14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/1

A 459-a SESIUNE PLENARĂ DIN 20 ŞI 21 IANUARIE 2010

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind îngrijirea şi educaţia pentru preşcolari

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 339/01)

Raportor: dna HERCZOG

La 14 iulie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Îngrijirea şi educaţia pentru preşcolari.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 4 decembrie 2009.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 194 de voturi pentru şi 3 abţineri.

Preambul

Statelor membre le revine responsabilitatea educaţiei şi îngrijirii tuturor copiilor de pe teritoriul lor. Există diverse forme de educaţie şi îngrijire, iar denumirea, conţinutul şi obiectivele acestora au evoluat în cursul ultimilor 15 ani. Definiţia şi formularea utilizate în ceea ce priveşte îngrijirea pentru preşcolari au suferit modificări. Educaţia şi îngrijirea copiilor se referă nu numai la garantarea unui mediu sigur pentru copii, ci şi la educaţia şi îngrijirea de care copiii au nevoie pentru a creşte şi a-şi dezvolta potenţialul, şi anume la sprijinul emoţional, fizic, social şi educativ de care aceştia au nevoie. Educaţia şi îngrijirea pentru preşcolari constau într-o gamă largă de servicii asigurate nou-născuţilor şi copiilor preşcolari. Îngrijirea după şcoală se referă la toată gama de servicii puse la dispoziţia copiilor de vârstă şcolară în afara orelor de şcoală, după-amiaza, la sfârşit de săptămână şi în timpul vacanţelor şcolare.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Comitetul recunoaşte şi sprijină eforturile depuse de Comisia Europeană şi de statele membre pentru a dezvolta şi consolida structuri de îngrijire a copiilor disponibile, de înaltă calitate şi la preţuri accesibile, care să furnizeze servicii de îngrijire şi de educaţie pentru preşcolari. În acelaşi timp, trebuie să se ia numeroase măsuri pentru a se garanta într-o măsură şi mai mare că aceste servicii sunt disponibile pentru toţi copiii.

1.2 Comitetul recunoaşte importanţa unei abordări globale şi cuprinzătoare a problemelor legate de îngrijirea copiilor, astfel încât să se înţeleagă mai bine procedurile conexe şi să se realizeze progrese la nivel uman, social şi economic. Statele membre trebuie să le permită persoanelor şi familiilor să facă alegeri, să ia decizii personale şi să îşi exprime preferinţele în ceea ce priveşte forma şi durata îngrijirii copiilor lor. În acest context, factorii de decizie ar trebui să ţină seama de diferitele nevoi, valori concurente şi interese în ceea ce priveşte următoarele subiecte:

—	interesul copilului (1);

—	sprijinirea şi responsabilizarea părinţilor, educaţia parentală;

—	problemele demografice (inclusiv rata scăzută a natalităţii şi numărul tot mai mare de pensionari);

—	nevoile de pe piaţa forţei de muncă;

—	educaţia şi învăţarea de-a lungul vieţii;

—	egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei;

—	diferenţele în repartiţia geografică (oraşe, zone rurale, zone îndepărtate);

—	reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie şi cu cea privată;

—	asigurarea unei educaţii şi îngrijiri a copiilor care să fie disponibilă, de înaltă calitate şi la preţuri accesibile;

—	cetăţenia activă;

—	solidaritatea între generaţii;

—	combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale.

1.3 Comitetul recunoaşte diferenţele dintre politicile familiale ale statelor membre şi, prin urmare, dintre politicile lor în materie de îngrijire a copiilor. Cu toate acestea, obiectivele de la Barcelona şi alte documente ale Uniunii pe această temă definesc obiective aproape universale (2).

1.4 Comitetul solicită să se acorde atenţie anumitor grupuri de copii, în primul rând grupurilor celor mai vulnerabile, de copii cu nevoi speciale – celor cu handicap, migranţilor, minorităţilor etnice, copiilor excluşi social şi celor care trăiesc fără părinţii lor – pentru care îngrijirea are un rol important, întrucât îi pregăteşte pentru şcoală şi pentru reuşita şcolară. Comitetul pledează, de asemenea, în favoarea acordării unui sprijin suplimentar părinţilor acelor copii care se încadrează în categoriile menţionate mai sus.

1.5 În conformitate cu Agenda socială şi cu alte documente strategice relevante, Comitetul consideră că, atunci când serviciile de îngrijire a copiilor sunt de înaltă calitate, ele oferă ocazia de a spori calitatea vieţii şi de a reconcilia viaţa profesională cu cea de familie şi cu cea privată pentru toţi membrii familiei, precum şi de a genera venituri mai importante pentru familii, consolidând participarea femeilor pe piaţa forţei de muncă.

1.6 Comitetul salută existenţa a diferite forme de îngrijire şi de servicii pentru copiii de diverse vârste, nu numai pentru preşcolari, ci şi pentru copii de vârstă şcolară, precum şi a serviciilor de îngrijire după şcoală şi în timpul liber, şi a activităţilor de educaţie informală. Copiii ar trebui să beneficieze de o educaţie şi îngrijire disponibilă, de înaltă calitate şi la preţuri accesibile.

1.7 Sectorul îngrijirii copiilor progresează rapid; cu toate acestea, calificarea personalului şi recunoaşterea acesteia, echilibrul între sexe, recunoaşterea şi retribuirea furnizorilor de servicii oficiale de îngrijire a copiilor şi, cu atât mai mult, a furnizorilor de servicii neoficiale, trebuie îmbunătăţite şi sprijinite, pentru a se putea oferi o gamă mai largă de servicii, care să corespundă diverselor nevoi. Scopul este acela de a le oferi educaţie şi îngrijire tuturor copiilor, însă trebuie reamintită necesitatea unei abordări flexibile, durabile şi sensibile, pentru a se pune la dispoziţie o gamă amplă de servicii, care să corespundă drepturilor şi necesităţilor diferitelor grupuri de copii.

1.8 Trebuie să se ţină mai mult seama, şi într-un mod mai complex, inclusiv prin intervenţia comunitară şi cu sprijinul autorităţilor publice, de nevoile familiilor şi ale copiilor care trăiesc în zone şi regiuni defavorizate şi îndepărtate. Diferitele forme de servicii – integrate, la domiciliu, în sprijinul părinţilor etc. – pot răspunde necesităţilor diferite ale copiilor şi ale familiilor acestora.

1.9 Comitetul sprijină ferm recunoaşterea responsabilităţii statelor membre şi a angajării sporite a partenerilor sociali, menită să contribuie la îmbunătăţirea, pentru toţi copiii, a posibilităţilor de educaţie şi îngrijire, astfel încât acestea să devină universale şi flexibile, şi să utilizeze toate mijloacele posibile pentru a contribui la disponibilitatea şi succesul lor. Angajatorii pot pune la dispoziţie, ei înşişi, servicii de îngrijire a copiilor, sau le pot sprijini financiar, iar sindicatele şi organizaţiile societăţii civile îşi pot aduce contribuţia la sensibilizarea părţilor implicate cu privire la importanţa acestui serviciu şi la sprijinirea procesului de monitorizare şi evaluare. Statele membre pot crea stimulente fiscale destinate angajatorilor care asigură prestarea de servicii de educaţie şi îngrijire pentru copii.

1.10 În conformitate cu principiile comune ale flexicurităţii şi cu abordarea bazată pe ciclul de viaţă, Comitetul consideră că propunerea trebuie privită în contextul dificultăţilor legate de nevoile, în materie de îngrijire şi educaţie, ale copiilor cu vârste de până la 3 ani, precum şi ale celor care au împlinit vârsta integrării în sistemul şcolar. Orarele de lucru flexibile pentru părinţi, negociate de toţi partenerii, şi-au dovedit utilitatea în acest context.

1.11 Partenerii sociali joacă un rol important, aceştia sprijinind punerea în aplicare de către statele membre, a politicilor în domeniul educaţiei şi îngrijirii copiilor şi garantând o abordare globală.

2. Context

2.1 Recomandarea Consiliului privind îngrijirea copiilor (92/241/CEE), care urmăreşte „stabilirea de criterii pentru definirea calităţii serviciilor de îngrijire a copiilor”, a demonstrat deja, încă din 1992, importanţa rolului îngrijirii copiilor; cu toate acestea, amploarea sa şi domeniul său de aplicare s-au modificat mult de atunci. În 1996, Reţeaua privind îngrijirea copiilor a CE se concentra asupra obiectivelor de calitate în ceea ce priveşte serviciile pentru copiii mici, fără a ţine seama de numărul sau procentajul de copii care frecventează structurile de educaţie sau de îngrijire.

2.2 S-a estimat că, în UE-25 (3), numărul copiilor care nu împliniseră încă vârsta de şcolarizare obligatorie era de aproximativ 30 de milioane. Dintre aceştia, sub 25 % dintre copiii cu vârste de până la 3 ani frecventau structuri de îngrijire oficiale, în timp ce procentajul copiilor cu vârste cuprinse între 3 ani şi vârsta şcolară care frecventau astfel de structuri era de peste 80 %. Această repartiţie era însă foarte diferită între statele membre, în funcţie de politicile lor naţionale, de sistemele de concediu de maternitate sau pentru creşterea copilului, de tradiţiile şi valorile acestora. Există mari discrepanţe între formele de îngrijire a copiilor şi calitatea acestora, orarele structurilor de îngrijire a copiilor şi numărul de zile petrecute în aceste structuri.

2.3 Serviciile de educaţie şi de îngrijire a copiilor preşcolari se află în diverse stadii de dezvoltare în statele membre ale UE şi continuă să fie unul dintre sectoarele pieţei de servicii de îngrijire din Europa cu cea mai rapidă creştere, în parte graţie obiectivelor de la Barcelona. În orice caz, ele ar trebui să urmărească obiectivul mai ambiţios, de a asigura un loc tuturor copiilor în cadrul diverselor structuri de îngrijire, ţinând seama de diferitele contexte şi necesităţi ale copiilor şi familiilor.

2.4 Importanţa calităţii serviciilor de îngrijire a copiilor, ca element esenţial pentru garantarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi pentru sporirea participării femeilor pe piaţa forţei de muncă, a fost subliniată de Consiliul European şi de Comisie şi se numără printre Obiectivele de la Barcelona, definite în 2002. Această importanţă este reflectată şi de Strategia de la Lisabona din 2000 şi din 2008. Raportul Comisiei privind punerea în aplicare a obiectivelor de la Barcelona privind structurile de îngrijire a copiilor de vârstă preşcolară a analizat realizările din acest domeniu şi a definit noi sarcini. Statele membre ar trebui să „elimine obstacolele din calea participării femeilor pe piaţa muncii şi, ţinând cont de cerere şi în conformitate cu sistemele naţionale în domeniu, să depună eforturi pentru a institui, până în 2010, structuri de îngrijire pentru cel puţin 90 % dintre copiii cu vârste cuprinse între trei ani şi vârsta de şcolarizare obligatorie şi pentru cel puţin 33 % dintre copiii cu vârste sub trei ani” (4). În anumite ţări, sunt necesare eforturi suplimentare pentru a se realiza punerea în aplicare a măsurilor necesare.

2.5 Comunicarea Comisiei Europene privind schimbările demografice prezintă factorii care contribuie la îmbătrânirea Europei: rata scăzută a natalităţii, care duce la scăderea volumului forţei de muncă şi la exercitarea unei presiuni tot mai mari asupra cheltuielilor publice (5). Consiliul European din martie 2006 a subliniat necesitatea asigurării unui mai bun echilibru între viaţa profesională şi cea privată, în vederea realizării obiectivelor creşterii economice, prosperităţii şi competitivităţii, şi a aprobat Pactul european pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi (6). În cea de-a doua comunicare a sa pe tema promovării solidarităţii dintre generaţii, Comisia reacţionează la problema schimbărilor demografice şi sociale, ţinând seama şi de posibilele dificultăţi de finanţare şi de ofertă de bunuri şi servicii, printre care se numără serviciile de îngrijire a copiilor (7).

2.6 Cetăţenii şi reprezentanţii societăţii civile consultaţi de către Comisie şi-au exprimat preocuparea cu privire la faptul că a avea copii are un impact mult mai puternic asupra perspectivelor femeilor de a ocupa un loc de muncă decât asupra celor ale bărbaţilor. Rata de ocupare a femeilor cu copii aflaţi în întreţinere este de doar 65 %, în timp ce cea a bărbaţilor este de 91,7 %. Femeile se confruntă cu consecinţele prejudecăţilor bazate pe stereotipuri în ceea ce priveşte responsabilităţile lor casnice şi capacitatea de a desfăşura o activitate profesională (8). Această situaţie poate duce la scăderea numărului de femei care se întorc pe piaţa forţei de muncă după ce au un copil.

2.7 Sărăcia în rândul copiilor în Europa (9) şi obiectivul de a asigura punerea în aplicare, în întreaga UE, a CDCNU (10) reprezintă obiective esenţiale, dat fiind că, aşa cum afirmă Comisia în Comunicarea sa, sărăcia şi excluziunea socială în rândul părinţilor limitează considerabil posibilităţile şi şansele copiilor în viaţă; prin urmare, este esenţial să se întrerupă ciclul sărăciei (11).

2.8 Între 1986 şi 1996, Comisia a înfiinţat un grup transnaţional, Reţeaua privind îngrijirea copiilor, menit să se concentreze asupra a trei domenii specifice: servicii pentru copii, concedii pentru creşterea copiilor şi bărbaţii ca îngrijitori ai copiilor. Cele 40 de obiective privind calitatea stabilite de această reţea furnizează un cadru pentru politicile viitoare. Acest lucru demonstrează angajamentul politic al UE în ceea ce priveşte serviciile de îngrijire a copiilor şi obiectivele legate de acestea.

2.9 S-au realizat numeroase cercetări, documente politice şi analize pentru a afla mai multe despre nevoile copiilor şi ale familiilor, precum şi despre dispoziţiile existente sau viitoare (12). Educaţia şi îngrijirea pentru preşcolari au făcut obiectul a diverse dezbateri şi studii din diferite perspective, aşa cum atestă documentele publicate în ultimii ani de Comisia Europeană şi agenţiile sale: abordarea problematicii drepturilor copilului (13), chestiunile legate de educaţie (14), situaţia actuală a serviciilor de îngrijire a copiilor în UE şi viitorul acestora (15), simpozionul privind necesitatea îmbunătăţirii structurilor de educaţie sau de primire (16), componenta legată de politică socială care urmăreşte combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale a categoriilor celor mai vulnerabile de copii, precum şi cercetarea şi evaluarea proiectelor (17).

3. Observaţii generale

3.1 În comunicarea sa din 2006 (18), Comisia a declarat că drepturile copiilor reprezintă o prioritate pentru UE şi că statele membre au obligaţia de a respecta Convenţia ONU privind drepturile copilului şi protocoalele sale opţionale, precum şi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. În martie 2006, Consiliul European a solicitat statelor membre „să adopte măsurile necesare în vederea unei reduceri rapide şi semnificative a sărăciei în rândul copiilor, acordând tuturor copiilor şanse egale, indiferent de mediul social din care provin” (19). În contextul propunerii în discuţie, acest lucru înseamnă ca tuturor copiilor să li se acorde şansa de a primi o îngrijire şi o educaţie adecvate, la vârsta preşcolară şi după şcoală, în conformitate cu nevoile de dezvoltare şi cu situaţiile familiale, şi să li se garanteze accesul la structuri de educaţie şi îngrijire flexibile, de înaltă calitate şi la preţuri rezonabile, cel puţin până la vârsta de 14 ani.

3.2 Dezvoltarea structurilor de îngrijire a copiilor le oferă părinţilor mai multe şanse de a-şi reconcilia viaţa profesională cu cea privată şi cea de familie. Această realitate se aplică, în special, în cazul femeilor care, în situaţiile în care se confruntă cu posibilităţi de îngrijire a copiilor inadecvate, sunt mai susceptibile de a renunţa la activitatea profesională, de a nu găsi un loc de muncă sau de a nu putea beneficia de modalităţi adecvate de organizare a muncii. Acest lucru le împiedică să-şi utilizeze pe deplin potenţialul şi să îşi protejeze familiile împotriva sărăciei. Această problematică este strâns legată de provocările demografice, dat fiind că imposibilitatea de a reconcilia viaţa profesională cu cea privată şi cea de familie duce la scăderea ratei natalităţii.

3.3 Cadrul legislativ european interzice discriminarea pe criterii de sex printr-o serie de măsuri legislative. Cu toate acestea, femeile recurg adesea la un program de lucru redus sau îşi iau perioade mai lungi de concediu fără plată pentru a-şi îngriji copiii, beneficiind astfel de salarii şi pensii mai scăzute şi fiind afectate de sărăcie, deşi sunt încadrate în muncă, în special în familiile monoparentale sau în familiile cu mulţi copii. Cu toate că programul de lucru redus reprezintă o alegere personală, acesta poate fi legat, printre altele, de inexistenţa unor servicii adecvate de îngrijire a copiilor.

3.4 Părinţii ar trebui să poată alege perioada când îşi iau concediul de creştere a copilului şi să poată combina concediul, dacă este cazul, cu forme adecvate de îngrijire a acestuia. Însă, din acest punct de vedere, trebuie să se ţină seama, de asemenea, de politicile naţionale, de priorităţi, de necesităţile întreprinderilor, de presiunea socială şi de nevoile copiilor; schimbările trebuie să fie suficient de semnificative pentru a duce la adoptarea de măsuri specifice.

3.5 În întreaga UE, peste 6 milioane de femei cu vârste cuprinse între 25 şi 49 de ani afirmă că sunt obligate să nu muncească sau că pot munci doar cu fracţiune de normă din cauza responsabilităţilor familiale; motivul invocat de mai mult de un sfert dintre acestea îl constituie lipsa de structuri de îngrijire a copiilor sau costul acestora (20).

3.6 Existenţa unor structuri de îngrijire a copiilor disponibile, de înaltă calitate şi la preţuri accesibile, inclusiv după programul şcolar, este nu numai o garanţie a faptului că copiii îşi petrec timpul într-un mediu favorabil, adecvat nevoilor lor în materie de dezvoltare, ci şi un factor care le permite părinţilor, în special femeilor, să desfăşoare o activitate profesională. Existenţa unor structuri de calitate în domeniul îngrijirii copiilor are un impact asupra calităţii vieţii de familie şi asupra vieţii şi viitorului copiilor, părinţilor, familiilor şi comunităţilor.

3.7 Pentru a realiza diferitele obiective ale strategiilor UE cu privire la punerea în aplicare a Strategiei de la Lisabona, la obiectivele de la Barcelona şi la alte iniţiative, dar şi la situaţia demografică, la solidaritatea dintre generaţii, la egalitatea de şanse dintre bărbaţi şi femei şi la un echilibru mai bun între viaţa profesională şi cea privată, este nevoie, printre altele, de reglementări în materie de îngrijire a copiilor. Sunt necesare mai multe eforturi pentru a garanta aceste oportunităţi care au la bază interesul copiilor.

3.8 În calitate de sector aflat în plină expansiune, serviciile destinate copiilor furnizează, de asemenea, un număr tot mai mare de locuri de muncă, recrutând tot mai multe femei, dar şi bărbaţi (21), mai ales în situaţia în care exigenţele în materie de diplome şi de calificări profesionale şi recunoaşterea şi retribuirea acestor servicii sunt mai mari.

3.9 Majoritatea statelor membre au dezvoltat o serie de măsuri menite să promoveze o mai bună reconciliere a vieţii profesionale cu viaţa privată şi cu cea de familie, care reflectă diferitele necesităţi ale pieţelor naţionale ale forţei de muncă şi diversitatea tradiţiilor şi a culturilor din Europa. Gama largă şi flexibilă de servicii de îngrijire a copiilor face parte dintr-un concept mai amplu, alături de o serie de alte instrumente existente în acest domeniu. Printre acestea se numără programele de incluziune socială, orarele de lucru flexibile, concediul pentru creşterea copilului şi alte forme de concediu, menite să asigure o mai bună reconciliere între viaţa de familie, cea privată şi cea profesională, drepturile copilului şi, prin intermediul acestora, dezvoltarea economică şi socială a statelor membre ale UE.

4. Observaţii specifice

4.1 Îngrijirea copiilor este un sector aflat în plină dezvoltare în UE, caracterizat printr-o serie de standarde minime definite şi prin schimbări. Interesul pentru nevoile copiilor sub aspectul importanţei primilor ani de viaţă, al prestării de servicii considerată ca o investiţie în vederea pregătirii pentru şcoală, pentru reuşita şcolară şi, mai târziu, atât pentru viaţa adultă, cât şi pentru anii tinereţii este un concept relativ nou, care promovează, în primul rând, interesele copiilor, dar şi pe cele ale comunităţii şi ale societăţii în ansamblul său (22).

4.2 Până de curând, cheltuielile publice legate de îngrijirea copiilor s-au concentrat adesea asupra copiilor cu vârste cuprinse între 3 ani şi vârsta şcolară, pentru a-i pregăti pe aceştia în vederea integrării în mediul şcolar. Investiţiile în materie de îngrijire a copiilor trebuie însă orientate către copiii mai mici, precum şi către cei cu vârsta de până la 14 ani care frecventează şcoala. Acest lucru înseamnă nu numai furnizarea unor servicii mai bune de îngrijire pe durata zilei, când părinţii sunt la lucru, ci şi propunerea unor activităţi şi a unui sistem de îngrijire şi de educaţie în afara şcolii, precum şi a unor activităţi de petrecere a timpului liber pentru toţi. Această metodă s-a dovedit a fi foarte eficientă pentru a-i pregăti pe copii pentru viaţa adultă, oferindu-le, în acelaşi timp, posibilitatea de a petrece momente plăcute, în siguranţă.

4.3 Socializarea şi dezvoltarea unui sistem de valori constituie o componentă esenţială a educaţiei familiale, care este completată de cea furnizată de serviciile oficiale de educaţie şi îngrijire a copiilor. Există şi alţi prestatori de educaţie informală – organizaţii neguvernamentale în favoarea copiilor şi a tinerilor, centre pentru copii şi pentru tineret – care contribuie la dobândirea de aptitudini şi competenţe utile pentru viaţa practică şi joacă un rol în procesul de învăţare de-a lungul vieţii. 70 % din aptitudinile şi competenţele noastre se dezvoltă prin intermediul educaţiei informale. Prin urmare, ar trebui recunoscute şi sprijinite toate formele posibile de educaţie.

4.4 În anumite cazuri speciale – copii cu handicap, copii migranţi, copii cu părinţi care suferă de probleme de sănătate mentală etc. – sistemele de îngrijire a copiilor le permit acestora să rămână cu familiile lor şi să nu fie plasaţi. Existenţa unor forme diverse de îngrijire a copiilor este o componentă vitală a dezvoltării economice şi sociale; aceasta joacă un rol esenţial, în special în zonele defavorizate şi pentru grupuri sau gospodării defavorizate care se află în situaţii avantajoase din alt punct de vedere. Furnizarea de servicii de îngrijire a copiilor poate contribui la abordarea problemelor sociale, economice şi sanitare cu care se confruntă aceste familii defavorizate şi poate înlesni integrarea socială a grupurilor care se confruntă cu excluziunea.

4.5 În conformitate cu Convenţia ONU privind drepturile copilului (23), Comisia ar trebui să realizeze un studiu paralel, care să ia în considerare impactul prevederilor propuse asupra copiilor. Copiii trebuie bine îngrijiţi şi trebuie să li se asigure bunăstarea personală. Bunăstarea copiilor şi valoarea copilăriei în cadrul acestei etape extrem de importante a vieţii sunt decisive în sine, dar, în acelaşi timp, copiii reprezintă forţa de muncă a viitorului, iar lipsa de îngrijire şi sprijin în această primă perioadă a vieţii poate duce la eşecuri pe plan şcolar şi în ceea ce priveşte integrarea ulterioară în societate.

4.6 Serviciile de îngrijire a copiilor reprezintă o oportunitate de desfăşurare a unei activităţi profesionale în special pentru femei, în mod tradiţional, însă este de dorit să se garanteze egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi mixitatea ocupării forţei de muncă, prin angajarea unui număr mai mare de lucrători de sex masculin. Formarea profesională specifică de înaltă calitate, controlul în acest domeniu şi o mai bună recunoaştere socială, prin oferirea de salarii mai mari, sunt elemente de natură să garanteze furnizarea unor servicii mai bune şi un mai mare echilibru între sexe în ceea ce priveşte forţa de muncă din acest domeniu.

4.7 Conform obiectivelor de la Barcelona, se urmăreşte ca, până în 2010, să existe centre de îngrijire a copiilor pe timpul zilei pentru cel puţin 33 % dintre copiii cu vârsta de până la 3 ani şi pentru 90 % dintre cei cu vârste cuprinse între 3 ani şi vârsta obligatorie de începere a şcolii, dar nu există dispoziţii speciale cu privire la diferitele forme de îngrijire a copiilor. Este necesar să se creeze, de urgenţă, o platformă europeană care să le clasifice şi să le îmbunătăţească, pe baza principiilor calităţii, flexibilităţii, preţului accesibil şi disponibilităţii. Se pune însă întrebarea ce se întâmplă cu copiii care nu pot fi plasaţi în centre de îngrijire pe timpul zilei, deşi ar avea nevoie de un loc în astfel de centre. Prin urmare, este necesar să se realizeze mai multe cercetări şi să se colecteze date mai exacte, pentru a se dezbate aceste chestiuni şi pentru a se oferi posibile răspunsuri.

4.8 În ceea ce priveşte calitatea îngrijirii copiilor, există puţine informaţii cu privire la serviciile neoficiale de îngrijire a copiilor furnizate acasă; multe dintre persoanele care furnizează aceste servicii sunt necalificate, neînregistrate oficial şi rămân în afara sistemelor de monitorizare recunoscute. Aceşti lucrători nu se încadrează în structurile oficiale de angajare, şi, prin urmare, nu dispun de protecţia adecvată la locul de muncă. Statele membre şi autorităţile locale ar trebui să se angajeze să asigure îngrijire de calitate sub toate formele. Aceste forme neoficiale de îngrijire a copiilor îi pun, de asemenea, în pericol pe copii. Partenerii sociali ar trebui să solicite reglementări şi transparenţă nu numai în cazul serviciilor profesionale de îngrijire a copiilor, ci şi în cazul tuturor formelor de îngrijire la domiciliu şi neoficiale, susţinând şi impunând formarea profesională şi controlul în acest domeniu. Prin intermediul unor stimulente fiscale, s-ar putea contribui la crearea unui număr mai mare de structuri de calitate în domeniul îngrijirii copiilor. Dat fiind numărul mare de femei care îşi desfăşoară activitatea în acest sector, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a calificărilor ar contribui, de asemenea, la strategia globală a UE în domeniu (24).

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) În contextul Comunicării Comisiei „Către o strategie privind drepturile copilului”, lansată la 4 iulie 2006: http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/r12555.htm.

(2) În martie 2002, Consiliul European de la Barcelona a recunoscut importanța îngrijirii copiilor pentru creșterea economică și șanse egale și a cerut statelor membre să „elimine obstacolele din calea participării femeilor pe piața forţei de muncă și, ținând cont de cerere și în conformitate cu sistemele naționale în domeniu, să depună eforturi pentru a institui, până în 2010, structuri de îngrijire pentru cel puțin 90 % dintre copiii cu vârste cuprinse între trei ani și vârsta de școlarizare obligatorie și pentru cel puțin 33 % dintre copiii cu vârste sub trei ani”.

(3) „Îngrijirea copiilor în UE în 2006”, Eurostat/08/172. Bulgaria şi România au devenit state membre ale UE la 1 ianuarie 2007 şi, anterior acestei date, nu li s-a solicitat să colecteze date.

(4) CE, „Punerea în aplicare a obiectivelor de la Barcelona privind structurile de îngrijire a copiilor de vârstă preșcolară”, COM(2008) 638, Bruxelles.

(5) CE, „Viitorul demografic al Europei – de la provocare la oportunitate”, COM(2006) 571 final.

(6) A se vedea Anexa II la Concluziile Președinției Consiliului European de la Bruxelles din 23 şi 24 martie 2006: http://ue.eu.int/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/89013.pdf.

(7) CE, „Promovarea solidarităţii dintre generaţii”, COM(2007) 244 final.

(8) Comunicarea Comisiei „Rezumat în atenţia cetăţenilor – Îmbunătăţirea dispoziţiilor privind concediul de maternitate în vederea promovării unei mai bune reconcilieri dintre viaţa de familie şi cea profesională” (Citizen's Summary - Better maternity leave provisions designed to promote reconciliation of family and working life) (ec.europa.eu/social/BlobServlet?docId=611& langId=en); poziţia comună a Platformei sociale cu privire la revizuirea Directivei 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul-cadru referitor la concediul pentru creşterea copilului, ianuarie 2009.

(9) CE, „Sărăcia şi bunăstarea copiilor în UE – Situaţia actuală şi calea care trebuie urmată”, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2008.

(10) Convenţia privind drepturile copilului a Naţiunilor Unite.

(11) CE, „Către o strategie europeană privind drepturile copilului”, COM(2006) 367 final, Bruxelles, 2006.

(12) „Copilăria: mari provocări” (Starting Strong), OCDE, 2001; „Serviciile de îngrijire a copiilor în Europa” (Childcare services in Europe), Foundation Findings, 2009; „Familiile şi serviciile de îngrijire a copiilor” (Families and childcare services), Eurofound, 2009; „Educaţia şi îngrijirea pentru preşcolari: rezultatele cercetării ca repere pentru factorii politici” (Early Childhood Education and Care key lessons from research for policy makers), NESSE, 2009; „Serviciile de îngrijire a copiilor; un studiu comparativ la nivelul a 30 de ţări europene” (The Provision of childcare services, Comparative review of 30 European countries), Comisia Europeană, 2009; „Sărăcia şi bunăstarea în rândul copiilor în UE” (Child Poverty and well being in the EU), Comisia Europeană, 2008; „O copilărie în schimbare într-o Europă în schimbare” (Changing Childhood in a Changing Europe), ESF, 2009; „Bebeluşi şi şefi” (Babies and Bosses), OCDE, 2007; „Educaţia astăzi, perspectiva OCDE” (Education Today, the OECD perspective), 2009; „Abordarea inegalităţilor la nivel social şi cultural prin educaţia şi îngrijirea pentru preşcolari în Europa” (Tackling Social and Cultural Inequalities through Early Childhood Education and Care in Europe), Eurydice, 2009; „Serviciile de îngrijire a copiilor după şcoală, pentru copiii de vârstă şcolară” (Out of school care services for school aged children), Eurofound, 2007; „Evoluţia ocupării forţei de muncă în cadrul prestării de servicii de îngrijire a copiilor de vârstă şcolară” (Employment developments in childcare services for school-aged children), Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, 2006; „Raportul UNICEF, Fişa nr. 8” (UNICEF Report Card 8); „Tranziţia din domeniul îngrijirii copiilor” (The Childcare Transition), Florenţa, 2008; „„Problematica vârstei preşcolare” (Early Matters), Bruxelles, 2008.

(13) „Către o strategie europeană privind drepturile copilului”, 2006.

(14) Comunicarea Comisiei privind eficienţa şi echitatea sistemelor europene de educaţie şi de formare, COM (2006) 481 final.

(15) „Care este viitorul serviciilor de îngrijire a copiilor în UE?” (Childcare services in the EU – what future?), Eurofound.

(16) „Problematica vârstei preşcolare” (Early matters), Simpozionul privind structurile de educaţie sau de primire, octombrie 2008, Bruxelles.

(17) „Abordarea inegalităţilor la nivel social şi cultural prin educaţia şi îngrijirea pentru preşcolari în Europa” (Tackling Social and Cultural Inequalities through Early Childhood Education and Care in Europe), Eurydice, 2009; „Educaţia şi îngrijirea pentru preşcolari: rezultatele cercetării ca repere pentru factorii politici” (Early Childhood Education and Care key lessons from research for policy makers), NESSE, 2009.

(18) „„Către o strategie europeană privind drepturile copilului”, COM(2006) 367 final.

(19) A se vedea punctul 72 din Concluziile Președinției – 23 și 24 martie 2006 (ref. în nota de subsol nr. 8 de mai sus).

(20) „Serviciile de îngrijire a copiilor în Europa”, Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, Dublin, 2009, p. 9, www.eurofound.europa.eu.

(21) În special prin Strategia de la Lisabona pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, menţionată anterior.

(22) P. Reid, D. White: Eurofound, „” (Out of school care services for living disadvantaged areas), Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2007.

(23) Convenţia privind drepturile copilului, adoptată prin Rezoluţia 44/25 a Adunării generale la 20 noiembrie 1989 şi intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, în conformitate cu articolul 49: http://www2.ohchr.org/english/law/crc.htm.

(24) Aviz CESE, JO C 277, 17.11.2009, p. 102.

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/7

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind dezvoltarea durabilă a zonelor de coastă

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 339/02)

Raportor: dl Stéphane BUFFETAUT

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Dezvoltarea durabilă a zonelor de coastă.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 13 octombrie 2009.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 138 de voturi pentru, 0 voturi împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 CESE subliniază că cei 136 000 km de ţărm de care dispune UE constituie un atu considerabil, însă presiunea demografică, funciară, agricolă, economică şi turistică exercitată în aceste zone poate reprezenta un pericol pentru însăşi atractivitatea şi viitorul lor. Numai prin politici bazate pe conceptul de dezvoltare durabilă, atât pe plan economic şi social, cât şi ecologic, se poate asigura regiunilor de coastă un viitor promiţător.

In acest scop, CESE formulează următoarele recomandări:

1.2.1 In domeniul protecţiei mediului:

—	crearea unei reţele de administratori ai zonelor marine protejate şi a unei etichete europene pentru aceste zone;

—	crearea de către statele membre a unei baze de date europene comune privind bunele practici legislative şi administrative în materie de protecţie a patrimoniului zonelor de coastă;

—

acordarea unei atenţii susţinute problemei, prea des trecute cu vederea, a modificării artificiale a litoralului (cu excepţia lucrărilor care protejează patrimoniul natural, istoric şi cultural şi supravieţuirea propriu-zisă a populaţiei din zonă) şi crearea unei reţele europene de monitorizare a impactului lucrărilor realizate pe terenuri recuperate din mare, reţea care să se bazeze pe laboratoarele de cercetare marină;

—	crearea unui comitet ştiinţific şi tehnic al regiunilor maritime, cu misiunea de a anticipa şi de a propune soluţii la consecinţele creşterii nivelului mării, precum şi la dispariţia calotei de gheaţă, în cazul regiunilor polare;

—	dezvoltarea activităţilor de informare şi de sensibilizare cu privire la mediul marin.

1.2.2 Transporturi

CESE îşi reafirmă sprijinul pentru programul privind reţeaua transeuropeană de transport; odată aplicat, acest program ar constitui un mijloc de susţinere a economiei europene. În perspectiva dezvoltării durabile a zonelor de coastă, Comitetul subliniază în special importanţa următoarelor proiecte: autostrăzile mării (Marea Baltică, Arcul Atlantic, Europa de Sud-Est şi Mediterana occidentală), axa feroviară Rail Baltica; axa feroviară a coridorului intermodal Marea Ionică-Marea Adriatică. Această creştere utilă a transportului maritim şi feroviar va trebui însoţită de un control eficient al poluării pe care o generează.

1.2.3 Activităţi economice litorale aflate în dificultate

CESE subliniază necesitatea de a orienta intervenţiile Fondului Social European, ale Fondului European de Dezvoltare Regională şi ale Fondului European pentru Pescuit către regiunile de coastă care se confruntă cu probleme deosebite, pentru a le facilita tranziţia către noi activităţi economice.

Comitetul atrage atenţia asupra costurilor care vor trebui asumate de statele membre şi de Uniunea Europeană pentru a realiza investiţii şi lucrări care să facă faţă creşterii previzibile a nivelului mării - costuri care vor duce la cheltuieli bugetare considerabile.

Comitetul observă că repercusiunile schimbărilor climatice asupra zonelor de coastă pot duce la deplasări de populaţie; trebuie prevăzute consecinţele acestora la nivel social şi impactul lor asupra ocupării forţei de muncă.

1.2.4 Turism

CESE preconizează organizarea periodică a unor conferinţe europene privind turismul balnear responsabil, de exemplu printr-o iniţiativă comună a Comitetului Regiunilor şi a CESE, aceste manifestări putând reprezenta o bună ocazie de a compara bunele practici de pe întreg teritoriul UE.

CESE este, de asemenea, în favoarea definirii, pentru întreaga UE, a unor criterii de calitate a mediului pentru staţiuni balneare, porturi şi porturi de agrement.

1.2.5 Schimbările climatice

CESE preconizează lansarea unui program de cooperare europeană în domeniul cercetărilor privind modalităţile de adaptare a zonelor de coastă la creşterea nivelului mării, crearea unei reţele de informare reciprocă între centrele de cercetare, precum şi a unui comitet ştiinţific şi tehnic european responsabil cu anticiparea şi identificarea unor măsuri concrete ca răspuns la provocarea reprezentată de creşterea nivelului apelor.

1.2.6 Sensibilizarea cu privire la mediul marin

Comitetul recomandă iniţierea de acţiuni de sensibilizare cu privire la mediul marin şi la importanţa acestuia pentru bunăstarea generaţiilor de azi şi a celor viitoare. Astfel de acţiuni ar trebui să vizeze în primul rând şcolile şi publicul larg. Ele ar putea fi organizate în zonele de coastă în perioada vacanţei.

2. Introducere

2.1 În secolul XXI, populaţiile se deplasează către mare. Este vorba de o tendinţă generală, anumite metropole gigantice, cum ar fi Shanghai, Tokyo, Osaka şi Hong Kong dezvoltându-se de altfel pe malul oceanului, mai ales în zonele de mică adâncime. Analiştii estimează că această tendinţă se va confirma pe toate continentele.

2.2 UE nu constituie o excepţie de la acest fenomen şi nu-l poate trece cu vederea, cu atât mai mult cu cât posedă 136 000 de km de coastă şi cu cât regiunile maritime ale UE contribuie în proporţie de 40 % la PIB şi cuprind 40 % din populaţia Uniunii.

2.3 Zonele de coastă constituie, prin urmare, surse de prosperitate economică, dar şi spaţii caracterizate de o bună calitate a vieţii şi de bunăstare socială. Deşi sunt atractive, zonele de coastă concentrează numeroase activităţi în spaţii limitate: turism, pescuit, activităţi portuare şi aeroportuare, oraşe în plină creştere, activităţi economice, infrastructuri de transport etc. Toate aceste activităţi au un impact – uneori considerabil – asupra ecosistemelor. Zonele de coastă reprezintă scena unor confruntări între diferite moduri de utilizare legate de activităţile umane, iar în ceea ce priveşte ecosistemele marine, cele situate la mică adâncime în zonele de litoral sunt, de departe, cele mai bogate din punct de vedere al biodiversităţii.

2.4 Activităţile umane se concentrează pe zone de litoral limitate prin natura lor şi care sunt, în plus, ameninţate de creşterea nivelului mării şi de eroziune. Această situaţie pune în pericol calitatea vieţii, zonele naturale, ecosistemele terestre şi marine.

UE nu putea să rămână indiferentă în faţa acestor situaţii şi a acestor mize economice, sociale şi de mediu.

2.5 În anul 2000, Comisia a publicat o Comunicare privind gestionarea integrată a zonelor de coastă în Europa (GIZC), care a fost urmată de Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 2002 privind punerea în aplicare a unei strategii de GIZC în Europa. În iunie 2007, Comisia a prezentat o evaluare a GIZC a cărei concluzie a fost că recomandarea UE a avut un efect benefic, dar că această strategie are nevoie de un nou elan.

2.6 Cu toate acestea, acţiunea UE nu s-a limitat la această perspectivă; astfel, Comisia a publicat în octombrie 2007 o Comunicare privind o politică maritimă integrată pentru Uniunea Europeană.

2.7 În sfârşit, în 2008 a fost adoptată Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”. Conform acestei directive, fiecare stat membru, în cooperare cu celelalte state membre şi cu statele limitrofe care nu fac parte din UE, se angajează să dezvolte strategii pentru apele lor marine. Scopul este de a „continua protejarea şi conservarea” mediului marin şi de a „preveni deteriorarea” acestuia pentru a obţine „o stare ecologică bună a mediului marin”, cel târziu în 2021.

2.8 În acelaşi spirit, Parlamentul European a adoptat în noiembrie 2008 o rezoluţie specifică privind aspectele de dezvoltare regională legate de impactul turismului în regiunile de coastă.

2.9 După cum se observă, ca răspuns la numeroasele probleme privind zonele de coastă, au fost adoptate diferite documente şi iniţiative europene, a căror punere în aplicare revine statelor membre şi autorităţilor locale respective.

2.10 Trebuie, de asemenea, menţionat impactul politicii comune în domeniul pescuitului asupra activităţii economice şi sociale din zonele de coastă.

2.11 Orice politică de dezvoltare durabilă a zonelor de coastă trebuie, aşadar, să integreze politici (cum ar fi politica agricolă comună) şi abordări sectoriale coordonate şi compatibile între ele, misiune dificilă în condiţiile în care interesele şi preocupările în materie se pot dovedi contradictorii, atât în spaţiul litoral terestru cât şi în cel maritim.

2.12 Politica UE referitoare la zonele de coastă se articulează astfel în jurul a 5 instrumente:

1)	GIZC este un instrument comunitar care are la bază recomandarea din 2002 a Consiliului şi a Parlamentului. Ea încurajează dezvoltarea durabilă şi invită statele membre să iniţieze strategii naţionale, reglementând şi promovând schimburile de bune practici şi de proiecte;

politica marină integrată pentru UE. Această politică este mai concretă şi defineşte domenii de acţiune considerate ca fiind deosebit de importante:

—	spaţiul european de transport maritim fără bariere;

—	Strategia europeană de cercetare maritimă;

—	politicile maritime integrate ale statelor membre;

—	reţeaua europeană de supraveghere maritimă;

—	foaia de parcurs privind planificarea spaţiului maritim;

—	strategia vizând atenuarea efectelor schimbărilor climatice asupra zonelor de coastă;

—	reducerea poluării cauzate de navigaţia maritimă;

—	lupta împotriva pescuitului ilegal şi a distrugerii resurselor piscicole;

—	reţeaua europeană a clusterelor maritime;

—	legislaţia europeană a muncii din sectorul piscicol şi din cel al transportului maritim;

3)	politica europeană în domeniul pescuitului, care are consecinţe manifeste asupra activităţii economice şi sociale din anumite zone de coastă;

4)	Directiva „Habitate” (Natura 2000), aplicată domeniului maritim;

5)	Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”.

2.13 În orice caz, trebuie să se ţină seama în permanenţă de faptul că fiecare ţărm este un caz specific şi că politicile trebuie să se adapteze caracteristicilor geografice şi fizice ale ţărmurilor: mare adâncă sau puţin adâncă, mări cu maree sau fără maree, litoral cu climat temperat sau polar, coaste abrupte sau joase, stâncoase sau nisipoase etc. În consecinţă, deşi se pot defini obiective comune, este imposibil să se definească o politică uniformă pentru ansamblul zonelor de coastă, şi cu atât mai puţin modalităţi uniforme de a o pune în aplicare.

3. Conservarea mediului natural, terestru şi marin

3.1 Mizele dezvoltării durabile pentru aceste zone se referă la o serie de subiecte deosebit de delicate:

3.2 Din cauza presiunii funciare, unele state au susţinut sau au lansat iniţiative de conservare a terenurilor litorale (cum ar fi National Trust, în Marea Britanie sau Le conservatoire du littoral, în Franţa) sau au creat parcuri naturale care cuprind o zonă de litoral. Ar trebui să se aibă în vedere extinderea iniţiativelor de acest tip, care au ca scop gestionarea spaţiilor naturale celor mai fragile şi mai ameninţate sau mai deosebite, dând posibilitatea autorităţilor publice să se substituie proprietarilor individuali atunci când este în joc interesul public. Este vorba, într-un anumit sens, de crearea unei categorii de bunuri care fac parte din patrimoniul naţional, aşa cum este cazul monumentelor istorice sau al operelor de artă din muzeele noastre.

3.3 Directiva 92/43/CEE, cunoscută sub numele de Directiva „Habitate, faună, floră” (sau pur şi simplu „Habitate”) se referă la conservarea habitatelor naturale, precum şi a speciilor de faună (biologie) şi de floră sălbatică. Ca urmare a acestei directive, unele state îşi extind zonele Natura 2000 la spaţiul marin. Trebuie verificat dacă acest instrument de conservare este bine utilizat (mai ales în privinţa justificării unor extinderi a acestor zone la arii maritime importante care cuprind zone de mare adâncime, pentru care nu există, în majoritatea cazurilor, suficiente cunoştinţe referitoare la biodiversitate şi la factorii de risc).

3.4 Protecţia biodiversităţii marine litorale şi conservarea resurselor piscicole din zonele de coastă au motivat decizia anumitor state de a dezvolta reţele de zone marine protejate (Marine Protected Areas - MPA). Impactul acestor iniţiative va fi şi mai favorabil dacă toate statele riverane vor adera la acest demers. De asemenea, este de dorit ca aceste MPA să fie puse în legătură, armonizate şi încurajate. În acest sens, ar fi utilă crearea unei reţele europene a administratorilor acestor zone de protecţie şi a unei etichete europene.

3.5 Urbanizarea galopantă a zonelor de coastă, exploatarea excesivă a terenurilor agricole litorale şi infiltrarea apei sărate în pânzele freatice din zonele de coastă necesită o deosebită atenţie, pentru a garanta populaţiilor de pe litoral un acces durabil la apă potabilă de bună calitate.

4. Prevenirea poluării şi depoluarea

4.1 Este vorba, bineînţeles, de problema clasică a tratării deşeurilor deversate direct în mare şi a poluării apelor fluviale şi a cursurilor de apă, fără a uita de poluarea specifică a apelor portuare şi de poluarea cauzată de transportul maritim.

4.2 Legislaţia europeană abordează o parte din aceste probleme, în special prin Directiva-cadru privind apa şi prin directivele „fiice” ale acesteia. În 2007, Comisia şi-a exprimat nemulţumirea faţă de calitatea mediocră a transpunerii şi nivelul insuficient de cooperare internaţională. Este adevărat că se constataseră numeroase întârzieri în punerea în aplicare a acestei directive. În 2010, statele membre vor trebui să prezinte planurile de gestiune ale bazinelor hidrografice, care vor trebui să includă măsuri de protecţie, dar şi eventuale măsuri de restabilire a calităţii maselor de apă. În acest sens, pentru bazinele de apă utilizate în comun cu ţări nemembre UE, se impune o coordonare a eforturilor. Trebuie pusă la punct o ierarhizare a impactului nefast al tipurilor de poluare acvatică, prezentând separat, pe de o parte, victimele (fiinţa umană – sănătatea, economia şi bunăstarea sa – sau speciile marine), iar pe de altă parte, durata reversibilităţii sau ireversibilitatea efectelor nocive asupra habitatelor sau a speciilor.

4.3 Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin” oferă un răspuns specific necesităţii de a conserva şi de a îmbunătăţi starea apelor marine, definind anumite regiuni şi subregiuni marine şi solicitând statelor membre să coopereze pentru a elabora strategii marine şi pentru a defini obiective de mediu.

4.4 Problema poluării marine cauzate de nave a fost abordată prin diferitele programe Erika.

4.5 Există o formă de degradare a mediului care este mult prea des trecută cu vederea – este vorba de distrugerea ireversibilă a zonelor de adâncime mică (habitate şi ecosisteme), cauzată de modificarea artificială excesivă a ţărmurilor, din motive care nu ţin nici de securitatea populaţiei locale, nici de protecţia patrimoniului. Modificarea artificială a litoralului european prin proliferarea construcţiilor pe ţărm – porturi de agrement, porturi şi diverse lucrări, iar pe termen mediu, prin numărul mare de lucrări necesare pentru a proteja ţărmul împotriva creşterii nivelului mării – trebuie luată în considerare la nivel comunitar (după exemplul observatorului MEDAM, care se ocupă de ansamblul amenajărilor construite pe coastele franceze de la Mediterana (1)). Prin amploarea sa, modificarea artificială a ţărmurilor se opune dezvoltării durabile, iar păstrarea aspectului natural al ţărmurilor şi al zonelor de mică adâncime trebuie să devină o preocupare majoră. La nivelul UE, se constată într-o oarecare măsură o conştientizare a acestor probleme. Astfel, în regiunea Camargue, adaptarea la creşterea nivelului apelor are loc, în măsura posibilului, permiţând mării să inunde din nou zonele de unde se retrăsese anterior. În Italia, în zona Maremma (coastele Toscanei) există discuţii cu privire la porturile de agrement, vizând limitarea extinderii acestora prin dezvoltarea posibilităţilor de iernare pe uscat a vapoarelor şi printr-o gestionare scrupuloasă a ocupării locurilor din port.

5. Transporturile în zonele de coastă

5.1 Reţelele rutiere litorale sunt adesea supraaglomerate. Această situaţie generează insecuritate rutieră, emisii de CO2 şi de substanţe poluante, precum şi pierderi economice. UE doreşte de multă vreme să transfere o parte din acest trafic rutier către calea ferată sau către „autostrăzile mării”, fără să fi obţinut, până în prezent, rezultate tangibile. Merită evocate aici câteva observaţii:

—

organizaţiile care militează pentru protecţia naturii şi a mediului nu acţionează întotdeauna în mod coerent şi se opun foarte frecvent construcţiei de infrastructuri care ar permite reducerea traficului rutier prin dezvoltarea unor moduri de transport alternative (aşa cum o arată exemplul blocării liniei de cale ferată consacrate transportului combinat rutier-feroviar Lyon-Torino, cunoscuta opoziţie sistematică în raport cu orice extindere a portului Le Havre, din 2000, sau a portului Rotterdam, precum şi opoziţia faţă de construirea canalului Rin-Rhône);

—

politica de dezvoltare a transportului feroviar de marfă în UE întâmpină mari dificultăţi în ceea ce priveşte punerea în aplicare, în ciuda iniţiativelor recente ale Comisiei (Comunicarea „Către o reţea prioritară de transport feroviar de marfă”, din 2007, şi Regulamentul „O reţea feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv”, din 2009), atât din motive „culturale”, incluzând în special prioritatea acordată în mod obişnuit trenurilor de călători, precum şi dintr-o lipsă certă de cultură comercială.

5.2 În ciuda dificultăţilor, numai transferul unei părţi a traficului către calea ferată sau către mare ar putea permite degrevarea parţială a reţelelor rutiere litorale. Întreaga miză rezidă în reconcilierea dezvoltării economice şi sociale cu protecţia mediului.

6. Către un turism pe malul mării cu caracter durabil

6.1 Turismul este mult prea adesea prezentat ca soluţia ideală oferită zonelor de coastă care se confruntă cu dificultăţi. Cu toate acestea, durata sezonului turistic este deseori mult prea redusă ca să ofere o alternativă reală pentru declinul activităţii economice. Turismul ca „soluţie miracol” poate încuraja exploatarea excesivă a spaţiului litoral, provocând daune ireversibile pentru mediu, fără a aduce soluţii durabile pentru problemele economice. În plus, exploatarea excesivă prin turism poate sfârşi prin a anihila „vaca de muls”, prin degradarea zonelor turistice. Cu siguranţă, ar fi de dorit să se dezvolte un turism mai durabil, anumite iniţiative fiind deja demarate, atât de către autorităţile de stat cât şi de către organizaţiile neguvernamentale.

6.2 În Franţa, legea din 1986 referitoare la amenajarea, protecţia şi valorificarea litoralului a fost votată ca reacţie la aşa-zisa „betonare” a zonelor de coastă. Această lege urmăreşte menţinerea echilibrelor biologice şi ecologice, protejarea zonelor turistice şi a peisajelor, dar şi conservarea şi dezvoltarea activităţilor economice legate de vecinătatea cu apa (pescuitul, acvaculturile marine, activităţile portuare etc.). Textul vizează localităţile litorale, iar dispoziţiile sale fundamentale cuprind obligaţia actorilor din domeniul urbanismului de a proteja spaţiile naturale deosebite şi interzicerea oricărei construcţii la mai puţin de 100 de metri de mal în afara zonelor urbanizate. După mai mult de 20 de ani de punere în aplicare a acestei legi, bilanţul este mai degrabă pozitiv. UE nu dispune de competenţe în materie de urbanism şi de amenajare a zonelor litorale, însă ar putea cel puţin să încurajeze schimbul de bune practici legislative şi administrative între statele membre.

6.3 Federaţia pentru educaţia privind mediul (Fédération pour l’éducation à l’environnement) a creat în 1985 eticheta ecologică „Pavilionul albastru” (Pavillon bleu). În prezent există un „Pavilion albastru” european. Această etichetă ecologică se acordă localităţilor din zonele de coastă şi porturilor. Atribuirea etichetei depinde de îndeplinirea unor criterii referitoare la educaţia privind mediul, la securitate, curăţenie şi la serviciile de proximitate de pe plajă, la gestionarea deşeurilor, a apei, la calitatea apelor din zonele în care scăldatul este permis, la lucrările de depoluare. Pentru porturile de agrement, există criterii specifice. În ciuda faptului că această iniţiativă are, în mod evident, ca scop dezvoltarea turismului, ea prezintă totuşi avantaje indiscutabile.

6.4 Ecoturismul – sau turismul responsabil – ia proporţii peste tot în Europa, bucurându-se deseori de sprijinul autorităţilor locale. Agroturismul oferă o sursă complementară de venit agricultorilor din zonele de litoral.

7. Politica europeană în domeniul pescuitului

7.1 Gestionarea pescuitului ţine de competenţa Comisiei. Politica europeană în domeniul pescuitului durabil pune sub semnul întrebării anumite modele economice din cadrul acestui sector, care au consecinţe considerabile pe plan economic şi social. Trebuie abordată problema pescuitului durabil printr-o mai bună cunoaştere ştiinţifică, factor esenţial de care depinde gestionarea, pe termen lung, a stocurilor. În acest context, trebuie diferenţiate domeniile internaţionale de pescuit şi domeniile apelor teritoriale, pentru fiecare regiune maritimă, asigurând totodată o bună utilizare a subvenţiilor, care trebuie să respecte în primul rând exigenţa unei gestionări mai bune a stocurilor.

7.2 De asemenea, trebuie făcută distincţia între pescuitul artizanal şi pescuitul industrial. În ceea ce priveşte pescuitul artizanal, constituirea unei reţele europene a zonelor marine protejate (Marine Protected Areas - MPA) ar permite o mai bună gestionare a speciilor piscicole din zonele de coastă, garantându-se astfel o densitate naturală ridicată în sectoarele în care nu se pescuieşte, precum şi sex-ratio normale pentru o bună răspândire a larvelor şi a puietului. De asemenea, ar fi util să se încurajeze crearea de „societăţi de pescuit” (aşa cum există în anumite ţări: cooperative, asociaţii, inclusiv de tip prud'homies, consilii consultative regionale …) între patronii din sectorul pescuitului, cu participarea activă a consilierilor ştiinţifici, pentru a asigura o mai bună gestionare a zonelor de pescuit costier, definite la o scară diferită de zonele gestionate în prezent (zona din jurul unui port, a litoralului unei comune sau a unei alte diviziuni administrative sau zone istorice), astfel încât să constituie teritorii omogene din punct de vedere ecologic. Ar putea fi create reţele între aceste „societăţi de pescuit”, pentru a încuraja schimburile de experienţe şi de bune practici.

7.3 Problema pescuitului sportiv (amator) trebuie, de asemenea, menţionată deoarece, în măsura în care nu există limitări (în majoritatea ţărilor, reglementarea pescuitului amator în apele marine are doar în foarte puţine cazuri un caracter obligatoriu), nici constrângeri economice (mijloacele mobilizate de unii pescari amatori sunt complet disproporţionate în raport cu valoarea capturilor), amploarea acestuia are repercusiuni nocive asupra anumitor specii.

8. Activităţi economice în zonele de litoral

8.1 Pretutindeni în Europa, timp de secole, în zonele de litoral s-au desfăşurat activităţi economice: porturi, şantiere navale, pescuit. Deşi UE găzduieşte unele dintre mai importante porturi din lume, activitatea şantierelor sale navale şi pescuitul se confruntă cu mari dificultăţi structurale.

8.2 De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şantierele navale europene s-au confruntat cu concurenţa din partea şantierelor asiatice, fiind silite să se restructureze şi să se specializeze. Cu toate acestea, anumite şantiere se confruntă cu dificultăţi grave – de exemplu, şantierele poloneze din Gdansk, Gdynia şi Szczecin. Această situaţie necesită un efort considerabil de recalificare şi de formare pentru salariaţi, şi aceasta nu numai în Polonia.

8.3 Europa a dezvoltat şi una dintre cele mai mari industrii mondiale în domeniul navigaţiei de agrement. Înainte de criză, acest sector cuprindea mai mult de 37 000 de întreprinderi şi număra mai mult de 270 000 de angajaţi. Activitatea sa a fost grav afectată. Şi în acest caz, trebuie să se facă faţă situaţiei dificile a salariaţilor. În acest sector, recalificarea şi formarea salariaţilor reprezintă o necesitate absolută, precum şi menţinerea în viaţă a acestui sector de mare valoare al industriei europene.

8.4 Aşa cum s-a explicat anterior, epuizarea stocurilor de peşte, interzicerea anumitor metode de pescuit în UE (dar nu neapărat şi în ţări din afara Europei) şi pescuitul excesiv au avut drept rezultat o politică europeană privind pescuitul care creează multe greutăţi pentru acest sector, confruntat cu necesitatea unei politici de reciclare şi de formare.

8.5 Acvacultura este o activitate nouă, al cărei scop este satisfacerea cererii din ce în ce mai mari de specii piscicole, pentru consum. Nu trebuie ascuns faptul că este vorba de o cu totul altă meserie decât pescuitul, asemănătoare cu agricultura. În plus, această activitate presupune măsuri pe plan sanitar şi de protecţie a mediului.

8.6 Dezvoltarea durabilă a zonelor de coastă necesită menţinerea activităţilor asociate cu această poziţie geografică. Menţinerea unei agriculturi care respectă mediul natural litoral este un factor care favorizează aceste activităţi. În schimb, turismul nu poate constitui răspunsul la toate problemele legate de recalificare, cu atât mai mult cu cât anumite proiecte de infrastructuri turistice pot dăuna spaţiilor încă verzi care se mai găsesc pe litoral. UE trebuie să acorde o atenţie deosebită consecinţelor economice şi sociale ale politicilor pe care le aplică în acest mediu economic specific şi fragil.

9. Sensibilizarea cu privire la mediul marin

9.1 40 % din populaţia europeană este concentrată pe cei 136 000 km de litoral, care atrag şi cea mai mare parte a fluxurilor turistice. Mediul marin – bogat, însă fragilizat din cauza acestei densităţi umane ridicate – trebuie să fie mai bine cunoscut. Crearea unui program de sensibilizare a publicului cu privire la mediul marin, adaptat la fiecare configuraţie maritimă, corespunzând, de exemplu, regiunilor sau subregiunilor definite în contextul aplicării strategiei pentru mediul marin, şi cel puţin pentru cele cinci mări sau oceane care mărginesc UE (Marea Baltică, Marea Nordului, Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră) ar permite o mai bună înţelegere şi o mai bună justificare a măsurilor de protecţie a mediului marin, în scopul combaterii poluării, a pescuitului excesiv sau a deteriorării ţărmurilor prin construcţii artificiale. Astfel, este extrem de important să se încurajeze furnizarea unor informaţii de mai bună calitate care să vizeze în mod specific şcolile şi autorităţile însărcinate cu gestionarea litoralului.

10. Schimbările climatice la nivel global şi creşterea nivelului mării

10.1 Încălzirea globală va duce, pe de o parte, la creşterea generalizată a nivelului mării, iar pe de altă parte, la creşterea frecvenţei fenomenelor climatice excepţionale şi violente (furtuni, uragane, tornade etc.). În consecinţă, aşa cum se observă deja în anumite ţări, coastele se vor eroda, plajele vor dispărea, iar structurile de protecţie a coastelor vor trebui consolidate. Această problemă va afecta într-un mod foarte diferit ţările sau regiunile europene, şi în general toate zonele urbanizate de pe coastă, printre care se numără în primul rând infrastructurile portuare şi balneare. Anumite state membre au lansat deja acţiuni de mare amploare, cum ar fi planul Delta, adoptat în Olanda după inundaţiile catastrofice din 1953 sau operaţiunea Moise în Italia, care vizează salvarea Veneţiei. Trebuie avută în vedere elaborarea unor orientări la nivel comunitar pentru a sprijini cât mai bine aceste schimbări anunţate şi ireversibile, ţinând seama, în acelaşi timp, de interesele economice şi de cele de mediu.

10.2 Pentru a face faţă schimbărilor climatice şi consecinţelor acestora, UE nu trebuie să se limiteze la măsuri de prevenire, ci ar trebui să lanseze un program masiv de cercetare şi de dezvoltare cu statele membre, conform principiului de cooperare între centrele de cercetare şi de punere în comun a rezultatelor. O astfel de iniţiativă ar demonstra utilitatea şi chiar necesitatea unei strânse cooperări europene în acest domeniu.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) http://www.medam.org

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/14

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind Programul european de observare a Pământului (GMES) şi exploatarea sa iniţială (2011-2013)

COM(2009) 223 final – 2009/0070 (COD)

(2010/C 339/04)

Raportor: dl VAN IERSEL

La 30 iunie 2009, în conformitate cu articolul 157 alineatul (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunere de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind programul european de observare a Pământului (GMES) şi exploatarea sa iniţială (2011-2013)

COM(2009) 223 final - 2009/0070 (COD).

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 5 ianuarie 2010.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 184 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 CESE salută Regulamentul privind Programul european de observare a Pământului şi operaţiunile sale iniţiale, care constituie o etapă strategică importantă în cadrul stabilirii unui nou cadru pentru dezvoltarea unei politici spaţiale europene mature.

1.2 CESE consideră că acest cadru va permite obţinerea de beneficii substanţiale prin punerea în aplicare a politicilor existente, elaborarea de noi politici, intensificarea furnizării de servicii inteligente şi adaptate în Europa şi în afara ei, precum şi prin consolidarea poziţiei UE în negocierile internaţionale.

1.3 Avantajele pentru societate şi cetăţeni vor fi considerabile, dat fiind că serviciile spaţiale privesc un larg evantai de domenii importante, de exemplu schimbările climatice, serviciile de urgenţă, aspecte legate de mediu şi sănătate (cum ar fi calitatea apei şi a aerului din punctul de vedere al poluării), agricultura şi silvicultura, diminuarea resurselor naturale, aspecte legate de gestionarea spaţiului şi o serie de aspecte legate de securitate şi apărare.

1.4 Este indispensabilă o calitate superioară atât a componentelor spaţiale, cât şi a celor in situ, precum şi a capacităţii acestora de a interacţiona şi de a crea sinergii. Serviciile spaţiale vor completa serviciile terestre, aeriene şi maritime (1).

1.5 Agenţiile europene şi serviciile publice ale statelor membre constituie principalii destinatari ai serviciilor spaţiale. De asemenea, de acestea va beneficia şi sectorul privat. Gama de servicii utile oferite sectorului public şi privat se va lărgi pe măsură ce se va dezvolta piaţa. Sectorul din aval, constituit în principal din IMM-uri, necesită atenţie şi fonduri speciale.

1.6 Guvernanţa este de o importanţă capitală. Elementele sale esenţiale sunt:

—	coordonarea şi coerenţa, bazate pe recunoaşterea spaţiului ca temă comunitară integrată şi pe angajamentul deplin al tuturor direcţiilor generale ale Comisiei şi ale agenţiilor europene implicate în politicile şi activităţile spaţiale;

—	coordonarea dintre Comisie şi un mare număr de entităţi publice din statele membre;

—	cunoştinţele operaţionale de care dispune Comisia pentru a aborda sectorul din aval;

—	condiţii-cadru care să încurajeze investiţiile private.

1.7 O interacţiune eficientă între serviciile spaţiale şi terestre va permite asigurarea continuă de date complete şi valide. Accesul deplin şi deschis la date este indispensabil pentru evitarea deficienţelor şi stimularea sectorului din aval. Datele definite clar ca fiind sensibile pentru statele membre şi Uniune trebuie protejate.

1.8 CESE ia notă de alocarea unui buget de 150 de milioane EUR, ca prim pas pentru promovarea acestor aplicaţii. Deşi acest lucru se cuvine apreciat, trebuie menţionate anumite chestiuni nerezolvate. Pentru ca sistemul să-şi atingă efectiv obiectivele, sunt necesare continuarea negocierilor şi clarificări privind o posibilă insuficienţă a resurselor financiare, lansarea sateliţilor Santinela B în completarea sateliţilor Santinela A, precum şi repartizarea bugetelor comunitare între diversele părţi interesate.

1.9 Viitoarele servicii spaţiale ating o gamă largă de domenii, care răspund nevoilor societăţii şi cetăţenilor. Prin urmare, CESE recomandă cu fermitate adoptarea unei strategii comunitare pentru sensibilizarea opiniei publice cu privire la viitoarelor avantaje ale observării Pământului şi acordarea unei atenţii speciale educării şi formării experţilor tehnici din acest domeniu.

1.10 Observarea Pământului ar trebui să facă parte din Strategia de la Lisabona post-2010.

2. Politica spaţială europeană

2.1 Raţiunile principale care stau la baza interesului sporit ce se cuvine acordat problematicii spaţiului sunt de natură politică şi economică. Schimbările climatice, obiectivele legate de mediu şi spaţiul cosmic, siguranţa cetăţenilor şi asigurarea unei infrastructuri de apărare complementare determină necesitatea îmbunătăţirii serviciilor spaţiale operaţionale.

2.2 Sunt necesare o politică spaţială europeană şi servicii autonome, ca urmare a creşterii activităţilor spaţiale desfăşurate la nivel global de un număr din ce în ce mai mare de parteneri şi concurenţi (2).

2.3 În urma publicării, în ultimii zece ani, a Cărţii verzi şi a Cărţii albe ale Comisiei, precum şi în urma încheierii, în 2003, a unui acord-cadru între Agenţia Spaţială Europeană (ASE) şi Comisie, iniţiative care s-au bucurat de apreciere, CESE şi-a însuşit pe deplin politicile menţionate în documentele Consiliului comun pentru spaţiu şi ale Agenţiei Spaţiale Europene (ASE) din aprilie-mai 2007 (3). În octombrie 2009, preşedintele Barroso a subliniat semnificaţia spaţiului cosmic pentru un larg spectru de politici comunitare (4).

2.4 ASE a realizat o muncă impresionantă, desfăşurată pe o lungă perioadă de timp. Pe lângă activităţi de cercetare, programele spaţiale au facilitat dezvoltarea unor servicii operaţionale, în cooperare cu întreprinderile private. Anul trecut, concluzia CESE a fost că ASE a desfăşurat o „politică industrială” încununată de succes. În contextul noii repartizări a sarcinilor între ASE şi Comisie, aceasta din urmă a preluat întreaga responsabilitate a fazei operaţionale a proiectelor.

2.5 CESE şi-a exprimat deja speranţa ca implicarea Comisiei în procesul de elaborare a politicilor şi de finanţare să determine dezvoltarea activităţilor spaţiale atât din sectorul public, cât şi din cel privat.

2.6 În acelaşi spirit, Comisia propune Regulamentul privind GMES şi faza iniţială a punerii sale în aplicare (2011-2013) ca o etapă necesară pentru îndeplinirea condiţiilor impuse de o politică spaţială europeană matură.

2.7 GMES a suscitat un interes sporit şi a determinat o intensificare a activităţii de programare de către agenţiile europene şi sectoarele public şi privat din întreaga Europă.

2.8 În vederea asigurării unei exploatări eficiente a numeroaselor avantaje potenţiale ale programului, CESE a salutat anul trecut crearea unui birou al GMES în cadrul DG Întreprinderi şi Industrie, care să asigure coordonarea. Această programare este cât se poate de recomandabilă, dat fiind că sunt implicate mai multe direcţii generale şi al şaptelea Program-cadru.

2.9 De asemenea, îmbunătăţirea coordonării la nivel european, precum şi între Comisie şi statele membre va fi benefică pentru adoptarea unor abordări integrate în statele membre, unde acestea deseori lipsesc. Totodată, această măsură poate determina o sensibilizare sporită şi o îmbunătăţire a imaginii spaţiului în rândul cetăţenilor, prin evidenţierea legăturilor dintre acesta şi anumite servicii destinate cetăţenilor.

3. Regulamentul

3.1 Pe lângă activităţile de cercetare şi dezvoltare din cadrul GMES, în cadrul cărora Comisia, ASE şi statele membre sunt parteneri activi, Comisia se va concentra pe domenii în care intervenţia comunitară poate constitui o valoare adăugată.

3.2 Regulamentul prevede servicii operaţionale GMES pe scară mai largă. Fiind vorba de o nouă etapă într-un nou cadru, atât elaborarea programului – în special selectarea priorităţilor – cât şi guvernanţa au făcut obiectul unei largi consultări a tuturor părţilor interesate, a coordonatorilor GMES din statele membre, a utilizatorilor reali şi potenţiali, precum şi a sectoarelor acestei industrii.

3.3 Regulamentul privind observarea Pământului stabileşte un temei juridic pentru programul GMES şi finanţarea UE pentru prima fază a punerii sale în aplicare (2011-2013), care se ridică la 107 milioane EUR din bugetul Comisiei. Totodată, cel de-al şaptelea Program-cadru prevede un buget suplimentar de 43 de milioane EUR, ridicând totalul la 150 de milioane EUR, până la încheierea unui acord privind un nou buget multianual pentru perioada 2013-2020 (5).

3.4 Sunt prevăzute cinci domenii de acţiune. Pentru perioada 2011-2013, se va pune accentul pe serviciile de intervenţie de urgenţă şi serviciile de monitorizare a teritoriului (6).

3.5 Faza iniţială a punerii în aplicare va fi gestionată de Comisie, în cadrul activităţilor generale ale GMES, care acoperă şi activităţile de cercetare ale UE şi pe cele ale partenerilor acestui program. Acest cadru trebuie disociat de punerea în aplicare din punct de vedere tehnic a componentei spaţiale a GMES, care va fi încredinţată ASE.

Pe lângă un acord general între părţile interesate, consultările au pus în evidenţă o nevoie majoră de date precise şi valide.

3.6.1 Utilizatori extrem de diverşi, precum comunităţile de cercetare, autorităţile publice de la nivel naţional şi regional, precum şi serviciile de securitate, au o nevoie vitală de date valide, uneori în condiţii de extremă urgenţă.

3.6.2 Disponibilitatea continuă a unor date valide este o condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea în continuare, de către sectorul din aval, a pieţelor europene din domeniul observării Pământului, care să favorizeze creşterea economică şi crearea de locuri de muncă (7).

3.7 În ceea ce priveşte subsidiaritatea, se cuvine observat că, în urma unei evaluări globale, reiese cu claritate că serviciile care trebuie furnizate în virtutea acestui regulament necesită punerea în comun, la nivel european, a contribuţiilor statelor membre, creându-se astfel condiţiile unor economii de scară şi o punere în aplicare eficace a legislaţiei UE în domeniul mediului (8).

4. Observaţii generale

4.1 CESE salută călduros operaţiunile iniţiale efectuate în conformitate cu Regulamentul privind observarea Pământului, care reprezintă un pas înainte strategic şi care vin în completarea programelor de cercetare, a serviciilor şi a altor operaţiuni deja existente.

4.2 Prin lansarea GMES, Comisia şi ASE au iniţiat un program de exploatare operaţională civilă a datelor obţinute prin satelit, care, pe lângă aplicaţiile meteorologice, are meritul de a oferi date unice la nivel mondial ca scară şi adâncime de măsurare. Evoluţia constantă şi punerea în aplicare a acestui program vor permite industriei europene să se plaseze pe primul loc la nivel global.

4.3 O largă consultare cu toate părţile implicate şi evaluarea impactului demonstrează existenţa unui larg consens asupra obiectivelor programului şi a viitoarelor posibilităţi oferite de acesta. Mai multe studii specifice realizate ca răspuns la anumite cereri au pus în evidenţă efecte pozitive similare ale GMES şi posibilităţi mai mari oferite actorilor din sectoarele public şi privat (9).

4.4 Efectele pozitive ale noilor acţiuni aşteptate de un mare număr de părţi interesate din sectoarele public şi privat, precum şi de către CESE, pot fi rezumate astfel:

—	în plan strategic, GMES reflectă responsabilităţile crescânde ale UE, la nivel european şi internaţional, precum şi impactul său durabil asupra afacerilor de la nivel european şi global;

—	informaţiile spaţiale adaptate şi prompte vor ajuta Comisia, statele membre şi regiunile să pună mai eficient în aplicare programele existente;

—	se pot configura (noi) politici cu mai mare precizie;

—	informaţiile spaţiale vor contribui substanţial la anumite operaţiuni nespaţiale, întrucât permit o cunoaştere de mare acurateţe şi lărgirea colecţiei de date (10);

—	noile informaţii vor constitui o valoare adăugată pentru agenţiile europene precum Agenţia Europeană de Mediu şi Agenţia Europeană de Apărare;

—	vor apărea posibilităţi de dezvoltare pentru activităţile din aval din sectorul privat;

—	se vor crea noi servicii, solicitate de autorităţile publice naţionale şi agenţii, care vor aduce beneficii cetăţenilor în domeniul protecţiei mediului şi în cel al securităţii, permiţând totodată realizarea de economii bazate pe soluţii inteligente şi vor constitui un factor de creştere economică;

—	poziţia UE se va putea sprijini pe cunoştinţe mai extinse în negocierile internaţionale privind chestiuni precum schimbările climatice şi în acordurile privind o mai bună monitorizare;

—	anumite servicii specifice, bazate pe informaţii adecvate, vor facilita punerea în aplicare a politicilor europene privind ţările în curs de dezvoltare.

4.5 Se prevede un raport costuri-beneficii avantajos: o cifră de afaceri relativ modestă va genera avantaje substanţiale.

4.6 Perioada de punere în aplicare a programelor ASE este limitată la trei ani. Prin urmare, Consiliul ar trebui să formuleze angajamentele pe termen lung ale UE pentru perioada de după 2013. Continuitatea programelor operaţionale constituie un element esenţial. O planificare pe termen lung este o condiţie determinantă pentru ca obiectivele şi serviciile publice să beneficieze de avantajele observării Pământului. Aceasta constituie şi o condiţie de bază pentru a încuraja sectorul din aval să dezvolte serviciile.

4.7 În acelaşi context, este vital să se asigure, pentru toate părţile implicate, continuitatea şi justeţea datelor, precum şi accesibilitatea deplină a acestora, în mod deschis.

4.8 Pentru asigurarea durabilităţii politicii spaţiale, este indispensabilă sensibilizarea opiniei publice pe tot cuprinsul Europei. Se impune de urgenţă elaborarea unei strategii care să explice cu claritate viitoarele avantaje ale serviciilor spaţiale pentru societate şi cetăţeni şi care să asigure sprijinul public.

4.9 În acelaşi context, CESE subliniază necesitatea de a se acorda o atenţie specială educaţiei şi formării de experţi în acest domeniu.

5. Guvernanţa

Dat fiind că operaţiunile iniţiale vor determina cadrul în care se vor extinde operaţiunile într-o fază ulterioară, trebuie garantate de la bun început o gestionare şi o guvernanţă adecvate. Guvernanţa priveşte în special aspectele menţionate în cele ce urmează.

5.1.1 Din motive uşor de înţeles, spaţiul a constituit multă vreme un domeniu politic izolat în cadrul UE, dar acum trebuie recunoscut ca o politică comunitară de sine stătătoare. Aceasta se va integra perfect în Strategia de la Lisabona post-2010 (11).

5.2 Toate direcţiile generale ale Comisiei care participă la politicile spaţiale ar trebui să îşi coordoneze în mod armonios activităţile pentru a evita suprapunerile şi să prevadă acţiuni concertate când mai multe direcţii sunt implicate în observarea Pământului.

5.3 Agenţiile europene şi unele direcţii generale, respectiv cele din domeniile cercetării, mediului, agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne, sănătăţii şi protecţiei consumatorilor, dezvoltării, comerţului şi relaţiilor externe trebuie implicate din două motive suplimentare:

—	pentru a furniza informaţii exacte care să permită crearea serviciilor de sprijin prin satelit;

—	pentru a beneficia de avantajele serviciilor oferite.

5.4 Abordările coordonate corespunzător la nivelul Comisiei vor permite şi menţinerea coerenţei şi interoperabilitatea Programului european de observare a Pământului şi alte programe spaţiale, precum cele din domeniul telecomunicaţiilor şi al transporturilor.

5.5 Este necesară o coordonare eficientă, având în vedere numărul mare de operatori naţionali implicaţi în mod egal în strângerea de informaţii.

5.6 Sateliţii, staţiile de măsurare automată şi internetul facilitează tot mai mult monitorizarea mediului în timp real. GMES poate constitui o contribuţie de tipul „Near real-time information for decision-making” (Informaţii în timp cvasi-real pentru luarea deciziilor), în vederea măsurării calităţii mediului în cadrul iniţiativei „Dincolo de PIB” (12).

5.7 Creşterea numărului de sateliţi necesită o gestionare atentă a tuturor activelor spaţiale, pentru a evita coliziunile în spaţiu, care ar provoca contaminarea şi poluarea spaţiului cu deşeuri.

6. Aspecte specifice

6.1 Observarea Pământului rămâne o piaţă relativ restrânsă în comparaţie cu pieţele legate de spaţiu în ansamblu. În 2005, veniturile la nivel global s-au ridicat la 1,3 miliarde EUR, din care 0,4 miliarde în Europa. Jumătate din aceste venituri au fost generate de aplicaţiile meteorologice.

6.2 Sectorul din amonte al activităţii de observare a Pământului este predominant instituţional şi depinde de finanţarea publică. Sateliţii comerciali de observare puşi în funcţiune au fost concepuţi în cadrul parteneriatelor public-privat şi sunt încă dependenţi de finanţarea publică.

6.3 Datele sunt esenţiale

6.3.1 CESE subliniază că accesul la date deplin şi deschis este indispensabil stabilirii unei situaţii de egalitate între părţile publice şi private şi dezvoltării unui sector comercial încă slăbit.

6.3.2 Fluxul continuu de date furnizate este de o importanţă capitală pentru a permite dezvoltarea unui sector viabil în aval. Orice incertitudine în această privinţă ar constitui un enorm recul pentru piaţă, întrucât ar da de înţeles că infrastructurile necesare nu răspund exigenţelor.

6.3.3 Reacţiile sectorului industrial faţă de primele serii de sateliţi operaţionali pentru GMES – Santinela A – sunt clar pozitive (13). Cu toate acestea, este necesar să se acorde o atenţie specială lanţului actual de descărcare a datelor spaţiale, în vederea asigurării unor condiţii optime.

6.3.4 „Santinelele B”, necesare înlocuirii „Santinelelor A”, care se apropie de sfârşitul ciclului lor de viaţă, sunt de asemenea esenţiale pentru garantarea durabilităţii sistemului şi pentru asigurarea continuităţii serviciilor în cazul defectării unui satelit. Finanţarea „Santinelelor B” rămâne nesigură şi trebuie asigurată.

6.3.5 Pentru a asigura continuitatea serviciilor şi dezvoltarea de noi servicii, este necesar ca, după consultare, sectorul din aval să fie informat cât mai rapid cu privire la viitorul mecanism de facturare a utilizării datelor.

6.4 Condiţii financiare

6.4.1 Resursele financiare pentru operaţiile iniţiale din perioada 2011-2013 se ridică la 150 de milioane EUR, respectiv 43 de milioane în cadrul celui de-al şaptelea Program-cadru şi 107 milioane din bugetul Comisiei. CESE solicită cu insistenţă clarificări privind mai multe aspecte nerezolvate.

6.4.2 Părţile interesate trebuie să aibă certitudinea că se vor aloca 107 milioane EUR ca fonduri sau credite. Trebuie precizate regulile de participare. Ţările asociate trebuie considerate beneficiarii potenţiali ai subvenţiilor sau contractelor?

6.4.3 Date fiind rezultatele planificate, este puţin probabil ca suma de 150 de milioane EUR să fie suficientă. În primul rând, conform unei opinii larg răspândite, de exemplu la ASE şi EADS, este indispensabilă acordarea unui credit suplimentar de 30 de milioane EUR în cadrul celui de-al şaptelea Program-cadru pentru ca instalaţiile terestre să răspundă exigenţelor. În al doilea rând, nu este clar cum se vor acoperi nevoile financiare ale anului 2013, chiar dacă resursele financiare ale bugetului comunitar 2013-2020 par a fi asigurate.

6.4.4 Al treilea aspect îngrijorător priveşte lansarea prevăzută a „Santinelelor B”, dat fiind că finanţarea nu este inclusă în buget, deci încă nerezolvată (14).

6.4.5 O altă provocare priveşte finanţarea serviciilor conexe din domeniul maritim, a celor privind atmosfera şi securitatea, care ar trebui să fie stabilită în acelaşi moment cu finanţarea serviciilor terestre şi de urgenţă. CESE ar dori să primească estimări privind finanţarea acestor servicii şi nivelul de angajare al celui de-al şaptelea şi celui de-al optulea Program-cadru, precum şi al direcţiilor generale ale Comisiei, în special DG Mediu. O astfel de clarificare ar fi foarte importantă pentru sectorul din aval.

6.4.6 Cheltuielile financiare suplimentare necesare nu ar trebui să fie neapărat acoperite numai de bugetul UE. Se pot avea în vedere şi alte surse, precum ASE sau contribuţiile naţionale.

6.5 Sectorul din aval

6.5.1 În prezent, sectorul din aval al observării Pământului, aflat în curs de dezvoltare, este unul de mici dimensiuni şi fragmentat, care, în 2006, număra 150 de întreprinderi, reprezentând aproximativ 3 000 de persoane. În acelaşi an, veniturile totale la nivel european se ridicau la 250-300 de milioane EUR. Veniturile din sectorul public se ridicau la aproximativ 150 de milioane EUR. Clienţii sunt în principal autorităţi şi agenţii publice. Profiturile sunt fluctuante. În SUA, sectorul industrial este de două, trei ori mai mare decât în Europa şi prezintă o rată de creştere mai ridicată (15).

6.5.2 Este în curs de desfăşurare un proces de grupare a activităţilor din aval.

6.5.3 Chiar dacă operaţiile generate au o amploare limitată, relaţia de lungă durată dintre ASE şi sectorul industrial, în ciuda limitării operaţiunilor generate, a fost centrată pe expertiza ASE ca mediator de servicii. Aceasta a dat naştere unei politici industriale încununate de succes.

6.5.4 CESE solicită ca, dat fiind că responsabilitatea acestor aplicaţii va fi transferată de la ASE către Comisie, serviciile acesteia să ofere garanţia unei expertize tehnice echivalente în acest domeniu.

Orientările generale ale viitorului program sunt clare, cu un puternic accent pe implicarea IMM-urilor, a căror creativitate, în opinia CESE, este de o importanţă capitală. În acest context, CESE ar dori să atragă atenţia asupra celor două aspecte menţionate mai jos.

6.5.5.1 Bugetele pentru proiectele care depăşesc 25 de milioane EUR necesită participarea unor întreprinderi de mari dimensiuni. ASE a solicitat în mod proactiv participarea IMM-urilor. Comisia trebuie să adopte aceeaşi atitudine.

6.5.5.2 În cadrul proiectelor mici, IMM-urile trebuie invitate să devină contractanţi principali.

6.5.6 În cadrul proiectelor de cerere de ofertare privind bugetul de 150 de milioane pentru perioada 2011-2013, Comisia trebuie să identifice posibilele deficienţe provocate de autorităţile publice, care ar putea fi agravate de evaluările consultanţilor. În prezent, rolul sectorului public ca principal consumator de servicii suferă deseori de lipsă de claritate.

6.5.7 Având în vedere că GMES urmăreşte crearea unei industrii inovatoare în materie de geo-informare, programul trebuie să se adreseze tuturor actorilor din domeniu. Există tendinţa de a implica în principal sectoarele industriale care au deja legătură cu activitatea spaţială. CESE insistă asupra faptului că, dacă se doreşte un viitor durabil pentru GMES, este necesară participarea tuturor actorilor din sectorul geo-informării, fie că sunt sau nu legaţi de sectorul spaţial.

6.5.8 CESE aprobă acordarea unui sprijin financiar proiectelor întreprinderilor private, pentru a compensa deficienţele pieţei din acest sector strategic cu potenţial ridicat.

6.5.9 În prezent, activităţile spaţiale se concentrează într-o singură parte a UE. Având în vedere capacităţile actuale, poate şi trebuie să fie încurajată dezvoltarea în continuare a sectorului din aval în noile state membre.

6.5.10 CESE consideră că diminuarea numărului de specialişti din acest domeniu constituie un motiv de îngrijorare. Tendinţa actuală trebuie inversată. Pentru a permite industriei să fructifice din plin posibilităţile oferite, trebuie îmbunătăţite programele de educare şi formare destinate atât potenţialilor clienţi publici, cât şi sectorului tehnologiei înalte din aval.

6.6 Securitatea

6.6.1 Dacă ne amintim că, din motive de securitate naţională, spaţiul era abordat separat de către ASE, acordul CE-ASE din 2004 şi rezoluţia Consiliului din mai 2007 reprezintă o schimbare majoră. CESE salută atenţia acordată utilizării datelor GMES şi a informaţiilor în beneficiul siguranţei cetăţenilor, precum şi politicii de protecţie a datelor care să garanteze o utilizare securizată a datelor potenţial sensibile de către Comisie, agenţiile europene şi statele membre.

6.6.2 De asemenea, CESE salută consolidarea coordonării dintre GMES şi Agenţia Europeană de Apărare, care va permite să se stabilească legături între politica în materie de date şi aplicaţiile GMES, pe de o parte, şi planificarea prevăzută a capacităţilor europene de securitate şi viitoarele nevoi aferente, pe de altă parte.

6.6.3 CESE sprijină pe deplin abordarea prevăzută de dublă utilizare (civilă şi militară), care combină utilizările în scopuri ştiinţifice şi de securitate, ca foaie de parcurs strategică pentru GMES. O astfel de abordare este extrem de pertinentă pentru a face faţă provocărilor imediate, pe termen mediu şi lung, prin îmbunătăţirea capacităţilor europene în domenii precum supravegherea maritimă, controlul terestru şi la frontiere, inclusiv controlul (16) asupra organizării migraţiei ilegale sau lupta împotriva contrabandei şi a traficului de droguri şi protecţia infrastructurilor vitale, precum şi combaterea proliferării armelor.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Serviciile spaţiale vor permite, de exemplu, un acces mai rapid la anumite informaţii pertinente, ceea ce va asigura o rezervă suplimentară de timp pentru luarea unor decizii şi elaborarea de contramăsuri. În plus, acestea vor facilita interpretarea, la scară globală şi regională, a evenimentelor şi deficienţelor neprevăzute.

(2) În acest context, se cuvine să se acorde atenţie reţelei globale de sisteme de observare a Pământului (GEOSS). Prin intermediul GMES, UE intenţionează să joace un rol esenţial în cadrul GEOSS.

(3) JO C 162, 25.6.2008, p. 24.

(4) Cuvântarea de deschidere rostită de preşedintele Comisiei la conferinţa privind „Proiectele Europei privind spaţiul cosmic. Noi şanse pentru întreprinderile europene şi societatea civilă”, Bruxelles, 15-16 octombrie 2009.

(5) Aceste sume se adaugă la bugetul de 1,4 miliarde EUR prevăzut în cel de-al şaptelea Program-cadru pentru proiecte spaţiale.

(6) Cf. articolul 3 din regulament.

(7) Cf. articolul 8 din regulament.

(8) Cf., de asemenea, articolul 4 alineatul (3) din regulament.

(9) Cf., printre altele, „Socio-Economic Benefits Analysis of GMES” (Analiza avantajelor socio-economice ale GMES), PriceWaterhouseCooper, octombrie 2006, „EU Space Policy and its potential for EU industrial sector competitiveness” (Politica spaţială a UE şi potenţialul acesteia în ceea ce priveşte competitivitatea industriei europene), studiu realizat pentru Parlamentul European, 2007 şi „Study on the competitiveness of the GMES downstream sector” (Studiu privind competitivitatea sectorului din aval al GMES), Ecorys and others, noiembrie 2008.

(10) De exemplu: TERRAFIRMA – serviciu de informare privind pericolele legate de mişcările solului, în special în zonele costiere sau seismice; PROMOTE – serviciu de informare cu privire la calitatea aerului; MY OCEAN – serviciu de supraveghere şi de analize prospective ale oceanelor; SAFER – serviciu de intervenţii de urgenţă.

(11) Cf. nota de subsol 4.

(12) Cf. Comunicarea CE „Dincolo de PIB. Măsurarea progreselor într-o lume în schimbare”, COM(2009) 433 final.

(13) Cf. „Industry Information Day on the GMES Sentinel Data Policy” (Ziua de informare pentru sectorul industrial privind politica în domeniul datelor referitoare la „Santinela” din cadrul GMES), Bruxelles, 11 septembrie 2009.

(14) „Santinelele B” sunt în curs de proiectare de către ASE, dar costurile operaţionale ar trebui acoperit de Comisie. Conform calculelor EADS, acestea se ridică la 165 de milioane EUR.

(15) Pentru analize complete şi detaliate, cf. studiile menţionate la nota de subsol 9.

(16) În strânsă cooperare cu Agenţia Frontex a UE pentru supravegherea transfrontalieră terestră.

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/20

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind o metodă armonizată de clasificare şi comunicare a reclamaţiilor şi cererilor de informaţii din partea consumatorilor

COM(2009) 346 final

(2010/C 339/05)

Raportor: dl MULEWICZ

La 7 iulie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind o metodă armonizată de clasificare şi comunicare a reclamaţiilor şi cererilor de informaţii din partea consumatorilor

COM(2009) 346 final.

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 5 ianuarie 2010.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 197 de voturi pentru şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Propunerea Comisiei este salutată şi sprijinită.

1.2 Iniţial şi cel puţin pentru următorii câţiva ani, metoda propusă va trebui să se aplice în mod voluntar.

1.3 Cheltuielile organismelor care colectează reclamaţii vor trebui reduse la minimum. Sistemul ar trebui să se dovedească eficient din punct de vedere al costurilor.

1.4 Comitetul sprijină propunerea Comisiei de înzestrare a organizaţiilor terţe cu un instrument de administrare a datelor. Acesta va permite acelor organizaţii terţe care nu dispun de sisteme sofisticate să adopte cu uşurinţă abordarea armonizată propusă.

1.5 La nivel sectorial, Comisia ar putea încuraja adoptarea metodei sale armonizate de clasificare şi comunicare a reclamaţiilor din partea consumatorilor de către fiecare organism responsabil pentru un anumit sector.

2. Introducere

2.1 La elaborarea tabloului de bord al pieţelor de consum, Comisia utilizează cinci indicatori-cheie. Acest tablou de bord este o publicaţie anuală, în prezent la a doua ediţie, care îşi propune să identifice acele părţi ale pieţei interne care funcţionează necorespunzător pentru consumatori. Unul dintre cei cinci indicatori-cheie este reprezentat de reclamaţiile consumatorilor, adică de statisticile în această privinţă. Celelalte sunt preţurile, satisfacţia, posibilitatea schimbării furnizorilor şi siguranţa. În consecinţă, statisticile privind reclamaţiile consumatorilor trebuie considerate un instrument macroeconomic, şi nu doar o analiză în sine.

2.2 Comisia propune în esenţă ca reclamaţiile şi solicitările consumatorilor să fie înregistrate pe tot cuprinsul UE pe o bază comună şi armonizată, cu folosirea aceloraşi descriptori, astfel încât să fie creată repede o bază de date paneuropeană, deţinută de DG SANCO a Comisiei. Comisia va finanţa şi va întreţine baza de date şi echipamentul IT necesar stocării şi procesării datelor. Comisia prezintă un model, adică o grilă comună de clasificare şi transmitere a reclamaţiilor consumatorilor.

2.3 Amănuntele referitoare la reclamaţiile şi solicitările consumatorilor care vor fi introduse în baza de date nu vor include reclamaţiile şi solicitările adresate direct comercianţilor, ci numai pe acelea colectate de organizaţiile terţe cărora li s-au adresat consumatorii, cum ar fi agenţiile guvernamentale, autorităţile de reglementare, organizaţiile consumatorilor şi alte entităţi, ca de exemplu avocatul poporului sau organismele de autoreglementare. Adoptarea unei baze comune de înregistrare se va face în mod voluntar de către toate organizaţiile implicate, deşi se aşteaptă ca organismele finanţate de guvernele naţionale să o adopte cât de repede posibil, în condiţiile în care dispun de resursele necesare. Comisia va sprijini organizaţiile mici de protecţie a consumatorilor, care nu au posibilitatea de a adopta metoda armonizată, cu software şi know-how.

2.4 Comisia a întreprins deja ample consultări în vederea dezvoltării acestei propuneri, făcând apel inclusiv la un grup de experţi.

2.5 Baza de date va fi utilizată în elaborarea viitoarelor ediţii ale tabloului de bord, ea urmând de asemenea a fi făcută publică, pentru a putea fi consultată de organizaţii şi de persoanele private.

2.6 Propunerea are un singur obiectiv principal, şi anume de a permite utilizarea datelor referitoare la reclamaţiile şi solicitările consumatorilor drept indicator-cheie privind funcţionarea pieţei interne, şi prin urmare de a accelera intervenţia anumitor politici în caz de disfuncţionalitate a pieţelor. Aceste intervenţii, la nivel naţional sau comunitar, ar putea consta în direcţionarea măsurilor de aplicare a legislaţiei înspre sectoarele de interes sau, dacă e cazul, în măsuri legislative.

2.7 Scopul propunerii nu este de a verifica:

i.	dacă reclamaţiile sunt luate efectiv în considerare sau rezolvate

ii.	şi nici dacă acestea sunt justificate.

2.8 Se intenţionează ca baza de date să rămână în principiu anonimă. Astfel, nu vor fi transmise detalii referitoare la consumatorii care au formulat reclamaţii şi nici unele privitoare la comercianţii ce fac obiectul reclamaţiilor.

2.9 Metoda comună armonizată propusă constă în trei secţiuni în care sunt înregistrate informaţiile:

a)	informaţii generale,

b)	informaţii sectoriale şi

c)	informaţii privind tipul de reclamaţie.

2.10 În cadrul secţiunilor 2 şi 3 există subcategorii, intitulate „rubrici” sau „niveluri”. Unele dintre informaţiile privind reclamaţiile sunt „recomandate”, în vreme ce restul sunt „facultative”. În ceea ce priveşte solicitările consumatorilor, acestea sunt toate considerate „facultative”. Distincţia între „recomandat” şi „facultativ” urmăreşte:

a)	să permită transmiterea de către organizaţii a datelor armonizate la nivel de bază (prin adoptarea tuturor rubricilor „recomandate”);

b)	să încurajeze adoptarea de cât mai multe organizaţii a unui număr cât mai mare posibil de rubrici şi niveluri „facultative”.

2.11 Propunerea este prezentată în două documente, ambele din 7 iulie 2009:

(i)	Comunicarea Comisiei [COM (2009) 346 final];

(ii)	un proiect de document de lucru al serviciilor Comisiei, care prezintă propunerile de rubrici şi nivelurile de clasificare a reclamaţiilor [SEC (2009) 949].

Proiectul de recomandare a Comisiei nu are o formă finală, textul putând fi modificat în cursul primului semestru din 2010. Totuşi, concepţia şi ideile esenţiale ale documentului vor rămâne aceleaşi.

3. Observaţii generale

Mai jos sunt formulate câteva propuneri suplimentare.

3.1.1 Costurile adoptării metodei vor fi diferite de la o organizaţie la alta, rămânând totuşi substanţiale pentru multe dintre ele. Resursele disponibile vor varia şi ele de la un stat la altul, precum şi în fiecare dintre acestea. În prezent există deosebiri semnificative între metodele de înregistrare a reclamaţiilor de către organismele naţionale din diverse state membre (fără a mai vorbi de alte organizaţii). Unele au sisteme mai puţin sofisticate decât cel propus, în vreme ce altele dispun de sisteme mai sofisticate, la care nu vor, evident, să renunţe. În general, acestea din urmă vor trebui să suporte cheltuieli mai mari pentru a se conforma metodei armonizate. Nicio organizaţie locală de colectare a reclamaţiilor nu trebuie să beneficieze în mod preferenţial de asistenţa tehnică sau financiară oferită de Comisie.

3.1.2 Fiecare rubrică suplimentară implică un „cost”, sub două aspecte. În primul rând este nevoie de timp (şi deci de bani) pentru ca cel ce primeşte reclamaţia să preia fiecare informaţie de la reclamant şi să o înregistreze. În al doilea rând, cu cât sunt solicitate mai multe date de la consumatori, cu atât este mai puţin probabil ca aceştia să meargă până la capăt cu înregistrarea reclamaţiei.

3.1.3 Metoda armonizată care va fi folosită va trebui să fie compatibilă cu un număr cât mai mare posibil de sisteme utilizate în prezent de organismele naţionale. Organismelor care adoptă o astfel de metodă, indiferent de forma ei finală, trebuie să li se ofere instrucţiuni şi orientări clare, în vederea asigurării unei modalităţi uniforme de înregistrare a reclamaţiilor şi solicitărilor.

3.1.4 Numărul de rubrici „recomandate” va trebui să fie cât mai mic, aceasta urmând să faciliteze în primii ani adoptarea la un nivel de bază a metodei de către organizaţii.

3.1.5 Propunerea pare să corespundă obiectivelor stabilite. Rubricile „recomandate” vor putea fi cu siguranţă completate fără prea multă greutate de majoritatea organizaţiilor terţe. Aceste rubrici vor furniza probabil o serie utilă de informaţii de pe tot cuprinsul Europei. Calitatea şi utilitatea bazei de date se va îmbunătăţi ulterior, pe măsură ce organizaţiile terţe vor adopta şi vor completa rubrici şi niveluri „facultative”.

3.1.6 La nivel sectorial, Comisia ar putea încuraja adoptarea metodei sale armonizate de clasificare şi comunicare a reclamaţiilor din partea consumatorilor de către fiecare organism responsabil pentru un anumit sector. De exemplu, reţeaua FIN-NET ar putea accelera procedura în cazul serviciilor financiare, inclusiv în cazul societăţilor de asigurare, neavând decât de câştigat de pe urma unei metode armonizate de tratare a reclamaţiilor din partea consumatorilor. Reţeaua îi ajută pe aceştia din urmă, facilitându-le accesul la procedurile de soluţionare extrajudiciară a litigiilor cu caracter transfrontalier. Dacă un consumator dintr-o anumită ţară se află în litigiu cu un furnizor de servicii financiare dintr-o altă ţară, membrii FIN-NET îl pun pe consumator la curent cu procedura relevantă de soluţionare extrajudiciară a litigiului şi îi oferă informaţiile de care are nevoie în această privinţă. O metodă comună de clasificare şi înregistrare a reclamaţiilor din partea consumatorilor ar reprezenta un mare pas înainte în direcţia creşterii eficienţei acestui sistem.

3.2 Vor exista în continuare diferenţe în materie de calitate şi de arie de acoperire a datelor transmise de diversele state membre, lucru de care se va ţine seama în analizarea datelor din fiecare ediţie anuală a tabloului de bord. Astfel de diferenţe nu vor fi probabil eliminate niciodată. Cu toate acestea, este de aşteptat ca o metodă armonizată de comunicare să reducă aceste diferenţe în câţiva ani.

3.3 Propunerea încurajează organismele vizate să comunice toate microdatele primite în cazul fiecărei plângeri individuale. În propunere (la punctul 33 din Comunicarea Comisiei) se sugerează ca una din rubricile facultative să fie „numele comerciantului”. Nu ar trebui să se propună, nici măcar pe baze opţionale, comunicarea numelui sau identităţii vreunui comerciant. Comitetul salută aşadar şi se declară perfect de acord cu afirmaţia Comisiei de la punctul 39, conform căreia „Comisia nu doreşte să primească sau să facă publice datele privind numele sau datele care permit identificarea comercianţilor în cauză”. Prin urmare, rubrica „numele comerciantului” ar trebui eliminată din lista rubricilor de completat.

3.4 Una dintre rubricile Secţiunii informaţii generale (numărul 67) este „vânzarea la domiciliu” (doorstep selling). Pentru a se asigura conformitatea cu propunerea de directivă privind drepturile consumatorului, termenul folosit ar trebui să fie „vânzarea în afara sediului”(off-premises selling).

3.5 În Secţiunea informaţii sectoriale (Secţiunea 2), sunt incluse rubricile referitoare la muzee, şcoli, spitale, biblioteci, servicii poştale. Multe dintre aceste servicii sunt prestate de administraţiile publice. De exemplu, pot exista şcoli finanţate din fonduri private, dar mult mai multe sunt finanţate de stat. Obiectivul propunerii este furnizarea de informaţii privind funcţionarea pieţei interne, astfel încât politicile specifice să poată interveni mai prompt în cazul unor disfuncţionalităţi ale pieţelor. Nu se urmăreşte obţinerea de informaţii în privinţa prestaţiei administraţiei publice. Este aşadar necesară sau pertinentă comunicarea reclamaţiilor atunci când furnizorul este guvernul? Un posibil rezultat ar fi creşterea mult mai rapidă a numărului de reclamaţii în cazul unui anumit serviciu (de exemplu transportul feroviar) în acele ţări în care acesta este furnizat de stat, în comparaţie cu ţările în care el este asigurat de companii private.

3.6 Un aspect important al propunerii este faptul că baza de date va furniza informaţii statistice mai bune, care vor fi utilizate în analiza publicată anual în tabloul de bord. Informaţiile utilizate trebuie să fie actuale. Toate informaţiile din fiecare ediţie trebuie să facă referinţă, dacă nu exact, măcar aproximativ, la aceeaşi perioadă de timp. Cititorului ar trebui să-i fie uşor să identifice perioada acoperită de statisticile prezentate în ediţiile tabloului de bord.

Prin urmare:

a)	informaţiile ar trebui comunicate anual de către terţi;

b)	ar trebui stabilită o perioadă anuală (probabil nu mai mare de 6 săptămâni) în care să se facă aceste comunicări, cu o dată-limită precisă; în lipsa unei astfel de perioade de comunicare, ar trebui să existe măcar un termen final anual pentru comunicări;

c)	perioada anuală sau termenul de comunicare ar trebui fixate în funcţie de elaborarea tabloului de bord;

d)	fiecare ediţie anuală a tabloului de bord ar trebui să includă în titlu anul apariţiei (de exemplu „Tablou de bord pe 2011”), nu doar numărul ediţiei („Ediţia a doua”);

e)	fiecare ediţie ar trebui să indice perioada în care au fost colectate datele pe care le conţine.

3.7 CESE are serioase rezerve în privinţa colectării datelor. Vor exista, inevitabil, diferenţe considerabile sub aspectul exhaustivităţii şi acurateţei datelor comunicate de diferitele organizaţii din diferite state membre. Şi sistemele de transmitere variază de la un stat membru la altul. O organizaţie care primeşte o reclamaţie pe care o retransmite altei organizaţii, mai în măsură să o trateze, poate sau nu să şteargă reclamaţia din propria bază de date. În cazul în care nu o face, dacă ambele organizaţii comunică date Comisiei, reclamaţia va fi înregistrată de două ori. La momentul publicării datelor, inclusiv prin intermediul tabloului de bord, Comisia ar trebui să precizeze că există anumite limite sub aspectul exhaustivităţii şi acurateţei datelor, precum şi riscul dublei raportări şi al verificării insuficiente. În cele din urmă, datele vor trebui colectate şi verificate la nivel naţional de către o singură organizaţie.

3.8 Propunerea va permite o mai bună informare şi înţelegere a modului de funcţionare a pieţei interne, precum şi a disfuncţionalităţilor acesteia din punctul de vedere al consumatorilor. Este însă la fel de important să se cunoască disfuncţionalităţile pieţei din punctul de vedere al întreprinderilor, de exemplu sub aspectul produselor contrafăcute şi al furtului industrial de proprietate intelectuală. Aceste informaţii nu vor proveni probabil din reclamaţiile consumatorilor, dar trebuie de asemenea să fie luate în considerare. Ar trebui aşadar ca în cadrul Comisiei să fie create mecanisme eficiente de analizare a gradului în care piaţa internă prezintă disfuncţionalităţi ce afectează activitatea întreprinderilor.

3.9 CESE recunoaşte faptul că reclamaţiile pot oferi un indiciu foarte bun în vederea identificării problemelor cu care se confruntă consumatorii. Cu toate acestea, nivelul de satisfacţie al consumatorilor nu poate fi măsurat doar cu ajutorul datelor oferite de reclamaţiile acestora. Decizia finală a consumatorului, de a formula o reclamaţie sau nu, este influenţată de diverşi factori, cum ar fi motivaţia reclamantului, comportamentul proactiv al societăţii comerciale, o analiză costuri-beneficii, mai ales în cazul pierderilor financiare neînsemnate, presiunea socială, gradul de accesibilitate al organismelor responsabile cu înregistrarea reclamaţiilor, ecourile în media, etc. În plus, chiar tabloul de bord al pieţelor de consum utilizează cinci indicatori – reclamaţiile, preţurile, satisfacţia consumatorilor, schimbarea furnizorilor şi siguranţa. În scopul identificării disfuncţionalităţilor pieţelor de consum, toţi aceşti indicatori ar trebui examinaţi mai în detaliu.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/24

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE în ceea ce priveşte cerinţele de capital pentru portofoliul de tranzacţionare şi resecuritizare, precum şi procesul de supraveghere a politicilor de remunerare

COM(2009) 362 final – 2009/0099 (COD)

(2010/C 339/06)

Raportor general: dl MORGAN

La 10 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 47 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE în ceea ce priveşte cerinţele de capital pentru portofoliul de tranzacţionare şi resecuritizare, precum şi procesul de supraveghere a politicilor de remunerare

COM(2009) 362 final – 2009/0099 (COD).

La 29 septembrie 2009, Biroul Comitetului a însărcinat Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European, în conformitate cu articolul 57 din Regulamentul de procedură, l-a numit pe dl MORGAN raportor general în cadrul celei de-a 459-a sesiuni plenare din 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie) şi a adoptat prezentul aviz cu 162 de voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi 18 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Contextul propunerii de directivă, numită în continuare „„directiva”, este constituit din concluziile şi recomandările raportului Grupului de Larosière. CESE şi-a prezentat deja avizul privind raportul şi se declară în mare măsură favorabil acestuia (1). Directiva a fost pregătită în contextul cadrului internaţional Basel II privind rata de adecvare a capitalului băncilor. Textul a fost modificat de Consiliul ECOFIN în urma întâlnirii G20 de la Pittsburgh. CESE susţine principalele idei ale directivei care va modifica Directiva 2006/48/CE privind iniţierea şi exercitarea activităţii instituţiilor de credit şi Directiva 2006/49/CE privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiţii şi al instituţiilor de credit.

1.2 Prezentul aviz explică rolul major jucat de bănci în criza financiară şi motivele pentru care reglementările şi supravegherea nu au funcţionat. În opinia CESE, directiva va aborda multe dintre eşecurile la nivel de reglementare şi va contribui la corectarea principalelor deficienţe în funcţionarea şi guvernarea băncilor. Singure, aceste reglementări nu vor schimba atitudinea egocentrică a băncilor, care a fost un factor major în această criză. Interesele actorilor din sectorul bancar trebuie să fie recunoscute, iar responsabilitatea socială a marilor instituţii bancare trebuie să devină o preocupare centrală şi nu una periferică.

1.3 Principalii factori care au provocat criza au fost:

—	acordarea de credite de către instituţiile de credit unor clienţi care nu ofereau garanţii;

—	în multe cazuri, remunerare şi sisteme de stimulare necorespunzătoare pentru personalul instituţiilor de credit răspunzător de serviciile financiare pentru persoanele particulare;

—	crearea de către bănci a titlurilor de valoare fără diligenţa necesară;

—	achiziţionarea acestor titluri de către bănci fără a se da dovadă de diligenţa necesară;

—	rezervele de capital inadecvate, în special în cadrul portofoliilor de tranzacţionare ale băncilor;

—	crearea de vehicule extrabilanţiere care nu au fost suficient finanţate;

—	stimulentele iraţionale şi structurile de remunerare necorespunzătoare care au dus la planuri pe termen scurt şi la asumarea unui risc excesiv;

—	natura prociclică a reglementărilor;

—	eşecurile sistematice în gestionarea riscului cu privire la calitatea titlurilor de valoare deţinute, adecvarea rezervelor de capital şi impactul sistemelor de remunerare variabile asupra riscului total de la nivelul instituţional;

—	o lipsă de transparenţă în activitatea bancară, care a împiedicat creditorii, debitorii, partenerii contractuali, investitorii, analiştii şi chiar şi directorii independenţi să acţioneze aşa cum ar fi fost de aşteptat pe pieţele financiare;

—	supraveghere macroprudenţială şi coordonare internaţională insuficiente.

1.4 CESE îşi exprimă satisfacţia cu privire la eforturile întreprinse în prezent de către Comisie pentru a-şi defini propunerile privind remunerarea şi cerinţele de capital, în conformitate cu indicaţiile Consiliului pentru Stabilitate Financiară (FSB) şi ale Comitetului Basel. Sectorul bancar este un sector de importanţă economică fundamentală pentru UE, dar în acelaşi timp este un sector potenţial mobil. Pentru a nu afecta sectorul financiar din UE printr-un arbitraj de reglementare, este esenţial să se găsească soluţii globale, fiind poate necesar ca UE să preia rolul de conducere propunând aceste soluţii. Este normal să se întâmple astfel. UE nu îşi poate permite să adopte reglementări care se deosebesc în mare măsură de practicile din alte părţi.

1.5 CESE sprijină principiile esenţiale propuse pentru definirea şi punerea în aplicare a politicilor de remunerare. În cazul în care unele dintre aceste principii ar fi fost puse în aplicare înainte de criză, ar fi fost evitate multe plăţi scandaloase şi penibile.

1.6 În majoritatea sectoarelor industriale, valoarea absolută a bonusurilor pentru persoanele din conducere este definită ca un procentaj maxim din salariu. CESE consideră că băncile ar trebui să aplice concepte similare sistemelor lor de remunerare variabile, întrucât nimic din rolul băncilor nu justifică aplicarea unor sisteme de remunerare nelimitate. În acest context, CESE salută solicitarea adresată principalelor instituţii de credit şi societăţi de investiţii (ICSI) de a crea comitete de remunerare.

1.7 CESE recunoaşte că prezenta directivă vizează mai curând structura remunerărilor decât valoarea acestora. Cu toate acestea, CESE ţine să-şi exprime îngrijorarea faţă de valoarea acestora. CESE se aşteaptă ca atât efectele noilor cerinţe de capital, cât şi cele ale analizei prudenţiale a politicilor şi planurilor de remunerare să limiteze împreună remunerările variabile excesive din trecut. CESE recunoaşte că UE nu este competentă în ceea ce priveşte nivelul remunerărilor propriu-zise.

1.8 CESE constată cu satisfacţie că dispoziţiile privind remunerarea nu aduc prejudicii dispoziţiilor articolului 137 alineatul (5) din tratat, principiilor generale ale contractelor naţionale şi legislaţiei muncii, precum şi, acolo unde este cazul, drepturilor partenerilor sociali în negocierile colective.

1.9 CESE susţine pe deplin cerinţele de capital sporite descrise în detaliu în prezenta directivă. Acestea vizează în special:

—	dispoziţiile de consolidare a cerinţelor de capital referitoare la activele pe care băncile le deţin în portofoliul de tranzacţionare pentru a le revinde pe termen scurt;

—	cerinţele de capital actualizate cu privire la securitizările complexe, atât în portofoliul bancar, cât şi în portofoliul de tranzacţionare.

1.10 Comitetul constată că propunerea nu mai prevede un proces de supraveghere consolidat pentru resecuritizările deosebit de complexe. Cu toate acestea, CESE s-ar aştepta ca supraveghetorii să fie fermi în această privinţă şi constată că aceştia dispun în continuare de o gamă întreagă de măsuri de corectare.

1.11 Perspectiva CESE este influenţată de faptele care au ieşit la iveală (2) în urma investigaţiilor SEC privind prăbuşirea valorii titlurilor garantate prin ipoteci deţinute de persoane fizice, a obligaţiunilor garantate cu creanţe şi a altor active de acest gen. Agenţiile de rating al creditelor (ARC) au contribuit la crearea iresponsabilă a acestor „active toxice”, care au costat ţările dezvoltate miliarde de dolari. Băncile de investiţii sunt vinovate de ajutarea şi încurajarea ARC-urilor în timp ce majoritatea băncilor nu au înţeles riscurile inerente care rezultă din deţinerea acestor titluri. Aşa cum a observat Grupul de Larosière, „este esenţial ca aceste modificări normative (privind ARC) să fie însoţite de sporirea diligenţei şi a discernământului investitorilor, precum şi de o monitorizare mai atentă”. CESE a susţinut această recomandare în Avizul său privind ARC, iar acum susţine propunerea de directivă, deoarece aceasta solicită băncilor şi supraveghetorilor să acţioneze în consecinţă.

1.12 Punctul 4 al Anexei I a directivei prezintă un set nou şi extins de cerinţe privind publicarea de informaţii. CESE susţine aceste cerinţe. Dacă acestea ar fi fost puse în aplicare înainte de criză, multe dintre problemele care au urmat ar fi putut fi evitate. În Anexa II, accentul pus pe lichidităţi şi pe riscul de eveniment este, de asemenea, oportun. Fără a dispune de o analiză tehnică a dispoziţiilor, CESE a primit asigurări din partea Comisiei că, prin aceste măsuri, se va evita criza de lichidităţi pe piaţă aflată în centrul crizei sistemului bancar.

1.13 CESE înţelege că se intenţionează abordarea chestiunilor legate de lichidităţi la nivelul întreprinderilor în viitoarea Directivă privind cerinţele de capital (DCC4). În urma crizei, aceasta reprezintă o cerinţă fundamentală.

1.14 CESE constată că deşi propunerea de directivă nu abordează chestiunea vehiculelor extrabilanţiere (SPV, special purpose trading vehicles), aceasta a fost, de fapt, abordată în Directiva Comisiei 2009/83/CE publicată în iulie 2009. Articolul 95 din Directiva privind cerinţele de capital stipulează deja că o bancă trebuie să calculeze cerinţele de capital pentru activele pe care le creează dacă nu se realizează un „transfer semnificativ al riscului”. Directiva din iulie oferă o interpretare mai strictă a acestei dispoziţii în două moduri importante. Dacă această clarificare ar fi fost făcută înainte de criză, contribuţia SVP-urilor la criză ar fi fost redusă substanţial.

1.15 CESE este preocupat de faptul că vânzarea de credite neadaptate consumatorilor a jucat un rol important în evoluţia crizei. Comunicarea „Pachete de produse de investiţii cu amănuntul” (PPIA) (3) pare, într-adevăr, să abordeze problema prin faptul că urmăreşte să reglementeze condiţiile de vânzare şi, în special, controlul conflictului de interese care apare în acest proces. Aceasta se bazează pe condiţiile impuse de Directiva privind pieţele instrumentelor financiare (2004)/39/CE.

1.16 Publicarea de informaţii este esenţială pentru restabilirea pieţelor financiare. CESE salută faptul că nivelul propus pentru publicarea de informaţii şi accesul acordat părţilor interesate sunt suficiente pentru ca acestea să obţină informaţiile de care au nevoie pentru a face afaceri cu o instituţie. Publicarea de informaţii cerută în propunerea de directivă trebuie să fie înţeleasă în contextul articolului 147 din CRD 2006/48.CE.

1.17 În noiembrie 2009, şefii grupului HSBC şi ai Standard Chartered Bank s-au declarat îngrijoraţi de faptul că cerinţele de capital propuse de organele de reglementare sunt excesive şi dăunătoare şi vor împiedica atât redresarea, cât şi dezvoltarea. Un astfel de punct de vedere e de înţeles din partea băncilor, însă acestea nu sunt bănci obişnuite. Niciuna dintre ele nu primeşte sprijin guvernamental. Membrii din conducerea Standard Chartered au contribuit de fapt la conceperea sistemelor de sprijin bancar din Regatul Unit. CESE îndeamnă Comisia să se asigure că cerinţele de capital propuse, temperate de diligenţa necesară şi de un control adecvat al riscurilor, sunt proporţionale riscului.

1.18 CESE consideră că ar trebuie efectuată o analiză de către Comisie pentru a se înţelege impactul proiectului de directivă supus analizei nu doar asupra activelor băncilor, ci şi asupra creşterii economice, creării de locuri de muncă şi a redresării în general.

2. Introducere

2.1 O scurtă explicaţie a crizei din sistemul bancar va plasa directiva în contextul potrivit. Alte perspective privind criza sistemului bancar sunt prezentate în raportul Lordului Turner, preşedintele Autorităţii Serviciilor Financiare din Regatul Unit (4).

2.2 Afacerile bancare pentru persoane fizice implică acordarea de împrumuturi pe termen lung pe baza unor depozite pe termen scurt. Aceasta se numeşte transformarea scadenţei şi este o activitate riscantă. Dacă toţi depunătorii ar decide să-şi retragă banii, banca n-ar mai avea suficiente active lichide. În mod similar, dacă debitorii nu şi-ar plăti datoriile, capitalul băncii s-ar reduce, existând riscul insolvabilităţii. Pentru a se proteja împotriva acestui lucru, băncile care prestează servicii pentru persoanele fizice îşi păstrează rezervele de active lichide în bilanţ şi încheie acorduri de sprijin cu alte bănci, în timp ce banca centrală poate fi împrumutător în ultimă instanţă. Reglementările bancare definesc valoarea capitalului pe care o bancă trebuie să-l menţină pentru a face faţă obligaţiilor cu scopul de a se proteja în cazul incapacităţii de plată a debitorilor.

2.3 Băncile tranzacţionează şi pe cont propriu, deţinând capital şi în acest scop. De obicei, aceste rezerve de capital erau modeste, deoarece se presupunea că pierderile potenţiale din portofoliul de tranzacţionare vor fi mici datorită activelor tranzacţionate, care erau considerate uşor de valorificat pe piaţă. Capitalul necesar sprijinirii portofoliului de tranzacţionare a fost calculat după o metodologie a valorii la risc (VaR). Băncile au creat de asemenea societăţi cu scop special (SPV, special purpose trading vehicles) în afara bilanţului. Acestea au prezentat un grad ridicat de îndatorare şi un potenţial de risc, dar întrucât erau considerate în afara bilanţului, organele de reglementare le-au tratat ca entităţi independente. Cu toate acestea, când criza a izbucnit, multe SVP au fost trecute din nou în bilanţul băncilor din motive care ţin de reputaţie, deşi anterior nu s-au pus la dispoziţie rezerve de capital pentru această situaţie.

2.4 Autorităţile au jucat la rândul lor un rol în evoluţia crizei bancare. Organele de reglementare au aprobat capitalul deţinut de bănci. Autorităţile monetare, cu excepţia BCE, au menţinut ratele dobânzilor prea mici pentru prea mult timp. Chiar şi în zona euro, ratele au fost mult prea mici pentru unele economii. În domeniul politic, guvernul SUA a forţat băncile să acorde credite imobiliare ipotecare imprudente unor clienţi care prezentau puţine garanţii. Ratele dobânzilor pentru conturile de economii au scăzut în Occident, Asia rămânând cea care a finanţat creşterea împrumuturilor. Aceşti factori au stimulat afacerile bancare riscante.

2.5 Băncile au acordat credite ipotecare subprime, apoi le-au grupat în pachete şi le-au vândut mai departe. Această activitate s-a extins în afara Statelor Unite. Cu ajutorul agenţiilor de rating al creditelor, aceste pachete au fost împărţite în tranşe cu diferite tipuri de rating de credit, multe dintre acestea oferind profituri mult mai mari decât investiţiile fără risc. Resecuritizările au regrupat tranşele de creanţe existente, astfel încât titlurile de valoare care au stat la baza acestora nu au mai putut fi identificate. Un amestec heteroclit de titluri de valoare pentru credite a devenit o componentă majoră a portofoliului de tranzacţionare al propriului cont şi a tranzacţiilor SPV. Riscul masiv reprezentat de această concentrare nu a fost recunoscut.

2.6 Crearea şi distribuirea de titluri de valoare a devenit un tsunami. Aşa cum a arătat Lordul Turner, amploarea şi nivelul tranzacţiilor din economia de tip „cazino” au depăşit cu mult nivelul activităţii economice din economia reală. Pentru a mări viteza, băncile au încetat să se bazeze pe depozite şi şi-au finanţat creditele acordate prin împrumuturi pe termen scurt pe pieţele monetare interbancare. Transformarea scadenţei a ieşit de sub control. Atunci Fed a început să mărească dobânzile şi „cazinoul” s-a închis.

2.7 Cei care au obţinut credite ipotecare subprime au început să nu mai plătească ratele. Agenţiile de rating au redus masiv ratingurile titlurilor de valoare. Peste tot, băncile au încercat să vândă aceste active, ceea ce a dus la un eşec al întregului sistem. Preţurile s-au prăbuşit. Nu a mai existat lichiditate prin vandabilitate. Băncile nu au mai cunoscut situaţia altor bănci, astfel încât încrederea s-a volatilizat şi schimburile de pe pieţele monetare interbancare au încetat. Din lipsă de lichidităţi, toate tipurile de bănci au început să aibă probleme. Lehman's a fost lăsată să dea faliment, iar multe alte bănci din SUA şi din alte părţi au avut nevoie de sprijin guvernamental masiv pentru a supravieţui.

2.8 Sistemele de remunerare au avut tendinţa de a mări riscurile asumate de instituţiile de credit. La toate nivelurile, stimulentele au dus la axarea pe profitul pe termen scurt, indiferent de riscurile pe termen lung. Spirala schimburilor comerciale interbancare a creat o economie artificială ruptă de economia reală şi în care recompensele erau departe de normele lumii reale. Calitatea portofoliilor de împrumuturi s-a deteriorat dramatic. Operatorii economici, precum şi alţi actori s-au aflat sub presiuni similare pe termen scurt. În unele cazuri, chiar şi funcţionarii bancari care lucrează cu publicul au fost încurajaţi foarte mult să extindă ofertele de cărţi de credit şi credite imobiliare şi la clienţii care nu prezentau garanţii de credit suficiente.

2.9 Reformele cadrului de reglementare trebuie să se bazeze pe învăţămintele trase. Cantitatea şi calitatea capitalului băncilor trebuie îmbunătăţite radical. Capitalul deţinut conform portofoliilor de tranzacţionare ar trebui mărit substanţial, iar formula VaR ar trebui revizuită. Calcularea capitalului trebuie să devină anticiclică. Evaluarea riscului trebuie să se facă cu mai multă prudenţă. Riscurile de lichiditate inerente la transformarea scadenţei trebuie reconsiderate deoarece în această criză nu a existat lichiditate nici prin vandabilitate, nici prin schimburi pe pieţele monetare interbancare.

2.10 Reformarea cadrului de reglementare nu va fi suficientă. Mecanismele de piaţă şi implicarea mai mare a acţionarilor sunt esenţiale. Chestiunea principală este lipsa transparenţei. Situaţia reală a împrumuturilor bancare, activelor, rezervelor şi a profilurilor de risc ale băncilor trebuie să fie făcută publică. O astfel de transparenţă va permite creditorilor, debitorilor, acţionarilor, directorilor şi analiştilor să acţioneze în mod corespunzător în cadrul pieţei.

2.11 Eşecul autorităţilor - politice, monetare şi de reglementare – trebuie remediat, astfel încât băncile să revină la o activitate bancară prudentă şi să solicite prudenţă din partea clienţilor lor. În unele state membre, clienţii serviciilor pentru persoanele fizice au nevoie de protecţie împotriva acordării prea uşoare de împrumuturi de către instituţiile de credit.

2.12 Administrarea întreprinderilor trebuie îmbunătăţită. Gestionarea riscului şi supravegherea mai amplă au nevoie de o perspectivă cu totul nouă. Remunerările trebuie văzute dintr-o perspectivă pe termen lung. Gestionarea riscului trebuie susţinută, nu subminată şi ar trebui să corespundă intereselor pe termen lung ale acţionarilor şi părţilor interesate. Remunerarea întregului personal ale cărui activităţi profesionale pot avea un impact material asupra profilului de risc al unei bănci ar trebui determinată în contextul acestui profil.

2.13 Criza sectorului bancar a adus în centrul atenţiei problema grupării băncilor destinate persoanelor fizice şi băncilor de investiţii în instituţii unice care ar putea fi considerate prea mari pentru a nu avea succes. În multe privinţe, gruparea are sens, deoarece multe activităţi ale băncilor de investiţii oferă servicii necesare atât pentru clientela reprezentată de persoanele fizice, cât şi pentru cea reprezentată de întreprinderi. Chestiunea esenţială este garanţia necesară, implicită şi adesea explicită, pe care statul o oferă celor care fac depuneri de bani într-o bancă. Aceasta duce la posibilitatea unui risc moral în activitatea băncilor de investiţii şi poate încuraja asumarea unor riscuri excesive. După crahul din 1929, legea Glass-Steagall din SUA a impus separarea activităţii bancare pentru persoanele fizice şi pentru investiţii. Legea a fost abrogată în 1999 datorită gradului de duplicare pe care îl crease. Dacă cele două activităţi nu vor fi separate prin, de exemplu, o nouă lege Glass-Steagall, atunci este esenţial ca regimul cerinţelor de capital să fie suficient de dur pentru a împiedica o bancă de investiţii să producă pierderi unei bănci de servicii bancare cu amănuntul.

3. Sinteza directivei Comisiei

Modificările aduse textului directivei, adăugate după întâlnirea de la Pittsburgh şi relevante pentru perspectiva CESE sunt scrise cu caractere cursive:

3.1 Asumarea cu imprudenţă a unor riscuri excesive în sectorul bancar a condus la prăbuşirea unor instituţii financiare şi la probleme sistemice atât la nivelul statelor membre, cât şi la nivel global. (…) autorităţile de supraveghere şi cele de reglementare, inclusiv G20 şi Comitetul Supraveghetorilor Bancari Europeni, au ajuns de comun acord la concluzia că structurile de remunerare inadecvate au constituit unul dintre factorii determinanţi. În acest context, principiile şi standardele convenite şi aprobate la nivel internaţional stabilite de Consiliul pentru Stabilitate Financiară (FSB) prezintă o importanţă deosebită.

3.2 În scopul contracarării impactului potenţial negativ al structurilor de remunerare concepute deficitar, ar trebuie să existe o obligaţie explicită pentru instituţiile de credit şi societăţile de investiţii (ICSI) de a concepe şi de a menţine politici şi practici de remunerare compatibile cu o administrare eficientă a riscurilor.

3.3 Este important ca noua obligaţie referitoare la politicile şi practicile de remunerare să fie implementată în mod coerent. Prin urmare, trebuie specificate principiile de bază pentru a garanta faptul că structura de remunerare nu încurajează asumarea de riscuri excesive şi că aceasta corespunde apetitului pentru risc, valorilor şi intereselor pe termen lung ale instituţiei.

3.4 Următoarele principii reprezintă câteva dintre principiile de bază:

—	politica de remunerare promovează şi este compatibilă cu o administrare a riscurilor sănătoasă şi eficientă şi nu încurajează asumarea unor riscuri care depăşesc nivelul de risc tolerat de instituţia de credit;

—	politica de remunerare este compatibilă cu strategia de afaceri, obiectivele, valorile şi interesele pe termen lung ale instituţiei de credit;

—	evaluarea rezultatelor este realizată într-un cadru multianual pentru a se asigura că evaluarea se bazează pe rezultatele pe termen lung şi că remunerarea reală bazată pe rezultate acoperă o perioadă care ţine seama de ciclul economic al întreprinderii şi riscurile afacerilor ei;

—	plăţile aferente rezilierii anticipate a unui contract reflectă performanţa atinsă în timp şi sunt concepute astfel încât să nu recompenseze eşecurile;

—	remunerarea variabilă garantată este excepţională şi intervine numai în contextul angajării de personal nou şi este limitată la primul an de angajare;

—	cel puţin 50 % din remunerarea variabilă ar trebui să fie plătită în acţiuni sau în mijloace de plată corespunzătoare, altele decât numerarul, şi să respecte o politică de reţinere adecvată;

—

plata celei mai mari părţi a unei prime semnificative este amânată pentru o perioadă adecvată de timp şi legată de performanţele viitoare ale societăţii; cel puţin 40 % din primă, cel puţin 60 % în cazul cadrelor de conducere, ar trebui să fie amânate pentru o perioadă care nu poate fi mai mică de trei ani, fiind dobândite în mod proporţional;

—	remunerarea variabilă, inclusiv partea amânată, este plătită sau dobândită doar dacă este susţinută de situaţia financiară a instituţiei;

3.5 Sunt necesare ICSI „importante” pentru a crea un comitet de remunerare. ICSI importante sunt definite pe baza mărimii lor, a organizării interne şi a naturii, obiectului şi complexităţii activităţilor lor.

3.6 Autorităţile competente trebuie, de asemenea, să fie abilitate să impună măsuri sau sancţiuni financiare sau nefinanciare pentru încălcarea unei cerinţe de a avea politici de remunerare compatibile cu o administrare solidă şi eficientă a riscurilor. Măsurile şi sancţiunile respective trebuie să fie eficiente, proporţionale şi disuasive.

3.7 Pentru a promova convergenţa practicilor de supraveghere în evaluarea politicilor şi practicilor de remunerare, Comitetul Supraveghetorilor Bancari Europeni trebuie să garanteze existenţa unor linii directoare cu privire la politicile de remunerare sănătoase în sectorul bancar.

3.8 Deoarece politicile de remunerare şi sistemele de stimulente concepute deficitar pot spori până la un nivel inacceptabil riscurile la care sunt expuse ICSI, este necesar ca autorităţile competente să impună entităţilor relevante măsuri calitative sau cantitative, conform cerinţelor. Măsurile calitative includ solicitarea reducerii de către ICSI a riscurilor inerente activităţilor acestora, inclusiv structurilor de remunerare. Măsurile cantitative includ cerinţa de a deţine fonduri proprii suplimentare.

3.9 În vederea garantării transparenţei adecvate pe piaţă a structurilor de remunerare şi a riscurilor asociate acestora, ICSI trebuie să prezinte informaţii referitoare la politicile şi practicile lor de remunerare pentru acele categorii de personal ale căror activităţi au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituţiei.

3.10 Este necesar să existe un tratament separat în ceea ce priveşte capitalul pentru securitizările care reambalează alte securitizări şi care sunt supuse unui risc de credit mai ridicat decât securitizările normale, care să descurajeze instituţiile de credit şi societăţile de investiţii să investească în securitizări cu un grad ridicat de complexitate şi de risc.

3.11 Resecuritizările transformă expunerile din securitizări cu grad mediu de risc în noi titluri de valoare. În general, acestea au fost considerate ca având un risc redus de credit de către agenţiile de rating şi participanţii la piaţă. Totuşi, dată fiind complexitatea şi sensibilitatea lor la pierderile corelate, astfel de resecuritizări implică riscuri mai ridicate decât securitizările convenţionale. Prin urmare, prezenta propunere conţine un set de cerinţe de capital care sunt mai ridicate faţă de cele pentru poziţiile din securitizări simple cu acelaşi rating.

3.12 Date fiind performanţele scăzute recente, standardele cu privire la modelele interne de calculare a cerinţelor de capital pentru riscul de piaţă trebuie consolidate. În special, trebuie completată acoperirea riscurilor în ceea ce priveşte riscurile de credit aferente portofoliului de tranzacţionare. Pe lângă aceasta, cerinţele de capital trebuie să includă o componentă adaptată la condiţii de criză pentru a consolida cerinţele de capital, având în vedere deteriorarea condiţiilor de pe piaţă şi în scopul reducerii posibilităţii de apariţie a caracterului prociclic.

3.13 Fără a aduce atingere informaţiilor prevăzute explicit de prezenta directivă, scopul cerinţelor privind publicarea de informaţii trebuie să fie acela de a oferi participanţilor la piaţă informaţii corecte şi complete privind profilul de risc al fiecărei instituţii. Prin urmare, instituţiile trebuie să aibă obligaţia de a publica informaţii suplimentare care nu sunt menţionate explicit în prezenta directivă, dacă acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivului enunţat.

3.14 În domeniul securitizării, cerinţele de publicare de informaţii de către instituţii trebuie sporite considerabil. Acestea trebuie să ţină seama îndeosebi de riscurile poziţiilor din securitizare din portofoliul de tranzacţionare.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 318, 23.12.2009, p. 57.

(2) JO C 277, 17.11.2009, p. 117.

(3) COM (2009) 204 final.

(4) Raportul Turner, UK Financial Services Authority (Autoritatea Serviciilor Financiare din Regatul Unit), martie 2009.

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/29

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Mării Baltice

COM(2009) 248 final

(2010/C 339/07)

Raportor: dl SMYTH

La 10 iunie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Mării Baltice

COM(2009) 248 final.

Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 8 ianuarie 2010.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 198 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii

1.1 CESE sprijină obiectivele cuprinse în cei patru piloni ai Strategiei pentru Marea Baltică, de a transforma această regiune într-o regiune prosperă, o regiune sigură şi protejată, o regiune cu un mediu durabil şi o regiune accesibilă şi atractivă.

1.2 CESE recunoaşte procesul amplu de consultări, care a precedat finalizarea strategiei, precum şi rolul jucat de partenerii sociali şi părţile interesate în acest proces. CESE îşi reafirmă solicitarea de a înfiinţa un forum al societăţii civile din regiunea Mării Baltice, care ar contribui la implicarea societăţii civile în evoluţia strategiei.

1.3 Strategia are scopuri şi obiective lăudabile în abordarea unui set de probleme structurale complexe din regiunea Mării Baltice, dar, în acelaşi timp, se confruntă şi cu o serie de provocări pe care trebuie să le depăşească pentru a-şi dovedi eficienţa. Aceste provocări sunt legate de valoarea adăugată potenţială, structura de guvernanţă, coeziunea UE şi eficienţa externă a strategiei.

1.4 Structura de guvernanţă a Strategiei pentru Marea Baltică face, de asemenea, obiectul unor observaţii critice. Strategia se află în competenţa a 21 de direcţii generale, precum şi a 8 state membre plus Rusia. Dacă mai adăugăm şi cei 4 piloni, cele 15 domenii prioritare şi numeroasele acţiuni orizontale, rezultă, în centrul strategiei, nişte structuri complexe de guvernanţă, care ar putea să o facă inaplicabilă. CESE consideră că ar trebui depuse mai multe eforturi în vederea simplificării structurilor de guvernanţă şi administraţie ale strategiei.

1.5 Prezentul aviz reiterează propunerea de înfiinţare, în cadrul CESE, a unui observator ad hoc sau a unui grup de studiu pentru regiunea Mării Baltice, astfel încât întregul CESE să poată participa efectiv la inevitabila dezvoltare şi evoluţie a strategiei.

1.6 Una dintre provocările principale ale strategiei o reprezintă dimensiunea externă, în special datorită rolului esenţial jucat de Rusia în regiunea Mării Baltice. Rolul Rusiei în punerea în aplicare strategiei trebuie stabilit prin decizii adoptate în cadrul Dimensiunii nordice. Există o anumită nesiguranţă cu privire la măsura în care aceste decizii sunt suficiente pentru a asigura participarea efectivă a Rusiei la acţiunile din cadrul strategiei.

1.7 CESE susţine punctul de vedere conform căruia strategia nu este numai un document: mai presus de orice, strategia este un proces. Acest lucru înseamnă că strategia este pusă în aplicare în timp. Aceasta a reuşit deja să determine toate statele membre şi părţile interesate, ca şi instituţiile UE, să cadă de acord asupra unei liste restrânse de acţiuni şi proiecte de bază şi asupra necesităţii punerii acestora în aplicare. CESE speră că entuziasmul dovedit în pregătirea strategiei se va menţine şi va contribui la o punere în aplicare eficientă şi la timp, care să poată fi revizuită pe parcurs.

2. Contextul strategiei

2.1 Originea Strategiei pentru Marea Baltică este bine cunoscută. Este recunoscut de multă vreme faptul că regiunea Mării Baltice a suferit din cauza unei serii de grave deficienţe în domeniile mediului, al dezvoltării economice şi al infrastructurii, deficienţe care sunt corelate şi interdependente. În noiembrie 2006, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie pentru elaborarea unei Strategii pentru Marea Baltică. Această strategie pentru aşa-numita macroregiune a Mării Baltice a fost adoptată de către Comisie la 10 iunie 2009 şi a fost prezentată Consiliului European la 19 iunie 2009. Aceasta a reprezentat o prioritate majoră a Preşedinţiei suedeze şi a fost adoptată de către Consiliul Afaceri Generale la 26 octombrie 2009, la Luxemburg.

2.2 Această strategie cuprinzătoare marchează un nou început în politica pentru cooperare teritorială a Uniunii Europene. În opinia Comisiei, strategia reprezintă prima abordare cu adevărat integrată care urmează a fi adoptată pentru statele membre care se confruntă cu aceleaşi provocări. În prezent, există treisprezece domenii de cooperare transnaţională, care, în ansamblul lor, acoperă toate teritoriile UE (în plus, mai există aproximativ cincizeci de sisteme de cooperare transfrontalieră). Strategia pentru Marea Baltică încorporează conceptul relativ nou de cooperare macroregională, şi anume coordonarea şi folosirea mai eficientă a resurselor financiare şi a principalelor iniţiative de cooperare din regiunea baltică. Din punctul de vedere al acoperirii geografice, strategia cuprinde state membre UE (Suedia, Danemarca, Germania, Finlanda, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania), alături de Norvegia şi Rusia.

2.3 Obiectivul prezentului aviz este de a evalua strategia propusă pentru Marea Baltică şi planul de acţiune al acesteia din punctul de vedere al societăţii civile organizate. Documentul se bazează pe analiza prezentată în următoarele avize CESE, adoptate recent: „Regiunea Mării Baltice: rolul societăţii civile organizate în îmbunătăţirea cooperării regionale şi în identificarea unei strategii regionale” (1) şi „Cooperarea macroregională: extinderea Strategiei pentru Marea Baltică la alte macroregiuni din Europa” (2). Procesul care a condus la elaborarea strategiei este fără precedent. Comisia consideră că, în cazul în care Strategia pentru Marea Baltică se dovedeşte valabilă şi realizabilă în această regiune, se poate aplica o abordare similară şi altor macroregiuni, cum ar fi regiunea Dunării, cea a Alpilor şi cea mediteraneeană.

3. Strategia pe scurt

3.1 Comisia a efectuat o serie amplă de consultări pe parcursul anului 2008. Aceste conferinţe cu caracter consultativ au avut loc în diferite zone ale macroregiunii, culminând cu reuniunea de la Rostock din februarie 2009. Tematica acestora s-a bazat pe cei patru piloni constitutivi ai Strategiei pentru Marea Baltică, pentru transformarea regiunii Mării Baltice:

—	într-o regiune cu un mediu durabil;

—	într-o regiune prosperă;

—	într-o regiune accesibilă şi atractivă;

—	într-o regiune sigură şi protejată.

3.2 Strategia este însoţită de un plan de acţiune care cuprinde 15 domenii prioritare grupate în jurul celor patru piloni. Fiecare domeniu prioritar este coordonat de cel puţin un stat membru din regiunea Mării Baltice, urmând ca acesta să colaboreze cu toate părţile interesate relevante în vederea punerii în aplicare.

3.3 Strategia pentru Marea Baltică şi măsurile propuse vor fi finanţate din resursele existente, în primul rând, fondurile structurale ale UE (55 de miliarde de euro în perioada 2007-2013), prin contribuţia financiară a fiecărui stat din regiunea Mării Baltice, din resurse financiare private, precum şi prin contribuţii din partea instituţiilor financiare, cum ar fi BEI, BNI şi BERD.

3.4 Pot fi observate diferenţe semnificative între rezoluţia Parlamentului European şi comunicarea Comisiei (3) (4). Comisia adoptă perspectiva europeană internă a Consiliului, în timp ce rezoluţia Parlamentului se referă la „Strategia pentru Marea Baltică în cadrul Dimensiunii nordice”. Rezoluţia Parlamentului solicită Comisiei să prezinte o propunere de strategie „pentru a consolida pilonul intern al Dimensiunii nordice” (5). Parlamentul leagă, în mod evident, Strategia pentru Marea Baltică de cadrul Dimensiunii nordice, în timp ce Consiliul şi Comisia fac distincţie între strategie şi aspectele externe ale cooperării.

3.5 Există puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte structura de guvernanţă potrivită. Strategia Comisiei se axează pe coordonarea iniţiativelor existente, pe procesul continuu de monitorizare a progreselor şi pe menţinerea elanului planului de acţiune. Abordarea Comisiei constă în menţinerea la nivelul minim a mecanismelor instituţionale implicate, fără o finanţare suplimentară a Strategiei pentru Marea Baltică. Parlamentul propune organizarea unui summit anual privind Marea Baltică înaintea Consiliului European de vară, precum şi extinderea organizaţiilor regionale din interiorul şi din afara sistemului UE, inclusiv prin propunerea unei linii bugetare proprii pentru strategie. CESE şi-a exprimat deja sprijinul pentru un buget separat pentru strategie. Se pare că Parlamentul doreşte o evoluţie politică mai ambiţioasă decât cea avută în vedere de Comisie. Parcă pentru a evidenţia caracterul evolutiv al strategiei, la 22 octombrie 2009, Parlamentul a adoptat o modificare de buget de 20 de milioane de euro pentru anul 2010 pentru câteva proiecte-pilot din cadrul strategiei şi pentru coordonarea acesteia.

3.6 Dincolo de aceste diferenţe de abordare, strategia în sine s-a născut în urma unei serii de consultări cuprinzătoare cu părţile interesate din macroregiune. Strategia este inovatoare, întrucât va acţiona la nivelul unei structuri de guvernanţă transnaţionale, depăşind astfel sfera de aplicare a politicilor regionale tradiţionale ale UE. Această nouă structură de guvernanţă se situează între nivelul naţional şi cel supranaţional, comunitar.

3.7 Conceptul de „strategie pentru Marea Baltică” este descris de Comisie ca fiind „un proces în evoluţie”. Definirea aspectelor specifice ale regiunii Mării Baltice va fi în mod necesar imprecisă, deoarece situaţia geografică se schimbă în funcţie de problema abordată. Modul de abordare a elaborării Strategiei pentru Marea Baltică este de a începe cu definirea problemelor şi dificultăţilor, urmând ca acestea să configureze, la rândul lor, geografia macroregiunii. Din punct de vedere obiectiv, cei patru piloni ai strategiei şi planul de acţiune care decurge din aceştia reprezintă un efort semnificativ de a crea un cadru de dezvoltare mai bine coordonat pentru o regiune atât de diversificată precum cea a regiunii Mării Baltice, încercând astfel să se promoveze coeziunea teritorială. Tabelul 1, de mai jos, stabileşte domeniile prioritare ale planului de acţiune, în cadrul fiecărui pilon al strategiei.

3.8 Din viziunea Comisiei reiese că este necesară o abordare integrată pentru a se asigura dezvoltarea durabilă în această regiune. Problemele abordate în cadrul strategiei sunt complexe şi corelate, în timp ce sistemele de cooperare existente nu au fost coordonate eficient.

4. Provocări şi întrebări-cheie

4.1 Punerea în aplicare cu succes a Strategiei pentru Marea Baltică reprezintă o miză majoră. Comisia a declarat în repetate rânduri că strategia ar putea deveni un model pentru alte macroregiuni ale UE. Strategia şi-a fixat scopuri şi obiective lăudabile în abordarea unui set de probleme structurale atât de complexe din zona Mării Baltice, dar, în acelaşi timp, se confruntă şi cu o serie de provocări pe care trebuie să le depăşească pentru a-şi dovedi eficienţa. Aceste provocări sunt legate de valoarea adăugată potenţială, structura de guvernanţă, coeziunea UE şi eficienţa externă a strategiei.

4.2 În ceea ce priveşte valoarea adăugată, există riscul ca, pentru a satisface majoritatea părţilor interesate din zona baltică, strategia să cuprindă un set de acţiuni foarte ambiţioase; aceasta s-ar putea să se dovedească a fi imposibil de pus în aplicare. Există argumente în favoarea încercării de a menţine strategia cât mai simplă şi a concentrării eforturilor pe o serie restrânsă, dar strategică, de obiective. HELCOM a făcut progrese extraordinare în cadrul planului său de acţiune pentru Marea Baltică în ceea ce priveşte resursele de peşte şi mediul în general. În pofida acestor îmbunătăţiri, Strategia pentru Marea Baltică ar trebui să continue să genereze rezultate pozitive pentru pescării şi pentru mediu la scară largă.

4.3 Structura de guvernanţă pentru Strategia pentru Marea Baltică face, de asemenea, obiectul unor observaţii critice. Tabelul 1 ilustrează un paradox, şi anume faptul că acele state membre care au cea mai mare nevoie de strategie sunt cel mai puţin implicate în punerea în aplicare a acesteia. În plus, Comisia s-a străduit să obţină un echilibru între un set complex de acţiuni, un număr de direcţii generale şi o serie de state membre. Din experienţa de până în prezent, punerea în aplicare a Cartei de la Leipzig privind oraşele europene durabile a fost relativ anevoioasă, iar Strategia pentru Marea Baltică pare a fi şi mai complexă (6).

4.4 Succesul oricărei politici UE, precum Strategia pentru Marea Baltică, se va măsura în termeni de rezultate practice, care trebuie să fie vizibile şi tangibile pentru cetăţeni. Strategia reprezintă o provocare şi pentru sintagma „coeziune comunitară”. După cum s-a mai precizat, Comisia a „mărit miza” în domeniul cooperării macroregionale. Cu toate că gravitatea provocărilor în ceea ce priveşte mediul, infrastructura şi nu numai, cu care se confruntă zona baltică, este extrem de cunoscută locuitorilor statelor membre care aparţin acesteia, a explica restului Uniunii situaţia gravă din zona Mării Baltice rămâne o provocare majoră. Pentru aceasta este absolută nevoie de ajutorul societăţii civile organizate. CESE a prezentat deja o propunere de înfiinţare a unui forum al societăţii civile din regiunea Mării Baltice şi şi-a semnalat disponibilitatea pentru a începe lucrările pregătitoare ale unui astfel de forum. În plus, Comitetul a propus înfiinţarea în cadrul CESE a unui observator ad hoc sau a unui grup de studiu pentru regiunea Mării Baltice, astfel încât întregul CESE să poată participa efectiv la evoluţia strategiei.

4.5 Una dintre provocările principale ale strategiei o reprezintă dimensiunea externă; în special datorită rolului esenţial jucat de Rusia, aceasta reprezintă o parte interesată esenţială în zona Mării Baltice (MB). Rusia şi-a exprimat până în prezent interesul pentru strategie, deoarece ar beneficia de pe urma punerii în aplicare cu succes a acesteia. În prezent, rolul Rusiei în cadrul strategiei trebuie stabilit în cadrul deciziilor Dimensiunii nordice, iar acestea vor fi probabil în concordanţă cu strategia. Este demn de remarcat faptul că trei din cei patru piloni ai strategiei – protecţia mediului, atractivitatea şi accesibilitatea şi siguranţa şi securitatea – au în esenţă un caracter transnaţional şi, astfel, ar fi cazul să se introducă în cadrul strategiei anumite mecanisme care să facă legătura între interacţiunile interne şi cele externe, în special la nivel operaţional. În plus, dimensiunea externă a strategiei ar putea avea poate o arie de aplicabilitate mai largă, de exemplu, prin cooptarea Republicii Belarus, care are un impact asupra protecţiei mediului şi asupra atractivităţii şi accesibilităţii regiunii Mării Baltice.

4.6 S-a exprimat opinia că ar fi mai uşor să se asigure implicarea Rusiei în procesul de punere în aplicare a strategiei, prin intermediul cooperării bilaterale directe cu UE pe baza unui „parteneriat între egali” cu UE (7). Dacă această viziune este corectă, este legitim să ne întrebăm dacă Dimensiunea nordică, aşa cum se sugerează în prezent, reprezintă mecanismul corespunzător pentru a asigura implicarea Rusiei în strategie.

5. Analiza strategiei

5.1 În strategie există o serie de puncte controversate, care trebuie examinate îndeaproape. Planul de acţiune conţine propuneri specifice pentru corectarea deficienţelor din cadrul reţelelor energetice şi conectivităţii în regiunea Mării Baltice. S-a exprimat îngrijorarea că acestea nu ar fi suficiente, având în vedere necesitatea urgentă de a se realiza o integrare mai profundă a reţelelor. Strategia nu ar trebui numai să încerce să integreze şi să conecteze pieţele energetice naţionale din regiunea Mării Baltice, în prezent separate, ci şi să tindă spre o solidaritate în domeniul energiei la nivelul întregii UE. Uniunea are nevoie de energia din Rusia şi, de aceea, trebuie să construiască infrastructura necesară pentru a aduce gaz, petrol şi electricitate în Europa. Acest lucru este necesar pentru a garanta stabilitatea aprovizionării cu energie a Europei. Este necesară, de asemenea, o cooperare mai intensă în ceea ce priveşte energia din partea statelor terţe. Strategia nu se ocupă de proiectul Nordstream. Deşi acesta este o omisiune evidentă, Comisia evidenţiază faptul că proiectul Nordstream reprezintă o chestiune controversată şi că Strategia pentru regiunea Mării Baltice a avut nevoie de unanimitate pentru a fi adoptată.

5.2 Planul de acţiune formulează propuneri de îmbunătăţire a legăturilor interne şi externe în transportul maritim, rutier şi feroviar. Infrastructura rutieră necesită o atenţie specială, deoarece ea fie prezintă deficienţe serioase, fie lipseşte cu desăvârşire. Ceea ce a reprezentat periferia Uniunii Sovietice ar putea astfel deveni o parte mult mai integrată a nucleului Europei. Regiunea Mării Baltice necesită de urgenţă o reţea completă de infrastructură rutieră, pe măsura ei. Actualele coridoare TEN trebuie revizuite şi adaptate la noua realitate a unei coeziuni sporite în cadrul Uniunii (de exemplu, coridoarele feroviare şi rutiere care fac legătura între Helsinki şi Viena/Slovenia).

5.3 Nu se menţionează importanţa strategică a râurilor mari din macroregiunea Mării Baltice; această deficienţă ar trebui remediată. În acest context, este interesant de amintit că, în prezent, este în curs de elaborare o Strategie pentru regiunea Dunării. Consultările privind Strategia pentru Marea Baltică au fost vaste şi detaliate, dar au fost organizate pe baze ad hoc. În cazul Strategiei pentru regiunea Dunării, CESE ar trebui să încerce să se implice într-un mod mai organizat. Comisia a sugerat că va exista posibilitatea unui asemenea angajament între februarie 2010 şi vara aceluiaşi an. CESE a propus deja, în avizele REX/262 şi ECO/251, înfiinţarea unui forum al societăţii civile din regiunea Mării Baltice, iar această propunere ar trebui să capete un caracter mai practic. Ea se bucură de sprijinul multor deputaţi europeni, iar Parlamentul European pregăteşte în prezent un aviz privind Strategia pentru regiunea Mării Baltice.

5.4 Complexitatea provocărilor pe care le implică Strategia pentru regiunea Mării Baltice a fost deja recunoscută. Se pare că unitatea din cadrul Comisiei responsabilă pentru punerea în aplicare şi monitorizarea strategiei ar putea avea probleme cu finanţarea în perioada care urmează. Atât CESE, cât şi Parlamentul European sprijină consolidarea unităţii. Există pericolul ca unitatea să se preocupe prea mult de provocarea administrativă de a cheltui cei 20 de milioane de euro alocaţi de Parlament pentru partenerii din afara UE (linia bugetară 4). CESE subliniază faptul că atât Comisia Europeană, cât şi statele membre responsabile pentru acţiunile indicate în plan trebuie să dispună de capacităţi administrative adecvate pentru a-şi îndeplini obligaţiile.

5.5 S-a exprimat o anumită îngrijorare cu privire la importanţa relativă care se acordă problemei pescuitului şi a pescăriilor. Este adevărat că se fac multe, în special de către HELCOM, iar primele rezultate sunt promiţătoare. Este esenţial să se păstreze această linie ascendentă a progresului, fiind nevoie, în special, de eforturi deosebite pentru stimularea consumului responsabil.

5.6 Există şi preocupări în ceea ce priveşte accentul pus pe ştiinţă, tehnologie, cercetare şi inovare în cadrul strategiei. CESE nu este pe deplin convins că împărţirea aşa-numitului triunghi al cunoaşterii (educaţie, cercetare, inovare) între doi piloni diferiţi ai strategiei şi între trei state membre responsabile cu coordonarea acestora reprezintă soluţia ideală. CESE subliniază faptul că strategia ar trebui să intensifice interacţiunea şi legăturile dintre diferitele elemente ale triunghiului cunoaşterii.

5.7 În ceea ce priveşte acţiunea prioritară nr. 6 – eliminarea obstacolelor din calea pieţei interne în regiunea Mării Baltice – CESE sprijină pe deplin această parte a strategiei. Ar trebui acordată o atenţie specială IMM-urilor, care predomină în economiile din regiunea Mării Baltice. CESE sprijină, de asemenea, evoluţia Agendei pentru munca decentă. Ar trebui încurajat un dialog social mai puternic în jurul regiunii Mării Baltice, pentru a se profita de câteva din efectele pozitive ce se vor resimţi ca urmare a colaborării din cadrul strategiei, în special sub aspectele integrării şi cooperării extinse în domeniul energiei.

5.8 Declinul structural actual din domeniul construcţiei de nave şi al sectoarelor adiacente, cu impactul negativ pe care îl are asupra coeziunii economice şi sociale, reprezintă un motiv special de îngrijorare. Comitetul crede cu tărie că Strategia pentru Marea Baltică ar trebui extinsă, astfel încât să abordeze şi această problemă specifică.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 277, 17.11.2009, p. 42.

(2) JO C 318, 23.12.2009, p. 6.

(3) Parlamentul European (2006): „Resolution on a Baltic Sea Strategy for the Northern Dimension” (Rezoluţia privind Strategia pentru Marea Baltică pentru Dimensiunea nordică), Strasbourg, 16 noiembrie 2006, A6-0367/2006.

(4) Strategia pentru Marea Baltică şi planul de acţiune pot fi găsite la adresa:

http://ec.europa.eu/regional_policy/cooperation/baltic/documents_en.htm

(5) Dimensiunea nordică reprezintă un acord prin care UE, Rusia, Norvegia şi Islanda pot pune în aplicare anumite politici în domenii de cooperare convenite.

(6) Cartă semnată la 24 mai 2007, sub Preşedinţia germană a Consiliului, în timpul unei întruniri informale a miniştrilor UE responsabili pentru dezvoltarea urbană şi coeziunea teritorială. Această cartă interguvernamentală face două recomandări majore, şi anume aplicarea mai intensă a unei politici de dezvoltare urbană integrată şi acordarea unei atenţii speciale cartierelor mai sărace.

(7) A se vedea, de exemplu, Commitment of the Social Partners and other civil society organisations: What role can civil society and local actors play? (Angajamentul partenerilor sociali şi al altor organizaţii ale societăţii civile: care ar putea fi rolul societăţii civile şi al actorilor locali?), prezentarea dlui Uno Aldegren, membru al Comitetului Regiunilor, în cadrul conferinţei „Regiunea Mării Baltice: cel mai bun loc pentru muncă şi afaceri”, organizată de CESE şi de Reprezentanţa Comisiei Europene în Finlanda, la Helsinki, la 22 şi 23 octombrie 2009.

ANEXA

Tabelul 1:

Pilonii şi domeniile prioritare ale Strategiei UE pentru regiunea Mării Baltice

Pilon/domenii prioritare

Ţări coordonatoare

Număr de acţiuni

Pilonul I: transformarea regiunii Mării Baltice într-o regiune cu un mediu durabil

1)	reducerea cantităţii de substanţe nutritive dispersate în mare până la niveluri acceptabile

Polonia/Finlanda

2)	protejarea zonelor naturale şi a biodiversităţii, inclusiv în domeniul pescuitului

Germania

3)	reducerea utilizării şi impactului substanţelor periculoase

Suedia

4)	transformarea regiunii într-un model în ceea ce priveşte navigarea ecologică

Danemarca

5)	atenuarea schimbărilor climatice şi adaptarea la acestea

Danemarca

Pilonul II: transformarea regiunii Mării Baltice într-o regiune prosperă

6)	eliminarea obstacolelor în calea pieţei interne în regiunea Mării Baltice

Estonia

7)	valorificarea întregului potenţial al regiunii în materie de cercetare şi inovare

Suedia/Polonia

8)	punerea în aplicare a Small Business Act: promovarea spiritului antreprenorial, consolidarea IMM-urilor şi eficientizarea utilizării resurselor umane

Danemarca

9)	consolidarea durabilităţii în agricultură, silvicultură şi pescuit

Finlanda

Pilonul III: transformarea regiunii Mării Baltice într-o regiune accesibilă şi atractivă

10)	îmbunătăţirea accesului, eficienţei şi securităţii pieţelor energetice

Letonia/Danemarca

11)	îmbunătăţirea legăturilor de transport interne şi externe

Lituania/Suedia

12)	menţinerea şi consolidarea atractivităţii regiunii Mării Baltice, în special prin intermediul educaţiei, turismului şi sănătăţii

Turism: Germania

(Mecklenburg-Vorpommern)

Sănătate: Dimensiunea nordică

Parteneriatul pentru educaţia în domeniul sănătăţii

publice: Germania

Pilonul IV: transformarea regiunii Mării Baltice într-o regiune sigură şi protejată

13)	transformarea regiunii într-un model în domeniul siguranţei şi securităţii

Finlanda/Danemarca

14)	consolidarea protecţiei împotriva principalelor urgenţe, de natură maritimă sau terestră

Danemarca

15)	descreşterea volumului şi a impactului criminalităţii transfrontaliere

Finlanda

Acţiuni orizontale

Comisia Europeană

Sursa: Adaptare după R. Bengtsson, An EU Strategy for the Baltic Sea Region (O Strategie UE pentru regiunea Mării Baltice)

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/34

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului privind supravegherea macroprudenţială comunitară a sistemului financiar şi de înfiinţare a unui Comitet european pentru riscuri sistemice

COM(2009) 499 final – 2009/0140 (COD),

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de înfiinţare a Autorităţii Bancare Europene

COM(2009) 501 final – 2009/0142 (COD),

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de înfiinţare a Autorităţii europene pentru asigurări şi pensii ocupaţionale

COM(2009) 502 final – 2009/0143 (COD) şi

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de înfiinţare a Autorităţii europene pentru valori mobiliare şi pieţe

COM(2009) 503 final – 2009/0144 (COD)

(2010/C 339/08)

Raportor: dl NYBERG

La 6 octombrie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul Uniunii Europene a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului privind supravegherea macroprudenţială comunitară a sistemului financiar şi de înfiinţare a unui Comitet european pentru riscuri sistemice

COM(2009) 499 final - 2009/0140 (COD),

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de înfiinţare a Autorităţii Bancare Europene

COM(2009) 501 final - 2009/0142 (COD),

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de înfiinţare a Autorităţii europene pentru asigurări şi pensii ocupaţionale

COM(2009) 502 final - 2009/0143 (COD) şi

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de înfiinţare a Autorităţii europene pentru valori mobiliare şi pieţe

COM(2009) 503 final - 2009/0144 (COD).

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 21 ianuarie 2010), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 169 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 15 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 La 23 septembrie, Comisia Europeană a prezentat propunerile pentru un regulament de înfiinţare a unui Comitet european pentru riscuri sistemice (CERS) şi trei regulamente de înfiinţare a Autorităţii Bancare Europene, a Autorităţii europene pentru asigurări şi pensii ocupaţionale şi a Autorităţii europene pentru valori mobiliare şi pieţe. Toate acestea corespund, în mare parte, raportului elaborat de Grupul de Larosière la începutul lui 2009.

1.2 În Avizul privind raportul Grupului de Larosière, CESE dezbate cauzele crizei financiare şi economice, reglementarea pieţei financiare şi măsurile de supraveghere. În plus faţă de referirea generală la acel aviz, dorim să redăm una din afirmaţiile din cadrul acestuia: „Şi din punctul de vedere al CESE, monitorizarea este de importanţă fundamentală, pentru ca o astfel de criză financiară să nu se poată repeta. Însă monitorizarea presupune reguli. De aceea, la fel de importante trebuie considerate şi propunerile care privesc modificarea şi înăsprirea dispoziţiilor […]” (1).

Grupurile părţilor interesate

Comitetul a susţinut o reprezentare mai largă în cadrul consiliilor celor trei autorităţi noi. În schimb, Comisia propune grupuri speciale ale părţilor interesate.

CERS ar trebui să „solicite, dacă este cazul, consultanţă din partea sectorului privat relevant”. Exemplele date includ reprezentanţi ai sectorului financiar, asociaţii ale consumatorilor şi anumite grupuri instituite de către Comisie. Trebuie menţionat faptul că reprezentanţii sectorului financiar ar trebui să provină atât din rândul angajatorilor, cât şi din rândul sindicatelor. În plus, având în vedere că riscurile sistemice afectează nu numai piaţa financiară, ci întreaga economie, angajatorii şi sindicatele de la nivel european ar trebui, de asemenea, consultaţi.

1.3.1.1 Nu se spune nimic despre forma pe care o vor lua aceste consultări şi cât de des ar trebui să aibă loc. Aceste clarificări sunt necesare, deoarece articolul respectiv afirmă că aceste consultări „vor” avea loc. Sintagma „dacă este cazul” pare a fi prea vagă.

Grupurile părţilor interesate pentru cele trei autorităţi ar trebui, conform Comisiei, să cuprindă angajatori şi angajaţi din respectivele segmente ale pieţei financiare, precum şi consumatori şi utilizatori ai serviciilor din acest sector. Cei 30 de reprezentanţi propuşi ar trebui distribuiţi astfel încât să acopere în mod egal toate tipurile de reprezentanţi.

1.3.2.1 Aceste grupuri se vor întruni cel puţin de două ori pe an, pot emite avize şi opinii şi beneficiază de sprijin din partea secretariatelor. Avizele şi opiniile ar trebui făcute publice. Există riscul ca munca lor să se restrângă numai la cele două întruniri. Ar trebui să aibă opţiunea de a urmări, în permanenţă, lucrările autorităţii în cauză.

Supravegherea macroprudenţială

Propunerea de înfiinţare a unui CERS nu conţine definiţia riscurilor sistemice. Acest concept trebuie dezbătut public, şi nu doar în spatele uşilor închise, în cadrul noului CERS.

1.4.1 CESE este de părere că CERS trebuie să aibă un mandat bine definit, care să-i permită să acţioneze atunci când stabilitatea financiară este în pericol. Consideră, de asemenea, că, pentru a garanta acest lucru în regulament, ar trebui avută în vedere reformularea anumitor pasaje:

—	versiunile diferite ar trebui aduse la unison prin folosirea conceptului de „supraveghere”;

—	avertizările şi recomandările CERS ar trebui să fie numai Consiliului conform articolului 16 alineatul (3), şi nu să prin Consiliu, aşa cum reiese din considerentul 9, fapt ce i-ar reduce independenţa;

—	folosirea sintagmei „ar trebui” în cadrul acestor recomandări înseamnă că ele sunt mai mult sau mai puţin obligatorii; caracterul obligatoriu al unei acţiuni trebuie să depindă de nivelul care deţine competenţa de reglementare: statele membre sau UE;

—	CERS se presupune că (articolul 3) va „contribui la funcţionarea armonioasă a pieţei interne”; aria de competenţă a CERS o reprezintă riscurile pe care le implică piaţa financiară, dar aici pare să i se fi atribuit un rol mai mare.

Consiliul general al CERS va include cei 29 de membri care formează consiliul general al BCE. CESE pledează pentru această legătură între SEBC şi noul CERS.

1.4.2.1 Articolul 11 privind comitetul director nu conţine reglementări în ceea ce priveşte dreptul de vot. CESE recomandă ca, în comitetul director, să fie cinci membri din consiliul general al BCE, ceea ce ar facilita o mai bună distribuire din punct de vedere geografic, o distribuire între ţările mici şi mari şi între cele dinăuntrul şi din afara zonei euro. În plus, având în vedere că toţi membrii comitetului director ar trebui, aparent, să aibă drept de vot, va trebui să existe un număr semnificativ de reprezentanţi ai băncilor centrale.

1.4.3 Parlamentul este menţionat numai în măsura în care CERS trebuie să prezinte câte un raport Parlamentului şi Consiliului cel puţin o dată pe an. Conform articolului 20, Consiliul va reexamina regulamentul privind CERS după trei ani. Parlamentul ar trebui, de asemenea, să ia parte la această reexaminare.

Supravegherea microprudenţială

Obiectivele autorităţilor [articolul 1, alineatul (4)] sunt aproape identice în cele trei regulamente – funcţionarea pieţei interne, stabilitatea sistemului financiar şi coordonarea internaţională consolidată în domeniul supravegherii. Diferă doar obiectul protecţiei pe care ar trebui să o ofere: investitorii, în cazul Autorităţii europene pentru valori mobiliare şi pieţe, deţinătorii de poliţe de asigurare şi alţi beneficiari, în cazul Autorităţii europene pentru asigurări şi pensii ocupaţionale, şi deponenţii şi investitorii, în cazul Autorităţii Bancare.

Activităţile principale ale celor trei autorităţi vor viza legislaţia în vigoare, simplificarea/armonizarea practicilor autorităţilor naţionale, în principal prin orientări şi recomandări. Autorităţile vor fi, de asemenea, mandatate să dezvolte noi standarde tehnice.

1.5.1.1 Propunerile lor de noi standarde tehnice nu ar putea, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2), lua forma directivelor, ci numai cea a regulamentelor şi deciziilor. Dacă standardele tehnice sunt definite ca fiind nepolitice, regulamentele sunt şi ele excluse. Standardele tehnice ar trebui să aibă ca ţintă numai organismele naţionale de supraveghere şi instituţiile financiare, nu statele membre, şi ar trebui, prin urmare, să ia forma deciziilor, nu cea a regulamentelor sau directivelor. Acelea sunt rezervate reglementărilor de ordin politic, propuse de către Comisie.

Supravegherea efectuată de autorităţile europene se îndreaptă spre autorităţile naţionale de supraveghere, nu direct spre actorii pieţelor financiare. Excepţia o reprezintă situaţia în care o autoritate naţională nu respectă recomandările (articolele 9 şi 11). Autoritatea europeană va lua atunci, în final, o decizie îndreptată spre actorii pieţelor financiare.

1.5.2.1 Există, de asemenea, o descriere a unor situaţii de urgenţă (articolul 10), când autoritatea europeană poate lua astfel de decizii, fără a implica Comisia. Cu toate acestea, sarcina de a decide dacă există o situaţie de urgenţă ar trebui să fie de competenţa Consiliului. CESE consideră că motivele pentru declararea unei situaţii de urgenţă trebuie să decurgă din evoluţia pieţei în general. O instituţie financiară individuală într-o situaţie de urgenţă trebuie să intre în sarcina organismului naţional de supraveghere.

1.5.2.2 Articolul 23 se referă la măsurile de salvgardare pentru guverne, dacă acestea consideră că noile standarde tehnice au efecte de ordin fiscal. Măsurile de salvgardare par a fi adecvate, cu toate că standardele nu au aproape niciodată efecte de ordin fiscal. Având în vedere că măsurile de salvgardare se referă numai la articolele 10 şi 11, acest articol ar trebui aşezat imediat după articolul 11.

1.5.3 CESE propune ca autoritatea naţională să îşi dea acordul înainte ca noile instrumente financiare să poată fi introduse, aşa cum este cazul în Spania. Având în vedere că acest lucru nu se aplică în alte state membre, primul pas ar fi acela de a investiga instrumentele folosite în alte ţări decât Spania. Comisia ar trebui, prin urmare, să modifice şi regulamentul privind Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe printr-un regulament în acest sens.

1.5.4 În opinia CESE, aria de competenţă a Autorităţii Bancare ar trebui să fie cât mai largă cu putinţă. Obiectivul general ar trebui să fie asigurarea unui nivel de concurenţă egală pentru toate instituţiile financiare. Definiţia din acest regulament face referire la directive mai vechi. CESE ar dori să se lanseze noi dezbateri cu privire la definiţiile din aceste directive, pentru a include experienţele crizei financiare, în vederea lărgirii, pe cât posibil, a ariei de acoperire a acestor definiţii.

1.5.5 În conformitate cu articolul 20 alineatul (3), autorităţile pot folosi informaţiile confidenţiale, primite de la instituţiile financiare, numai pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin direct potrivit regulamentelor. Această prevedere trebuie completată printr-un articol privind modul în care trebuie protejată confidenţialitatea.

Se propune ca consiliul de administraţie al acestor autorităţi europene să fie compus din patru membri ai autorităţilor naţionale de supraveghere. În schimb, pare normal să se urmeze propunerea privind CERS şi să se opteze pentru cinci membri.

1.5.6.1 Numai şefii autorităţilor naţionale vor avea drept de vot în consiliul de supraveghere. Există riscul ca membrii consiliului de supraveghere să se supravegheze pe ei înşişi. În acest caz, creşte importanţa altor aspecte. Independenţa preşedintelui este crucială, iar acesta ar trebui să aibă drept de vot. La fel de hotărâtoare sunt deschiderea către şi influenţa grupului părţilor interesate. Este necesar, de asemenea, să se acţioneze în mod transparent prin publicarea deciziilor autorităţilor.

1.5.7 Dacă activităţile autorităţilor încep în 2011, va dura mai mult de doi ani până acestea vor funcţiona la capacitate maximă. Trebuie accelerată această dezvoltare, pentru a putea rezolva repede toate problemele ivite pe perioada crizei.

2. Context

2.1 La 23 septembrie, Comisia Europeană a prezentat un întreg pachet de reglementări privind piaţa financiară, format dintr-o propunere pentru un regulament de înfiinţare a unui Comitet european pentru riscuri sistemice (CERS), alături de o decizie specială, care conferă BCE sarcini specifice cu privire la acest CERS, şi trei propuneri de regulamente de înfiinţare a Autorităţii Bancare Europene, a Autorităţii europene pentru asigurări şi pensii ocupaţionale şi a Autorităţii europene pentru valori mobiliare şi pieţe. În continuare, la 28 octombrie, s-a prezentat o directivă care conţine amendamente la directivele existente, în corelaţie cu înfiinţarea noilor autorităţi. Aceasta va fi tema unui alt aviz.

2.2 Toate aceste propuneri corespund, în mare parte, raportului elaborat de Grupul de Larosière la începutul lui 2009. CESE a studiat acest raport într-un aviz din proprie iniţiativă, adoptat în cadrul sesiunii plenare din septembrie 2009. Acel aviz dezbate cauzele crizelor financiare şi economice, reglementările noi sau îmbunătăţite necesare pe piaţa financiară şi măsurile de supraveghere noi şi îmbunătăţite. Prin urmare, CESE face referire la acel aviz pentru toate celelalte teme conexe, indiferent de propunerile legislative concrete.

2.3 În ciuda acestei trimiteri generale la acel aviz, dorim să redăm una din afirmaţiile acestuia: „Şi din punctul de vedere al CESE, monitorizarea este de importanţă fundamentală, pentru ca o astfel de criză financiară să nu se poată repeta. Însă monitorizarea presupune reguli. De aceea, la fel de importante trebuie considerate şi propunerile care privesc modificarea şi înăsprirea dispoziţiilor, în prima parte a raportului.” După ce am constatat limitele propunerilor privind supravegherea microprudenţială a reglementărilor actuale, necesitatea modificării şi înăspririi acestora pare şi mai importantă.

2.4 Comisia a mai propus şi anumite acte legislative privind reglementările de pe piaţa financiară. Până în prezent, CESE a elaborat avize privind agenţiile de rating al creditelor (2), administratorii fondurilor de investiţii alternative şi cerinţele de capital. Investigarea de către autorităţile naţionale a tuturor noilor instrumente de pe piaţa financiară înainte de autorizarea acestora, un sistem care se foloseşte deja în Spania, ar putea face obiectul unor noi reglementări legislative, nepropuse încă de Comisie, dar propuse de CESE.

3. Observaţii generale

3.1 Este necesară separarea nivelurilor macro- şi microprudenţial de supraveghere a pieţei financiare. În acelaşi timp, este la fel de necesară garantarea unei cooperări strânse între toate organismele propuse. Problemele generale descoperite în timpul supravegherii la nivel microprudenţial sunt relevante pentru piaţa financiară în ansamblu, iar acolo unde se descoperă riscuri ca urmare a supravegherii macroprudenţiale, soluţiile pot fi deseori găsite la nivel micro. Această interdependenţă este menţionată în mai multe rânduri, în regulamente.

3.2 Activităţile principale ale celor trei autorităţi vor viza legislaţia în vigoare, iar practicile autorităţilor naţionale ar trebui armonizate, în principal, prin orientări şi recomandări, dar aceste autorităţi vor fi mandatate, de asemenea, să dezvolte noi standarde tehnice pentru propunerile oficiale venite de la Comisie.

În Avizul privind raportul Grupului de Larosière, Comitetul a susţinut o reprezentare mai largă în cadrul consiliilor celor trei autorităţi noi. Aceste recomandări nu au fost preluate de Comisie nici în cadrul regulamentelor de instituire a acestor autorităţi, nici în cadrul regulamentului privind CERS. În schimb, Comisia propune în ambele cazuri grupuri speciale ale părţilor interesate.

CERS ar trebui să „solicite, dacă este cazul, consultanţă din partea sectorului privat relevant”. În partea introductivă a acestei propuneri, sunt date exemple în acest sens – reprezentanţi ai sectorului financiar, asociaţii ale consumatorilor şi anumite grupuri stabilite de către Comisie. Această descriere nu este suficient de concludentă: trebuie menţionat faptul că reprezentanţii sectorului financiar ar trebui să provină atât din rândul angajatorilor, cât şi din rândul sindicatelor acestui sector.

3.3.1.1 În plus, având în vedere că riscurile sistemice afectează nu numai piaţa financiară, ci întreaga economie, este necesară o reprezentare mai largă. De aceea, ar trebui consultaţi şi reprezentanţii angajatorilor şi sindicatelor de la nivelul UE.

3.3.1.2 În sfârşit, nu se spune nimic despre forma pe care o vor lua aceste consultări şi cât de des ar trebui să aibă loc. Aceste specificaţii sunt necesare, deoarece articolul respectiv afirmă că aceste consultări vor avea loc. Sintagma „dacă este cazul” pare a fi, de asemenea, prea vagă. Ar trebui introdusă o descriere mai exactă privind situaţiile în care aceste consultări sunt obligatorii.

În ceea ce priveşte componenţa grupurilor părţilor interesate ale celor trei autorităţi, Comisia pare a fi aproximativ de aceeaşi părere cu CESE: angajatorii şi salariaţii din respectivele segmente ale pieţei financiare, precum şi consumatorii şi utilizatorii serviciilor din acest sector ar trebui să fie reprezentaţi.

3.3.2.1 Probleme vor apărea probabil la alegerea ţărilor din care să provină aceşti reprezentanţi. Presupunem că ideea de a avea 30 de reprezentanţi nu înseamnă că vor fi reprezentanţi ai instituţiilor financiare din toate ţările. Cei 30 de reprezentanţi ar trebui distribuiţi astfel încât să acopere în mod egal toate tipurile de reprezentanţi, aşa cum se specifică în părţile introductive ale regulamentelor.

3.3.2.2 Grupurile se vor întruni cel puţin de două ori pe an. Acestea pot emite avize şi opinii şi vor beneficia de sprijin din partea secretariatelor. Avizele şi opiniile trebuie făcute publice. Toate acestea par oportune, dar există riscul ca munca lor să se restrângă numai la cele două întruniri. Ar trebui să aibă opţiunea de a urmări, în permanenţă, lucrările autorităţii respective. Acest lucru este necesar pentru a garanta funcţionarea eficientă a acestor autorităţi, ai căror membri se supraveghează reciproc.

4. Observaţii specifice

Comitetul european pentru riscuri sistemice

4.1 În ceea ce priveşte supravegherea macroprudenţială, lipseşte cu desăvârşire dezbaterea pe tema definirii riscului sistemic. Introducerea unor instrumente noi ar putea fi considerată ca un risc sistemic pentru criza actuală. Metodele folosite de agenţiile de rating al creditelor pentru calcularea riscurilor şi valorilor ar putea fi numite, de asemenea, riscuri sistemice. Pot fi considerate ca fiind riscuri sistemice reglementările privind conducătorii instituţiilor financiare, care îi conduc pe aceştia la a-şi asuma prea multe riscuri? Acestea sunt câteva exemple posibile. Conceptul de risc sistemic trebuie dezbătut public, şi nu doar în spatele uşilor închise, în cadrul noului CERS.

CESE este de părere că CERS trebuie să aibă un mandat bine definit, care să-i permită să acţioneze atunci când stabilitatea financiară este în pericol. Consideră, de asemenea, că, pentru a garanta acest lucru în regulament, ar trebui avută în vedere reformularea anumitor pasaje.

4.2.1 Conform preambulului propunerii de regulament, sarcina CERS se referă la „supravegherea” financiară (considerentul 1), iar „supraveghere” (în limba engleză: „supervision”) a fost termenul folosit în discuţiile privind găsirea soluţiilor pentru criza financiară. Mai departe, se spune că comunitatea are nevoie se un organism de „supraveghere” (în limba engleză: „oversight”) macroprudenţială (considerentul 7). Folosirea unui astfel de concept reduce puterea reală a acestui organism: această supraveghere („oversight”) este primul pas, care ar trebui urmat de o supraveghere („supervision”) care implică şi puterea de a lua măsuri. Cele două nu sunt sinonime, iar în alte limbi se foloseşte un singur termen pentru „supraveghere”. Versiunile diferite ar trebui aduse la unison prin folosirea conceptului de „supraveghere”.

4.2.2 Se afirmă clar faptul că CERS trebuie să fie un organism independent. Cu toate acestea, potrivit regulamentului, avertizările şi recomandările acestuia ar trebui să treacă prin Consiliu sau prin cele trei autorităţi, pentru a le spori importanţa (considerentul 9), ceea ce pune sub semnul întrebării independenţa acestuia. În opinia CESE, descrierea corectă se află la articolul 16 alineatul (3), conform căruia avertizările şi recomandările ar trebui transmise Consiliului.

4.2.3 Recomandările „ar trebui” să-i facă pe destinatari să acţioneze, dacă aceştia nu pot explica de ce nu pot lua măsuri. Folosirea sintagmei „ar trebui” înseamnă că aceste recomandări sunt mai mult sau mai puţin obligatorii, dar dacă o acţiune este obligatorie sau nu trebuie să depindă de cel care deţine competenţa de reglementare: statele membre sau UE. Prin urmare, formularea paragrafului trebuie să fie mai exactă.

4.2.4 De asemenea, este posibil ca regulamentul să fi mers puţin prea departe în articolul 3. CERS se presupune că va „contribui la funcţionarea armonioasă a pieţei interne”. Aria de competenţă a CERS o reprezintă riscurile pe care le implică piaţa financiară, dar aici pare să i se fi atribuit un rol mai mare. Comisia are ca obiectiv emiterea unor acte legislative ordinare pentru piaţa financiară. Pentru a reduce riscul unor viitoare discuţii în ceea ce priveşte competenţele, acesta ar trebui reformulat pentru a limita obiectivul CERS la riscurile sistemice.

CERS va fi compus dintr-un consiliu general, un comitet director şi un secretariat. Legătura cu Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este foarte clară, având în vedere că consiliul general al CERS va include cei 29 de membri care formează consiliul general al BCE. CESE a pledat pentru această legătură între SEBC şi noul CERS în Avizul privind raportul Grupului de Larosière. Din rândul celor 29, vor fi aleşi un preşedinte şi un vicepreşedinte pe o perioadă de 5 ani. Pe lângă cei 29 de membri, un membru al Comisiei Europene şi cei trei preşedinţi ai noilor autorităţi vor fi, de asemenea, membri cu drept de vot. 27 de reprezentanţi ai autorităţilor naţionale de supraveghere pot fi prezenţi, dar nu au drept de vot, iar acelaşi lucru este valabil şi pentru preşedintele Comitetului economic şi financiar.

Articolul 11 privind comitetul director nu conţine reglementări în ceea ce priveşte dreptul de vot. Potrivit propunerii Comisiei, comitetul director este format din preşedintele şi vicepreşedintele consiliului general plus alţi cinci membri din consiliul general al BCE, cei trei preşedinţi ai noilor autorităţi, reprezentantul Comisiei şi preşedintele Comitetului economic şi financiar.

4.3.1.1 Primele rapoarte privind discuţiile din cadrul Consiliului pe marginea acestor propuneri se refereau la numărul de membri din consiliul general al BCE în comitetul director. Ar trebui să fie trei sau cinci? CESE recomandă să fie cinci membri, aşa cum recomandă şi BCE în avizul său, ceea ce ar facilita o mai bună distribuire din punct de vedere geografic, o distribuire între ţările mici şi mari şi între cele dinăuntrul şi din afara zonei euro. În plus, având în vedere că toţi membrii comitetului director ar trebui, aparent, să aibă drept de vot, va trebui să existe un număr semnificativ de reprezentanţi ai băncilor centrale. Componenţa comitetului director ar trebui să reflecte în mod adecvat componenţa consiliului general al CERS, unde 29 de membri sunt reprezentanţi ai băncilor centrale.

4.3.2 Comitetul consultativ tehnic ar trebui inclus în textul articolului 4 alineatul (1), care enumeră toate organele CERS.

4.4 Există un articol separat referitor la întrebarea dacă avertismentele şi recomandările ar trebui făcute publice. CESE este conştient de toţi factorii care trebuie luaţi în considerare înaintea publicării acestora, dar nu poate înţelege de ce aceasta este singura decizie care necesită o majoritate de două treimi în consiliu. Dacă membrii consiliului general sunt suficient de competenţi să ia decizii cu privire la riscurile sistemice şi să formuleze avertismente şi recomandări, ar trebui să fie şi suficient de competenţi să decidă dacă să publice deciziile sau nu.

4.5 Implicarea Parlamentului European poate fi descrisă ca fiind slabă. Deciziile asupra tuturor acestor propuneri ale Comisiei trebuie luate atât de Consiliu, cât şi de Parlamentul European. Dincolo de aceasta, Parlamentul este menţionat numai în măsura în care CERS trebuie să prezinte câte un raport Parlamentului şi Consiliului cel puţin o dată pe an. Conform articolului 20, Consiliul va reexamina regulamentul privind CERS după trei ani. Parlamentul nu este menţionat, cu toate că, în ceea ce priveşte aceste prevederi legislative, are putere echivalentă cu cea a Consiliului. CESE consideră că regulamentul ar trebui să confere Parlamentului European un rol mai important.

5. Observaţii specifice

Supravegherea microprudenţială

Potrivit punctului 6.6 din memorandumul explicativ care însoţeşte diferitele propuneri, singurele diferenţe dintre regulamente se referă la obiective, sfera activităţilor şi definiţii.

5.1.1 Obiectivele [articolul 1 alineatul (4)] sunt aproape identice în cele trei regulamente – funcţionarea pieţei interne, stabilitatea sistemului financiar şi coordonarea internaţională consolidată în domeniul supravegherii. Singurele diferenţe aparente constau în descrierea obiectului protecţiei pe care ar trebui să o ofere – investitorii, în cazul Autorităţii europene pentru valori mobiliare şi pieţe, deţinătorii de poliţe de asigurare şi alţi beneficiari, în cazul Autorităţii europene pentru asigurări şi pensii ocupaţionale, şi deponenţii şi investitorii, în cazul Autorităţii Bancare.

CESE consideră că formularea din acest articol este clară în ceea ce priveşte distincţia dintre aceste organe de supraveghere şi competenţele legislative ale instituţiilor UE. Puterile reale ale autorităţilor se limitează, după cum reiese din regulamente, la supravegherea reglementărilor existente. În ceea ce priveşte modificările legislative, rolul lor este numai de a transmite avize Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European.

5.1.2.1 În ceea ce priveşte propunerile autorităţilor pentru noi standarde tehnice, acestea nu ar putea, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2), lua forma directivelor, ci numai cea a regulamentelor şi deciziilor. Dacă standardele tehnice sunt definite ca fiind nepolitice, pare a fi adecvat să se excludă forma regulamentelor. Standardele tehnice ar trebui să aibă ca ţintă numai organismele naţionale de supraveghere şi instituţiile financiare, nu şi statele membre, şi ar trebui, prin urmare, să ia forma deciziilor, şi nu cea a regulamentelor sau directivelor. Acelea sunt rezervate reglementărilor de ordin politic, propuse de către Comisie. Acest articol afirmă, de asemenea, că Comisia adoptă proiectele de standarde tehnice, ceea ce nu se poate aplica în cazul regulamentelor şi directivelor, deoarece acestea trebuie adoptate de către Consiliu şi Parlamentul European.

Articolele care descriu în detaliu sarcinile autorităţilor par toate a fi adecvate. Supravegherea efectuată de autorităţile europene se îndreaptă spre autorităţile naţionale de supraveghere, nu direct spre actorii pieţelor financiare. Excepţia o reprezintă situaţia în care o autoritate naţională nu respectă recomandările (articolele 9 şi 11). Autoritatea europeană va lua atunci, în final, o decizie îndreptată spre actorii pieţelor financiare.

5.1.3.1 CESE salută recunoaşterea faptului că puterea de a decide dacă există o situaţie de urgenţă sau nu ar trebui atribuită Consiliului, în urma consultărilor cu Comisia, CERS şi, dacă este cazul, cu autorităţile europene de supraveghere.

5.1.3.2 Din propunerea privind crearea unei Autorităţi Bancare Europene lipseşte o definiţie clară a situaţiei de urgenţă, precum şi criteriile pentru declararea unei astfel de situaţii. Textul ar trebui să distingă mai clar în ceea ce priveşte motivele pentru declararea situaţiei de urgenţă. CESE consideră că motivele trebuie să ţină de evoluţia pieţei în general. O instituţie financiară individuală într-o situaţie de urgenţă trebuie să intre în sarcina organismului naţional de supraveghere.

5.1.3.3 Articolul 23 se referă la măsurile de salvgardare privind posibilele modalităţi de a acţiona ale guvernelor, dacă acestea consideră că noile standarde tehnice au efecte fiscale. Măsurile de salvgardare par a fi adecvate, cu toate că standardele nu au aproape niciodată efecte de ordin fiscal. În plus, având în vedere că măsurile de salvgardare se referă numai la articolele 10 şi 11, acest articol ar trebui aşezat imediat după articolul 11.

5.1.4 Instituţiile financiare şi agenţii de pe piaţă ar trebui să aibă posibilitatea ca, în caz de dezacord cu autorităţile naţionale de supraveghere, să recurgă la ABE.

În ceea ce priveşte sfera activităţilor, Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe va avea o sarcină specială în calitate de organism de supraveghere a agenţiilor de rating al creditelor. Această calitate va include dreptul de a retrage autorizaţia acestor agenţii şi de a efectua anchete şi inspecţii la faţa locului. Aceste acţiuni nu sunt menţionate în acest regulament, dar vor fi menţionate într-un viitor regulament de modificare. Este oportun ca Autorităţii europene pentru valori mobiliare şi pieţe să i se atribuie această putere de supraveghere, care va reprezenta una din sarcinile cele mai importante ale acesteia.

5.1.5.1 Una din concluziile Avizului privind raportul de Larosière a fost aceea că ar trebui să existe autorităţi naţionale, ca în Spania, care să aibă ca sarcină autorizarea introducerii de noi instrumente financiare. Odată ce au fost înfiinţate cele trei autorităţi, această propunere ar putea fi acum pusă în aplicare. Având în vedere că acest lucru nu există în prezent în alte state membre, un prim pas ar fi acela de a investiga instrumentele folosite în alte ţări decât Spania. Comisia ar trebui, prin urmare, să modifice şi regulamentul privind Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe printr-un regulament în acest sens.

5.1.6 O problemă majoră în ceea ce priveşte definiţiile Autorităţii Bancare o reprezintă definirea mărimii sferei din sectorul financiar pe care ar trebui să o supravegheze. Având în vedere experienţele crizei financiare, această definiţie trebuie să fie cât mai cuprinzătoare cu putinţă. Existenţa unor instituţii financiare în afara sferei de supraveghere a acestei autorităţi poate face ca aceste instituţii să aibă un avantaj în goana după profit, deoarece reglementările privind activităţile lor şi supravegherea acestora vor fi în afara sferei activităţilor autorităţii. Obiectivul general ar trebui să fie asigurarea unui nivel de concurenţă egală pentru toate instituţiile financiare. Definiţia din acest regulament face referire la directive mai vechi privind instituţii de creditare, firme de investiţii şi conglomerate financiare. CESE ar dori să se lanseze noi dezbateri cu privire la definiţiile din aceste directive, pentru a include experienţele crizei financiare, în vederea lărgirii, pe cât posibil, a ariei de acoperire a acestor definiţii.

5.1.7 În ceea ce priveşte Autoritatea europeană pentru asigurări şi pensii ocupaţionale, există o referire la directivele existente. Aici, CESE ar dori să evidenţieze faptul că, în special, în domeniul prevederilor privind pensionarea ocupaţională, există modele diferite în statele membre. Prin urmare, în acest domeniu, este deosebit de important să se clarifice faptul că sfera activităţilor se referă numai la supraveghere. Posibilitatea de a propune noi reglementări este numai de competenţa Comisiei.

5.1.8 În ceea ce priveşte Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe, se afirmă că un participant la pieţele financiare este o „persoană”. Presupunem că acest lucru înseamnă atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, dar acest lucru ar trebui clarificat la articolul 2 alineatul (1) din regulament.

5.1.9 La articolul 20 alineatul (3), se afirmă că autorităţile pot folosi informaţiile confidenţiale, primite de la instituţiile financiare, numai pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin direct potrivit regulamentelor. Această prevedere trebuie completată printr-un articol privind modul în care trebuie protejată confidenţialitatea.

Toate cele trei autorităţi au aceeaşi organizare: un consiliu de supraveghere, un consiliu de administraţie, un preşedinte, un director executiv şi o comisie de apel. În cazul autorităţilor, preşedintele nu este ales din rândul autorităţilor naţionale de supraveghere. Conform regulamentelor, ar trebui să fie o persoană independentă, care să lucreze cu normă întreagă.

5.2.1 Se propune ca consiliul de administraţie al acestor autorităţi europene să fie compus din patru membri ai autorităţilor naţionale de supraveghere. Nespecificându-se niciun motiv pentru numărul de patru membri, pare, în schimb, normal să se urmeze propunerea privind CERS şi să se opteze pentru cinci membri.

5.2.2 Numai şefii autorităţilor naţionale vor avea drept de vot în consiliul de supraveghere, nu şi reprezentantul Comisiei sau cel al CERS. Acest lucru înseamnă că se pune întreaga putere a organismului de supraveghere în mâna organismelor naţionale, pe care le supraveghează. Cu o asemenea organizare, există riscul non-acţiunii, în pofida tuturor prevederilor din regulament asupra modului în care trebuie acţionat, asupra modului de criticare a autorităţilor naţionale şi chiar asupra situaţiilor în care deciziile vor fi preluate de autoritatea europeană cu posibilitatea unei decizii finale din partea Comisiei. Desigur, autorităţile naţionale trebuie să conlucreze în mod colegial cu autoritatea europeană, dar oare nu este această conlucrare prea colegială?

5.2.3 Riscul ca membrii consiliului de supraveghere să se supravegheze pe ei înşişi ne determină să subliniem importanţa unor alte aspecte ale acestor autorităţi. Independenţa preşedintelui este crucială, iar acesta ar trebui să aibă drept de vot. La fel de hotărâtoare sunt deschiderea către şi influenţa grupului părţilor interesate. Este necesar, mai presus de toate acestea, să se acţioneze în mod transparent prin publicarea deciziilor autorităţilor. Dincolo de faptul că pledează pentru asemenea reglementări generale, CESE este, desigur, conştient că există decizii care nu pot fi făcute publice imediat, datorită riscului de a crea dezordine pe piaţa financiară.

Atunci când se preconizează ca autorităţile să îşi înceapă activitatea, propunerea prevede o dublare a personalului în comparaţie cu cele trei comitete actuale. Atunci când vor ajunge să funcţioneze la capacitate maximă, acestea vor avea de aproximativ patru ori mai mulţi angajaţi decât comitetele actuale. Având în vedere că aceste activităţi au o amploare şi un caracter cu totul diferite, CESE consideră că numărul angajaţilor este potrivit.

5.3.1 Avem dubii în ceea ce priveşte lungimea intervalului de timp propus până la atingerea capacităţii maxime de activitate a autorităţilor: dacă activităţile autorităţilor încep în 2011, va dura mai mult de doi ani. Accelerarea acestei dezvoltări ar fi posibilă şi este de fapt necesară pentru a putea rezolva repede toate problemele ivite pe perioada crizei.

5.4 CESE consideră că comitetul comun al Autorităţilor europene de supraveghere, care va fi înfiinţat odată cu cele trei autorităţi, reprezintă un organism complementar necesar. Existând acest comitet de cooperare între autorităţi, nu pare necesar, cel puţin pe moment, să se creeze o autoritate comună pentru cele trei sectoare supravegheate.

5.5 Câteva erori minore se găsesc în versiunea engleză la articolul 33: la articolul 33 alineatul (2) „in his absence” ar trebui modificat în „in his/her absence”. La acelaşi articol 33 alineatul (5), cuvântul „Chairperson” este modificat brusc în „Chairman”, ceea ce ar trebui, de asemenea, remediat. (3)

Bruxelles, 21 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea punctul 1.4 din Avizul CESE privind raportul Grupului de Larosière, JO C 318 din 23 decembrie 2009, p. 57.

(2) A se vedea Avizul CESE privind agenţiile de rating al creditelor, JO C 277, 17.11.2009, p. 117

(3) Nota traducătorului: aceste observaţii sunt pur lingvistice şi nu se aplică versiunii în limba română. „Chairperson” (în limba română: preşedintele) poate fi atât de gen feminin, cât şi de gen masculin, iar în limba engleză acordul cu adjectivul pronominal posesiv se face în funcţie de genul persoanei care ocupă funcţia: „in his (masculine)/her (feminine) absence”.

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/41

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Consiliului de modificare a Directivei 2006/112/CE cu privire la aplicarea opţională şi temporară a mecanismului de taxare inversă în legătură cu furnizarea anumitor bunuri şi servicii care prezintă risc de fraudă

COM(2009) 511 final – 2009/0139 (CNS)

(2010/C 339/09)

Raportor general: dl Edgardo IOZIA

La 6 octombrie 2009, în conformitate cu articolul 93 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Consiliului de modificare a Directivei 2006/112/CE cu privire la aplicarea opţională şi temporară a mecanismului de taxare inversă în legătură cu furnizarea anumitor bunuri şi servicii care prezintă risc de fraudă

COM(2009) 511 final – 2009/0139 (CNS).

La 3 noiembrie 2009, Biroul Comitetului Economic şi Social European a însărcinat Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl IOZIA raportor general în cadrul celei de-a 459-a sesiuni plenare din 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 21 ianuarie) şi a adoptat prezentul aviz cu 91 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii

1.1 CESE se pronunţă în favoarea propunerii de directivă care introduce un sistem de taxare inversă pentru anumite produse şi servicii, exprimându-şi însă adâncul regret în privinţa faptului că se caută încă o dată soluţii convenţionale la problema fraudei fiscale şi la depăşirea regimului tranzitoriu, care continuă să favorizeze netulburat frauda intracomunitară.

1.2 CESE înţelege şi sprijină eforturile Comisiei, în ciuda problemelor de natură politică cu care se confruntă, dar continuă să insiste pentru concretizarea trecerii la un nou sistem de TVA, care să reducă posibilităţile de fraudă şi sarcina administrativă pentru persoanele impozabile.

1.3 CESE este de acord cu propunerile cuprinse în Rezoluţia Parlamentului European din 2 septembrie 2008 referitoare la o strategie coordonată pentru intensificarea luptei împotriva fraudei fiscale, în special impozitarea în ţara de origine cu o cotă unică de 15 % pentru tranzacţiile intracomunitare. Această opţiune ar fi conformă cu dispoziţiile art. 402 din Directiva 2006/112/CE.

Propunerea de directivă introduce elemente care sporesc divergenţa în sistemul TVA. CESE îşi exprimă preocuparea în legătură cu soluţiile propuse, care îndepărtează perspectiva armonizării TVA.

1.4.1 Instrumentul juridic ales pare potrivit, chiar dacă ar fi preferabilă adoptarea de regulamente.

1.5 Statele membre trebuie să-şi consolideze administraţia fiscală. Cererile de rambursare vor creşte, pentru că nu va putea fi compensat TVA-ul încasat prin cel plătit. Este absolut necesar un sistem riguros de control, în vederea protejării statelor membre împotriva efectelor negative pe care le-ar putea determina mecanismul de taxare inversă.

1.6 CESE consideră că este esenţial să se opteze pentru introducerea în cadrul directivei a cesionării serviciilor de tranzacţionare a certificatelor de emisii.

1.7 CESE nu este de acord cu limitarea la doar două din cele patru categorii de produse stabilite de directivă. Fiecare stat membru ar trebui să hotărască dacă administraţia sa este capabilă să gestioneze în mod adecvat introducerea sistemului de taxare inversă pentru toate categoriile de produse. Această îngrădire pare să contrazică dispoziţiile articolului 395 din Directiva 2006/112/CE.

1.8 CESE va continua să sprijine iniţiativele Comisiei de consolidare a armonizării regimului TVA de impozitare, de preferat prin adoptarea acelor reforme „structurale mai ambiţioase” care să reducă în mod drastic posibilitatea fraudei fiscale.

2. Introducere

2.1 Combaterea fenomenelor de fraudă fiscală, în special intracomunitare, nu a făcut mari progrese în aceşti ultimi ani. Pierderile fiscale totale cauzate de fraudă se ridică la o sumă cuprinsă între 200 şi 250 de miliarde EUR, echivalentul a 2 % din PIB-ul UE.

2.2 Frauda legată de TVA se ridică la circa 40 de miliarde EUR, adică 10 % din veniturile produse de acest impozit.

2.3 Creşterea progresivă a schimburilor a generat o proliferare a aşa-numitelor fraude de tip „carusel”. Legislaţia în legătură cu acest subiect prevede ca mărfurile care tranzitează UE să circule liber, TVA-ul privind tranzacţiile comerciale cu statele comunitare urmând însă să fie vărsat în ţara de destinaţie.

2.4 Prin introducerea unei persoane impozabile fictive în tranzacţia comunitară, se poate obţine o triadă ilegală care simulează astfel dublul transfer al aceluiaşi bun. Cumpărătorul are dreptul la rambursarea TVA, care nu a fost însă achitată de persoana interpusă, care, la rândul ei, a cumpărat bunul scutit de TVA de la un furnizor din alt stat membru. Persoana interpusă dispare în acest fel.

2.5 Prin mecanismul de taxare inversă, furnizorul din acelaşi stat membru nu facturează TVA clienţilor persoane impozabile care, în schimb, sunt obligaţi la plata acestei taxe. Teoretic, posibilitatea fraudei de tip carusel ar trebui eliminată prin această procedură.

2.6 Contradicţiile sistemului bazat pe aplicarea principiului ţării de destinaţie, care – pentru a funcţiona corect – este condiţionat de un sistem consolidat şi eficient de schimburi de informaţii între statele membre, dă naştere la fraude fiscale greu de contracarat. Comunitatea a optat definitiv pentru principiul ţării de origine, care prevede tocmai o formă de compensare între statele membre, prin redistribuirea TVA. În art. 402 din Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 se arată că impozitarea schimburilor intracomunitare ar trebui să aibă loc în ţara de origine.

2.7 Redistribuirea este necesară pentru a compensa efectele asupra venitului rezultat din impozitare, ale exporturilor şi ale deducerii taxelor pe importuri, deja taxate în ţara de origine.

2.8 Adoptarea regimului definitiv, care ar reduce în mod drastic fenomenele de fraudă fiscală intracomunitară, necesită un sistem integrat de cooperare administrativă care, în ciuda eforturilor Comisiei, nu reuşeşte să vadă lumina zilei (1). Crearea casei de compensare, un element esenţial, pe care Comisia îl solicită din 1987, este de asemenea greu de realizat, din pricina divergenţelor profunde între statele membre în legătură cu verificarea şi colectarea datelor statistice.

2.9 În acest context, cu adevărat descurajant, intervine propunerea de directivă a Consiliului, iniţiată de Comisie, ce vizează introducerea temporară şi facultativă în reglementările naţionale a taxării inverse pentru unele bunuri şi servicii (2).

3. Propunerea Comisiei

3.1 Iniţiativa supusă examinării pleacă de la propunerea grupului de experţi privind strategia de combatere a fraudei fiscale (ATFS): Comisia a prezentat o comunicare (3) în care erau cuprinse propuneri inovatoare de combatere a fraudei, între care introducerea unui sistem general de taxare inversă. Aceste propuneri nu au fost aprobate de Consiliul Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN).

Pentru a contracara fenomenele crescânde de fraudă intracomunitară prin intermediul aşa-numitelor firme-fantomă (Missing Trader Intra-Community fraud – MTIC), mai cunoscută cu numele de fraudă-carusel (dat fiind că se referă la transferul repetat al aceloraşi bunuri între operatori din diferite state membre), unele state membre au solicitat Comisiei să se să se prevaleze de derogarea prevăzută la articolul 395 din Directiva TVA, care permite introducerea temporară a unui sistem de taxare inversă pentru unele bunuri şi servicii.

3.2.1 Comisia a considerat că ar fi mai potrivită modificarea Directivei TVA, prin introducerea unui articol 199 a, ce acordă o derogare până în 2014.

Pe lista bunurilor care ar putea beneficia de introducerea facultativă a sistemului de taxare inversă se găsesc, printre altele, aparatele electronice foarte răspândite, cum sunt telefoanele mobile şi dispozitivele cu circuite integrate. Această posibilitate este folosită deja în Regatul Unit, care a obţinut o derogare din partea Consiliului.

3.3.1 Parfumurile şi obiectele din metale preţioase care nu sunt bunuri de colecţie sau antichităţi completează cele patru tipuri de bunuri prevăzute de directivă. Serviciile includ şi tranzacţiile cu certificate de emisii.

4. Observaţii generale

4.1 În comunicarea sa adresată Consiliului şi Parlamentului European (4), Comisia sublinia – pe de o parte – efectele pozitive pe care introducerea mecanismului de taxare inversă le-ar fi putut teoretic avea asupra combaterii fraudei fiscale, însă – pe de altă parte – evidenţia toate riscurile posibile de noi fraude şi necesitatea întăririi controalelor şi, mai ales, a cooperării administrative.

4.2 Comisia îşi exprima surprinderea cu privire la introducerea unui sistem facultativ de generalizare a taxării inverse, care „ar afecta în mod semnificativ coerenţa şi nivelul de armonizare al sistemului comunitar de TVA, precum şi posibilităţile de dezvoltare viitoare ale acestuia”.

4.3 CESE împărtăşeşte preocupările Comisiei şi consideră că trebuie evitat orice tip de măsuri care ar putea compromite progresele obţinute cu greu pe calea armonizării viitoare a TVA.

4.4 Încă din 2008, prin solicitarea adresată Consiliului de a acţiona mai hotărât în combaterea fraudei fiscale (5), Parlamentul European evidenţiase riscurile legate de posibilitatea unor noi fraude prilejuite de introducerea sistemului generalizat de taxare inversă, mai ales în comerţul cu amănuntul şi prin utilizarea abuzivă a numărului de identificare TVA. Ca soluţie optimă, Parlamentul sugera în această rezoluţie depăşirea regimului tranzitoriu şi taxarea livrărilor intracomunitare de bunuri cu o cotă de 15 %.

4.5 În toate avizele sale mai recente sau mai puţin recente, CESE a subliniat necesitatea depăşirii regimului tranzitoriu (6), considerând că trebuie aderat la propunerea Parlamentului European de introducere a unei impozitări uniforme a livrărilor intracomunitare de bunuri. În plus, regimul tranzitoriu este fragmentat într-un număr ridicat de regimuri speciale (pentru agricultură, întreprinderi mici, agenţii de voiaj, edituri şi multe altele) de scutiri, facilităţi şi derogări.

4.6 Ca de obicei, ECOFIN nu a ajuns la niciun acord, iar CESE deplânge încă o dată faptul că blocajul decizional în materie fiscală a zădărnicit încă o încercare de lansare a procesului de armonizare.

4.7 CESE sprijină propunerea Comisiei, subliniind însă unele incoerenţe în raport cu obiectivele declarate: un regim facultativ care impune operatorilor interesaţi din domeniu sarcini administrative suplimentare şi care, în realitate, îi supune pe aceştia la o dublă contabilitate paralelă, cu responsabilităţi semnificative pentru persoanele impozabile, acestea trebuind să identifice regimul fiscal care li se aplică.

4.8 În ce priveşte taxarea inversă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat deja (7). Hotărârea se referă la o solicitare de plată din partea unei administraţii fiscale, datorată unei interpretări greşite a mecanismului de taxare inversă. Pentru a evita procedurile de contencios inutile şi costisitoare, ţinând cont de experienţa deja dobândită, va fi necesar să se procedeze la verificarea legislaţiilor naţionale care, deşi aplică principiile generale, prezintă de exemplu inadvertenţe între termenele cererilor de rambursare şi cele referitoare la plata impozitelor.

4.9 Administraţiile statelor membre care vor adopta sistemul vor trebui să examineze un număr mai mare de cereri de rambursare a excedentului de credit TVA, introduse de persoanele impozabile care nu mai pot să deducă TVA încasată anterior.

4.10 Sarcina achitării taxei este transferată asupra operatorilor economici din ce în ce mai mici, care s-ar putea dovedi mai puţini fiabili decât actualii contribuabili de TVA (întreprinderile de dimensiuni mijlocii şi mari care varsă cea mai mare parte a venitului provenit din aceste taxe). Prin eliminarea fragmentării plăţilor, sistemul sporeşte riscul pierderilor de venituri fiscale.

4.11 În urma unei analize de ansamblu, apare necesitatea unui sistem riguros de control, în vederea protejării statelor membre împotriva efectelor negative pe care le-ar putea determina mecanismul de taxare inversă. Este necesar ca procesul de îmbunătăţire a acţiunilor de control să se desfăşoare în acelaşi timp cu întărirea cooperării administrative şi cu utilizarea sistemelor standardizate de schimburi informatizate de informaţii între administraţii.

5. Observaţii speciale

5.1 CESE nu este de acord cu opţiunea Comisiei de a nu proceda la o analiză de impact. Considerând că precedenta consultare „Posibila introducere a unui mecanism opţional de taxare inversă pentru TVA – Impactul asupra întreprinderilor”, din 13 august 2007 (în treacăt fie spus, nepublicată pe site-ul Comisiei) este exhaustivă, Comisia nu a luat în considerare efectele pe care propunerea de directivă le-ar putea avea asupra operatorilor şi administraţiilor.

5.2 Raţionamentul după care incumbă statelor membre interesate să realizeze analiza de impact, dat fiind că este vorba de un demers neobligatoriu, este foarte discutabil. CESE a recomandat în numeroase rânduri efectuarea cu maximă atenţie a unei analize serioase şi aprofundate a consecinţelor legislaţiei europene.

5.3 Temeiul juridic al propunerii pare adecvat şi proporţionat. Cu toate acestea, în opinia CESE, alegerea directivei ca instrument prezintă riscuri evidente de agravare a discrepanţei dintre regimurile fiscale: ar fi fost preferabilă adoptarea unui regulament.

5.4 CESE sprijină cu hotărâre introducerea în sistemul de taxare inversă şi a tranzacţiilor în cadrul sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisie (ETS), care reprezentau (în 2008) 73 % din valoarea pieţei mondiale a certificatelor. Dat fiind că schimbul de certificate între persoane impozabile este considerat prestare de servicii, acesta trebuie impozitat în ţara în care se găseşte întreprinderea cumpărătoare. CESE regretă doar că aceste tranzacţii nu sunt supuse în mod obligatoriu unui sistem de taxare inversă.

5.5 CESE consideră că limitarea la doar două din cele patru categorii de produse indicate nu este suficient justificată. Ar fi fost mult mai potrivit ca fiecare stat membru să se poată pronunţa liber asupra acestei chestiuni, în cadrul propriilor responsabilităţi. Articolul 395 din Directiva 2006/112/CE acordă deja unui stat membru această posibilitate, pe baza autorizării de către Consiliu. Articolul 199 a, aşa cum este formulat în prezent, ar putea intra în contradicţie cu articolul menţionat anterior.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2009) 427 final - 2009/0118 (CNS). Documentul se află în curs de examinare (ECO 265, raportor: dl BURANI).

(2) COM(2009) 511 final.

(3) COM(2008) 109 final, din 22.2.2008 şi SEC(2008) 249, din 22.2.2008.

(4) Ibidem.

(5) Rezoluția Parlamentului European din 2 septembrie 2008 referitoare la o strategie coordonată pentru intensificarea luptei împotriva fraudei fiscale [2008/2033(INI)], JO C 295 E, din 4.12.2009, p. 13.

(6) Avizul CESE pe tema „TVA/Măsuri derogatorii” – JO C 32, 5.2.2004, p. 120.

Avizul CESE privind combaterea fraudei fiscale – JO C 161, 13.7.2007, p. 8.

Avizul CESE privind cotele de TVA altele decât cotele standard – JO C 211, 19.8.2008, p. 67.

Avizul CESE privind evaziunea fiscală legată de import – JO C 277, 17.11.2009, p. 112.

Avizul CESE privind combaterea fraudei – JO C 100, 30.4.2009, p. 22.

Avizul CESE privind raţionalizarea măsurilor derogatorii şi de combatere a fraudei în legătură cu cea de-a şasea directivă – JO C 65, 17.3.2006, p. 103.

(7) Cauzele reunite C 95/07 şi C 96/07 din 8.5.2008.

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/45

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind politica în domeniul calităţii produselor agricole

COM(2009) 234 final

(2010/C 339/10)

Raportor: dl József KAPUVÁRI

La 28 mai 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind politica în domeniul calităţii produselor agricole

COM(2009) 234 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 9 decembrie 2009.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 145 de voturi pentru şi 5 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Numărul mare şi în continuă creştere al sistemelor de certificare nu contribuie la realizarea obiectivelor politicii Uniunii Europene în domeniul calităţii. În această privinţă, scopul urmărit ar trebui să constea nu doar în armonizarea şi simplificarea sistemele existente, ci şi în reducerea numărului acestora. CESE ar sugera identificarea unui sistem care să fie preferat la nivel comunitar. În acest scop, Comisia ar trebui să identifice sistemul cel mai potrivit.

1.2 Politica Uniunii Europene în domeniul calităţii este un element esenţial, care cuprinde, la rândul său, alte elemente ce formează un sistem extrem de complex. Având în vedere că politica în domeniul calităţii are legături cu toate celelalte elemente, instrumente şi obiective ale politicii agricole comune, trebuie luate în considerare şi aceste aspecte. Totuşi, cele trei chestiuni principale ale dezvoltării politicii în domeniul calităţii (informare, coerenţă şi simplificare) care trebuie abordate reflectă această abordare numai într-un sens restrâns. CESE recomandă Comisiei să încerce să facă uz de potenţialul oferit de politica în domeniul calităţii, în conformitate cu concepţiile sale strategice şi politice pe termen lung pentru sectorul agroalimentar al UE. Într-adevăr, politica în domeniul calităţii este un instrument care ar putea fi folosit şi mai eficient, pentru a crea noi surse de venituri şi noi modalităţi prin care agricultorii să devină mai competitivi. În acelaşi timp, acesta este un domeniu cu posibilităţi considerabile de dezvoltare a unei cooperări interne în cadrul lanţului agroalimentar. Este mare nevoie de o asemenea cooperare, având în vedere faptul că, prin prisma distribuirii inegale a câştigurilor în cadrul lanţului producţiei de alimente, partenerii strategici încep să se considere din ce în ce mai mult ca fiind adversari. Acest lucru se aplică în special ţărilor şi sectoarelor unde procesarea nu se află în mâna producătorilor.

1.3 La 18 septembrie 2008, CESE a adoptat Avizul privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind informarea consumatorilor referitoare la produsele alimentare (1). În acest aviz, CESE a subliniat, printre altele, că ar dori să fie obligatorie indicarea originii alimentelor şi a produselor care au suferit o primă transformare, precum şi a principalelor ingrediente utilizate la elaborarea produselor care au suferit o a doua transformare, pe baza unei evaluări de la caz la caz a acestora din urmă.

1.4 Cu cât consumatorii din UE vor opta în mod conştient, pe termen lung, pentru mai multe produse din UE, cu atât va deveni mai previzibil viitorul sectoarelor europene agricol şi agroalimentar. Având în vedere procesul de deschidere a pieţei legat de negocierile OMC, acest aspect este unul dintre cei mai importanţi factori pentru sectorul agricol al UE, sau chiar cel mai important. Politica în domeniul calităţii produselor din sectoarele agricol şi agroalimentar ar trebui adaptată ţinând seama de toate aceste considerente.

1.5 În acest context, este foarte important să se clarifice ce înseamnă bun, de „calitate europeană”, pentru consumatori. În acest scop, ar fi util să se realizeze un sondaj de opinie pe baza unui chestionar întocmit de profesionişti, care ar putea fi folosit pentru a stabili principiile de bază generale.

1.6 În opinia CESE, „calitatea europeană” este în mare măsură un rezultat al modelului agricol european. Modelul agricol european reflectă o politică în care se abordează chestiuni fundamentale, importante pentru societate în ansamblu său (2). CESE sprijină politica de conservare a regulilor esenţiale pe care se bazează agricultura europeană şi solicită o reformă adecvată a politicii agricole comune (PAC), pentru a asigura condiţii de concurenţă loială pentru agricultura noastră.

2. Observaţii generale

2.1 Politica UE în domeniul calităţii produselor agricole nu trebuie numai să contribuie la realizarea obiectivelor PAC, ci şi să joace un rol esenţial în menţinerea cursului dezvoltării durabile a agriculturii şi industriei agroalimentare europene, prin crearea condiţiilor pentru producţia unor alimente de „calitate europeană”. Pentru ca acest lucru să se întâmple, nu este suficient doar să se sensibilizeze publicul cu privire la această „calitate europeană” în cadrul pieţei interne, ci aceasta trebuie promovată şi pe pieţele externe, dacă se doreşte păstrarea şi dezvoltarea sectoarelor europene agricol şi de procesare a alimentelor.

2.2 În plus, acest lucru implică mult mai mult decât furnizarea de informaţii corecte către consumatori cu privire la caracteristicile produselor legate de procesele de producţie. Cu cât consumatorii din UE vor opta în mod conştient pe termen lung pentru mai multe produse din UE, cu atât va deveni mai previzibil viitorul sectoarelor europene agricol şi agroalimentar. Având în vedere procesul de deschidere a pieţei legat de negocierile OMC, acest aspect este unul dintre cei mai importanţi factori pentru sectorul agricol al UE, sau chiar cel mai important. Politica în domeniul calităţii produselor din sectoarele agricol şi agroalimentar ar trebui adaptată ţinând seama de toate aceste considerente. Ar trebui mai bine protejate în afara UE valorile rezultate din modelul agricol european.

2.3 În acest context, este foarte important să se clarifice ce înseamnă bun, de „calitate europeană”, pentru consumatori. În acest scop, ar fi util să se realizeze un sondaj de opinie pe baza unui chestionar întocmit de profesionişti şi care să poată fi folosit pentru a stabili principiile generale.

2.4 În acest context, aşa cum am subliniat deja, este foarte important să se clarifice ce înseamnă „calitate europeană” bună pentru consumatori. Caracteristicile care nu pot fi traduse în cifre pot fi puse şi ele pe picior de egalitate cu alte proprietăţi ale produselor alimentare şi integrate în politica în domeniul calităţii. CESE înţelege „calitatea europeană” într-un sens mai larg. Aceasta include un proces de producţie care nu afectează mediul, respectarea regulilor privind bunăstarea animalelor, metode de producţie durabile şi menţinerea zonelor rurale.

2.5 Preferinţa pentru produsele alimentare de producţie internă de înaltă calitate reprezintă un principiu fundamental al UE, dar, în ultima vreme, acest principiu a fost oarecum trecut cu vederea. În cazul produselor din sectoarele agricol şi agroalimentar, este deosebit de importantă motivaţia pozitivă în favoarea produselor interne, deoarece acestea reprezintă produse strategice care le inspiră încredere consumatorilor şi stau la baza bunăstării acestora, cu condiţia menţinerii şi îmbunătăţirii condiţiilor de producţie. Acest subiect este de mare actualitate, având în vedere distribuirea inegală a câştigurilor din lanţul producţiei de alimente, precum şi rentabilitatea în scădere şi ameninţarea ce rezultă de aici pentru calitatea şi valoarea nutritivă a produselor. Acest subiect se află, de asemenea, pe agenda a numeroase organisme ale UE şi este strâns legat de politica în domeniul calităţii – mai exact, este vorba despre o abordare complexă a unei astfel de politici (3).

3. Observaţii specifice

3.1 Măsuri actuale în domeniul calităţii produselor agricole

3.1.1 După cum se explică în comunicare, unul dintre obiectivele esenţiale ale politicii în domeniul calităţii produselor agricole este de a informa consumatorii cu privire la caracteristicile produselor. După părerea noastră, consumatorii europeni consideră că produsele alimentare provenite din statele membre îndeplinesc cerinţele de bază, dar nu sunt conştienţi de celelalte caracteristici preţioase ale acestor produse. După cum se evidenţiază în comunicare, s-a ajuns la această situaţie deoarece politica în domeniul calităţii s-a dezvoltat treptat, sector cu sector, în timp şi în grade diferite. Anumite măsuri nu au fost comunicate publicului într-un mod destul de eficient – sau, mai degrabă, destul de transparent.

3.1.2 CESE aprobă şi sprijină eforturile de a crea un sistem unic format din diverse instrumente şi de a dezvolta o politică cuprinzătoare în acest domeniu. Nu numai că este necesară mai multă eficienţă, dar consumatorii UE trebuie să accepte şi preţurile produselor obţinute în acest fel, să le accepte ca fiind corecte şi să prefere aceste produse.

3.2 Dezvoltarea politicii

3.2.1 CESE ia notă cu satisfacţie de faptul că procesul de consultare condus de Comisie în ceea ce priveşte politica din domeniul calităţii a fost foarte amplu şi a oferit tuturor părţilor implicate posibilitatea de a participa la stabilirea unor orientări strategice pentru dezvoltarea viitoare.

3.2.2 Comitetul este de acord cu cele trei priorităţi strategice principale privind informarea, coerenţa şi simplificarea. Politica trebuie dezvoltată în aşa fel încât să contribuie la simplificare şi transparenţă, însă în acelaşi timp, este cel puţin la fel de important să se asigure că toate părţile implicate din lanţul producţiei de alimente şi, în primul rând, consumatorii dispun de informaţiile necesare.

3.2.3 Pentru definirea politicii în acest domeniu, este important să se încerce reducerea costurilor asociate politicii în domeniul calităţii şi menţinerea costurilor rezultate la niveluri rezonabile pentru producători şi procesatori.

3.2.4 La 18 septembrie 2008, CESE a adoptat Avizul privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind informarea consumatorilor referitoare la produsele alimentare (1). În acest aviz, printre altele, CESE a subliniat că doreşte să fie obligatorie indicarea originii alimentelor şi a produselor care au suferit o primă transformare, precum şi a principalelor ingrediente utilizate la elaborarea produselor care au suferit o a doua transformare, pe baza unei evaluări de la caz la caz a acestora din urmă.

Pe de altă parte, CESE consideră că menţionarea pe etichetă a originii nu ar trebui să genereze costuri suplimentare în cadrul lanţului producţiei de alimente, că trebuie să ofere un avantaj competitiv producătorilor şi să satisfacă cerinţele privind aplicabilitatea. Este discutabil dacă actuala menţionare obligatorie pe etichetă a originii, de exemplu pentru carnea de vită proaspătă, reprezintă o valoare adăugată pentru consumatori.

3.3 Măsurile UE în domeniul calităţii agricole

3.3.1 Cerinţele UE în materie de producţie agricolă

3.3.1.1 Din perspectiva politicii în domeniul calităţii produselor agricole, sistemul de cerinţe aplicabile producţiei reprezintă un instrument important. Una din caracteristicile sistemului este complexitatea acestor cerinţe. Ţinând cont de acest fapt, precum şi de conştientizarea în general deficitară a unor astfel de cerinţe, consumatorii nu pot avea cunoştinţe detaliate despre acestea. În plus, produsele alimentare conforme cerinţelor privind producţia sunt de cele mai multe ori materii prime care, în mare parte, nu ajung direct la consumatori.

În al treilea rând, toţi agricultorii trebuie să respecte cerinţele UE în materie de producţie. Acest lucru face diferenţa faţă de majoritatea produselor de import. Sunt verificate toate aspectele de mediu şi sociale care trebuie respectate (ca o condiţie necesară pentru subvenţiile directe – aşa-numita eco-condiţionalitate); totuşi, acest lucru reprezintă o informaţie mai puţin relevantă pentru consumatori. Sistemul de cerinţe în domeniul producţiei este important, iar respectarea acestora trebuie sprijinită, pentru a asigura produse alimentare de calitate. Totuşi, acest sistem are o relevanţă limitată ca mijloc de informare a consumatorilor.

3.3.1.2 CESE este de acord cu faptul că produsele realizate pe teritoriul UE în condiţii normale îndeplinesc cerinţele de bază; din acest punct de vedere, nu este necesar să se menţioneze în mod special respectarea unor astfel de cerinţe. Sistemele de verificare relevante au fost dezvoltate în acest scop şi funcţionează bine. Ar fi bine să se reamintească consumatorilor din UE că aceasta este situaţia normală.

3.3.2 Standarde de comercializare

3.3.2.1 Standardele de comercializare tind să reprezinte aspecte tehnice asupra cărora CESE nu are mult de comentat, doar în măsura în care nu le-a comentat deja în cadrul avizului la care se face referire în detaliu în capitolul următor. Toţi cei vizaţi au avut ocazia să-şi exprime punctele de vedere în acest domeniu în timpul unor consultări ample.

Totuşi, Comitetul ar dori să evidenţieze faptul că eticheta „cerinţe UE”, menţionată în paragraful precedent, nu este o modalitate potrivită de a comunica cu consumatorii, având în vedere faptul că aceasta ar fi afişată pe aproape fiecare produs şi, astfel, nu le-ar mai permite acestora să facă o alegere în cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte, menţionarea locului de provenienţă agricolă pe etichetă şi indicarea originii furnizează informaţii specifice asupra produsului şi îi poate motiva pe cumpărători. În cazul produselor procesate, informaţiile privind locul de provenienţă agricolă a produsului agricol principal sunt cele relevante pentru consumatori, deoarece reprezintă valoarea adăugată a producţiei UE. Aceste produse şi-au păstrat poziţia pe piaţă, chiar şi în condiţiile crizei economice atât în ceea ce priveşte volumul, cât şi preţurile.

3.3.2.2 CESE sprijină punerea în aplicare a planurilor în materie de reglementare stabilite în acest capitol al comunicării. Orice informaţie sau standard trebuie să reflecte realitatea şi să inspire consumatorilor încredere în produse.

3.3.3 Indicaţiile geografice

3.3.3.1 În 2008, CESE a discutat această temă în Avizul său din proprie iniţiativă privind indicaţiile şi denumirile geografice (4). Comitetul continuă să susţină în totalitate cele afirmate în acel document şi consideră că acesta ar trebui considerat anexă la acest aviz.

3.3.3.2 Introducerea unui sistem de indicaţii geografice s-a dovedit a fi o iniţiativă de succes, care este în interesul atât al consumatorilor, cât şi al producătorilor/procesatorilor. Din acest motiv, Comitetul este de părere că ar trebui menţinute în forma lor actuală cele trei sisteme de înregistrare a indicaţiilor geografice (pentru vinuri, pentru băuturi spirtoase şi pentru produse agricole şi alimente), precum şi cele două instrumente în vigoare (denumirile de origine protejată şi indicaţiile geografice protejate).

3.3.3.3 Comitetul se pronunţă cu tărie în favoarea autorizării întreprinderilor care au dreptul de a fabrica produse cu indicaţie geografică de a efectua şi ele verificări. În acest fel, depăşind cadrul obiectivelor declarate, s-ar putea obţine un nivel mai bun de cooperare, contribuind astfel la creşterea eficienţei atât a producţiei, cât şi a comercializării. Acest lucru ar putea duce la interzicerea producţiei pentru unele întreprinderi care nu îndeplinesc aceste reglementări. CESE consideră că legislaţia UE ar trebui modificată, astfel încât statele membre să poată permite organizaţiilor pe care le desemnează sau le recunosc în ceea ce priveşte gestionarea, protejarea şi/sau promovarea indicaţiilor geografice să adapteze potenţialul de producţie la cerinţele pieţei pe baza unor principii corecte şi nediscriminatorii. Datorită acestui fapt, va fi, de asemenea, posibil să se realizeze o distribuire îmbunătăţită a valorii adăugate în lanţul de aprovizionare cu alimente.

3.3.3.4 Protejarea indicaţiilor noastre geografice la nivel internaţional rămâne foarte problematică. Prin urmare, este foarte important ca agricultura europeană să beneficieze de sprijinul Comisiei Europene, care este un actor esenţial în negocierile comerciale internaţionale.

3.3.4 Specialităţile tradiţionale

3.3.4.1 Comitetul consideră că ideile privind dezvoltarea unui sistem de specialităţi tradiţionale nu au fost suficient elaborate. Un asemenea sistem ar trebui păstrat, deoarece reprezintă un instrument de protejare a patrimoniului agroalimentar european.

3.3.4.2 În orice caz, Comitetul consideră că este important şi necesar să se definească mai precis categoria „specialităţilor tradiţionale”. În cazul produselor alimentare, specialităţile tradiţionale sunt caracterizate prin folosirea materiilor prime tradiţionale, împreună cu tehnologii şi ingrediente tradiţionale, în cadrul procesului de producţie. Diferenţa de calitate în comparaţie cu produsele obişnuite este legată de metoda specifică de producţie (know-how local). În cazul produselor cu caracter local, aceşti factori nu sunt uşor de separat de mediul local; având în vedere acest fapt, ar fi mai corect să ne referim la aceste produse ca fiind aşa-numite „specialităţi tradiţionale şi locale”.

3.3.4.3 Această terminologie exprimă transferul (tradiţia) de know-how în domeniul producţiei, bazat pe cunoştinţe şi practici ale comunităţilor locale (caracterul local), pe parcursul unei perioade mai lungi (de la o generaţie la alta). Calitatea „specialităţilor tradiţionale şi locale” are astfel atât o dimensiune temporală (istorică), cât şi una spaţială (legată de locul geografic). În plus, tradiţia este expresia culturii, care este legată de viaţa comunităţilor locale, cultura reprezentând astfel cea de-a treia dimensiune a „specialităţilor tradiţionale şi locale”. Avizul CESE menţionat mai sus tratează şi această temă în detaliu şi accentuează faptul că politica în domeniul calităţii şi dezvoltarea rurală – al doilea pilon al PAC – sunt strâns legate între ele.

3.3.5 Agricultura ecologică

3.3.5.1 Crearea unei sigle unice la nivel european pentru produsele ecologice i-ar scuti pe agricultorii ecologici de procedurile de participare la diverse sisteme, participare ale cărei costuri se reflectă în preţurile acestor produse specifice. De asemenea, i-ar ajuta pe consumatori să se familiarizeze mai uşor cu asemenea produse.

3.3.5.2 CESE sprijină eforturile care s-au făcut pentru a se obţine acest lucru, aşa cum sunt menţionate în comunicarea Comisiei.

4. Elaborarea unui cadru comunitar pentru politica în domeniul calităţii

4.1 Coerenţa noilor sisteme comunitare

4.1.1 Metodele de producţie care oferă o mai mare valoare adăugată şi încearcă să îmbunătăţească nivelul „calităţii europene” justifică dezvoltarea de către UE a unui sistem de etichetare corespunzător. Prin urmare, suntem în favoarea tuturor iniţiativelor de acest fel.

4.2 Orientări pentru sistemele private şi naţionale de certificare a calităţii produselor alimentare

4.2.1 Acţiunile cu privire la asemenea sisteme folosite în UE ar trebui să fie pur orientative.

4.2.2 Introducerea unor sisteme private de certificare a calităţii produselor alimentare nu trebuie să cauzeze în nici un caz creşterea costurilor de producţie şi/sau a impozitelor publice. CESE îşi exprimă însă preferinţa pentru un sistem de certificare al structurilor publice, cu reguli şi norme europene sau – în orice caz – bazat pe o colaborare între sectoarele public şi privat

Bruxelles, 20 ianuarie 2010.

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 77, 31.3.2009, p. 81.

(2) JO C 368, 20.12.1999, p. 76-86.

(3) A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind îmbunătățirea funcționării lanțului de aprovizionare cu alimente în Europa, 28.10.2009, COM(2009) 591.

(4) JO C 204, 9.8.2008, p. 57.

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/49

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind proiectul de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind măsurile de garantare a securităţii aprovizionării cu gaze naturale şi de abrogare a Directivei 2004/67/CE

COM(2009) 363 final – 2009/0108 (COD)

(2010/C 339/11)

Raportor: dl SANTILLÁN CABEZA

La 4 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul Uniunii Europene a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Proiectul de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind măsurile de garantare a securităţii aprovizionării cu gaze naturale şi de abrogare a Directivei 2004/67/CE

COM(2009) 363 final.

La 29 septembrie 2009, Biroul Comitetului Economic şi Social European a însărcinat Secţiunea pentru transporturi, energie, infrastructură şi societatea informaţională cu pregătirea lucrărilor pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl SANTILLÁN CABEZA raportor general, în cadrul celei de-a 459-a sesiuni plenare din 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie 2010), şi a adoptat prezentul aviz cu 173 de voturi pentru şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 Înlocuirea legislaţiei actuale în vederea garantării aprovizionării cu gaze naturale face parte dintr-un pachet de măsuri de urgenţă adoptate ca reacţie la gravele consecinţe ale întreruperilor aprovizionării.

1.2 CESE aprobă proiectul de regulament pentru garantarea aprovizionării cu gaze naturale în UE.

1.3 Instrumentul juridic ales pentru înlocuirea Directivei 2004/67/CE privind măsurile de garantare a securităţii aprovizionării cu gaz natural (1) este adecvat, deoarece permite o punere în aplicare mai rapidă şi mai uniformă. Urgenţa şi gravitatea acestei probleme obligă factorii de decizie să acţioneze cu cea mai mare rapiditate pentru punerea în aplicare a unor măsuri de evitare a întreruperilor în aprovizionare.

1.4 CESE subliniază, ca aspect pozitiv al propunerii, specificarea acţiunilor care trebuie întreprinse de autorităţile responsabile (infrastructuri, măsuri preventive şi planuri de urgenţă pentru situaţiile de criză), reducându-se astfel marja de apreciere lăsată de directiva din 2004.

1.5 Întrucât repartizarea competenţelor nu este suficient de explicită în propunerea Comisiei, Comitetul propune să se facă o distincţie clară între cele care le revin autorităţilor publice (Comisia şi autorităţile naţionale competente) şi cele care le revin întreprinderilor şi organizaţiilor private.

1.6 CESE atrage atenţia asupra drepturilor consumatorilor, insuficient luate în considerare în proiect, în ceea ce priveşte aspecte precum: transferarea costului acestor măsuri în tarife, clarificarea conceptelor de „consumator casnic” şi „consumator protejat”, dreptul la informare în cazuri de urgenţă etc.

1.7 După cum se semnalează la punctul 5.3, este necesară stabilirea de sancţiuni împotriva statelor membre care nu se achită de obligaţiile privind securitatea aprovizionării.

1.8 CESE solicită să se prevadă o protecţie specială pentru consumatorii casnici şi pentru micii consumatori de gaze naturale, în cazuri de urgenţă.

1.9 În opinia CESE, toţi prestatorii de servicii trebuie să aibă acelaşi nivel de responsabilitate în ceea ce priveşte aprovizionarea, în conformitate cu capacităţile lor, fără nicio excepţie.

1.10 Proiectele de gazoducte alternative (precum Nord Stream sau Nabucco) vor oferi soluţii de durată pe termen mediu şi lung, însă, până când vor intra în totalitate în vigoare măsurile prevăzute în proiectul de regulament, este necesară adoptarea de măsuri preventive pentru a se evita repetarea crizei din ianuarie 2009.

1.11 CESE subliniază importanţa punerii în aplicare, cât mai curând posibil, a măsurilor prevăzute în cel de-al treilea pachet privind energia, printre care se numără stabilirea de planuri naţionale de acţiune privind energia, pentru combaterea sărăciei energetice, independenţa organismelor de reglementare şi protecţia utilizatorilor vulnerabili.

1.12 CESE consideră oportună lansarea unei dezbateri privind liberalizarea pieţei energiei, care a constituit până în prezent o politică centrală a UE, dat fiind că aceasta nu a condus la realizarea obiectivului urmărit, de diversificare a surselor şi de asigurare a aprovizionării. Mai mult, liberalizarea a cauzat importante pierderi de locuri de muncă calificate.

1.13 Este necesar să se sublinieze că eficienţa proiectului de regulament, precum şi a celorlalte măsuri adoptate, depinde în principal de solidaritatea şi de voinţa de cooperare a statelor membre ale UE.

1.14 De asemenea, este importantă consolidarea puterilor Comisiei în ceea ce priveşte coordonarea măsurilor în caz de urgenţă, evitându-se deciziile unilaterale, care slăbesc poziţia UE în faţa ţărilor terţe.

2. Motivele propunerii de regulament

2.1 Gazele naturale reprezintă o pătrime din totalul energiei consumate în UE. 58 % din aceste gaze sunt importate. Din acestea, 42 % provin din Rusia, iar aproximativ 80 % din importurile europene de gaze ruseşti trec prin Ucraina (între 300 şi 350 de milioane de metri cubi pe zi). În cele 8 noi state membre din Europa de Est, dependenţa de gazele ruseşti atinge, în medie, 77 % [Documentul de lucru al serviciilor Comisiei SEC(2009) 977 final]. Dată fiind puternica dependenţă de sursele externe, securitatea aprovizionării cu gaze naturale constituie de mulţi ani un motiv de preocupare în UE, după cum reiese din directiva din 2004 (1). În 2006, un conflict între Gazprom (Rusia) şi Naftogaz (Ucraina) a dus la o scurtă întrerupere a aprovizionării.

2.2 La 13 noiembrie 2008, Comisia a publicat Comunicarea [COM(2008) 769] privind punerea în aplicare a directivei din 2004, semnalând necesitatea unor modificări.

2.3 La 1 ianuarie 2009, în plină iarnă, Gazprom a întrerupt din nou aprovizionarea cu gaze prin Ucraina, provocând o situaţie gravă în 18 state europene. Deşi era vorba, în principiu, de un diferend comercial legat de preţul gazelor, consecinţele acestuia şi faptul că a afectat numeroase state membre ale UE au făcut necesară intervenţia activă a Comisiei Europene. Conflictul s-a încheiat cu semnarea unui acord între cele două întreprinderi (la 19 ianuarie 2009), însă durata acestuia, prejudiciile semnificative cauzate şi puternica dependenţă europeană de gazele ruseşti au declanşat semnalul de alarmă.

2.4 În urma „Summitului gazului” („Gaze naturale pentru Europa: securitate şi cooperare”, Sofia, aprilie 2009), care a reunit reprezentanţi ai ţărilor din zonele Mării Caspice, Asiei Centrale, Mării Negre, Balcanilor, precum şi ai SUA, ai Rusiei şi ai UE, propunerea de regulament examinată în prezentul aviz încearcă să ofere o soluţie la problemele identificate, cum ar fi lipsa de coordonare dintre statele membre sau definirea insuficientă a obligaţiilor care le revin diferitelor părţi responsabile. Aşadar, în loc de a se introduce amendamente parţiale, s-a optat, pe bună dreptate, pentru înlocuirea integrală a directivei din 2004.

3. Conţinutul propunerii de regulament

3.1 Răspunderea pentru securitatea aprovizionării

3.1.1 În domeniul corespunzător fiecăruia, răspunderea revine întreprinderilor din sectorul gazelor naturale, autorităţilor desemnate de fiecare stat membru, consumatorilor industriali de gaze şi Comisiei [articolul 3 alineatul (1)]. Între toate aceste părţi trebuie să existe un nivel înalt de cooperare.

3.1.2 În termen de douăsprezece luni de la intrarea în vigoare, autoritatea competentă din fiecare stat membru va stabili – după organizarea de consultări cu părţile interesate şi schimbul de informaţii cu celelalte autorităţi naţionale şi cu Comisia – un plan de acţiune preventivă şi un plan de urgenţă. După consultarea Reţelei europene a operatorilor de sisteme de transport de gaze (ENTSO-G) şi a Agenţiei pentru cooperarea autorităţilor de reglementare din domeniul energetic (ACER), Comisia va putea recomanda stabilirea unui plan comun la nivel transnaţional.

3.1.3 Măsurile de garantare a securităţii aprovizionării sunt clar definite, transparente, proporţionale, nediscriminatorii şi verificabile şi nu denaturează în mod nejustificat concurenţa sau funcţionarea pieţei interne [articolul 3 alineatul (5)].

3.2 Planul de acţiune preventivă

3.2.1 Planul de acţiune preventivă trebuie să includă măsuri în materie de infrastructură, evaluarea riscurilor, măsuri pentru gestionarea riscurilor identificate şi informaţii privind obligaţiile de serviciu public pertinente. Planul se actualizează la fiecare doi ani (articolul 5).

3.2.2 Infrastructura de aprovizionare. În cazul avarierii infrastructurii principale de aprovizionare cu gaze, trebuie să se garanteze că infrastructura rămasă are capacitatea de a furniza volumul necesar de gaze pentru a satisface cererea totală de gaze din zonă, calculată pentru o perioadă de 60 de zile de cerere de gaze excepţional de mare pe timpul celei mai reci perioade constatate statistic în ultimii ani [articolul 6 alineatul (1)]. Indicatorul N-1 descrie capacitatea infrastructurilor de gaze de a răspunde cererii maxime de gaze a zonei luate în calcul în cazul avarierii infrastructurii principale (anexa 1 la proiectul de regulament).

3.2.3 Măsuri de garantare a aprovizionării. Autoritatea competentă trebuie să garanteze aprovizionarea consumatorilor protejaţi de stat (consumatori casnici, şcoli, spitale etc.), evitându-se discriminarea şi impunerea de sarcini nejustificate noilor operatori de pe piaţă şi micilor întreprinderi (articolul 7).

3.2.4 Evaluarea riscurilor. Aceasta va fi obligatorie pentru autorităţi, conform anumitor criterii (articolul 8).

3.3 Planul de urgenţă şi nivelurile de criză

3.3.1 Conţinutul planului este detaliat în proiectul de regulament (include, printre altele, delimitarea sarcinilor fiecăreia dintre părţile responsabile, procedurile de urmat în caz de criză, mecanismele de cooperare între state etc.). Planul se bazează pe trei niveluri de criză, în funcţie de gravitatea ameninţării: alertă timpurie, alertă şi urgenţă [articolul 9 alineatele (1) şi (2)].

3.3.2 Competenţele Comisiei sunt ample, aceasta putând verifica „dacă declararea situaţiei de urgenţă este justificată şi dacă aceasta nu impune o sarcină excesivă asupra întreprinderilor din sectorul gazelor naturale şi a funcţionării pieţei interne”. De asemenea, Comisia poate solicita autorităţii competente modificarea sau chiar anularea unei măsuri, în cazul în care aceasta implică o sarcină excesivă sau nu este justificată [articolul 9 alineatul (6)].

3.3.3 Comisia poate declara o urgenţă comunitară la cererea unei autorităţi competente (printre alte cazuri), stabilind zona geografică de aplicare a măsurii. Misiunea sa principală este aceea de a coordona acţiunile autorităţilor competente, fiind asistată de Grupul de coordonare pentru gaz [articolul 10 alineatul (1)].

3.4 Grupul de coordonare pentru gaz (GCG)

3.4.1 Instituit prin directiva din 2004, GCG este compus din reprezentanţi ai autorităţilor competente, ai ACER, ai ENTSO-G, „ai organelor reprezentative ale sectorului şi ai consumatorilor afectaţi”. Comisia decide cu privire la componenţa GCG şi deţine preşedinţia acestuia (articolul 11).

3.4.2 Funcţia GCG este să asiste Comisia în punerea în aplicare a măsurilor prevăzute în regulament.

3.5 Schimbul de informaţii

3.5.1 În situaţii de urgenţă pe plan naţional, autoritatea competentă trebuie să dispună zilnic de informaţii privind aspecte precum fluxul de gaze orar la toate punctele de intrare şi ieşire transfrontaliere, iar în caz de urgenţă pe plan comunitar se include dreptul Comisiei de a solicita autorităţii competente informaţii cu privire la o serie de aspecte, printre altele, informaţiile de care dispune autoritatea respectivă [articolul 12 alineatele (1)-(5)].

3.5.2 De asemenea, Comisia trebuie informată cu privire la acordurile interguvernamentale şi la contractele comerciale de furnizare încheiate cu ţări terţe [articolul 12 alineatul (6)]. De asemenea, se prevede publicarea de rapoarte anuale (articolul 13).

4. Observaţii generale

4.1 Înlocuirea directivei din 2004 face parte dintr-un ansamblu de măsuri adoptate în vederea garantării securităţii aprovizionării, precum, printre altele, Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de abrogare a Directivei 2003/55/CE privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale, Regulamentul (CE) nr. 713/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului de instituire a Agenţiei pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei şi aşa-numitul „al treilea pachet” privind piaţa internă a energiei (2). Aplicarea strictă şi punctuală a tuturor acestor măsuri este esenţială.

4.2 CESE salută propunerea de regulament, care, date fiind antecedentele menţionate, este indispensabilă. În ceea ce priveşte forma juridică, consideră adecvată adoptarea unui regulament, date fiind rapiditatea intrării în vigoare a măsurilor şi uniformitatea aplicării acestora.

4.3 CESE este de acord cu propunerea de a se spori substanţial coordonarea răspunsurilor în situaţii de urgenţă, reducându-se marja de apreciere existentă în prezent. Prin această propunere, competenţele Comisiei sunt consolidate, ceea ce reprezintă un aspect pozitiv.

4.4 De asemenea, Comitetul apreciază în mod deosebit stabilirea detaliată de planuri şi măsuri pentru diferite situaţii critice, semnalând că punerea în aplicare a acestora va necesita eforturi considerabile în materie de resurse umane şi materiale, din partea diferitelor părţi responsabile.

4.5 Un alt aspect pozitiv este stabilirea obligaţiilor ce le revin diferiţilor responsabili în materie de infrastructuri, luându-se ca termen de referinţă un pericol concret (principiul N-1). În acelaşi timp, trebuie să se sublinieze costurile ridicate pe care le va presupune pentru unele dintre statele membre afectate construcţia infrastructurilor necesare pentru respectarea regulamentului.

5. Observaţii specifice

5.1 Comitetul consideră că responsabilitatea şi atribuţiile autorităţilor publice, la care face referire articolul 3 alineatul (1), trebuie diferenţiate de cele ale întreprinderilor sau organismelor private, motiv pentru care propune o nouă formulare, care să clarifice următoarele:

—	securitatea aprovizionării cu gaze naturale este o sarcină a autorităţilor competente ale statelor membre şi a Comisiei, în domeniile lor de responsabilitate;

—	întreprinderile din sectorul gazelor naturale şi consumatorii industriali de gaze trebuie să coopereze şi să aplice măsurile adoptate de autorităţile responsabile.

5.2 CESE consideră că proiectul de regulament (şi, după caz, punerea în aplicare a acestuia în fiecare stat membru) ar trebui să acorde mai multă atenţie drepturilor consumatorilor, cel puţin cu privire la următoarele aspecte:

Tarifele. Dat fiind că costurile acestor măsuri vor putea fi transferate (total sau parţial) asupra consumatorilor prin intermediul tarifelor, este util să amintim că, în societăţile democratice, autorităţile trebuie să ţină seama de condiţiile economice şi sociale ale consumatorilor în momentul adoptării de decizii în acest domeniu.

b)	Clarificarea conceptelor de „consumator casnic” şi „consumator protejat”, care sunt descrise numai în termeni generali în proiectul de regulament (considerentul 18, unde se menţionează „şcolile” şi „spitalele”). Trebuie inclusă o listă mai detaliată, chiar dacă nu exhaustivă.

c)	Dreptul la informare. Consumatorii trebuie să primească informaţii punctuale cu privire la măsurile adoptate de autorităţi, la prognozele referitoare la evoluţia situaţiei, la organismele cărora trebuie să li se adreseze etc. Aceste aspecte nu sunt menţionate în proiectul de regulament.

5.3 CESE consideră necesar să se garanteze că, aşa cum se indică în proiectul de regulament, toate statele membre sunt în măsură să asigure aprovizionarea clienţilor finali până în anul 2014. În acest scop, trebuie să prevadă fie crearea unei reţele N-1, fie capacităţi corespunzătoare de stocare. În 2011 şi 2014, statele membre vor elabora rapoarte privind măsurile adoptate pentru atingerea acestui nivel. În cazul în care un stat membru nu atinge nivelul necesar, celelalte state membre vor fi scutite de obligaţia de a asigura furnizarea de gaz în situaţia unui deficit de aprovizionare.

5.4 În opinia CESE, consumatorii casnici şi micii consumatori trebuie să beneficieze de o protecţie specială în cazul producerii unor întreruperi în aprovizionare. În acest scop, toate statele membre trebuie să se angajeze să garanteze furnizarea de gaze naturale şi încălzirea, conform normelor în vigoare.

5.5 CESE consideră că, în cazul unui deficit de aprovizionare, tuturor prestatorilor de servicii din sectorul gazelor naturale ar trebui să le revină, în egală măsură, obligaţia de a lua măsurile de urgenţă necesare. Numai în acest fel se va putea garanta, pe termen lung, o concurenţă echitabilă şi nediscriminatorie pe piaţa gazelor naturale a UE. Excepţiile incluse în propunerea Comisiei Europene pentru noii operatori de pe piaţă şi micile întreprinderi [articolul 7 alineatul (3)] ar trebui eliminate.

5.6 Sunt în desfăşurare proiecte de construire de gazoducte alternative, care vor oferi soluţii de durată pe termen mediu şi lung. La 5 noiembrie 2009, guvernele Suediei şi Finlandei au autorizat (cum procedase deja Guvernul Danemarcei) construirea Nord Stream, două gazoducte paralele care vor transporta gazele naturale din Rusia către Germania, prin Marea Baltică. Termenul prevăzut pentru intrarea în funcţiune este 2011-2012. Proiectul Nabucco, condus de consorţiul austriac OMV şi beneficiind de sprijinul UE şi SUA, are ca scop transportarea către Europa a gazelor din regiunile Mării Caspice, Asiei Centrale, Orientului Apropiat şi Mijlociu, fără a trece prin Rusia. Este în concurenţă cu South Stream (Gazprom – ENI), care furnizează gaze ruseşti Bulgariei şi altor zone ale Europei. Cu toate acestea, dat fiind că măsurile prevăzute în proiectul de regulament nu vor intra în vigoare până în anul 2011, există motive de îngrijorare cu privire la securitatea aprovizionării cu gaze în viitorul imediat, în special pe timpul iernii. CESE îşi exprimă încrederea că autorităţile europene şi naţionale vor acţiona preventiv, pentru a evita repetarea unor crize asemănătoare celei din ianuarie 2009. Înfiinţarea unei celule de criză, care să aibă capacitatea de a adopta măsuri de urgenţă, ar putea fi o opţiune demnă de luat în considerare.

5.7 În ceea ce priveşte obiectivul acestui proiect, CESE subliniază importanţa acordului UE-Rusia privind alerta timpurie (early warning system) în cazul problemelor de aprovizionare, semnat la Moscova, la 16 noiembrie 2009, precum şi dorinţa de cooperare a celor două părţi în domeniul energetic, exprimată în cadrul Summitului de la Stockholm, la 18 noiembrie 2009.

5.8 Măsurile cuprinse în cel de-al treilea pachet privind piaţa internă a energiei sunt complementare celor prevăzute în această propunere de regulament; de aceea este importantă intrarea lor în vigoare. Printre acestea se numără stabilirea de planuri naţionale de acţiune privind energia pentru combaterea sărăciei energetice, independenţa organismelor de reglementare şi protecţia utilizatorilor vulnerabili, deconectarea în perioadele critice fiind interzisă.

5.9 CESE consideră că autorităţile politice competente din UE ar trebui să reexamineze politica de liberalizare a pieţei gazelor naturale, întrucât aceasta intră în contradicţie cu securitatea aprovizionării. În acest sens, Evert Faber van der Meulen (coordonator de studii europene, Universitatea din Leiden) critică „înclinaţia liberală” a Comisiei, susţinând că liberalizarea ar trebui avută în vedere numai ca obiectiv „pe termen lung” [a se vedea „Gas Supply and EU-Russia Relations” (Aprovizionarea cu gaze şi relaţiile UE-Rusia)]. După cum au demonstrat mai multe experienţe, dereglementarea pieţei nu a determinat creşterea investiţiilor în energiile nepoluante şi nici nu a sporit diversificarea surselor de aprovizionare. A se vedea, spre exemplu, cazul Regatului Unit: „Solicitarea unei schimbări radicale, după o politică guvernamentală de două decenii, care a creat una dintre cele mai liberale pieţe ale energiei, a apărut după ce Comisia pentru schimbările climatice, prezidată de Lord Turner, a ajuns la concluzia că dereglementarea pieţelor nu a determinat investiţiile necesare în energia cu emisii reduse de carbon şi diversificarea surselor de aprovizionare” [„U-turn urged on UK energy policy” (Solicitarea unei schimbări radicale în politica energetică a Regatului Unit), Financial Times, 12 octombrie 2009]. Pe de altă parte, procesul de liberalizare şi privatizare a sectorului energetic a cauzat multe pierderi de locuri de muncă calificate. S-a estimat că liberalizarea pieţei energiei electrice a dus la pierderea a 34 % din locurile de muncă din UE-15 (exemple de pierderi în statele membre: Germania – 34 %, Italia – 40 %, Ţările de Jos – 39 %, Spania – 34 %, Suedia – 33 %), în timp ce, în cazul gazelor, s-a înregistrat o pierdere de 12 % în numai patru ani, în 12 state membre (CZ, DK, DE, ES, IT, LV, LT, HU, AT, PT, SI, FI) [Hermann, C. şi R. Atzmüller (2008) „Liberalisation and Privatisation of Public Services and the Impact on Employment, Working Conditions and Labour Relations” (Liberalizarea şi privatizarea serviciilor publice şi impactul asupra ocupării forţei de muncă, condiţiilor de lucru şi relaţiilor de muncă), Transfer, vara 2008, vol. 14, nr. 2, p. 303].

5.10 CESE subliniază că gradul înalt de complexitate şi caracterul strategic al acestui subiect fac ca deciziile fundamentale privind securitatea aprovizionării care sunt complementare celor cuprinse în această propunere, precum cele privind reţelele de transport, energiile regenerabile şi economia de energie, să intre în domeniul de competenţă al statelor membre. În fond, criza din 2009 a scos în evidenţă necesitatea de a spori solidaritatea şi cooperarea în cadrul UE în faţa unei situaţii de urgenţă. Acest regulament constituie un pas important în această direcţie, însă eficienţa sa depinde de aplicarea strictă şi în termenul prevăzut.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO L 127, 29.4.2004, p. 92.

(2) JO L 211, 14.8.2009, p. 94; JO L 211, 14.8.2009, p. 1.

14.12.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 339/53

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European – Contribuind la dezvoltarea durabilă: rolul comerţului echitabil şi al sistemelor neguvernamentale de asigurare a durabilităţii comerciale

COM(2009) 215 final

(2010/C 339/12)

Raportor: dl ADAMS

Coraportor: dna SHARMA

La 5 mai 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European - Contribuind la dezvoltarea durabilă: rolul comerţului echitabil şi al sistemelor neguvernamentale de asigurare a durabilităţii comerciale

COM(2009) 215 final.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 7 ianuarie 2010.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 184 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 10 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1 De multă vreme, CESE încurajează în mod activ iniţiativele de amploare referitoare la producţia durabilă, dezvoltate atât de către sectorul privat, cât şi de sectorul ONG-urilor. În consecinţă, Comitetul salută comunicarea Comisiei, care subliniază şi susţine impactul tot mai mare al sistemelor de etichetare destinate consumatorilor, pentru a le da cumpărătorilor posibilitatea de a alege.

1.2 Este cunoscut că natura dinamică şi sensibilă la piaţă a acestor etichete destinate consumatorilor este încurajată de caracterul lor voluntar, dar se recomandă să fie sprijinite cu resurse şi cu reglementări creşterea transparenţei, a impactului şi a credibilităţii unor astfel de sisteme, precum şi capacitatea producătorilor de a le influenţa şi de a participa la acestea prin intermediul certificării. ISEAL (Alianţa internaţională pentru acreditare şi etichetare socială şi de mediu), asociaţia mondială independentă care activează în domeniul standardelor sociale şi de mediu, oferă un cadru în care aceste sisteme pot conlucra, pentru a consolida crearea de standarde şi analiza obiectivă. Obiectivul ar trebui să constea în armonizarea abordărilor, acolo unde acestea se aseamănă, şi să asigure comunicarea transparentă cu privire la elementele care le deosebesc.

1.3 Comitetul subliniază rolul pe care comerţul echitabil l-a avut, în special în stimularea acţiunilor practice ale consumatorilor în ceea ce priveşte cumpărarea durabilă, mulţumită implicării, sub diverse forme, a societăţii civile. Menţinerea angajamentelor asumate de către Comisie de a sprijini organizaţiile societăţii civile în vederea sensibilizării consumatorilor şi a obţinerii unui sprijin din partea acestora pentru sistemele de asigurare a durabilităţii comerciale în acest domeniu este bine-venită şi pentru că poate genera solidaritate civică şi acţiuni pozitive. Direcţionarea sprijinului către statele membre în care nu s-au dezvoltat astfel de sisteme ar putea fi eficientă, în special acolo unde există membri activi ai societăţii civile care pledează în favoarea dezvoltării şi a durabilităţii.

1.4 Dezvoltarea tuturor formelor de iniţiative de cumpărare durabilă din ultimii ani indică faptul că, pentru Comisie, acum este momentul să ia serios în considerare modul în care standardele şi procesele pe care aceasta se bazează pot influenţa obligaţia pe care şi-a asumat-o faţă de OMC, în special cea referitoare la politica comercială internaţională practicată faţă de ţările în curs de dezvoltare, care trebuie să confere o şi mai mare importanţă factorilor sociali şi de mediu (1).

2. Introducere

2.1 Diferenţa dintre eticheta „comerţ echitabil” şi alte etichete se explică adeseori prin factori care ţin de originile acestora. Eticheta „comerţ echitabil” a fost creată ca replică la nedreptăţirea percepută a celor defavorizaţi în cadrul comerţului internaţional, fiind favorizată de mişcările „progresiste”, bazate pe solidaritate şi dezvoltare, majoritatea datând din anii 1970. Mişcarea pentru responsabilitatea socială a întreprinderilor (RSI), lansată de industrie în aceeaşi perioadă, a introdus, de asemenea, standarde sociale şi de mediu destinate lanţului de aprovizionare şi a oferit producătorilor şi consumatorilor o abordare integratoare. Aceste mişcări s-au influenţat reciproc. De exemplu, eticheta „comerţ echitabil” a adoptat standardele de muncă minime, iar procesele RSI au adoptat instrumentul etichetei de garanţie oferite consumatorilor. În prezent, când schimbările climatice şi epuizarea resurselor au căpătat o importanţă majoră pentru viitorul lumii, aspectele legate de orientarea către consumator ale tuturor mărcilor de garanţie sau de certificare de acest tip pot fi clasificate ca etichetare de „durabilitate”.

2.2 În 2005, la cererea Preşedinţiei britanice, Comitetul Economic şi Social a publicat Avizul privind comerţul etic şi sistemele de garanţie oferite consumatorului (2). Acesta concluziona că astfel de sisteme voluntare (care iau de obicei forma unei certificări sau a unei etichete de garanţie) ar putea avea o contribuţie semnificativă la dezvoltarea durabilă şi la implicarea directă a consumatorilor într-un răspuns pozitiv şi responsabil la globalizare. Avizul respectiv a examinat şi cerinţele la care trebuie să răspundă astfel de sisteme pentru a fi eficiente, gradul de adecvare a procesului de definire a politicilor în cadrul UE şi nevoia stringentă de clarificare şi coordonare a acestora. În cele din urmă, avizul a pledat în favoarea unui cadru care să constituie o bază inteligentă pentru compararea sistemelor de garanţie oferite consumatorului cu alte instrumente politice, care urmăresc obiective similare. Comitetul a recomandat ca acest cadru să pună la dispoziţia instituţiilor UE şi a statelor membre atât un indicator al coerenţei politice, cât şi un instrument practic de evaluare a resurselor investite. Prin urmare, Comitetul se declară deosebit de mulţumit pentru faptul că aceste concluzii au fost acceptate pe deplin şi dezvoltate în continuare în prezenta comunicare.

2.3 În cursul celor patru ani de la publicarea avizului, vânzările de produse care poartă astfel de mărci de garanţie au crescut extraordinar de mult. Bunăoară, în cazul produselor purtând eticheta „comerţ echitabil”, vânzările au crescut cu 400 %, iar în cazul produselor etichetate „Utz Certified”, cu 365 %. Această tendinţă este în creştere, după toate aparenţele nefiind influenţată de recesiune. Prelucrători şi fabricanţi importanţi, de talie internaţională, trec categorii întregi de mărci şi produse în domeniul comerţului echitabil, în timp ce detailiştii fac acelaşi lucru cu linii întregi de produse. Încurajate de interesul manifestat de consumatori, mai multe mărci de garanţie a dezvoltării durabile au fost lansate sau dezvoltate în continuare. Există exemple semnificative de astfel de sisteme de dezvoltare durabilă care au un efect comparabil. Acest lucru a ridicat întrebări cu privire la conştientizarea de către consumatori a diferenţelor dintre etichete şi a avantajelor concrete pe care acestea din urmă le generează pentru producători.

2.4 CESE a manifestat un interes viu şi constant cu privire la acest subiect. În primul său aviz privind mişcarea europeană de aplicare a etichetei „comerţ echitabil”, adoptat în 1996 (3), Comitetul a formulat trei recomandări principale: crearea unor sisteme internaţionale de calitate pentru certificare şi verificare; menţinerea caracterului voluntar al procesului şi sprijinirea de către Comisie atât a organizaţiilor de producători care practică comerţul echitabil în ţările în curs de dezvoltare, cât şi a campaniilor de educare şi de sensibilizare a publicului din Europa.

2.5 În octombrie 2009, Comitetul a reafirmat aceste opinii în Avizul privind comerţul echitabil cu produse alimentare (4), raportor: dl Coupeau. Cu toate că prezentul aviz îl urmează îndeaproape pe cel al domnului Coupeau, acesta abordează în mod specific comunicarea Comisiei şi cuprinde o serie de recomandări dezvoltate, conforme cu poziţia bine stabilită a Comitetului în acest domeniu.

3. Rezumatul comunicării Comisiei

3.1 Folosirea de etichete de „durabilitate” sub diferite forme a devenit un lucru obişnuit pentru consumatori. Astfel de etichete le dau consumatorilor posibilitatea de a sprijini o serie de obiective privind dezvoltarea durabilă. Se ştie că eticheta „comerţ echitabil” se concentrează asupra evaluării şi certificării condiţiilor de muncă şi de mediu care ating sau depăşesc standardele internaţionale minime în domeniu, asupra acordurilor comerciale avantajoase pentru producătorii din ţările în curs de dezvoltare şi asupra plăţii unor prime către aceştia, sub diferite forme. Această abordare specifică este o prezenţă constantă în comunicarea Comisiei. Din cauza posibilelor confuzii care ar putea exista pentru consumatori, Comisia adaugă la comunicare o anexă conţinând definiţia recunoscută a comerţului echitabil şi menţionează deosebirile faţă de alte abordări (5):

(1)	comerţul echitabil propriu-zis;

(2)	alte produse certificate „de nişă”, care nu participă în mod oficial la comerţul echitabil, dar care vizează consumatorii conştienţi de aspectele de durabilitate (Rainforest Alliance, Utz Certified);

(3)	produsele reglementate de standarde de bază care aspiră să se poziţioneze la nivelul întregului sector industrial [de exemplu, Codul comun pentru comunitatea cafelei (cei 4 C), Parteneriatul etic pentru ceai];

(4)	restul (produse de bază fără marcă proprie, „no name”).

3.2 Comisia recunoaşte că, în pofida faptului că există o mare varietate de etichete şi indicaţii destinate consumatorilor, orice tentativă a sa de a reglementa aceste sisteme ar putea fi contraproductivă. Este vorba în special de mecanisme cu caracter voluntar şi dinamic, care răspund cerinţelor comerţului şi ale consumatorilor, iar reglementarea acestora le-ar putea restricţiona în mod inutil dezvoltarea.

3.3 Cu toate acestea, încrederea şi nivelul de sensibilizare a consumatorilor pot fi sporite prin definirea clară şi transparentă a sistemelor, monitorizarea independentă fiind de asemenea o cerinţă importantă. Comisia recomandă şi aşteaptă efectuarea unor analize suplimentare privind impactul şi avantajele acestor sisteme, dar precizează din nou că nu intenţionează să definească standarde de durabilitate propriu-zise pentru aceste sisteme private; totuşi, propune câteva principii generale în acest sens. Acestea sunt:

—	menţinerea caracterului neguvernamental al sistemelor private în întreaga UE;

—	studierea posibilităţii de a realiza sinergii între sisteme şi de a spori claritatea oferită consumatorilor şi producătorilor;

—	ajungerea la o înţelegere comună a cerinţelor operaţionale de bază rezonabile;

—	stabilirea de fapte obiective privind impactul produs de diferitele sisteme private de asigurare a durabilităţii comerciale.

3.4 Obiectivul unor astfel de sisteme de asigurare a durabilităţii, dezvoltarea ţărilor mai sărace, constituie un obiectiv-cheie atât pentru OMC, cât şi pentru politica comercială a UE. Comunicarea sugerează că iniţiativele private de certificare a durabilităţii pot completa procesele de liberalizare a comerţului, cu condiţia să fie transparente şi nediscriminatorii.

3.5 Întrucât 16 % din PIB-ul UE este cheltuit de autorităţile publice, comunicarea analizează modul în care cerinţele referitoare la durabilitate pot fi integrate în procesul de achiziţii publice. Se precizează că, dacă cerinţa referitoare la certificarea produselor printr-un sistem specific de etichetare este în contradicţie cu reglementările din domeniul achiziţiilor publice, includerea unor criterii adecvate referitoare la procesul de producţie este legitimă, iar certificarea cu ajutorul unei anumite etichete etice ar putea fi considerată o modalitate de a dovedi respectarea criteriilor respective (6).

3.6 Comisia a sprijinit sistemul „comerţ echitabil”, precum şi alte iniţiative din domeniul durabilităţii comerciale printr-o finanţare de 19 milioane EUR în 2007 şi 2008, în special pentru campanii de sensibilizare organizate în UE. Comisia intenţionează să ofere în continuare sprijin, în special în ceea ce priveşte evaluările de impact şi transparenţa pieţei, şi să încurajeze statele membre să procedeze în acelaşi mod.

4. Observaţii generale

4.1 Termenul „echitabil” sau sintagma „comerţ echitabil” nu pot fi controlate pe plan juridic, ceea ce înseamnă că oricine poate să emită pretenţii de practicare a comerţului echitabil mai puţin întemeiate sau mai puţin favorabile producătorilor decât în cazul etichetei „comerţ echitabil”. În astfel de împrejurări, recunoaşterea procesului de certificare şi de garantare de către consumator este esenţială. În practică, s-a constatat că alte sisteme neguvernamentale de asigurare a durabilităţii comerciale sau alte sisteme de durabilitate ale întreprinderilor evită utilizarea termenului „echitabil” sau „comerţ echitabil”, pentru a evita confuzia cu sistemul „comerţ echitabil”.

4.2 Au trecut zece ani de la precedenta comunicare a Comisiei pe această temă. În această perioadă, interesul public a sporit, încurajat de conştientizarea crescândă a problemelor referitoare la durabilitate şi de o tendinţă similară manifestată de întreprinderi, de a garanta anumite standarde etice, sociale şi de mediu în procesul de aprovizionare. Prin urmare, acest demers constituie o actualizare oportună referitoare la o piaţă care a valorat 2 miliarde EUR în Europa în 2009 (eticheta „comerţ echitabil”) şi cel puţin tot atât pentru celelalte etichete de „durabilitate”. Cu toate acestea, cifrele de mai sus reprezintă un procent redus din comerţul comunitar cu bunuri importate din ţări în curs de dezvoltare şi ar trebui remarcat faptul că termenul de „nişă”, utilizat în comunicarea Comisiei pentru a descrie etichetele destinate consumatorilor altele decât eticheta „comerţ echitabil”, ar trebui aplicate şi acesteia, ea însăşi fiind o etichetă de „durabilitate” de nişă.

4.3 Cu toate acestea, în anumite ţări şi pe anumite pieţe etichetarea produselor ca fiind durabile îşi pierde caracterul de „nişă”. Bunăoară, în Ţările de Jos, acolo unde, potrivit organizaţiei neguvernamentale olandeze Tropical Commodities Coalition (TCC), 25 % din cafeaua consumată este comercializată în mod „etic”.. Prin urmare, este important ca impresiile greşite ale consumatorilor să fie corectate.

4.4 Trebuie recunoscut faptul că utilizarea sintagmei „comerţ echitabil” (sau „origine responsabilă” ori a altor termeni de acelaşi tip, utilizaţi în etichetare) implică o valoare etică absolută a produsului, cu toate că îmbunătăţirea sugerată este adeseori identificabilă, dar neglijabilă. Utilizarea unor astfel de afirmaţii categorice este dictată de imperativul simplificării în scopuri ce ţin de marketing mai degrabă decât de intenţia de a induce în eroare, în mod intenţionat, dar acest lucru riscă să-i dezamăgească pe consumatori în cazul în care aşteptările lor nu sunt satisfăcute.

4.5 În cazul comerţului echitabil, etichetarea reprezintă doar unul dintre cele două canale complementare ale comerţului echitabil, împreună cu lanţul de aprovizionare integrat. Comunicarea nu încearcă decât în mică măsură să exploreze efectele ample ale mişcării pentru comerţul echitabil, campaniile sale la nivel local, activităţile sale politice în nord şi activităţile de sprijinire a producătorilor din sud. De altfel, Comisia nu abordează contribuţia importantă adusă de eticheta Utz Certified siguranţei alimentare, prin intermediul sistemului său de trasabilitate foarte dezvoltat, nici impactul certificării Rainforest Alliance asupra atenuării schimbărilor climatice, prin intermediul atenţiei pe care o acordă conservării pădurilor tropicale. Trebuie recunoscut faptul că astfel de efecte suplimentare importante nu pot fi examinate în profunzime de către Comisie în cadrul prezentei comunicări fără ca aceasta să devină excesiv de încărcată. Comisia ar putea să abordeze aceste subiecte în viitoarele documente legate de politicile sale.

4.6 Deşi Comisia descrie sistemele de asigurare drept un element suplimentar la procesul de liberalizare a comerţului din cadrul OMC, mişcarea pentru comerţul echitabil respinge aplicarea acestui punct de vedere la propria activitate, preferând să considere abordarea sa drept un parteneriat comercial alternativ. Alte sisteme de asigurare a durabilităţii ar saluta o analiză efectuată de către OMC a modului în care procesul de liberalizare a comerţului poate promova durabilitatea şi împiedica o situaţie în care cerinţele sociale, de mediu şi economice asociate cu durabilitatea ar fi considerate în mod eronat drept obstacole în calea comerţului.

5. Observaţii speciale

5.1 Comitetul respectă poziţia adoptată de Comisie, de a nu reglementa sistemele de asigurare a durabilităţii, întrucât reglementarea din partea UE are tendinţa de a reduce caracterul dinamic şi ambiţios al etichetării în scopuri sociale şi de mediu. Cu toate acestea, un cadru nejuridic necesită atât probitatea certificării independente, cât şi înţelegerea de către consumatori a fiecărei iniţiative independente de asigurare a durabilităţii. Se recomandă astfel ca toate sistemele de acest tip să fie bazate pe proceduri de certificare acreditate de standardul ISO65.

5.2 Ar fi util să se încurajeze dezvoltarea unui cadru comun al standardelor acolo unde există o suprapunere clară a sistemelor, bunăoară între standardele de muncă şi cele de utilizare a pesticidelor. Este, de asemenea, necesar ca o evaluare riguroasă a impactului să ţină seama de diferenţele între rezultatele declarate, cum ar fi îmbunătăţirea accesului pe piaţă al micilor fermieri, în cazul sistemului „comerţ echitabil”, sau îmbunătăţirea practicilor de administrare a fermelor, în cazul etichetei UTZ Certified; faptul că eticheta „comerţ echitabil” se concentrează asupra abilitării producătorilor individuali, în timp ce eticheta Rainforest Alliance se concentrează asupra biodiversităţii.

5.3 Deşi a decis să nu stabilească ea însăşi standarde în acest domeniu, Comisia susţine un studiu amplu cu privire la diferenţele şi avantajele comparative ale principalelor sisteme. Este recunoscut faptul că transparenţa pieţei este o cerinţă esenţială, care stă la baza sistemelor de asigurare a durabilităţii etice orientate către marketing, iar CESE salută, în principiu, dezvoltarea acestui proiect, prin crearea unui portal internet care să analizeze şi să discute astfel de sisteme. Cu toate acestea, ideile principale de luat în considerare se referă la performanţa acestora, acolo unde au obiective comune, şi la avantajele specifice pe care le prezintă fiecare, acolo unde sunt diferite. Este necesar să se remarce că prezentarea actuală a „portalului” UNCTAD (7) nu duce la îndeplinirea acestor obiective, aceasta ignorând diferenţele considerabile dintre sisteme şi neavând claritatea şi rigoarea necesare unui asemenea instrument de referinţă.

5.4 Se recomandă să fie sprijinite dezvoltarea unor proceduri care să stea la baza transparenţei şi a credibilităţii etichetelor de durabilitate, precum şi capacitatea producătorilor de a obţine certificarea şi accesul pe piaţă şi a fi la înălţimea cerinţelor organizaţiei de care depinde acest lucru. De pildă, s-ar putea pune la dispoziţia ISEAL (8) resurse în vederea continuării activităţii de armonizare a sistemelor sau, după caz, în vederea clarificării elementelor distinctive. ISEAL reprezintă o organizaţie care cuprinde mai multe părţi interesate şi în cadrul căreia aspectele comune ale diverselor sisteme de etichetare pot fi consolidate, iar diferenţele pot fi evaluate şi explicate în mod independent.

5.5 În cursul actualelor dezbateri referitoare la comerţul echitabil şi la sistemele neguvernamentale de asigurare a durabilităţii comerciale, organizaţiile de producători din ţările în curs de dezvoltare au, în mod evident, un rol important de jucat (9), iar experienţa acestora în ceea ce priveşte sistemele de asigurare a durabilităţii trebuie luată mai mult în considerare. Comitetul este de părere că ar trebui ca sistemele de asigurare a durabilităţii şi orice evaluare a impactului acestora să ia în considerare informaţiile venite din partea grupurilor de producători care au experienţă în ceea ce priveşte majoritatea iniţiativelor cunoscute.

5.6 Cea mai mare partea volumului total de vânzări din cadrul „comerţului echitabil” şi majoritatea sistemelor neguvernamentale de asigurare a durabilităţii comerciale din Europa se concentrează într-un mic număr de state membre. Comitetul recomandă insistent să se acorde prioritate de către Comisie sprijinirii şi finanţării organizaţiilor societăţii civile în statele membre în care programele de sensibilizare a consumatorilor cu privire la durabilitate nu sunt bine dezvoltate şi unde există membri de încredere ai societăţii civile care sunt capabili să continue această activitate.

5.7 De câtva timp, politica comercială a UE recunoaşte contribuţia comerţului echitabil şi potenţialul acestuia de a influenţa politica comercială la nivel mondial. Prin urmare, Comitetul solicită Comisiei să ţină seama de importanţa crescândă pe care cetăţenii UE o acordă comerţului durabil, benefic pentru societate, şi care ar trebui să se reflecte în negocierile cu OMC cu privire la reglementările din domeniul comerţului.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) În acest sens ar trebui să se ia în considerare Acordul de liber-schimb dintre UE şi Coreea de Sud, capitolul privind comerţul şi dezvoltarea durabilă (capitolul 13).

(2) JO C 28, 3.2.2006, p. 72-81.

(3) JO C 204, 15.7.1996, p. 41.

(4) JO C 318, 23.12.2009, p. 29.

(5) Comunicarea se referă la criteriile comerţului echitabil în forma în care au fost definite de mişcarea pentru comerţul echitabil şi reamintite de Rezoluţia Parlamentului European privind comerţul echitabil şi dezvoltarea din 6 iunie 2006 (A6-0207/2006).

(6) Acest lucru a fost ilustrat şi prin decizia Comisiei Europene din 29 octombrie 2009 de trimitere a unei solicitări oficiale către Ţările de Jos cu privire la atribuirea unui contract de achiziţii publice referitor la aprovizionarea cu maşini de cafea şi gestionarea acestora, de către provincia Noord-Holland. Comisia a considerat că procedura de organizare a licitaţiei publice la care a recurs provincia Noord-Holland nu a îndeplinit cerinţele impuse de normele UE privind achiziţiile publice, restricţionând astfel concurenţa.

(7) http://193.194.138.42/en/Sustainability-Claims-Portal/Discussion-Forum/Fair-Trade/Web-links/

(8) ISEAL este asociaţia mondială pentru sisteme de standarde sociale şi de mediu, ale cărei coduri de bune practici constituie documente internaţionale de referinţă pentru astfel de sisteme de standarde.

(9) Aşa cum este cazul cu Asociaţia internaţională a comerţului echitabil (World Fair Trade Organization - WFTO) şi cu Organizaţia internaţională de certificare a comerţului echitabil (Fairtrade Labelling Organizations International - FLO), care includ deja în sistemele lor de guvernanţă organizaţii ale producătorilor din ţările în curs de dezvoltare. Se află în aceeaşi situaţie şi Rainforest Alliance (Comitetul Internaţional pentru Standarde din cadrul acestei organizaţii numără printre membrii săi proprietari de terenuri, fermieri, ONG-uri, membrii ai comunităţilor, cercetători, tehnicieni şi alte părţi interesate) şi Utz Certified (Consiliul său de administraţie cuprinde reprezentanţi ai cultivatorilor, ai comercianţilor şi ai prelucrătorilor de cafea, precum şi ai ONG-urilor, iar codul său de conduită a fost evaluat şi recunoscut de către toate părţile interesate implicate în programul Utz Certified).

		ISSN 1830-3668 doi:10.3000/18303668.C_2010.339.rum
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene		C 339

Ediţia în limba română	Comunicări şi informări	Anul 53 14 decembrie 2010

Informarea nr.	Cuprins	Pagina
	I Rezoluții, recomandări și avize
	AVIZE
	Comitetul Economic și Social European
	A 459-a sesiune plenară din 20 și 21 ianuarie 2010
2010/C 339/01	Avizul Comitetului Economic și Social European privind îngrijirea și educația pentru preșcolari (aviz din proprie inițiativă)	1

2010/C 339/02	Avizul Comitetului Economic și Social European privind dezvoltarea durabilă a zonelor de coastă (aviz din proprie inițiativă)	7

	III Acte pregătitoare
	Comitetul Economic și Social European
	A 459-a sesiune plenară din 20 și 21 ianuarie 2010
2010/C 339/03	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind normele comune de alocare a sloturilor orare pe aeroporturile comunitare (versiune codificată) COM(2009) 634 final – 2009/0176 (COD)	13

2010/C 339/04	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind Programul european de observare a Pământului (GMES) și exploatarea sa inițială (2011-2013) COM(2009) 223 final – 2009/0070 (COD)	14

2010/C 339/05	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor privind o metodă armonizată de clasificare și comunicare a reclamațiilor și cererilor de informații din partea consumatorilor COM(2009) 346 final	20

2010/C 339/06	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE în ceea ce privește cerințele de capital pentru portofoliul de tranzacționare și resecuritizare, precum și procesul de supraveghere a politicilor de remunerare COM(2009) 362 final – 2009/0099 (COD)	24

2010/C 339/07	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor privind Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Mării Baltice COM(2009) 248 final	29

2010/C 339/08	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului privind supravegherea macroprudențială comunitară a sistemului financiar și de înființare a unui Comitet european pentru riscuri sistemice COM(2009) 499 final – 2009/0140 (COD), Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului de înființare a Autorității Bancare Europene COM(2009) 501 final – 2009/0142 (COD), Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului de înființare a Autorității europene pentru asigurări și pensii ocupaționale COM(2009) 502 final – 2009/0143 (COD) și Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului de înființare a Autorității europene pentru valori mobiliare și piețe COM(2009) 503 final – 2009/0144 (COD)	34

2010/C 339/09	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Consiliului de modificare a Directivei 2006/112/CE cu privire la aplicarea opțională și temporară a mecanismului de taxare inversă în legătură cu furnizarea anumitor bunuri și servicii care prezintă risc de fraudă COM(2009) 511 final – 2009/0139 (CNS)	41

2010/C 339/10	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor privind politica în domeniul calității produselor agricole COM(2009) 234 final	45

2010/C 339/11	Avizul Comitetului Economic și Social European privind proiectul de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale și de abrogare a Directivei 2004/67/CE COM(2009) 363 final – 2009/0108 (COD)	49

2010/C 339/12	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European și Comitetul Economic și Social European – Contribuind la dezvoltarea durabilă: rolul comerțului echitabil și al sistemelor neguvernamentale de asigurare a durabilității comerciale COM(2009) 215 final	53