatea (19), precum și pentru a le permite lucrătorilor să își gestioneze echilibrul dintre viața profesională și cea privată. Prin urmare, este important ca dialogul social de la nivelul local și sectorial să abordeze aceste aspecte, pentru a institui forme de muncă care să permită un echilibru între viața profesională și cea privată.

4.4.2.

Formulele flexibile de lucru pot sprijini numeroase responsabilități de îngrijire, dar nu ar trebui să aibă un impact negativ asupra situației încadrării în muncă a îngrijitorilor care lucrează. Propunerea de directivă prevede dreptul unui părinte care lucrează sau al unui îngrijitor care se ocupă de rude ce necesită asistență sau sprijin să solicite formule flexibile de lucru.

4.4.3.

Prin urmare, această dispoziție introduce posibilitatea ca lucrătorii să utilizeze (i) reducerea timpului de lucru, (ii) programele de muncă flexibile și (iii) posibilitățile de muncă la distanță. CESE subliniază că aceste formule flexibile de lucru trebuie să satisfacă nevoile majorității lucrătorilor și să integreze o abordare bazată pe ciclul de viață. Aceste aspecte ar trebui abordate printr-un dialog social și printr-o negociere colectivă la nivelul cel mai apropiat situației în cauză. În plus, trebuie garantat dreptul de a reveni la schema inițială de lucru. În același timp, ar trebui respectat dreptul angajatorilor de a analiza cererea de adoptare a unor modalități flexibile de lucru ținând seama atât de nevoile lor, cât și de cele ale lucrătorilor. Orice dificultate care decurge din aplicarea acestei dispoziții ar trebui să fie rezolvată în conformitate cu legislația națională, cu convențiile colective și/sau practicile naționale;

4.4.4.

Impactul digitalizării locului de muncă și a raporturilor de muncă poate merge până la reconfigurarea schemelor de lucru tradiționale. În această privință, este necesară o analiză aprofundată a motivelor pentru care concediul pentru îngrijire este considerat în mod tradițional cea mai bună soluție pentru familii în vederea echilibrării vieții profesionale cu cea privată. Mult prea adesea, femeile sunt cele care adoptă formule flexibile de lucru, pentru a face față responsabilităților de îngrijire în timp ce continuă să și lucreze. Acest lucru le afectează progresul la locul de muncă, atât sub aspectul remunerării, cât și al dezvoltării profesionale. De asemenea, CESE dorește să evidențieze că formulele flexibile de lucru nu ar trebui tratate ca o „problemă a femeilor”, concentrându-se asupra mamelor sau a femeilor care trebuie să aibă grijă de rudele lor aflate în întreținere. Întreprinderile trebuie să încurajeze formele flexibile de lucru atât pentru bărbați, cât și pentru femei și să contribuie la o evoluție culturală conformă cu aspirațiile bărbaților și ale femeilor și care să promoveze și o mai mare egalitate profesională. Formulele flexibile de lucru trebuie să fie, în același timp, complet reversibile, favorabile angajaților și disponibile în toate formele de contracte. Aplicarea eficientă a dreptului de a reveni la schema inițială de lucru este deosebit de importantă în acest context.

4.4.5.

În plus, deși digitalizarea poate susține formulele flexibile de lucru permițându-le angajaților să lucreze de la distanță, aceasta poate prezenta de asemenea unele provocări și riscuri.

4.5.1.1.

Lipsa unor servicii disponibile de îngrijire a copiilor și costul ridicat al acestor servicii se numără printre principalii factori ce descurajează revenirea la locul de muncă a celei de a doua persoane care contribuie la venitul familiei într-un cuplu cu două venituri. În UE, doar 28 % dintre copiii cu vârste cuprinse între 0 și 3 ani erau îngrijiți în cadrul unor servicii de îngrijire oficiale în 2014, comparativ cu 83 % în cazul copiilor cu vârste cuprinse între 3 ani și vârsta de școlarizare obligatorie. Aceste cifre se situează sub obiectivele de la Barcelona stabilite în 2001, care ar fi trebuit atinse până în 2010. Din aceste motive, CESE regretă faptul că obiectivele de la Barcelona privind îngrijirea copiilor, care vizau asigurarea unor servicii accesibile de îngrijire a copiilor la un preț rezonabil și de înaltă calitate, la nivel de stat membru, nu au fost îndeplinite.

4.5.1.2.

Costurile ridicate pentru părinți și programul de funcționare a unităților, care sunt incompatibile cu munca cu normă întreagă, rămân o provocare. Raportul Comisiei demonstrează că investițiile în servicii de înaltă calitate trebuie să continue. Parlamentul European constată, de asemenea, că pentru 27 % dintre europeni accesul este îngreunat din cauza lipsei infrastructurii și a calității serviciilor disponibile (20).

4.5.1.3.

CESE observă că Comisia propune revizuirea obiectivelor în materie de educație și formare, dar nu menționează atingerea obiectivelor de la Barcelona. Totuși, obiectivul în materie de educație și formare pentru educația și îngrijirea timpurie (ECEC) are un domeniu de aplicare mai restrâns, deoarece vizează numai copiii cu vârsta cuprinsă între 4 ani și vârsta școlară. Prin urmare, CESE solicită revizuirea de urgență a obiectivului în materie de educație și formare pentru ECEC astfel încât să se alinieze obiectivelor de la Barcelona, prin extinderea domeniului său de aplicare (includerea unor obiective pentru copiii sub vârsta de 4 ani). Noile obiective în urma acestei revizuiri ar trebui să fie mai ambițioase decât actualele obiective de la Barcelona. Mai mult, CESE solicită elaborarea unor criterii de referință la nivelul UE pentru serviciile de îngrijire în afara școlii și pe termen lung.

4.5.1.4.

CESE salută planurile Comisiei de intensificare a proceselor de îndrumare și monitorizare a serviciilor de îngrijire furnizate în statele membre în contextul semestrului european, precum și de promovare a schimbului de bune practici. Acesta încurajează, în același timp, îmbunătățirea colectării de date la nivelul UE și susține planul de revizuire a obiectivelor în materie de educație și formare pentru educația timpurie, stabilite pentru 2020. În plus, CESE dorește în mod deosebit să vadă că diferitele instrumente de finanțare europene sunt utilizate în funcție de nevoile specifice ale statelor membre. În acest context, CESE a solicitat în mod repetat o promovare mult mai ambițioasă a investițiilor sociale, ținând seama în special de „dividendele multiple” ale investițiilor în serviciile de îngrijire a copiilor (21).

4.5.1.5.

Comitetul consideră că seminarele de consolidare a capacităților sau de informare, cu participarea deplină a tuturor părților interesate, sunt foarte importante ca măsuri de însoțire, dar observă că acestea sunt necesare la o scară mult mai largă decât se propune în prezent. Sunt necesare în special seminare de informare privind protecția împotriva concedierii după întoarcerea din concediul de maternitate.

4.5.2.1.

Deși propunerea de directivă abordează într-o oarecare măsură sistemele fiscale, CESE regretă faptul că aceasta nu merge suficient de departe. Sistemele fiscale pot avea un impact direct asupra participării pe piața forței de muncă, în special pentru „cea de a doua persoană care contribuie la venitul familiei”, în majoritatea cazurilor fiind vorba de femei. Modul în care sunt concepute sistemele fiscale poate influența decizia oamenilor de a intra sau nu pe piața forței de muncă. Ar trebui să se aibă în vedere deduceri fiscale care să îi ajute pe părinții care lucrează să o facă în continuare.

4.5.2.2.

CESE consideră că propunerea Comisiei Europene de a aborda măsuri fiscale de descurajare va completa și susține celelalte măsuri din pachet. Aceasta susține, în special, identificarea obstacolelor specifice fiecărei țări rezultate din sisteme de beneficii fiscale care favorizează un anumit gen și propune ca acestea să fie abordate prin recomandări emise în contextul semestrului european.

4.5.3.1.

Pe lângă necesitatea unor servicii de îngrijire profesionale, accesibile, la un preț rezonabil și de înaltă calitate, inclusiv a serviciilor de îngrijire pentru copii, rude în vârstă și alte persoane aflate în întreținere, economia socială și sectorul neguvernamental pot contribui eficient la furnizarea de servicii în vederea susținerii echilibrului dintre viața lor profesională și cea privată. În numeroase cazuri, fără eforturile acestora nu s-ar putea asigura furnizarea serviciilor.

4.5.3.2.

Partenerii sociali au un rol deosebit în punerea în aplicare a politicilor privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată la locul de muncă, în special prin negocieri și convenții colective. CESE salută atenția pe care partenerii sociali europeni au acordat-o egalității de gen în cadrul programelor lor de lucru de-a lungul anilor, în scopul obținerii unor rezultate tangibile.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/51

Raportor:

Antonello PEZZINI

Coraportor:

Éric BRUNE

1.1.

Comitetul Economic și Social European sprijină ferm lansarea unui program european de dezvoltare industrială în domeniul apărării (EDIDP) care, prin consolidarea autonomiei strategice a Europei în industria apărării (1) și prin dezvoltarea unei puternice baze industriale și tehnologice comune, urmărește realizarea unui sistem integrat interoperativ de apărare comună, a cărui necesitate devine tot mai presantă, dat fiind contextul geopolitic actual.

1.2.

CESE consideră esențială o nouă abordare, în virtutea căreia mecanismul principal al Tratatului de la Lisabona este reprezentat de cadrul unei cooperări structurate permanente (CSP/PESCO), în măsură să acționeze ca incubator politic pentru construirea unei Europe a apărării, pentru a cataliza posibilitățile și angajamentele statelor membre, în conformitate cu articolele 42 alineatul (6) și 46 din TUE și cu Protocolul nr. 10 la tratat.

1.3.

Comitetul consideră că numai „o cooperare structurată permanentă (PESCO) (2) cuprinzătoare și ambițioasă”, în măsură să stabilească o listă de criterii și angajamente cu caracter obligatoriu, poate da naștere unui proces care să rezolve fragmentarea cererii și a ofertei și să creeze treptat o piață europeană deschisă și transparentă.

1.4.

CESE consideră că regulamentul EDIDP ar trebui să fie încadrat într-o viziune strategică comună pentru industria de apărare, care să poată progresa spre o integrare efectivă a producătorilor și utilizatorilor europeni, cu participarea a cel puțin 3 state membre la proiectele finanțate și la achizițiile de bunuri și servicii.

1.5.

CESE susține ferm necesitatea unui dialog structurat la nivel european, în sinergie și coordonare cu NATO (3), și a unui Consiliu de miniștri ai apărării, în măsură să asigure o orientare politică de durată și un forum de consultări și de adoptare a unor decizii cu adevărat europene.

1.6.

CESE consideră că este esențial să se asigure o guvernanță a EDIDP care să poată defini obiective comune și concrete, prin intermediul:

1.7.

Regulamentul ar trebui să asigure:

1.8.

CESE este de acord că programul EDIDP ar trebui să insiste pe dezvoltarea produselor și serviciilor și pe prototipuri.

1.9.

CESE consideră că, înainte de elaborarea unui cadru comun de apărare europeană, este necesară dezvoltarea unei culturi europene larg răspândite a apărării și securității, astfel încât cetățenia europeană să capete o semnificație completă.

2.1.

Prima încercare a fost lansarea Comunității Europene de Apărare (CEA) în 1954, soldată cu un eșec la 30 august 1954. A doua a fost lansarea, în 2000, a politicii de securitate și apărare comune, urmată de înființarea, în 2004, a Agenției Europene de Apărare (AEA). Următoarele etape sunt reprezentate de elaborarea strategiei globale a UE (SGUE) (5) și, în sfârșit, de Declarația comună UE-NATO (6), din 2016.

2.2.

Pe lângă furnizarea de beneficii semnificative pentru economia europeană, dezvoltarea în continuare a sectorului industrial de apărare poate reprezenta, dacă este gestionată cu clarviziune, cheia de boltă a unei viziuni mai largi și mai oportune, care să urmărească apariția unei apărări cu adevărat europene.

2.3.

Procesul lent, dar indispensabil, al depășirii abordării naționale a apărării, care contrastează, între altele, cu existența în lume a unor puternice grupări politico-militare și care a arătat, cu ocazia unor evenimente majore pe plan mondial, fragilitatea și slăbiciunea politică a Europei, se poate sprijini în mod oportun pe inițiativa Parlamentului și Consiliului care, prin mijlocirea acțiunilor Comisiei, ar putea stimula industria și piața europeană a apărării.

2.3.1.

Sectorul industriilor europene de apărare – înțeles ca complexul industrial care dezvoltă, produce și furnizează bunuri și servicii pentru forțele armate, de poliție și de securitate ale statelor membre ale UE – prezintă trăsături specifice sub diverse aspecte: mutațiile tehnologice sunt pe cale să transforme radical natura și fizionomia apărării și securității, având efecte puternice asupra industriei europene, începând cu utilizarea volumelor mari de date, până la vehicule și aparate fără pilot și inteligența artificială.

2.3.2.

Din perspectiva economiei europene: cu o cifră de afaceri de 100 de miliarde EUR/an și cu 1,4 milioane de angajați cu înaltă calificare (7), este vorba de o industrie de vârf a UE, cu importante efecte asupra altor sectoare, cum ar fi electronica, aviația, șantierele navale, spațiul sau textilele tehnice.

2.3.3.

Din punct de vedere tehnologic: lucrând constant în avangarda tehnologiei, Europa își îmbunătățește competitivitatea, dat fiind că sunt create astfel întreprinderi spin-off de excelență, care trebuie sprijinite pentru a integra tehnologiile civile în sisteme complexe, care să se adapteze la diversele trăsături specifice ale apărării.

2.3.4.

Din punctul de vedere al pieței interne: piața echipamentelor de apărare a rămas în mod tradițional în afara procesului de creare a pieței unice europene, existența celor 27 de piețe – fragmentate de programele naționale – împiedicând fructificarea economiilor de scară pentru producție (8).

2.3.5.

Din perspectiva cererii: sectorul industrial al apărării depinde preponderent de cererile diverselor state membre și de bugetele lor naționale. În ultimul deceniu, resursele bugetare alocate apărării s-au redus în UE cu circa 2 miliarde EUR pe an, iar statele membre ale UE 27 investesc în medie 1,32 % din PIB în apărare.

2.3.6.

Din punct de vedere strategic: dat fiind că trebuie să le garanteze niveluri adecvate de siguranță propriilor cetățeni și întreprinderi, să păstreze integritatea teritorială a frontierelor sale și să asume responsabilități în lume, Europa trebuie să fie sigură că dispune de capacități credibile de apărare, garantând un nivel adecvat de autonomie strategică și o dezvoltare tehnologică și industrială, pe o bază europeană comună.

2.4.

Situația actuală riscă să afecteze și capacitatea Europei de a face față noilor mize în materie de securitate, dat fiind ritmul din ce în ce mai rapid în care echipamentele se învechesc și costurile crescânde ale dotărilor (9).

2.4.1.

În prezent, investițiile în apărare ale întregii zone europene luată în ansamblu reprezintă mai puțin de jumătate din cele ale SUA.

2.5.

Deși industria europeană a apărării a reușit să compenseze, cel puțin în parte, scăderea comenzilor interne prin exporturi și prin globalizarea producției și a vânzărilor, menținerea fragmentării politicii de apărare a dat naștere la fenomene de ineficiență și la slăbiciuni tot mai vizibile, în termeni de:

2.6.

Această stare de fapt riscă să afecteze și capacitatea Europei de a răspunde noilor mize, având în vedere nivelul relativ scăzut al angajării cheltuielilor, combinat cu nivelul redus de armonizare a politicilor naționale.

2.6.1.

În plus, 80 % din achizițiile publice din domeniul apărării au loc într-un cadru exclusiv național, de aici rezultând, evident, duplicări de costuri.

2.7.

Forțele armate ale țărilor europene au atins un nivel ridicat de integrare, din punct de vedere operativ, și au dobândit o lungă experiență de cooperare, dar continuă să fie complet fragmentate în 27 de structuri, cu servicii auxiliare strict naționale, deși utilizează din ce în ce mai mult diverse tipuri de inițiative, care se înscriu în cadrul demersului de „grupare și utilizare în comun” (10).

2.8.

În diversele documente ale Strategiei globale a UE (SGUE) au fost stabilite cinci obiective specifice deosebit de importante pentru apărarea europeană:

2.9.

Pachetul de inițiative, din care fac parte propunerea de regulament de instituire a programului european de dezvoltare industrială în domeniul apărării și propunerea de creare a Fondului european de apărare în vederea sprijinirii investițiilor în activități de cercetare și dezvoltare pentru echipamente și tehnologii de apărare, își propune să lanseze un proces de reformare a apărării și securității, pentru:

2.9.1.

Pentru a face față mizelor globale ale sectorului, este nevoie de dezvoltarea potențialului Agenției Europene de Apărare, obiectivul fiind identificarea domeniilor comune de acțiune operativă, care să facă obiectul deciziilor luate de statele membre.

2.10.

La 15 decembrie 2016, Consiliul European a cerut să se formuleze „în primul semestru al anului 2017, propuneri privind instituirea unui Fond european al apărării, inclusiv o componentă privind dezvoltarea în comun de capabilități convenită de comun acord de statele membre” (11). În concluziile sale, Consiliul European din martie 2017, întrunit cu ocazia unui Consiliu comun pentru Afaceri Externe și Apărare, a făcut apel la înființarea unei forțe militare de planificare și conducere (MPCC) și a unei noi structuri, pentru a îmbunătăți capacitatea UE de a reacționa mai rapid, mai eficient și mai omogen.

2.11.

Consiliul European din 22-23 iunie 2017 a convenit „asupra necesității de a lansa o cooperare structurată permanentă (PESCO) cuprinzătoare și ambițioasă”, cu o listă comună de criterii și angajamente cu caracter obligatoriu, în deplină conformitate cu articolele 42 alineatul (6) și 46 din TUE și cu Protocolul nr. 10 la Tratat și în coerență cu planificările naționale cu privire la apărare ale statelor membre și cu angajamentele convenite în cadrul NATO și ONU ale statelor membre interesate (12).

2.12.

La rândul său, Parlamentul European (PE) a cerut în continuare o cooperare consolidată între statele membre ale UE în domeniul apărării și punerea în aplicare pe deplin a Tratatului de la Lisabona în ceea ce privește securitatea și apărarea. În rezoluția sa din 22 noiembrie 2016 privind Uniunea Europeană a Apărării (13), PE a încurajat „Consiliul European să conducă definirea progresivă a unei UEA comune și să furnizeze resurse financiare suplimentare pentru a asigura punerea în aplicare a acesteia”.

2.12.1.

De asemenea, Parlamentul European a subliniat că este necesar ca țările europene să posede capacități militare credibile și a încurajat statele membre să-și intensifice eforturile de colaborare, reiterând apelul în favoarea unei coordonări sistematice a nevoilor militare și a unui proces armonizat de planificare, în conformitate cu Procesul NATO de planificare a apărării (14).

2.13.

La rândul său, Comitetul a avut ocazia de a se pronunța în repetate rânduri cu privire la politicile de apărare (15), solicitând „progrese calitative semnificative în cooperarea europeană în domeniul apărării, deoarece piața și industria apărării din UE sunt excesiv de fragmentate” (16).

3.1.

Comisia Europeană propune instituirea unui program european de dezvoltare a sectorului industrial de apărare, cu un buget de 500 de milioane EUR pentru perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2020: Comisia își propune:

3.2.

Contribuția financiară a Uniunii ia forma subvențiilor, a instrumentelor financiare sau achizițiilor publice, pentru a sprijini conceperea, definirea specificațiilor tehnice, a prototipurilor și probelor, calificarea și certificarea produselor, componentelor și tehnologiilor.

3.3.

Criteriile de eligibilitate propuse sunt: propunerile de cooperare trebuie să implice cel puțin trei întreprinderi din două state membre diferite; ratele de finanțare sunt limitate la 20 % din costul total al acțiunii, dacă aceasta urmărește crearea de prototipuri, în timp ce, în toate celelalte cazuri, pot fi finanțate toate costurile.

4.1.

CESE salută inițiativele care vizează abordarea amenințărilor de mâine și protejarea securității – inclusiv a celei cibernetice – a cetățenilor săi, prin consolidarea autonomiei strategice a industriei de apărare a Europei și prin dezvoltarea unei solide baze industriale și tehnologice comune.

4.2.

Comitetul sprijină ferm lansarea unui program european de dezvoltare industrială în domeniul apărării, prin intermediul unui proiect de regulament, ca primă fază care trebuie îmbunătățită și consolidată în termeni de fonduri alocate, în vederea realizării unui sistem comun de apărare (mai ales în domeniul cercetării și dezvoltării), cât mai urgent, dat fiind contextul geopolitic actual.

4.3.

În opinia CESE, a venit momentul creării unei piețe unice europene a apărării pentru UE-27 care să fie efectivă, completă, eficientă și competitivă, cu următoarele caracteristici:

4.3.1.

CESE este convins că, doar prin combaterea precarității situațiilor în care se află lucrătorii din baza industrială și tehnologică a apărării europene, întreprinderile vor putea dobândi competențele necesare, astfel putându-se realiza obiectivele prevăzute în programul EDIDP.

4.4.

Comitetul consideră că resursele financiare atribuite programului EDIDP sunt foarte restrânse și că acesta ar trebui să poată beneficia și de sprijinul FEIS, „pentru a optimiza efectele sale asupra ocupării forței de muncă, incluzând aici și tehnologiile cu utilizare dublă legate de sectoarele securității și apărării, prin promovarea lansării unei baze industriale și tehnologice de apărare europene (EDTIB), cu […] mai multă coordonare și planificare comună” (18).

4.5.

De asemenea, CESE consideră că criteriile de eligibilitate menționate sunt insuficiente pentru a asigura dimensiunea europeană efectivă a bazei tehnologice și industriale a acțiunilor: ar trebui să existe cerința implicării a cel puțin trei întreprinderi independente din cel puțin trei state membre diferite, pe lângă grupurile de utilizatori, formate din mici întreprinderi.

4.5.1.

În plus, ar trebui să existe un echilibru adecvat între diversele țări europene, precum și o cotă însemnată de participare a întreprinderilor mai mici.

4.6.

CESE speră ca finanțarea europeană să garanteze că activitățile de dezvoltare vor aduce beneficii mai ales întreprinderilor europene.

4.7.

De asemenea, Comitetul dorește armonizarea la nivel european a normelor privind exporturile de arme defensive, în conformitate cu regulile din Tratatul privind comerțul cu arme (TCA), semnat și ratificat de toate statele membre ale Uniunii Europene, pentru a elimina o sursă posibilă de denaturare a concurenței în rândul întreprinderilor europene, care ar îngreuna accesul la piața de export.

4.8.

În ceea ce privește tipurile de acțiune, CESE consideră că este extrem de important să se combată caracterul precar al locurilor de muncă în cazul personalului din industria europeană de apărare. Scopul finanțărilor europene este de a consolida competențele bazei industriale și tehnologice de apărare. Dat fiind că salariații sunt cei care determină performanțele industriei, este nevoie de o colaborare durabilă și garantată între aceștia și întreprinderile care îi angajează.

4.9.

Același lucru este valabil, în opinia CESE, și în ceea ce privește criteriile de selectare a proiectelor, printre care ar trebui incluse următoarele elemente definitorii:

4.9.1.

În opinia CESE, ar trebui prevăzută o cotă (de exemplu, 10 %) de cereri de oferte destinate proiectelor mici deschise neîntrerupt și adresate întreprinderilor mici, ceea ce ar permite o participare mai echilibrată a tuturor componentelor active la dezvoltarea tehnologică și inovatoare a produselor și serviciilor în sectorul apărării.

4.10.

CESE consideră că, pe lângă competențele de execuție ale Comisiei, este esențial să se asigure o guvernanță a EDIDP care să poată defini obiective comune și concrete, prin intermediul:

5.1.

sublinierea rolului esențial al apărării europene în apărarea intereselor Europei în materie de securitate și al angajamentelor internaționale asumate, pentru democrație și pentru statul de drept;

5.2.

evidențierea capacităților și a profesionalismului sectorului apărării, considerat – în mod tradițional – ca forță motrice a cercetării și inovării și a relansării antreprenoriale și economice a sistemului productiv european;

5.3.

consolidarea sentimentului de identitate și apartenență la Uniunea Europeană, prin împărtășirea aceluiași cadru de valori de către cetățenii din diverse țări;

5.4.

îmbunătățirea cunoștințelor cetățenilor europeni cu privire la organizarea militară și la activitățile instituțiilor din domeniul apărării, consolidarea conștientizării și a sprijinului oferit de ei;

5.5.

îmbunătățirea cunoștințelor, a conștientizării și a sprijinului cetățenilor pentru activitatea de dezvoltare tehnologică a instrumentelor de apărare, elemente care pot avea repercusiuni directe asupra societății civile și a dezvoltării propriei țări;

5.6.

dezvoltarea dimensiunii de comunicare a noii abordări comune, pentru a dispune de personal din ce în ce mai instruit și mai calificat în domeniul comunicării europene. Principiul director al activităților va fi cel de „calificare și coordonare”, elaborat în conformitate cu abordarea coordonării la nivel european, în acord cu NATO;

5.7.

securitatea și apărarea cibernetică, sectoare în care apărarea este un actor de referință la nivel european, sunt legate de apariția mediului cibernetic ca nou teatru de operații, alături de domeniul militar tradițional.

11.4.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 129/58

Raportor:

Mihai IVAȘCU

Coraportor:

Fabien COUDERC

1.1.

CESE consideră că Uniunea Europeană trebuie să își asume o răspundere mai mare pentru propria apărare și trebuie să fie pregătită și capabilă să descurajeze orice amenințare externă la adresa cetățenilor săi și a stilului lor de viață.

1.2.

Planul de acțiune european în domeniul apărării și strategia globală a UE evidențiază cât de important este ca industria de apărare a UE să dobândească o autonomie strategică, astfel încât UE să devină un actor important și credibil în sectorul apărării. Fondul european de apărare are scopul clar de a stimula cooperarea între statele membre în domeniul cercetării și al tehnologiei și în cel al dezvoltării și al achiziționării strategice de capabilități de apărare. O atenție specială ar trebui acordată creării de legături între cercetare și tehnologie, pe de o parte, și dezvoltării capabilităților, pe de altă parte.

1.3.

CESE consideră că industria apărării joacă un rol important în economia europeană, 1,4 milioane de locuri de muncă depinzând de acest sector. Lipsa coordonării ne costă între 25 și 100 de miliarde de euro pe an, o cifră inacceptabilă într-un mediu competitiv global.

1.4.

CESE recomandă cu convingere ca statele membre și Comisia Europeană să folosească Fondul european de apărare pentru a păstra principalele capabilități industriale pe teritoriul european și pentru a se asigura că resursele financiare europene sunt cheltuite pentru cercetarea și dezvoltarea europeană și pentru achiziționarea de sisteme de armament europene.

1.5.

CESE sprijină abordarea orientată către competitivitate a Fondului european de apărare, care va asigura accesul tuturor statelor membre și, totodată, va finanța proiecte ce vor genera valoare adăugată și tehnologii de vârf.

1.6.

CESE consideră că, pe lângă asigurarea finanțării pentru industrie, Comisia Europeană ar trebui să constituie cadrul pentru o comunicare mai intensă între actorii industriali de toate dimensiunile și din toate statele membre.

1.7.

CESE apreciază atenția deosebită pe care actuala propunere o acordă IMM-urilor, indiferent de țara din care provin acestea. Deseori, IMM-urile reprezintă sursa de inovare în domenii de vârf precum tehnologia informației și comunicațiile (TIC) și securitatea cibernetică. CESE ar saluta, totodată, crearea unor mecanisme de implicare a IMM-urilor, precum un sistem de prime, care ar consolida cooperarea transfrontalieră a IMM-urilor.

1.8.

CESE este ferm convins că este necesară dezvoltarea unor capabilități-cheie puternice, care să sprijine interesele europene. Acestea trebuie să fie definite de statele membre, în conformitate cu propriile politici naționale de apărare, cu obiectivele europene și cu obligațiile prevăzute în cadrul parteneriatului cu NATO.

1.9.

CESE consideră că accentul principal trebuie pus pe tehnologiile ce ar putea juca un rol decisiv în a permite UE să ocupe o poziție de lider din punct de vedere tehnologic. Acest obiectiv poate fi realizat prin planificarea comună în materie de apărare și prin definirea unui plan pentru capabilitățile-cheie.

1.10.

CESE recomandă ca procesul de atribuire pentru cererile de propuneri să ia în considerare standarde sociale și de mediu obligatorii și riguroase.

1.11.

CESE consideră că schemele de finanțare nu pot fi aceleași ca în alte sectoare de activitate, având în vedere particularitățile sectorului apărării și suspiciunile și teama de a partaja cunoștințe între societăți sau state membre.

1.12.

CESE consideră că guvernanța Fondului european de apărare trebuie stabilită cât mai curând și că aceasta ar trebui să includă Uniunea Europeană, Agenția Europeană de Apărare și statele membre, precum și reprezentanți ai industriei. Comisia ar trebui să exploreze noi opțiuni de limitare a nivelului de birocrație cauzată de punerea în aplicare a Fondului european de apărare. De asemenea, CESE recomandă ca Parlamentul European să aibă acces la rapoartele elaborate în mod regulat, astfel încât să poată evalua funcționarea fondului.

1.13.

CESE recomandă să se aibă în vedere posibilitatea de a mări numărul minim de țări care participă la un proiect eligibil la trei, pe măsură ce evoluează programul privind Fondul european de apărare.

1.14.

CESE consideră că maximizarea numărului de state membre implicate în Fondul european de apărare va reduce redundanțele și va stimula standardizarea logisticii și a subsistemelor. De asemenea, aceasta va evita suprapunerea cu actualele standarde ale NATO și va reduce fragmentarea sistemelor de arme. Prin urmare, pentru orice proiect atribuit, AEA și consorțiul industrial ales ar trebui să colaboreze îndeaproape în etapele timpurii ale dezvoltării, pentru a defini norme și standarde comune.

1.15.

CESE are dubii în ceea ce privește existența unor „motive rezonabile de a considera că dezvoltarea va avea ca rezultat o achiziție”, întrucât în cercetarea militară s-au înregistrat numeroase exemple de proiecte dezvoltate, iar apoi neachiziționate de state. CESE solicită norme clare privind angajamentul de a achiziționa capabilitățile dezvoltate cu succes.

1.16.

CESE recomandă să fie posibilă utilizarea programelor de formare cofinanțate de Uniunea Europeană în fazele incipiente ale dezvoltării proiectelor finanțate în cadrul componentei pentru capabilități. O forță de muncă calificată este fundamentală pentru dezvoltarea tehnologiilor de vârf în domeniul apărării.

1.17.

Mai mult, CESE, ca organism reprezentativ al societății civile organizate, este dispus să ofere expertiză și consultanță în toate domeniile referitoare la aspectele economice și sociale ale Fondului european de apărare.

2.1.

Europa se confruntă cu o serie de circumstanțe excepționale în ceea ce privește mediul geopolitic. Instabilitatea crescândă pe scena internațională a creat un mediu volatil din punct de vedere al securității, care generează numeroase amenințări, atât convenționale, cât și neconvenționale. Cetățenii europeni solicită utilizarea tuturor mijloacelor pe care le avem la dispoziție pentru întâmpinarea acestor provocări.

2.2.

Pentru a-și reafirma rolul pe scena internațională, Europa trebuie să fie capabilă să contracareze în mod eficace și independent amenințările externe. În contextul geopolitic actual, capacitatea de desfășurare în Orientul Mijlociu și în Africa este esențială pentru siguranța și bunăstarea cetățenilor europeni.

2.3.

În 2014, UE-27 a cheltuit circa 2 miliarde de euro pentru cercetare și tehnologie în materie de apărare, după o scădere constantă de 27 % din 2006, iar cheltuielile pentru cercetare și tehnologie efectuate într-un cadru de colaborare au scăzut cu peste 30 %. În același timp, SUA a cheltuit 9 miliarde de euro pe an pentru cercetare și tehnologie în materie de apărare, Rusia și-a dublat cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare în domeniul apărării între 2012 și 2014, iar datele recente indică faptul că și China și-a intensificat investițiile în cercetare și dezvoltare în materie de apărare (1).

2.4.

Rolul Fondului european de apărare, ca parte a Planului de acțiune european în domeniul apărării (2), este de a ajuta statele membre să coordoneze și să utilizeze mai bine banii pe care doresc să-i cheltuiască pentru apărare, evitând suprapunerile, de la cercetare și dezvoltare până la dobândirea capabilităților de apărare. CESE și-a exprimat deja sprijinul pentru crearea Uniunii Europene a Apărării și a salutat înființarea Fondului european de apărare (3).

2.5.

Fondul european de apărare are două componente diferite, dar complementare: componenta de cercetare și componenta de capabilități, ambele coordonate de un comitet de coordonare. Componenta de cercetare va fi finanțată integral din bugetul UE și va promova proiecte colaborative pentru dezvoltarea capabilităților de apărare, în urma acordului încheiat de statele membre. Componenta de capabilități va fi finanțată, în principal, din contribuțiile statelor membre.

2.6.

CESE recunoaște că, în actualul mediu de securitate dominat de atacurile teroriste de pe teritoriul european, războaiele hibride și atacurile cibernetice, este din ce în ce mai dificil să se facă diferența între securitatea internă și cea externă, care devin din ce în ce mai interdependente.

3.1.

Capabilitățile de apărare și capacitatea de a ne apăra frontierele externe sunt strâns legate de o bază industrială puternică. Prin urmare, CESE recomandă ca măsurile luate la nivel european în sprijinul apărării colective să permită industriei să rămână pe teritoriul european. Strategiile de afaceri ar putea determina sectorul apărării să aleagă subcontractanți din afara UE și, astfel, să își transfere în străinătate o parte din lanțul de aprovizionare. CESE consideră că utilizarea de resurse financiare europene pentru a sprijini contractanții străini ar trebui să fie cât mai limitată și că opțiunile de afaceri nu ar trebui să se facă în detrimentul autonomiei strategice.

3.2.

Principala prioritate a Fondului european de apărare ar trebui să fie creșterea competitivității industriei europene, cu dezvoltarea tehnologiilor care sunt critice pentru existența și autosusținerea sectorului apărării în UE.

3.3.

Sectorul apărării este complet revoluționat prin inteligența artificială, tehnologiile de tip big data și cloud, atacurile cibernetice, vehiculele fără pilot, amenințările hibride și transnaționale etc. Noile tipuri de tehnologii și amenințări impun noi tipuri de contramăsuri. Un lucru este cert: lucrând împreună, putem să abordăm mai bine aceste provocări și să le prevenim. Sunt necesare o cooperare mai sistematică și eforturi comune pentru dezvoltarea de tehnologii și acțiuni coordonate în ceea ce privește cumpărarea de capabilități.

3.4.

CESE dorește să sublinieze stimulentele economice puternice pentru o mai bună cooperare. Mai mult de 1,4 milioane de persoane cu înaltă calificare sunt angajate direct sau indirect în industria de apărare și fiecare euro investit are un randament de 1,6. În Europa, costurile aferente lipsei de coordonare în acest domeniu sunt cuprinse între 25 și 100 de miliarde de euro pe an (4).

3.5.

Această lipsă de cooperare se traduce printr-un număr mare de sisteme de armament redundante, o lipsă de economii de scară în ceea ce privește industria de apărare și scăderea capacității de desfășurare a forțelor noastre armate. Există 178 de sisteme de armament diferite în UE, față de cele 30 din Statele Unite. Există 17 tipuri diferite de tancuri principale de luptă în UE și numai 1 în SUA. Aceasta indică ineficiențe clare în cheltuirea bugetelor de apărare și o lipsă de interoperabilitate a echipamentelor de apărare.

3.6.

CESE reamintește că eficiența în cercetarea și tehnologia în domeniul apărării este bazată pe o forță de muncă calificată. Pregătirea ambițioasă și solidă și învățământul profesional în industriile de apărare sunt fundamentale pentru proiecte de succes, ce vizează atingerea unor culmi tehnologice.

3.7.

CESE dorește să sublinieze că există precedente ale cooperării militare comune în domeniul cercetării și achiziționării, care s-au dovedit a fi de succes. Eurofighter Typhoon, racheta Meteor, distrugătorul de clasă Horizon și fregata FERMM sunt doar câteva exemple de acest tip de proiect.

3.8.

CESE consideră că nu este clar modul în care statele membre care se angajează într-un proiect de dezvoltare pot demonstra faptul că există „motive rezonabile de a considera că dezvoltarea va avea ca rezultat o achiziție”, având în vedere faptul că cercetarea militară include numeroase exemple de proiecte elaborate care nu au fost ulterior achiziționate de către state (5). Posibilitatea cofinanțării din bugetul UE a etapei incipiente a dezvoltării de noi capabilități vizează reducerea riscurilor industriale, dar acest scop poate fi atins numai dacă clienții se angajează să achiziționeze capabilități dezvoltate cu succes.

3.9.

În ansamblu, cele 28 de state membre se află pe locul al doilea în ceea ce privește cheltuielile în domeniul militar la nivel mondial. Cu toate acestea, în timp ce toate puterile importante și-au majorat cheltuielile pentru apărare, cheltuielile UE 27 în domeniul apărării au scăzut cu aproape 11 % între 2005 și 2015 (6). Doar 4 din cele 28 de state membre ating obiectivul NATO cu privire la cheltuieli de 2 % din PIB. Cheltuielile cu cercetarea și tehnologia în domeniul apărării au fost reduse semnificativ la nivelul bugetelor naționale. În perioada 2006-2013, cheltuielile cu cercetarea și tehnologia în domeniul apărării în cele 27 de state membre ale UE care participă la Fondul european de apărare au scăzut cu 27 % (7).

3.10.

CESE consideră că problema întreprinderilor din domeniul apărării din Regatul Unit trebuie abordată din timp, având în vedere interesul lor față de programele europene de dezvoltare și rolul important al Regatului Unit în domeniul apărării. UE este interesată să păstreze know-how-ul britanic.

3.11.

Deși Comisia Europeană oferă finanțarea pentru componenta de cercetare, statele membre vor lua deciziile cu privire la achiziția de capabilități și vor investi în aceasta. În acest întreg sistem, industria este, de fapt, cea care desfășoară cercetarea și dezvoltarea, precum și dezvoltarea capabilităților de apărare. CESE consideră că, pe lângă furnizarea de fonduri pentru industrie, Comisia Europeană ar trebui să creeze cadrul adecvat pentru o mai bună comunicare între toți actorii industriali implicați în sectorul apărării din UE.

4.1.

CESE consideră că statele membre vor avea în continuare un rol esențial în implementarea securității și că niciuna dintre inițiativele actuale la nivel european nu va schimba acest lucru.

4.2.

CESE este de părere că Fondul european de apărare ar trebui să fie doar un program orientat către competitivitate, în care sunt finanțate cele mai relevante și competitive proiecte, indiferent de considerente geografice sau sociale. Cu toate acestea, trebuie luate măsuri pentru a asigura accesul echitabil al tuturor statelor membre și pentru a încuraja întreprinderile mai mici să se implice în cooperarea transfrontalieră.

4.3.

CESE consideră că IMM-urile joacă un rol esențial în economia noastră. Încurajarea IMM-urilor și a altor întreprinderi cu capitalizare medie implicate în industria de apărare este bine-venită. În plus, întreprinderile mici și cele nou-înființate reprezintă adesea surse de inovare în domenii de vârf precum tehnologiile informației și comunicațiilor și securitatea cibernetică. CESE susține cu fermitate acest lucru și consideră extrem de important ca obiectivul principal să fie șansele egale pentru toate IMM-urile, indiferent de țara din care provin.

4.4.

CESE înțelege că Fondul european de apărare a fost conceput cu scopul de a sprijini competitivitatea industriei europene a apărării. Deși Comisia Europeană ar trebui să promoveze o abordare favorabilă incluziunii în funcționarea fondului, acesta nu ar trebui folosit ca fond de dezvoltare regională. Aceasta ar putea conduce la o dispersie prea mare a resurselor și nu ar combate în mod eficace fragmentarea sistemelor de apărare din Europa.

4.5.

În ceea ce privește incluziunea, fondul nu ar trebui conceput doar pentru marii actori. O parte semnificativă a fondului ar trebui să fie dedicată IMM-urilor, de exemplu identificând proiecte mai mici. CESE ar saluta, totodată, crearea unor mecanisme, precum un sistem de prime, care ar consolida cooperarea transfrontalieră a IMM-urilor.

4.6.

CESE înțelege raționamentul ce stă la baza ideii ca cercetarea și tehnologia în domeniul activităților de apărare să fie finanțate exclusiv din fonduri UE, spre deosebire de activitățile civile, în cazul cărora, în mod tradițional, UE asigură cofinanțare. Numărul foarte limitat de clienți (în principal ministerele naționale ale apărării) îngreunează, la nivelul industriilor, amortizarea riscurilor asociate dezvoltării unui nou produs pe o piață mai previzibilă. Indiferent dacă viitorul fond va fi inclus în aceeași categorie cu alte fonduri de cercetare în următorul CFM sau nu, aceste particularități vor trebui abordate.

4.7.

Convingerea noastră fermă este aceea că Fondul european de apărare va reprezenta un stimulent puternic pentru statele membre să „cumpere produse europene” în cazul viitoarelor achiziții publice în materie de apărare, asigurând astfel dezvoltarea economică și protejând know-how-ul și baza industrială necesare pentru susținerea unei capabilități militare globale. CESE încurajează ideea conform căreia statele membre ar trebui să își asume angajamentul de a achiziționa tehnologiile și capabilitățile generate de proiectele de cercetare și tehnologie de succes finanțate prin Fondul european de apărare.

5.1.

CESE recomandă ca statele membre, împreună cu Comisia Europeană și Agenția Europeană de Apărare, să adopte o planificare comună în materie de apărare și un plan pentru capabilitățile-cheie, pentru a identifica prioritățile în materie de cercetare și tehnologie și capabilitățile militare necesare, atât pentru statele membre, cât și pentru apărarea europeană.

5.2.