18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/3

A 457-A SESIUNE PLENARĂ DIN 4 ŞI 5 NOIEMBRIE 2009

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Strategia de la Lisabona după 2010

(aviz exploratoriu)

(2010/C 128/02)

Raportor general: dl Wolfgang GREIF

În scrisoarea din 23 iulie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, dl Diego López Garrido, secretar de stat pentru relaţiile cu Uniunea Europeană din cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi al Cooperării, membru al Guvernului spaniol a solicitat Comitetului Economic şi Social European să elaboreze un aviz exploratoriu cu privire la

Strategia de la Lisabona după 2010 (aviz exploratoriu).

Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială (Observatorul Strategiei de la Lisabona) a fost însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl Wolfgang GREIF raportor general în cadrul celei de-a 457-a sesiuni plenare din 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009) şi a adoptat prezentul aviz cu 178 de voturi pentru, 6 voturi împotrivă şi 15 abţineri.

1. Introducere

1.1. Prezentul aviz prezintă recomandări politice considerate prioritare de către CESE în procesul de elaborare a unei noi strategii europene pentru perioada de după 2010. În acest context, trebuie avute în vedere implicaţiile profunde la nivel economic, social şi politic ale crizei financiare şi economice actuale. Trebuie identificaţi parametrii acelei schimbări politice care pare a fi necesară, astfel încât să se asigure, după ieşirea din criză, o dinamică a creşterii economice durabile, a ocupării forţei de muncă şi a coeziunii sociale, precum şi să se garanteze că nu se vor mai putea repeta crize precum cea actuală.

1.2. Prezentul aviz a fost pregătit de către Observatorul Strategiei de la Lisabona, înfiinţat în cadrul CESE, cu participarea activă a consiliilor economice şi sociale naţionale. Diversele contribuţii la discuţii – reflectând deseori poziţii contrare -, prezentate în cadrul şedinţelor comune, evidenţiază calitatea politică şi relevanţa pentru societatea civilă a recomandărilor propuse.

1.3. Perspectivelor paneuropene expuse în prezentul aviz le sunt adăugate capitole naţionale care au fost redactate de către delegaţiile naţionale (1), pe baza unui chestionar cu privire la: a) o analiză a ciclului actual (2008-2010) al Strategiei de la Lisabona; b) viitorul Strategiei de la Lisabona după 2010. Reţeaua interactivă pe care CESE a creat-o împreună cu consiliile economice şi sociale naţionale şi alte organizaţii partenere comparabile prezintă astfel din nou un raport integrat (2), care ar trebui să contribuie la procesul decizional din cadrul instituţiilor europene, premergător summitului Consiliului European din primăvara anului 2010.

2. Evaluarea Strategiei de la Lisabona

2.1. Lisabona 2000 – o abordarea integrată care s-a bucurat de un sprijin larg

2.1.1. În martie 2000, Consiliul European a prezentat un program ambiţios de reformă pentru Europa. Obiectivul Agendei de la Lisabona a fost de a face din UE, până în 2010, cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume şi un spaţiu economic capabil de o creştere economică durabilă, însoţită de o extindere şi o îmbunătăţire a locurilor de muncă şi de o mai mare coeziune socială.

2.1.2. Prin completarea agendei cu dimensiunea privind dezvoltarea durabilă (Strategia de la Göteborg) s-a elaborat o strategie cu o bază amplă. În numeroase domenii politice au fost formulate obiective cuantificabile care trebuie aplicate în statele membre prin intermediul metodei deschise de coordonare.

2.1.3. CESE a considerat în permanenţă această abordare politică integrată drept un avantaj remarcabil al Strategiei de la Lisabona şi a avertizat cu privire la interpretarea restrictivă şi a cerut insistent stabilirea unui raport echilibrat între cei trei piloni.

2.2. Relansarea din 2005 – concentrarea asupra conţinutului şi punerii în aplicare la nivel naţional

2.2.1. Mai multe state membre ale UE şi-au putut îmbunătăţi performanţa în anumite domenii. Astfel, de exemplu, rata de ocupare a forţei de muncă a crescut în general. S-au înregistrat progrese (3), de asemenea, în extinderea serviciilor de conectare la bandă largă, în participarea la formarea profesională, cu privire la nivelul de educaţie al tinerilor, precum şi în alte domenii. Totuşi, multe state se aflau, în numeroase domenii, deja la mijlocul perioadei, cu mult în urma ambiţiilor declarate.

2.2.2. În acest context, în 2005, s-a efectuat o analiză critică a strategiei, ceea ce a adus în prim plan abordarea din perspectiva unui parteneriat dintre actorii la nivel european şi cei la nivel naţional. S-a pus accentul pe măsurile de punere în aplicare la nivel naţional, însoţite de concentrarea funcţională asupra creşterii economice şi ocupării forţei de muncă. Anumite părţi ale catalogului mai amplu al obiectivelor, de exemplu, pilonul social, au ajuns uneori pe planul secund, pentru a favoriza o punere în practică mai eficientă şi o abordare cu un caracter economic mai pronunţat. Însă abordarea prin care li se acordă statelor membre mai multă responsabilitate pentru formularea planurilor şi obiectivelor naţionale, eforturile concentrându-se astfel asupra reformelor naţionale, nu a fost însoţită la nivel european de promovarea unui cadru economic şi social adecvat.

2.2.3. În ciuda unor noi progrese (4), multe state au rămas în continuare în urma cerinţelor stabilite. În multe domenii, în cel mai bun caz, până în 2010 obiectivele vor fi atinse la nivelul mediei europene, însă nu în toate statele europene. Această situaţie este valabilă pentru obiectivul de 3 % privind cercetarea şi dezvoltarea, în cazul căruia majoritatea statelor membre, dar şi UE în ansamblu nu au putut înregistra progrese semnificative, precum şi în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Şi în cazul obiectivelor privind ocuparea forţei de muncă, nu s-au putut înregistra decât parţial progrese, de exemplu, în cazul angajării femeilor, întrucât în acelaşi timp numărul locurilor de muncă cu normă parţială (norma parţială nefiind întotdeauna alegerea lucrătorului) (5), ponderea muncii temporare, precum şi numărul locurilor de muncă slab plătite, adesea cu contracte de muncă nestandardizate au crescut în mod semnificativ.

2.3. Continuăm pe acelaşi drum sau Europa are nevoie de o nouă agendă?

2.3.1. Conform opiniei generale, neîndeplinirea obiectivelor de la Lisabona este urmarea, în primul rând, a lipsei unei politici mai consecvente a statelor membre, în vederea atingerii obiectivelor stabilite, precum şi a stimulării insuficiente de către metoda deschisă de coordonare a angajamentului la nivel naţional şi comunitar. O altă cauză o constituie lipsa unui cadru european pentru politica macroeconomică şi cea socială, care să permită într-adevăr statelor membre ale UE să pună în aplicare în mod coordonat reformele corecte şi să realizeze obiectivele stabilite şi să nu permită ca reformele naţionale să fie într-un raport de concurenţă. Pe lângă aceasta, CESE a constatat în mai multe rânduri o insuficientă răspundere comună, care, în opinia sa, se datorează nu în ultimul rând şi luării în considerare deficitare a intereselor partenerilor sociali şi ale societăţii civile.

2.3.2. CESE pledează în favoarea continuării cu o strategie globală şi cuprinzătoare şi în perioada de după 2010. Comitetul consideră însă că nici abordarea de tipul „înapoi la Lisabona 2000”, nici extinderea vechii abordări, eventual cu o alură ecologică, nu reprezintă un răspuns adecvat la provocările actuale. Cerinţa momentului este de a urma căi durabile, care să îmbine competitivitatea, cercetarea şi dezvoltarea şi inovaţia cu potenţialul inovator al unei Europe sociale cu o economie durabilă, precum şi cu conceptul de muncă „de calitate” (6). În afară de aceasta, criza actuală reprezintă din multe puncte de vedere o ruptură şi face necesare noi opţiuni cum ar fi o reglementare eficientă a pieţelor financiare, o redirecţionare radicală către o producţie şi un consum atente cu resursele şi cu emisii reduse de CO2, precum şi investiţii în înnoirea serviciilor publice, pentru a oferi oamenilor securitate şi a restabili încrederea în UE.

2.3.3. Provocările actuale cum ar fi criza financiară şi criza economică, precum şi problemele sociale care rezultă din acestea, globalizarea economiei, îmbunătăţirea modului de funcţionare a pieţei interne, politica energetică şi schimbările climatice, tendinţele demografice şi migraţia solicită o nouă strategie cuprinzătoare la nivel european după 2010, care a) să răspundă la aceste provocări, b) să înlăture deficienţele procesului de punere în aplicare, c) să constituie o responsabilitate comună la nivel european şi d) să poată să îmbine în mod coerent toate strategiile UE (Strategia de redresare economică, Strategia de la Lisabona, Strategia pentru dezvoltare durabilă şi Strategia privind schimbările climatice). CESE propune ca noua orientare strategică să devină vizibilă şi prin redenumirea acestei noi strategii europene.

3. Recomandări politice: să gândim şi să acţionăm prin intermediul proiectelor europene

3.1. : deşi statelor UE le revine principala responsabilitate pentru punerea în aplicare, este necesar un cadru european adecvat care să permită punerea în aplicare în mod coordonat şi consecvent a reformelor structurale dorite. Este imperios necesar să se evalueze la nivel european reformele naţionale şi efectele acestora asupra dezvoltării economice, asupra repartiţiei veniturilor şi avuţiei, precum şi asupra coeziunii sociale. În acest context, trebuie analizate în detaliu şi câteva hotărâri specifice ale CJCE (Vaxholm, Viking, Rüffert şi Luxemburg) şi, eventual, să se introducă măsuri adecvate şi concrete privind protecţia lucrătorilor, pentru a clarifica faptul că libertăţile economice şi regulile concurenţei nu pun sub semnul întrebării drepturile sociale fundamentale.

: obiectivul de creştere economică vizat de 3 % anual, care stă în mod iminent la baza strategiei, a fost atins doar de două ori. Criza financiară şi capacitatea insuficientă de adaptare la şocuri a economiei UE constituie dovezi pentru necesitatea unei reorientări politico-economice. Din punctul de vedere al CESE, o combinaţie echilibrată la nivel macroeconomic, care îmbină într-un mod armonios politica economică orientată spre ofertă cu cea orientată spre cerere, trebuie să constituie parte integrantă a strategiei pentru perioada de după 2010. Şi calitatea obiectivului de creştere economică este importantă. Obiectivul fundamental este creşterea bunăstării. PIB-ul în sine nu reprezintă un mod adecvat de evaluare a bunăstării. Trebuie utilizat un indicator (sau un set de indicatori) al bunăstării corespunzător, în vederea definirii şi dimensionării unui obiectiv de creştere economică al noii strategii mai satisfăcător şi mai coerent.

3.2.1. : în ceea ce priveşte soluţiile care sunt de aşteptat pentru depăşirea crizei şi, în special, în acest context, noua orientare a sistemului financiar, UE trebuie să adopte o abordare coordonată şi unitară şi să preia un rol conducător. Un sistem financiar global reorganizat pe baze noi (în primul rând reglementarea eficientă a sistemului bancar, dar şi a fondurilor speculative – hedge funds – şi a societăţilor de capital privat – private equity) trebuie să permită dezvoltarea şi punerea la dispoziţie a unor instrumente financiare solide, care să sprijine economia reală şi să fie de folos cetăţenilor. Criza actuală nu este doar rezultatul unor probleme pe piaţa financiară. Ea a fost cauzată, mai ales în SUA, şi de o serie de dezechilibre microeconomice şi macroeconomice tot mai mari, precum, în primul rând, dezechilibrele privind veniturile. De aceea, ieşirea din criză trebuie să fie: renunţarea la creşterea economică bazată parţial pe „bule speculative” şi revenirea la o creştere bazată pe investiţii, în primul rând în sectoare inovatoare ale economiei reale, pe repartiţia echitabilă, pe crearea unor locuri de muncă productive şi de înaltă calitate, precum şi pe durabilitatea ecologică.

3.3. : îndeplinirea acestui obiectiv necesită aplicarea corectă şi, eventual, îmbunătăţirea legislaţiei comunitare privind piaţa internă şi o mai bună legiferare, precum şi crearea unui mediu microeconomic de succes şi asigurarea unui spaţiu de manevră suficient pentru investiţiile private. Însă trebuie luate şi măsuri pentru orientarea competitivităţii în interiorul pieţei unice spre inovare şi nu spre o concurenţă contraproductivă între statele membre ale UE în detrimentul coeziunii sociale şi al durabilităţii ecologice.

: din punctul de vedere al CESE, o politică socială bine dezvoltată, inclusiv o politică cuprinzătoare pentru a crea „munca de calitate”, de care aparţin şi obiective ambiţioase în domeniul formării generale şi perfecţionării profesionale, precum şi al învăţării de-a lungul vieţii contribuie în mod substanţial la creşterea economică şi sporirea productivităţii. Ieşirea din criză trebuie să fie sprijinită de investiţii corespunzătoare.

3.4.1. : s-a stabilit obiectivul ca până în 2010 să se reducă numărul persoanelor ameninţate de sărăcie şi excluziune socială, însă Raportul Comisiei privind realitatea socială (2007) arată că Europa se confruntă cu probleme sociale grave în multe ţări şi regiuni. Prin urmare, strategia pentru perioada de după 2010 trebuie orientată către progresul social, consolidarea şi durabilitatea sistemelor de protecţie socială şi combaterea sărăciei, printre altele prin împiedicarea repartiţiei inegale. Anul european pentru combaterea sărăciei (2010) reprezintă prilejul ideal pentru a stabili obiective eficiente, inclusiv termene, în domeniul combaterii sărăciei (de exemplu, sistemele de venituri minime şi venituri de înlocuire (7)). Cu o astfel de iniţiativă pentru asigurarea coeziunii sociale s-ar realiza un pas important către recâştigarea încrederii cetăţenilor în integrarea europeană.

: în ciuda unor progrese, obiectivele de ocupare a forţei de muncă nu vor fi realizate până în 2010 la nivelul mediei UE. Aceasta trebuie să constituie un prilej de îngrijorare, având în vedere actuala criză - care a atins punctul culminant, dar nu este încă depăşită definitiv -, care adânceşte inegalitatea şi a pus din ce în ce mai mulţi oameni în faţa unor probleme existenţiale. Restabilirea cât mai rapid posibil a creşterii economice pentru stabilizarea pieţei forţei de muncă necesită, conform Planului european de redresare economică (8), o consolidare a cererii interne, care trebuie sprijinită prin măsuri de îmbunătăţire structurală. Este important în primul rând să se elaboreze concepte eficiente pentru educaţie şi formare continuă, să se creeze locuri de muncă şi pentru cei care sunt excluşi de pe piaţa forţei de muncă din cauza, printre altele, a formării deficitare, precum şi să se elimine, prin eforturi eficiente, discriminarea în ceea ce priveşte accesul şi menţinerea pe piaţa forţei de muncă. Tocmai diferitele forme ale economiei sociale din statele membre pot juca un rol exemplar în depăşirea crizei, în special atunci când este vorba de crearea unor locuri de muncă, printre altele în domeniul serviciilor sociale. CESE consideră că rata de ocupare a forţei de muncă şi productivitatea muncii trebuie să crească în paralel. În acest sens, UE trebuie să tindă spre elaborarea unor reglementări adecvate şi pentru locurile de muncă nestandardizate şi care beneficiază de o protecţie socială redusă, luând în considerare şi respectând autonomia partenerilor sociali naţionali şi europeni (9).

3.4.2.1. Întreprinderile din economia socială prezente în toate sectoarele de activitate, care combină profitul economic cu interesul general şi consideraţiile de natură socială, sunt un bun exemplu de forme specifice de antreprenoriat şi guvernanţă corporatistă care vor contribui la realizarea obiectivelor Strategiei de la Lisabona revizuite. Comitetul Economic şi Social European solicită Consiliului European, Comisiei şi statelor membre să ţină seama de propunerile care urmăresc punerea în aplicare a recomandările politice făcute de Parlamentul European (10) şi să se asigure că întreprinderile din economia socială pot concura în condiţii de egalitate cu alte întreprinderi.

3.4.3. : condiţiile-cadru economice în schimbare necesită un grad înalt de capacitate de adaptare inovatoare şi pe pieţele forţei de muncă. La structurile care se modifică rapid trebuie reacţionat în mod inteligent. În sensul conceputului de flexicuritate trebuie să se asigure că lucrătorii sunt pregătiţi pentru noile provocări din mediul muncii. Conceptul de flexicuritate trebuie să creeze o„securitate în transformare”eficientă, în acest context trebuind să revină în practică aceeaşi prioritate securităţii pe piaţa forţei de muncă, raporturilor de muncă şi locurilor de muncă stabile, menţinerii capacităţii de ocupare a forţei de muncă, securităţii sociale şi mobilităţii pe piaţa forţei de muncă în direcţia unor locuri de muncă bune şi productive (make transition pay - a face transferul profitabil). De aceea trebuie să se asigure şi să se extindă şi transpunerea şi punerea în aplicare în mod cuprinzător a legislaţiei comunitare din domeniul social şi să se împiedice o eventuală concurenţă neloială în domeniul normelor privind munca.

3.4.4. : în conformitate cu tratatele UE, trebuie să se tindă spre o coordonare mai intensă la nivel european a politicilor fiscale ale statelor membre (incluzând, printre altele, norme de calcul armonizate şi cote minime), în special în acele domenii în care baza de impozitare este mobilă la nivel internaţional şi riscul evaziunii fiscale şi al concurenţei fiscale între statele membre este cel mai ridicat. Obiectivul acestei coordonări la nivel european trebuie să îl reprezinte garantarea bugetelor publice, precum şi crearea unor sisteme fiscale echitabile (printre altele, prin consolidarea bazei de impozitare, prin închiderea paradisurilor fiscale, precum şi prin măsuri împotriva evaziunii fiscale).

3.4.5. : având în vedere strategia pentru perioada de după 2010, între obiectivele privind creşterea economică şi cele privind stabilitatea trebuie creat un echilibru durabil şi adecvat pentru generaţiile viitoare. BCE trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate, în conformitate cu tratatele, şi să aibă în vedere, pe lângă prioritatea privind stabilitatea preţurilor, şi obiectivele comunitare privind nivelul ridicat al ocupării forţei de muncă, protecţia socială, precum şi creşterea durabilă.

3.4.6. : ţinând seama şi profitând de flexibilitatea Pactului de stabilitate şi creştere, care este prevăzută pentru perioadele de criză, trebuie mărită marja de manevră a politicii economice prin redistribuiri bugetare, pentru a putea consolida investiţiile importante din perspectiva Strategiei de la Lisabona ale sectorului public (printre altele, în servicii publice eficiente, într-o politică activă a pieţei forţei de muncă, în cercetare, educaţie şi inovare), precum şi ale sectorului privat, în special în producţia cu emisii reduse de CO2. În acest context ar trebui dezvoltată în continuare şi ideea împrumutului european de la un fond suveran european. (11)

3.5. : creşterea economică şi un climat propice investiţiilor reprezintă condiţii esenţiale pentru crearea unor noi locuri de muncă şi menţinerea celor existente; la acestea contribuie şi marile întreprinderi, dar în mare măsură şi IMM-urile. Tocmai IMM-urile au rădăcini în economia locală şi profită prin urmare în mod deosebit de o cerere internă stabilă şi în creştere. CESE a subliniat deja în repetate rânduri că este necesar să se acorde o atenţie specială consolidării politicii industriale europene, printre altele, în direcţia„tehnologiilor verzi”, nanotehnologiei şi TIC, şi a unui spirit întreprinzător responsabil din punct de vedere social, precum şi promovării înfiinţării de întreprinderi şi continuităţii întreprinderilor. Reducerea sarcinilor birocratice disproporţionate şi a barierelor administrative, precum şi îmbunătăţirea cadrului de finanţare a întreprinderilor reprezintă o preocupare prioritară pentru economie, acestea fiind la fel de decisive atât pentru competitivitatea europeană, cât şi pentru un climat favorabil investiţiilor productive. În acest context nu trebuie periclitate interesele legate de protecţia lucrătorilor şi consumatorilor. Având în vedere că rezultatele economice, inovarea şi ocuparea forţei de muncă depind în măsură tot mai mare de IMM-uri, o prioritate ar trebui să fie dezvoltarea spiritului antreprenorial al tinerilor.

3.6. : ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică sunt şi rămân principalele puncte de pornire în gestionarea provocărilor cauzate de îmbătrânirea populaţiei. Acest lucru este valabil atât pentru tânăra generaţie, cât şi pentru cea vârstnică. Pe lângă lupta împotriva şomajului şi crearea de locuri de muncă mai multe şi mai bune, trebuie întreprins mai mult pentru reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie, nu în ultimul rând luând în considerare şi rata natalităţii. Printre principalele provocări în perioada de după 2010 se numără găsirea unor soluţii de succes în domeniul migraţiei şi al integrării, care să stimuleze potenţialul de creştere al Europei, fără să pericliteze coeziunea socială (12).

: Europa trebuie să-şi consolideze în continuare potenţialul reprezentat de persoanele calificate, ştiinţă, cercetare şi tehnologie şi astfel capacitatea de inovare ca factor esenţial al competitivităţii. Triunghiul cunoaşterii trebuie să rămână neapărat în centrul strategiei pentru perioada de după 2010. În acest context, noţiunea de inovare trebuie lărgită astfel încât să includă şi „inovarea socială”, în vederea creşterii capitalului social, care este important atât pentru competitivitate, cât şi pentru coeziunea socială.

3.7.1. În vederea asigurării bazei pentru inovările viitoare, trebuie să se acorde un loc important ştiinţei şi cercetării, precum şi aplicării acestora în practica economică. Obiectivul de la Bologna privind crearea unui spaţiu al învăţământului superior în Europa necesită demersuri concrete pentru punerea în practică şi mai multă voinţă politică pentru coordonarea acestor domenii politice. Investiţiile insuficiente în inovare şi perfecţionare profesională agravează problemele economice şi au efecte asupra productivităţii muncii. Universităţile şi instituţiile din învăţământul superior trebuie să îşi asume răspunderea care le revine şi să dezvolte o dimensiune europeană într-o mult mai mare măsură decât până acum, întrucât acestea joacă un rol-cheie în triunghiul cunoaşterii format din educaţie, cercetare şi inovare. Trebuie promovate cooperările transfrontaliere în domeniul cercetării. În Europa lipsesc societăţile de înaltă tehnologie care să investească în cercetare şi dezvoltare. Întreprinderile trebuie să beneficieze de stimulente pentru a investi şi mai mult în cercetare şi dezvoltare şi a crea locuri de muncă productive.

3.7.2. Personalul cu un nivel înalt de calificare, în special în domeniile tehnico-ştiinţifice, şi capacitatea de inovare sunt factori esenţiali ai competitivităţii şi reprezintă o premiză a prosperităţii. Aceştia trebuie să fie însoţiţi de crearea unor locuri de muncă productive, cu înaltă calificare şi bine plătite. Şi în situaţia actuală de criză trebuie să se faciliteze tinerilor absolvenţi o inserţie profesională corespunzătoare calificării lor şi să li se ofere posibilitatea unui parcurs profesional cu perspective.

: promovarea eficienţei energetice şi a energiei regenerabile, precum şi exploatarea mediului constituie elemente esenţiale ale strategiei pentru perioada de după 2010. Noua strategie trebuie să includă un plan de acţiune pentru o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon. În prezent, după crearea unui cadru legislativ cuprinzător privind energia şi schimbările climatice, UE ar trebui să se concentreze asupra punerii în aplicare. Măsurile de politică eficiente ar trebuie integrate în liniile directoare integrate, în recomandările specifice fiecărei ţări şi în programele naţionale de reformă.

3.8.1. : politica privind clima, prin care se reduc în mod durabil emisiile de gaze cu efect de seră, precum şi dependenţa de sursele fosile şi de importurile de energie, trebuie elaborată în sensul durabilităţii, ţinând seama în mod corespunzător de obiectivele economice, ecologice şi sociale. În afară de aceasta, trebuie exploatate îndeosebi toate potenţialele de economisire a energiei, ceea ce presupune implicarea structurilor locale, regenerabile şi regionale. Îmbunătăţirea eficienţei energetice şi a resurselor se va număra printre elementele centrale ale unei noi strategii. Prin urmare, un obiectiv strategic suplimentar al UE trebuie să fie acela de„a deveni spaţiul economic cel mai eficient în domeniul energiei şi al resurselor”. În vederea realizării acestei schimbări, Europa trebuie să-şi asume o mare responsabilitate în domeniul reducerii dioxidului de carbon. Astfel, în fiecare ramură trebuie stabilite obiective şi termene concrete în cooperare cu fiecare sector în parte.

3.8.2. „ ”: în cadrul unei „noi ordini ecologice”, trebuie utilizat întregul potenţial al sectorului de mediu ca motor al creşterii economice, al creării de noi locuri de muncă şi al inovării, trebuie urmărită o poziţie dominantă în inovare în domeniul tehnologiilor ecologice, iar costurile trebuie reduse, fără a renunţa la bunăstare, calitatea vieţii şi competitivitatea globală. În cadrul acestui proces necesar de inovare, o importanţă crucială îi revine dezvoltării cercetării şi tehnologiei, precum şi aplicării acestora în noi produse comercializabile şi, în acest mod, creării de locuri de muncă de către întreprinderi.

: pentru gestionarea viitoarelor provocări sunt necesare, de asemenea, noi analize strategice privind viitorul buget al UE.

3.9.1. : în general, trebuie să se redefinească resursele bugetare ale diferitelor politici, cu orientare spre cercetare şi competitivitate, mediu şi climă, investiţii în utilizarea durabilă a energiei; cheltuielile publice productive în favoarea economiei locale, o politică activă a pieţei forţei de muncă, reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie, coeziunea socială, prevenirea sărăciei şi crearea de locuri de muncă noi şi de înaltă calitate. Dezbaterea cu privire la reforma bugetului UE din perspectiva Strategiei de la Lisabona trebuie să aibă în vedere şi viitorul cadru financiar pentru perioada 2014-2020 (13). Punerea în aplicare eficientă a obiectivelor la nivel european presupune, de asemenea, includerea în discuţiile privind finanţarea politicii structurale şi de coeziune după 2013 şi a consolidării dimensiunii regionale.

3.9.2. : există numeroase provocări transfrontaliere care necesită consolidarea dimensiunii europene a acţiunii politice. Trebuie discutat cu privire la posibilităţile alternative de finanţare a proiectelor europene, precum şi perspectivele unui buget lărgit al UE, pe lângă posibilităţile de restructurare şi economisire. În acest context, CESE sugerează să se examineze şi posibilităţile de introducere a unor mecanisme de finanţare (inclusiv a unor posibilităţi de impozitare) la nivel european. Astfel, prin introducerea unei taxe pe tranzacţiile financiare, de exemplu, ar putea fi limitate speculaţiile. Ar trebui examinată şi posibilitatea introducerii unei taxe pe dioxidul de carbon (carbon tax).

3.10. : bunăstarea Europei se sprijină, printre altele, pe deschiderea acesteia către lume. Fiind cea mai mare putere economică la nivel mondial, ocupând primul loc la exportul şi importul de bunuri şi servicii şi locul al doilea ca sursă, respectiv destinatar al investiţiilor străine directe, fiind cel mai mare furnizor de ajutor de dezvoltare la nivel mondial, pentru Europa este de o importanţă vitală consolidarea agendei sale internaţionale care să cuprindă obiective clare şi pe termen lung. Având în vedere consolidarea unor noi puteri economice mondiale şi efectele crizei economice internaţionale, este mai important decât oricând ca UE să-şi creeze un cadru al comerţului extern nou, uniform şi capabil de a se impune, pentru a garanta o deschidere a pieţei adecvată, echitabilă şi durabilă, să ridice standardele normative bazate pe drepturi, să promoveze multilateralismul, precum şi dialogul structurat cu partenerii privilegiaţi şi să creeze un spaţiu al progresului avantajos pentru ambele părţi, care să cuprindă şi spaţiul mediteranean şi Africa. În aceste condiţii, Europa va constitui şi în viitor un exemplu pentru restul lumii prin modelul său de economie de piaţă socială. De asemenea, se va putea afirma pe plan internaţional, îndeosebi cu privire la accesul la pieţe şi materii prime, asigurând în acelaşi timp echitatea condiţiilor internaţionale de concurenţă. Europa îşi va putea asigura un loc în cadrul dezvoltării durabile şi va beneficia de avantajele globalizării.

4. Recomandări privind obiectivele Strategiei de la Lisabona

4.1. : în ciuda noilor provocări şi a regreselor legate de actuala criză, agenda pentru perioada de după 2010 nu trebuie să lase la o parte obiectivele de până acum. CESE propune să nu se renunţe la obiectivele comune ale strategiei actuale şi să se formuleze totodată şi obiective ambiţioase care să le depăşească pe acestea şi care să fie puse în aplicare până în 2015. Astfel, nivelul de finanţare a cercetării trebuie să atingă 3,5 % (eventual trebuie completat cu un obiectiv mai cuprinzător privind investiţiile în inovare), iar obiectivele privind îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a ocupării forţei de muncă, precum şi formarea şi perfecţionarea trebuie mărite în continuare.

4.2. : capacitatea economică a fiecărui stat membru este extrem de diferită. CESE propune să se ţină seama, aşa cum a fost cazul la stabilirea iniţială a obiectivelor cantitative ale Strategiei de la Lisabona, de situaţia iniţială din fiecare stat membru şi să se calculeze şi să se dezbată, pe baza situaţiei din UE-27, contribuţiile naţionale, stabilite la un nivel corespunzător, la realizarea obiectivelor strategiei.

4.3. : în afară de aceasta, viitoarea agendă trebuie să includă şi urmărirea acelor obiective calitative care s-au pierdut în mare parte în cursul relansării Strategiei de la Lisabona în ultimii ani (de exemplu aşa-zişii indicatori de la Laeken privind măsurarea creării de locuri de muncă de calitate (14)).

4.4. : în plus, în cadrul liniilor directoare integrate trebuie definite obiective noi sau mai concrete mai ales în domeniile în care s-au înregistrat progrese minore, respectiv în care au apărut efecte negative ale politicii de reformă precedente. Din acest motiv, CESE propune linii directoare proprii cu obiective măsurabile în ceea ce priveşte tratamentul egal al femeilor şi bărbaţilor, precum şi în cazul combaterii condiţiilor de muncă cu garanţii sociale insuficiente, în cazul trecerii la o economie cu emisii reduse de CO2 , în cazul luptei împotriva sărăciei (inclusiv în cazul persoanelor care au un loc de muncă), precum şi al prevenirii marginalizării sociale (de exemplu, sprijin adecvat în caz de lipsă de ocupaţie, respectiv de incapacitate de muncă, precum şi pentru accesul la serviciile publice).

5. Recomandări privind guvernanţa

5.1. oua strategie are nevoie de mai mult elan. Rolul consolidat al instituţiilor europene este deosebit de important, în special în contextul crizei actuale. De la reorientarea Strategiei de la Lisabona în 2005, Comisia acţionează într-un mod mai vizibil, mai ales în ceea ce priveşte publicarea şi diseminarea liniilor directoare specifice fiecărui stat, precum şi exemplele de cele mai bune practici. S-a solicitat dezbaterea publică în cadrul Consiliului, pentru a menţine activ întregul proces. În cadrul unei strategii reînnoite acesta trebuie aprofundat şi extins. Comisia şi statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a face progrese în vederea îmbunătăţirii punerii în aplicare, precum şi a promovării schimbului transfrontalier prin utilizarea mijloacelor electronice de comunicare. Însă aceste metode se bazează pe faptul că statelor membre li se pune la dispoziţie un cadru european adecvat în care se pot realiza obiectivele comunitare. În cazul în care este necesar, trebuie examinate instrumente noi şi inovatoare.

5.2. : conform Tratatului de reformă, metoda deschisă de coordonare, „coloana vertebrală” a Strategiei de la Lisabona, urmează să se aplice şi în alte domenii politice. Pentru CESE, punctul vulnerabil al metodei, pe lângă faptul că nu este vizibilă pentru cetăţeni, îl reprezintă îndeosebi ineficacitatea acesteia la nivel naţional. În acest sens, este decisiv ca obiectivele să nu fie considerate, ca de multe ori până acum, „puncte de reper pentru ceea ce se doreşte să se realizeze”, ci angajamente politice concrete. Pentru aceasta, ar trebui găsite căi şi instrumente de sporire a obligativităţii şi de creare a stimulentelor mai puternice pentru ca statele membre să urmărească în mod mai eficient angajamentele luate. Pentru a asigura un echilibru mai puternic, în procesul de punere în aplicare a noii strategii ar trebui ca, pe lângă miniştrii economiei şi finanţelor, să fie implicaţi mai mult şi alţi miniştri, în primul rând miniştrii muncii şi afacerilor sociale. Pe lângă aceasta, CESE recomandă sporirea rolului şi vizibilităţii partenerilor sociali europeni, de exemplu prin includerea în mod regulat a rezultatelor dialogului macroeconomic tripartit în Concluziile Consiliului European.

5.3. : în cadrul procedurilor de consultare şi al competenţelor partenerilor sociali în fiecare stat membru ar trebui consolidat în continuare rolul deosebit al consiliilor economice şi sociale naţionale sau al organizaţiilor similare ale societăţii civile (15). Rapoartele relevante elaborate de consiliile economice şi sociale ar trebui să conţină analize privind punerea în aplicare a Strategiei de la Lisabona, guvernele naţionale şi instituţiile europene având sarcina de a le analiza şi de a prezenta concluziile corespunzătoare. În acest context, consiliile economice şi sociale şi organizaţiile societăţii civile ar putea să invite reprezentanţi ai Comisiei, în vederea dezbaterii cu privire la contextul naţional. De asemenea, consiliile economice şi sociale naţionale ar trebui implicate în consultările anuale ale Comisiei. În acest sens, este deosebit de importantă menţinerea schimbului de opinii şi de experienţe între CESE şi consiliile economice şi sociale naţionale cu privire la planurile naţionale de reformă şi Agenda de la Lisabona.

5.4. : CESE a subliniat în permanenţă că se poate asigura o mai bună punere în aplicare a Strategiei de la Lisabona doar dacă, pe lângă preluarea integrală a responsabilităţii de către instituţiile europene, are loc în primul rând o implicare cuprinzătoare a tuturor intereselor sociale şi o mai strânsă cooperare între guvern şi partenerii sociali, precum şi societatea civilă la nivel naţional şi european, dar şi la nivel local şi regional în statele membre (16).

—	Coordonatorii pentru Strategia de la Lisabona de la nivel naţional ar trebui să coopereze în mod sistematic cu toate părţile implicate pe parcursul elaborării, punerii în aplicare şi evaluării programelor naţionale de reformă.

—

Sunt necesari alţi paşi pentru promovarea dialogului actual în statele membre în cadrul procedurilor de consultare şi al competenţelor partenerilor sociali, la care să participe şi consiliile economice şi sociale naţionale şi la care să asiste, după caz, şi alte părţi interesate ale societăţii civile (ONG-uri, organizaţii ale economiei sociale şi altele), precum şi reprezentanţi ai universităţilor sau ai grupurilor de reflecţie.

—	Fiecare ciclu al Strategiei de la Lisabona ar putea fi încheiat cu o conferinţă la care să participe părţile interesate competente şi organizaţiile societăţii civile, pentru a face bilanţul succeselor şi lipsurilor.

—

Trebuie eliminate obstacolele structurale care împiedică o implicare eficientă a parlamentelor naţionale şi un dialog veritabil cu partenerii sociali şi organizaţiile societăţii civile. Printre aceste obstacole se numără termenele din lunile de vară, de regulă scurte, care trebuie evitate, în cazul elaborării programelor naţionale de reformă, precum şi numirea unor responsabili pentru Strategia de la Lisabona, care în multe state membre ale UE nu sunt familiarizaţi aproape deloc cu dialogul social.

—	Guvernele statelor membre ar trebui să informeze într-un mod mai susţinut cu privire la rezultatele dialogului civil şi social referitor la obiectivele de la Lisabona.

—

Pentru a asigura o abordare globală a coeziunii teritoriale, sociale şi economice, trebuie puse în aplicare în întregime în statele membre ale UE principiile de parteneriat ale fondurilor structurale, iar instrumentele metodei deschise de coordonare trebuie utilizate în mod sistematic şi în acest domeniu.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) În ceea ce priveşte cadrul instituţional al implicării societăţii civile în organizarea politicii naţionale, există diferenţe considerabile: în multe state membre ale UE există un consiliu economic şi social, în cele mai multe state membre noi aşa-numite comitete tripartite (partenerii sociali plus reprezentanţii guvernului), alte ţări nu au un comitet economic şi social european, însă unele au forme alternative de reprezentare a intereselor societăţii civile. CESE depune eforturi pentru a reuni cât mai multe dintre aceste organe reprezentative.

(2) A se vedea CESE 1468/2005 rev. „Punerea în aplicare a Strategiei de la Lisabona”, raport de sinteză către Consiliul European, 23-24 martie 2006; CESE 40/2008 „Strategia Lisabona reînnoită 2008-2010: Rolul societăţii civile organizate”, raport de sinteză către Consiliul European, 13-14 martie 2008.

(3) Cu privire la succesele şi deficitele în îndeplinirea obiectivelor de la Lisabona, a se vedea o prezentare de ansamblu în: M. J. Rodrigues, Europa, Globalization and the Lisbon Agenda (2009), p. 16.

(4) A se vedea nota de subsol 2 şi Avizul CESE privind guvernanţa eficace a Strategiei de la Lisabona reînnoite, JO C 175, 28.7.2009, p. 13.

(5) A se vedea: http://www.eurofound.europa.eu/ewco/reports/TN0403TR01/TN0403TR01_3.htm, Part-time work in Europe (Munca cu norma parţială în Europa), Fundaţia de la Dublin, 2004.

(6) A se vedea setul de indicatori privind calitatea muncii adoptat de Consiliul din Laeken, 2001: COM(2001) 313 final „Politica de ocupare a forţei de muncă şi politica socială: un cadru pentru investiţii în calitate”

(7) A se vedea şi Rezoluţia Parlamentului European, PT_TA(2008)0467, 9.10.2008.

(8) Comunicarea Comisiei către Consiliul European „Un plan european de redresare economică”, COM(2008) 800 final, 16 noiembrie 2008.

(9) Pentru o sinteză a acordurilor dintre partenerii sociali europeni: http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/social_dialogue/c10132_de.htm.

(10) Rezoluţia Parlamentului European din 19 februarie 2009 privind economia socială [2008/2250 (INI)].

(11) A se vedea Avizul CESE privind un plan european de redresare economică, JO C 182, 4.8.2009, p. 71, pct.5.4.

(12) În acest context, salutăm îndeosebi instituirea Forumului european pentru integrare care, sub egida CESE, reuneşte instituţii ale UE, părţi interesate şi ONG-uri.

(13) A se vedea Avizul CESE privind reforma bugetului UE şi finanţarea viitoare, JO C 204, 9.8.2008, p. 113.

(14) A se vedea COM(2001) 313 final „Politica de ocupare a forţei de muncă şi politica socială: cadru pentru investiţii în calitate”.

(15) CESE menţionează faptul că nu se amestecă în niciun fel în procesul de consultare existent, competenţele şi legitimitatea partenerilor sociali în fiecare stat membru în parte.

(16) A se vedea Avizul CESE privind guvernanţa eficace a Strategiei de la Lisabona, JO C 175, 28.7.2009, p. 13.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/10

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind incluziunea socială

(aviz exploratoriu)

(2010/C 128/03)

Raportor: dna Brenda KING

Prin scrisoarea din 18 decembrie 2008, în temeiul articolului 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, dna Cecilia Malmström, ministrul suedez pentru afaceri europene, a solicitat Comitetului Economic şi Social European elaborarea unui aviz exploratoriu cu privire la

Incluziunea socială(aviz exploratoriu).

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 15 octombrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 130 de voturi pentru, niciun vot împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Strategia Uniunii Europene pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă trebuie să acorde în viitor mai multă atenţie obiectivelor de coeziune socială, aşa cum se solicită în noul raport prezentat de Comisia Europeană la 29 septembrie 2009. Raportul Comitetului pentru protecţie socială constată că nu ajunge doar protecţia socială pentru a preveni sărăcia şi excluziunea, solicitând să se pună un accent mai mare pe obiective precum combaterea sărăciei copiilor şi măsurile de incluziune activă.

În general, primele victime ale excluziunii sunt persoanele sărace sau puţin calificate, imigranţii sau minorităţile etnoculturale, persoanele cu handicap, izolate, care locuiesc în condiţii improprii sau fără adăpost.

Chiar dacă munca nu înseamnă în mod automat evitarea excluziunii şi a riscului de sărăcie, un loc de muncă rămâne cel mai bun mijloc de realizare a incluziunii sociale.

1.2. Preşedinţia suedeză are ambiţia de a combate impactul negativ al crizei economice asupra creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă atât la nivelul UE, cât şi al statelor membre. Aceasta doreşte să acorde prioritate acţiunilor de pe piaţa forţei de muncă, care vizează reducerea la minimum a şomajului, reducerea numărului de persoane excluse şi reîncadrarea în muncă a celor disponibilizaţi recent. Preşedinţia doreşte, în acelaşi timp, să pună bazele pentru crearea unor locuri de muncă pe termen lung şi durabile.

1.3. Concluziile Summitului recent al G20 arată că statele membre, inclusiv UE, au reuşit să creeze şi să salveze locuri de muncă anul acesta, ceea ce a însemnat reducerea la minimum a impactului crizei pentru o parte dintre cetăţenii acesteia. Eforturile statelor membre s-au concentrat îndeosebi asupra sprijinirii menţinerii locurilor de muncă şi a asigurării venitului gospodăriilor.

1.4. Cu toate acestea, provocarea căreia UE trebuie să îi facă faţă constă în faptul că mulţi cetăţeni de vârstă activă nu au acces la un loc de muncă, chiar şi în această perioadă recentă de creştere economică. Pe lângă aceasta, unii cetăţeni nu au un venit suficient pentru a ieşi din sărăcie. Se poate concluziona că această categorie a crescut în ultimele 18 luni, în ciuda acţiunilor hotărâte de sprijinire a redresării, iar impactul social al recesiunii nu este pe deplin vizibil încă.

1.5. CESE consideră că trebuie acordată o atenţie mai mare persoanelor celor mai îndepărtate de piaţa forţei de muncă, în special prin consolidarea eforturilor de punere în aplicare a principiilor comune privind incluziunea activă, aprobate de Consiliu în decembrie 2008. Acestea sunt persoanele cu o slabă calificare, care au acces redus la învăţarea pe parcursul întregii vieţi şi la posibilităţi de formare, cele cu responsabilităţi de îngrijire (în cea mai mare parte femei), cele care se pensionează anticipat, persoanele cu handicap, cele aparţinând minorităţilor, imigranţii şi tinerii.

1.6. CESE recomandă utilizarea metodei deschise de coordonare pentru identificarea celor mai bune practici în procesul de tranziţie de la educaţie/formare la ocuparea unui loc de muncă şi de tranziţie de la activităţi legate de gospodărie/civile la ocuparea unui loc de muncă, precum şi în abordarea obstacolelor structurale pentru accesul la piaţa forţei de muncă şi în participarea socială în general.

1.7. CESE este conştient de faptul că serviciile sociale şi protecţia socială depind în mare măsură de finanţarea publică, pe care multe state membre urmăresc să o reducă din cauza crizei actuale. În consecinţă, Comitetul se opune oricărei iniţiative care ar putea compromite solidaritatea pe care se bazează protecţia socială şi care aduce Europei atâtea beneficii; trebuie luate măsuri care să continue să ofere protecţie, favorizând în acelaşi timp trecerea către obţinerea unui loc de muncă şi păstrarea acestuia.

1.8. CESE recunoaşte importanţa învăţării pe parcursul întregii vieţi şi al formării pentru creşterea potenţialului de angajare al cetăţenilor şi atrage atenţia asupra paradoxului că persoanele cu o calificare mai slabă au accesul cel mai restrâns la programele de învăţare pe parcursul întregii vieţi. De aceea, CESE recomandă cu fermitate ca toţi cetăţenii să se bucure de acest drept şi să aibă acces efectiv la acestea.

1.9. CESE este de acord cu Comisia în ceea ce priveşte importanţa coordonării şi cooperării la nivel naţional şi local, incluzând autorităţile publice, partenerii sociali şi societatea civilă, şi nu doar în domeniul ocupării forţei de muncă, ci şi al locuinţelor, al sănătăţii şi al incluziunii teritoriale.

2. Context

2.1. Economiile şi societăţile europene trebuie să facă faţă la o serie de provocări, cum ar fi schimbările climatice, evoluţia tehnologică, globalizarea şi îmbătrânirea populaţiei. Participarea sporită pe piaţa forţei de muncă în ultimele decenii, deşi pozitivă, a coexistat cu niveluri persistente de sărăcie generală şi de sărăcie a persoanelor având un loc de muncă, cu o segmentare considerabilă a pieţei forţei de muncă şi doar cu progrese marginale în ceea ce priveşte proporţia gospodăriilor fără venituri din muncă. Având în vedere că, totuşi, un loc de muncă de calitate este cea mai bună protecţie împotriva sărăciei şi excluziunii, prezentul aviz se concentrează în special asupra legăturii dintre ocuparea forţei de muncă şi incluziune.

2.2. Criza financiară globală reprezintă ultima provocare care s-a răspândit în economia reală, determinând deteriorarea semnificativă a situaţiei pieţei forţei de muncă în urma reducerii cererii şi a condiţiilor financiare mai severe (1). În martie 2009, rata şomajului în UE-27 actualizată în funcţie de variaţiile sezoniere a fost de 8,3 % în comparaţie cu 6,7 % în martie 2008. Aceasta reprezintă o inversare a tendinţei şomajului, întrucât, în UE-25, rata scăzuse în anii precedenţi de la 8,9 % în martie 2005 la 8,4 % în martie 2006 şi 7,3 % în martie 2007. Chiar dacă situaţia la nivel de ţară diferă, toate statele membre şi majoritatea sectoarelor sunt afectate de recesiunea economică profundă la nivel internaţional. Statele cele mai afectate sunt Spania, Irlanda şi ţările baltice, în care rata şomajului s-a dublat sau, în cazul ţărilor baltice, aproape s-a triplat. Se estimează că această tendinţă de creştere va continua.

2.3. Relaxarea politicii monetare şi pachetele actuale de stimulente fiscale aplicate în aproape toate statele membre pentru combaterea acestei crize au, în primul rând, rolul de a stabiliza sistemele financiare, de a atenua efectele sociale adverse, iar apoi de a contribui la redresarea creşterii. Sfera de acţiune a statelor membre diferă în mare măsură, dar există o tendinţă de a se acorda atenţie sporită politicilor de menţinere a locurilor de muncă, de promovare a reintegrării pe piaţa forţei de muncă, de sprijinire a venitului cetăţenilor, de protejare a persoanelor care au luat credit ipotecar împotriva preluării proprietăţii în cauză, de promovare a accesului la credit, precum şi de a investi în infrastructurile sociale şi de sănătate, atât în vederea sporirii numărului de locuri de muncă, cât şi a îmbunătăţirii accesului la servicii (2). Cu toate acestea, Preşedinţia suedeză consideră că măsurile necesare combaterii acestei crize trebuie însoţite de reformele structurale necesare pentru a face faţă celorlalte provocări cu care se confruntă UE (de exemplu, schimbările demografice, globalizarea), întrucât, înainte de criză, mulţi cetăţeni ai UE care puteau intra pe piaţa forţei de muncă nu au avut un loc de muncă, în ciuda unei performanţe economice relativ favorabile.

2.4. Preşedinţia suedeză doreşte să se concentreze asupra:

2.4.1. modalităţilor prin care statele membre ar putea face faţă împreună efectelor creşterii rapide a şomajului în urma crizei economice;

2.4.2. identificării reformelor eficace care să sporească mobilitatea pe piaţa forţei de muncă, inclusiv a măsurilor care pot fi luate în vederea facilitării reîncadrării în muncă.

Obiectivul este de a contracara efectele pe termen scurt ale crizei şi de a acţiona astfel încât să se asigure faptul că statele membre îşi îndeplinesc obiectivul pe termen lung de a înregistra o rată ridicată de ocupare a forţei de muncă, în cadrul unei noi strategii a UE pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă.

3. Ocuparea forţei de muncă şi incluziunea socială

3.1. Promovarea tranziţiilor sigure

3.1.1. Tranziţia şi mobilitatea socială au reprezentat dintotdeauna caracteristici ale modului de viaţă din Europa. Schimbările provocate de globalizare evidenţiază necesitatea unor sisteme de guvernanţă economică şi socială orientate în mod activ atât către tranziţii, cât şi către mobilitatea socială. Conectarea strategiilor de activare, de reabilitare şi de reintegrare a forţei de muncă cu protecţia socială trebuie să constituie un obiectiv politic. Literatura de specialitate se referă la cel puţin cinci procese de tranziţie (3): de la educaţie/formare la un loc de muncă; tranziţia între diferite forme de ocupare a forţei de muncă, inclusiv activitatea independentă; tranziţiile de la un loc de muncă la activităţi legate de gospodărie sau activităţi civile; de la un loc de muncă la invaliditate; de la un loc de muncă la pensionare. Scopul trebuie să fie convingerea persoanelor de rentabilitatea tranziţiilor şi motivarea lor pentru a-şi căuta în mod activ un loc de muncă, furnizându-le în acelaşi timp sprijinul necesar şi oferindu-le protecţie în caz de dificultăţi materiale.

3.1.2. Trebuie acordată o atenţie deosebită tranziţiei de la educaţie/formare la un loc de muncă, întrucât mulţi tineri au fost excluşi în mod disproporţionat de pe piaţa forţei de muncă pe perioada creşterii economice, iar acum sunt afectaţi în mod disproporţionat de criza financiară/economică (4). Cu toate că nivelul lor de calificare este mai ridicat în prezent, în raport cu generaţiile anterioare, aceştia intră mai târziu pe piaţa forţei de muncă, au parte de locuri de muncă mai puţin stabile şi sunt mai expuşi la segmentarea pieţei forţei de muncă şi la şomaj. CESE ia notă şi salută concentrarea Comisiei asupra „sprijinirii tinerilor începând din prezent” (5), însă pune sub semnul întrebării modul de evaluare şi de revizuire a formării şi a uceniciei de calitate, astfel încât acestea să aibă o relevanţă continuă. CESE a făcut recomandări cu privire la combaterea şomajului în rândul tinerilor în Avizul privind ocuparea forţei de muncă pentru categoriile prioritare (6). CESE reaminteşte că imigranţii, cei ce aparţin unei minorităţi etnice, familiile monoparentale şi cei cu o calificare slabă sunt expuşi în mod deosebit pe piaţa forţei de muncă şi la excluziune socială.

3.1.3. Tranziţiile între un loc de muncă şi activităţile legate de gospodărie/civile au un impact major asupra femeilor şi a opţiunilor disponibile privind tipul contractului de muncă sau perioada de timp petrecută în afara pieţei forţei de muncă. Prin urmare, CESE recomandă consolidarea măsurilor de asigurare a egalităţii de şanse.

3.2. Elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor integrate, a acţiunilor adaptate şi a guvernanţei îmbunătăţite

3.2.1. Pe măsură ce experienţele în materie de politici de tranziţie se consolidează, devin tot mai clare anumite caracteristici ale unei „politici de tranziţie corespunzătoare”. Stimulentele şi sprijinul se dovedesc a fi esenţiale. Politicile de tranziţie pe piaţa forţei de muncă trebuie luate în considerare alături de strategiile de incluziune, în special când este vorba de persoanele care sunt cele mai îndepărtate de piaţa forţei de muncă şi pentru care sunt necesare în continuare eforturi sistematice. Comitetul sprijină punctul de vedere (7) conform căruia, din cauza crizei, este mai urgentă şi mai necesară punerea în aplicare a unor strategii cuprinzătoare de incluziune activă care să combine şi să creeze un echilibru între măsurile vizând pieţele forţei de muncă care favorizează integrarea, accesul la servicii de calitate şi un venit minim adecvat.

3.2.2. De aceea, pentru o proporţie considerabilă a populaţiei de vârstă activă care trebuie să facă tranziţia la un loc de muncă, CESE salută recomandarea Comisiei (8) privind o implicare mai puternică şi o coordonare mai bună la nivel naţional. Cu toate acestea, CESE recomandă şi personalizarea intervenţiilor. Acest lucru este important, întrucât serviciile de consultanţă „apropiate” de cetăţeni sau de la nivel local, care furnizează soluţii adaptate, dacă nu neapărat cetăţenilor individuali, măcar grupurilor, sunt vitale pentru reformă. Proiectele şi organizaţiile din economia socială se află, deseori, în fruntea abordărilor care promovează măsuri de sprijin în vederea accesului pe piaţa forţei de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă pentru persoanele cele mai îndepărtate de piaţa forţei de muncă.

3.2.3. În acest context, CESE recomandă, de asemenea, completarea dialogului social printr-un dialog civic. Unele state membre au instituit deja astfel de forme de dialog. Astfel, organizaţiile societăţii civile vor avea posibilitatea, ca prin experienţa şi cunoştinţele lor, precum şi prin legăturile lor, adesea foarte strânse, cu grupurile vulnerabile – inclusiv cu cei ce trăiesc în sărăcie, copiii, tinerii, familiile aflate într-o situaţie precară, imigranţii şi minorităţile etnice, persoanele cu handicap, persoanele în vârstă –, să fie implicate, ca resurse importante, în elaborarea politicilor pentru sporirea incluziunii sociale în Europa. Cercetările arată că profesionalismul şi calitatea profesioniştilor care furnizează serviciile şi ale instituţiilor din care fac parte, inclusiv cunoştinţele şi capacitatea de a lucra cu grupuri dezavantajate reprezintă un element important de bune practici.

3.2.4. CESE este de acord cu recomandarea pe care Comisia o face în comunicarea sa (9), conform căreia, pentru sporirea şanselor celor dezavantajaţi de a avea succes pe piaţa forţei de muncă, este necesară o mai bună cooperare între autorităţile publice, serviciile publice şi private pentru ocuparea forţei de muncă, serviciile sociale, serviciile de educaţie pentru adulţi, partenerii sociali şi societatea civilă. De asemenea, CESE recomandă să se ia în considerare necesitatea de a coordona diferite tipuri de servicii cum ar fi cele de sănătate, educaţie şi locuinţă, întrucât coordonarea reprezintă un element esenţial de bune practici.

3.3. Strategia de la Lisabona

3.3.1. Strategia de la Lisabona a UE pune accentul pe incluziunea socială în cadrul UE. Obiectivul general al acesteia este o economie mai cuprinzătoare, capabilă să combine eficienţa şi crearea de noi locuri de muncă mai bune cu un nivel ridicat de protecţie socială şi coeziune socială şi economică sporite. Acestea reprezintă fundamentul modelelor economice şi sociale europene. Strategia UE post-2010 va trebui să aibă o viziune clară asupra provocărilor esenţiale cărora trebuie să le facă faţă societatea, precum şi a instrumentelor revizuite destinate domeniului ocupării forţei de muncă şi al incluziunii sociale. Lucrările CESE pentru elaborarea unui aviz cu privire la viitorul Strategiei de la Lisabona sunt în desfăşurare.

3.3.2. Strategia de la Lisabona a subliniat faptul că procesul de creare de locuri de muncă se bazează pe politici active de ocupare a forţei de muncă, pe un cadru macroeconomic solid, pe investiţii în competenţe, cercetare şi infrastructură, pe o mai bună reglementare şi pe promovarea spiritului antreprenorial şi a inovării. Întrucât pieţele forţei de muncă continuă să se deterioreze ca reacţie la recesiunea economică, sunt necesare măsuri suplimentare, având în vedere că impactul recesiunii se manifestă în primul rând asupra oamenilor. Pieţele forţei de muncă din Europa se vor schimba profund în urma crizei. Lucrătorii şi întreprinderile trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru a se adapta cu succes la aceste realităţi în schimbare, pentru a menţine locurile de muncă, a îmbunătăţi competenţele la toate nivelurile, în special pe cele ale mâinii de lucru slab calificate, a reintegra persoanele în câmpul muncii şi a stabili condiţiile pentru crearea de noi locuri de muncă.

3.4. Concept de abordare a flexicurităţii în perioade de criză (10)

În calitate de strategie integrată de consolidare atât a flexibilităţii, cât şi a securităţii pieţei forţei de muncă şi de susţinere a persoanelor care se află temporar în afara acesteia, CESE consideră că:

3.4.1. flexicuritatea este cu atât mai importantă şi mai adecvată în contextul economic actual dificil, caracterizat de sporirea şomajului, a sărăciei, a segmentării şi de provocarea urgentă reprezentată de nevoia de stimulare a creşterii economice, precum şi de creare de noi locuri de muncă mai bune şi de consolidare a coeziunii sociale;

3.4.2. punerea în aplicare a flexicurităţii presupune, pe de o parte componente de sprijinire a protecţiei sociale, şi, pe de altă parte, o piaţă a forţei de muncă deschisă şi cu posibilităţi de calificare, care să susţină celelalte componente, toate acestea combinate cu politici care să abordeze obstacolele structurale în faţa participării şi să promoveze menţinerea şi crearea de locuri de muncă, inclusiv de locuri de muncă de calitate. Astfel, se va contribui la reducerea excluziunii sociale şi a riscului de sărăcie prin deschiderea pieţei forţei de muncă către toţi cetăţenii, în special către grupurile vulnerabile;

3.4.3. principiile comune ale flexicurităţii, ca mijloc de punere în aplicare a Strategiei europene privind ocuparea forţei de muncă, asociată cu strategii cuprinzătoare de incluziune activă a persoanelor celor mai îndepărtate de piaţa forţei de muncă, asigură o strategie politică cuprinzătoare pentru coordonarea eforturilor de gestionare a efectelor crizei în materie de ocupare a forţei de muncă şi a impactului social al acesteia, precum şi pentru pregătirea redresării economice;

3.4.4. CESE salută acordul partenerilor sociali din UE privind monitorizarea punerii în aplicare a principiilor comune ale UE în domeniul flexicurităţii şi reţinerea lecţiilor învăţate. CESE elaborează în prezent un aviz privind flexicuritatea, contribuind astfel la acest exerciţiu (11). De asemenea, CESE invită statele membre să-şi sporească eforturile pentru a pune în aplicare principiile comune privind incluziunea activă, iar Comisia, să monitorizeze în mod regulat progresele înregistrate.

4. Politica de protecţie socială şi de incluziune socială

4.1. Sistemele de protecţie socială reprezintă un avantaj important pentru incluziunea socială, deoarece prin intermediul acestora se recunoaşte statutul persoanelor aflate în afara pieţei forţei de muncă. De asemenea, acestea implică acţiuni pozitive din partea statelor membre şi combat, prin solidaritate colectivă, factorii care limitează capacitatea indivizilor şi a grupurilor dezavantajate de a trăi în condiţii în care demnitatea să le fie respectată. Succesul statului social european, în special în combaterea inegalităţilor, este bine documentat şi reflectă solidaritatea, ca valoare europeană fundamentală, recunoscută în Carta drepturilor fundamentale. În opinia Comitetului, setul de provocări prioritare pentru protecţia socială constă în a garanta satisfacerea nevoilor fundamentale ale persoanelor – chiar dacă acestea variază între statele membre în ceea ce priveşte punerea lor în aplicare –, precum şi în facilitarea tranziţiilor corespunzătoare, astfel cum s-a menţionat anterior. Sunt necesare acţiuni pentru rentabilizarea tranziţiilor, îmbunătăţirea accesului la locuri de muncă pentru grupurile care sunt confruntate cu probleme pe piaţa forţei de muncă şi, păstrând în acelaşi timp nivelul veniturilor la buget ale statelor membre, reducerea costurilor de angajare, altele decât cele salariale, de la nivelul angajatorilor, prin reducerea sarcinilor administrative; exploatarea potenţialului de creare de locuri de muncă destinate în special persoanelor mai puţin calificate; reducerea elementelor de descurajare a muncii; îmbunătăţirea regimurilor fiscale şi de prestaţii sociale, pentru ca intrarea pe piaţa forţei de muncă să fie interesantă din punct de vedere financiar, inclusiv prin reducerea presiunii fiscale asupra celei de-a doua persoane care contribuie la venitul familiei, stimularea şomerilor pentru a-şi înfiinţa propria întreprindere (de exemplu, prin formare în domeniul spiritului antreprenorial şi prin acordarea de microcredite) şi prin asigurarea accesului la serviciile necesare, care permit participarea. Cei care nu pot munci trebuie să beneficieze de ajutor pentru un venit adecvat.

4.2. Comitetul doreşte să sublinieze că, având în vedere concurenţa puternică determinată de globalizare şi impactul crizei economice, este cu atât mai mult necesară o protecţie socială suficientă împotriva riscurilor sociale, inclusiv a şomajului, precum şi consolidarea funcţiei protecţiei sociale ca element de investiţie socială în beneficiul competitivităţii economice şi al incluziunii sociale. Nu trebuie să se permită reformei să pericliteze principiile solidarităţii, care stau la baza protecţiei sociale şi care au deservit bine Europa. Pe de altă parte, schimbarea fiind esenţială, sistemele de protecţie socială nu trebuie să îi fie ostile, ci trebuie să fie ghidate de o politică de reformă socială coerentă, pe termen lung şi coordonată, capabilă să asigure protecţie şi să sprijine tranziţiile pe termen scurt şi lung.

Prin urmare, este important să se analizeze modalităţile prin care diferitele componente ale protecţiei sociale pot contribui mai bine la incluziunea socială şi economică. În acest context, CESE atrage atenţia asupra următoarelor aspecte:

4.3.1. Luarea în considerare a dezechilibrului demografic şi a schimbărilor din interiorul familiei

4.3.1.1. Perspectiva îmbătrânirii populaţiei în majoritatea ţărilor din Europa pune în discuţie diferite aspecte legate de incluziunea socială. Multe state membre au iniţiat deja măsuri în acest sens. Problema care se conturează cel mai clar, chiar dacă nu este abordată întotdeauna în modul cel mai adecvat, este creşterea proporţiei cetăţenilor care au dreptul la pensionare, precum şi a nevoii de servicii sociale şi de sănătate. CESE salută recomandarea Comisiei (9) de a promova ocuparea forţei de muncă în rândul lucrătorilor în vârstă, precum şi de a stimula cererea de locuri de muncă în sectorul serviciilor de îngrijire, prin scutiri de taxe sau alte stimulente. CESE apreciază că propunerea Comisiei de suprimare a pensionării anticipate necesită o dezbatere profundă cu privire la condiţiile-cadru, la sfera de aplicare şi la măsurile politice adiacente, pentru a nu cauza din nou probleme sociale persoanelor în vârstă. CESE şi-a adus deja contribuţii substanţiale în legătură cu această temă.

4.3.1.2. Un alt aspect care contribuie la situaţia demografică este faptul că multe politici, în special cele în domeniul familiei, nu întreprind destule acţiuni care să permită împlinirea dorinţei de a avea copii (12). CESE doreşte în mod special să atragă atenţia responsabililor politici asupra Avizului privind schimbările demografice şi familiale (13). Fiecare ţară are nevoie de o politică în favoarea familiei, care să respecte dorinţa fiecărui cetăţean (inclusiv a copiilor), să preţuiască viaţa de familie, să abordeze impactul puternic, în special asupra copiilor, pe care îl au destrămarea familiilor, violenţa, sărăcia şi excluziunea socială, şi care să fie aproape de viaţa şi dorinţele cetăţenilor. Prin urmare, o politică cuprinzătoare în favoarea familiei trebuie să reprezinte o prioritate fundamentală pentru fiecare ţară europeană şi să combine venitul cu facilităţile de îngrijire a copilului, accesul părinţilor la locuri de muncă cu normă întreagă de calitate, egalitatea de şanse, educaţia, serviciile sociale şi culturale, ocuparea forţei de muncă, precum şi cu asigurarea şi planificarea infrastructurii.

4.3.2. Optimizarea ajutorului de şomaj şi promovarea integrării

4.3.2.1. Ajutorul de şomaj reprezintă o prestaţie socială importantă, care oferă securitate lucrătorilor concediaţi sau fără loc de muncă, în special în contextul restructurărilor continue determinate de criza economică, precum şi de concurenţă. Dacă ajutorul de şomaj este substanţial, acesta poate chiar reprezenta un factor al fluidităţii economice şi poate facilita mobilitatea forţei de muncă. Cu toate acestea, în unele state, ajutorul de şomaj înseamnă doar distribuirea pasivă a avantajelor, fără să existe un sistem adecvat pentru reintegrarea pe piaţa forţei de muncă (tranziţia de la şomaj la un loc de muncă) sau pentru formare orientată către ocuparea unui loc de muncă durabil. Ca regulă generală, prestaţiile de ajutor de şomaj trebuie să fie mai active. În acest scop, ele s-ar putea baza, cum este cazul în câteva ţări, pe acorduri individuale de întoarcere pe piaţa forţei de muncă, care să constituie o condiţie prealabilă pentru a beneficia de prestaţii sociale. Responsabilitatea care le revine autorităţilor în acest context este de a asigura un sprijin adecvat, sisteme de integrare şi de formare corespunzătoare, precum şi accesul la alte servicii de facilitare. Elementul preventiv este, de asemenea, important. În acest sens, trebuie subliniată intervenţia în timp util, necesitatea abordării sărăciei în rândul copiilor, alături de aplicarea unei politici eficace de formare pe parcursul întregii vieţi, care poate implica o anumită reorientare în materie de educaţie pe parcursul vieţii.

4.3.2.2. Tranziţia şi integrarea sunt importante şi pentru alte grupuri de persoane, de exemplu, pentru victimele accidentelor, pentru persoanele aflate în incapacitate de muncă în urma unei boli (tranziţia de la un loc de muncă la şomaj, din cauza unui handicap). În primul rând, se pune problema unui venit de înlocuire, iar în al doilea rând, al întoarcerii sau accesului la un loc de muncă. Venitul reprezintă o condiţie necesară pentru un trai independent, însă nu este neapărat o condiţie suficientă. În multe cazuri, nu se acordă prioritate suficientă integrării persoanelor în cauză în viaţa profesională, în ciuda dispoziţiilor legale în acest sens. În practică, orientarea şi asistenţa pentru găsirea unui loc de muncă sau reintegrarea în câmpul muncii sunt deseori dificile şi inadecvate. Nici cerinţele impuse pentru a beneficia de compensaţii, şi nici valoarea compensaţiei nu trebuie să descurajeze persoanele în cauză să urmărească reabilitarea funcţională sau ocupaţională sau reluarea muncii. Dimpotrivă, ele trebuie să-i încurajeze în aceste direcţii. Cu toate acestea, reformele care pun accentul tot mai mult pe măsurile active în locul celor pasive nu trebuie să piardă din vedere obiectivele prevăzute în Codul european de securitate socială şi protocoalele acestuia. Conceptul de ocupare corespunzătoare a forţei de muncă ar trebui să vizeze asigurarea orientării şomerilor către un loc de muncă unde îşi pot folosi competenţele şi calificările în modul cel mai productiv şi eficient, în beneficiul întregii societăţi. Cu toate acestea, cetăţenilor pentru care munca nu este o opţiune, trebuie să li se asigure un ajutor pentru venit suficient pentru a trăi cu demnitate.

5. Promovarea învăţării şi a formării pe parcursul întregii vieţi

5.1. În statele membre există sisteme şi niveluri foarte diferite de formare profesională şi educaţie pentru persoanele încadrate în muncă. Faptul că educaţia şi formarea continuă în rândul cetăţenilor UE este repartizată inegal în statele membre – cei ce dispun de o educaţie mai bună beneficiază de posibilităţi mai multe de formare şi educaţie continuă pe parcursul carierei lor profesionale decât cei cu o calificare mai slabă – reprezintă o provocare politică importantă în era globalizării şi în contextul recesiunii economice actuale. Având în vedere faptul că persoanele slab calificate sunt cele mai expuse la riscul de relocalizare a locului de muncă şi de şomaj, unul dintre imperativele cele mai importante la nivel de politică este de a asigura accesul şi participarea mai vastă la formare şi educaţie pentru grupurile de persoane slab calificate. În consecinţă, CESE pledează pentru un drept efectiv la formare pentru toţi cetăţenii, în special pentru grupurile excluse care doresc să-şi sporească opţiunile pe piaţa forţei de muncă.

5.2. Datorită faptului că, în urma schimbărilor contextului social, economic, politic şi tehnologic, vor avea loc adaptări succesive ale competenţelor, conţinutul formării generale, în special dacă se doreşte ca educaţia şi formarea să fie mai armonizate cu nevoile de pe piaţa forţei de muncă, trebuie să facă obiectul unui proces profund de reflecţie. Prin urmare, este esenţial ca: 1) tinerii să capete o educaţie de bază solidă şi 2) să fie identificate nevoile actuale şi viitoare în materie de competenţe, care ar trebui analizate la nivel local şi/sau naţional, pentru a reflecta diversitatea dintre şi din interiorul statelor membre. CESE ia notă de iniţiativa Comisiei „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă” (14) şi va pregăti un răspuns detaliat la aceasta.

5.3. CESE este de acord cu recomandarea Comisiei, conform căreia carierele profesionale nu trebuie să înceapă cu experienţa şomajului. Prin urmare, este esenţial ca fiecărui absolvent, care este doritor şi capabil, să i se ofere posibilitatea de a lua parte la un program de educaţie continuă sau de formare profesională şi să fie încurajat să valorifice această oportunitate. Pentru informaţii suplimentare privind răspunsul CESE, consultaţi Avizul CESE privind ocuparea forţei de muncă pentru categoriile prioritare (15).

6. Locuinţa ca factor de incluziune socială

6.1. Lipsa de adăpost reprezintă forma cea mai severă de excluziune. Multe ţări ale Uniunii Europene au ratificat tratatele şi convenţiile internaţionale care recunosc şi protejează dreptul la locuinţă: Declaraţia universală a drepturilor omului (articolul 25), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (articolul 11), Convenţia privind drepturile copilului (articolul 27), Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei (articolele 14 şi 15), Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (articolul 8), Carta socială europeană (articolele 15, 16, 19, 23, 30, 31) şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (articolul 34, alineatul 3).

6.2. În Europa, criza locuinţelor afectează 70 de milioane de persoane care trăiesc în condiţii necorespunzătoare, dintre care aproximativ 18 milioane sunt ameninţate cu evacuarea, iar 3 milioane nu au un adăpost. Aceste cifre continuă să crească din cauza crizei financiare globale, în urma căreia aproximativ 2 milioane de familii din Europa şi-au pierdut locuinţa, neputând să-şi plătească creditele ipotecare (16). Statele membre trebuie să acorde prioritate acestei chestiuni, pentru a reduce la minimum impactul asupra cetăţenilor, în special asupra celor mai vulnerabili.

6.3. Pierderea adăpostului conduce la opusul incluziunii sociale, întrucât se prevede o creştere a cererii pentru locuinţe decente şi accesibile din punct de vedere financiar, înrăutăţirea protecţiei chiriaşilor împotriva încetării contractelor de închiriere, un risc mai mare de executare silită în contractele ipotecare, precum şi sporirea riscului de evacuare. Cei afectaţi vor fi tinerii, persoanele în vârstă, şomerii, persoanele sărace şi imigranţii, precum şi familiile cu un venit mediu. CESE recomandă cu fermitate garantarea tratamentului egal cu privire la locuinţe şi stabilirea unor mecanisme destinate prevenirii evacuărilor, în special în cazul diferitelor grupuri de persoane vulnerabile.

CESE salută utilizarea metodei deschise de coordonare ca un cadru pentru schimbul de bune practici şi alegerea lipsei de adăpost şi a excluziunii în materie de locuinţe ca priorităţi tematice ale metodei deschise de coordonare în domeniul social în 2009. De asemenea, CESE recomandă intensificarea utilizării acesteia prin consolidarea instrumentelor financiare existente ale UE în ceea ce priveşte:

6.4.1. programele pentru asigurarea unor locuinţe decente şi accesibile din punct de vedere financiar;

6.4.2. programele de sprijinire a dezvoltării unor soluţii privind locuinţele alternative şi a unor proiecte experimentale pentru noi tipuri de locuinţe sociale, care să ţină seama de solidaritatea între generaţii, de aspectele multiculturale şi de excluziunea socială, desfăşurate în colaborare cu autorităţile locale, societatea civilă şi investitorii sociali.

6.5. CESE este de acord cu declaraţia Consiliului şi a Comisiei (17) conform căreia incluziunea financiară este o condiţie prealabilă pentru accesul durabil pe piaţa locuinţelor, iar cei confruntaţi cu evacuarea şi preluarea proprietăţii trebuie sprijiniţi şi sfătuiţi în mod corespunzător.

7. Politica teritorială ca factor de incluziune socială

7.1. Politicile care se concentrează pe asigurarea locuinţelor trebuie să ţină seama de cele care se ocupă de regiunile teritoriale sau de cele geografice şi să fie completate cu acestea. Toată activitatea în domeniul incluziunii sociale atrage atenţia asupra existenţei unor regiuni şi localităţi dezavantajate. În multe cazuri, factorii care cauzează aceste dezavantaje ţin de infrastructură – furnizarea defectuoasă a unor servicii generale, a serviciilor de utilităţi publice, precum şi lipsa locurilor de muncă – şi pot duce la degradare ecologică şi socială. Studii recente pun tot mai mult accentul pe nivelul local, demonstrând modul în care problemele şi deficienţele interacţionează, conducând la existenţa unor localităţi care nu numai că sunt formate din persoane vulnerabile, ci care, din această cauză, dar nu numai, sunt vulnerabile ele însele. Absenţa investiţiilor de capital în aceste regiuni, fie el de la nivel local, naţional sau străin, sporeşte acest dezavantaj.

7.2. Prin urmare, un obiectiv politic ar trebui să fie evitarea dezechilibrelor dintre zone sau regiuni, precum şi asigurarea faptului că regiunile deosebit de dezavantajate sunt susţinute în mod adecvat. În acest sens, iniţiativele locale joacă un rol important, la fel ca şi cele care vizează regenerarea socială a localităţilor şi a zonelor rezidenţiale sărace şi în declin. Nu este vorba doar de investiţii în infrastructura fizică, ci şi de concentrarea asupra reconstruirii infrastructurii sociale şi a comunităţii, precum şi a capitalului social din aceste zone.

7.3. Ocuparea forţei de muncă este deosebit de importantă pentru depăşirea dezavantajelor proprii anumitor zone. Posibilităţile de ocupare a forţei de muncă la nivel local contribuie la reducerea sărăciei, promovează incluziunea socială şi sporesc respectul de sine, încrederea în sine şi resursele celor care suferă ca urmare a excluziunii sociale. De asemenea, acestea sporesc resursele financiare şi de altă natură disponibile la nivel local. Pe de altă parte, accesul la servicii reprezintă o condiţie prealabilă pentru crearea locurilor de muncă la nivel local. Participarea comunităţii locale la aceste iniţiative şi la alte tipuri de iniţiative – cum ar fi dezvoltarea microîntreprinderilor administrate la nivel local – este foarte importantă.

7.4. CESE îşi exprimă convingerea că, pe lângă domeniile clasice pe care politica de incluziune socială le tratează, trebuie instituit un nou domeniu sau un nou element al acesteia. Acesta trebuie să se concentreze asupra creării unei societăţi active şi integrate. Într-o anumită măsură, există aspecte comune importante între acest element nou şi elementele constitutive ale politicii de incluziune socială (de exemplu, cele referitoare la locuinţe, la persoanele slab calificate), dar este, în acelaşi timp, un aspect care trebuie abordat în mod specific, printr-o politică de sine stătătoare.

7.5. CESE salută propunerea Comisiei (18) de a mobiliza şi accelera finanţarea prin utilizarea unei noi facilităţi de microfinanţare a UE pentru ocuparea forţei de muncă, în vedere dezvoltării microîntreprinderilor şi a economiei sociale. CESE consideră că politica teritorială trebuie să constituie o prioritate, la care să participe statele membre, partenerii sociali, autorităţile şi comunităţile locale relevante, inclusiv economia socială.

8. Gestionarea diversităţii şi integrarea imigranţilor

8.1. Diversitatea culturală este în general recunoscută ca o caracteristică descriptivă a Europei, însă guvernanţa în societăţile europene nu este întotdeauna una multiculturală. În opinia CESE, incluziunea socială trebuie să aibă în vedere modul în care societăţile europene abordează aspectele legate de minorităţi (de exemplu, populaţia de etnie romă (19)) şi imigranţi. Există diferite căi de examinare şi ameliorare a acestui aspect.

8.2. Comitetul consideră că trebuie avută în vedere combinarea „pluralismului” cu „egalitatea”, ambele fiind condiţii pentru incluziunea socială. Pentru societatea-gazdă, minorităţi şi imigranţi poate fi dificil să îşi aprecieze reciproc cultura şi valorile. CESE recomandă o serie de măsuri fundamentale. Din partea ţării gazdă, acestea includ măsuri de identificare a contribuţiilor imigranţilor, precum şi a factorilor care contribuie la discriminare, dezavantajare şi excluziune. Minorităţile şi imigranţii trebuie să dea dovadă de voinţă de adaptare la normele şi tradiţiile ţării-gazdă, fără să renunţe la identitatea şi rădăcinile lor culturale. Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm consultaţi Avizul CESE privind ocuparea forţei de muncă pentru categoriile prioritare (15).

8.3. De asemenea, trebuie evidenţiat rolul dialogului intercultural, fie ca parte a dialogului civic, fie de sine stătător. Printre posibilele obiective politice în acest sens se numără următoarele:

—

instituirea unor proceduri care să conducă la consolidarea încrederii într-un viitor comun şi în valori civice, cum ar fi cinstea, toleranţa, respectul pentru libertate şi democraţie, egalitatea de şanse, solidaritatea şi responsabilitatea socială, precum şi inducerea sentimentului de apartenenţă şi recunoaştere reciprocă;

—	consolidarea incluziunii sociale prin integrarea economică, socială şi culturală a imigranţilor;

—	reevaluarea tuturor politicilor din punctul de vedere al „echităţii sub aspectul dimensiunii culturale”, inclusiv al stigmatizării şi discriminării.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea punctul 2.1 din Avizul CESE din 11.6.2009 privind rezultatele Summitului privind ocuparea forţei de muncă. Raportor: dl Greif. (JO C 306, 16.12.2009)

(2) http://ec.europa.eu/social/keyDocuments.jsp?type=3&policyArea=750&subCategory=758&country=0&year=0&advSearch Key=&mode=advancedSubmit&langId=en (viitoarea actualizare generală va fi realizată în noiembrie 2009).

(3) Schmid, G. (2002) Wege in eine neue Vollbeschäftigung, Übergangsarbeitsmärkte und aktivierende Arbeitsmarktpolitik (Căi către ocuparea completă a forţei de muncă, pieţe de tranziţie ale forţei de muncă şi politica de activare a forţei de muncă), Frankfurt: Campus Verlag.

(4) http://ec.europa.eu/youth/news/news1389_en.htm

(5) A se vedea „Un angajament comun pentru ocuparea forţei de muncă” [COM(2009) 257 final], p. 8.

(6) A se vedea punctul 5 din Avizul CESE din 12.7.2007 privind ocuparea forţei de muncă pentru categoriile prioritare (Strategia de la Lisabona). Raportor: dl Greif (JO C 256 din 27.10.2007).

(7) A se vedea http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:307:0011:0014:EN:PDF.

(8) A se vedea „Un angajament comun pentru ocuparea forţei de muncă” [COM(2009) 257 final], p. 13.

(9) A se vedea „Un angajament comun pentru ocuparea forţei de muncă” [COM(2009) 257 final], p. 9.

(10) A se vedea proiectul de concluzii ale Consiliului „Flexicuritatea în perioade de criză SOC 374 ECOFIN 407”, 10388/09.

(11) A se vedea Avizul CESE din 1.10.2009 pe tema „Modalităţile de utilizare a flexicurităţii în domeniul restructurărilor, în contextul dezvoltării globale”. Raportor: dl Salvatore; coraportor: dl Calvet Chambon. (JO C 318, 23.12.2009, p. 1)

(12) A se vedea Avizul CESE pe tema „Muncă şi sărăcie: către o abordare globală indispensabilă” din 30.9.2009. Raportor: dna Prud'homme. (JO C 318, 23.12.2009, p. 52).

(13) A se vedea Avizul CESE din 14.3.2007 privind familia şi evoluţia demografică, CESE 423/2007. Raportor: dl Buffetaut (JO C 161, 13.7.2007, p. 66).

(14) „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă: să anticipăm şi să răspundem cerinţelor pieţei forţei de muncă în materie de competenţe”, [COM(2008) 868 final].

(15) A se vedea nota de subsol 6.

(16) http://www.habitants.org/noticias/inhabitants_of_europe/european_platform_on_the_right_to_housing_2009

(17) A se vedea Raportul comun al Consiliului şi al Comisiei privind protecţia socială şi incluziunea socială 2009, 7309/09, secţiunea 2, alineatul 8.

(18) A se vedea „Un angajament comun pentru ocuparea forţei de muncă” [COM(2009) 257 final], p.11.

(19) Avizul CESE privind integrarea minorităţilor – romii. Raportor: dna Sigmund; coraportor: dna M. Sharma (JO C 27, 3.2.2009, p. 88).

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/18

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind perspectivele Strategiei de dezvoltare durabilă

(aviz exploratoriu)

(2010/C 128/04)

Raportor: dl EHNMARK

La 18 martie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Perspectivele Strategiei de dezvoltare durabilă

(aviz exploratoriu).

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 13 octombrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 178 de voturi pentru, 21 de voturi împotrivă şi 18 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Comitetul Economic şi Social European (CESE) salută Raportul bienal al Comisiei privind Strategia UE de dezvoltare durabilă (1). Raportul Comisiei oferă o bază pentru dezbaterea ulterioară privind punerea în aplicare a Strategiei de dezvoltare durabilă de către UE.

1.2. CESE este de acord cu propunerea Comisiei ca strategia să stabilească drept priorităţi pentru următoarea perioadă patru mari teme: economia cu emisii scăzute de CO2, protejarea biodiversităţii, a apelor şi a altor resurse naturale, promovarea incluziunii sociale şi consolidarea dimensiunii internaţionale a dezvoltării durabile. Comitetul regretă totuşi că analiza Comisiei nu a fost aprofundată şi că aceasta nu a făcut propuneri mai concrete referitoare la ţinte, calendare şi măsuri în aceste domenii.

1.3. În ciuda unor tendinţe mai puţin pozitive, este evident că, în forma sa actuală, Strategia UE pentru dezvoltare durabilă nu îşi îndeplineşte obiectivele.

1.4. Pentru a fi eficientă, Strategia UE pentru dezvoltare durabilă necesită o structură de guvernanţă cu totul nouă, care presupune o dotare corespunzătoare cu personal, buget, precum şi mecanisme cu ajutorul cărora să se poată controla aplicarea Strategiei.

1.5. CESE ar saluta, de asemenea, o coordonare mai intensă în cadrul Comisiei, la care ar putea să-şi aducă contribuţia un membru al Comisiei însărcinat cu coordonarea. Pe lângă aceasta, Comitetul recomandă constituirea unui comitet independent la nivel înalt, însărcinat cu monitorizarea periodică a progreselor în materie de dezvoltare durabilă şi care să facă recomandări instituţiilor.

1.6. Comitetul solicită Consiliului şi Comisiei să transforme Strategia UE de dezvoltare durabilă în meta-strategie pentru toate politicile UE. Toate celelalte strategii UE pe termen mai scurt trebuie să contribuie la îndeplinirea obiectivelor unei viitoare Strategii a UE de dezvoltare durabilă. Multe măsuri politice adoptate astăzi au efecte în următoarele decenii. Măsurile cu efect pe termen scurt nu trebuie să înrăutăţească şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.

1.7. În avizul său, CESE explică necesitatea unei mai bune coordonări între Strategia de la Lisabona şi Strategia de dezvoltare durabilă. Comisiei ar trebui să i se solicite ca la elaborarea noii Strategii de la Lisabona sau a Strategiei pentru anul 2020 să indice în mod explicit cum vor contribui măsurile propuse în respectiva strategie la tranziţia pe termen lung către un model mai durabil de dezvoltare. În mod similar, viitoarele perspective financiare, fondurile structurale, PAC şi programele-cadru de cercetare şi dezvoltare, precum şi toate celelalte strategii şi programe importante adoptate la nivel european ar trebui să arate în ce mod contribuie la îndeplinirea obiectivelor şi ţintelor cuprinse în Strategia de dezvoltare durabilă.

1.8. PIB-ul în forma sa actuală nu mai trebuie să fie un etalon decisiv pentru configurarea politicilor. Progresul şi bunăstarea umană ar trebui măsurate în alt mod decât până acum. CESE sprijină cu tărie definirea şi aplicarea altor indicatori privind progresul în afară de PIB. În acest context trebuie purtată şi o discuţie despre valorile pe care UE doreşte să le promoveze.

1.9. Dezvoltarea durabilă presupune angajament şi acţiuni la nivel local. Crearea unui astfel de angajament necesită coparticiparea activă atât a partenerilor sociali, cât şi a întregii societăţi civile organizate.

1.10. În mod evident, pentru o punere în aplicare cu succes a Strategiei de dezvoltare durabilă trebuie ca şi lumea politică să-şi asume răspunderea, atât la nivel european şi regional, cât şi la nivel local, Parlamentului European revenindu-i, de asemenea, un rol clar. Comitetul recomandă crearea unui mecanism pentru evaluarea de către Comisie a progreselor înregistrate pe plan naţional în raport cu indicatorii conveniţi, urmat de orientări specifice pentru fiecare ţară privind elementele-cheie care necesită atenţie, după modelul mecanismului înfiinţat cu succes pentru monitorizarea progreselor în aplicarea Strategiei de la Lisabona.

1.11. CESE regretă că, pentru elaborarea raportului său, Comisia nu a consultat, înainte de elaborarea propunerilor sale, nici CESE şi nici alte organizaţii, lucru cerut de Consiliu în Concluziile sale din anul 2006. La fel de importantă ar fi fost solicitarea punctelor de vedere ale organizaţiilor societăţii civile. Comitetul şi-a consolidat capacitatea de integrare cu privire la chestiunile de dezvoltare durabilă prin înfiinţarea, în urmă cu trei ani, a Observatorului Dezvoltării Durabile, structură care, la rândul său, a avut consultări periodice cu consiliile naţionale pentru dezvoltare durabilă. Comitetul recomandă ca acest mecanism să fie utilizat într-un mod mai sistematic, astfel încât să asigure o contribuţie mai originală a societăţii civile la actualizarea şi monitorizarea evoluţiei dezvoltării durabile în Europa.

1.12. Este deosebit de important ca acest mecanism să fie pe deplin funcţional înainte de Summitul mondial pentru dezvoltare durabilă de la Rio, din 2012.

2. Comunicarea Comisiei

Comunicarea Comisiei Europene [COM(2009) 400 final, din 24 iulie 2009] privind evoluţia ulterioară a Strategiei de dezvoltare durabilă reprezintă din păcate numai un progres modest. Pe de o parte, aceasta subliniază deficienţele în implementarea obiectivelor acestei strategii, însă pe de altă parte, nu propune măsuri viabile pentru înlăturarea pe viitor a acestor deficienţe.

2.1.1. În acest context, CESE reaminteşte că tocmai chestiunea semnalelor politice clare a fost unul din laitmotivele dialogului cu Comisia, Consiliul şi Parlamentul.

2.1.2. Deciziile privind semnalele politice necesită o pregătire bună. CESE regretă că, pentru dezvoltarea bazei pentru evaluarea politică din acest an a dezvoltării durabile, Comisia nu a putut aloca mai mult decât resurse marginale.

2.2. Documentul Comisiei conţine o serie de „înregistrări de moment” ale dezvoltării în cadrul celor şapte domenii prioritare şi al temelor transversale. Acesta este un exerciţiu util care arată atât unde trebuie aprofundate aceste priorităţi, cât şi unde este necesară o analiză mai detaliată.

2.3. Din document reiese că evoluţiile sunt aproape exclusiv negative. În ultimii ani, deşi s-au depus multe eforturi în problemele legate de climă şi energie, rezultatele continuă să fie, în cea mai mare parte, negative. Transporturile reprezintă un alt domeniu în care politicile nu au reuşit să ducă la schimbarea tendinţei de creştere a emisiilor. În general, exemplele pozitive se numără doar printre măsurile individuale: uneori un proiect de lege foarte promiţător, alteori o iniţiativă inovatoare; totuşi, nu se întrevede o tendinţă constantă de inversare a situaţiei.

2.4. CESE nu intenţionează să comenteze evaluarea schematică, întreprinsă de Comisie, a domeniilor politice individuale, ci doar să menţioneze că documentul acesteia nu este o lectură încurajatoare. Rezultatul subliniază că este nevoie de un angajament politic mai serios pentru dezvoltarea durabilă.

2.5. Durabilitatea producţiei şi a consumului se bucură de câţiva ani de o mare prioritate. Un exemplu este utilizarea materiilor prime în procesul de producţie. Din statistici reiese că UE şi SUA consumă de două ori mai multe materii prime pe unitatea de producţie, decât de exemplu Japonia. Acesta este un domeniu în care există un potenţial considerabil de a se obţine un randament mai bun prin raţionalizare.

2.6. Comisia acordă o prioritate deosebită eforturilor privind integrarea dimensiunii sociale şi a aspectelor sociale atât în Strategia de dezvoltare durabilă, cât şi în alte strategii actuale de dezvoltare ale UE (Strategia de la Lisabona şi altele). Importanţa acestor eforturi este ilustrată pe baza faptului că mai mult de 70 de milioane de europeni trăiesc în sărăcie (conform, printre altele, şi definiţiei utilizate de Oficiul de Statistică al UE). Legătura dintre migraţie şi evoluţia numărului de oameni care trăiesc în sărăcie reprezintă o chestiune importantă.

3. O strategie în criză?

3.1. Politica de dezvoltare durabilă a fost lansată acum aproape 20 de ani la Conferinţa de la Rio. Mesajul acestei conferinţe a fost clar şi convingător: să se satisfacă nevoile prezentului, fără riscul ca generaţiile viitoare să nu-şi poată satisface propriile nevoi. Concluziile Summitului de la Johannesburg (Summitul mondial al ONU privind dezvoltarea durabilă, desfăşurat la Johannesburg în 2002) au avut o rezonanţă puternică 10 ani mai târziu: aici s-a realizat în sfârşit un pachet cuprinzător de propuneri privind o dezvoltare echitabilă a societăţii la nivel mondial.

3.2. În cadrul pregătirilor pentru Summitul de la Johannesburg, UE a adoptat prima sa Strategie europeană privind dezvoltarea durabilă [COM(2001) 264 final, „Dezvoltarea durabilă în Europa pentru o lume mai bună: Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltarea durabilă”].

3.3. Strategia UE de dezvoltare durabilă a fost adoptată în primăvara anului 2001 într-un spirit euforic. Câţiva ani mai târziu situaţia s-a complicat treptat.

3.4. Strategia în sine nu prea poate fi criticată. Nu i-au lipsit avocaţi entuziaşti în rândul societăţii civile, precum şi printre politicieni şi formatorii de opinie.

3.5. Problema reală a constat mai degrabă în lipsa disponibilităţii autentice (sau a capacităţii) de a începe implementarea viziunii în planuri concrete de acţiune.

3.6. În anul 2006 a fost revizuită Strategia de durabilitate în cadrul „Revizuirii Strategiei UE pentru dezvoltare durabilă – Strategia reînnoită”. Revizuirea nu a clarificat chestiunea stabilirii priorităţilor şi procedura de punere în aplicare. În paralel, UE a elaborat noi programe, orientate printre altele spre creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă.

3.7. În ultimii ani, relaţia încordată dintre viziunile privind dezvoltarea durabilă şi programele pentru creştere economică şi competitivitate a devenit tot mai evidentă. Ceea ce le deosebeşte este, de exemplu, perspectiva temporală: în timp ce Strategia de la Lisabona este gândită pe termen mediu, Strategia de dezvoltare durabilă este gândită pe termen lung. Aceasta poate duce la favorizarea în cadrul Strategiei de la Lisabona a măsurilor pe termen scurt, măsuri ce contrazic obiectivele pe termen lung ale dezvoltării durabile.

3.8. Vocile care cer o revizuire a distribuţiei de sarcini între cele două strategii au devenit mai numeroase. Îmbinarea celor două strategii ar fi o măsură posibilă pentru utilizarea mai eficientă a resurselor disponibile.

3.9. Totuşi, acest aviz are rolul de a evidenţia că Strategia de dezvoltare durabilă are nevoie de un nou impuls, pentru a putea fi definite perspectivele atât pentru activitatea întreprinsă la nivel european, cât şi la nivel global.

4. Ce am învăţat?

4.1. În ultimii ani, CESE a adoptat în total mai mult de zece avize privind diferitele aspecte ale strategiei şi, pe lângă acestea, a oferit şi idei generale despre modul în care ar putea fi dezvoltată strategia în continuare. Punctul de vedere comun l-a reprezentat necesitatea de a continua Strategia de la Lisabona şi cea de dezvoltare durabilă într-un mod coordonat, chiar dacă acestea reprezintă două lucruri diferite (2).

4.2. CESE a putut identifica trei factori care împreună explică de ce strategiile au avut efecte divergente:

—

o explicaţie este a strategiilor. Prin Strategia de la Lisabona s-a încercat să se ofere răspunsuri la chestiunile politice urgente, în timp ce în cazul dezvoltării durabile este vorba de răspunsurile la întrebarea privind priorităţile pe termen lung. Diferenţa o fac personalităţile: în spatele Strategiei de la Lisabona stau şefii de guvern, în timp ce dezvoltarea durabilă este deseori de competenţa miniştrilor de mediu. Această inegalitate se reflectă şi în distribuţia resurselor: atât în cadrul Comisiei, cât şi în cadrul statelor membre lucrează mult mai puţin personal la Strategia pentru dezvoltare durabilă decât la Strategia de la Lisabona;

—	strategiile au avut un : Strategia de la Lisabona, deşi nu este cunoscută, începe să devină familiară în cercuri largi. Dezvoltarea durabilă este percepută ca ceva teoretic, care cu greu poate fi legat de politica practică;

—

: pentru Strategia de la Lisabona există un sistem riguros de planificare şi monitorizare conform unor norme şi termene comune. Pentru dezvoltarea durabilă există un instrument mai puţin strict pentru adoptarea priorităţilor comune şi pentru evaluarea comună. În consecinţă, Strategia de la Lisabona permite exercitarea unei presiuni mai puternice asupra statelor membre, în timp ce dezvoltarea durabilă rămâne mai degrabă la stadiul de intenţii generale.

4.3. Ultima evaluare cuprinzătoare a fost realizată înainte de revizuirea strategiei din 2006. Consiliul a evidenţiat în liniile directoare revizuite privind strategia că este de importanţă fundamentală să se intensifice colaborarea şi coordonarea eforturilor naţionale şi europene în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă. În cadrul eforturilor privind dezvoltarea durabilă, definirea unor priorităţi clare este considerată deosebit de importantă. Evaluarea anterioară raportului bianual al Comisiei din 2008 a ajuns în plus la concluzia că s-au înregistrat progrese în abordarea ciclului de viaţă al produselor şi în evitarea deşeurilor, precum şi într-o serie de iniţiative în domeniul protecţiei mediului (Progresele privind Strategia UE de dezvoltare durabilă, raportul final ECORYS).

4.4. Este esenţial să se observe că fondurile structurale şi Strategia pentru dezvoltare durabilă sunt insuficient corelate. Durabilitatea investiţiilor trebuie să aibă prioritate maximă mai ales în domeniile în care UE participă cu contribuţii financiare ample.

5. Revitalizarea Strategiei de dezvoltare durabilă: câteva puncte de pornire

5.1. Uniunii Europene îi revine un rol fundamental în dezvoltarea abordărilor globale pentru dezvoltarea durabilă. Multe ţări şi grupuri de ţări privesc UE ca pe un pionier în chestiunea durabilităţii. Dacă UE poate să preia şi în cazul revitalizării Strategiei de dezvoltare durabilă un rol călăuzitor, atunci se va câştiga mult.

5.2. Una din numeroasele dificultăţi cu privire la forma actuală a strategiei este faptul că are atât de multe priorităţi: şapte domenii principale şi patru teme transversale. Se poate presupune că o strategie cu priorităţi mai clare este mai convingătoare. Pentru a avea un impact mai puternic este hotărâtor şi ca Strategia UE de dezvoltare durabilă să aibă obiective clare şi cuantificabile.

5.3. În plus nu trebuie ascuns faptul că, deşi dezvoltarea durabilă se bazează pe trei piloni, nu toate măsurile luate pot fi întotdeauna folositoare concomitent atât mediului, cât şi economiei şi domeniului social. Nu pot exista numai situaţii „win-win-win”. Mai degrabă trebuie stabilite priorităţi care adesea sunt dureroase. În trecut au fost deseori prioritare interesele economice pe termen scurt. Din păcate acest lucru pare să se repete şi în cadrul programelor de restructurare legate de actuala criză economică.

5.4. În cadrul promovării dezvoltării durabile sectorul public trebuie să preia un rol de conducere important, iar factorii de decizie pot să impulsioneze dezvoltarea durabilă prin măsuri legislative, facilităţi fiscale, subvenţii (şi prin desfiinţarea investiţiilor păguboase), precum şi prin sistemul de achiziţii publice.

5.5. Noua perspectivă financiară care începe din 2014 trebuie să se ghideze după obiectivele viitoarei strategii de dezvoltare durabilă.

5.6. Strategia UE de dezvoltare durabilă trebuie să abordeze şi problema subvenţiilor dăunătoare. CESE solicită Comisiei să prezinte în sfârşit foaia de parcurs pentru reforma subvenţiilor dăunătoare, care avea termen deja în 2008.

5.7. Revitalizarea Strategiei de dezvoltare durabilă nu trebuie să ducă la mărirea controlului central. Dezvoltarea durabilă trebuie să fie corelată cu noile abordări privind delegarea şi apropierea procesului decizional de cetăţeni.

5.8. Dezvoltarea durabilă se bazează pe angajamentul şi pe eforturile nivelurilor de acţiune apropiate de cetăţean. Pe parcursul anilor 1990, organizaţiile de voluntari şi partenerii sociali au participat în măsură importantă la imprimarea unui profil dinamic acţiunilor UE privind dezvoltarea durabilă. În cadrul unei dezvoltări durabile reformate, organizaţiilor de voluntari trebuie să le revină un rol foarte important.

5.9. Un alt actor important pentru eforturile viitoare îl reprezintă instituţiile regionale şi în special comunale.

5.10. Deseori se afirmă că economia ar trebui să se implice mai intens. Într-o Strategie revizuită de dezvoltare durabilă, întreprinderilor le revine un rol clar şi de la sine înţeles. Se constată că economia este în mod clar mai interesată de chestiunile referitoare la climă şi la dezvoltarea durabilă.

6. Argumente pentru revigorarea Strategiei de dezvoltare durabilă

6.1. Este important să i se dea un nou impuls Strategiei de dezvoltare durabilă? Întrebarea poate suna bizar. Având în vedere volumul zilnic de informaţii despre teme precum clima, energia, agricultura, diversitatea speciilor etc., baza pentru eforturile concrete în chestiunile privind durabilitatea pare să fie destul de largă.

6.2. Problema încălzirii climei a suscitat o mare atenţie din partea publicului şi a generat nenumărate rapoarte alarmante, de exemplu raportul Stern. În plus, proiectul TEEB (The Economics of Ecosystems and Biodiversity) a evidenţiat pericolele care există în domeniul ecosistemelor, dacă vom continua să reducem biodiversitatea şi să suprasolicităm ecosistemele.

6.3. Agricultura, în sens mai larg, se va afla în faţa unor noi probleme ca urmare a temperaturilor în creştere. Modul în care agricultura trebuie să-şi adapteze producţia în noile condiţii rămâne o chestiune principală a eforturilor viitoare ale politicii agricole.

6.4. Lista ar putea fi cu uşurinţă mărită. Cele mai multe întrebări sunt cunoscute deja din dezbaterile generale. Ceea ce este mai puţin luat în considerare este faptul că efectele asupra vieţii noastre obişnuite vor fi vizibile mai devreme decât s-a crezut până acum.

6.5. Comitetul solicită Comisiei să transforme Strategia UE de dezvoltare durabilă în meta-strategie pentru toate celelalte politici UE. Toate celelalte strategii UE trebuie să contribuie la îndeplinirea obiectivelor unei viitoare Strategii UE de dezvoltare durabilă şi să întărească durabilitatea.

6.6. CESE sprijină în special definirea şi aplicarea altor indicatori privind progresul în afară de PIB. Cel mai recent raport al Comisiei Stiglitz a evidenţiat clar încă o dată că PIB-ul nu poate fi un suport bun pentru decizii pe termen lung – care trebuie luate în momentul de faţă. Dimpotrivă: acesta ne induce în eroare, neindicând problemele reale şi amânându-le pentru viitor. Cu puţin timp în urmă, CESE a adoptat un aviz în care a analizat consecinţele unei noi abordări referitoare la PIB (3). Discuţia trebuie să treacă dincolo de disputa privind indicatorii măsurabili. Problema principală trebuie să fie felul în care obţinem bunăstare şi confort în societatea noastră şi ajungem la o economie cu low-input şi high-output.

6.7. Şi în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă, UE trebuie să-şi îmbunătăţească comunicarea cu cetăţenii.

7. Răspunderea politică şi nevoia de conducere

7.1. CESE a subliniat într-o serie de rapoarte privind dezvoltarea durabilă că aceasta are nevoie de conducere politică şi de dorinţa de a continua acest proces. Aceasta nu trebuie echivalată cu dorinţa de centralism. Mai degrabă, este vorba de preluarea iniţiativei, de crearea de reţele şi de dorinţa de asumare a răspunderii.

7.2. CESE îşi reafirmă opinia exprimată deja în avizele anterioare conform căreia pentru succesul angajamentului pentru dezvoltarea durabilă este nevoie, pe lângă asumarea activă a răspunderii politice, şi de implicarea activă la nivel local şi regional. CESE subliniază în continuare că partenerii sociali şi societatea civilă trebuie să aibă în sens larg posibilitatea de a lua parte la planificare şi punere în aplicare.

7.3. Din această perspectivă, este important să se evidenţieze că este nevoie de colaborare între aceste două strategii centrale de dezvoltare, adică între Strategia de la Lisabona şi Strategia de dezvoltare durabilă. Când vor fi aceste strategii îmbinate este mai puţin interesant decât faptul că ele trebuie să fie strâns corelate. În orice caz trebuie să fie clar că măsurile luate în cadrul Agendei de la Lisabona contribuie la îndeplinirea obiectivelor mai cuprinzătoare ale Strategiei UE de dezvoltare durabilă.

7.4. Pentru aplicarea cu succes a Strategiei UE de dezvoltare durabilă este indispensabilă o structură mai puternică de guvernanţă. CESE solicită Consiliului să instituie şi pentru această strategie un ciclu de guvernanţă similar celui pentru Strategia de la Lisabona – cu rapoarte anuale, benchmarking şi metoda deschisă de coordonare - astfel încât statele membre să poată fi comparate mai uşor şi să se nască concurenţă în direcţia îmbunătăţirii durabilităţii. În plus, atât în statele membre, cât şi în cadrul Comisiei trebuie puse mai multe resurse la dispoziţie pentru aplicarea Strategiei UE de dezvoltare durabilă.

8. Cunoaştere şi atitudine

8.1. Comisia acordă multă atenţie domeniului educaţiei generale şi profesionale şi sintetizează diversele programe ale UE. Însă, Comisia pierde din vedere încadrarea chestiunii învăţământului general şi profesional şi a cunoaşterii într-o perspectivă democratică mai amplă. Dezvoltarea durabilă necesită, precum politica de protecţie a climei, decizii care nu sunt salutate mereu de toate părţile. Ca şi politica de protecţie a climei şi politica energetică, dezvoltarea durabilă trebuie ancorată pe plan local.

8.2. Cum se pot asigura ancorarea locală şi sprijinul? O cheie pentru aceasta o constituie învăţământul general şi profesional, şi anume în sensul universităţilor populare nordice, de exemplu, în cadrul cărora dimensiunea democratică are o importanţă mare în învăţământ. Din perspectivă socială, învăţământul are o contribuţie puternică la dezvoltarea structurilor democratice. Nu degeaba au jucat universităţile populare din ţările nordice un rol esenţial în recrutarea pentru toate tipurile de organizaţii ale societăţii civile.

8.3. Aceasta însă nu ar trebui să însemne că şcoala şi educaţia generală şi profesională a tinerilor au un rol mai puţin important. În acest caz este vorba de consolidarea rolului atât al educaţiei adulţilor, cât şi al învăţământului şcolar şi de identificarea unor noi metode de predare.

8.4. CESE recomandă ca Strategia de dezvoltare durabilă să aibă un rol mai amplu în domeniul învăţământului general şi profesional.

9. Cercetarea şi dezvoltarea pe termen lung

9.1. Importanţa cercetării a fost evidenţiată deja odată cu primele decizii privind durabilitatea. Au fost adoptate mai multe decizii specifice privind extinderea pe termen lung a cercetării şi a formării destinate cercetătorilor. Printre cele mai importante se numără decizia adoptată la Barcelona, care a stabilit obiectivul ca statele membre ale UE să mărească la 3 % din PIB cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare în cadrul unei perioade specifice, şi anume până în 2010.

9.2. CESE menţionează că toate statele membre trebuie să depună eforturi pentru a îndeplini obiectivul de la Barcelona şi, astfel, să mărească substanţial fondurile de cercetare.

9.3. Politica de cercetare şi Strategia de la Lisabona ar trebui să fie îmbinate mai clar, pentru a realiza efectul de sinergie între dezvoltarea durabilă şi Strategia de la Lisabona.

9.4. Colaborarea dintre institutele de cercetare în privinţa evoluţiei climei a progresat mult. Totuşi, ar putea fi dificil să se obţină fonduri pentru cercetarea pe termen lung. De aceea, CESE propune Comisiei să realizeze un studiu, în cadrul programului-cadru de cercetare al UE privind nevoile actuale referitoare la cercetarea în domeniul climei, al energiei şi al dezvoltării durabile.

10. Organizarea mai bună a pregătirilor

10.1. În diferite contexte, CESE a evidenţiat necesitatea conducerii politice în ceea ce priveşte pregătirea măsurilor în domeniul dezvoltării durabile sau al politicii în domeniul climei şi al celei energetice. Comitetul l-a citat de mai multe ori pe fostul prim-ministru francez Michel Rocard, care, la o importantă conferinţă a CESE, a spus că dezvoltarea durabilă va necesita fără îndoială decizii care nu vor fi mereu uşoare sau populare. Prim-ministrul luxemburghez s-a exprimat acum câţiva ani în mod asemănător atunci când a spus că la Consiliu se cunoaşte cu exactitate care sunt măsurile necesare. Problema ar consta doar în faptul că nu se ştie cum s-ar putea obţine un nou mandat în parlamente după îndeplinirea acestor măsuri.

10.2. Soluţia constă în consultări şi un dialog sistematice şi în timp util. În special, trebuie să se înceapă la nivel local şi să se procedeze de jos în sus. În acest caz, o noţiune-cheie o reprezintă participarea, care totuşi trebuie completată cu solidaritatea.

10.3. CESE a subliniat de mai multe ori necesitatea unei structuri de cooperare mai puternice în cadrul Comisiei. Transpusă la situaţia actuală, aceasta ar putea lua forma unui membru special al Comisiei, la nivelul unui vicepreşedinte, care să fie însărcinat cu promovarea colaborării şi coordonării între marile strategii actuale, adică Strategia de durabilitate, Strategia privind clima şi energia şi Strategia de la Lisabona.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2009) 400 final.

(2) A se vedea, de exemplu JO C 195, 18.8.2006, p. 29 şi JO C 256, 27.10.2007, p. 76.

(3) JO C 100, 30.4.2009, p. 53.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/23

Avizul Comitetului Economic şi Social European pe tema „Către o economie ecoeficientă: transformarea crizei economice într-un prilej de pregătire a unei noi ere energetice”

(aviz exploratoriu)

(2010/C 128/05)

Raportor: dl OSBORN

La 3 iunie 2009, viitoarea Preşedinţie suedeză a Consiliului Uniunii Europene a solicitat Comitetului Economic şi Social European să elaboreze un aviz exploratoriu pe tema

Către o economie ecoeficientă: transformarea crizei economice într-un prilej pentru pregătirea unei noi ere energetice.

Secţiunea pentru transporturi, energie, infrastructură şi societatea informaţională, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 12 octombrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 164 voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 8 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Cele mai mari economii dezvoltate ale lumii au recunoscut nevoia de a obţine o reducere minimă de 80 % a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2050, ca parte a măsurilor necesare la nivel mondial pentru menţinerea la dimensiuni controlabile a riscurilor pe care le presupun schimbările climatice. De aceea, este nevoie de schimbări majore ale bazei energetice a economiilor avansate, începând chiar de acum.

1.2. UE a început acest proces cu consistentul program privind clima şi energia, adoptat de Consiliu şi de Parlament în acest an şi care vizează reducerea cu 20-30 % a emisiilor până în 2020. Totuşi, acest program nu este încă pus în aplicare şi noi măsuri vor fi necesare în curând în vederea atingerii obiectivului fixat pentru 2050.

1.3. Actuala criză economică reprezintă atât o ameninţare, cât şi o oportunitate. Ameninţarea vine din direcţia confruntării cu problemele economice actuale (care vor atrage toată atenţia politică şi toate resursele disponibile) şi a concentrării măsurilor pe reinstaurarea status quo-ului şi a aceluiaşi model generator de emisii din ce în ce mai mari. Oportunitatea constă în aceea că există o marjă de manevră suficientă pentru a rupe tiparul şi a adopta o strategie eficientă din punct de vedere ecologic, benefică pentru toate părţile, care va ajuta la reanimarea economiei, la creşterea competitivităţii şi la crearea de noi locuri de muncă, în paralel cu transformarea bazei energetice şi reducerea semnificativă a emisiilor.

1.4. CESE sprijină pe deplin şi încurajează toate măsurile de promovare a eficienţei ecologice aflate în curs de aplicare sau în stadiu de proiect în Europa, inclusiv măsurile suplimentare vizând:

—	consolidarea acţiunilor privind eficienţa energetică, printr-un nou plan de acţiune privind eficienţa energetică;

—	consolidarea acţiunilor în domeniul energiilor regenerabile, printr-un nou plan de acţiune pentru energia din surse regenerabile;

—	includerea cerinţelor privind eficienţa energetică în toate programele de cheltuieli publice;

—	promovarea şi încurajarea reformei fiscale „ecologice”;

—	încurajarea politicilor de achiziţii publice „ecologice” în toate instituţiile publice.

1.5. În vederea stimulării acţiunilor şi a acordării de sprijinpe o scară mai largă, precum şi în vederea menţinerii poziţiei Europei în lume ca lider pe planul concurenţei, CESE propune, de asemenea, concentrarea noilor eforturi ale Comisiei şi ale celorlalte instituţii asupra unui număr limitat de provocări specifice în materie de reformă. Comitetul atrage atenţia în special asupra a trei transformări care ar putea avea capacitatea de a antrena interesul şi sprijinul opiniei publice ca iniţiative şi programe europene majore vizând:

—	energia solară şi alte surse regenerabile de energie;

—	automobilul cu propulsie exclusiv electrică;

—	locuinţa cu emisii zero de dioxid de carbon.

Cu certitudine, generalizarea utilizării automobilului electric trebuie însoţită de progrese în direcţia producerii unei proporţii mai mari de energie din surse care nu produc ele însele emisii de CO2 nete importante, astfel încât să se evite o simplă deplasare a emisiilor de CO2 de la automobile la centralele electrice.

1.6. CESE propune stabilirea de parteneriate public-privat puternice, pentru a contura şi a orienta aceste transformări şi a atrage un sprijin cât mai larg posibil din partea mediului de afaceri, a altor instituţii relevante şi a publicului. CESE propune, de asemenea, introducerea unei noi forme de euroobligaţiuni „ecologice”, care să asigure o finanţare suplimentară pentru susţinerea unora dintre aceste transformări.

1.7. CESE solicită ca în centrul noii Strategii de la Lisabona să se afle o nouă iniţiativă privind eficienţa ecologică, conformă cu prezentul aviz, în vederea orientării progreselor către un viitor mai durabil.

2. Context

2.1. Motivele generale pentru încercarea de a face rapid trecerea către o economie mai eficientă din punct de vedere ecologic sunt bine-cunoscute. Schimbările climatice cauzate de emisiile de gaze cu efect de seră provoacă deja probleme grave în multe părţi ale lumii, iar aceste probleme se vor înrăutăţi, aproape sigur, în anii care urmează.

2.2. Pe măsura agravării schimbărilor climatice, perspectiva epuizării resurselor de petrol şi gaze ale lumii devine un risc din ce în ce mai serios, antrenând probleme de aprovizionare şi preţuri ridicate şi din ce în ce mai volatile în viitor. Regiuni cum ar fi Europa, care depind de importuri pentru a satisface cea mai mare parte a nevoilor, trebuie să îşi micşoreze vulnerabilitatea şi să-şi crească securitatea prin reducerea cererii totale de energie şi acoperirea unei cote mai mari din necesarul de energie din surse regenerabile disponibile pe plan intern.

2.3. Aceste două provocări strategice pe termen lung, privite împreună, înseamnă că lumea trebuie să ajungă la o reducere masivă a emisiilor de gaze cu efect de seră şi să facă o schimbare importantă în direcţia eficienţei ecologice. Liderii G8 au acceptat în principiu ca economiile avansate să realizeze o reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră de 80 % până în 2050. Unele dintre schimbările bazei energetice a economiei necesare pentru atingerea acestui obiectiv au început deja, însă ritmul schimbării trebuie puternic accelerat.

2.4. Multe dintre acţiunile care trebuie întreprinse sunt deja clare şi pot fi îndeplinite prin tehnologii confirmate. World Energy Outlook 2008 (WEO 2008), elaborat de Agenţia Internaţională a Energiei (AIE), estimează că peste 50 % din măsurile de reducere adoptate în vederea menţinerii unei concentraţii de CO2 inferioare valorii de 450 de ppm în 2030 ar putea fi realizate prin introducerea tehnologiilor eficiente energetic deja existente. Există măsuri rentabile care sunt gata de a fi puse în practică, atât din punctul de vedere al cererii (construcţii, industrie, transporturi), cât şi al ofertei (de exemplu cogenerarea de energie electrică şi de căldură industrială sau urbană). Este însă nevoie de mai multe măsuri care să-i ajute pe actorii de pe piaţă să le pună în aplicare mai rapid.

2.5. Dincolo de tehnologiile existente, noile tehnologii eficiente energetic şi cu emisii reduse de CO2 trebuie să fie gata pentru a pătrunde pe piaţă în următoarele decenii, astfel încât să se realizeze reducerile necesare. În analizele cuprinse în Perspectiva asupra tehnologiilor energetice 2008 (Energy Technology Perspective – ETP 2008), AIE subliniază necesitatea de a acţiona din timp pentru mobilizarea cercetării şi dezvoltării şi pentru promovarea învăţării în întregul lanţ, de la furnizorul de tehnologie la operatorul şi la utilizatorul acesteia, pentru a aduce noile tehnologii pe curba de învăţare, transformându-le din proiecte demonstrative promiţătoare, însă prea costisitoare, în producţie la scară largă, fiabilă şi rentabilă. Noile tehnologii sunt necesare atât pentru a continua îmbunătăţirea eficienţei energetice (de exemplu, clădiri, iluminat, procese industriale cu emisii zero), cât şi pentru reducerea emisiilor de CO2 provenite din aprovizionarea cu energie (de exemplu, energia solară, captarea şi stocarea CO2, combustibilii de transport nefosili).

2.6. Toate aceste schimbări sunt la îndemână, însă ritmul lor trebuie să fie puternic accelerat. Europa şi statele membre, alături de alte economii importante, trebuie să facă un efort şi mai mare decât au făcut până în prezent, pentru a concepe strategii de inovare şi pentru a pune în aplicare ample programe de transformare în sectoarele-cheie relevante.

2.7. Programele de implantare a tehnologiilor sunt esenţiale. Acestea pot reprezenta stimulente în vederea aplicării la întregul potenţial a măsurilor disponibile privind eficienţa energetică sau a creşterii nivelului de pătrundere pe piaţă necesar pentru stimularea cercetării şi dezvoltării în sectorul privat şi plasarea unei noi tehnologii pe curba de învăţare. Acestea deţin cel mai mare potenţial de a asigura beneficii duble: crearea de locuri de muncă şi contribuţia la trecerea către sisteme bazate pe eficienţa ecologică astăzi şi, în acelaşi timp, investiţia în învăţare, pentru a dispune de tehnologii mai eficiente şi mai ieftine mâine. Obiectivul este acela de a concepe programe de implantare a tehnologiilor care să stimuleze concurenţa şi investiţiile în industria privată de cercetare şi dezvoltare şi să promoveze învăţarea în lanţul producător-utilizator.

2.8. Există deja câteva exemple de eforturi europene de succes în ceea ce priveşte îmbunătăţirea eficienţei şi introducerea pe piaţă a tehnologiilor cu emisii reduse de CO2. Sistemul de etichetare în domeniul consumului de energie al UE a determinat piaţa aparatelor de refrigerare să atingă un nivel de eficienţă energetică substanţial mai ridicat. Programele de adaptare a clădirilor existente au îmbunătăţit eficienţa în ceea ce priveşte încălzirea. Programele naţionale de implantare a tehnologiei de obţinere a energiei eoliene au crescut semnificativ nivelul de răspândire a acesteia şi au redus costurile, creând industrii de mai multe milioane de euro în ţările care au pus în aplicare astfel de programe.

2.9. Cu toate acestea, viitoarele cerinţe cu privire la eficienţă şi noi tehnologii cu emisii reduse de CO2 rămân enorme. Este necesar ca lecţiile învăţate din aceste eforturi să fie puse laolaltă, transferate şi utilizate în cadrul unui nou efort concertat şi armonizat de introducere şi diseminare a viitoarei generaţii de tehnologii cu emisii reduse de CO2 la scară europeană, cât mai curând posibil.

2.10. Unele dintre schimbările necesare ar putea impune abordări fundamental diferite şi acestea necesită o atenţie deosebită. Trei exemple par a oferi oportunităţi speciale, care ar putea rezona bine cu publicul european şi ar putea asigura progrese treptate în domeniul eficienţei ecologice:

—

în domeniul generării de energie, trecerea către energia din surse regenerabile trebuie să fie accelerată în continuare. Energia solară este marginală şi costisitoare, însă costurile de producere a acesteia sunt în scădere constantă, fiind nevoie acum de un impuls puternic pentru a determina răspândirea sa atât în cadrul instalaţiilor locale de dimensiuni reduse, cât şi în generatoarele de dimensiuni mai mari. Energia eoliană este, în sfârşit, răspândită la scară destul de largă, însă costurile trebuie să fie şi mai mult reduse. Pompele de căldură geotermală au deja rezultate foarte bune şi ar trebui dezvoltate imediat, astfel încât să devină o cerinţă standard pentru toate locuinţele şi clădirile noi. Reţeaua electrică, modalităţile de sprijinire a infrastructurii şi metodele de stocare a energiei trebuie să fie regândite şi reconfigurate, astfel încât să susţină o utilizare crescută a energiei din surse regenerabile, pe baza principiilor unui design şi ale unui management inteligent;

—

automobilul cu emisii zero de dioxid de carbon. Există limitări fizice fundamentale în ceea ce priveşte măsura în care poate fi îmbunătăţită performanţa motorului cu combustie internă din perspectiva emisiilor de CO2. La un moment dat, se va produce o trecere radicală către automobilul funcţionând exclusiv pe bază de energie electrică sau echipat cu o pilă de combustie care poate fi reîncărcată sau realimentată folosind surse de energie cu emisii nete reduse sau chiar fără emisii de gaze cu efect de seră. Comitetul consideră că acum este momentul de a stabili ţinte şi calendare clare pentru realizarea acestei transformări şi pentru punerea la punct a infrastructurii necesare şi a sistemelor conexe;

—

în domeniul construcţiilor, clădirea cu emisiile nete zero începe să fie posibilă. Acum este nevoie de un efort major pentru transformarea acestui concept, de la cele câteva prototipuri foarte interesante la diseminarea pe scară largă în locuinţele noi sau viitoare, precum şi în alte tipuri de clădiri. În acest scop, ar trebui construite locuinţe-model cu consum redus de energie în toate regiunile UE, iar proiectarea acestora ar trebui să ţină seama de condiţiile climatice şi geografice din regiune. Aceste construcţii vor servi drept exemple.

2.11. Sunt de dorit măsuri similare şi pentru promovarea dezvoltării şi a diseminării tehnologiilor de stocare şi captare a CO2, precum şi pentru extinderea capacităţii tehnologiei informaţiei şi a sistemelor inteligente, astfel încât să contribuie la creşterea eficienţei ecologice.

3. Rolul guvernelor şi al UE

3.1. UE are un rol deosebit de important, având în vedere amploarea şi varietatea unora dintre acţiunile care se impun. O transformare având amploarea şi ritmul necesare poate fi generată doar printr-un efort concertat, care să aducă laolaltă parteneri publici şi privaţi din întreaga Europă şi chiar din întreaga lume, în unele cazuri. UE a pus deja în aplicare o serie întreagă de programe şi pachete de promovare a eficienţei energetice, a energiilor din surse regenerabile şi a tranziţiei către o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon. Însă aceste eforturi trebuie să fie intensificate şi accelerate. La punctele următoare sunt tratate câteva din domeniile-cheie în care sunt necesare noi intervenţii la nivel european.

3.2. Cercetarea şi dezvoltarea. Domeniul cercetării şi dezvoltării a stagnat în Europa la un nivel de aproximativ 1,84 % din PIB timp de mai mulţi ani, cu mult sub nivelul de 3 % convenit. Este nevoie de un efort substanţial pentru atingerea obiectivului de 3 %, precum şi de o cotă mai mare din acest program alocată susţinerii tranziţiei către o economie cu emisii reduse de CO2. Unele dintre cele mai radicale tehnologii noi cu emisii reduse de CO2 se numără printre acele tehnologii care au cea mai mare nevoie de fonduri publice pentru cercetare şi dezvoltare, de exemplu, stocarea şi captarea CO2, panourile fotovoltaice cu film subţire, energia eoliană captată în larg şi biocarburanţii de a doua generaţie.

3.3. Trebuie concepute programe de implantare pentru a exploata nişele existente pe piaţă pentru noile tehnologii şi a stimula investiţiile în învăţare ale actorilor de pe piaţă. Ar trebui exploatate sinergiile cu politicile fiscale şi industriale. UE ar trebui să se concentreze mai ales pe cele mai ample transformări necesare, cum ar fi trecerea la automobilul electric sau clădirea cu emisii zero de CO2, ceea ce va necesita dezvoltare tehnologică la scară largă, investiţii masive, un sprijin considerabil în ceea ce priveşte infrastructura şi o mobilizare de anvergură a interesului din partea publicului şi a consumatorilor, precum şi promovarea stimulentelor. Experienţa platformelor tehnologice pentru energie trebuie extinsă şi transformată în programe de implantare proactive, în vederea transformărilor-cheie necesare.

3.4. Instituirea de standarde. Standardele obligatorii pentru cerinţele de eficienţă energetică minimă aplicabile produselor şi serviciilor joacă un rol esenţial în procesul de transformare. UE a stabilit deja standarde minime de eficienţă energetică pentru unele produse esenţiale, însoţite de calendare pentru realizarea de îmbunătăţiri ulterioare. Însă aceste programe trebuie să fie mai cuprinzătoare şi să stabilească obiective mai ambiţioase pe termen scurt şi lung.

3.5. Desigur, există limitări practice ale ritmului progreselor, de care trebuie să se ţină seama. Dar este de asemenea esenţial să se menţină presiunea exercitată asupra industriei europene pentru a se plasa printre liderii mondiali în domeniul standardelor de eficienţă, astfel încât aceasta să păstreze o poziţie concurenţială puternică, în condiţiile în care toată piaţa mondială se îndreaptă către o eficienţă ecologică crescută.

3.6. Achiziţiile publice. Programele de achiziţii publice pot reprezenta un instrument extrem de important pentru îmbunătăţirea standardelor în sectoarele industriale cheie, dacă în specificaţiile tehnice şi în contracte sunt incluse condiţiile corespunzătoare. Considerăm că UE ar trebui să continue să joace un rol de lider, stabilind ca standarde de eficienţă energetică mult mai stricte să devină cerinţe-standard în toate achiziţiile de bunuri, servicii sau clădiri din sectorul public. Criteriile de eficienţă ecologică ar trebui să fie incluse în toate procesele de evaluare a proiectelor.

3.7. Unele dintre autorităţile locale şi regionale din Europa se află în prima linie în ceea ce priveşte includerea eficienţei ecologice în toate activităţile lor. Dar nu este cazul tuturor. Ar putea exista spaţiu de manevră pentru o dublă iniţiativă la nivel european: pe de o parte, evidenţierea bunelor practici şi stimularea celorlalte autorităţi locale să urmeze exemplul dat şi, pe de altă parte, promovarea sistematizării şi a armonizării cerinţelor impuse acestor structuri în vederea atingerii standardelor de eficienţă ecologică.

3.8. Stimulentele pentru sectorul privat. Stabilirea unui preţ corespunzător pentru emisiile de CO2 este crucială în acest domeniu şi Comitetul aşteaptă de la Comisie să continue să dezvolte sistemul de comercializare a certificatelor de emisii de CO2 în sectoarele corespunzătoare şi să încurajeze extinderea fiscalităţii bazate pe emisiile de CO2 în alte domenii. Aceasta ar trebui, de asemenea, să promoveze iniţiative cu privire la stimulente mai specifice, cum ar fi utilizarea tarifelor garantate pentru stimularea investiţiilor în energie din surse regenerabile. În alte situaţii, ar putea fi necesar ca sectorul public să colaboreze cu sectorul privat în scopul construirii infrastructurii care să vină în sprijinul noilor tehnologii esenţiale, de exemplu, în sprijinul formelor descentralizate de generare de energie şi a unei reţele inteligente.

3.9. Comportamentul consumatorilor. Există încă din partea consumatorilor o lipsă de conştientizare sau de preferinţă clară pentru o eficienţă crescută, fie în legătură cu ceea ce cumpără, fie în legătură cu deciziile care ţin de stilul lor de viaţă. Reciproc, există prea puţină conştientizare în rândul autorităţilor de reglementare în legătură cu elementele declanşatoare ale comportamentului consumatorilor şi cu cele mai bune modalităţi de promovare a cererii pentru bunuri şi servicii ecoeficiente. Trebuie extins sprijinul acordat educaţiei, activităţilor de sensibilizare şi iniţiativelor comunitare. Trebuie extinsă şi îmbunătăţită etichetarea bunurilor şi produselor care să conţină informaţii cu privire la performanţa energetică.

3.10. Dezvoltarea şi formarea profesională. În formarea profesională şi tehnică şi în reeducare, este nevoie de un efort mult mai mare de înţelegere reală a nevoii de producţie eficientă energetic şi de durabilitate, precum şi a ceea ce presupune aceasta.

4. Oportunităţi şi ameninţări în actuala criză financiară

4.1. Există riscul ca actualele dificultăţi economice din lume să facă mai dificilă realizarea unor progrese rapide către eficienţa ecologică. Fondurile pentru investiţii, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, sunt limitate şi există tendinţa de a fi canalizate preferenţial către priorităţilor pe termen scurt.

4.2. Pe măsură ce economia mondială va începe să se redreseze, ar putea apărea totuşi noi oportunităţi pentru orientarea economiei mondiale (şi a altor economii importante) într-o direcţie mai durabilă. Este crucial ca Europa să îmbrăţişeze aceste provocări şi să le răspundă pozitiv, dacă doreşte să se impună în viitoarea cursă mondială către eficienţă ecologică şi durabilitate.

Câteva domenii care ţin în principal de sectoarele financiar, economic şi industrial merită în mod special a fi examinate cu atenţie în contextul situaţiei economice actuale.

4.3.1. . Criza economică actuală a reînnoit interesul în ceea ce priveşte inadecvarea PIB ca măsură a progresului general şi nevoia de a favoriza un concept mai larg de bunăstare, care să ţină seama de factorii sociali şi de mediu, precum şi de performanţa economiei monetare. Ca urmare a raportului Stiglitz, elaborat pentru guvernul francez, este necesar ca activitatea Comisiei în acest domeniu să fie monitorizată.

4.3.2. . Câteva guverne şi Comisia au pus în practică pachete de cheltuieli publice importante care să stimuleze economiile şi să împiedice deteriorarea situaţiei în direcţia unei depresiuni economice. Planul de redresare economică promovat de Comisie a reprezentat un bun exemplu de combinare a stimulentelor economice cu promovarea tranziţiei către o economie mai „ecologică”, însă a fost limitat în mod inevitabil de sumele disponibile, mici în raport cu nevoile. Se poate ca timpul pachetelor de stimulare să fi trecut în cea mai mare măsură, însă toate programele de cheltuieli publice aşteaptă încă să fie reanalizate din punctul de vedere al eficienţei ecologice, astfel încât să producă beneficii duble. Evaluările sistematice ale caracterului durabil al programelor de cheltuieli publice ar trebui să devină regulă în cadrul proceselor bugetare ale UE şi statelor sale membre.

4.3.3. . Deoarece autorităţile publice încearcă să îşi refacă situaţia financiară, toate programele de cheltuieli publice vor fi monitorizate îndeaproape în următorii câţiva ani. La examinarea domeniilor în care urmează a se opera reduceri, atenţia trebuie să se concentreze în special pe programele de cheltuieli care implică un consum ridicat de energie sau care au efecte negative asupra eficienţei ecologice. În acest context, ar trebui examinate în mod special subvenţiile cu efecte perverse, care sprijină producţia sau consumul de combustibili fosili (de exemplu, subvenţiile pentru producţia de cărbune sau preţurile subvenţionate vizând grupuri specifice) şi care produc, astfel, dezavantaje din două puncte de vedere (eliminând alte investiţii publice, mai utile şi creând condiţii mai defavorabile exact pentru tehnologiile aplicabile în cazul energiei din surse regenerabile etc., pe care ar trebui să le promoveze). Mult aşteptata comunicare a Comisiei privind reforma subvenţiilor ar putea ajuta Europa să facă progrese în acest domeniu.

4.3.4. . Este probabil ca dezechilibrele fiscale existente în prezent în multe ţări din Europa să necesite ajustări în ceea ce priveşte nivelul şi echilibrul diferitelor impozite. La realizarea acestor schimbări, trebuie avută în vedere dimensiunea ecologică. În contextul actual, o impozitare mai mare a energiei (provenite din combustibilii fosili) ar trebui preferată impozitării muncii, luându-se totuşi măsuri de protecţie a celor mai săraci şi mai vulnerabili. Comisia, împreună cu statele membre, ar putea lansa un nou studiu în vederea încurajării unor măsuri concertate de orientare a strategiilor fiscale în această direcţie.

4.3.5. . Criza economică actuală a condus deja la o serie de intervenţii guvernamentale importante pentru susţinerea principalelor ramuri industriale. În cadrul acestor intervenţii, promovarea eficienţei în utilizarea resurselor ar trebui să fie întotdeauna un obiectiv esenţial. Unele dintre transformările specifice menţionate în cadrul prezentului aviz (automobilul electric, locuinţa cu emisii zero şi energia solară) ar putea necesita în mod special intervenţie şi sprijin, astfel încât acestea să devină elemente centrale ale noii economii, în jurul cărora să se realizeze noi investiţii, să se creeze noi întreprinderi şi noi locuri de muncă.

4.3.6. . Preconizăm posibilitatea unui nou rol pentru UE, acela de a contribui la promovarea apariţiei campionilor europeni de clasă mondială în sectoarele-cheie ale tehnologiei cu emisii reduse de CO2, în contextul unei noi strategii de inovare pentru Europa. CESE propune în special înfiinţarea unor grupuri operative la care să participe actori publici şi privaţi şi care să orienteze progresele UE în ceea ce priveşte automobilul electric, locuinţa cu emisii zero de CO2 şi energia solară. În fiecare caz, intervenţiile vor trebui să se bazeze pe activitatea platformelor tehnologice actuale de cercetare şi dezvoltare pentru energie şi să acţioneze în direcţia implantării pe scară largă a acestora.

4.3.7. În fiecare caz, grupurile operative ar trebui să urmărească identificarea căilor de schimbare şi a diferitelor roluri pe care vor trebui să le aibă cercetarea, dezvoltarea şi investiţiile publice şi private. Acestea ar trebui să exploreze modalităţile necesare de sprijinire a infrastructurii (de exemplu, o reţea de puncte de reîncărcare care să favorizeze introducerea pe scară largă a autoturismelor electrice sau un program de sprijin municipal pentru gospodării, pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice a locuinţelor). Grupurile operative ar putea analiza, de asemenea, modalităţile de punere a acestor transformări la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare (de exemplu, energia solară din Africa), astfel încât să le ajute să îşi îndeplinească rolul în tranziţia către economia cu emisii reduse de CO2.

4.3.8. Noi reglementări în domeniul financiar – o euroobligaţiune ecologică? În circumstanţele economice actuale, este probabil să existe, în anii care urmează, restricţii serioase în privinţa cheltuielilor publice (şi posibil a nivelului investiţiilor private) în întreaga UE. Comitetul sugerează că este nevoie de forme inovative de finanţare pentru sprijinirea investiţiilor legate de introducerea noilor tehnologii ecoeficiente. Propunem să se ia în considerare crearea unei euroobligaţiuni ecologice. Acesta ar putea fi comercializată în schimbul unei sume modeste, dar sigure, care să asigure finanţare pentru dezvoltarea şi implantarea unora dintre noile tehnologiile-cheie, cu ar fi automobilul cu emisii zero de CO2 şi locuinţa cu emisii zero de CO2. Astfel, euroobligaţiunea ar putea răspunde dorinţei larg răspândite de a combina o formă sigură de economisire cu contribuţia la un viitor mai bun.

5. Un nou imbold la nivel european

5.1. UE a realizat deja un bun început iniţiind activităţi orientate către o economie mai eficientă din punct de vedere ecologic prin obiectivele stabilite şi măsurile puse în practică. Este clar însă că acest lucru poate fi considerat doar un început. Problemele permanente ale economiei mondiale indică nevoia continuă de management activ, pentru a evita întoarcerea la vechile modele ineficiente şi dăunătoare de creştere şi dezvoltare. Noul Parlament şi noua Comisie reprezintă o bună ocazie pentru UE de a accelera ritmul şi de a da un nou imbold eficienţei ecologice şi dezvoltării durabile în Europa.

5.2. Pe termen scurt, CESE solicită Comisiei, Preşedinţiei suedeze şi celor viitoare să exploateze oportunităţile încă dintr-un stadiu timpuriu, prin:

—	revizuirea şi reînnoirea Strategiei de la Lisabona şi a Strategiei de dezvoltare durabilă;

—	formularea noilor perspective financiare;

—	reformarea Directivei 2002/9/CE privind performanţa energetică a clădirilor (PEC);

—	monitorizarea Comunicării Comisiei „Depăşirea barierelor din calea energiilor regenerabile în UE”;

—	promovarea unei iniţiative de finanţare a energiei durabile, ca proiect comun al Comisiei Europene şi al Băncii Europene de Investiţii.

—	adoptarea unui nou program „O politică energetică pentru Europa” în 2010, cu un program de lucru pentru 2030 şi o viziune pentru 2050.

5.3. CESE recunoaşte potenţialul planurilor naţionale de acţiune pentru eficienţă energetică (PNAEE) şi al planurilor naţionale de acţiune pentru energie din surse regenerabile. Trebuie să existe o diseminare rapidă şi un feedback către statele membre UE în urma analizei primei serii de planuri şi sunt necesare acţiuni viguroase de monitorizare din partea Comisiei şi a celorlalte instituţii.

5.4. Privind înainte, CESE întrevede o nevoie continuă de promovare a eficienţei ecologice, astfel încât aceasta să ajungă să caracterizeze şi să se extindă în toate domeniile activităţii europene actuale sau potenţiale, care au fost tratate în prezentul aviz:

—	susţinerea cercetării şi dezvoltării;

—	susţinerea programelor de dezvoltare profesională în domeniul ingineriei, construcţiilor şi în alte domenii-cheie, astfel încât să includă elemente obligatorii de proiectare în vederea eficienţei ecologice;

—	încorporarea cerinţelor de eficienţă ecologică în toate standardele contabile corespunzătoare, practicile administrative şi normele de evaluare aplicabile în departamentele financiare;

—	stabilirea eficienţei ecologice ca prioritate în toate programele de cheltuieli şi de achiziţii de la nivelul european sau de la nivelul statelor membre;

—	promovarea ecologizării tuturor programelor de cheltuieli publice de la nivelul european sau cel al statelor membre, utilizând ca instrument de bază evaluările sistematice privind durabilitatea;

—	crearea unor noi forme de finanţare pentru programele mari de transformare;

—	promovarea reformei fiscale care să ţină seama de eficienţa ecologică;

—	eliminarea subvenţiilor cu efecte negative;

—	promovarea unei noi strategii în materie de inovare, cu grupuri operative constituite pentru fiecare transformare specifică;

—	promovarea bunelor practici în educarea consumatorilor şi în iniţiativele comunitare.

5.5. Considerăm că va exista un avantaj concurenţial important pentru acele economii care vor reuşi să avanseze cel mai repede către eficienţa ecologică, precum şi serioase dezavantaje concurenţiale pentru cele care rămân în urmă. De aceea, solicităm ca obiectivul de a deveni una dintre cele mai eficiente economii ale lumii din punct de vedere ecologic să fie pus în centrul Strategiei de la Lisabona reînnoite privind viitorul economiei europene şi să fie inclus în cadrul politicilor şi programelor europene, în conformitate cu prezentul aviz.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/29

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind respectarea drepturilor fundamentale în legislaţia şi politicile europene în materie de imigraţie

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/06)

Raportor: dl Luis Miguel PARIZA CASTAÑOS

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Respectarea drepturilor fundamentale în legislaţia şi politicile europene în materie de imigraţie.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 15 octombrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz în unanimitate.

1. Prezentare şi context

1.1. CESE a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă pentru a propune ca politicile şi legislaţia UE cu privire la imigraţie şi la frontiere să respecte în mod corespunzător drepturile omului şi să se concentreze asupra libertăţii şi securităţii tuturor persoanelor.

1.2. Întâmpinând numeroase dificultăţi de ordin politic în interiorul Consiliului, UE se dotează, în prezent, cu un cadru juridic comun în materie de imigraţie care oferă drepturi şi garanţii supranaţionale ce depăşesc legislaţiile schimbătoare (şi câteodată restrictive) ale statelor membre. CESE consideră pozitive progresele realizate, dat fiind că elaborarea unei legislaţii comune pentru 27 de state membre nu este o sarcină uşoară într-un domeniu atât de sensibil precum imigraţia.

1.3. Cu toate acestea, armonizarea minimală a multora dintre aceste legislaţii îngreunează şi limitează existenţa unor garanţii depline şi adecvate pentru protecţia drepturilor omului. Pe de altă parte, în anumite state membre, transpunerea directivelor europene în legislaţia naţională nu se realizează corect din punctul de vedere al protecţiei drepturilor fundamentale.

1.4. De-a lungul anilor, CESE a elaborat diverse avize care recomandă ca politica comună în domeniul imigraţiei să se bazeze pe o abordare integrală, care să ţină seama nu numai de necesităţile statelor membre ale UE şi de colaborarea cu ţările de origine, ci şi de respectarea drepturilor omului în cazul imigranţilor.

1.5. La 16 octombrie 2008, Consiliul European a adoptat Pactul european privind imigraţia şi azilul, care exprimă angajamentul politic puternic al UE în vederea realizării de progrese în politica comună în domeniul imigraţiei. În timpul Preşedinţiei suedeze, UE va adopta Programul de la Stockholm (1).

1.6. Este prevăzută, de asemenea, intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care poate însemna un nou elan pentru dezvoltarea politicilor în domeniul imigraţiei, ce vor fi adoptate prin procedura legislativă ordinară, şi care va conferi un caracter juridic obligatoriu Cartei drepturilor fundamentale.

1.7. De-a lungul acestor ani, CESE şi-a consolidat cooperarea cu organizaţiile societăţii civile şi a stabilit o structură stabilă de participare, prin intermediul Forumului european pentru integrare (2). Comitetul s-a angajat în mod activ în promovarea participării societăţii civile la implementarea politicilor de integrare.

1.8. Comitetul observă cu îngrijorare că în Europa se înregistrează un grad tot mai mare de xenofobie, rasism şi intoleranţă faţă de imigranţi, faţă de cei care sunt „diferiţi”, şi este preocupat de faptul că efectele sociale ale crizei financiare ar putea amplifica aceste fenomene. Este important ca responsabilii politici, liderii sociali şi mass-media să dea dovadă de un înalt simţ al răspunderii şi de o înaltă pedagogie politică şi socială, pentru a preveni astfel de comportamente. Trebuie consolidată, în cadrul învăţământului primar şi secundar, educaţia în spiritul valorilor umane, al drepturilor fundamentale, al egalităţii şi nediscriminării.

2. Drepturile fundamentale ale omului şi politicile în domeniul imigraţiei

2.1. Printre diversele instrumente internaţionale existente, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă universalitatea unui sistem comun de principii şi valori.

2.2. Convenţia europeană a drepturilor omului, la care au aderat toate statele membre, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) constituie baza şi garanţia respectării acestor drepturi pe întreg teritoriul UE.

2.3. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a recunoscut Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca parte a ordinii juridice comunitare, constituind principii generale ale acesteia.

2.4. Acest lucru a fost confirmat de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), care a consolidat garantarea drepturilor fundamentale în sistemul juridic european şi competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în a garanta respectarea acestor drepturi în ceea ce priveşte acţiunea instituţiilor europene şi a statelor membre în cadrul dreptului comunitar.

2.5. Cu toate că statele membre sunt suverane în ceea ce priveşte controlul intrărilor şi acordarea permiselor de şedere pentru resortisanţii ţărilor terţe, CESE aminteşte că statele trebuie să respecte obligaţiile care decurg din instrumentele şi convenţiile internaţionale şi europene privind drepturile fundamentale ale omului şi din interpretarea acestora (precum şi din punerea lor în aplicare) de către instanţele competente.

2.6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene include noi drepturi, care nu figurau în Convenţia europeană a drepturilor omului (3). Mai mult, multe din aceste drepturi nu depind de naţionalitatea persoanelor. Carta va dobândi caracter obligatoriu odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona şi va consolida securitatea juridică a protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanelor. Carta se va aplica instituţiilor europene şi statelor membre, în special atunci când acestea pun în aplicare legislaţia comunitară, şi va consolida respectarea drepturilor fundamentale în chestiunile legate de imigraţie.

2.7. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană va avea posibilitatea de a adera la Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce va întări angajamentul său în favoarea drepturilor omului.

2.8. Comitetul a sprijinit (4), de asemenea, înfiinţarea Agenţiei Uniunii Europene pentru drepturi fundamentale. În 2008, Consiliul European a adoptat cadrul multianual al agenţiei, care acoperă nouă domenii tematice, printre care se numără rasismul şi xenofobia, discriminarea, azilul, imigraţia şi integrarea, vizele şi controalele la frontiere. CESE doreşte să participe la activităţile agenţiei, pentru a consolida rolul societăţii civile organizate în cadrul acţiunilor acesteia.

2.9. Însă, în pofida acestor instrumente şi structuri comunitare, numeroase organizaţii ale societăţii civile şi numeroase rapoarte elaborate de experţi independenţi şi de reprezentanţi ai mediului universitar au demonstrat că anumite politici şi legislaţii naţionale şi europene nu respectă drepturile fundamentale aşa cum ar trebui.

2.10. În domeniul politicilor comunitare, există, de asemenea, numeroase rapoarte care denunţă încălcarea drepturilor omului în ceea ce îi priveşte pe imigranţi în diversele state membre. Mai mult, în unele cazuri, politicile europene justifică anumite practici naţionale care nu sunt compatibile cu drepturile omului şi cu statul de drept.

2.11. Într-un aviz recent (5), CESE şi-a exprimat opinia că „politica de imigraţie şi legislaţia în domeniu ar trebui să respecte pe deplin drepturile omului în toate cazurile, tratamentul egal şi nediscriminarea.” Pentru a consolida acest obiectiv, CESE „propune să fie incluse două noi principii comune” pentru viitoarea politică de imigraţie europeană, în conformitate cu Programul de la Stockholm: „drepturile fundamentale, pe de o parte, şi statul de drept şi libertăţile fundamentale, pe de altă parte”.

2.12. De drepturile fundamentale ar trebui să se bucure toate persoanele, nu numai cetăţenii Uniunii. Solicitanţii de azil şi imigranţii sunt protejaţi de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Mai mult, dreptul european în domeniul imigraţiei şi al frontierelor, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene oferă un ansamblu de garanţii şi drepturi care merg dincolo de puterea discreţionară a statelor membre.

2.13. CESE a propus (6) ca, în contextul politicii externe, UE să promoveze un cadru juridic internaţional pentru migraţie, pe baza Declaraţiei universale a drepturilor omului, a Pactului privind drepturile civile şi politice şi a Pactului privind drepturile economice, sociale şi culturale. Acest cadru juridic internaţional ar trebui să includă principalele convenţii ale OIM şi Convenţia internaţională a ONU privind protecţia drepturilor tuturor lucrătorilor migranţi şi ale membrilor familiilor acestora, care nu a fost încă ratificată de statele membre ale UE, în ciuda faptului că CESE a adoptat un aviz din proprie iniţiativă (7), care propunea ratificarea acesteia.

2.14. În Programul pentru Europa (8), Comitetul propune, de asemenea, respectarea drepturilor fundamentale şi a drepturilor omului în politicile UE, în special în politicile din domeniul imigraţiei şi al azilului.

2.15. CESE consideră că valorile şi principiile UE, precum şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor trebuie consolidate prin intermediul unei autorităţi politice vizibile şi puternice la nivel european, motiv pentru care sprijină propunerea preşedintelui Barroso, de creare a unui post de comisar european pentru justiţie, drepturi fundamentale şi libertăţi civile. Comitetul îşi exprimă speranţa că acest departament va fi dotat cu instrumentele politice şi cu resursele organizaţionale şi financiare necesare exercitării unei responsabilităţi atât de importante.

2.16. Cu toate acestea, Comitetul regretă faptul că imigraţia şi azilul nu fac parte din acest portofoliu, fiind incluse în domeniul securităţii interne, sub responsabilitatea altui comisar. Stabilirea unei legături între imigraţie şi securitate şi separarea celei dintâi de protecţia drepturilor fundamentale transmit un mesaj politic eronat.

3. Universalitatea drepturilor omului

3.1. În prezent, Europa se confruntă cu o mare provocare: aceea de a garanta fiecărei persoane respectarea drepturilor omului în cadrul ordinii juridice a UE şi a statelor membre, care se bazează pe noţiunea tradiţională de cetăţenie, negând o parte a acestor drepturi „necetăţenilor”, şi pe distincţia juridică dintre cetăţeni şi străini, dintre imigranţii cu forme legale şi cei fără forme legale.

3.2. Legislaţiile europene în domeniul imigraţiei nu garantează în mod adecvat statutul imigranţilor ca beneficiind de drepturi şi protecţie. Strânsa legătură juridică stabilită între permisul de muncă şi permisul de şedere demonstrează faptul că imigranţii nu sunt percepuţi ca persoane, ci ca mână de lucru, şi anume ca instrumente în serviciul pieţei forţei de muncă, care îşi pierd dreptul la şedere legală imediat ce serviciile lor nu mai sunt necesare. Prin urmare, aceştia pierd numeroase drepturi din cauza schimbării situaţiei lor administrative, devenind imigranţi „fără forme legale”.

3.3. Drepturile omului sunt universale, irevocabile şi oferă protecţie tuturor persoanelor, indiferent de condiţia sau statutul lor juridic.

4. Drepturile omului şi politica în domeniul imigraţiei: zece priorităţi operaţionale pentru ca Europa să fie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie

4.1. Europa drepturilor

4.1.1. În ultimii ani, apărarea şi promovarea drepturilor omului a pierdut din importanţă pe agenda UE. Prioritatea politică a constituit-o securitatea statelor, această noţiune fiind înţeleasă ca fiind incompatibilă cu dezvoltarea libertăţii şi cu protecţia drepturilor fundamentale.

4.1.2. Politicile care se adoptă în materie de securitate trebuie să protejeze valorile libertăţii şi justiţiei. CESE consideră că punctul de plecare al acestor politici trebuie să îl constituie protecţia drepturilor fundamentale garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de Carta drepturilor fundamentale.

4.1.3. Consolidarea securităţii nu trebuie să se realizeze în detrimentul valorilor fundamentale (drepturile umane şi libertăţile publice) şi al principiilor democratice (statul de drept) comune întregii Uniuni. Obiectivul securităţii colective şi a statului nu trebuie să prevaleze asupra libertăţii individuale. Anumite propuneri politice repetă o greşeală deja comisă anterior, şi anume aceea de a sacrifica libertatea pentru a îmbunătăţi securitatea.

4.1.4. În acest sens, CESE salută Comunicarea Comisiei privind „Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor” din iunie 2009, a cărei prioritate o constituie apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni.

4.1.5. CESE sprijină iniţiativa Comisiei de a promova o „cultură a drepturilor fundamentale” încă din primele etape ale procedurii legislative, care să includă politica în domeniul imigraţiei. Respectarea drepturilor fundamentale trebuie să constituie un obiectiv comun al tuturor instituţiilor comunitare (9). Acest obiectiv ar trebui însoţit de un sistem european comun de evaluare periodică (ex post) a implementării politicilor europene adoptate la nivel naţional, regional şi local în ceea ce priveşte eficienţa şi compatibilitatea acestora cu drepturile fundamentale (10). CESE şi societatea civilă organizată ar trebui, de asemenea, să joace un rol fundamental în această evaluare.

4.2. Legislaţia în materie de admisie

4.2.1. CESE a solicitat deja ca UE să dispună de o politică comună în domeniul imigraţiei şi de o legislaţie armonizată în acest sens. UE şi statele membre trebuie să dispună de o legislaţie deschisă, care să permită imigrarea forţei de muncă, prin intermediul unor canale legale şi transparente, atât pentru lucrătorii cu înaltă calificare, cât şi pentru cei mai puţin calificaţi. Astfel se vor proteja în mod corespunzător drepturile imigranţilor.

4.2.2. Comitetul a propus o legislaţie orizontală, dar statele membre, Comisia şi Consiliul au hotărât să elaboreze directive specifice pentru anumite categorii de imigranţi, ceea ce poate duce la situaţii de discriminare.

4.2.3. În avizele pe care le elaborează cu privire la diferitele iniţiative legislative ale Comisiei, CESE vizează asigurarea coerenţei globale şi a protecţiei drepturilor fundamentale, precum şi egalitatea de tratament şi nediscriminarea, indiferent de categoria profesională a lucrătorilor imigranţi.

4.3. Drepturile lucrătorilor imigranţi şi ale familiilor acestora

4.3.1. Fundamentul trebuie să îl constituie principiul nediscriminării (articolul 21 din Cartă). Indiferent de perioada pentru care li se acordă dreptul de şedere şi de ocupare a unui loc de muncă, lucrătorii imigranţi trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi economice, profesionale şi sociale ca şi ceilalţi lucrători. Acest principiu corespunde, de asemenea, articolului 15 alineatul (3) din Cartă, conform căruia „resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii Uniunii”.

4.3.2. Egalitatea de tratament la locul de muncă se referă la condiţiile de lucru, remunerare şi concediere, sănătatea şi securitatea la locul de muncă, dreptul la organizare şi dreptul la grevă.

4.3.3. CESE consideră că egalitatea de tratament trebuie promovată şi în relaţie cu alte drepturi sociale şi fundamentale, după cum a propus într-un aviz anterior: „În termeni specifici, CESE propune un set de drepturi care trebuie acordate resortisanţilor din ţări terţe care îşi au reşedinţa şi lucrează temporar în mod legal pe teritoriul UE” (11). Printre aceste drepturi se numără:

—	dreptul la protecţie socială, inclusiv la asistenţă medicală;

—	dreptul de acces la bunuri şi servicii, inclusiv la locuinţă (articolele 34 şi 35 din Cartă);

—	accesul la educaţie şi formare profesională (articolul 14 din Cartă);

—	recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi calificărilor în legislaţia comunitară;

—	recunoaşterea drepturilor profesionale şi sociale ale lucrătorilor migranţi detaşaţi în UE (12);

—	dreptul minorilor la educaţie, inclusiv la ajutoare şi burse de studiu;

—	dreptul la asistenţă juridică gratuită în caz de necesitate (articolul 47 din Cartă);

—	dreptul de acces la un serviciu gratuit de plasament (serviciu public);

—	dreptul de a beneficia de cursuri de învăţare a limbii din ţara-gazdă;

—	respectarea diversităţii culturale, religioase şi lingvistice (articolul 22 din Cartă);

—	dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statului membru.

4.3.4. Exercitarea drepturilor fundamentale depinde de măsura în care serviciile publice existente oferă posibilitatea respectării lor (mijloace, formarea personalului), iar reprezentanţii serviciilor sunt obligaţi prin lege să se comporte în mod independent şi neutru în raport cu aceste persoane. Pe de altă parte, CESE îşi exprimă îndoiala, în această perioadă de criză, cu privire la resursele bugetare disponibile ale statelor membre ale UE şi la sumele pe care acestea le pot aloca, atât la nivel naţional, cât şi comunitar, pentru a fi în măsură să asigure protecţia drepturilor omului şi, în special, ale imigranţilor.

4.3.5. Comitetul nu este de acord cu propunerea de directivă-cadru care le acordă statelor membre posibilitatea restrângerii dreptului la egalitatea de tratament în ceea ce priveşte anumite condiţii de lucru (remunerare şi concediere, sănătatea şi securitatea la locul de muncă, protecţia socială), a libertăţii de întrunire şi de asociere şi a dreptului la grevă (13) numai la persoanele care ocupă efectiv un loc de muncă. Aceste limitări pot aduce atingere principiului nediscriminării şi articolului 12 din Cartă.

4.3.6. CESE salută iniţiativa Comisiei de a prezenta un Cod european al imigraţiei, care ar trebui să includă drepturile fundamentale şi garanţiile acordate tuturor imigranţilor în UE.

4.4. Reîntregirea familiei

4.4.1. Dreptul la viaţa de familie este unul dintre drepturile omului care trebuie protejat de UE şi statele membre şi a cărui respectare trebuie garantată de acestea în politicile şi legislaţiile lor în domeniul imigraţiei (14).

4.4.2. Caracterul minimal al Directivei 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei face posibil ca, în anumite legislaţii naţionale, resortisanţilor ţărilor terţe să nu li se garanteze pe deplin acest drept. Acest lucru a fost confirmat de raportul Comisiei privind transpunerea directivei (15), în care sunt exprimate îndoieli cu privire la compatibilitatea dintre, pe de o parte, aplicarea unor măsuri de integrare care să condiţioneze admisia pe teritoriu şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii de familie (articolul 7 din Cartă) şi principiul proporţionalităţii.

4.4.3. Comitetul consideră că Directiva privind „Cartea albastră” prezintă o abordare a reîntregirii familiei mai puţin restrictivă decât cea din Directiva 2003/86/CE. Această abordare trebuie extinsă la toate categoriile de imigranţi, indiferent de nivelul lor de calificare.

4.4.4. În consecinţă, Comitetul propune Comisiei să elaboreze, pe parcursul anului 2010, o propunere de modificare a Directivei 2003/86/CE.

4.5. Frontierele şi imigraţia ilegală

4.5.1. CESE doreşte ca eficienţa controlului la frontiere să nu aducă prejudicii respectării dreptului fundamental de azil (articolul 18 din Cartă) şi a principiului nereturnării, care interzice întoarcerea forţată a unui individ într-un teritoriu în care viaţa sau libertatea sa sunt puse în pericol (articolul 19 din Cartă). Multe persoane care necesită protecţie internaţională ajung la frontierele externe ale UE pe căi clandestine. Autorităţile trebuie să garanteze că aceste persoane îşi pot prezenta cererea de protecţie şi că aceasta va fi analizată, fără excepţii, în conformitate cu convenţiile internaţionale şi europene şi cu legislaţiile comunitare şi naţionale.

4.5.2. CESE propune ca, înainte de consolidarea competenţelor operaţionale ale Agenţiei FRONTEX, să se realizeze o evaluare independentă cu privire la respectarea drepturilor omului în operaţiunile comune de control la frontiere şi să se întărească controlul parlamentar naţional şi european. Trebuie evaluată, de asemenea, compatibilitatea cu garanţiile incluse în Codul frontierelor Schengen, în special la articolele 6 şi 13 ale acestuia.

4.5.3. Măsurile de control şi supraveghere ale UE cu privire la imigraţia ilegală se extind, de asemenea, din punct de vedere geografic, dincolo de frontierele externe ale UE, prin intermediul operaţiunilor comune din Africa. Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR) şi diverse ONG-uri au tras semnalul de alarmă cu privire la lipsa de garanţii privind respectarea drepturilor omului atunci când controlul la frontiere are loc în afara teritoriului UE.

4.5.4. Strategia europeană în materie de control la frontiere utilizează în mod intens tehnologia pentru a garanta securitatea. Cu toate acestea, au fost create mai multe baze de date care manipulează cantităţi importante de date personale [Sistemul de Informaţii Schengen (SIS II), Sistemul de Informaţii privind Vizele (VIS), etc.] şi care sunt utilizate pentru a determina profiluri etnice şi cultural-religioase, ceea ce constituie o provocare, dat fiind că obiectivul este tocmai de a se veghea la respectarea dreptului la nediscriminare, prevăzut la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale.

4.5.5. În mod similar, sistemul propus de Comisie în pachetul „Frontiere” din 2008 (16) suscită îndoieli în ceea ce priveşte caracterul său proporţional şi rezonabil, criterii care sunt esenţiale pentru orice nouă legislaţie europeană. Acesta suscită, de asemenea, preocupări majore cu privire la modul în care se pot garanta pe deplin dreptul la protecţia datelor cu caracter personal (articolul 8 din Cartă) şi principiul nediscriminării cuprins în articolul 13 din Tratatul CE, prin intermediul utilizării anumitor iniţiative tehnologice (de exemplu, sistemul automat de control la frontiere).

4.5.6. Pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale, CESE consideră că trebuie să se îmbunătăţească solidaritatea UE cu statele membre care, având în vedere situaţia lor geografică, trebuie să se ocupe de un număr mare de persoane care sosesc pe căi nelegale de imigrare şi care sunt victime ale reţelelor de trafic de persoane. CESE recomandă ca Biroul european de sprijin pentru azil să îşi înceapă activitatea.

4.5.7. UE trebuie să promoveze, de asemenea, cooperarea cu ţările de origine, pentru a îmbunătăţi respectarea drepturilor omului, a preveni imigraţia ilegală, a încuraja imigraţia legală şi a lupta împotriva reţelelor criminale de trafic de persoane.

4.6. Returnarea şi readmisia

4.6.1. CESE salută faptul că Directiva privind returnarea (17) va oferi un cadru european de garanţii juridice şi procedurale în materie de protecţie (18), cum ar fi dreptul la o cale de atac eficientă împotriva deciziilor de returnare, în faţa unei autorităţi judiciare sau administrative sau în faţa altui organ competent independent şi asistenţa şi reprezentarea juridică gratuită, anumite garanţii în aşteptarea returnării, condiţiile de luare în custodie etc.

4.6.2. Cu toate acestea, CESE împărtăşeşte punctul de vedere al unui număr mare de organizaţii ale societăţii civile şi al unor experţi independenţi ai Consiliului ONU pentru drepturile omului (19), care semnalează anumite tensiuni între regimul comun instaurat de directivă şi drepturile fundamentale ale persoanelor imigrate. Va fi necesară o monitorizare amănunţită a etapei de transpunere şi de implementare efectivă la nivel naţional a măsurilor de expulzare, a detenţiei, a căilor de atac şi a tratamentului persoanelor vulnerabile.

4.6.3. Comitetul propune ca politica europeană de returnare să favorizeze caracterul voluntar şi să acorde o importanţă majoră valorilor umanitare. De acest lucru depinde legitimitatea şi credibilitatea politicii europene în domeniul imigraţiei către exterior. Excepţiile cuprinse, spre exemplu, în articolul 7 alineatul (4) din directivă (conceptul de „risc de sustragere”) pot compromite caracterul voluntar al returnării, având în vedere puterea discreţionară acordată statelor membre în ceea ce priveşte transpunerea şi interpretarea acestora. Pe de altă parte, directiva nu le garantează o protecţie adecvată acelor persoane care se găsesc într-o situaţie nedefinită din punct de vedere juridic în aşteptarea unei expulzări, nici în ceea ce priveşte condiţiile care justifică luarea în custodie (20), care nu poate depăşi şase luni (cu posibilitatea prelungirii cu o perioadă suplimentară de 12 luni) (21).

4.6.4. Articolul 19 din Cartă interzice în mod expres expulzările colective şi garantează că nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante – principiul nereturnării (articolele 4 şi 19 din Cartă). Directiva consolidează respectarea drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR) şi diverse ONG-uri au denunţat practici de expulzare colectivă şi de expulzare de imigranţi fără forme legale şi de solicitanţi de azil către ţări unde sunt încălcate drepturile omului.

4.6.5. CESE reaminteşte că articolele 3, 5, 6, 8 şi 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi articolele 3, 4, 19, 24 şi 47 din Cartă conţin dispoziţii care sunt aplicabile unei politici europene în domeniul imigraţiei ilegale – în special în ceea ce priveşte protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. Numeroşi imigranţi fără forme legale se află într-o situaţie umanitară dificilă, motiv pentru care regulile şi practicile în materie de imigraţie trebuie elaborate şi puse în aplicare conform unor criterii stricte de drept umanitar şi conform principiilor morale ale solidarităţii.

4.6.6. Statul de drept protejează dreptul fundamental al tuturor persoanelor la o cale de atac eficientă, aşa cum prevăd articolele 47 şi 48 din Cartă. Pe de altă parte, conform articolului 6 alineatul (2) din Codul frontierelor Schengen, poliţiştii de frontieră nu trebuie să facă nicio discriminare pe criterii de sex, origine etnică, religie sau credinţă, handicap, vârstă sau orientare sexuală. În mod similar, şi conform articolului 13, resortisanţii ţărilor terţe cărora li se refuză intrarea pe teritoriul statelor membre au dreptul de a ataca hotărârea respectivă şi de a primi o decizie care indică motivele refuzului (22).

4.6.7. Persoanele care suferă de grave boli fizice sau psihice nu vor putea fi deţinute şi nici expulzate, conform interpretării date de CEDO articolului 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului (23), dat fiind că aceste afecţiuni necesită îngrijiri medicale. Situaţia minorilor necesită, de asemenea, o atenţie specială şi o protecţie specifică. CESE sprijină iniţiativa Comisiei privind situaţia minorilor neînsoţiţi.

4.6.8. CESE consideră că respectarea drepturilor omului este o condiţie indispensabilă pentru semnarea unor acorduri de readmisie cu ţări terţe şi se opune ca UE sau statele membre să încheie acorduri de repatriere sau de control la frontiere cu ţări care nu au semnat principalele instrumente juridice internaţionale privind protecţia drepturilor omului sau în care s-a demonstrat că aceste drepturi au fost încălcate. Trebuie să se acorde o atenţie specială protecţiei dreptului fundamental al solicitanţilor de azil la o cale de atac eficientă (24).

4.7. Centrele de detenţie

4.7.1. CESE reafirmă că se opune menţinerii în condiţii de detenţie a solicitanţilor de azil şi a imigranţilor fără forme legale, reţinerea acestora în centre de detenţie trebuind să constituie, în orice caz, o măsură excepţională (25).

4.7.2. Situaţiile şi condiţiile de reţinere prelungită, cum este cazul în prezent în anumite state membre, sunt inacceptabile şi ar trebui să facă obiectul unei analize aprofundate din punctul de vedere al drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul la buna administrare, prevăzut la articolul 41 din Cartă.

4.7.3. CESE solicită, pe de o parte, o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte centrele de detenţie atât în interiorul, cât şi în exteriorul UE, transmiterea de informaţii către Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR), cu privire la situaţia persoanelor reţinute, şi, pe de altă parte, ca aceste persoane să poată beneficia de asistenţă adecvată din partea ONG-urilor.

4.7.4. CESE consideră că femeilor gravide şi minorilor trebuie să li se acorde protecţie specială şi că aceştia nu trebuie reţinuţi în centre de detenţie.

4.8. Persoanele fără forme legale

4.8.1. Comitetul consideră că o persoană fără forme legale nu este o persoană fără drepturi şi că, prin urmare, UE şi statele membre trebuie să protejeze drepturile fundamentale ale acesteia.

4.8.2. Termenul de „imigraţie ilegală” trebuie clarificat, atunci când se referă la persoanele care emigrează. Deşi nu este legală intrarea într-o ţară fără documentele şi autorizaţiile necesare, cei care procedează astfel nu sunt delincvenţi. Legătura care se stabileşte în numeroase mijloace de informare în masă şi în anumite discursuri politice între imigraţia ilegală şi delincvenţă nu corespunde realităţii şi favorizează atitudini de teamă şi xenofobie în rândurile populaţiei ţării-gazdă.

4.8.3. Comitetul consideră că anumite state membre trebuie să îmbunătăţească protecţia drepturilor fundamentale ale imigranţilor fără forme legale, iar UE ar trebui să îi considere unul dintre grupurile cele mai vulnerabile, împiedicând exploatarea acestora pe piaţa forţei de muncă şi asigurându-le accesul la servicii medicale, la alte servicii sociale şi la şcolarizarea minorilor.

4.8.4. În conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din Cartă, trebuie intensificată lupta împotriva traficului de persoane (minori, femei şi bărbaţi) în scopul exploatării sexuale şi prin muncă. Statele membre trebuie să protejeze victimele în mod eficient, facilitându-le cooperarea cu autorităţile judiciare şi întocmirea formelor legale.

4.9. Regularizările

4.9.1. Comitetul consideră că guvernele au adoptat o atitudine ipocrită. Politica de repatriere nu constituie unicul răspuns la situaţiile de ilegalitate. Numeroase state membre au elaborat proceduri de legalizare a imigranţilor fără forme legale, considerând că, pentru a garanta drepturile fundamentale şi având în vedere nevoile economice şi sociale, era necesară regularizarea, în anumite condiţii clare.

4.9.2. CESE este de acord cu faptul că trebuie îmbunătăţit schimbul de informaţii dintre statele membre cu privire la regularizări şi că trebuie elaborate un număr de orientări europene pentru punerea în aplicare a acestuia, pe baza angajamentului luat de Consiliu în cadrul Pactului european privind imigraţia şi azilul (26), care prevede regularizări individuale în cadrul legislaţiilor naţionale, din motive umanitare sau economice.

4.9.3. Returnarea, prin intermediul unui ordin de expulzare, a persoanelor ale căror permise de şedere legală au expirat trebuie considerată ca fiind măsura extremă. În prealabil, trebuie să se ia în considerare dacă aceste persoane şi-au manifestat intenţia de a-şi reînnoi permisul de şedere.

4.9.4. CESE consideră că trebuie să se evalueze necesitatea expulzării într-o societate democratică (principiul proporţionalităţii), conform interpretării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (27). CESE propune statelor membre să utilizeze posibilitatea de regularizare a situaţiei acestor persoane, aşa cum prevede articolul 6 alineatul (4) din Directiva privind returnarea.

4.9.5. De asemenea, va trebui să se ţină seama de efectele (şi viabilitatea) expulzării asupra dreptului fundamental la viaţa privată şi de familie menţionat la articolul 7 din Cartă.

4.10. Politicile de integrare

4.10.1. CESE a elaborat diverse avize din proprie iniţiativă care recomandă adoptarea în UE a unor politici de integrare proactive, cu o abordare bidirecţională, destinată atât societăţii-gazdă, cât şi imigranţilor. Integrarea este un proces social ce se desfăşoară chiar în interiorul societăţii, între imigranţi şi societatea-gazdă şi între societatea-gazdă şi imigranţi.

4.10.2. CESE promovează o abordarea europeană a integrării, ţinând seama de faptul că fiecare stat membru are propriile sale sisteme juridice şi instituţii sociale şi că sistemele şi modelele culturale diferă de la un stat la altul.

4.10.3. O abordare comună europeană aduce o valoare adăugată considerabilă politicilor şi proceselor de integrare, având în vedere legătura sa transversală cu celelalte politici ale UE, şi anume cu Strategia de la Lisabona, politica în domeniul ocupării forţei de muncă, agenda socială şi politica de coeziune. Trebuie, de asemenea, consolidate legăturile dintre integrare şi valorile şi principiile UE, care sunt prezentate în Cartă şi în Convenţia europeană a drepturilor omului.

4.10.4. În 2008, Comitetul a participat la activităţile din cadrul Anului european al dialogului intercultural, pentru ca dialogul, în contextul diversităţii societăţilor europene, să favorizeze integrarea şi să promoveze o cetăţenie europeană mai favorabilă incluziunii. CESE a propus (28) elaborarea de manuale.

4.10.5. CESE propune o abordare pozitivă a integrării. Cu toate acestea, anumiţi actori guvernamentali au o abordare negativă a acesteia, considerând-o un nou instrument de discriminare, un nou obstacol pentru egalitatea şi accesul la drepturile fundamentale. CESE consideră că această abordare intră în contradicţie cu cele stipulate la articolele 21 (dreptul la nediscriminare) şi 22 (dreptul la diversitate culturală, religioasă şi lingvistică) din Cartă.

4.10.6. Crearea de forumuri şi platforme consultative la care societatea civilă participă la nivel naţional, regional şi local constituie un exemplu de bune practici şi, de aceea, CESE încurajează toate statele membre să înfiinţeze astfel de structuri. Forumul european pentru integrare care s-a înfiinţat recent, cu colaborarea Comisiei şi a CESE, este un instrument foarte important pentru a consolida integrarea cu o abordare europeană.

5. O cetăţenie europeană mai incluzivă

5.1. Anumiţi actori guvernamentali, adepţi ai unui naţionalism exclusiv, definesc identitatea naţională şi identitatea europeană într-un mod care exclude diversitatea actuală a societăţilor europene şi diversitatea multor persoane din motivul originii lor etnice, al naţionalităţii, religiei sau culturii lor.

5.2. Societăţile noastre democratice sunt pluraliste şi se caracterizează printr-o mare diversitate. Fiecare cetăţean european este un creuzet de identităţi diferite. Democraţiile europene sunt societăţi libere şi deschise şi trebuie să se bazeze pe integrarea tuturor cetăţenilor, indiferent de referinţele lor identitare.

5.3. Calitatea democraţiei poate fi afectată dacă se înăspresc drepturile de cetăţenie, dintr-o viziune îngustă şi exclusivă asupra identităţii. Politicile de integrare şi legislaţia în domeniul imigraţiei nu trebuie să servească niciodată drept pretext politic pentru a exclude imigranţii şi minorităţile de la dreptul la cetăţenie.

5.4. CESE consideră că baza democraţiilor noastre trebuie să fie extinsă, astfel încât să fie incluşi noi cetăţeni cu drepturi şi obligaţii egale. Drepturile de cetăţenie naţională şi europeană trebuie să includă toate formele de diversitate, fără discriminare (29).

5.5. CESE a elaborat un aviz (30) din proprie iniţiativă adresat Convenţiei care a redactat neizbutitul Tratat constituţional, care propune acordarea cetăţeniei europene acelor resortisanţi ai ţărilor terţe care beneficiază de statutul de rezidenţi pe o durată lungă de timp. Comitetul propune Comisiei şi Parlamentului European să includă această propunere printre obiectivele noii legislaturi.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2009) 262 final, 10.6.2009.

(2) Forumul european pentru integrare şi site-ul web al UE privind integrarea.

(3) JO C 303/1, 14.12.2007.

(4) Avizul CESE; JO C 88, 11.4.2006.

(5) Avizul CESE; JO C 218, 11.9.2009.

(6) Avizul CESE; JO C 44, 16.2.2008.

(7) Avizul CESE, JO C 302, 7.12.2004.

(8) Un program pentru Europa: http://www.eesc.europa.eu/documents/publications/pdf/booklets/EESC-2009-10-RO.pdf.

(9) Raportul Comisiei Europene privind respectarea Cartei drepturilor fundamentale, COM(2009) 205 final, 29.4.2009.

(10) În conformitate cu articolul 60 din Tratatul de la Lisabona.

(11) Avizul CESE; JO C 286, 17.11.2005, pag. 20.

(12) În cadrul propunerii de directivă pe care o va adopta Comisia Europeană în lunile următoare.

(13) COM(2007) 638, articolul 12 alineatul (2), literele (d) şi (e). Conform dispoziţiilor propunerii de directivă, statele membre pot aplica restricţii şi în ceea ce priveşte acordarea burselor de studii şi de formare profesională şi pot limita accesul la locuinţele sociale la cazurile în care persoanele au drept de şedere pentru o perioadă de cel puţin trei ani.

(14) Acest lucru a fost confirmat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza Parlamentul European v. Consiliu C-540/03.

(15) COM(2008) 610, 8.10.2008.

(16) COM(2008) 69 final, 13.2.2008.

(17) Directiva 2008/115/CE.

(18) Articolele 12.1 şi 12.2, 13.1 şi 13.2, 13.3 şi 13.4, 14.1 şi 14.2 din directivă.

(19) Comunicat de presă intitulat „Experţii Naţiunilor Unite îşi exprimă îngrijorarea cu privire la Directiva Uniunii Europene privind returnarea”, 18 iulie 2008.

(20) Articolul 15 alineatul (1).

(21) Articolul 15 alineatele (5) şi (6).

(22) Regulamentul nr. 562/2006 (Codul frontierelor Schengen), JO L 105, 13.4.2006, p. 1.

(23) Articolul 19 din Carta drepturilor fundamentale încorporează jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, în particular hotărârea din 17 decembrie 1996, Ahmed c. Austria, Rec. 1996, VI-2006, şi hotărârea Soering din 7 iulie 1989.

(24) După cum a semnalat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza Parlamentul European v. Consiliu C-133/06.

(25) A se vedea Avizul CESE din 16 iulie 2009 privind primirea solicitanţilor de azil în statele membre – standarde minime, raportor: dna LE NOUAIL-MARLIÈRE, adoptat în sesiunea plenară din 15 şi 16 iulie 2009 (JO C 317, 23.12.2009).

(26) Consiliul UE, 13440/08, 24 septembrie 2008.

(27) Spre exemplu, Boultif v. Elveţia, nr. 54273/00, §§ 39, 41 şi 46, 2 noiembrie 2001, ECHR 2001-IX. Üner v. Ţările de Jos [GC], nr. 46410/99, 18 octombrie 2006, § 58.

(28) Avizul CESE; JO C 185, 8.8.2006, p. 42.

(29) Articolul 13 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

(30) Avizul din proprie iniţiativă; JO C 208, 3.9.2003, pag. 76.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/36

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind energia şi schimbările climatice ca parte integrantă a Strategiei de la Lisabona reînnoite

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/07)

Raportor general: dna SIRKEINEN

La 17 iunie 2008, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Energia şi schimbările climatice ca parte integrantă a Strategiei de la Lisabona reînnoite.

Biroul Comitetului a solicitat Secţiunii pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială (Observatorul Strategiei de la Lisabona) să pregătească lucrările Comitetului pe această temă.

Având în vedere natura lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European a numit-o pe dna SIRKEINEN raportor general în cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie (şedinţa din 4 noiembrie). Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 164 voturi pentru, 6 voturi împotrivă şi 12 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Schimbările climatice şi securitatea aprovizionării cu energie reprezintă două dintre cele mai mari provocări ale acestui secol. Structurile de consum şi de producţie trebuie să se schimbe în direcţia reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi a consumului de energie. Anumite tipuri de producţie vor fi abandonate, în timp ce altele vor apărea şi se vor dezvolta. Se vor pierde anumite locuri de muncă existente şi se vor crea altele noi; va fi nevoie de măsuri de sprijin. Necesităţile din domeniul competenţelor şi cunoştinţelor se vor schimba. Sunt necesare activităţi de cercetare şi investiţii masive.

1.2. Trecerea aşteptată de la declaraţii politice la măsuri practice a devenit necesară şi urgentă, însă nu va fi uşor de realizat. Conducătorii noştri politici trebuie să prezinte cetăţenilor cu claritate aceste provocări şi consecinţele lor şi să planifice riguros măsurile necesare. Fără sprijinul cetăţenilor şi al societăţii civile, schimbarea nu va avea loc. Numeroase întrebări referitoare la consecinţele deciziilor politicii UE aşteaptă încă un răspuns şi necesită studii şi informaţii suplimentare din partea Comisiei.

1.3. Evoluţiile concrete în direcţia unei societăţi cu emisii scăzute de CO2 nu trebuie amânate din cauza recesiunii economice actuale, oricât de serioasă ar fi aceasta. Criza poate şi trebuie, de asemenea, să fie văzută ca o oportunitate pentru un nou început, bazat pe o abordare diferită a obiectivului de creştere economică. CESE subliniază în special importanţa încheierii unui acord internaţional la Copenhaga.

1.4. Strategia de la Lisabona reînnoită trebuie să cuprindă un plan de acţiune pentru o economie cu emisii scăzute de CO2. Această ecologizare trebuie realizată în paralel cu respectarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile (economic, ecologic şi social) şi nu trebuie să piardă din vedere obiectivul global de competitivitate, de creştere economică şi de creare de locuri de muncă. Existenţa unui cadru economic competitiv reprezintă o condiţie prealabilă pentru îndeplinirea obiectivelor privind schimbările climatice şi energia, iar atunci când sunt abordate în mod adecvat, politicile privind schimbările climatice şi energia pot sprijini creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.

1.5. Domeniile-cheie de acţiune sunt dezvoltarea tehnologică şi investiţiile, sensibilizarea şi comportamentul cetăţenilor, aspectele societale şi educaţionale şi dimensiunea internaţională. Obţinerea unor rezultate concrete, durabile va necesita atât timp, cât şi resurse.

1.6. CESE recomandă următoarele:

—	Întrucât a instituit deja un cadru legislativ cuprinzător pentru energie şi schimbările climatice, UE ar trebui să se concentreze în prezent asupra punerii în practică.

—

Pentru a asigura aprovizionarea cu energie şi a susţine, în acelaşi timp, obiectivele privind schimbările climatice, este nevoie de politici care vizează mărirea eficienţei energetice şi economiile de energie, de investiţii în capacităţi suficiente de producţie şi de transport al energiei, inclusiv în reţele inteligente, de o piaţă internă deschisă a energiei, precum şi de o poziţionare solidă a UE pe scena internaţională.

—	Trebuie încorporate măsuri politice eficace în liniile directoare integrate, în recomandările specifice adresate fiecărui stat şi în programele naţionale de reformă din cadrul viitoarei Strategii de la Lisabona.

—

UE şi statele membre trebuie să se concentreze pe dezvoltarea tehnologică şi, având în vedere concurenţa internaţională puternică, să investească mai mult în cercetarea, dezvoltarea şi inovarea din domeniul tehnologiilor nepoluante, inclusiv prin eventuale redistribuiri de fonduri în cadrul bugetului comunitar.

—	Trebuie garantate condiţii-cadru favorabile aplicării noilor tehnologii şi investiţiilor din acest domeniu.

—	Trebuie ca atât Comisia, cât şi alţi actori din domeniu să pună la dispoziţie informaţii corecte, liste cu cele mai bune practici, sfaturi concrete şi măsuri de sprijin corespunzătoare, astfel încât consumatorii să-şi adapteze comportamentul.

—	Educaţia şi formarea profesională, în special învăţarea pe tot parcursul vieţii, trebuie să fie accesibile tuturor pentru a permite adaptarea la schimbările care afectează modelele de producţie şi de consum.

—	Trebuie să se acorde o deosebită atenţie modului în care politicile afectează preţurile la energie, astfel încât să se evite riscurile de penurie energetică şi scăderea competitivităţii, precum şi efectele nocive ale mecanismelor de sprijin consacrate energiilor regenerabile.

—

UE trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a obţine încheierea unui acord internaţional privind schimbările climatice care să instituie condiţii de concurenţă egale la nivel global, inclusiv prin crearea unui sistem internaţional de comercializare sau a unor sisteme compatibile între ele.

—	Societatea civilă şi partenerii sociali trebuie să fie implicaţi în mod activ în uriaşul efort de restructurare a economiilor din UE. CESE este gata şi dornic să-şi asume rolul care îi revine.

Expunere de motive

2. Introducere: stadiul actual de dezvoltare

Politica energetică

2.1. Politica energetică a UE urmăreşte simultan trei obiective: securitatea aprovizionării, competitivitatea şi protecţia mediului, inclusiv atenuarea schimbărilor climatice. Dacă este necesar, prioritatea absolută trebuie acordată securităţii aprovizionării. Penuria de energie, inclusiv în domeniul producţiei de energie electrică, reprezintă un risc din ce în ce mai concret, în special atunci când economia va începe să se redreseze.

2.2. Efectele producţiei şi ale consumului de energie pe scară largă asupra mediului şi asupra climei fac obiectul unor reglementări la nivelul UE. Uniunea Europeană a aprobat noile plafoane din sistemul de comercializare a emisiilor, referitoare la producţia de energie, la industriile mari consumatoare de energie şi la transportul aerian. Impactul practic al acestor propuneri este încă necunoscut, în ciuda existenţei unor analize de impact de ansamblu.

2.3. Mărirea eficienţei energetice şi economiile de energie la nivelul tuturor sectoarelor consumatoare de energie, precum şi la cel al producţiei de energie reprezintă elementele cele mai importante şi mai promiţătoare în direcţia securităţii aprovizionării cu energie şi a scăderii emisiilor. Există numeroase politici UE în acest sens şi sunt în curs de elaborare şi alte măsuri politice. Cu toate acestea, măsurile concrete la nivelul statelor membre sunt încă puţine la număr.

2.4. Sursele şi rutele de aprovizionare a Europei cu energie trebuie să fie diversificate, iar mixul energetic trebuie orientat către alternativele energetice asociate cu un nivel redus de emisii şi de CO2, cum ar fi energiile regenerabile şi energia nucleară. Optimizarea şi deciziile privind mixul energetic sunt de competenţa statelor membre, însă politicile UE privind energiile regenerabile, precum şi legislaţia referitoare la protecţia mediului şi la schimbările climatice influenţează alegerile acestora.

2.5. Europa trebuie să joace un rol mai important în cadrul relaţiilor şi pieţelor energetice internaţionale. Problemele de aprovizionare cu gaze naturale apărute din nou în anul 2009 par să determine, în sfârşit, o mobilizare mult aşteptată.

Politicile privind schimbările climatice

2.6. Pachetul de măsuri privind energia şi schimbările climatice, din 2008, conţine măsurile de adoptat în toate sectoarele în vederea atingerii binecunoscutelor obiective 20-20-20 până în 2020. Principalul obiectiv privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră urmează să crească până la 30 %, în contextul încheierii unui acord internaţional suficient de ambiţios şi de cuprinzător.

2.7. O mare parte din măsurile de reducere a emisiilor urmează să fie puse în aplicare de către statele membre. Multe aspecte legislative de detaliu, în special în ceea ce priveşte sistemul de comercializare a emisiilor şi problema relocării emisiilor de dioxid de carbon, trebuie încă să fie stabilite la nivel comunitar.

2.8. Nu se ştie deocamdată cum va funcţiona întregul sistem în practică. Există încă incertitudini referitoare la chestiuni importante, cum ar fi preţul dioxidului de carbon, creşterea preţului la energie ca urmare a politicilor privind sursele de energie regenerabilă şi costul pe care-l vor avea, pentru cetăţeni, măsurile din sectoarele care nu fac parte din sistemul de comercializare a emisiilor. Este necesară realizarea de studii şi culegerea unor informaţii suplimentare de către Comisie.

2.9. Negocierile referitoare la încheierea unui acord internaţional privind schimbările climatice vor atinge momentul de maximă intensitate în decembrie 2009, la Copenhaga. CESE şi-a prezentat poziţia în legătură cu acest subiect într-un aviz separat. Consiliul European a căzut de acord asupra principalelor orientări în vederea pregătirii pentru conferinţa de la Copenhaga, inclusiv pregătirea repartizării eforturilor statelor membre de sprijinire a ţărilor celor mai sărace.

3. Elementele referitoare la politicile privind energia şi schimbările climatice, care trebuie abordate de Strategia de la Lisabona reînnoită

3.1. O economie cu emisii scăzute de CO2 presupune mutaţii industriale majore. Volumul emisiilor trebuie să scadă, iar utilizarea energiei şi a resurselor naturale trebuie să fie deconectată de creşterea economică. Structurile de producţie şi consum trebuie să se schimbe. Anumite tipuri de producţie vor fi abandonate, iar altele vor apărea şi se vor dezvolta; se vor pierde locuri de muncă şi se vor crea altele noi. Necesităţile din domeniul competenţelor şi cunoştinţelor se vor schimba. Este nevoie de investiţii masive, precum şi de măsurile necesare de asistenţă socială.

3.2. Conducătorii noştri politici trebuie să prezinte cu claritate această realitate şi consecinţele ei asupra vieţii noastre de zi cu zi. Guvernele trebuie să clarifice ce trebuie făcut - de exemplu, câtă energie fosilă trebuie înlocuită şi cu ce anume sau câtă energie trebuie să economisim fiecare dintre noi. Fără sprijinul şi implicarea cetăţenilor, schimbarea nu va avea loc. Rolul societăţii civile este esenţial în acest sens.

3.3. Măsurile de combatere a schimbărilor climatice şi de garantare a aprovizionării Europei cu energie nu trebuie amânate din cauza recesiunii economice actuale. Politicile de atenuare a efectelor crizelor economice ar trebui să se pună în slujba obiectivului unei economii cu emisii scăzute de carbon, şi viceversa. Criza poate şi trebuie să fie văzută ca o oportunitate pentru un nou început, bazat pe o abordare diferită a obiectivului de creştere economică.

3.4. Majoritatea politicilor şi a măsurilor legislative privind energia şi schimbările climatice în următoarea perioadă au fost deja adoptate - cu o singură excepţie, extrem de importantă, aceea a acordului internaţional. Este momentul să se ia măsuri substanţiale la nivel naţional, însă încă nu se ştie cum va funcţiona întregul sistem. În acest moment trebuie evitată modificarea obiectivelor sau a legislaţiei, astfel încât toţi actorii să aibă posibilitatea de a-şi pregăti şi de a-şi pune în aplicare măsurile cu un grad cât mai mare de anticipare şi de certitudine. Toate eforturile trebuie să se concentreze acum pe punerea în practică.

3.5. În Strategia de la Lisabona reînnoită trebuie să se introducă un plan de acţiune pentru o economie cu emisii scăzute de CO2. Această ecologizare trebuie realizată în paralel cu respectarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile (economic, ecologic şi social) şi nu trebuie să piardă din vedere obiectivul global de competitivitate, de creştere economică şi de creare de locuri de muncă.

3.6. Este necesar ca în politicile structurale care fac obiectul liniilor directoare integrate, al recomandărilor specifice pentru fiecare ţară şi al planurilor naţionale de reformă să fie incluse măsuri corespunzătoare, planificate şi evaluate în mod riguros pentru a putea produce rezultatele cele mai eficiente şi mai concrete. Comisia trebuie să monitorizeze cu mai multă stricteţe punerea în aplicare. Pe lângă PIB, trebuie să fie utilizaţi şi alţi indicatori pentru a monitoriza evoluţia către durabilitate.

3.7. Schimbarea este guvernată de dezvoltarea tehnologiei, pe de o parte, iar pe de altă parte de schimbările de atitudine şi de comportament. Ambele necesită timp pentru a produce rezultate concrete şi durabile. Alte elemente importante cuprind investiţiile, aspectele sociale şi educaţionale, precum şi dimensiunea internaţională.

Tehnologia

3.8. Există o puternică concurenţă tehnologică la nivel global. SUA a alocat resurse semnificative cercetării şi dezvoltării în domeniul tehnologic în scopul atenuării schimbărilor climatice. Aceeaşi tendinţă poate fi observată şi în alte ţări dezvoltate, precum şi, din ce în ce mai des, în marile economii în curs de dezvoltare.

3.9. Europa trebuie să dispună de capacitatea de a-şi maximiza potenţialul de pionier al trecerii la tehnologiile nepoluante din domeniul energiilor regenerabile şi al schimbărilor climatice. Este o sarcină foarte urgentă şi dificilă, având în vedere că, de exemplu, o ţară ca Japonia devansează Europa în materie de autovehicule electrice şi hibride şi că, în scurtă vreme, China ar putea depăşi Europa în domeniul tehnologiilor eoliene şi SUA în domeniul energiei fotovoltaice. Nu ne putem aştepta ca fixarea unui preţ pentru CO2 să poată stimula prin ea însăşi procesul de modificare a tehnologiilor.

3.10. Comisia a prezentat diverse iniţiative de îmbunătăţire a tehnologiilor nepoluante/regenerabile şi a celor privind schimbările climatice. Ar trebui ca bugetul UE să aloce mai multe resurse în acest scop.

3.11. Tehnologiile cele mai eficiente nu pot lua naştere decât în condiţii de diversitate şi de concurenţă echitabilă între diferite abordări, inovaţii şi metode. Aceasta înseamnă că nu trebuie să se abandoneze prematur niciuna dintre tehnologiile utile, cum ar fi tehnologiile de obţinere de energie prin fisiune de a 4-a generaţie şi cele de fuziune nucleară, ci dimpotrivă, să se continue cu perseverenţă dezvoltarea acestora.

3.12. Ar trebui să se exploateze uriaşul potenţial de dezvoltare şi de diseminare al tehnologiilor TIC.

3.13. Tehnologiile din domeniul energiilor regenerabile, care sunt încă departe de a fi viabile din punct de vedere economic, nu trebuie impuse prematur pe piaţă prin intermediul unor subvenţii costisitoare (sau al unor preţuri stabilite în mod artificial). Ar trebui ca aceşti bani să fie utilizaţi mai degrabă pentru cercetarea şi dezvoltarea în domeniul tehnologiilor durabile şi care evită producerea de CO2, până când acestea ating nivelul de viabilitate economică.

3.14. Procentul pe care UE îl alocă finanţării cercetării, dezvoltării şi inovării este relativ redus în comparaţie cu resursele statelor membre. La ora actuală, amploarea eforturilor statelor membre în acest sens diferă considerabil. Este esenţial ca statele membre să mărească plafonul resurselor consacrate, în special, cercetării şi dezvoltării din domeniul tehnologiilor nepoluante – inclusiv pe baza veniturilor obţinute prin licitaţiile din cadrul sistemului de comercializare a emisiilor - astfel încât să se urmărească atingerea unei mase critice şi a excelenţei la nivel mondial, printr-o cooperare eficientă. Aceste măsuri trebuie încorporate în mod explicit în liniile directoare şi în planurile naţionale de acţiune ale Strategiei de la Lisabona revizuite.

Investiţiile

3.15. Noile tehnologii şi inovaţiile ajung să fie utilizate numai datorită investiţiilor, care pot avea loc la nivel de gospodării, de întreprinderi şi în sectorul public. Investiţiile sunt un factor necesar al dezvoltării economice şi al creării de locuri de muncă, precum şi al îndeplinirii obiectivelor privind schimbările climatice şi energia.

3.16. Necesitatea realizării unor investiţii în producţia de energie şi în infrastructura de transport este enormă şi are un caracter urgent. De exemplu, chiar şi în eventualitatea în care cererea nu va creşte, în următorii 10 ani vor fi necesare investiţii de aproximativ 1 000 de miliarde de euro pentru a înlocui vechile instalaţii. Reţelele de transporturi, în special cele transfrontaliere şi cele care conectează sursele de energie regenerabilă la reţea, trebuie să fie modernizate considerabil. Îngheţarea investiţiilor pe perioada crizei economice şi efectele ei potenţiale pe termen lung constituie un motiv serios de îngrijorare.

3.17. Investiţiile necesită anumite condiţii de bază. Acestea includ existenţa unui cadru economic competitiv, a unei cereri suficiente pe piaţă şi a unui acces la pieţe. Cadrul de reglementare trebuie să fie stabil, previzibil şi să evite impunerea unor sarcini administrative şi financiare excesive asupra întreprinderilor. Numai întreprinderile profitabile pot investi în dezvoltare tehnologică şi adoptarea de noi tehnologii.

3.18. În consecinţă, existenţa unui cadru economic competitiv reprezintă o condiţie prealabilă pentru îndeplinirea obiectivelor privind schimbările climatice şi energia, iar atunci când există o abordare politică adecvată, politicile privind schimbările climatice şi energia pot genera creştere economică şi locuri de muncă.

3.19. Resursele financiare vor fi supuse unei presiuni atunci când necesităţile de cercetare şi dezvoltare, precum şi cele de realizare de investiţii în cadrul UE vor intra în concurenţă cu necesitatea de a finanţa atenuarea schimbărilor climatice şi adaptarea la acestea în ţările în curs de dezvoltare. Statele membre vor avea la dispoziţie veniturile obţinute prin scoaterea la licitaţie a cotelor de emisie, însă aceste sume nu pot acoperi toate cheltuielile necesare din domeniu. Factorii de decizie politică trebuie să dea dovadă de prudenţă în ceea ce priveşte creşterea sarcinilor asupra întreprinderilor, care ar pune în pericol investiţiile acestora în noi tehnologii.

Sensibilizarea şi comportamentul cetăţenilor

3.20. Pentru a putea acţiona şi a-şi schimba comportamentul, cetăţenii trebuie să ştie ce anume este în joc şi ce anume trebuie schimbat. Trebuie întărită conştientizarea acţiunilor ce pot fi întreprinse de către cetăţenii înşişi şi trebuie oferită educaţia corespunzătoare. Această sarcină revine atât guvernelor, cât şi organizaţiilor societăţii civile. Un instrument util ar putea fi o listă a bunelor practici, întocmită de către Comisie.

3.21. Deşi este extrem de îmbucurător faptul că marketingul şi consilierea consumatorilor acordă o atenţie deosebită consumului de energie şi emisiilor de gaze cu efect de seră, se constată, din păcate, şi furnizarea unor informaţii înşelătoare. Această situaţie trebuie combătută de către factorii competenţi.

3.22. În ceea ce priveşte politicile sale privind schimbările climatice, UE se bazează, în bună măsură şi pe bună dreptate, pe instrumentele pieţei. Semnalele emise prin preţuri ar trebui să schimbe atât comportamentul cetăţenilor, cât şi pe cel al întreprinderilor. Cu toate acestea, preţurile nu pot produce toate rezultatele aşteptate în ceea ce priveşte schimbările. În anumite cazuri, cum ar fi sectorul construcţiilor, este nevoie de reglementare, în vreme ce pentru îndeplinirea altor scopuri este nevoie de un sprijin concret.

3.23. Creşterea eficienţei energetice duce, de obicei, la economii. Stimulentele sunt necesare îndeosebi în cazurile în care duratele de amortizare sunt relativ lungi sau atunci când persoana care suportă costurile nu beneficiază de profitul rezultat. Comitetul a propus deja Comisiei să analizeze fezabilitatea unor obiective de eficienţă energetică la nivel de sector, în special în sectoarele care au impact asupra pieţei interne.

3.24. Pentru a evita denaturarea concurenţei pe piaţa internă, UE aplică norme comune obligatorii în ceea ce priveşte ajutoarele de stat.

Aspectele sociale şi educaţionale

3.25. Cu timpul, modelele de consum se vor schimba, ceea ce va antrena schimbări la nivelul producţiei. Potrivit unui studiu realizat de ETUC şi SDA (1), efectul net al măsurilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 40 % până în 2030 asupra ocupării forţei de muncă este uşor pozitiv; cu toate acestea, alţi comentatori consideră rezultatul şi abordarea acestui studiu ca fiind prea optimiste (2). Studiul concluzionează că vor avea loc schimbări considerabile la nivelul structurilor ocupaţionale şi al competenţelor cerute. Schimbările din interiorul sectoarelor vor fi mai mari decât cele intersectoriale. De exemplu, se anticipează realizarea unui transfer de locuri de muncă dinspre producţia de energie electrică către activităţile legate de eficienţa energetică sau dinspre ocupaţiile legate de transportul rutier către sectorul transportului feroviar şi fluvial.

3.26. Există mari aşteptări la adresa învăţământului şi formării profesionale pentru ca acestea să confere întreprinderilor, serviciilor din sectorul public şi forţei de muncă capacitatea de a face faţă schimbărilor. Educaţia şi formarea profesională, inclusiv învăţarea pe tot parcursul vieţii, au constituit principala temă a unui aviz anterior al CESE privind schimbările climatice şi Strategia de la Lisabona.

3.27. Comisia a înaintat recent propuneri în vederea unei mai bune anticipări a competenţelor cerute pe piaţă, factor esenţial al capacităţii de a reacţiona la momentul oportun, prin acţiuni de educaţie şi de formare. O mai bună anticipare, o mai bună adaptare a ofertei de competenţe la cererea de competenţe şi măsuri mai bune în domeniul învăţării pe tot parcursul vieţii constituie componente fireşti ale Strategiei de la Lisabona reînnoite.

3.28. Dat fiind că aproape toţi cei prezenţi pe piaţa forţei de muncă vor fi afectaţi de aceste schimbări, accesul la educaţie trebuie să fie garantat tuturor, pentru se putea adapta noilor cerinţe. Pentru cei care se vor confrunta cu probleme chiar şi în aceste condiţii, se impune menţinerea în statele membre a unor reţele cuprinzătoare de securitate socială.

3.29. Cetăţenii sunt afectaţi, de asemenea, de schimbările de la nivelul structurilor de preţuri, aflate sub influenţa politicilor privind energia şi schimbările climatice. Este necesară o monitorizare deosebit de precisă a consecinţelor variaţiilor de preţuri la energie. Acestea fluctuează considerabil din diferite motive, unul dintre obiectivele politicilor energetice ale UE fiind de a reduce aceste fluctuaţii cât mai mult posibil.

3.30. Politicile de mediu - şi în special politicile privind schimbările climatice – antrenează o creştere a preţurilor la energie, cu scopul de a reduce consumul de energie. Dezavantajul acestei abordări politice este acela că afectează competitivitatea industriei europene şi creează în rândul cetăţenilor un risc de penurie energetică. Reducerea consumului de energie ca răspuns la creşterea preţurilor necesită de obicei realizarea de investiţii în noi echipamente - ceea ce poate fi un proces de durată. Este necesară o abordare foarte echilibrată a preţurilor la energie, care să ţină cont de aceste perioade de timp, astfel încât să se poată obţine rezultate bune şi durabile, şi nu să se dea naştere unor probleme economice şi sociale.

Dimensiunea internaţională

3.31. Măsurile europene destinate atenuării schimbărilor climatice nu pot avea decât un impact limitat, având în vedere că emisiile europene de gaze cu efect de seră reprezintă 14 % din total, acest procent fiind în scădere. În absenţa unor acţiuni concrete din partea tuturor economiilor mari, emisiile nu vor putea fi reduse suficient de mult pentru ca încălzirea să nu depăşească limita de 2 °C, iar Europa va pierde din competitivitate, punând prin urmare în pericol bunăstarea propriilor cetăţeni. Din aceste motive, încheierea unui acord la Copenhaga prezintă o importanţă fundamentală, iar UE trebuie să-şi păstreze rolul de lider în acest context.

3.32. Obiectivul final la Copenhaga ar trebui să fie, conform formulării Comisiei, „un acord internaţional suficient de ambiţios şi de cuprinzător, care să prevadă realizarea de reduceri comparabile de către alte ţări dezvoltate şi luarea de măsuri corespunzătoare de către ţările în curs de dezvoltare”. Un element important este crearea unui sistem internaţional de comercializare sau cel puţin a unor sisteme compatibile, pentru a se putea garanta atât reducerea efectivă a emisiilor, cât şi condiţii de concurenţă egale.

3.33. Este evident că ţările sărace aflate în curs de dezvoltare vor avea nevoie de asistenţă economică pentru a aborda atât atenuarea, cât şi adaptarea la schimbările climatice. Dezvoltarea unor transferuri de tehnologie, însoţite de reguli clare – inclusiv protejarea drepturilor de proprietate intelectuală - şi mecanismul de dezvoltare nepoluantă (Clean Development Mechanism) constituie elemente importante în acest sens.

3.34. Încheierea unui acord internaţional este, de asemenea, necesară pentru ca Europa să poată cu adevărat juca un rol de frunte în crearea de tehnologii mai bune în domeniul schimbărilor climatice şi al energiei. În caz contrar, cererea de astfel de tehnologii ar fi mult mai redusă.

3.35. UE trebuie să-şi consolideze poziţia şi activitatea la nivel internaţional, pentru a garanta aprovizionarea Europei cu energie. Un context de politică externă mai cuprinzător, cum este cel avut în vedere de Uniunea Europeană, ar putea reprezenta un sprijin extrem de important. Aşa cum CESE a afirmat deja în unele avize anterioare, UE trebuie să preia iniţiativa unei abordări responsabile şi durabile a problemei energiei la nivel global.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Studiul privind schimbările climatice şi ocuparea forţei de muncă, solicitat de Comisia Europeană, DG Mediu, a fost realizat de un consorţiu condus de Confederaţia europeană a sindicatelor (ETUC) şi de Agenţia pentru Dezvoltare Socială (SDA), din care fac parte Syndex, Institutul Wuppertal şi ISTAS. Studiul este disponibil la adresa http://www.etuc.org/a/3676.

(2) Hans Werner Sinn, Das Grüne Paradoxon („Paradoxul verde”), Econ-Verlag, ISBN 978-3-430-20062-2.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/41

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona reînnoite

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/08)

Raportor general: Luca dl JAHIER

Dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona reînnoite.

Biroul a însărcinat Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială (Observatorul Strategiei de la Lisabona) cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl JAHIER raportor general în cadrul celei de-a 457-a sesiuni plenare din 4 şi 5 noiembrie 2009 şi a adoptat prezentul aviz cu 177 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 7 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Agenda de la Lisabona pentru creştere economică şi locuri de muncă face obiectul unei importante revizuiri pentru următorul deceniu, care include şi o reflecţie asupra dimensiunii sale externe.

1.2. Europa prosperă mai ales datorită deschiderii sale spre lume. Aceasta implică avantaje de tip economic, dar şi în ce priveşte schimburile culturale şi de cunoaştere, precum şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor europene. Primul exportator şi importator de bunuri şi servicii pe plan mondial, UE ocupă locul al doilea ca sursă şi destinaţie a investiţiilor străine directe, fiind primul donator de ajutoare şi având a doua monedă internaţională. UE are aşadar un interes geostrategic să-şi dezvolte agenda externă, astfel încât aceasta să fie atât pe măsura promovării şi protejării intereselor celor 500 de milioane de locuitori ai săi, cât şi a propriilor sale responsabilităţi în înfruntarea problemelor globale şi în contribuţia adusă la definirea unor standarde înalte de gestionare a globalizării.

1.3. Încercările de realizare a unui acord multilateral ambiţios, echilibrat şi echitabil, în vederea unei mai mari liberalizări a schimburilor comerciale şi a deschiderii treptate a pieţelor, în interiorul unui cadru reglementat, au reprezentat o prioritate importantă a ultimului deceniu. În special iniţiativa Global Europe din 2007 a fost conectată în mod explicit la Strategia de la Lisabona reînnoită.

1.4. Provocările determinate de emergenţa noilor puteri globale şi de criza financiară şi economică mondială evidenţiază şi mai limpede caracterul geopolitic al globalizării şi, prin urmare, nevoia Europei de a avea propria sa strategie externă, reînnoită şi cuprinzătoare, mai coerentă şi mai incisivă. Europa are nevoie de o nouă viziune a rolului său în context global, care să ţină cont, pe de o parte, de unele date geostrategice precum coordonatele sale istorice şi geografice, de siguranţa aprovizionării cu materii prime şi energetice şi de dezvoltarea noilor pieţe, încă sărace, iar pe de altă parte, de propria sa capacitate de a contribui la înfruntarea problemelor globale precum securitatea, schimbările climatice, sărăcia şi migraţia internaţională, trebuind să dezvolte acele valori ale economiei sociale de piaţă care s-au dovedit pline de succes şi care sunt privite cu mare interes în întreaga lume.

1.5. Un plan de acţiune corespunzător al Uniunii Europene trebuie să urmărească realizarea şi dezvoltarea spaţiului şi rolului Europei în cadrul noului scenariu global, prin:

—	elaborarea politicilor externe ale UE şi a aspectelor de politică externă ale altor politici, printr-o abordare structurală, cu consolidarea coerenţei la nivelul ansamblului şi sporind unitatea de acţiune a statelor membre;

—	asigurarea unei deschideri echilibrate pieţelor, prin finalizarea rundei de la Doha şi printr-un dialog structurat cu proprii săi parteneri privilegiaţi;

—	întărirea rolului său de putere internaţională normativă şi prin continuarea unei politici internaţionale bazate pe promovarea drepturilor;

—	consolidarea dimensiunii internaţionale a monedei euro;

—

adoptarea obiectivului de a realiza o zonă extinsă de dezvoltare şi creştere economică preferenţială, care ar putea fi denumită „Eur-Africa – alianţa pentru progres reciproc” (şi care ar cuprinde încheierea rapidă a extinderii Uniunii, politica de vecinătate, Uniunea pentru Mediterana şi un parteneriat consolidat cu Africa).

1.6. Dacă planul de acţiune al UE ar evolua treptat într-un context mai larg de politică externă, după cum a prevăzut Uniunea, profilul şi coerenţa acestuia s-ar consolida.

1.7. Pentru a permite o mai bună dezvoltare a agendei sale externe şi a asigura consensul politic larg asupra unei viziuni atât de ambiţioase şi de proactive, este nevoie de o întărire clară a rolului partenerilor sociali şi a societăţii civile organizate din UE, atât în interiorul societăţii europene, cât şi în ţările terţe.

1.8. CESE dispune de toate instrumentele necesare pentru juca un rol din ce în ce mai semnificativ în consolidarea şi dezvoltarea sistemelor participative de monitorizare şi de asociere activă a societăţii civile, în aproape toate regiunile lumii. Acest aspect reprezintă, de altfel, o trăsătură distinctivă a modelului social european, apreciat în întreaga lume.

2. Introducere

2.1. În prezent, Europa reprezintă prima putere economică internaţională, o piaţă integrată de 500 de milioane de locuitori, o putere comercială fără egal şi, prin intermediul euro, a doua monedă internaţională. Pentru UE, crearea unei perspective caracterizate de situaţii reciproc profitabile (win-win) în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale nu înseamnă doar asumarea responsabilităţilor ce decurg din importanţa sa, ci şi garanţia dezvoltării intereselor sale pe plan extern, economice şi geostrategice, acestea fiind vitale pentru reuşita propriului său model, care este cel mai deschis pe plan mondial şi cu cele mai înalte norme sociale şi ecologice.

2.2. Pentru asigurarea unei creşteri economice şi a unei dezvoltări durabile, precum şi a unor locuri de muncă de calitate (toate acestea fiind obiectivele Strategiei de la Lisabona), consolidarea agendei externe a UE devine din ce în ce mai importantă.

2.3. Agenda de la Lisabona a fost lansată în 2000 şi revizuită în 2005, dar chestiunea dimensiunii externe a fost introdusă de-abia în 2007. În concluziile Consiliului European din primăvara lui 2008 se poate citi: „Prin urmare, Uniunea Europeană ar trebui să îşi continue eforturile de modelare a globalizării prin consolidarea dimensiunii externe a Strategiei reînnoite de la Lisabona” (1).

2.4. Aceste concluzii evidenţiază următoarele acţiuni prioritare:

—	promovarea comerţului liber şi deschiderii […]şi păstrarea în continuare a iniţiativei în acest domeniu;

—	îmbunătăţirea sistemului comercial multilateral, prin continuarea eforturilor pentru obţinerea unui acord ambiţios, echilibrat şi global în cadrul Rundei de la Doha pentru dezvoltare;

—	încheierea unor acorduri bilaterale ambiţioase cu parteneri comerciali importanţi şi accelerarea în continuare a eforturilor de integrare a ţărilor învecinate şi candidate, prin dezvoltarea unui spaţiu economic comun;

—	garantarea unui acces sigur la energie şi la materii prime strategice;

—	consolidarea relaţiilor economice existente şi dezvoltarea unor parteneriate strategice reciproc avantajoase cu noile puteri economice, într-un context de concurenţă loială;

—	promovarea cooperării în materie de reglementare, a convergenţei standardelor şi a echivalenţei normelor, (…) în vederea îmbunătăţirii eficienţei sistemului de aplicare a dreptului de proprietate intelectuală împotriva contrafacerilor.

2.5. Recenta dezbatere pe marginea instrumentelor de acţiune externă a UE a luat în sfârşit considerare următoarele aspecte (2):

—	o abordare de mai mare anvergură pentru acţiunea externă a Uniunii, în care PESC şi comerţul şi politicile de cooperare se conjugă cu proiecţia externă a politicilor interne ale UE (3);

—	o nouă generaţie de programe europene de cooperare şi de dezvoltare, bazate pe „consensul european” (4) şi pe parteneriatul UE - Africa, din noiembrie 2007 (5);

—	o nouă abordare în domeniul politicilor comerciale, care să pună accentul şi pe valoarea negocierilor bilaterale şi regionale.

3. O dimensiune externă deja prezentă…

3.1. Găsirea unui acord multilateral ambiţios, echilibrat şi echitabil, pentru o liberalizare mai accentuată a schimburilor, precum şi deschiderea progresivă a pieţelor în vederea extinderii domeniilor de concurenţă ale întreprinderilor europene, astfel încât să fie create noi posibilităţi de creştere economică şi de dezvoltare, au constituit priorităţile ultimului deceniu.

3.2. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a fost recunoscută drept cheia de boltă a extinderii schimburilor, în cadrul unui sistem reglementat şi multilateral. Agenda rundei de la Doha pentru dezvoltare a constituit o importantă prioritate a Comisiei.

3.3. Dificultăţile întâlnite în cadrul rundei de la Doha, mai ales impasul din iulie 2006, au determinat UE să revizuiască profund, cu consimţământul Consiliului, în aprilie 2007, Comunicarea Comisiei intitulată „O Europă competitivă într-o economie globalizată -– Contribuţie la Strategia UE pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă” (6).

3.4. Strategia propusă, legată de Strategia de la Lisabona reînnoită din 2005, reaminteşte şi consolidează obiectivul general al unei politici comerciale externe din ce în ce mai globale şi mai integrate, destinate atât atragerii unor noi investiţii şi parteneriate, cât şi asigurării unei deschideri sporite a pieţelor în lumea întreagă. Aceasta prevede, în afară de instrumentul clasic şi prioritar al negocierilor multilaterale, o nouă generaţie de acorduri bilaterale şi regionale (7), urmărind în continuare eliminarea obstacolelor netarifare şi normative, precum şi o convergenţă progresivă şi substanţială a reglementărilor.

3.5. Într-o comunicare privind aspectele externe ale Strategiei de la Lisabona, din decembrie 2008 (8), Comisia a relansat în sfârşit obiectivul ce constă în încheierea negocierilor comerciale multilaterale şi în favorizarea cooperării normative şi a parteneriatului pentru accesul la pieţe.

3.6. CESE şi-a exprimat punctul de vedere pe această temă prin două avize, subliniind faptul că (9):

—	încheierea rundei de la Doha rămâne prioritatea strategică, în cadrul căreia acordurile bilaterale pot aduce o valoare adăugată clară;

—	trebuie acordată mai multă atenţie acelor repercusiuni ale deschiderii pieţelor asupra unor regiuni şi populaţii şi, deci, acordarea unei mai mari atenţii justiţiei sociale şi promovării muncii decente;

—	în cadrul bilateral trebuie ţinut seama şi de alte aspecte din ce în ce mai relevante ale contextului internaţional, cum sunt cele ecologice, energetice, culturale, de migraţie, precum şi de guvernanţa mondială.

4. … dar care, cu toate acestea, este deja insuficientă

4.1. Noi provocări

4.1.1. UE se confruntă cu noi provocări:

—	concurenţa crescândă a ţărilor emergente şi creşterea puterilor globale asiatice;

—	schimbările climatice şi energia;

—	efectele – asupra UE şi a vecinilor săi – ale extinderii la 27 de membri;

—	revenirea crizei alimentare;

—	percepţia caracterului geopolitic crescând al globalizării, aceasta depăşind deja în mod evident stricta dimensiune economică);

—	în cele din urmă, izbucnirea crizei financiare şi economice internaţionale.

4.1.2. Aceste provocări fac să transpară clar necesitatea unei strategii externe mai coerente şi mai incisive, pentru a înlătura discrepanţa crescândă dintre ponderea economică a UE şi influenţa sa încă prea slabă asupra dinamicilor complexe şi omniprezente ale globalizării, cu apărarea totodată a propriilor interese şi a spaţiului de afirmare a propriilor valori.

4.1.3. Consecinţele crizei financiare şi economice mondiale se vor face simţite, fără îndoială, mult după 2010. Ponderea problematicii internaţionale şi metodele de a contribui la reorientarea cursului acesteia vor fi factori decisivi pentru toate strategiile viitoare de creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă din orice regiune a lumii. De asemenea, modul în care fiecare regiune se va poziţiona în acest proces va fi relevant pentru viitorul ei şi al tuturor celorlalte. Afirmaţia este valabilă cu precădere pentru Europa, care este zona economică cea mai deschisă din lume şi care depinde, prin urmare, în măsură mai mare decât celelalte de importuri şi exporturi.

4.1.4. Această criză în desfăşurare face să devină definitiv caducă teza unei diviziuni internaţionale a muncii, care pretindea să rezerve principalelor ţări emergente producţia de bază sau manufacturieră şi concurenţa bazată pe costuri, repartizând doar ţărilor europene şi celorlalte ţări dezvoltate activităţile cu o valoare adăugată ridicată, bazate mai ales pe cercetare, inovaţie, servicii şi mână de lucru calificată.

4.1.5. Recentele dinamici economice din ţările BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China), precum creşterea numărului de brevete, ponderea deţinută de investiţiile străine directe (ISD) europene şi creşterea ISD făcute de aceste ţări în UE, ori creşterea importanţei fondurilor suverane, provenind în totalitate din ţări aflate în afara OCDE, reprezintă semnalele unor schimbări rapide în structura economiei globale, cărora Europa va trebui să le facă faţă în mod corespunzător.

4.1.6. În sfârşit, elaborarea – de dată recentă şi în alte regiuni ale lumii – a unor platforme concentrate de asemenea pe strategia de inovare şi de cunoaştere, arată că soluţiile de ieşire din criza economică ar putea sugera un scenariu viitor suficient de bine articulat şi bazat pe noi structuri regionale de putere, bine integrate şi caracterizate de o mai mare concurenţă reciprocă, în cadrul cărora ar putea apărea noi forme de diviziune a muncii şi de dezechilibre economice şi sociale.

4.2. O provocare nouă şi ambiţioasă

4.2.1. UE a demonstrat în mai multe rânduri, prin mijloace paşnice şi prin consens negociat, că este în măsură să intervină într-un context internaţional în care operează actori din ce în ce mai diversificaţi, reuşind uneori să contribuie în mod decisiv la bunăstarea unor regiuni întinse din lume (a se vedea cooperarea din ultimii 30 de ani cu ţările ACP şi chiar strategia de extindere a Uniunii Europene).

4.2.2. În plus, UE a contribuit la construirea unui cadru foarte articulat de acorduri regionale, sectoriale şi de cooperare generală; aşa a fost cazul în trecut cu cadrul de negociere al OMC şi acelaşi lucru se întâmplă astăzi în legătură cu noul proces în desfăşurare în cadrul G8/14 şi G20, în vederea elaborării unui cadru mai strict de reguli şi de instrumente pentru sectorul financiar internaţional, inclusiv pentru rolul FMI şi al BM.

4.2.3. Dezbaterea asupra dimensiunii externe, iniţial referitoare la politica comercială şi apoi la provocările energetice şi climatice, se extinde din ce în ce mai mult astăzi şi la alte domenii, cum sunt politicile migratorii şi consecinţele globalizării sub aspect social (fondul de adaptare şi standardele fundamentale la locul de muncă), ecologic (protocolul de la Kyoto, dar şi economia durabilă), industrial (proprietatea intelectuală, dar şi fondurile suverane), politic (extinderea UE şi politicile de vecinătate) şi diplomatic. Ne gândim şi la rolul euro, la impactul PESC şi al PESA asupra creşterii rolului internaţional al UE, la eventuala includere în strategia europeană de securitate a problemei bunurilor şi intereselor strategice ale Europei, aşa cum fac şi alte puteri economice mondiale.

4.2.4. Observaţiile precedente indică în mod clar că este din ce în ce mai puţin posibilă includerea tuturor acestor chestiuni în Strategia de la Lisabona, fără riscul denaturării caracterului acesteia.

4.2.5. Cu toate acestea, elementele menţionate apar ca fiind din ce în ce mai determinante în asigurarea îndeplinirii complete a obiectivului pentru care a fost creată această strategie, şi anume formularea unui răspuns european la dinamica globalizării.

4.2.6. Pe de altă parte, multe din aceste politici externe ale UE se bazează în special pe practici verificate şi caracterizate printr-un mare grad de integrare, fie că este vorba de politici comunitare sau de politici duse în comun de Uniune şi de statele membre (poate încă insuficient coordonate între ele şi lipsite de o viziune strategică de ansamblu finalizată) care însă pot evolua şi exercita o influenţă semnificativă şi, în orice caz, superioară din toate punctele de vedere celei a fiecărui stat membru luat în parte şi multor alte politici interne ale Uniunii.

4.3. Către o strategie externă reînnoită a Uniunii Europene

4.3.1. Ca atare, ar fi mai potrivit să se vorbească de „componenta externă a unei strategii europene de globalizare post-2010”, aflată în strânsă legătură şi integrată cu componenta internă reprezentată de evoluţia actualei Strategii de la Lisabona pentru creştere economică şi locuri de muncă, dar dispunând de mai multă autonomie şi de o finalitate strategică nouă şi mai urgentă (10).

4.3.2. Europa are nevoie de o nouă viziune a rolului său pe scena mondială şi de un plan de acţiune corespunzător, care să fie pe măsura provocărilor secolului XXI şi să se bazeze pe tabla de valori proprii UE, astfel încât să poată fi transmise şi înţelese de către cetăţenii europeni şi de părţile interesate, discutate cu principalii interlocutori internaţionali şi prezentate în forumurile internaţionale.

4.3.3. Această viziune, orientată către o perspectivă de progres şi de locuri de muncă calificate, corespunzând unei logici de dezvoltare durabilă şi capabilă să promoveze societăţi incluzive, economii deschise şi relaţii paşnice, trebuie să fie capabilă şi de o logică globală şi pe termen lung. UE trebuie să-şi asume în mod mai pregnant condiţia geostrategică determinată de propriile coordonate istorico-geografice, de nevoia siguranţei în aprovizionarea cu materii prime şi energetice (11) şi de evoluţia inevitabilă a noilor pieţe din ţările încă sărace.

4.3.4. O contribuţie relevantă la elaborarea unei astfel de viziuni reiese, de altfel, şi din scurtul – dar percutantul – document al Comisiei redactat pentru summitul de la Hampton Court, din octombrie 2007, intitulat „Interesul european: reuşita în era globalizării” (12). În acelaşi an, CESE exprimase o opinie similară (13).

4.3.5. Strategia de la Lisabona reînnoită ar trebui să fie însoţită după 2010 de o nouă structurare politică, mai strategică, a acţiunilor externe ale UE, în vederea realizării şi dezvoltării spaţiului şi rolului Europei în noul scenariu al globalizării.

4.3.6. În acest scop, prin consolidarea şi extinderea liniei de conduită rezultate din concluziile Consiliului din martie 2008, ar trebui elaborat un plan de acţiune precis, articulat în funcţie de patru niveluri de sinergie, coerente între ele:

—	garantarea unei deschideri echilibrate a pieţelor şi a dezvoltării schimburilor internaţionale de bunuri şi servicii, asigurând totodată – din punct de vedere strategic – accesul durabil al Europei la resursele strategice necesare;

—	consolidarea dialogului economic cu toţi partenerii principali, în cadrul unei abordări multilaterale, şi consolidarea rolului internaţional al monedei euro;

—

prezentarea UE ca „putere normativă internaţională”, prin promovarea unor înalte standarde în domeniile industrial, ecologic, social şi în cel al condiţiilor decente de muncă, în cel al achiziţiilor publice şi cel al proprietăţii intelectuale, contribuind la definirea noilor reguli pentru pieţele financiare şi administrarea economiei internaţionale, atât pe plan multilateral, cât şi regional;

—

relansarea principalelor trei politici de dezvoltare externă ale UE: finalizarea extinderii, politica de vecinătate şi Uniunea pentru Mediterana şi respectiv noul parteneriat cu Africa în cadrul acordurilor ACP. Aceasta ar echivala cu angajamentul de a construi o zonă extinsă de dezvoltare privilegiată pentru creştere economică reciprocă, care a fost deja numită Eur–Africa (14) şi în care UE ar trebui să-şi propună ca obiectiv îndeplinirea unui rol geostrategic major.

4.3.7. Prin urmare, importanţa care trebuie acordată dimensiunii externe reprezintă semnalul că UE doreşte să intre într-o nouă fază politică a propriului proces de unificare, care se va concentra pe dezvoltarea sistemului său de relaţii cu restul lumii, găsind în aceasta energia şi resursele pentru asigurarea realizării unui model mai bun de economie socială de piaţă şi a unui viitor de progres paşnic pentru populaţia proprie. Aceasta reprezintă într-un fel îndeplinirea premiselor de bază ale procesului de constituire a Uniunii Europene, în spiritul declaraţiei Schuman şi al preambulului la Tratatul de la Roma, în care cele două aspecte – intern şi extern – ale proiectului european erau indisolubil legate şi se alimentau reciproc.

5. Câteva propuneri mai specifice

5.1. Politici generale mai coerente şi mai proactive

—	Acţiunea UE în vederea reformării sistemului multilateral şi a ameliorării normelor fundamentale ale globalizării necesită un dublu proces de coerenţă între politicile interne şi externe ale UE şi de coordonare mult mai puternică cu acţiunea statelor membre.

—	Promovarea reglementării sociale, negocierea între partenerii sociali şi sistemele universale de protecţie socială vor trebui să constituie axa centrală a politicilor de dezvoltare şi a mandatelor de negociere ale Uniunii Europene.

—

În ansamblul acţiunilor externe ale Uniunii Europene ar trebui incluse, între priorităţi, şi dezvoltarea educaţiei şi a formării, standardele fundamentale privind munca, dezvoltarea protecţiei sociale, egalitatea între bărbaţi şi femei şi integrarea categoriilor dezavantajate (persoane cu dizabilităţi, minorităţi etnice etc.).

—

UE trebuie să se distingă prin respectarea angajamentelor asumate, în special în ce priveşte obiectivul alocării unui procentaj de 0,7 % din PIB asistenţei pentru dezvoltare, îndeplinindu-şi astfel propria chemare, reamintită constant, de a pune în slujba altor naţiuni şi regiuni rezultatele şi instrumentele propriului progres. Un angajament specific, în sensul revitalizării parteneriatului Africa–Uniunea Europeană, este decisiv.

—

Creşterea semnificativă a resurselor şi investiţiilor destinate ţărilor în curs de dezvoltare, în contextul viitorului acord de la Copenhaga din decembrie 2009, poate reprezenta o extraordinară ocazie de dezvoltare şi progres reciproc. Astfel, noua strategie de la Lisabona va putea oferi condiţiile necesare dezvoltării cercetării, inovării, investiţiilor şi cunoaşterii, în vederea favorizării unei noi„creşteri ecologice”la scară globală.

—	Este necesar un nivel mai ridicat de monitorizare şi transparenţă în negocierile comerciale, precum şi o consolidare a participării societăţii civile la acest sistem de raporturi şi negocieri externe.

—

UE trebuie să promoveze integrarea regională şi să rămână un exemplu stimulant pentru ceilalţi actori. Macroregiunile sunt o realitate care continuă să se extindă şi să se dezvolte, iar Europa poate şi – de asemenea – trebuie să joace un rol important în dezvoltarea cooperării intra-regionale, care, în afară de liberalizarea schimburilor, trebuie să cuprindă şi cooperarea în dezvoltare, dialogul politic şi cooperarea culturală.

—

Ţinând cont de provocarea reprezentată de siguranţa alimentară, pentru a se îndeplini condiţiile de asigurare a dreptului fundamental la o alimentaţie sănătoasă, sigură, adecvată şi durabilă (15), ar trebui revizuite mandatele actuale de negociere, prin recunoaşterea specificităţii produselor agricole şi preconizarea unor măsuri adecvate pentru a prezerva diversitatea condiţiilor de producţie şi a pieţelor respective, în vederea impulsionării încheierii principalelor acorduri comerciale referitoare la alte produse, pe baza APE.

—

Ţinând cont de criteriul„potenţialului comercial”, care combină rata creşterii fiecărei regiuni cu mărimea pieţei respective, pe lângă acordurile regionale cu ţările ACP, trebuie continuate şi impulsionate acordurile bilaterale şi regionale cu: Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Coreea, India, Rusia, MERCOSUR şi ţările Consiliului de cooperare al Golfului (CCG).

—	Trebuie definită o prioritate specifică pentru China, atât pentru că UE are în această zonă importante interese ofensive şi defensive, care oferă marje de negociere semnificative, cât şi pentru creşterea constantă a interacţiunilor reciproce, şi de asemenea datorită logicii geopolitice globale.

—

Trebuie, de asemenea, acordată mai multă atenţie relaţiilor bilaterale cu Statele Unite, Japonia şi Canada, care ocupă locurile întâi, trei şi respectiv opt în termeni de potenţial comercial. Este nevoie de relansarea cadrului relaţiilor transatlantice, pentru a reduce elementele de fricţiune şi pentru a maximiza efectele sinergiei, prin sporirea convergenţelor între instituţii şi politici (16).

—	Având în vedere posibila extindere a zonei UEM în anii următori, euro ar putea să joace un rol mai important ca deviză forte şi monedă de referinţă globală, aspect care va solicita o întărire inevitabilă a modalităţilor de reprezentare unitară în instanţele economice şi financiare internaţionale.

5.2. Mai multe instrumente de guvernanţă şi pentru politicile sectoriale

—	În cadrul unei abordări mai ample a acţiunii externe a UE, este necesară şi integrarea dimensiunii externe a politicilor de cercetare, de formare, ecologică sau de ocupare a forţei de muncă.

—

În situaţia actuală, ar trebui să poată fi identificat mai clar un grup restrâns de comisari europeni care să fie clar însărcinaţi cu dirijarea ansamblului de politici externe ale UE (comerţ, dezvoltare, migraţie, aspectele externe ale politicii de concurenţă şi ale pieţei interne, diplomaţie energetică etc.), aceasta putând conferi o imagine mai unitară şi mai solidară a UE în exterior şi în principalele forumuri internaţionale. Intrarea rapidă în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi noul rol al Înaltului reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună vor putea garanta o evoluţie pozitivă în viitor.

—

În aşteptarea concretizării perspectivei unei reprezentări unice a UE în cadrul principalelor instituţii internaţionale (Bretton Woods, G8/14 şi G20), statele membre UE ar trebui să alcătuiască grupuri mai coerente în interiorul acestor instituţii sau cu ocazia summit-urilor, în vederea coordonării sistematice a poziţiilor lor şi pentru a vorbi cât mai mult posibil cu o singură voce.

—	UE trebuie să se prezinte urgent pe plan extern cu misiuni comerciale comune, în măsură să consolideze prezenţa strategică europeană în ansamblul ei, cu precădere în raporturile cu principalii săi parteneri comerciali.

—	UE trebuie să-şi sporească sprijinul faţă de internaţionalizarea întreprinderilor proprii, în special sub aspectul capacităţii acestora de a se stabili pe diverse pieţe şi a se adapta la condiţiile şi dinamica acestora.

—

UE trebuie să acţioneze astfel încât OMC să includă între obiectivele sale drepturile lucrătorilor, dezvoltarea industrială, crearea unor locuri de muncă demne şi dimensiunea ecologică. În mod analog, este necesar ca şi instituţiile financiare internaţionale să acorde prioritate obiectivelor de promovare a muncii decente şi dezvoltării durabile.

—

În conformitate cu conceptul european al responsabilităţii sociale a întreprinderii, întreprinderile multinaţionale europene trebuie să fie stimulate să promoveze dialogul social în întreprinderi şi în sectoarele din diversele ţări străine în care operează. Trebuie valorificate bunele practici deja aplicate de numeroase întreprinderi europene pe baza principiilor directoare stipulate în cadrul OCDE şi bazate pe normele sociale ale OIM, precum şi toate celelalte iniţiative lansate de un ansamblu mai mare de actori non-statali şi ai economiei sociale în domeniile formării, sănătăţii şi promovării unor condiţii de viaţă şi de muncă mai bune.

—

UE trebuie să elaboreze politici de migraţie proactive şi globale, care să faciliteze co-dezvoltarea între ţările-gazdă şi ţările de origine ale migranţilor, cu referire specială la lupta împotriva traficului de persoane, la exodul creierelor şi la transferurile de fonduri ale imigranţilor, acestea din urmă reprezentând astăzi fluxuri financiare foarte importante (17).

—

Rolul crescând al fondurilor suverane în economia mondială şi importanţa determinantă a statului în economiile emergente în care au fost emise aceste fonduri constituie fără nicio îndoială o oportunitate excepţională pentru principalele economii dezvoltate, ca şi pentru relansarea economiei internaţionale. Totuşi, acestea prezintă şi un risc geopolitic de pierdere a suveranităţii asupra sectoarelor şi tehnologiilor strategice pentru UE. Este necesar ca UE să-şi definească o poziţie proprie coordonată în acest domeniu, ţinând cont de constrângeri şi de dispoziţiile tratatelor în vigoare, dar şi o poziţie mai precisă şi consensuală în ce priveşte apărarea interesului naţional, care trebuie, din ce în ce mai mult, să fie conceput ca interes european.

—

Trebuie valorificate competenţele specifice ale Institutului european de tehnologie în cadrul diferitelor parteneriate, cu precădere în ce priveşte eventuala extindere la ţările extracomunitare a diverselor forme de colaborare din cadrul „comunităţilor cunoaşterii şi inovării” (reţele de excelenţă între institute de învăţământ superior, institute de cercetare, întreprinderi şi alte părţi interesate).

5.3. Implicarea în mai mare măsură a partenerilor sociali şi a organizaţiilor societăţii civile

—

Este necesară favorizarea prin orice mijloace a cercetării şi a formulării de strategii comune ale societăţii civile europene, pentru a face faţă provocărilor şi oportunităţilor pe care le oferă globalizarea, în consens cu principalii parteneri socioeconomici ai UE. O mai mare valorizare a CES naţionale şi a organizaţiilor similare, ca şi a principalelor reţele şi organizaţii europene ale partenerilor sociali, ale societăţii civile organizate şi ale economiei sociale, poate favoriza un proces pe scară mai extinsă de apropriere şi valorificare a bunelor practici.

—

UE trebuie să promoveze o colaborare extinsă şi un dialog mai larg cu partenerii sociali şi societatea civilă din ţările terţe, în vederea consolidării vizibilităţii şi coerenţei politicilor UE în materie de comerţ, dezvoltare şi relaţii externe în general. Este vorba în special de stabilirea unor sisteme de dialog structurat şi permanent cu organizaţiile active la nivelul integrării regionale şi mondiale, favorizând de asemenea recunoaşterea instanţelor consultative reprezentative ale societăţii civile organizate în cadrul acordurilor comerciale şi de asociere.

—	Grupul de contact al societăţii civile creat de DG Comerţ acum câţiva ani, şi care s-a dovedit foarte eficient, reprezintă o bună practică, ce ar trebui încurajată.

—

CESE şi-a construit treptat un sistem structurat de relaţii (18) , care constituie o bază importantă, în cadrul dialogului interinstituţional, pentru dezvoltarea constantă a implicării active a societăţii civile din practic toate zonele lumii. În ce priveşte monitorizarea, CESE consideră că poate juca un rol activ, aşa cum a fost deja cazul în unele situaţii specifice, asumându-şi sarcinile instituţionale prevăzute de acordul de la Cotonou cu ţările ACP, în comitetele consultative mixte instituite cu diferitele ţări candidate la aderarea la UE sau cu ocazia lucrărilor din cadrul dialogului euro-mediteraneean şi al Mercosur. Documentaţia, avizele şi declaraţiile finale prezentate în fiecare an cu ocazia numeroaselor întâlniri organizate de CESE în cadrul acestui sistem reprezintă o sursă importantă de analize şi propuneri ale democraţiei participative pentru întregul cadru de relaţii externe ale Uniunii.

—

CESE ar putea avea în vedere şi seminarii specifice sau alte întâlniri periodice, în vederea consultării grupurilor de interese socioeconomice din ţările şi regiunile interesate, eventual în cadrul meselor rotunde şi al diverselor întâlniri deja tradiţionale, astfel încât să se compare diversele strategii adoptate în diferite zone şi regiuni ale lumii şi să se facă schimb de bune practici, contribuindu-se astfel atât la o mai bună definire a acţiunii externe a Uniunii Europene, cât şi la evoluţia Strategiei de la Lisabona post-2010, dar şi la dezvoltarea strategiilor partenerilor respectivi.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Punctul 12 din concluziile Preşedinţiei (13-14 martie 2008).

(2) A se vedea Maria João Rodrigues: Europe: Globalisation and the Lisbon Agenda, Institute for Strategic and International Studies, 2009.

(3) COM(2006) 278 final şi COM(2007) 581 final.

(4) COM(2005) 311 final.

(5) JO C 77, 31.3.2009, p. 148.

(6) COM(2006) 567 final.

(7) Acestea din urmă erau, de altfel, prevăzute deja în cadrul Acordului de la Cotonou cu ţările ACP, în vederea încheierii a 6 acorduri de parteneriat economic (APE) la nivel regional.

(8) COM(2008) 874 final.

(9) JO C 175, 27.7.2007, p. 57 şi JO C 211, 19.8.2008, p. 82.

(10) A se vedea concluziile grupului coordonat de Laurent Cohen Tanugi, care a elaborat raportul pregătitor pentru Preşedinţia franceză a UE, în semestrul II 2008 (www.euromonde2015.eu).

(11) JO C 27, 3.2.2009, p. 82, JO C 277, 17.11.2009, p. 92, şi Avizul CESE privind energia şi schimbările climatice ca parte integrantă a Strategiei de la Lisabona reînnoite (a se vedea pagina 36 din Jurnalul Oficial curent).

(12) COM(2007) 581 final.

(13) JO C 175, 27.7.2007, p. 57.

(14) Ultima dată de către A. Riccardi, cu ocazia decernării premiului Charlemagne, la Aachen, pe 21 mai 2009.

(15) A se vedea raportul raportorului special al ONU privind dreptul la alimentaţie, Olivier De Schutter, intitulat „Runda de la Doha nu va putea împiedica o nouă criză alimentară” (9 martie 2009).

(16) JO C 228, 22.9.2009, p. 32.

(17) JO C 120, 16.5.2008, p. 82 şi JO C 44, 16.2.2008, p. 91.

(18) A se vedea programul de lucru al secţiunii REX a CESE http://eesc.europa.eu/sections/rex/index_fr.asp.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/48

Avizul Comitetului Economic şi Social European pe tema „Universităţi pentru Europa”

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/09)

Raportor general: dl Joost Van IERSEL

La 5 martie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă pe tema

Universităţi pentru Europa.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl Joost Van Iersel raportor general în cadrul celei de-a 457-a sesiuni plenare din 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie) şi a adoptat prezentul aviz cu 158 de voturi pentru, 8 voturi împotrivă şi 12 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. În opinia CESE, universităţile au un rol crucial în triunghiul cunoaşterii (educaţie, cercetare, inovare) şi ar trebui percepute ca elemente-cheie în dezvoltarea socio-economică durabilă a Europei. În sistemul universitar actual, care este departe de a fi optim, potenţialul ridicat al universităţilor este insuficient exploatat. Strategia de la Lisabona post-2010 ar trebui să includă îmbunătăţiri în acest sens.

1.2. În urma conferinţei de la Bologna din 1999 şi a Strategiei de la Lisabona de mai târziu, s-a acordat din ce în ce mai multă prioritate universităţilor la nivelul UE. În ciuda noilor obiective stabilite de statele membre şi de universităţi, cadrele universitare şi societatea resimt o nelinişte crescândă faţă de fragmentarea învăţământului superior european şi faţă de ritmul reformelor necesare.

1.3. CESE subliniază nevoia de reformare a universităţilor europene, deoarece evoluţiile internaţionale economice, tehnologice şi educaţionale, precum şi criza actuală reclamă o rentabilitate crescută, un mediu mai bun şi posibilităţi suplimentare pentru studenţi, conferenţiari şi cercetători.

1.4. Ajustările necesare includ o mai mare autonomie şi responsabilizare a universităţilor în faţa societăţii cu privire la îndeplinirea misiunii lor publice, lărgirea modalităţilor de finanţare (adecvată), transparenţă şi deschidere crescute, parteneriate cu comunitatea de afaceri, promovarea (la nivel mondial) a excelenţei în predare şi cercetare, precum şi practici adecvate de gestionare a resurselor umane.

1.5. CESE pune în evidenţă necesitatea existenţei unei metodologii europene pentru evaluarea performanţelor şi pentru colectarea de date comparabile. O evaluare europeană ar trebui să fie rezultatul unui studiu aprofundat efectuat de experţi independenţi şi ar trebui să meargă mult mai departe de „recunoaşterea meritelor” şi de unidimensionala „listă de la Shanghai”, incluzând o gamă largă de indicatori multidimensionali (1).

1.6. Pe lângă faptul că ar oferi o bază largă care ar facilita dezvoltarea multidisciplinară, standardele de educaţie şi cercetare actualizate şi comparabile ar trebui să stimuleze diversitatea şi specializarea în cadrul universităţilor, înlocuind astfel omogenitatea şi similaritatea.

1.7. CESE susţine o integrare coerentă a universităţilor în Strategia de la Lisabona revizuită, în cadrul Spaţiului european al învăţământului superior (SEIS) şi al Spaţiului european de cercetare (SEC) (2).

1.8. Studenţilor şi oamenilor de ştiinţă ar trebui să li se ofere mai multe posibilităţi de realizare a unor cariere interdisciplinare în Europa. Aceasta implică, printre altele, practica recrutării deschise şi o cartă a cercetătorilor, în directă legătură cu introducerea „celei de-a cincea libertăţi”, şi anume libera circulaţie a cunoaşterii, menţinându-se totodată diversitatea abordărilor şi concurenţa, pentru a se atinge cele mai bune rezultate.

1.9. Ar trebui elaborată o abordare europeană deschisă în ceea ce priveşte cadrele universitare, cercetătorii, studenţii şi universităţile de prim plan din ţările terţe.

1.10. CESE susţine platformele educaţionale consultative de la nivel comunitar şi naţional, care să includă reprezentanţi ai societăţii civile. Atât centrele de excelenţă internaţionale, cât şi cele regionale ar trebui să se implice în propria lor societate şi în regiunile înconjurătoare. Aceasta ar putea, de asemenea, să contribuie la dezvoltarea spiritului antreprenorial în universităţi şi să sprijine grupurile economice şi de cunoaştere.

1.11. Rolul şi poziţia independente ale universităţilor, aşa cum a fost cazul cu multă vreme în urmă, le va încuraja şi consolida ca motoare intelectuale ale Europei. Abordările europene privind educaţia şi predarea la nivel universitar, ştiinţa şi cercetarea de vârf nu ar trebui să se limiteze la lărgirea şi aprofundarea cercetării şi dezvoltării, a inovării şi a predării europene. Acestea ar trebui extinse şi către alte competenţe şi discipline, cum ar fi cercetarea şi practica medicală, ştiinţele socio-economice şi ştiinţele umaniste.

1.12. Comisia ar trebui să sprijine în continuare acest proces şi să joace un rol vizibil şi activ în cadrul acestuia.

1.13. CESE nu consideră că relaţia strânsă dintre universităţi şi UE reprezintă o chestiune de ordin tehnic. De asemenea, aceasta nu ar trebui să se limiteze exclusiv la sectorul economic, oricât de important ar fi acesta. Este în joc un scop care le transcende, şi anume importanţa de ansamblu a universităţilor pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii, pentru viaţa intelectuală, pentru societate şi pentru civilizaţie.

1.14. Părinţii fondatori şi succesorii acestora au avut motivele lor să nu includă educaţia în Tratatul de la Roma, însă acum sunt alte timpuri. Suveranitatea naţională şi diversitatea trebuie să meargă în paralel cu recunoaşterea faptului că UE ca atare trebuie să fie un partener egal şi un competitor la scară mondială. Universităţile sunt parteneri esenţiali în acest scop.

1.15. Cu alte cuvinte, universităţile ca instituţii ar trebui încurajate să evolueze de la un rol exterior la un rol interior în cadrul integrării europene. În acest sens, Consiliul ar trebui să exprime un punct de vedere clar şi orientat către viitor.

2. Introducere

2.1. De-a lungul istoriei, universităţile au jucat un rol proeminent în evoluţia societăţii europene. Acestea se situau chiar în centrul vieţii intelectuale şi au reprezentat, din multe puncte de vedere, motoare ale progresului.

2.2. Deplasându-se liber pe continent între universităţile autonome, oamenii de ştiinţă şi cadrele universitare au exercitat o influenţă semnificativă asupra ideilor cu privire la o varietate de fenomene şi ştiinţe sociale. Aceştia au putut modela generaţii de cercuri intelectuale şi de personalităţi, care au fost decisive pentru formarea societăţii europene din punct de vedere politic, social şi economic.

2.3. Când au început să apară statele naţionale, în secolul al XVIII-lea, universităţile au devenit în mare măsură instituţii de educaţie naţională, care serveau intereselor naţionale în domeniul ştiinţei şi al cercetării. Această evoluţie a devenit o tradiţie. În ciuda procesului de internaţionalizare, inclusiv în domeniul ştiinţific, în cadrul universităţilor învăţământul superior şi chiar ştiinţa şi tehnologia continuă să fie conduse, într-o anumită măsură, la nivel naţional.

2.4. Imixtiunile politice au ajuns, în timp, la ordinea zilei. Sistemele de învăţământ actuale de orice nivel se bazează pe factorii de decizie politică de la nivel naţional şi sunt organizate de aceştia. Învăţământul superior a căpătat peste tot o amprentă naţională vizibilă. De asemenea, este caracterizat de multiple şi complicate disparităţi instituţionale naţionale, precum şi, adesea, de similitudini educaţionale.

2.5. Cadrele instituţionale, dispoziţiile financiare, guvernanţa, gradul de autonomie, precum şi numirea şi evoluţia carierei profesorilor şi cercetătorilor sunt tot atâtea elemente importante în peisajul european diversificat.

2.6. Ştiinţa neavând frontiere, cadrele universitare şi cercetătorii au devenit ei înşişi parte din reţelele europene şi mondiale. În consecinţă, programele de cercetare tind să se internaţionalizeze şi ele, deşi într-o măsură redusă. Cu o excepţie notabilă, totuşi: considerăm că învăţământul superior privat, în special şcolile de afaceri, este mai internaţional prin definiţie, atât ca anvergură, cât şi ca abordare.

2.7. Tratatul de la Roma şi tratatele ulterioare nu conţin un capitol dedicat educaţiei. La momentul respectiv nu a fost constatată legătura dintre integrarea economică şi educaţie. Educaţia a rămas la nivel naţional, supusă în întregime principiului subsidiarităţii. Orice decizie privind educaţia la nivel european are loc într-un cadru interguvernamental.

2.8. Cu toate acestea, treptat, unele segmente ale sectorului educaţiei nu au mai putut fi văzute ca independente de procesul integrării. Puternic susţinut de partenerii sociali, acest proces a început cu acele aspecte ale educaţiei care erau în modul cel mai direct legate de economie şi de piaţa forţei de muncă, adică îmbunătăţirea competenţelor şi formarea profesională.

2.9. Începând cu anul 1986, programul de schimb de studenţi Erasmus a contribuit la internaţionalizarea programelor de studiu la nivel universitar. În 2009, acesta a fost extins sub numele de Erasmus Mundus. Merită menţionate programe speciale, cum sunt Comett, un program de schimb între universităţi şi întreprinderi în domeniul tehnologiei, Marie Curie, un program de schimb pentru cercetători, şi Socrates, centrat pe învăţarea pe tot parcursul vieţii.

2.10. Un semnificativ pas înainte a fost făcut în 1999, când miniştrii educaţiei din 29 de ţări au adoptat Declaraţia de la Bologna.

2.11. În prezent, la Procesul de la Bologna participă 46 de ţări de pe întregul continent european. Obiectivul global este crearea unui Spaţiu european al învăţământului superior. Pe parcursul ultimului deceniu, numărul temelor aflate în discuţie a crescut substanţial (3). Priorităţile Procesului de la Bologna sunt: introducerea sistemului de trei cicluri de studii (licenţă/masterat/doctorat), acordându-se o atenţie sporită studiilor de doctorat şi cercetării, asigurarea calităţii, recunoaşterea calificărilor şi a diplomelor, perioadele de studiu, Sistemul european de credite transferabile (ECTS), învăţarea pe tot parcursul vieţii, dimensiunea socială a învăţământului superior, mobilitatea studenţilor şi a personalului, precum şi explorarea dimensiunii externe a SEIS.

2.12. Strategia de la Lisabona pune un accent puternic pe legătura dintre cunoaştere şi competitivitate. Aceasta a funcţionat ca un catalizator, contribuind la deplasarea universităţilor de la margine spre centrul gândirii comunitare. Numărul din ce în ce mai mare de proiecte de cercetare şi inovare, iniţiate de Comisie, a avut ca efect o mai largă cooperare internaţională în Europa.

2.13. Din aceleaşi motive, în mai multe comunicări, Comisia a stabilit agenda dezbaterilor privind reforma şi modernizarea universităţilor (4).

2.14. Reformele universităţilor avansează în ritmuri diferite în ţările Europei.

2.15. În 2005, Strategia de la Lisabona reînnoită a dat naştere unor noi iniţiative de mobilizare a universităţilor. Deciziile Consiliului de a crea Consiliul European pentru Cercetare (CEC, 2007) şi Institutul European pentru Tehnologie şi Inovare (IET, 2008) sunt cele mai importante. În acelaşi spirit este şi Cartea verde intitulată „Spaţiul european de cercetare: perspective noi” (5).

2.16. Un caz special din acest punct de vedere îl reprezintă Carta europeană şi Codul de conduită pentru mobilitatea şi piaţa liberă a cercetătorilor din 2005 (6). Carta şi codul au fost semnate de 800 de instituţii de învăţământ superior. Aplicarea arată, totuşi, că multe instituţii nu aplică acordul. Uneori prevalează tradiţiile specifice care funcţionează bine.

2.17. În prezent, Comisia lucrează la elaborarea unei etichete europene, menite să încurajeze aplicarea cartei şi a codului, care ar trebui să respecte o anumită diversitate a abordărilor.

2.18. O implicare eficientă a universităţilor europene în integrarea europeană este un proces de durată. Cadrele universitare, oamenii de ştiinţă şi studenţii iau parte din ce în ce mai mult la dinamica internaţională, însă universităţile ca instituţii rămân adesea imobilizate de tradiţii şi de dispoziţii naţionale. Evoluţia este, de asemenea, încetinită de faptul că „educaţia” ca atare nu este încă o temă inclusă în Tratatul european.

2.19. Reţelele mondiale ale cadrelor universitare şi ale cercetătorilor se extind datorită interacţiunii dintre universităţi, institutele de cercetare şi companiile multinaţionale. Acest curent se reflectă în programele comunitare.

2.20. Prezentul aviz se concentrează pe noi curente şi condiţii-cadru menite să implice universităţile în integrarea europeană într-un mod mai eficace şi mai vizibil. Universităţile, dată fiind vocaţia lor istorică îndelungată, ar trebui nu numai să fie stimulate de Agenda de la Lisabona, ci şi să devină ele înseşi catalizatori importanţi ai procesului.

3. Observaţii generale

3.1. În ultimele decenii, iniţiativele şi programele destinate internaţionalizării învăţământului superior în Europa s-au intensificat.

3.2. În viziunea CESE, având în vedere noii stimuli, universităţile ar trebui să participe în mod vizibil la noul ciclu al Strategiei de la Lisabona.

3.3. Analizele internaţionale afirmă la unison că, având în vedere rapiditatea dezvoltării tehnologice şi a inovaţiei, precum şi concurenţa crescută, mediul academic european în ansamblu este insuficient pregătit să îşi joace rolul şi chiar tinde, în termeni relativi, să piardă teren (7).

3.4. Scopul trebuie să fie dezvoltarea optimă a talentelor şi accesul egal – inclusiv tranziţia de la un nivel de învăţământ (superior) la altul şi învăţarea pe tot parcursul vieţii – în întreaga Europă, evitându-se orice tip de discriminare. O problemă aparte o constituie numărul de studenţi care îşi abandonează studiile. Ar trebui elaborate metode mai eficiente de asistenţă. Misiunile publice obişnuite ale universităţilor din Europa trebuie menţinute şi nu reprezintă un impediment pentru garantarea calităţii şi excelenţei (8).

În pofida tuturor variaţiilor care pot implica diferenţe notabile în calitatea rezultatelor academice, ar trebui examinate caracteristicile comune în Europa. În cadrul prezentului aviz, merită puse în evidenţă următoarele aspecte:

3.5.1. Gradul de autonomie. Imaginea de ansamblu este extraordinar de complexă. Cu toate că există tendinţa de a se acorda din ce în ce mai multă autonomie universităţilor, în medie, interferenţa autorităţilor publice rămâne dominantă (9). Insuficienţa autonomiei şi responsabilităţii tinde să confirme perspectivele tradiţionale şi reglementarea excesivă. Structura publică, sprijinită prin implicarea autorităţilor publice, nu ar trebui să întârzie autonomia (10). Printre obiective ar trebui să se numere o mai bună pregătire a studenţilor pentru piaţa forţei de muncă şi o atitudine mai eficientă faţă de cercetare şi inovare.

3.5.2. Modalitatea de finanţare. Şi aici, imaginea de ansamblu este foarte diversă, dar, în general, finanţarea din fonduri publice este decisivă (11). Aceasta face ca învăţământul superior şi cercetarea în general să depindă în mare măsură de priorităţile politice, printre multe altele, ceea ce duce adesea la subfinanţare. În plus, sunt prea puţine stimulente pentru diversificarea surselor de finanţare, cum ar fi finanţarea acordată de fundaţii şi întreprinderi şi introducerea de taxe de studii, cu acordarea de burse şi împrumuturi (12).

3.5.3. Lipsa transparenţei. Din cauza lipsei de date comparabile cu privire la universităţi, studenţii şi cercetătorii nu pot identifica nici competenţele, nici cursurile de interes din Europa. Este esenţial să se stabilească o metodologie europeană de clasificare, ca instrument pentru garantarea transparenţei. Aceasta ar încuraja împărtăşirea cunoştinţelor şi colaborarea în cadrul programelor educaţionale şi de cercetare disponibile din Europa, precum şi informarea adecvată şi calitatea. De asemenea, aceasta poate stimula mobilitatea în general, atât a studenţilor, cât şi a cercetătorilor.

3.6. Având în vedere că educaţia şi învăţământul superior sunt în mod exclusiv o responsabilitate naţională, universităţile nu sunt neapărat încurajate să adopte o atitudine care să favorizeze depăşirea propriilor orizonturi şi a graniţelor naţionale. Rezultatul este o structură fragmentară a instituţiilor de învăţământ superior, care, în anumite cazuri, este mai mult sau mai puţin închisă la dinamica universului exterior.

3.7. Mai mult, fragmentarea este menţinută de cerinţele de calitate diferite - inclusiv în aplicarea modelului „licenţă/masterat” -, de condiţiile de muncă nu foarte atrăgătoare, precum şi de dispoziţiile financiare adesea puţin avantajoase, care blochează deschiderea, valorile academice împărtăşite şi mobilitatea transfrontalieră, cu excepţia celor de la vârf.

3.8. Autonomia limitată tinde să genereze similaritate şi omogenitate între universităţi. Aceasta promovează în unele ţări cursuri universitare şi facilităţi de cercetare „generale” mai degrabă decât eterogenitate şi specializare.

3.9. Programele de cercetare şi inovare, frecvent definite de platformele naţionale de inovare, sunt în principal organizate la nivel naţional şi nu sunt integrate, de obicei, în perspective mai largi. Suprapunerile, programele şi agendele variate confirmă fragmentarea şi, în consecinţă, împiedică specializarea.

3.10. Toate acestea nu creează un teren fertil pentru atragerea de cercetători şi cadre universitare de prestigiu din străinătate, nici din statele membre, nici din restul lumii. Mai mult, exodul creierelor către SUA este o preocupare constantă. Între timp, chinezii îşi promovează propriile universităţi de vârf extrem de specializate, iar India va face şi ea acelaşi lucru.

3.11. Câteva grupuri de universităţi europene coordonează din ce în ce mai mult opiniile cu privire la nevoia de condiţii mai bune pentru cercetare şi dezvoltare şi de capacităţi potenţiale de cunoaştere şi inovare (13). Programele comune de cercetare reprezintă un instrument promiţător de cooperare şi de combatere a fragmentării (14).

3.12. Declaraţia de la Bologna din 1999, care vizează crearea unui Spaţiu european al învăţământului superior până în 2010, făcându-l mai competitiv prin intermediul reformelor, a fost urmată în 2006 de un nou apel al Comisiei (15). Comisia conchide, pe bună dreptate, că „acest sector vital al economiei şi al societăţii necesită restructurare şi modernizare în profunzime, dacă Europa nu doreşte să piardă competiţia globală în domeniul educaţiei, cercetării şi inovării” (16).

3.13. Au loc ajustări, dar cu o viteză prea redusă. Mai mult, politicile naţionale de reglementare a universităţilor diferă considerabil de la un stat membru la altul.

3.14. Discuţiile actuale din cercurile academice demonstrează, în mod dezamăgitor, că şi ritmul progresului către spaţiul european este prea ezitant.

3.15. Costul non-Europei poate fi uriaş. În concluzia acestor observaţii, CESE susţine că noul ciclu al Strategiei de la Lisabona 2010 ar trebui să includă modernizarea şi cooperarea dintre universităţi, o mai bună coordonare la nivel european şi o transparenţă reală prin clasificări.

4. Nevoia de noi perspective

4.1. Strategia de la Lisabona încearcă să stabilească un echilibru între convergenţă şi coordonare la nivelul UE şi menţinerea competenţelor naţionale prin definirea de obiective comune şi promovarea de programe şi politici comparabile în Europa. În opinia CESE, universităţile, în calitatea lor de actori-cheie în domeniile educaţiei, cercetării şi inovării, ar trebui să primească un rol bine definit în cadrul Agendei de la Lisabona.

4.2. În prezent este necesar să se pună din ce în ce mai mult accentul pe educaţie şi inovare în sensul cel mai larg, care ar trebui să deschidă noi posibilităţi şi căi de acţiune. Programele de cercetare şi dezvoltare şi de tehnologie aplicată aflate în curs, precum şi mobilitatea (17) sporită a studenţilor şi cadrelor universitare ar trebui garantate în Europa.

4.3. În acest context, CESE subliniază că, în vederea sporirii transparenţei, este urgent necesar să se colecteze date comparabile (18) şi să se elaboreze o metodologie europeană fiabilă pentru evaluarea şi compararea performanţelor universităţilor pe diverse planuri, cum ar fi educaţia, cercetarea şi inovarea. Trebuie să se înţeleagă că, pentru obţinerea eterogenităţii, specializării şi diversităţii dorite, aceste date nu pot fi colectate într-un mod simplu. Aplicarea unor metode diverse poate îmbunătăţi metodologia şi elaborarea de criterii. Se recomandă cooperarea cu OCDE.

4.4. Programele menţionate în capitolul 2 reprezintă un aport substanţial la schimburile transfrontaliere. Crearea unui Consiliu European pentru Cercetare (CEC) reprezintă un pas înainte semnificativ. CEC, ca motor al proiectelor de cercetare, trebuie să susţină internaţionalizarea universităţilor. Finanţarea cercetării şi realizarea de activităţi de cercetare trebuie să rămână strict separate.

4.5. CEC implică o mai mare mobilitate transfrontalieră a cercetătorilor, prin introducerea aşa-numitei „celei de-a cincea libertăţi”, strâns legate de Carta cercetătorilor şi de Codul de recrutare a acestora (19). În vederea obţinerii rezultatelor dorite, sunt extrem de necesare atât facilităţi adecvate în cadrul universităţilor, cât şi condiţii-cadru administrative şi fiscale mai bune.

4.6. Crearea Institutului European pentru Tehnologie (IET) reprezintă un alt pas important. IET trebuie să sprijine legăturile şi alianţele. În paralel, ar trebui stabilită o mai bună coordonare a programelor academice. Noua propunere a Comisiei de creare a unui forum universităţi-întreprinderi reprezintă un important pas următor.

4.7. La ora actuală, universităţile şi institutele de cercetare nu sunt abordate ca atare în cele cinci iniţiative de parteneriat propuse de Consiliu pentru dezvoltarea Spaţiului european de cercetare (SEC). De fapt, dintre cele şase axe propuse în Cartea verde pentru dezvoltarea SEC (20) toţi actorii, mai puţin universităţile (şi, în general, instituţiile de cercetare) sunt luaţi în considerare pentru a aprofunda cooperarea. Această abordare nu corespunde opiniei CESE cu privire la rolul universităţilor în cadrul Strategiei de la Lisabona (21).

4.8. În acelaşi sens, ar trebui îmbunătăţite condiţiile pentru facilităţile de cercetare de anvergură (CERN) în Europa şi pentru alte centre comune de cercetare care să reunească grupuri de universităţi. Infrastructura extinsă presupune o masă critică şi mulţi cercetători dedicaţi care să poată atrage resurse financiare suplimentare.

4.9. În opinia CESE, criza actuală trebuie să reprezinte un nou punct de plecare cu perspective coerente şi durabile de menţinere a Europei ca partener şi competitor valoros în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei.

5. Răspunsuri la un context dinamic

5.1. Angajamentul statelor membre şi al universităţilor

5.1.1. Cei trei piloni, educaţie, ştiinţă şi inovare, necesită angajamentul ferm al statelor membre. În al doilea rând, aceştia necesită participarea universităţilor în sine. În final, aceştia trebuie să presupună participarea sectorului privat. Cele mai bune rezultate vor fi obţinute printr-un proces flexibil de sus în jos şi de jos în sus, desfăşurat între numeroase părţi interesate.

5.1.2. Trebuie avut în vedere că reţelele globale, dinamica tehnologiei şi cercetării, specializarea cu obiective precise şi talentul care beneficiază de libertate de mişcare creează un nou câmp de acţiune pentru universităţile (naţionale), permiţându-le să se îndrepte către noi orizonturi (22).

5.1.3. Acest fapt nu îşi propune să submineze diversitatea culturală, ci dimpotrivă. Diversitatea naţională şi regională reprezintă un atu pentru Europa. Este clar, totuşi, că diversitatea peisajului şi ramificaţiile sale vor fi mai bine slujite de o strategie cuprinzătoare de analize comune şi obiective agreate pentru a deschide barierele încă existente şi pentru a promova calitatea şi, nu în ultimul rând, specializarea.

5.1.4. Înainte de toate, o orientare şi o concepţie comune sunt necesare la nivelul instituţiilor de învăţământ superior, care să includă valori academice comune, deschidere culturală şi academică, birocraţie administrativă redusă, canale transfrontaliere, transparenţa calificărilor profesionale şi a rezultatelor, proiecte tehnologice transfrontaliere, mobilitate transfrontalieră. Toate acestea pot fi realizate păstrându-se diversitatea culturală.

5.1.5. Nivelul crescut de autonomie şi autoguvernare, o finanţare mai flexibilă şi mai sigură, precum şi transparenţa vor duce la noi iniţiative de modernizare din partea universităţilor. Acestea vor conduce la un proces de jos în sus pentru standarde mai bune, calitate superioară şi specializare.

5.1.6. Demografia Europei ar trebui să reprezinte un stimul puternic pentru a adapta sistemul de învăţământ superior atât la nevoile studenţilor europeni, cât şi la cele ale persoanelor talentate din ţări terţe. În lipsa unor ajustări, se prevăd deficite importante în viitor. Europa are nevoie de un procent mai mare de persoane cu nivel înalt de calificare, pentru a stimula productivitatea prin cercetare, diseminarea cunoştinţelor şi capacitate de inovare.

5.1.7. Trebuie reţinut faptul că până şi Statele Unite sunt în măsură să îşi menţină poziţia de lider în anumite domenii numai datorită atractivităţii pe care o prezintă universităţile sale pentru persoanele din afară.

5.2. Condiţii de concurenţă transparente şi evaluarea calităţii

5.2.1. Societatea bazată pe cunoaştere definită de Strategia de la Lisabona necesită un grad sporit de interdisciplinaritate şi de cercetare şi educaţie intersectorială pentru a înlocui monodisciplinaritatea.

5.2.2. Încurajarea concurenţei transparente dintre universităţi, în loc să creeze uniformitate, va răspunde nevoii de diferenţiere şi specializare. Aceasta din urmă va atrage cofinanţări din partea sectorului privat, acolo unde se doreşte (23).

5.2.3. În acest context, CESE salută cu căldură iniţiativa recentă a Comisiei de a elabora o metodologie europeană pentru evaluarea performanţelor universităţilor.

5.2.4. Clasamentul european ar trebui să fie rezultatul unei evaluări aprofundate, efectuate de experţi selectaţi, şi ar trebui să cuprindă, pe lângă „recunoaşterea meritelor”, şi calitatea educaţiei şi a predării, cercetarea, inovarea, conexiunile, inventarul specializărilor, competenţele interdisciplinare, legăturile instituţionale dintre universităţi şi institutele de cercetare independente (24), precum şi serviciile logistice pentru studenţi. Este nevoie de metode de evaluare europene multidimensionale pentru a evalua rezultatele universităţilor.

5.2.5. „Inventarierea” va stimula probabil mobilitatea transfrontalieră orientată a studenţilor, lectorilor, profesorilor şi cercetătorilor. Aceasta va răspunde tendinţei studenţilor de a căuta cele mai bune cursuri în domeniul lor specific şi va încuraja potenţialele talente.

5.2.6. „Inventarierea” va contribui, de asemenea, la îmbunătăţirea cercetării de nivel mediu prin crearea de noi reţele şi printr-o atitudine de colaborare şi concurenţă în întreaga Europă. Aceste reţele şi noi alianţe între poli de excelenţă vor da naştere unei serii de interconexiuni de elită, inclusiv în materie de cercetare interdisciplinară transfrontalieră, şi vor deschide calea către noi soluţii.

5.3. Influenţele externe şi interconexiunile

5.3.1. În circumstanţele actuale, cheltuielile publice sunt supuse, peste tot, unei mari presiuni. CESE insistă asupra necesităţii de a se menţine la acelaşi nivel bugetele destinate educaţiei şi universităţilor, pentru a se sprijini infrastructura de cunoştinţe şi programele de reformă aflate în desfăşurare.

5.3.2. Dinamica actuală a cercetării şi tehnologiei subliniază nevoia de modernizare şi de noi soluţii. În afară de ajustările necesare ale universităţilor în sine, trebuie încurajate parteneriatele public-public şi public-privat. Finanţarea privată ar putea accelera tendinţa către o cercetare axată pe rezolvarea de probleme, metodă care are din ce în ce mai mult succes în SUA.

5.3.3. O coordonare europeană a programelor naţionale de inovare la care iau parte universităţile poate fi benefică şi productivă. Deocamdată, aceste programe, adesea definite de platformele naţionale de inovare, se bazează în principal pe specialităţile naţionale şi se concentrează asupra priorităţilor naţionale. În consecinţă, acestea ţin prea puţin seama de agenda mai largă europeană sau de calendarul european şi nu privesc suprapunerile sau efectele acestora în context european.

Mai mult, în unele cazuri specifice, abordările transnaţionale şi paneuropene sunt foarte bine-venite.

5.3.4. Iniţiativele tehnologice comune, proiecte public-privat definite şi cofinanţate la nivel european pot aduce, cu siguranţă, un sprijin în acest sens.

5.3.5. Un program naţional reuşit din acest punct de vedere, care poate reprezenta un exemplu util pentru aplicaţiile europene şi îmbunătăţirea realizărilor ştiinţifice din întreaga Europă, îl reprezintă Iniţiativa germană pentru excelenţă din 2005 (25).

5.3.6. O agendă de la Lisabona pentru universităţi va creşte competitivitatea în învăţământul superior la scară mai largă şi va stimula excelenţa, în plus faţă de programele europene existente şi stimulentele acestora.

5.3.7. În opinia CESE, introducerea platformelor educaţionale consultative la nivel european (26) – prin analogie cu platformele tehnologice – poate fi utilă pentru discutarea programelor de învăţământ şi a agendei educaţiei în Europa, cum sunt nevoile pieţei forţei de muncă din Europa, competenţele dorite, acreditarea, chestiunile practice legate de învăţământul pe tot parcursul vieţii, calificările şi profilurile profesionale, metodele moderne de educaţie ş.a.m.d.

5.3.8. Aceste platforme consultative ar trebui să fie extinse de la cercurile academice la actorii care nu aparţin statului - partenerii sociali şi societatea civilă.

5.4. Facilitarea mobilităţii

5.4.1. Europa ca entitate este o realitate pentru tinerele generaţii. Informaţiile credibile şi transparente la nivel european privind cele mai bune cursuri din fiecare domeniu şi specializările universităţilor şi ale facultăţilor vor veni în întâmpinarea aşteptărilor multor tineri şi vor realiza obiectivul schimburilor transfrontaliere. Studenţilor şi cadrelor universitare ar trebui să li se ofere posibilităţi suplimentare de a urma o carieră interdisciplinară în Europa. Sporirea mobilităţii cercetătorilor, inclusiv între instituţiile publice şi sectorul privat, va fi benefică.

5.4.2. Trebuie examinate la nivel european obstacolele din calea specializării, care reprezintă un teren fertil pentru schimburile de cercetători tineri şi talentaţi. Prin sensibilizare şi prin crearea de centre de cercetare şi excelenţă educaţională se încurajează condiţiile constructive de concurenţă între universităţile europene.

5.4.3. Ar fi recomandabilă o abordare orientată spre viitor în întreaga Europă privind cercetătorii şi studenţii din ţări terţe. Unele ţări au început deja să se îndrepte în această direcţie (27).

5.4.4. Contractele de muncă diferite nu reprezintă în sine o problemă. Condiţiile secundare de muncă diferite, însă, pot reprezenta un obstacol, de exemplu prevederile naţionale speciale privind sistemele de securitate socială. Se recomandă cu căldură examinarea perspectivelor actuale ale unui fond de pensii paneuropean pentru cercetători. Ar trebui încurajate principiile subliniate în Comunicarea Comisiei privind un parteneriat european pentru cercetători (28).

5.4.5. Un alt aspect care trebuie luat în discuţie este bugetul alocat programelor şi proiectelor. Cum termenii de referinţă şi procedurile administrative diferă de la o ţară la alta, acestea trebuie examinate pentru a facilita internaţionalizarea.

5.4.6. Facilitarea mobilităţii, la rândul său, va creşte atractivitatea centrelor şi grupurilor de cercetare din Europa, atât a celor noi, cât şi a celor existente. Acestea vor promova activităţi interdisciplinare şi vor consolida legăturile dintre ştiinţă şi sectorul privat, care sunt extrem de necesare, aşa cum evidenţiază Comisia.

5.5. Dimensiunea regională

5.5.1. De regulă, grupurile economice, care interconectează universităţile, centrele de cercetare şi sectorul privat, reprezintă puternice vârfuri de lance la nivel regional. Aceste grupuri pot fi, de asemenea, foarte utile pentru stimularea unei mai bune dezvoltări regionale. Regiunile şi universităţile ar trebui încurajate să coopereze mai eficient.

5.5.2. Experienţa practică demonstrează că o extindere a polilor de excelenţă cu cercetare şi predare de vârf aprofundează cooperarea cu întreprinderile în regiuni şi în zonele metropolitane (29). Procesul de integrare mai vizibilă a universităţilor şi a specialităţilor acestora în mediul lor natural va fi benefic pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă în marile zone urbanizate.

5.5.3. Specializarea şi diversitatea creează căi diferite către excelenţă. Unele universităţi concurează şi colaborează la nivel mondial, altele sunt centre regionale de excelenţă.

5.5.4. Toate universităţile trebuie încurajate să se angajeze în viaţa comunităţilor din jur. În plus faţă de misiunile lor de bază, educaţia şi predarea, este nevoie să se dezvolte mai mult activităţi cum ar fi: împărtăşirea cunoştinţelor şi a inovaţiei cu societatea, angajarea în comunitate, învăţarea pe tot parcursul vieţii şi relevanţa pentru dezvoltarea regională şi locală.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Pentru o listă cuprinzătoare a indicatorilor care ar trebui incluşi, a se vedea punctul 5.2.4 de mai jos.

(2) A se vedea şi Avizul CESE pe tema „Drumul către o societate europeană bazată pe cunoaştere”, JO C 65, 17.3.2006, pag. 94, în care se face o pledoarie pentru „un Spaţiu european comun al cunoaşterii, bazat pe intensificarea cooperării în domeniile învăţământului, inovării şi cercetării”.

(3) Structurile şi tradiţiile academice divergente au dat naştere unei ample dezbateri cu privire la Procesul de la Bologna şi punerea sa în aplicare. A se vedea, de exemplu, în cazul Germaniei, publicaţiile Deutscher Hochschulenverband.

(4) Mobilizarea capitalului intelectual al Europei: să permitem universităţilor să contribuie din plin la Strategia de la Lisabona, COM(2005) 152 final. Reuşita proiectului de modernizare pentru universităţi: educaţie, cercetare şi inovare, COM(2006) 208 final. Un nou parteneriat pentru modernizarea universităţilor: forumul UE pentru dialogul universităţi-întreprinderi, COM(2009) 158 final.

(5) Această Carte verde din aprilie 2007 tratează şase domenii de dezvoltare a SEC: cercetători, cooperare internaţională, programe de cercetare comune, infrastructuri de cercetare, transfer de cunoştinţe şi proprietate intelectuală. A se vedea, de asemenea, observaţiile JO C 44, 16.2.2008, p. 1.

(6) Recomandarea Comisiei din 11 martie 2005, adoptată de Consiliu.

(7) A se vedea, printre altele, The future of European Universities, Renaissance or Decay („Viitorul universităţilor europene, renaştere sau decadenţă”) de Richard Lambert şi Nick Butler, Centrul pentru reformă europeană, iunie 2006, şi High Aspirations, Agenda for reforming Universities („Aspiraţii înalte: agenda pentru reforma universităţilor”), Breugel, august 2008. La pagina VII se afirmă că autorii „abordează tema învăţământului superior şi prezintă o agendă ambiţioasă, cu convingerea că modernizarea universităţilor reprezintă una dintre pârghiile esenţiale pentru creşterea Europei”. În acest context, CESE salută recenta Declaraţie de la Praga 2009 a Asociaţiei Universităţilor Europene, care identifică 10 factori de succes foarte importanţi pentru universităţile europene în următorul deceniu şi adresează un mesaj ferm liderilor politici.

(8) În acest sens, merită subliniat faptul că Universitatea Berkeley, a treia în clasamentul universităţilor din SUA, este o instituţie publică.

(9) Uneori apare chiar un regres. Un exemplu grăitor este Legea universităţilor, adoptată în Danemarca în 2003, care, prin sporirea influenţei politice, a redus considerabil autonomia cercetătorilor şi a universităţilor.

(10) Pe lângă autonomie, trebuie să se acorde atenţie autoguvernării universităţilor.

(11) Un efect secundar nedorit este faptul că numai un număr limitat de universităţi îşi calculează cu precizie costurile totale.

(12) CESE face trimitere la afirmaţia Comisiei: se pot introduce taxe de studii, cu condiţia ca acestea să fie însoţite de burse şi împrumuturi care să garanteze accesul egal.

(13) Liga Universităţilor Europene de Cercetare, Grupul Coimbra, Liga IDEA, RISE.

(14) Acest tip de cooperare transfrontalieră va produce rezultate şi în cazul cercetării fundamentale, desfăşurate în cadrul proiectelor UE (de anvergură).

(15) Comunicarea „Reuşita proiectului de modernizare pentru universităţi: educaţie, cercetare şi inovare”, mai 2006, COM(2006) 208 final. A se vedea şi Comunicarea „Mobilizarea creierelor europene: să permitem universităţilor să îşi aducă o contribuţie deplină la Strategia de la Lisabona”, aprilie 2005, COM(2005) 152 final.

(16) COM(2006) 208 final, p. 11.

(17) Referitor la importanţa mobilităţii studenţilor, a se vedea comunicatul Consiliului din aprilie 2009 cu privire la Procesul de la Bologna: până în 2020, cel puţin 20 % dintre studenţi ar trebui să efectueze studii sau stagii în străinătate.

(18) Aceste date trebuie să includă diversele sisteme şi agenţii de finanţare/sponsorizare pentru cercetare şi dezvoltare, precum şi rolul cooperării cu organizaţii de cercetare şi întreprinderi industriale din afara universităţilor.

(19) A se vedea nota 4.

(20) A se vedea nota 2.

(21) Pentru punctele de vedere ale statelor membre şi abordarea CESE, a se vedea Rezultatele consultării publice privind Cartea verde, aprilie 2008, p. 20 şi următoarele.

(22) A se vedea, printre altele, Prof. H. Wissema The Third Generation Universities („Universităţile de a treia generaţie”), o descriere a provocărilor şi a posibilităţilor moderne pentru universităţi, ilustrată cu exemple, ca Universitatea din Cambridge şi cea din Louvain.

(23) Exemplul SUA arată că transparenţa, diferenţierea şi specializarea fac ca orice cercetător sau om de ştiinţă din lume să ştie care universitate din SUA este cel mai bine dotată pentru fiecare domeniu în parte. Aceste condiţii de bază promovează, de asemenea, cofinanţarea din partea sectorului privat şi a fundaţiilor.

(24) În unele ţări europene, în special în Franţa şi Germania, cea mai pare parte a cercetării se efectuează în instituţii de cercetare aflate în strânsă legătură cu universităţile. Acest tip de relaţii trebuie încurajat în continuare.

(25) Iniţiativa pentru excelenţă, 2005, intenţionează să promoveze Germania ca loc atractiv pentru cercetare, făcând-o mai competitivă şi atrăgând atenţia asupra realizărilor excepţionale ale universităţilor germane şi ale comunităţii ştiinţifice germane. Iniţiativa sprijină cercetarea la nivel de vârf. Programul are o finanţare de 1.9 miliarde EUR pentru 2006-2011.

(26) „Platformele educaţionale” au fost propuse în cadrul Forumului universităţi-întreprinderi, la 6 februarie 2009, de dl F.A. van Vught, fost preşedinte al consiliului Twente University. Este interesant de observat că legislaţia privind universităţile este redusă în Finlanda, în timp ce supravegherea tripartită are un impact notabil.

(27) Un astfel de exemplu este Olanda, unde există aproximativ 10 000 de studenţi la doctorat, din care 30 % nu sunt olandezi.

(28) Comunicarea Comisiei către Consiliu şi către Parlamentul european - Favorizarea carierelor şi a mobilităţii: un parteneriat european pentru cercetători, COM(2008) 317 final.

(29) Printre multele exemple pot fi menţionate Cambridge, Eindhoven, Stuttgart şi regiunea Öresund. A se vedea, de asemenea, proiectele în desfăşurare şi publicaţiile OCDE cu privire la rolul învăţământului superior în dezvoltarea regiunilor şi oraşelor (http://www.oecd.org/document/16/0,3343,en_2649_35961291_34406608_1_1_1_1,00.html).

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/56

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind impactul fondurilor de capital privat, al fondurilor speculative şi al fondurilor suverane asupra mutaţiilor industriale în Europa

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/10)

Raportor: dl Peter MORGAN

Coraportor: dl Ion POP

Impactul fondurilor de capital privat, al fondurilor speculative şi al fondurilor suverane asupra mutaţiilor industriale în Europa.

Comisia consultativă pentru mutaţii industriale, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 10 septembrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 167 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 3 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Obiectivul acestui aviz este de a examina impactul fondurilor suverane de investiţii (FSI) şi al Fondurilor de investiţii alternative (FIA) asupra mutaţiilor industriale. FIA includ fondurile de capital privat (private equity funds) şi fondurile speculative (FS) (hedge funds). CESE a solicitat unui grup de consultanţi, „Wilke Maack und Partner” (WMP), să elaboreze un raport; acest grup a produs un raport de 87 de pagini. Cititorii prezentului aviz sunt invitaţi să ia în considerare raportul pentru o analiză detaliată a aspectelor tratate. Un punct de vedere foarte diferit privind FIA şi FSI este prezentat în raportul „The New Power Brokers”, publicat pe situl internet al Mckinsey Global Institute.

1.2. Fondurile analizate în prezentul aviz influenţează mutaţiile industriale în diferite moduri. Fondurile suverane de investiţii (FSI) sunt investitori convenţionali care achiziţionează şi vând pe piaţă. Fondurile speculative achiziţionează şi vând acţiuni, de cele mai multe ori în calitate de operatori pe piaţa bursieră, însă unele fonduri speculative sunt proactive. Strategia fondurilor de capital privat este cea de implicare. Nu este posibil să se emită generalizări despre aceste trei modalităţi de investiţie, ele fiind destul diferite. La sfârşitul secţiunilor 3, 4 şi 5 este prezentată o analiză SWOT pentru fiecare fond, realizată de WMP.

1.3. În urma studiului şi a experienţei se desprinde un singur aspect comun foarte clar: toate repercusiunile sociale, inclusiv mutaţiile industriale, vor fi favorizate în mod considerabil de consolidarea informaţiei, de difuzarea acesteia şi, în special, de transparenţă. CESE sprijină cu tărie îmbunătăţirea acestor trei aspecte în toate cazurile.

1.4. Fondurile de capital privat prezintă trei aspecte importante. Acestea au un impact pozitiv asupra capitalului de risc, a finanţării acţiunilor de redresare şi reorganizare, precum şi asupra dezvoltării întreprinderilor familiale. Pe de altă parte, recenta inginerie financiară agresivă, asociată unor mari preluări realizate cu capital împrumutat (leveraged buy-outs – LBO) poate determina eşecul sau cvasi-eşecul multor societăţi, având consecinţe potenţial dezastruoase pentru toate părţile interesate, inclusiv pentru angajaţi. De asemenea, există şi o dimensiune socială importantă, care include atât îmbunătăţirea, cât şi deteriorarea gradului de ocupare a forţei de muncă, a nivelurilor veniturilor şi a drepturilor sociale. Având în vedere dificultăţile legate de datele existente, WMP ne recomandă să fim extrem de prudenţi în a concluziona că întreprinderile susţinute prin capital privat sunt tratate mai rău sau supuse unei presiuni mai intense în contextul accelerării generale a mutaţiilor industriale şi al restructurărilor din ultimele două decenii. Există multe exemple de înrăutăţire a condiţiilor şi a relaţiilor de muncă în întreaga Europă, unde aceste fonduri nu joacă niciun rol.

1.5. În general, activităţile fondurilor speculative nu au un impact asupra mutaţiilor industriale, însă există excepţii importante. Fondurile speculative reprezintă un mare cumpărător de creanţe neperformante. În această calitate, fondurile sunt cumpărători de ultim resort şi pot juca un rol important în salvarea şi reorganizarea întreprinderilor neperformante. De asemenea, în situaţii de fuziune şi achiziţie, ele sunt implicate de ambele părţi. Astfel se creează valoare, dar impactul asupra mutaţiilor industriale nu este întotdeauna pozitiv. Orientarea pe termen scurt este considerată potenţial negativă. Alte motive de îngrijorare sunt determinate de lipsa de transparenţă şi potenţialul de risc sistemic, agravat prin efectul de levier.

1.6. Există două aspecte importante ale activităţilor FSI. Punctele pozitive ale FSI includ modelul lor de deţinere de participaţii pe termen mai lung şi disponibilitatea lor de a fi cumpărători de ultim resort. Punctele negative includ lipsa de transparenţă şi posibilitatea utilizării acţiunilor acestora în scopuri politice strategice.

1.7. Internaţionalizarea pieţelor de capital a fost deosebit de semnificativă. Instituţiile de investiţii au acumulat portofolii de acţiuni la nivel mondial şi au promovat fuziunile şi achiziţiile internaţionale. S-au făcut presiuni asupra întreprinderilor şi reglementatorilor pentru a transfera drepturile de vot de la administraţie către acţionari. Riscul fuziunilor şi achiziţiilor şi ameninţarea unei atitudini proactive din partea acţionarilor au determinat administraţiile de pe teritoriul UE să iniţieze mutaţii industriale la scară largă. Acest lucru a subminat într-o anumită măsură relaţiile dintre administraţie şi acţionari şi a diminuat orizonturile temporale ale administraţiei, în general. Acesta este contextul în care operează FIA şi FSI.

1.8. Administratorii de fonduri instituţionale convenţionale, care gestionează fondurile de pensii, de asigurări şi fondurile mutuale, sunt în continue relaţii cu administratorii de fonduri de investiţii alternative. Ei sunt investitori importanţi în fondurile de investiţii alternative, îşi vând investiţiile către fondurile de capital privat pentru preluările realizate cu capital împrumutat, cumpără societăţi de portofoliu la retragerea fondurilor de capital privat şi investiţiile lor în întreprinderi sunt în joc atunci când fondurile speculative proactive intervin în fuziuni şi achiziţii; aceşti administratori sunt acţionarii care împrumută acţiuni fondurilor speculative, astfel încât acestea să poată vinde fără acoperire (sell short). În cele din urmă, aceştia se află în spatele politicilor de mediu, sociale şi de guvernanţă puse în aplicare de FIA. Administratorii de fonduri instituţionale convenţionale reprezintă pandantul administratorilor de fonduri de investiţii alternative.

1.9. Luând în considerare raportul elaborat de WMP şi celelalte perspective incluse în prezentul aviz, recomandările CESE se încadrează în următoarele trei categorii: reglementare şi transparenţă, amendamente la legislaţia actuală în domeniul social şi responsabilităţile administratorilor de fonduri instituţionale convenţionale.

1.10. Reglementarea fondurilor de investiţii alternative face obiectul unei propuneri de directivă a UE, cu privire la care CESE va elabora un aviz separat. Din punctul de vedere al CESE, este important de reţinut faptul că fondurile de investiţii alternative nu au cauzat criza, ci au fost puternic afectate de aceasta. Rămân o serie de neclarităţi cu privire la rolul jucat de aceste fonduri şi există în mod clar motive de a cere îmbunătăţirea transparenţei prin intermediul unei reglementări adecvate.

1.11. CESE susţine cele şase principii la nivel înalt pentru reglementarea fondurilor speculative propuse de Organizaţia Internaţională a Comisiilor de Valori Mobiliare (OICV) în iunie 2009, prezentate în secţiunea 4. CESE recomandă Comisiei să se inspire din aceste principii, consolidându-le prin reglementarea privind administratorii de fonduri de investiţii alternative în cadrul directivei propuse. În timp ce OICV a efectuat o analiză privind riscurile pentru sistemul financiar determinate de fondurile de capital privat, nu s-au făcut încă propuneri de reglementare. CESE recomandă Comisiei să adopte principiile OICV referitoare la fondurile speculative, astfel încât aceste principii să corespundă profilului fondurilor de capital privat.

1.12. După cum se arată în secţiunea 5, principiile Santiago aprobate de FSI constituie baza pentru transparenţa şi guvernanţa îmbunătăţite ale FSI. Cu toate acestea, mai rămân multe de făcut. CESE îndeamnă Comisia să facă în continuare presiuni asupra Grupului internaţional de lucru privind FSI, pentru ca acesta să întreprindă îmbunătăţirile necesare.

1.13. În unele sisteme legislative, fondurile speculative şi cele de capital privat care deţin şi controlează întreprinderi nu sunt considerate drept angajatori, fiind astfel scutite de obligaţiile legale ale angajatorilor. Directiva europeană privind drepturile dobândite, care protejează clauzele şi condiţiile lucrătorilor în cazul preluărilor, nu se aplică în general în cazul achiziţiilor de către FIA, deoarece acestea preiau doar acţiunile, astfel încât identitatea angajatorului nu se schimbă. CESE recomandă ca Directiva 2001/23/CE privind drepturile dobândite (1) să fie consolidată în cazul preluărilor efectuate de fondurile speculative şi de cele de capital privat, pentru:

—	a garanta drepturile lucrătorilor în cauză, inclusiv dreptul de informare şi consultare;

—	a asigura că transferurile de întreprinderi prin vânzarea de acţiuni nu sunt excluse din directivă;

—	a asigura că aceste acţiuni respectă legislaţia naţională şi europeană.

1.14. În vederea reflectării situaţiei create de fondurile speculative şi de cele de capital privat, CESE recomandă ca Directiva Consiliului 94/45/CE (2) privind instituirea unui comitet european de întreprindereşi Directiva 2002/14/CE (3) privind instituirea unei proceduri de informare şi consultare a lucrătorilor să fie modificate, în vederea asigurării unor drepturi de consultare mai eficiente, prin care să se respecte poziţia tuturor părţilor implicate, înainte de finalizarea acordurilor cu fondurile de capital privat, în timpul oricărui proces de restructurare şi înainte de retragerea acestora.

1.15. Un număr în creştere de fonduri de pensii şi de societăţi de asigurare deţin participaţii în cadrul fondurilor speculative şi al fondurilor de capital privat, iar eşecul acestora ar putea afecta în mod negativ drepturile membrilor sistemelor de pensii. CESE solicită Comisiei să revizuiască Directiva 2003/41/CE (4) cu privire la activităţile şi supravegherea instituţiilor care furnizează pensii ocupaţionale, pentru a asigura că:

—	lucrătorii şi reprezentaţii sindicatelor sunt consultaţi cu privire la investiţiile de pensii şi riscurile asociate, iar punctele lor de vedere sunt respectate;

—	statele membre aplică cele mai bune practici, astfel încât să garanteze că drepturile la pensie dobândite de angajaţi nu au de suferit de pe urma procedurilor de faliment.

1.16. CESE solicită Comisiei să stabilească în viitoarea directivă norme clare, neechivoce, care să garanteze utilizarea fondurilor în mod transparent, nu în ultimul rând prin participarea directă a reprezentanţilor lucrătorilor şi ai întreprinderilor.

1.17. CESE cere administratorilor de fonduri instituţionale convenţionale să aplice principiile investiţiilor responsabile în toate relaţiile cu administratorii de fonduri de investiţii alternative. Principiile investiţiilor responsabile, care se referă la aspecte de mediu, sociale şi de guvernanţă, au fost elaborate la iniţiativa investitorilor instituţionali în parteneriat cu Iniţiativa financiară a PNUM (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) şi Parteneriatul global al ONU. CESE recomandă ca FSI să urmeze exemplul fondului de pensii norvegian şi să adopte principiile investiţiilor responsabile.

1.18. Pe lângă aceasta, CESE susţine principiile pentru „investiţii responsabile în fondurile de capital privat”, publicate de Comitetul pentru principiile investiţiilor responsabile. Principiile sunt destinate sprijinirii administratorilor de fonduri instituţionale convenţionale care fac investiţii în fondurile de capital privat, pentru ca aceştia să transfere propriile responsabilităţi de supraveghere în materie de mediu, aspecte sociale şi de guvernanţă către societăţile de portofoliu în care fac investiţii. CESE ar saluta elaborarea unei serii similare de principii pentru fondurile speculative.

2. Proprietari, administratori şi investitori

2.1. Majoritatea întreprinderilor din statele membre ale UE se află în proprietatea privată a unor familii. Atunci când familiile cedează controlul în cele din urmă, întreprinderea poate fi achiziţionată de către o altă întreprindere (vânzare negociată – trade sale), vândută unei societăţi de capital privat (preluare – buy out) sau transformată într-o întreprindere publică prin intermediul unei oferte publice iniţiale pe piaţa bursieră. Ethosul unei întreprinderi aflate în proprietate privată este orientat, în general, pe termen lung, fiind legat de responsabilitatea care incumbă proprietarului faţă de părţile interesate, în special faţă de forţa de muncă.

2.2. Unii antreprenori caută capital privat pentru a sprijini primele stadii ale dezvoltării întreprinderii. Capitalul iniţial reprezintă finanţarea oferită pentru studierea, evaluarea şi dezvoltarea unui concept iniţial pentru un produs sau un serviciu. Capitalul de pornire permite dezvoltarea produsului şi lansarea acestuia pe piaţă. De obicei, antreprenorul trebuie să se bazeze pe familie şi pe prieteni în cazul acestui capital speculativ, însă şi investitorii providenţiali şi societăţile cu capital de risc pot opta să facă investiţii. Capitalul de extindere oferă finanţare pentru dezvoltarea unei întreprinderi. Implicarea în acest stadiu nu este neobişnuită pentru capitalul de risc.

2.3. Fondurile de capital privat investesc în întreprinderile private prin intermediul preluării. Aceasta poate determina retragerea unei familii fondatoare sau poate implica retragerea unei societăţi de pe piaţa bursieră şi transformarea ei într-o societate privată. Într-o preluare de către conducere (management buy-out), cumpărătorii sunt directorii întreprinderii de la momentul respectiv, care recurg la ajutorul financiar al fondurilor de capital privat. În acest context, fondurile de capital privat finanţează şi preluarea lucrătorilor. Capitalul de înlocuire presupune cumpărarea de acţiuni într-o întreprindere privată existentă de la un alt fond de capital privat. Acest tip de tranzacţie permite primului fond să obţină valoare în timp util, majoritatea fondurilor de capital privat fiind limitate în timp.

2.4. Fuziunile şi achiziţiile reprezintă un factor important în lumea întreprinderilor. Întreprinderile prospere fac achiziţii, pe care le finanţează, de obicei, prin împrumut sau prin capital. Întreprinderile sunt deseori preluate pentru că deţin active valoroase pe care administraţia în exerciţiu nu le utilizează în mod optim.

2.5. În momentul în care întreprinderile dau semne de eşec şi se află în dificultate, acestea pot fi salvate, însă pot fi necesare acţiuni extreme care accelerează procesul mutaţiilor industriale, având impact asupra tuturor intereselor sociale şi economice ale acţionarilor, lucrătorilor şi ale altor părţi interesate. Rezultatul poate implica redresarea cu ajutorul unei noi administraţii, salvarea prin achiziţionare, preluarea de către fondurile de capital privat sau chiar reorganizarea în urma insolvabilităţii.

2.6. Majoritatea investiţiilor de capital se efectuează în activele societăţilor cotate la bursă – în acţiunile acestora. Internaţionalizarea pieţelor de capital a fost deosebit de semnificativă. Investitorii de capital privat influenţează mutaţiile industriale prin intermediul pieţei bursiere, pe care achiziţionează acţiuni care răspund aşteptărilor şi vând acţiunile care îi dezamăgesc. Administratorii de fonduri instituţionale convenţionale nu sunt implicaţi în mod activ. Aceştia îşi fac cunoscute punctele de vedere administraţiei şi pot cere consiliului de administraţie să schimbe stilul de conducere, dar, în cele din urmă, ele influenţează mutaţiile industriale prin ieşirile şi intrările lor de capital şi prin sprijinirea sau nu a fuziunilor şi a achiziţiilor, precum şi a tranzacţiilor cu FIA.

2.7. Opţiunea de a investi în capitalul întreprinderilor este o opţiune oarecum riscantă în gama posibilităţilor de investiţii. Investitorii cumpără acţiuni în speranţa că valoarea acestora va creşte. În timp ce valoarea medie a portofoliilor tinde să crească în timp, atât pieţele, cât şi acţiunile individuale au tendinţa de a creşte şi de a scădea. Administratorii de fonduri instituţionale convenţionale cumpără şi vând în cicluri, încercând să optimizeze valoarea participaţiilor lor, însă fondurile lor rămân expuse capriciilor pieţei bursiere.

2.8. Administratorii de fonduri instituţionale convenţionale gestionează pensiile, asigurările şi fondurile mutuale. În plus, persoanele cu un puternic potenţial financiar (high net worth individuals) deţin active substanţiale, aproximativ o treime dintre acestea fiind încorporate în celelalte fonduri enumerate mai jos. Toţi investitorii convenţionali caută să atenueze evoluţia negativă a pieţelor bursiere. În acest scop, ei se adresează, printre altele, administratorilor de fonduri de investiţii alternative. Sprijinul acordat de persoanele cu un puternic potenţial financiar a constituit baza expansiunii spectaculoase a fondurilor speculative.

2.9. Datele publicate de International Financial Services cu sediul la Londra ajută la aprecierea mărimii acestor fonduri. Activele globale sub gestiune în 2007, în mii de miliarde de USD, au fost estimate după cum urmează:

fonduri de pensii	28,2	fonduri suverane de investiţii	3,3
fonduri de asigurare	19,9
fonduri mutuale	26,2	fonduri speculative	2,3
persoane cu un puternic potenţial financiar	40,0	fonduri de capital privat	2,0

Importanţa relativă a fondurilor speculative şi a celor de capital privat este sporită atât prin concentrare, cât şi prin efectul de levier. FSI au, în mare parte, aceleaşi obiective ca şi administratorii de fonduri instituţionale convenţionale, ceea ce înseamnă că şi ele fac investiţii în fondurile speculative şi în cele de capital privat. O majoritate absolută a tuturor activelor aflate în administrarea fondurilor speculative provine în prezent, la nivel global, de la administratorii de fonduri instituţionale convenţionale, iar o treime a acelor active provine din fondurile de pensii.

2.10. Profiturile administratorilor de fonduri de investiţii alternative au depăşit în mod constant profiturile furnizate de investiţiile convenţionale pe pieţele bursiere. În general, aceştia au succes în executarea unor strategii cu risc ridicat/de mare profit. De exemplu, administratorii de fonduri speculative se angajează în vânzări fără acoperire. Fondul speculativ împrumută acţiuni ale întreprinderii ţintă. Acestea se vor obţine de la un proprietar de acţiuni de către un broker în schimbul unei taxe. Apoi, fondul speculativ vinde acţiunile în speranţa că va scădea preţul. La momentul potrivit, fondul speculativ trebuie să răscumpere acţiunile pentru a le restitui proprietarului. Dacă preţul acţiunii a scăzut, vor profita fondurile, însă câştigul este limitat la 100 % din sumele implicate. Dacă preţul creşte, nu există o limită a pierderii potenţiale. Vânzarea fără acoperire este foarte riscantă.

2.11. De asemenea, fondurile speculative iau poziţie în tranzacţiile de fuziune şi de achiziţie, de obicei prin achiziţionarea de acţiuni în întreprinderea ţintă şi prin vânzarea de acţiuni ale cumpărătorului. Întrucât există riscul ca tranzacţia să fie blocată, fondurile speculative pot deveni proactive în vederea atenuării riscului. Pe lângă intervenţia în tranzacţiile de fuziune şi de achiziţie, fondurile speculative pot lua poziţie şi în întreprinderi, în vederea provocării unei tranzacţii. Acesta este un risc ridicat.

2.12. Atunci când întreprinderile întâmpină dificultăţi, administratorii de fonduri instituţionale convenţionale vând participaţiile lor. FIA sunt interesate îndeosebi în creanţe neperformante, a căror valoare tinde să descrească drastic. Astfel, FIA obţin suficientă influenţă pentru a se afla într-o poziţie de comandă în timpul negocierilor ulterioare. Deseori, un fond îşi poate recupera banii, îndeosebi în urma unei lichidări. În cadrul unei reorganizări, fondul poate absolvi întreprinderea de datorie în schimbul unor acţiuni, ceea ce poate fi profitabil dacă, astfel, acţiunile îşi recapătă valoarea. Reorganizarea este benefică pentru acţionarii întreprinderii, deoarece permite funcţionarea în continuare a acesteia. Investiţiile în creanţele neperformante sunt, în mod evident, riscante. Fondurile pot profita, întrucât acestea sunt pregătite să se implice într-un moment în care toţi ceilalţi sunt nevoiţi să se retragă.

2.13. O preluare realizată cu capital împrumutat este o tranzacţie cu risc înalt realizată cu capital privat. Fondul de investiţii face o achiziţie fără să furnizeze el însuşi o mare parte din capitalul necesar pentru operaţiune. De obicei, tranzacţia este finanţată prin credit bancar şi obligaţiuni cu risc ridicat, în timp ce activele întreprinderii ţintă sunt utilizate ca garanţii, presupunându-se că fluxurile de numerar ale întreprinderii ţintă vor acoperi plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor. În cadrul crizei actuale, numeroase astfel de tranzacţii se dovedesc a fi defectuoase.

2.14. Prezenta secţiune a clarificat elementele care stau la baza funcţionării FIA. În timp ce activităţile tipice întreprinse de administratorii de FIA şi de FSI sunt descrise în următoarele secţiuni, fondurile în sine nu se încadrează în mod necesar în aceste categorii. Fondurile de capital privat operează în spaţiul fondurilor speculative şi invers. Fondurile suverane de investiţii investesc în ambele.

3. Capitalul privat

3.1. Fondurile de capital privat colectează capital aflat în gestionare privată cu scopul de a face investiţii în întreprinderi private. Ele sunt structurate în mod tipic ca parteneriate limitate. Investiţiile fondurilor de capital privat se concentrează asupra capitalului de risc, a capitalului de înlocuire, a titlurilor de valoare neperformante şi a preluărilor. Un fond de capital privat are o durată de şapte până la zece ani. Acesta caută să iasă în profit în momentul închiderii. Durata unei investiţii tipice este de trei până la cinci ani, însă aceasta poate fi extinsă până la zece ani. Capitalul de înlocuire permite unui fond să închidă înainte de maturizarea tuturor investiţiilor sale.

3.2. Întrucât capitalul privat are o tendinţă puternică de a furniza capital iniţial şi capital de risc, precum şi de a achiziţiona titluri de valoare neperformante şi de a finanţa preluările, capitalul privat reprezintă un agent important al mutaţiilor industriale. CESE a susţinut rolul capitalului de risc într-un aviz recent (5). Creşterea drastică a capitalului privat colectat de fonduri între 2004 şi 2007 a avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra mutaţiilor industriale din Europa, în special prin furnizarea de capital pentru preluările realizate cu capital împrumutat, finanţarea fuziunilor şi achiziţiilor şi achiziţionarea titlurilor de valoare neperformante.

3.3. Preluările reprezintă principalul domeniu de activitate al fondurilor de capital privat. Există multe probleme legate de metodologie în procesul de evaluare a impactului fondurilor de capital privat asupra mutaţiilor industriale. După cum a subliniat WMP, se pune întrebarea privind scenariul „alternativ”. Ce s-ar fi întâmplat cu întreprinderea în cauză în lipsa implicării fondurilor de capital privat? În cazul în care dispunem de date privind performanţa întreprinderii, care este indicatorul pentru măsurarea acesteia? Cum se poate explica faptul că întreprinderile preluate de fondurile de capital privat sunt departe de a reprezenta un eşantion aleatoriu?

3.4. În mod obişnuit, se compară impactul preluării unei întreprinderi de către fondurile de capital privat cu evoluţia unui grup de întreprinderi similare care nu au fost preluate. Cu toate acestea, o comparaţie fiabilă ar fi cea cu un grup de întreprinderi similare care fac obiectul unei achiziţii corporatiste. Ar fi surprinzător să se constate că achiziţia corporatistă a determinat mutaţii industriale mult mai puţin radicale decât o preluare prin capital privat, întrucât scopul unei achiziţii corporatiste este întotdeauna de a spori câştigurile achizitorului. În mod similar, în cadrul unei restructurări tradiţionale, ar fi de aşteptat să se producă mutaţii industriale radicale în urma introducerii unei noi administraţii.

3.5. Perioada 2005 - 2007 a fost cea a mega-preluărilor realizate cu capital împrumutat. Băncile au dat împrumuturi pe baza unor clauze contractuale foarte indulgente. În mod tradiţional, partea de credit a unei preluări prin îndatorare se situează între 60 % şi 90 %. Acest efect de levier s-a aplicat bilanţurilor societăţilor de portofoliu cu capital privat mai degrabă decât fondurilor de capital privat. Astfel, efectul de levier este amplu distribuit şi nu reprezintă un risc sistemic în sine. Cu toate acestea, OICV a identificat probabilitatea ca multe societăţi de portofoliu de capital privat care au recurs masiv la efectul de levier să eşueze, afectându-i pe debitori, pe cumpărătorii datoriilor şi pe partenerii fondurilor de capital privat, cum ar fi fondurile de pensii. Din perspectiva mutaţiilor industriale, cea mai mare ameninţare este la adresa părţilor interesate din cadrul întreprinderilor afectate. Reorganizarea şi reconstrucţia acestor întreprinderi ar trebui realizate, pe cât posibil, cu acordul părţilor interesate.

3.6. WMP a examinat datele referitoare la cinci aspecte ale impactului fondurilor de capital privat asupra mutaţiilor industriale la nivelul întreprinderii. Consultanţii nu au ajuns la concluzii definitive din cauza unor probleme metodologice şi a altor limite ale analizei.

3.7. În ceea ce priveşte performanţa societăţii, profiturile şi crearea de valori, rezultatul este în mod evident pozitiv. Cu toate acestea, o concluzie importantă referitoare la rezultatele anchetei privind efectele fondurilor de capital privat asupra valorii adăugate medii create în întreprinderile ţintă este că rezultatele nu explică în ce măsură crearea de valoare analizată rezultă în urma unor procese de creare „autentice” mai degrabă decât din „adjudecarea unor valori”.

3.8. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, aspectul cel mai controversat al dezbaterii actuale privind fondurile de capital privat îl constituie impactul asupra nivelului de angajaţi. Există numeroase studii contradictorii, atât din perspectiva sectorului de capitalul privat, cât şi din cea a sindicatelor. Un studiu realizat de Universitatea Harvard pentru Forumul Economic Mondial de la Davos, citat de WMP, a stabilit că investiţiile fondurilor de capital privat s-au soldat cu pierderi mai mari ale locurilor de muncă decât în cadrul grupului de control. Cu toate acestea, din moment ce fondurile de capital privat preiau deseori întreprinderi mai slabe, având o situaţie anterioară probabil nedurabilă în domeniul ocupării forţei de muncă, restructurarea şi concedierile colective puteau fi necesare oricum.

3.9. De asemenea, studiul Universităţii Harvard a constatat că întreprinderile controlate de către capitalul privat erau predispuse la „distrugere creatoare”, rata achiziţiilor, vânzărilor, a creării de noi fabrici şi a lichidărilor fiind de două ori mai mare decât în cazul altor întreprinderi. La doi ani după preluarea de către fondurile de capital privat, 24 % dintre salariaţi vor fi fost afectaţi de această preluare. Acest lucru nu este surprinzător în situaţiile în care sunt implicate restructurarea şi reorganizarea.

3.10. În ceea ce priveşte evoluţia salariilor şi condiţiilor de muncă, impactul capitatului privat este, din nou, foarte controversat. Există dovezi atât în favoarea, cât şi împotriva unor efecte pozitive, însă WMP nu a ajuns la o concluzie definitivă din cauza lipsei de date colectate sistematic.

3.11. În ceea ce priveşte dialogul social, informarea şi consultarea la nivelul întreprinderii, există puţine studii semnificative. Dovezile empirice arată că, în unele cazuri, acordurile şi relaţiile cu sindicatele existente sunt respectate, în timp ce în alte cazuri nu se întâmplă astfel. O problemă importantă este faptul că directivele UE în domeniul social nu se aplică întotdeauna în preluările de către fondurile de capital privat.

3.12. În ceea ce priveşte practicile de gestionare, cultura şi guvernanţa corporatiste, există şi de această dată date furnizate de Universitatea Harvard. Pe baza acestora, WMP trage concluzia că impactul major al fondurilor de capital privat constă într-o mai bună monitorizare a performanţei şi în înlăturarea lucrătorilor şi eliminarea fabricilor care nu îndeplinesc indicatorii de performanţă. WMP citează şi Institutul European al Sindicatelor, conform căruia capitalul privat, care se concentrează în mod restrâns doar asupra obţinerii unor obiective operaţionale, nu procedează nici ideologic şi nici sentimental în abordarea unor aspecte, cum ar fi negocierea colectivă şi participarea lucrătorilor.

3.13. Urmează o analiză SWOT a fondurilor de capital privat, adnotată de raportor:

Microdimensiune

Puncte forte

—	capital de pornire, capital de risc, în general

—	expertiză/cunoaşterea reţelei

—	structura guvernanţei

—	resurse financiare pentru fuziuni şi achiziţii şi strategii de dezvoltare

Puncte slabe

—	adesea aşteptări exagerate de profit, însă proporţional cu riscul

—	costuri financiare/factori externi pentru preluări realizate cu capital împrumutat

—	orientare doar pe termen mediu puternică; orientare financiară/către acţionaradesea strategie cu risc ridicat;

—	este o afacere bazată pe risc/recompensă

—	adesea strategie cu risc ridicat; este o afacere bazată pe risc/recompensă

Dimensiune mai largă

Oportunităţi

—	creare de valoare

—	creşterea competitivităţii

—	creşterea economică şi crearea de locuri de muncă

—	sporirea adaptabilităţii

Ameninţări

—	strategie de levier - pentru mega-preluări realizate cu capital împrumutat

—	reproiectare financiară - idem

—	risc pentru o dezvoltare stabilă - idem

—	condiţiile de muncă şi de ocupare a forţei de muncă - trebuie reamintit scenariul contrar

—	lipsa orientării pe termen lung

—	faliment - pentru mega-preluări realizate cu capital împrumutat

4. Fondurile speculative

4.1. Fondurile speculative sunt parteneriate limitate. Portofoliul este încredinţat unui gestionar de investiţii; celelalte activităţi sunt delegate brokerului principal (prime broker) şi administratorului. Multe fonduri sunt stabilite în centre financiare extrateritoriale, cum ar fi Insulele Cayman, astfel încât creşterea valorii fondului să nu fie impozitată. Investitorii plătesc impozit pe profit în ţara lor de reşedinţă. Gestionarii de investiţii, majoritatea având sediul în SUA sau la Londra, plătesc impozit pe onorariul lor substanţial în ţara de reşedinţă.

4.2. Un articol apărut în revista Economic Review a Sveriges Riksbank (Banca Centrală a Regatului Suediei), volumul 1, 2009, descrie lărgirea pieţei fondurilor speculative începând cu 1996, când existau 2 000 de fonduri la nivel mondial, care gestionau titluri în valoare de aproximativ 135 de miliarde de USD, până la sfârşitul anului 2007, când existau 10 000 de fonduri care gestionau 2 000 de miliarde de USD.

4.3. Brokerajul principal (prime brokerage) este numele generic atribuit unui pachet de servicii oferit de băncile de investiţii şi societăţile de titluri de valori, în lipsa cărora fondurile speculative nu pot acţiona. Acesta include custodia globală a activelor fondului, împrumutarea de titluri de valori pentru vânzările fără acoperire, finanţarea necesară pentru efectul de levier şi servicii tehnologice. Având în vedere rolul central al brokerului principal pe piaţa fondurilor speculative, mulţi observatori consideră că datele necesare supravegherii riscului sistemic ar putea fi obţinute mai simplu de la numărul limitat de brokeri principali decât în mod individual de la fiecare fond suveran.

4.4. Aproximativ 20 de brokeri principali acoperă 90 % din industria globală de fonduri speculative. 30 %-40 % din brokerajul principal la nivel global îşi are sediul la Londra. 60 % din fondurile speculative se află în SUA, 20 % în Londra, iar 20 % în alte părţi ale lumii. În Londra se află 80 %-90 % din sectorul de fonduri speculative al UE. Activitatea gestionarilor de fonduri de investiţii alternative din Londra este reglementată de Financial Services Authority (Autoritatea Serviciilor Financiare) din Regatul Unit.

4.5. Fondurile speculative oferă o rentabilitate absolută a investiţiilor cu o volatilitate relativ redusă, care este, în mare măsură, independentă de ascensiunea sau declinul unei anumite pieţe de investiţii. Aceasta se realizează prin speculaţii. Strategiile sunt puse în aplicare prin utilizarea contractelor derivate şi, de obicei, randamentul se multiplică prin împrumutarea unor fonduri suplimentare pentru a fi investite.

4.6. Fondurile speculative utilizează competenţe şi strategii foarte diverse, de la cele mai banale până la cele mai riscante. Acestea recurg la strategii variate pentru a ocupa poziţii la nivel global ţinând seama de evoluţia pieţelor, a monedelor naţionale, a materiilor prime, a ratelor dobânzilor etc. Acestea creează un volum ridicat de schimburi fără a avea impact direct asupra mutaţiilor industriale. Unele apelează la competenţe superioare în materie de analiză şi selecţie bursieră pentru achiziţionarea celor mai bune idei şi vânzarea fără acoperire ulterior a celor de la care se aşteaptă să aibă o evoluţie mai slabă. Altele utilizează sisteme computerizate pentru a calcula valoarea „justă” a unui activ în raport cu celălalt, iar apoi vând fără acoperire unele active şi cumpără altele.

4.7. Astfel, vânzarea fără acoperire face parte integrală din operaţiunile fondurilor speculative. În septembrie 2008, Financial Services Authority din Regatul Unit a declarat că vânzarea fără acoperire reprezintă „o tehnică legitimă de investiţii în condiţii normale de piaţă”. Autorii vânzărilor fără acoperire sunt agenţi economici. Deseori, aceştia dezvăluie un adevăr neplăcut privind poziţia financiară a întreprinderilor ale căror acţiuni le vând, şi anume că acestea nu sunt atât de valoroase pe cât se crede. În acest sens, ei pot fi consideraţi echivalentul financiar al băiatului care a arătat cu degetul spre împăratul fără veşminte. Într-un anumit context, vânzarea fără acoperire poate accentua dificultăţile, eventual trecătoare, ale întreprinderilor sănătoase, şi conduce ulterior la restructurări industriale. Ea poate, de asemenea, contribui la amplificarea crizelor bursiere cu consecinţe sistemice, din cauza normelor contabile bazate pe valoarea de piaţă. Autorităţile au interzis vânzarea fără acoperire a acţiunilor bancare, în timp ce criza financiară se propaga. Impunerea restricţiilor rămâne o opţiune politică pentru reglementatori, atunci când aceştia consideră condiţiile de piaţă anormale.

4.8. Fondurile speculative pot avea şi au un impact important asupra mutaţiilor industriale prin strategiile orientate în funcţie de evenimente. Fondurile speculative caută oportunităţi de investiţie în funcţie de evenimentele care se produc la nivelul întreprinderilor. În astfel de situaţii, ele îşi păstrează de obicei participaţiile pe o perioadă de la 1 până la 3 ani. Un exemplu ar fi arbitrarea între acţiunile întreprinderilor care fuzionează. Uneori, fondurile speculative devin proactive şi achiziţionează o mică participaţie speculativă pentru a produce un eveniment, aşa cum s-a întâmplat în cazul ABN AMRO. În cazul în care investiţia este suficient de mare, iar fondul este proactiv, acesta va accelera, în mod inevitabil, mutaţiile industriale. În timp ce există dovezi substanţiale că investiţiile fondurilor speculative sporesc valoarea întreprinderii ţintă, cu privire la ocuparea forţei de muncă şi la impactul social nu există sau există doar foarte puţine studii. Fondurile speculative reprezintă cel mai mare cumpărător de titluri de valoare neperformante, o altă oportunitate orientată în funcţie de evenimente.

4.9. Salvarea LTCM organizată de New York Federal Reserve în 1998 pe motiv că „era prea mare pentru a da faliment” a determinat considerarea fondurilor speculative ca prezentând un potenţial risc sistemic, chiar dacă, retrospectiv, se consideră că această măsură a fost neinspirată. De atunci, brokerii principali au fost atenţi la riscurile pe care le implicau relaţiile lor cu fondurile speculative şi, de fapt, prăbuşirea sistemului financiar a fost cauzată de falimentul Băncii Lehman Bros., o bancă reglementată. Fondurile speculative nu au recurs nici pe departe atât de mult la efectul de levier ca băncile reglementate.

4.10. Articolul apărut în revista economică a Sveriges Riksbank (op. cit.) examinează rolul jucat de fondurile speculative în criza financiară, în special ideea că acestea acţionează în mod concertat pentru a crea valuri. Nu s-au găsit dovezi ale unui astfel de comportament în timpul crizei monetare europene (1992), al crizei asiatice (1997) sau al bulei IT (2002). În ceea ce priveşte criza actuală, aceasta a afectat fondurile mai mult decât fondurile au afectat criza.

4.11. De asemenea, analiza a examinat şi posibilitatea ca fondurile speculative să constituie o ameninţare mai serioasă la adresa stabilităţii financiare decât alţi investitori. Analiza a arătat că influenţa fondurilor individuale asupra pieţei în ansamblul său este limitată, nu în ultimul rând din cauză că activele fondurilor speculative sunt distribuite printre 10 000 de fonduri. Cu toate acestea, este probabil că au jucat un rol în amplificarea crizei, alături de toţi ceilalţi investitori instituţionali.

4.12. În timp ce impactul fondurilor speculative asupra mutaţiilor industriale este mai puţin marcat decât cel al fondurilor de capital privat, rămân preocupările legate de potenţialul lor impact, nu în ultimul rând din cauza lipsei de transparenţă cu privire la strategiile, investiţiile şi sediul lor. În consecinţă, CESE susţine cele şase principii la nivel înalt detaliate în raportul elaborat recent de Organizaţia Internaţională a Comisiilor de Valori Mobiliare (OICV) privind supravegherea fondurilor speculative (iunie 2009), pregătit în sprijinul iniţiativei G20. Principiile sunt:

—	înregistrarea obligatorie a administratorilor/consilierilor fondurilor speculative;

—	cerinţe de reglementare privind standardele de organizare, conflictele de interese, informarea şi reglementarea prudenţială;

—	înregistrarea obligatorie, reglementarea şi supravegherea brokerilor principali;

—	furnizarea de informaţii relevante cu privire la riscul sistemic de către fondurile speculative/brokerii principali;

—	orientarea în direcţia celor mai bune practici prin intermediul reglementatorilor;

—	cooperarea internaţională dintre reglementatori.

Avantajul acordului internaţional este că descurajează arbitrajul în materie de reglementare.

4.13. Urmează o analiză SWOT a fondurilor speculative, realizată de WMP şi adnotată de raportor:

Microdimensiune

Puncte forte

—	creşterea valorii întreprinderilor cotate

—	orientarea către pieţe eficiente

—	cumpărător „de ultim resort”

—	achiziţionarea de active riscante/titluri de valoare neperformante

Puncte slabe

—	orientarea pe termen scurt - nu joacă un rol pe termen lung

—	„mentalitate gregară”/comportament „gregar” - nedemonstrat, neîntâlnit

—	transparenţa riscurilor

—	factori externi

Dimensiune mai largă

Oportunităţi

—	lichidităţi pe pieţele financiare

—	depăşirea eşecurilor pieţei (în cazul investitorilor activi)

—	inovaţii financiare

Ameninţări

—	efect de levier/riscuri sistemice -

—	nedemonstrat

—	manipularea pieţelor -

—	în niciun caz

—	epuizarea rezervelor financiare - mai mult o preocupare pentru fondurile de capital privat

—	concentrarea asupra ingineriei financiare

—	strategie cu risc ridicat - cu recompensă mare

5. Fondurile suverane de investiţii

5.1. FSI nu sunt FIA. Acestea reprezintă o rezervă de bani deţinută de stat, care este investită într-un portofoliu de active financiare. Principala funcţie a unui FSI este stabilizarea economiei naţionale prin diversificare şi generarea de prosperitate pentru generaţiile viitoare. În prezent, există 20 de fonduri importante cu o valoare totală estimată la peste 3 000 miliarde de USD în active. Aceste fonduri sunt finanţate, în general, fie prin profituri în urma comercializării unor materii prime, cum ar fi petrolul şi gazul în Orientul Mijlociu, sau prin excedente de cont curent, cum ar fi cazul Chinei. Într-o perspectivă macroeconomică globală, FSI îndeplinesc clar două roluri importante. Acestea transferă fonduri înapoi către economiile statelor OCDE, corectând astfel dezechilibrele globale, şi reduc pericolul de inflaţie naţională prin menţinerea excedentului în afara economiilor naţionale.

5.2. Conform WMP, cele mai importante FSI sunt:

Ţara	Fondul	Active în miliarde de USD
Abu Dhabi	Abu Dhabi Investment Authority	627
Arabia Saudită	SAMA Foreign Holdings	431
China	SAFE Investment Company	347
Norvegia	Gov’t Pension Fund Global	326
Singapore	Gov’t Investment Corporation	248
Rusia	National Welfare Fund	220
Kuweit	Kuwait Investment Authority	203

5.3. Orizonturile lor de investiţii sunt pe termen lung şi, în cele mai multe cazuri, nu recurg la efectul de levier. Acestea tind spre o toleranţă la risc sporită şi se aşteaptă la profituri mai mari decât rezervele oficiale tradiţionale administrate de autorităţile monetare. În general, ele reprezintă investitori pasivi, însă pot avea o anumită influenţă. De exemplu, investiţiile efectuate de fondul de pensii norvegian fac obiectul unui control etic, în conformitate cu principiile investiţiilor responsabile.

5.4. Creşterea FSI reprezintă simptomul unei mutaţii mai ample în structura finanţelor globale. Conform previziunilor FMI, valoarea totală a fondurilor suverane de investiţii va ajunge la 6 000-10 000 de miliarde de USD în decurs de cinci ani. Pe perioada crizei, FSI au făcut o serie de investiţii importante în instituţii financiare aflate în dificultate. Apariţia acestor fonduri este un factor esenţial în investiţiile internaţionale, iar, odată soluţionate problemele legate de reglementare, fondurile vor juca un rol important în modelarea economiei globale.

5.5. Multe guverne ale ţărilor OCDE au subliniat importanţa monitorizării şi a unei posibile reglementări a FSI. Îngrijorarea se referă la faptul că investiţiile acestor fonduri reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale, iar lipsa lor de transparenţă a alimentat această controversă. La rândul său, aceasta determină protecţionismul şi naţionalismul economic în rândul ţărilor beneficiare. O altă îngrijorare se referă la imposibilitatea de a trage la răspundere aceste fonduri, ceea ce ar putea cauza distorsionarea sau destabilizarea pieţelor financiare prin FSI. Această preocupare ar putea fi atenuată prin informarea cu privire la guvernanţa fondurilor. Stabilirea unei metode de informare transparente, credibile şi de încredere ar atenua majoritatea motivelor de îngrijorare.

5.6. Nu există dovezi substanţiale că fondurile suverane de investiţii ar investi din motive politice sau strategice.

În unele ţări în curs de dezvoltare, acţiunile strategice sunt întreprinse mai degrabă de întreprinderile de stat decât de FSI. Achiziţiile Gazprom sunt un exemplu, precum şi încercarea nereuşită a Chinalco de a-şi manifesta interesul pentru Rio Tinto. China depune eforturi pentru a-şi asuma controlul unor rezerve de energie de pe întreg globul, oferind credite guvernelor prin intermediul celor două bănci politice ale sale - China Development Bank şi Export-Import Bank of China.

5.7. Începând cu 2008, o dublă iniţiativă internaţională a urmărit reglementarea relaţiilor dintre fonduri şi ţările OCDE. OCDE a elaborat linii directoare pentru ţările beneficiare, în timp ce FMI a colaborat cu Grupul internaţional de lucru, în vederea elaborării principiilor Santiago, care se referă la:

—	cadrul legal şi obiectivele fondului;

—	cadrul instituţional şi structura de guvernanţă;

—	cadrul investiţiilor şi de gestionare a riscului.

5.8. Pentru ca investiţiile FSI să-şi joace pe deplin rolul în economiile ţărilor OCDE, aceste fonduri trebuie să-şi îmbunătăţească transparenţa şi comunicarea, în special cu privire la guvernanţă, strategie şi obiectivele investiţiilor. Ele vor trebui să-şi reafirme angajamentul faţă de economia de piaţă, care le oferă libertatea de a face investiţii. Guvernele lor trebuie să fie pregătite să accepte investiţii reciproce din partea economiilor ţărilor OCDE.

5.9. Cu ocazia reuniunii Grupului internaţional de lucru în Kuweit, în aprilie 2009, FSI au creat un forum reprezentativ permanent pentru a continua activitatea grupului. În timp ce principiile reprezintă un pas important, va trebui să se facă mai mult cu privire la:

—	relaţiile cu ţările beneficiare;

—	cerinţele şi normele de informare;

—	respectarea normelor, măsuri şi sancţiuni.

Fără această transparenţă, FSI ar putea fi un factor destabilizator la nivel macroeconomic.

5.10. La nivelul întreprinderii, FSI nu sunt agenţi direcţi ai mutaţiilor industriale, chiar dacă, indirect, sunt investitori importanţi în FIA. Cu toate acestea, prin puterea lor economică în creştere, acestea devin acţionari semnificativi ai marilor companii. În consecinţă, CESE ar dori ca FSI să urmeze exemplul fondurilor norvegiene şi să adopte principiile investiţiilor responsabile.

5.11. Urmează o analiză SWOT a fondurilor suverane de investiţii, realizată de WMP şi adnotată de raportor:

Microdimensiune

Puncte forte

—	orientarea pe termen lung

—	cumpărător „de ultim resort”

—	sporirea resurselor financiare

—	consolidarea legăturii cu pieţele industriale

Puncte slabe

—	lipsa autonomiei părţilor interesate naţionale

—	lipsa transparenţei

—	ambele aspecte trebuie abordate de principiile Santiago

Dimensiune mai largă

Oportunităţi

—	orientare către părţile interesate

—	inginerie financiară solidă

—	intrarea pe noi pieţe

—	influenţa potenţială asupra FIA

Ameninţări

—	concentrarea asupra obiectivelor politice – incertitudine privind intenţiile pe termen lung

—	concentrarea avuţiei în afara controlului democratic

—	probleme abordate în parte de principiile Santiago

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO L 82, 22.3.2001, pag. 16.

(2) JO L 10, 16.1.1998, pag. 22.

(3) JO L 80, 23.3.2002, pag. 29.

(4) JO L 235, 23.9.2003, pag. 10.

(5) JO C 100, 30.4.2009, p. 15, Avizul CESE privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor - Înlăturarea obstacolelor din calea investiţiilor transfrontaliere prin fonduri de capital de risc, COM(2007) 853 final.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/65

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind serviciile de interes economic general: cum ar trebui repartizate competenţele între UE şi statele membre?

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/11)

Raportor: dl HENCKS

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European, a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Serviciile de interes economic general: cum ar trebui repartizate responsabilităţile între UE şi statele membre?

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 155 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 9 abţineri.

1. Obiectul avizului din proprie iniţiativă

1.1. În planul său de acţiune „Un program pentru Europa: propunerile societăţii civile” (CESE 593/2009), CESE a subliniat importanţa serviciilor de interes general (SIG) înscrise în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum sunt definite în Protocolul anexat Tratatului de la Lisabona.

1.2. Respectivul protocol privind SIG constituie o inovaţie importantă a Tratatului de la Lisabona, în măsura în care acoperă totalitatea SIG şi introduce, pentru prima oară într-un tratat, noţiunea de „servicii non-economice de interes general” (SNEIG), diferite de „serviciile de interes economic general” (SIEG).

1.3. Protocolul nu constituie o simplă declaraţie interpretativă a tratatelor şi valorilor comune ale Uniunii Europene privind SIG, ci un ghid de utilizare destinat Uniunii şi statelor membre. Acesta plasează cu fermitate, în centrul dispoziţiilor sale, utilizatorul, satisfacerea nevoilor acestuia, preferinţele şi drepturile sale, reţinând o serie de principii comune, de un nivel calitativ superior, privind siguranţa şi accesibilitatea, tratamentul egal şi promovarea accesului universal.

1.4. În „Programul pentru Europa”, CESE propune să se pregătească o iniţiativă comunitară care să lanseze o adevărată dezbatere cu privire la definirea liniilor directoare în materie de SIG, având în vedere importanţa acestora pentru coeziunea socială şi teritorială a Uniunii Europene în contextul mondializării, precum şi obiectivul de promovare a accesului universal şi a drepturilor utilizatorilor, prevăzut în Tratatul de la Lisabona.

1.5. Tratatul de la Lisabona introduce pentru prima oară, prin articolul 14 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE), o bază juridică cu aplicare generală pentru legiuitorul comunitar în materie de SIEG, bază juridică distinctă de cea privind piaţa internă, pe care se întemeiază directivele sectoriale de liberalizare a SIEG de reţea (comunicaţii electronice, electricitate, gaz, transporturi publice, servicii poştale).

1.6. Articolul 14 se concentrează pe condiţiile economice şi financiare necesare îndeplinirii misiunii specifice a SIEG, solicitând Consiliului şi Parlamentului European să legifereze în acest domeniu prin intermediul regulamentelor.

1.7. Pe linia ideilor sale cuprinse în „Programul pentru Europa”, CESE se preocupă, în prezentul aviz din proprie iniţiativă, de punerea în aplicare a articolului 14 din Tratatul de la Lisabona şi îşi propune să analizeze valoarea adăugată şi conţinutul iniţiativelor legislative ale instituţiilor europene, pentru a lămuri următoarele aspecte:

—	cine defineşte serviciile de interes general, obiectivele, misiunile şi responsabilităţile acestora?

—	ce formă poate lua această definiţie?

—	în ce domenii ar putea fi necesare serviciile comunitare de interes general, pentru a pune în aplicare obiectivele UE?

2. Definiţia, obiectivele, misiunile şi responsabilităţile SIG

2.1. Protocolul anexat Tratatului de la Lisabona introduce, pentru prima oară, noţiunea de „servicii non-economice de interes general” (SNEIG), în timp ce, în tratatele anterioare, nu se făcea referire decât la „serviciile de interes economic general” (SIEG).

2.2. Protocolul privind serviciile de interes general anexat Tratatului de la Lisabona confirmă, pe de o parte, competenţa exclusivă a statelor membre privind SNEIG (cu condiţia respectării principiilor generale de drept comunitar) şi, pe de altă parte, „rolul esenţial si competenţele discreţionare ample ale autorităţilor naţionale, regionale şi locale în ceea ce priveşte furnizarea, punerea în funcţiune şi organizarea serviciilor de interes economic general într-un mod care să răspundă cât mai bine nevoilor utilizatorilor”. Protocolul nu aduce însă nicio precizare cu privire la deosebirea dintre un serviciu economic şi un serviciu non-economic.

2.3. După Tratatul de la Amsterdam (1997), în Tratatul CE (articolul 16) s-a stabilit clar împărţirea competenţelor şi responsabilităţilor Uniunii şi ale statelor membre în materie de SIEG, în măsura în care, conform Tratatului, „Comunitatea şi statele membre, fiecare în limita competenţelor care le revin şi cu respectarea domeniului de aplicare a prezentului tratat, asigură funcţionarea serviciilor respective pe baza principiilor şi în condiţiile în care să le permită îndeplinirea misiunii lor”.

2.4. Această împărţire a competenţelor este totuşi departe de a fi clarificată în prezent, ceea ce generează incertitudini în rândul tuturor actorilor implicaţi (autorităţi publice, prestatori de servicii, agenţii de reglementare, utilizatori, societatea civilă) şi o creştere importantă a numărului de întrebări preliminare şi litigii aduse în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Curtea pronunţându-se de la caz la caz, pe baza legislaţiei existente, puţin dezvoltată în materie de SIG/SIEG, şi a jurisprudenţei sale anterioare, autorităţile publice şi autorităţile locale par din ce în ce mai supuse dreptului comunitar al concurenţei, în special în cazul în care activităţile de serviciu public sunt efectuate împreună cu alţi parteneri.

2.5. Raportarea la nevoile utilizatorilor, atât persoane particulare cât şi întreprinderi, trebuie considerată un element cheie, care ar trebui luat în considerare, dat fiind că instituirea SIEG nu se justifică decât în măsura în care permite îndeplinirea misiunilor de interes general în serviciul principalilor beneficiari ai acestor servicii.

2.6. Rămâne la latitudinea statelor membre să determine natura şi domeniul de aplicare ale SIEG în domenii de acţiune specifice, care fie nu ţin de competenţa Comunităţii, fie se bazează pe o competenţă limitată sau partajată.

2.7. Instituţiile comunitare, în special Comisia Europeană sunt invitate, prin Protocol, să ia în considerare „diversitatea existentă la nivelul diferitelor servicii de interes economic general şi diferenţele dintre nevoile şi preferinţele utilizatorilor, care pot rezulta din circumstanţe geografice, sociale sau culturale diferite”.

2.8. Când controlează măsura în care statele membre respectă dispoziţiile din tratat referitoare la domeniul de aplicare a serviciilor de interes economic general, Comisia va trebui să ia mai mult în considerare, de acum înainte, logica proprie şi opţiunile democratice ale fiecărui stat membru. Domeniul de aplicare, conţinutul şi procedura evaluării de către Comisie a „erorii evidente” trebuie adaptate în consecinţă, pentru a preveni, pe cât posibil, conflictele şi litigiile.

2.9. În prezent, îndeplinirea tuturor misiunilor SIG şi SIEG este expusă unui dublu risc de incertitudine generatoare de prejudicii, în ceea ce priveşte:

—	competenţele şi responsabilităţile Uniunii, ale statelor membre şi ale autorităţilor locale;

—	caracterul economic sau non-economic al serviciilor, ceea ce determină normele juridice cărora li se supun.

2.10. Prin urmare, după cum stipulează articolul 14 din Tratatul de la Lisabona, este important ca una sau mai multe iniţiative legislative să aducă clarificările şi garanţiile necesare, ţinând cont totodată de natura şi caracteristicile diferitelor tipuri de SIEG (servicii sociale, măsuri de integrare profesională, asistenţa acordată persoanelor defavorizate sau cu handicap, locuinţele sociale etc.). Scopul nu este de a uniformiza serviciile de interes economic general în întreaga UE, ci de a asigura unitatea şi totodată diversitatea: unitatea câtorva reguli comune în domeniile esenţiale, diversitatea atât la nivel sectorial, cât şi naţional.

3. Formele definiţiei

3.1. Larga putere discreţionară de care dispun statele membre pentru a stabili ce poate fi considerat un SIEG nu le scuteşte, atunci când invocă existenţa şi necesitatea protejării unei misiuni SIEG, să vegheze, pe de o parte, la respectarea anumitor criterii minime comune oricărei misiuni SIEG în sensul tratatului şi în conformitate cu jurisprudenţa şi să demonstreze, pe de altă parte, îndeplinirea acestor criterii în cazul respectiv.

3.2. Este vorba, în special, de prezenţa unui act oficial naţional, care să le încredinţeze operatorilor în cauză o misiune SIEG şi să stabilească domeniul de acţiune şi caracterul acestei misiuni. Acest act oficial, elaborat de autoritatea publică competentă, trebuie să aibă caracter juridic obligatoriu în legislaţia naţională: lege, regulament, contract, convenţie etc.

3.3. Statul membru trebuie să indice, pe baza normelor comunitare, misiunile specifice de interes general pentru care consideră că serviciul în cauză merită, prin caracterul său specific, să fie considerat un serviciu de interes economic general, diferit de alte activităţi economice de pe piaţa liberă.

3.4. În cazul contrar, în care statul membru nu dovedeşte satisfacerea sau nerespectarea acestor criterii, se poate vorbi de o greşeală evidentă, iar Comisia trebuie să aplice sancţiunile cuvenite.

3.5. Pentru îndeplinirea unei misiuni SIEG, un stat membru poate alege mai mulţi operatori dintr-un sector, fără să fie necesară întocmirea unui act sau mandat individual pentru fiecare dintre aceştia, prin care să li se încredinţeze misiunea respectivă.

3.6. Toate aceste dispoziţii sunt prevăzute de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, dar nu sunt clar stabilite şi consolidate de legislaţia comunitară secundară, fapt care generează incertitudini de natură juridică pentru diferitele părţi implicate sau – cel puţin – este perceput ca atare de multe dintre ele.

3.7. În Directiva privind serviciile pe piaţa internă se face o distincţie în ceea ce priveşte serviciile sociale între, pe de o parte, prestatorii mandataţi de stat şi asociaţiile caritative recunoscute ca atare de către stat şi, pe de altă parte, prestatorii care nu se pot prevala de un mandat sau de o recunoaştere oficială.

3.8. Conform documentului său de lucru SEC(2007)1516 (disponibil numai în versiunea engleză), Comisia consideră că mandatul constituie actul oficial prin care întreprinderii i se încredinţează un SIEG, i se indică o misiune de interes general, precum şi domeniul de aplicare şi condiţiile generale de funcţionare a respectivului SIEG.

3.9. Mandatul implică, conform unei interpretări a Comisiei, obligaţia primordială de a presta sau de a pune la dispoziţie serviciul respectiv, fără a se face vreo distincţie şi fără a se lua în considerare caracteristicile acestui serviciu. În opinia Comisiei, această obligaţie nu se aplică în cazul asociaţiilor caritative recunoscute de către stat, deşi nu se specifică condiţiile şi forma acestei recunoaşteri.

3.10. În plus, tot conform Comisiei, o autorizaţie acordată de o autoritate publică unui prestator de servicii, care-i acordă acestuia dreptul să furnizeze anumite servicii, nu corespunde unui mandat şi nu îl obligă pe operatorul în cauză să presteze serviciile respective. Or, nici noţiunea de autorizaţie nu se regăseşte nici în legislaţia primară, nici în cea secundară.

3.11. Nici în acest caz nu se poate recurge la o clarificare de la caz la caz prin intermediul contencioaselor şi instanţelor de arbitraj, astfel încât o iniţiativă legislativă, elaborată de comun acord cu părţile interesate, poate oferi clarificări şi siguranţă juridică.

3.12. O astfel de clarificare, solicitată de părţile interesate, ar trebui să ia în considerare situaţiile existente în statele membre care ţin de istoria, tradiţiile şi modul de organizare socială, garantând perenitatea acestora, în măsura în care ele servesc unor obiective legate de interesul general şi de calitatea serviciilor.

4. Servicii comunitare de interes general

4.1. În două avize recente (Avizul Comitetului Economic şi Social European privind consecinţele sociale ale evoluţiei binomului transporturi-energie, CESE 1293/2008 şi Avizul privind Cartea verde „Către o reţea energetică europeană sigură, sustenabilă şi competitivă”, CESE 1029/2009. Raportorul ambelor avize: dna BATUT), CESE a estimat că ar trebui efectuate studii de fezabilitate privind un SIG european în domeniul energiei, care ar putea fi pus în serviciul politicii energetice comune.

4.2. În Cartea verde „Către o reţea energetică europeană sigură, sustenabilă şi competitivă”, Comisia pledează în favoarea unei gestionări la nivel european a sistemului de transport de gaze, prin crearea progresivă a unei întreprinderi independente, însărcinate cu gestionarea unei reţele unice de transport de gaze în toată Europa.

4.3. Cu toate acestea, trebuie observat că, prinse între particularităţile naţionale şi nevoile comune de construire a unei pieţe unice europene, instanţele europene şi guvernele naţionale sau statele membre fac eforturi pentru a se familiariza cu ideea serviciilor comunitare de interes (economic sau non-economic) general. Astfel, factorii de decizie politică nu au îmbrăţişat încă ideea creării unor servicii europene în domeniul energetic.

4.4. Cu toate acestea, SIG comunitare sunt necesare continuării procesului de construire comună a Europei. Astfel de servicii vor constitui expresia solidarităţii europene în confruntarea Uniunii cu provocările din anumite domenii esenţiale şi multinaţionale sau transnaţionale, precum siguranţa aprovizionării cu energie, asigurarea resurselor de apă, conservarea biodiversităţii, menţinerea calităţii aerului, siguranţa internă şi externă etc. Aceste servicii nu se pot atribui organizaţiilor existente la nivel naţional sau local, dat fiind că serviciile de proximitate, precum serviciile sociale sau serviciile de interes general exclusiv locale, regionale sau naţionale nu sunt vizate.

4.5. În acest context, CESE se pronunţă în favoarea parteneriatelor publice (Uniunea Europeană şi statele membre) şi private pentru a spori siguranţa aprovizionării cu energie şi pentru a realiza o gestionare integrată a reţelelor energetice interconectate (gaz, energie electrică, petrol) şi pentru dezvoltarea unei reţele eoliene în largul mării şi conectarea parcurilor eoliene la reţeaua de pe uscat, ceea ce ar putea reduce substanţial costurile de exploatare şi de investiţii şi ar putea incita la investiţii în noi proiecte de reţele.

4.6. În cadrul competenţelor fiecărui stat membru, de exemplu în materie de mix energetic, problemele de natură socială şi societală ridicate de gestionarea şi utilizarea resurselor naturale, a energiei nucleare, de schimbările climatice, de gestionarea durabilă şi de securitate depăşesc frontierele tradiţionale ale statelor şi nu vor găsi un răspuns satisfăcător decât printr-o concepţie europeană a interesului general şi a serviciilor corespunzătoare.

4.7. Faptul că, în principiu, este de competenţa statelor membre să definească SIEG nu anulează competenţa UE de a defini, la nivelul său, SI(E)G când acest lucru este necesar pentru a pune în aplicare obiectivele Uniunii şi proporţional cu aceste obiective. Atât legislaţia primară, cât şi legislaţia secundară şi jurisprudenţa acordă Uniunii Europene, ca autoritate publică, în domeniile de competenţă explicită, chiar limitată sau partajată, posibilitatea de a presta, comanda, organiza şi de a finanţa aceste servicii, în aceleaşi condiţii şi pe baza aceloraşi dispoziţii ca şi statele membre.

4.8. Articolul 16 din Tratatul CE stabileşte cu claritate că responsabilităţile şi competenţele sunt partajate între UE şi statele membre, precizând că Comunitatea şi statele membre, fiecare în limitele competenţelor care îi revin, veghează ca SIEG să funcţioneze pe baza unor principii şi în condiţii care să le permită îndeplinirea cu succes a misiunii respective.

4.9. SIEG se bazează pe o serie de obiective ale Uniunii Europene (respectarea drepturilor fundamentale, promovarea bunăstării cetăţenilor, justiţia socială, coeziunea socială etc.), indispensabile societăţii. Prin urmare, pe lângă responsabilitatea promovării unui nivel corespunzător şi a calităţii vieţii pe întreg teritoriul european, Uniunii Europene îi revin anumite responsabilităţi şi în ceea ce priveşte instrumentele de punere în aplicare a drepturilor fundamentale şi a coeziunii sociale.

4.10. Tratatele definesc în mod clar competenţele Uniunii Europene. O parte dintre acestea (politicile în materie de transporturi, reţele transeuropene, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, coeziune economică, socială şi teritorială a Uniunii, securitate internă şi externă, combaterea schimbărilor climatice, siguranţa aprovizionării cu energie etc.) pot implica, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, crearea de servicii, organisme, agenţii etc. la nivel comunitar.

4.11. Chiar dacă, pentru anumite servicii (precum agenţiile comunitare, printre care cele însărcinate cu securitatea maritimă, alimentară, feroviară, cele din domeniul gestionării cooperării operaţionale la frontierele externe sau serviciile „Cerul unic european” sau „Galileo”), lipseşte referinţa juridică la SIG şi SIEG, aceste servicii răspund, prin natura lor, unui interes general european.

4.12. În locul unei abordări defensive, instituţiile europene ar trebui să recunoască, fără a aduce atingere statutului operatorilor, existenţa şi necesitatea serviciilor comunitare de interes general în domeniile în care acţiunea UE contribuie mai eficient la îndeplinirea obiectivelor decât acţiunea izolată a fiecărui stat în parte.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social

Mario SEPI

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/69

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind impactul reţelelor de socializare online asupra cetăţenilor/consumatorilor

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/12)

Raportor: dl PEGADO LIZ

În sesiunea plenară din 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Impactul reţelelor de socializare online asupra cetăţenilor/consumatorilor.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 108 voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 10 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE recunoaşte importanţa culturală, politică şi socială a reţelelor de socializare online (RSO) ca instrument de comunicare şi de interacţiune între persoanele care îşi exercită dreptul fundamental la libertatea de exprimare.

1.2. Totodată, CESE constată că dezvoltarea RSO prezintă un interes economic, mai precis un potenţial pentru activităţile de comunicare de diferite tipuri, în scopuri comerciale şi de marketing.

1.3. CESE subliniază aspectele pozitive asociate cu dezvoltarea RSO, şi anume contribuţia acestora la garantarea şi la exercitarea libertăţii de exprimare în anumite contexte politice, crearea şi gruparea unor comunităţi online, (re)întâlniri între prieteni şi rude, prevenirea situaţiilor de risc pentru minori şi posibilitatea ca aceşti minori să ceară ajutor prin intermediul reţelelor de socializare, precum şi schimbul de informaţii din domeniul sănătăţii.

1.4. În acelaşi timp, CESE se alătură organizaţiilor, asociaţiilor societăţii civile, familiilor şi cetăţenilor care-şi exprimă îngrijorări justificate în ceea ce priveşte riscurile unei utilizări ilicite şi abuzive a RSO, cu încălcarea anumitor drepturi umane fundamentale.

1.5. CESE lansează un avertisment, în special cu privire la riscurile legate de utilizarea RSO de către minori şi de către alte categorii de public vulnerabile, cum ar fi persoanele cu un nivel redus de cunoştinţe în domeniul informatic, care cad adeseori victimă celor care profită de ele pentru săvârşirea unor acţiuni ilicite, atentând astfel la demnitatea personală şi punându-le în pericol sănătatea fizică sau mentală şi chiar şi viaţa.

1.6. CESE salută recentele iniţiative ale Comisiei, în special cele întreprinse de către DG Societatea Informaţională şi Mass-media şi de DG Justiţie în direcţia concertării operatorilor acestor reţele prin intermediul unor coduri de bună conduită sau de bune practici.

1.7. Cu toate acestea, CESE consideră că este necesară consolidarea intervenţiei UE şi a statelor membre în sensul unei mai bune informări a cetăţenilor, în general, cu privire la riscurile pe care le presupune utilizarea RSO, dar şi la bunele practici care trebuie adoptate.

1.8. CESE consideră, de asemenea, că trebuie depuse şi mai multe eforturi în următoarele direcţii: aprofundarea activităţilor educaţionale destinate tinerilor încă din primii ani de şcoală; consolidarea sprijinului destinat familiilor, dată fiind importanţa implicării şi controlului exercitat de părinţi asupra modului în care tinerii utilizează internetul; dezvoltarea instrumentelor tehnice de blocare şi de filtrare a accesului la internet; intensificarea activităţilor de prevenire a riscurilor şi sancţionarea mai eficace a practicilor ilicite sau prejudiciabile din acest domeniu.

1.9. CESE consideră în acest sens că tinerii trebuie să fie implicaţi direct în definirea modelelor operaţionale, în arbitrarea şi soluţionarea problemelor legate de RSO, deoarece ei sunt probabil cei mai în măsură să înţeleagă în mod rapid şi eficace situaţiile problematice care apar în acest domeniu şi să propună soluţii adecvate.

1.10. CESE îndeamnă Comisia să continue şi să aprofundeze analiza fenomenului RSO, astfel încât să permită o cunoaştere exhaustivă a acestei realităţi, mai ales a efectelor sale culturale, sociale şi economice, precum şi a posibilităţii de a le utiliza în promovarea unor dezbateri pe scară largă privind teme importante, cum ar fi schimbările climatice sau iniţiativa „comunicarea privind Europa”.

1.11. CESE recomandă Comisiei, în completarea bunelor practici de autoreglementare, să analizeze posibilitatea instituirii unor mecanisme de coreglementare, care să permită un control efectiv al acordurilor de bune practici încheiate, astfel încât să se garanteze prevenirea abaterilor, sancţionarea infracţiunilor şi pedepsirea eficientă a infractorilor. În condiţiile comiterii, în paralel, în toate statele membre, a unor fapte de natură penală prin intermediul tehnologiilor informaţiei, Uniunea ar putea să se orienteze încă de pe acum către un sistem armonizat de punere sub acuzare şi de sancţionare, gestionat într-un mod coordonat de autorităţile naţionale responsabile.

1.12. În acest sens, CESE sugerează Comisiei ca, în continuarea consultării publice efectuate în iulie 2008, să pregătească o carte verde privind RSO care să definească principalele opţiuni pentru lucrările viitoare şi să analizeze efectele respective. La pregătirea acestui document ar trebui să fie invitate să contribuie diferitele organizaţii şi asociaţii ale părţilor interesate din cadrul societăţii civile.

1.13. CESE recomandă examinarea posibilităţii de a extinde şi de a integra competenţele actualelor organisme comunitare, în sensul instituirii unui mediator (ombudsman) la nivel comunitar pentru toate problemele legate de protecţia demnităţii umane şi a vieţii private şi de protecţia datelor în sectoarele comunicării electronice din spaţiul audiovizual, căruia să-i fie atribuite competenţe specifice în domeniul RSO.

1.14. CESE recomandă statelor membre să-şi intensifice coordonarea politicilor de la nivel naţional, astfel încât să stabilească un cadru legal coerent pentru abordarea acestor situaţii, conferind competenţe care să fie exercitate în mod coordonat de către organele de reglementare existente la nivel naţional sau creând mecanisme adecvate de reglementare.

1.15. CESE îi îndeamnă în mod special pe deputaţii europeni să facă din aceste noi realităţi una din priorităţile agendei lor politice, făcându-se astfel ecoul îngrijorării crescute a societăţii civile în legătură cu acest subiect.

2. Introducere

2.1. Prezentul aviz din proprie iniţiativă abordează efectele RSO asupra cetăţenilor/consumatorilor. RSO pot fi descrise pe scurt ca fiind servicii online al căror scop este de a crea sau de a permite asocierea unor comunităţi de persoane care împărtăşesc activităţi sau interese comune sau care sunt pur si simplu interesate să cunoască preferinţele şi activităţile altor persoane; aceste reţele pun la dispoziţie un ansamblu de instrumente care fac posibilă interacţiunea dintre utilizatori (http://www.saferinternet.org/ww/en/pub/insafe/safety_issues/faqs/social_networking.htm).

2.2. RSO cunosc o dezvoltare rapidă (se estimează că 211 milioane de persoane şi aproximativ trei sferturi dintre utilizatorii de internet, cu alte cuvinte aproximativ 282,7 milioane de persoane recurg în mod regulat la aceste servicii online) şi sunt utilizate în special de tinerii de peste 16 ani, înregistrând însă un nivel relativ scăzut de fidelitate a utilizatorilor în cazul anumitor servicii. Comisia (1) estimează că reţelele de socializare atrag circa 40 de milioane de utilizatori fideli în Europa; trebuie remarcat faptul că anul trecut utilizarea acestor reţele a crescut cu circa 35 % şi se prevede că, până în 2012, numărul de utilizatori va fi de cel puţin două ori mai mare decât numărul actual şi va atinge circa 107, 4 milioane.

2.3. În acelaşi timp, companiile multinaţionale s-au alăturat acestui fenomen, utilizându-l pentru a-şi face cunoscute produsele şi serviciile, uneori prin practici necinstite. Începând cu campania lui Barack Obama, inclusiv aparatele diferitelor partide au hotărât să utilizeze aceste noi servicii, aşa cum s-a constatat în recentele alegeri pentru Parlamentul European. Chiar şi Vaticanul s-a înscris pe Facebook (Pope2you.net).

2.4. În esenţă, se poate afirma că principalele caracteristici ale RSO sunt tendinţa de a propune servicii gratuite, creşterea rapidă şi exponenţială a numărului de utilizatori, o exploatare comercială excepţională, accesibilitatea, precum şi furnizarea unor instrumente care fac posibilă interacţiunea dintre utilizatorii serviciilor.

2.5. Prezentul aviz trece în revistă cele mai recente iniţiative comunitare deja adoptate, realizează un bilanţ al cadrului legal în vigoare, identifică potenţialul şi riscurile asociate cu utilizarea RSO şi prezintă recomandări şi propuneri de acţiuni care urmăresc întărirea siguranţei şi încrederii utilizatorilor acestor mijloace de comunicare.

3. Impactul RSO şi riscurile asociate

3.1. Serviciile de RSO reprezintă un fenomen social de dată recentă, a cărui componentă tehnologică se află într-o continuă evoluţie şi care afectează în mod cert modul în care persoanele creează legături şi interacţionează prin intermediul internetului.

3.2. Conform analizelor efectuate de ComScore şi pentru a sugera dimensiunile fenomenului, serviciul reţelei Facebook, al şaselea site web cel mai consultat din lume, numără el singur aproximativ 275 de milioane de vizitatori pe lună. În Europa, se pare că serviciul Facebook a fost consultat de circa 100 de milioane de persoane în luna februarie a acestui an, reprezentând aproximativ 4 minute din fiecare 100 de minute petrecute pe internet şi mai mult de 30 % din timpul total petrecut pe site-urile RSO, faţă de numai 12 % în anul precedent.

3.3. Aspectele pozitive asociate cu dezvoltarea RSO sunt incontestabile, şi anume contribuţia acestora la:

i)	garantarea şi exercitarea libertăţii de exprimare în anumite contexte sociale şi politice;

ii)	crearea şi asocierea unor comunităţi online;

iii)	(re)întâlniri între prieteni şi rude şi posibilitatea de a comunica între ei;

iv)	prevenirea unor situaţii de risc pentru minori şi posibilitatea ca aceştia să solicite ajutor prin intermediul RSO;

v)	publicitatea pentru anumite bunuri şi servicii şi creşterea comerţului electronic.

3.4. Cu toate acestea, şi independent de aspectele pozitive menţionate anterior, trebuie să evocăm şi riscurile asociate cu utilizarea RSO în scopuri ilicite sau care produc prejudicii, mai ales cele care pun în pericol dezvoltarea sănătoasă a minorilor (2), riscuri printre care menţionăm:

i)	apariţia unor traume psihologice cauzate de insulte transmise prin intermediul acestor servicii;

ii)	agresarea sexuală a copiilor şi a tinerilor;

iii)	postarea de fotografii şi înregistrări video proprii sau ale altor persoane care înfăţişează adolescenţi parţial sau complet dezbrăcaţi;

iv)	anunţuri explicite de prostituţie şi servicii de „însoţire” (escort);

v)	încălcarea repetată a vieţii private, a onoarei şi demnităţii personale;

vi)	atentarea la sănătatea fizică şi mentală a utilizatorilor;

vii)	apelurile la violenţă, rasism şi xenofobie;

viii)

difuzarea ideologiilor totalitare cu caracter fascist sau care fac apologia nazismului;

ix)	sinucideri în rândul tinerilor provocate, se pare, de difuzarea unor aspecte de natură intimă prin intermediul acestor RSO.

3.5. Trebuie luată în considerare, de asemenea, noua generaţie de tehnologii asociate cu RSO, mai precis aplicaţiile informatice care permit localizarea geografică a utilizatorilor unor astfel de reţele, cele care recurg la tehnologia recunoaşterii faciale, asociind astfel fizionomiile cu respectivele conturi RSO, precum şi noile posibilităţi de a interacţiona prin intermediul telefoanelor mobile de ultimă generaţie.

3.6. Din ce în ce mai des, acest tip de reţele sunt utilizate cu uşurinţă pentru a disemina viruşi, cum ar fi cel care a afectat Twitter în zilele de 11 şi 12 aprilie 2009, generând automat peste 100 000 de mesaje şi aducând prejudicii unui număr uriaş de conturi.

3.7. În cadrul iniţiativei Forumului pentru un internet mai sigur din 2008 (Safer Internet Forum 2008) (3), Comisia a iniţiat o consultare publică (4) pe baza unui chestionar care aborda tematica RSO, din contribuţiile primite (5) reieşind că hărţuirea pe internet („cyberbullying”), invadarea vieţii private şi ademenirea („grooming”) sunt principalele şi cele mai întâlnite pericole cu care se confruntă minorii care utilizează reţelele de socializare.

3.8. În ceea ce priveşte hărţuirea pe internet (6), se constată că 54 % dintre părinţii europeni sunt îngrijoraţi de posibilitatea ca propriii copii să devină victimele unor astfel de practici. Peste 80 % dintre părinţii din Franţa, Grecia şi Portugalia se tem de riscul la care este expus copilul lor de a fi victima unor hărţuiri atunci când utilizează internetul sau telefonul mobil. Totodată, în anumite ţări cu tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte protecţia drepturilor copilului şi educaţia copiilor, cum ar fi Danemarca, Suedia şi Finlanda, părinţii par să fie mai încrezători în siguranţa copiilor lor în ceea priveşte utilizarea internetului, dat fiind că 69 % nu sunt foarte îngrijoraţi de posibilitatea ca aceştia să devină victime ale hărţuirii pe internet.

3.9. În Regatul Unit, conform concluziilor unui sondaj recent la care au participat 2 000 de tineri între 11 şi 18 ani, s-a constatat că unu din trei tineri era victima hărţuirii pe internet prin intermediul RSO şi al mesajelor SMS, fetele fiind de patru ori mai susceptibile decât băieţii de a fi victime ale unor astfel de abuzuri.

3.10. Protecţia vieţii private este una dintre celelalte probleme majore asociate cu utilizarea reţelelor de socializare. La cea de-a 30-a conferinţă internaţională a autorităţilor de protecţie a datelor şi a vieţii private, care a avut loc la Strasbourg în perioada 15-17 octombrie 2008, a fost adoptată o rezoluţie privind protecţia vieţii private în cadrul serviciilor RSO (7), ale cărei recomandări merită în mod deosebit să fie luate în considerare şi analizate.

3.11. De asemenea, acordul de autoreglementare Safer Social Networking principles for the EU, încheiat la 10 februarie 2009 (8) între operatorii principalelor site-uri de RSO care operează în Europa, acord care numără în prezent 20 de semnatari, a identificat în mod clar riscurile potenţiale la care sunt expuşi utilizatorii cu vârsta sub 18 ani ai acestor site-uri: agresare (agresarea copiilor online sau prin SMS-uri), manipularea psihologică (câştigarea prieteniei unui copil de către un adult cu intenţia de a-l abuza sexual) şi comportamentele care expun la riscuri, cum ar fi dezvăluirea unor informaţii cu caracter personal în scopuri ilicite.

4. Audierea iniţiată de CESE

4.1. Natura însăşi a fenomenului social la care ne referim şi evoluţiile rapide pe care le cunoaşte au dus la necesitatea de a organiza o audiere în cadrul elaborării prezentului aviz. Această audiere a avut loc la sediul CESE, printre participanţi numărându-se cele mai reprezentative părţi interesate din domeniul activităţii şi utilizării RSO, organizaţii neguvernamentale şi ale consumatorilor, alături de reprezentanţi ai Consiliului, ai Comisiei, ai ENISA, ai Autorităţii Europene pentru Protecţia Datelor şi ai autorităţilor naţionale din domeniu.

4.2. Răspunsurile primite în scris la chestionarul trimis în prealabil, diferitele puncte de vedere exprimate şi confruntarea animată dintre diferitele idei şi propuneri (al căror rezumat poate fi consultat pe site-ul CESE, la adresa http://www.eesc.europa.eu/sections/ten/index_en.asp?id=7000tenen) au contribuit în mod decisiv şi foarte favorabil la conţinutul prezentului aviz şi au constituit o mărturie evidentă a importanţei acestui tip de evenimente în care au loc consultări directe ale părţilor interesate din societatea civilă pentru formularea de sugestii şi recomandări adresate factorilor politici de decizie, precum şi operatorilor şi utilizatorilor înşişi, în cazul concret al RSO.

4.3. Merită subliniat faptul că reprezentanţii Comisiei şi ai Autorităţii Europene pentru Protecţia Datelor au fost de acord cu majoritatea sugestiilor formulate de prezentul aviz, pe lângă progresele semnificative înregistrate de către Comisie în sensul definirii anumitor obiective şi al punerii în aplicare a altora, atât în privinţa iniţiativelor actuale, cât şi a celor preconizate, ceea ce anunţă o colaborare interinstituţională extrem de fructuoasă pe viitor.

5. Măsuri necesare şi rezultate potenţiale

5.1. CESE recunoaşte şi felicită Comisia pentru eforturile depuse în materie de protecţie a copiilor care utilizează internetul, precum şi pentru preluarea conţinutului avizului CESE din 2008 privind propunerea în curs de examinare la acea dată, referitoare la un program comunitar multianual pentru protecţia copiilor care utilizează internetul şi alte tehnologii de comunicare (9).

5.2. De asemenea, recunoaşte caracterul oportun al iniţiativei de autoreglementare menţionate anterior, confirmând utilitatea acesteia şi, mai ales, a ansamblului măsurilor prevăzute în vederea minimizării principalelor riscuri.

5.3. În cadrul punerii în aplicare a Programului pentru un internet mai sigur (2009-2013), CESE insistă asupra importanţei intensificării dialogului cu cei direct implicaţi în RSO, şi anume tinerii înşişi, încurajând implicarea lor în dezbaterea, conceperea şi furnizarea de soluţii pentru o utilizare mai sigură a internetului.

5.4. CESE consideră că tinerii trebuie să fie implicaţi direct în definirea modelelor operaţionale, în arbitrarea şi în soluţionarea problemelor legate de RSO, deoarece ei sunt probabil cei mai în măsură să înţeleagă în mod rapid şi eficace în ce constau situaţiile problematice apărute în acest domeniu.

5.5. CESE propune, de asemenea, să se reflecteze asupra posibilităţii de a se crea un program de formare internaţional sau european pentru consilieri şi terapeuţi specializaţi în asistenţa victimelor online, în special în situaţii de hărţuire pe internet şi de ademenire. CESE propune ca, în cadrul Programului pentru un internet mai sigur (Safer Internet Programme), să fie prevăzute iniţiative de consiliere în general şi în special de consiliere online, precum şi programe de prevenţie destinate copiilor şi adolescenţilor.

5.6. Tot în cadrul punerii în aplicare a Programului pentru un internet mai sigur (2009-2013), CESE subliniază importanţa lansării unor iniţiative dedicate dobândirii cunoştinţelor informatice de bază, mai precis utilizarea în siguranţă a RSO, destinate nu numai copiilor şi adolescenţilor, ci întregului public - în special părinţilor, în calitate de educatori, precum şi persoanelor mai în vârstă.

5.7. Pe de altă parte, CESE consideră că operatorii RSO ar trebui să continue să practice autoreglementarea, în special în domeniul protecţiei minorilor, cu condiţia ca respectarea acestor reguli să facă obiectul unei monitorizări independente, pe lângă posibilitatea de a stabili pe cale legală standarde minime de protecţie.

5.8. Pe lângă aceasta, CESE pledează pentru o evoluţie a sistemelor de autoreglementare în sensul coreglementării, fie la nivel comunitar, fie la nivel naţional, cu participarea organismelor de reglementare, astfel încât să se garanteze respectarea pe deplin a acordurilor încheiate, prevenirea abaterilor, sancţionarea infracţiunilor şi pedepsirea de către colegii de breaslă a celor care încalcă normele.

5.9. CESE salută şi subscrie la majoritatea recomandărilor din Rezoluţia privind protecţia vieţii private în cadrul reţelelor de socializare, adoptată la 17 octombrie 2008, la cea de-a 30-a Conferinţă internaţională a autorităţilor de reglementare a protecţiei datelor şi a vieţii private (10), precum şi la cele din recentul Aviz privind socializarea în reţea online (11) al Grupului de lucru pe baza articolului 29 pentru protecţia persoanelor în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal, încurajând Comisia să ţină cont de aceste recomandări şi să asigure acceptarea lor de către operatori.

5.10. CESE consideră că sunt necesare eforturi suplimentare pentru a consolida informarea şi a aprofunda acţiunile educative încă din primii ani de şcoală, pentru a îmbunătăţi prevenirea riscurilor şi utilizarea acestor forme de socializare; în acest scop vor trebui lansate campanii de sensibilizare la nivel comunitar şi în diferitele state membre. În acest sens, şi în completarea iniţiativelor care urmează să fie dezvoltate în cadrul Programului pentru un internet mai sigur, ar fi extrem de utilă elaborarea unui „eYouGuide”, orientat în mod specific către utilizatorii RSO, un fel de portal al drepturilor utilizatorului serviciilor RSO, care să permită denunţarea abuzurilor şi medierea conflictelor la nivel paneuropean, altfel spus un site unic care să permită gestionarea drepturilor utilizatorilor, evaluarea coordonării la nivel comunitar, dezbaterea privind tipurile de intervenţii şi politici şi evaluarea cooperării dintre autorităţile naţionale.

5.11. CESE consideră, de asemenea, că programele de cercetare şi dezvoltare, naţionale şi comunitare, precum şi operatorii înşişi, trebuie să investească mai mult în dezvoltarea şi perfecţionarea instrumentelor tehnice de filtrare şi de blocare a accesului, permiţând familiilor să aplice principul precauţiei cu prudenţă, dar şi cu consecvenţă.

5.12. Având în vedere natura fenomenului şi caracterului său evolutiv şi dinamic, CESE ar primi cu satisfacţie publicarea unei cărţi verzi a Comisiei, care să analizeze rezultatele consultării publice încheiate în iulie 2008, să definească principalele opţiuni pentru evoluţiile viitoare, să analizeze efectele respective, cu o consultare extinsă a părţilor interesate care să includă diferite întreprinderi, specialişti, cercetători, organizaţii şi asociaţii ale societăţii civile.

5.13. În acest cadru, ar trebui avută în vedere posibilitatea creării unui cadru legal coerent pentru întreaga UE, ca rezultat al unei cooperări şi al unei coordonări mai strânse a politicilor naţionale. Este de dorit, de asemenea, să se acorde o deosebită atenţie condiţiilor contractuale de înscriere în RSO, care cuprind în majoritatea cazurilor clauze abuzive, mai ales în ceea ce priveşte legislaţia aplicabilă şi organismul competent.

Întrucât este vorba de un fenomen internaţional, iar principalele servicii de RSO sunt supuse unor jurisdicţii din afara teritoriului UE, CESE consideră vitală promovarea concretă a următoarelor măsuri:

5.14.1. Definirea unor principii şi a unor norme de conduită a serviciilor RSO, în special a serviciilor adresate minorilor, la nivel internaţional.

5.14.2. Instituţionalizarea mecanismelor de control al respectării acestor reguli; dată fiind natura serviciilor, acestea trebuie să aibă în mod necesar un caracter transfrontalier.

5.14.3. Consolidarea şi raţionalizarea cooperării Uniunii Europene cu ţările terţe, europene şi din afara Europei, la nivel politic şi operaţional, în următoarele domenii: identificarea riscurilor şi problemelor aferente utilizării RSO; identificarea celor mai bune soluţii pentru a face faţă unor astfel de situaţii şi, în măsura în care cadrul legal internaţional o permite, eliminarea concretă a situaţiilor care aduc prejudicii drepturilor cetăţenilor/consumatorilor.

5.15. CESE subliniază, de asemenea, necesitatea unei cooperări şi a unei coordonări internaţionale eficace între diferitele părţi interesate, astfel încât să se maximizeze efectul măsurilor necesare în vederea unei utilizări mai sigure a internetului (12), fiind necesară o abordare internaţională mai activă pentru a garanta diseminarea şi schimbul de cunoştinţe, coordonarea legiferării şi a aplicării legilor şi obţinerea fondurilor necesare pentru a pune în aplicare măsurile care se impun, atât în UE, cât şi în afara acesteia.

5.16. CESE afirmă, de asemenea, necesitatea ca statele membre să ratifice Convenţiile Consiliului Europei privind criminalitatea cibernetică şi protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale (13), ceea ce va reprezenta un pas important, care va permite Uniunii Europene să acţioneze pe scena internaţională ca un ansamblu omogen.

5.17. În final, CESE se întreabă dacă, în paralel cu iniţiativele descrise anterior, nu ar fi de dorit să se aibă în vedere extinderea şi integrarea competenţelor împărţite la ora actuală între diferite entităţi, prin crearea unui mediator (ombudsman) la nivel comunitar pentru toate problemele legate de audiovizual – viaţa privată, protecţia datelor, demnitatea umană, dreptul la replică, libertatea de exprimare – care să cuprindă RSO, funcţionând, în termeni de drept comparat, după modelul canadian al funcţiei de Privacy Commissioner, a cărui intervenţie, în cadrul puterilor extinse de care dispune, referitoare la Facebook, pe motivul suspiciunii deţinerii ilicite de date personale, a fost recent comentată în presă (14).

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) IP/09/232 Bruxelles, 10 februarie 2009

(2) A se vedea în acest sens Raportul Agenţiei Europene pentru Securitatea Rețelelor Informatice și a Datelor (ENISA) – Security Issues and Recommendations for Online Social Networks („Probleme de securitate şi recomandări pentru reţelele de socializare online”).

(3) http://ec.europa.eu/information_society/activities/sip/events/forum/forum_sepet_2008/index_en.htm

(4) http://ec.europa.eu/information_society/activities/sip/policy/consultations/ageverif_sns/index_en.htm

(5) http://ec.europa.eu/information_society/activities/sip/docs/pub_consult_age_rating_sns/summaryreport.pdf

(6) Flash Eurobarometer survey 2008: Towards a Safer Use of the Internet for children in the EU - a parents' perspective, („Ancheta Eurobarometru Flash 2008: Către o utilizare mai sigură a internetului de către copii în UE – o perspectivă a părinţilor”) http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_248_en.pdf.

(7) Rezoluţie privind protecţia vieţii private în cadrul serviciilor reţelelor de socializare http://www.privacyconference2008.org./adopted_resolutions/STRASBOURG2008/resolution_social_networks_en.pdf.

(8) Safer Social Networking principles for the EU este disponibil la adresa http://ec.europa.eu/information_society/activities/social_networking/eu_action/selfreg/index_en.htm#self_decl.

(9) JO C 224, 30.8.2008, p. 61.

(10) Textul recomandărilor este disponibil la adresa http://www.privacyconference2008.org/adopted_resolutions/STRASBOURG2008/resolution_social_networks_en.pdf.

(11) Avizul WP 163 privind socializarea în reţea online, adoptat la 12 iunie 2009.

(12) Poziţie susţinută de dl János Tóth, preşedintele Secţiunii TEN a CESE, în iniţiativa CESE „Prezentare publică privind protecţia copiilor care utilizează internetul”, la 5 mai 2009 (pentru informaţii suplimentare, consultaţi site-ul http://www.eesc.europa.eu/sections/ten/index_en.asp?id=4300003tenen).

(13) http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=201&CL=ENG

(14) A se vedea http://www.priv.gc.ca/aboutUs/mm_e.cfm#contenttop, în legătură cu Office of the Privacy Commissioner of Canada (OPC), iar în ceea ce priveşte recenta sa intervenţie în legătură cu Facebook, a se vedea http://www.priv.gc.ca/media/nr/-c/2009/nr-c_090716_e.cfm.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/74

A 457-A SESIUNE PLENARĂ DIN 4 ŞI 5 NOIEMBRIE 2009

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă: să anticipăm şi să răspundem cerinţelor pieţei forţei de muncă în materie de competenţe”

COM(2008) 868 final

(2010/C 128/13)

Raportor: dna DRBALOVÁ

La 16 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor - Noi competenţe pentru noi locuri de muncă: să anticipăm şi să răspundem cerinţelor pieţei forţei de muncă în materie de competenţe

COM(2008) 868 final.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 15 octombrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 141 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 2 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. În opinia CESE, comunicarea intitulată „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă” reprezintă o iniţiativă oportună. Comitetul îşi exprimă acordul în privinţa necesităţii de a crea capacitatea şi mecanismul de anticipare a competenţelor corespunzătoare nevoilor de pe piaţa muncii, la nivel naţional şi comunitar. Sporirea competenţelor la toate nivelurile constituie condiţia fundamentală a revitalizării economice pe termen scurt, iar pe termen lung, o condiţie fundamentală a dezvoltării, a îmbunătăţirii productivităţii, a competitivităţii, a ocupării forţei de muncă, a garantării egalităţii de şanse, precum şi a coeziunii sociale. Viitoarele cerinţe ale pieţei forţei de muncă nu pot fi anticipate decât într-o măsură redusă, ceea ce face indispensabilă îmbunătăţirea permanentă a mecanismelor şi instrumentelor utilizate.

1.2. CESE este de acord cu îmbunătăţirile suplimentare propuse de Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop) în vederea anticipării cu regularitate a competenţelor la scară europeană, cum ar fi în special îmbunătăţirea metodelor şi a bazelor de date, precum şi actualizarea în paralel a previziunilor referitoare la cerere şi ofertă, ceea ce ar permite analizarea disparităţilor. În acelaşi timp, Comitetul recomandă aprofundarea definiţiei „competenţelor”, având în vederea diversitatea practicilor în statele membre.

1.3. Cu toate acestea, trebuie remarcat că nu există instrumente cu care să se poată stabili cu precizie viitoarele necesităţi şi că, în contextul mondializării, nici diviziunea la scară planetară a muncii nu este stabilă pe termen mediu, în vreme ce ciclurile de formare se suprapun probabil acestui „termen mediu”.

1.4. CESE consideră că se impune sporirea competenţelor şi racordarea acestora la cerinţele actuale şi viitoare ale pieţei forţei de muncă. În acelaşi timp, pledează pentru fructificarea la maximum a potenţialului existent pe piaţa forţei de muncă, sporirea adaptabilităţii lucrătorilor, creşterea calităţii locurilor de muncă existente, crearea de noi locuri de muncă productive şi eliberarea potenţialului noii pieţe ecologice.

1.5. Comitetul susţine fără rezerve conceptul de parteneriat şi de cooperare între toate părţile implicate. El apreciază în special contribuţia partenerilor sociali, care constituie principalii actori de pe piaţa forţei de muncă, precum şi a societăţii civile. În plus, Comitetul este în favoarea intensificării cooperării şi coordonării activităţilor la nivel internaţional, în special în cadrul OIM şi al OCDE.

1.6. Comitetul pune în special accentul pe o cooperare strânsă şi eficace între instituţiile de învăţământ şi întreprinderi, care să permită efectuarea unor modificări constructive în sistemele de educaţie, să reducă abandonul şcolar, să sporească atractivitatea studiilor tehnice, să amelioreze calitatea uceniciei, să anticipeze tendinţele în ceea ce priveşte calificările şi competenţele cerute pe piaţa muncii din statele membre pentru a creşte în general gradul de ocupare a forţei de muncă în Uniune, şi să adapteze mai bine aceste sisteme la practicile întreprinderilor. Comitetul insistă de asemenea asupra calităţii pregătirii generale, de bază şi a formării elevilor şi a cadrelor didactice, precum şi asupra îmbunătăţirii sistemelor de orientare, în vederea evoluţiei în carieră. Se impune în special identificarea cerinţelor specifice întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM).

1.7. Din această perspectivă, CESE atrage atenţia asupra recomandărilor adoptate cu prilejul summitului extraordinar al UE privind ocuparea forţei de muncă, desfăşurat la Praga, în mai 2009. Acestea vizează îmbunătăţirea competenţelor, investiţiile în educaţie, încurajarea mobilităţii în cadrul UE, anticiparea cererilor de competenţe profesionale şi adaptarea mai precisă a acestora la cererile de pe piaţa forţei de muncă, precum şi extinderea posibilităţilor unor ucenicii şi stagii de înaltă calitate.

1.8. Pe de altă parte, Comitetul salută angajamentul statelor membre, asumat cu ocazia Consiliului Educaţie din luna mai a acestui an. Acesta se referă la crearea unui cadru european consolidat, care să intensifice cooperarea în domeniul educaţiei şi formării profesionale, şi la definirea a patru obiective strategice, pentru a spori capacitatea de integrare profesională şi potenţialul antreprenorial al fiecărei persoane ce urmează un parcurs educativ sau de formare profesională. În acest context, cadrul european de certificare pentru educaţie şi formare de-a lungul vieţii (CEC) (1) dobândeşte o importanţă specială.

1.9. CESE salută de asemenea faptul că Preşedinţia suedeză a decis să includă în programul său de manifestări o conferinţă intitulată „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă”, care va fi organizată pe 22 şi 23 octombrie 2009 şi va pune accentul pe cerinţele viitoare ale pieţei muncii şi pe rolul serviciilor publice de ocupare a forţei de muncă.

2. Introducere

2.1. În urma crizei financiare mondiale, economia UE a intrat în recesiune, cu repercusiuni importante asupra pieţei europene a muncii şi asupra ocupării forţei de muncă. Conform previziunilor actuale, şomajul va evolua după cum urmează: 9,4 % în 2009 şi până la 10,9 % în 2010.

2.2. Comisia Europeană a răspuns situaţiei în care se află Europa printr-un plan european de redresare economică (2), în care a pus accentul pe un demers coordonat, a definit obiective strategice şi a propus o serie de măsuri care se înscriu în cele patru domenii prioritare ale Strategiei de la Lisabona.

2.3. Printre domeniile spre care au fost orientate acţiunile comunitare de însănătoşire se numără protejarea locurilor de muncă şi a resurselor umane, precum şi susţinerea spirtului antreprenorial. Comisia a făcut apel la lansarea unei iniţiative europene de mare amploare în vederea încurajării ocupării forţei de muncă, recomandând printre altele analizarea ofertei existente şi a celei aşteptate de locuri de muncă vacante, precum şi formularea unui răspuns mai adecvat la aceste oferte de locuri de muncă, prin diversificarea competenţelor şi creşterea nivelului acestora.

2.4. Factorul principal de creştere economică şi de sporire a prosperităţii este capacitatea unei ţări de a crea oportunităţi de angajare în locuri de muncă de calitate. Politica prin care se urmăreşte crearea de oportunităţi de angajare şi de creştere economică se bazează pe câţiva factori esenţiali. O piaţă a muncii modernă, incluzivă, flexibilă şi concurenţială cuprinde un spectru larg de activităţi şi de sarcini. În plus, libera circulaţie a lucrătorilor constituie unul din principalii piloni ai UE. Obiectivul este nu numai de a permite cetăţenilor să lucreze mai uşor într-un alt stat membru şi de a îmbunătăţi oferta de locuri de muncă, dar şi de a oferi întreprinderilor acces la un bazin mai larg de forţă de muncă flexibilă, precum şi de îmbunătăţi adaptarea la cerinţele pieţei muncii.

2.5. Concluziile summitului european din primăvara lui 2009 pun în mod limpede accentul pe necesitatea orientării către consolidarea capacităţii UE de a spori competenţele la toate nivelurile, de a anticipa cerinţele pieţei muncii şi de a racorda calificările la aceste cerinţe. Participanţii la summit au lansat de asemenea un apel energic către statele membre pentru ca acestea să aplice linia directoare integrată nr. 24 şi să îşi adapteze sistemele de educaţie şi de formare profesională la cererile de competenţe noi.

2.6. Cu ocazia summitului extraordinar al UE privind ocuparea forţei de muncă, desfăşurat la Praga, pe 7 mai 2009, au fost adoptate zece măsuri concrete. Dat fiind că urmăresc să răspundă provocărilor pe termen scurt şi lung, acestea trebuie puse în aplicare la nivel naţional şi comunitar în cooperare cu partenerii sociali. Patru dintre ele privesc educaţia, formarea profesională, învăţarea de-a lungul vieţii, învăţarea prin ucenicie, sprijinirea mobilităţii, o mai bună anticipare a competenţelor şi racordarea acestor competenţe la cerinţele pieţei muncii.

3. Observaţii generale

3.1. Comisia a publicat în 2008 comunicarea intitulată „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă: să anticipăm şi să răspundem cerinţelor pieţei forţei de muncă în materie de competenţe” (3), în care a pus accentul, în contextul crizei actuale, pe necesitatea consolidării capitalului uman şi a capacităţii de integrare profesională, prin sporirea nivelului competenţelor. Obiectivul propunerii Comisiei este de a permite îmbunătăţirea capacităţilor UE de a evalua şi anticipa competenţele şi de a asigura o mai mare concordanţă între aceste competenţe şi natura locurilor de muncă nou-create.

3.2. Comisia efectuează, pe de o parte, o primă evaluare a competenţelor în raport cu cerinţele pieţei muncii până în 2020 şi, pe de altă parte, propune un proces sistematic de monitorizare, evaluare şi identificare în timp util a cerinţelor viitoare de pe piaţa muncii. Prin intermediul programului PROGRESS şi al programelor de învăţare pe tot parcursul vieţii, Comisia se va orienta şi către noile metode de măsurare a competenţelor.

3.3. Comisia mobilizează instrumentele existente pentru o desfăşurare eficace a acestor procese şi elaborează în prezent instrumente noi, care să le consolideze sau să le simplifice, punând accentul pe politica de flexicuritate şi pe activarea unor măsuri de sporire a competenţelor. Printre instrumentele propuse recent se află „Observatorul European al Pieţei Muncii”, dicţionarul multilingv al tipurilor de profesiuni şi de competenţe, precum şi Match and Map, un instrument care va uşura utilizarea portalului EURES. Rolul-cheie al Fondului Social European (FSE) şi al Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) este, de asemenea, menţionat. Viitoarele cerinţe ale pieţei forţei de muncă nu pot fi anticipate decât într-o măsură redusă, ceea ce face indispensabile dezvoltarea şi îmbunătăţirea permanentă a mecanismelor şi instrumentelor utilizate, cu supravegherea, în acelaşi timp, a capacităţii de absorbţie a diverselor state membre.

3.4. De asemenea, Comisia insistă pe bună dreptate asupra importanţei crescânde a competenţelor transversale şi a competenţelor netehnice (soft skills), cum ar fi lucrul în echipă, cunoştinţele lingvistice şi aptitudinile de comunicare. Trebuie acordată o atenţie cu totul specială îmbunătăţirii normelor şi nivelurilor atinse în ce priveşte capacitatea de a citi, de a scrie şi de a socoti (numeracy), de la cea mai fragedă vârstă.

3.5. Instituirea de consilii sectoriale privind competenţele, prin acorduri încheiate la nivel sectorial între angajatori, instituţiile de învăţământ şi alte părţi interesate, pare a fi o bună practică. Activitatea acestor consilii poate fi asociată structurilor dialogului social sectorial, având în vedere că rolul partenerilor sociali are o importanţă deosebită în această privinţă (4).

3.6. Cu ocazia Consiliului miniştrilor educaţiei, desfăşurat la 12 mai 2009, statele membre s-au angajat să colaboreze mai intens în domeniul educaţiei şi formării profesionale. Priorităţile stabilite pun accentul pe rolul important care trebuie să revină educaţiei şi formării profesionale în dezbaterea extinsă privind politicile economice şi sociale. Provocările comune sunt: 1) mâna de lucru, care va trebui să deţină competenţe corespunzătoare viitoarelor locuri de muncă, 2) adaptarea la nevoile unei societăţi în curs de îmbătrânire şi3) o concurenţă mai intensă la nivel mondial.

3.7. Consiliul a adoptat de asemenea concluzii referitoare la consolidarea parteneriatului dintre instituţiile de învăţământ şi partenerii sociali. O parte importantă a rolului educaţiei şi formării profesionale în domeniul coeziunii sociale constă în capacitatea de a dota persoanele cu cunoştinţele, competenţele şi calificările necesare facilitării accesului şi rămânerii acestora pe piaţa muncii. Acesta este motivul pentru care partenerilor sociali, care sunt principalii actori pe piaţa forţei de muncă, le revine un rol important.

4. Fapte şi cifre

4.1. Consiliul UE din iunie 2008 a confirmat în Concluziile sale solicitarea efectuării unei evaluări complete a cerinţelor privind competenţele în Europa, până în 2020 – Anticiparea şi satisfacerea nevoilor pieţei muncii, cu un accent special pe tineret (5).

4.2. Iată de ce Cedefop a efectuat o analiză a necesităţilor privind competenţele pentru perioada 2006-2020 (6), analiză care ia în considerare 25 de state membre ale UE, plus Norvegia şi Elveţia. Din previziunile analizei rezultă că, până în 2020, vor fi create 20,3 milioane de locuri de muncă suplimentare. 85 de milioane de locuri de muncă vor rezulta din înlocuiri (locuri de muncă rămase vacante prin plecarea la pensie sau prin ieşirea de pe piaţa muncii, fapt ce nu poate fi însă considerat drept creare netă de locuri de muncă). Perspectivele indică faptul că, până în 2020, sectorul serviciilor va reprezenta trei sferturi din totalul locurilor de muncă.

4.3. În prezent, aproape 40 % dintre persoanele care exercită o profesie îndeplinesc activităţi care presupun competenţe de nivel superior, cum ar fi funcţiile de conducere, profesiile liberale sau cele tehnice. Este de aşteptat ca în deceniul următor locurile de muncă ce necesită competenţe de nivel superior sau mediu să devină din ce în ce mai numeroase. Se prevede şi înmulţirea anumitor locuri de muncă ce nu presupun nicio pregătire sau doar o pregătire de nivel redus.

4.4. Dacă această tendinţă va continua, schimbările vor conduce la o polarizare a creşterii numărului de locuri de muncă, rezultând scăderea cererii în cazul celor caracterizate de sarcini simple şi de rutină, care presupun un nivel mediu de calificare, deşi, în cazul tuturor locurilor de muncă, noii angajaţi vor trebui să beneficieze de o pregătire profesională adecvată, având în vedere numărul mare de pensionări.

4.5. În prezent, nivelul calificărilor cerute creşte pentru toate categoriile profesionale, inclusiv pentru cele aflate la baza piramidei calificărilor. Oferta de competenţe influenţează această tendinţă crescătoare a nivelului calificărilor cerute. În general, gradul de instruire a populaţiei a sporit în ultimii zece ani, mai ales deoarece în numeroase state membre s-a optat pentru posibilitatea dobândirii unei educaţii superioare şi pentru că lucrătorii mai în vârstă, pe care îi caracterizează în medie un nivel de calificare mai scăzut, au părăsit piaţa muncii, ieşind la pensie.

4.6. Dar concluziile Cedefop pun foarte limpede accentul pe creşterea generală, pe termen lung, a nivelului calificărilor cerute în cazul unui număr mare de locuri/majorităţii locurilor de muncă. Previziunile indică faptul că aproape 91 % din numărul total al locurilor de muncă vacante în perioada 2006-2020 vor necesita un nivel superior sau mediu de instruire. În cursul următorului deceniu va trebui modificată structura actuală a calificării forţei de muncă, deoarece un număr din ce în ce mai mare de locuri de muncă vacante (până la 55 de milioane) vor necesita o calificare medie (ceea ce presupune formare profesională). Pentru candidaţii fără nicio pregătire, sau cu un nivel redus de instruire, vor fi disponibile mai puţin de 10 milioane de locuri de muncă.

4.7. Datele Eurostat indică faptul că, începând cu anul 2000, UE a reuşit să creeze locuri de muncă de calitate. În plus, se observă existenţa unei relaţii pozitive între rata de ocupare a persoanelor care deţin o diplomă de studii superioare şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. În majoritatea statelor membre UE, gradul de ocupare în cazul posesorilor unei diplome de studii superioare a crescut mai repede decât gradul mediu de ocupare. În Malta, de exemplu, din 2000 până în prezent, numărul posesorilor unei diplome de studii superioare angajaţi a fost mai mult decât dublu, în timp ce numărul total de angajări nu a crescut decât cu 12 %. Dar trebuie observată şi tendinţa inversă, şi anume apariţia unor locuri de muncă precare.

4.8. Astfel, studiul Cedefop implică o serie întreagă de consecinţe:

—	cererea generală de competenţe va continua să crească pe viitor;

—	politicile care vor fi aplicate vor trebui să garanteze adaptabilitatea forţei de lucru la aceste nevoi. Va trebui văzut dacă penuria de locuri de muncă de pe piaţă este doar temporară şi trecătoare, sau dacă este vorba despre un fenomen pe termen lung, care reclamă măsuri punctuale;

—	formarea continuă şi învăţarea de-a lungul vieţii trebuie să contribuie la racordarea în mod constant a competenţelor individuale la schimbările structurale ale pieţei muncii;

—	numărul tinerilor care vor intra pe piaţa muncii în următorul deceniu nu va putea răspunde tuturor cerinţelor acesteia. Acest lucru va avea consecinţe asupra sistemelor de educaţie şi de formare profesională. Învăţarea de-a lungul vieţii este de o importanţă fundamentală;

—	oricât de importante ar fi pentru formularea unui răspuns mai bun la cerinţele pieţei muncii, educaţia şi formarea profesională nu vor putea rezolva problema supracalificării sau pe cea a subcalificării;

—	este esenţială evaluarea corectă a competenţelor, prevenirea pierderii acestora şi utilizarea eficientă a celor disponibile.

5. Observaţii specifice

5.1. Obiectivul urmărit de Comisie este să garanteze concordanţa dintre competenţele oferite şi cererea de pe piaţa muncii. În plus, eliminarea obstacolelor existente, inclusiv de natură administrativă, care va permite libera circulaţie a lucrătorilor în UE, precum şi ameliorarea transparenţei informaţiilor privind tendinţele pieţei muncii, ar contribui la încurajarea mobilităţii profesionale, sectoriale şi geografice (7) şi ar permite o mai mare compatibilitate între competenţele lucrătorilor şi posturile vacante. Este, de asemenea, esenţială consolidarea aşa-numitei mobilităţi „tranziţionale” care, în cazul pierderii locului de muncă, permite facilitarea tranziţiei către un nou loc de muncă de calitate, cei în cauză beneficiind aşadar de securitate în această privinţă (conceptul de flexicuritate).

5.2. Documentul de lucru care însoţeşte comunicarea Comisiei (8) propune definirea anumitor concepte cum ar fi calificările, cunoştinţele, aptitudinile şi competenţele; practica a arătat totuşi că aceşti termeni figurează în abordări care variază considerabil de la un stat la altul. Comisia ar trebui să definească mai clar aria noţiunii de „competenţă” în cadrul comunicării supuse examinării.

5.3. Încă înaintea crizei actuale, în Europa se punea deja problema competenţelor. Sunt mai mult de zece ani de când instituţiile europene şi conducerile întreprinderilor au atras atenţia asupra faptului că Europa nu produce, nu atrage şi nu reţine atâţia oameni de ştiinţă, ingineri şi informaticieni câţi i-ar fi necesari industriei sale. Situaţia devine presantă, cifrele indicând în continuare existenţa unei lipse de interes a tinerei generaţii faţă de pregătirea ştiinţifică. Insuficienţa competenţelor corespunzătoare nevoilor pieţei se accentuează în Europa, ceea ce constituie o bombă cu ceas în evoluţia Europei pe drumul competitivităţii. Un nivel adecvat al competenţelor, un acces mai bun la informaţii şi îmbunătăţirea structurilor vor avea un efect pozitiv, în special pentru IMM-uri.

5.4. Imigranţii din ţările terţe pot contribui şi ei la dezvoltarea Uniunii, având în vedere în special scăderea ofertei de mână de lucru în numeroase ţări. Noua abordare a UE în materie de imigraţie economică din ţările terţe şi afluxul de persoane înzestrate care provin din alte părţi ale lumii nu pot constitui decât un remediu temporar. Experienţa va arăta dacă introducerea Cărţii albastre a ajutat Europa să câştige bătălia atragerii de talente. În prezent, în Europa procentul lucrătorilor cu înaltă calificare proveniţi din ţări terţe nu este decât de 2 %.

5.5. Astăzi, când Europa cunoaşte o perioadă de frământări, problema insuficienţei competenţelor necesare reclamă mai multă atenţie şi vizibilitate. Pe lângă aceasta, dacă Europa deţine pe termen mediu şi lung un potenţial sporit de creare a locurilor de muncă, fie noi, fie devenite vacante, proiecţia privind crearea netă de locuri de muncă indică o polarizare a locurilor de muncă, cu o creştere importantă a numărului celor care presupun un nivel superior de competenţe.

5.6. Reducerea numărului de angajaţi în perioadele de cerere scăzută nu reprezintă o soluţie de perspectivă. Crearea de competenţe este un proces costisitor, pe termen lung, fie că este vorba despre educaţia formală (la nivel elementar, mediu sau superior), fie despre cea din întreprindere (cultura de întreprindere, organizarea specifică a acesteia, relaţiile cu clienţii). Redresarea economică s-ar dovedi imposibilă dacă întreprinderile s-ar confrunta cu o lipsă de mână de lucru suficient calificată.

5.7. Un scenariu precaut şi orientat către viitor presupune acţiuni comune ale guvernelor şi sectorului privat:

—	reorientarea fondurilor FSE către formare profesională şi recalificare în perioada 2007-2013;

—	lansarea unor acţiuni comune şi a unui parteneriat între sectorul public şi cel privat;

—	implementarea unei politici comune care să urmărească reducerea abandonului şcolar şi stimularea interesului tinerilor pentru matematică, ştiinţă şi pentru o carieră în domeniul ingineriei, al tehnologiilor informaţiilor şi comunicării şi în cel al protecţiei mediului;

—

consolidarea şi dezvoltarea parteneriatului între instituţiile şcolare şi universitare la un nivel ridicat, prin stagii planificate care să le permită studenţilor, în special în cursul ultimelor luni de studii, să intre în contact direct cu universul muncii către care se îndreaptă la sfârşitul studiilor;

—	încurajarea mobilităţii competenţelor în interiorul Europei;

—	consolidarea abordării inovatoare faţă de educaţie, incluzând învăţământul online şi cel la distanţă;

—	mobilizarea potenţialului categoriilor afectate de excluziune (sărăcie, şomaj, handicap, discriminări), care pot fi incluse încă în programe de formare şi pentru care au fost deja alocate sume importante destinate reinserţiei;

—	gestionarea pregătirii imigranţilor.

5.8. Europa trebuie să îşi îmbunătăţească piramida competenţelor (9): cititul, scrisul şi competenţele fundamentale, cunoştinţele profesionale, ceea ce se numeşte talente ale EGC (Global Knowledge Economy talents: talente ale economiei globale a cunoaşterii). În prezent, în multe ţări din Europa rămâne de parcurs un drum lung pentru crearea unei piramide a competenţelor care să se ridice la înălţimea ambiţiilor.

5.9. Dacă Europa doreşte să producă, să garanteze şi să menţină competenţele de care are nevoie, va trebui să adopte o serie de măsuri care vizează atât oferta, cât şi cererea de competenţe europene. Este cert că factorii care influenţează cererea sunt nevoile sectoarelor aflate în creştere şi priorităţile pe termen lung care sunt elaborate rapid atât la nivel mondial, cât şi la nivel local, la aceştia adăugându-se tendinţele aflate în relaţie cu resursele mondiale sau cu evoluţia demografică. În ceea ce priveşte oferta, elementele principale care vor afecta forţa de muncă disponibilă vor fi în special tendinţele demografice, slaba mobilitate şi capacitatea Europei de a produce competenţele necesare.

5.10. Comitetul insistă asupra importanţei care revine formării profesorilor (10). Educaţia şi formarea profesională a profesorilor trebuie conectată cu cele mai importante politici în materie de inovare, de cercetare şi de antreprenoriat. Încă din etapa de formare, profesorii trebuie să dispună de elemente care să le permită să se adapteze mai bine evoluţiilor de pe piaţa locurilor de muncă şi dezvoltării de competenţe corespunzătoare la toate nivelurile de educaţie.

5.11. Partenerii sociali joacă un rol esenţial în acest sens. Cooperarea dintre întreprinderi şi instituţiile şcolare trebuie să aibă efecte foarte concrete, mai ales în ceea ce priveşte definirea programelor şcolare şi crearea unor sisteme de meserii şi calificări la nivel naţional, care să reflecte cerinţele angajatorilor, atâta vreme cât este vorba despre sarcini concrete la nivelul întreprinderilor. Trebuie pregătiţi ucenici, trebuie prevăzute stagii pentru tinerii lucrători, şi sporită atractivitatea anumitor cariere. Înainte de a analiza problema competenţelor, Comisia Europeană ar trebui să ia cunoştinţă de sarcinile ce trebuie îndeplinite la nivelul întreprinderilor. Trebuie făcută o distincţie foarte clară între nevoile întreprinderilor mici şi cele ale marilor întreprinderi.

5.12. Europa va trebui să ia în considerare şi efectele pe care adaptarea la schimbările climatice le are asupra întreprinderilor. Încălzirea climei va avea impact asupra factorilor şi procesului de producţie. Comisia Europeană elaborează încă de pe acum numeroase analize pe tema noului concept de economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon şi a creării de locuri de muncă ecologice şi, în consecinţă, a unor industrii ecologice. Primele rezultate constată existenţa unor surse limitate de date, a unor imprecizii şi a unei mari disparităţi a proiectelor privitoare la impactul schimbărilor climatice asupra pieţelor muncii. Trecerea la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon trebuie considerată un proces pe termen lung, în cursul căruia pieţele muncii se vor adapta progresiv.

5.13. Comunicarea Comisiei este dedicată în primul rând creării de noi locuri de muncă şi sporirii competenţelor necesare acestora. UE trebuie să profite în mod eficient de potenţialul existent pe piaţa muncii şi să sporească calificările şi adaptabilitatea lucrătorilor ameninţaţi sau afectaţi de pierderea locului de muncă. În plus, trebuie acordată atenţie recalificărilor, formărilor profesionale suplimentare şi învăţării de-a lungul vieţii. Pe de altă parte, UE trebuie să poată asigura condiţii favorabile creării de locuri de muncă productive, de calitate şi bine plătite.

5.14. Iniţiativele de sporire a competenţelor trebuie, de asemenea, să reflecte ambiţiile şi nevoile fiecăruia. Educaţia are o importanţă esenţială pentru libertatea de a alege şi pentru posibilităţile de evoluţie personală ale cetăţenilor. În ceea ce priveşte piaţa muncii, educaţia serveşte şi la transmiterea de cunoştinţe şi de competenţe, indispensabile dacă se doreşte îndeplinirea cerinţelor în continuă schimbare şi garantarea unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă.

5.15. Politicile destinate sporirii competenţelor şi adaptabilităţii forţei de muncă trebuie să aibă la bază principiile egalităţii tuturor cetăţenilor şi nediscriminării. Aceasta presupune eliminarea tuturor obstacolelor care se pot întâlni în prezent în sistemele de educaţie şi formare profesională, atât la nivelul formalităţilor, cât şi în cadrul întreprinderilor. Aceste obstacole afectează în primul rând categoriile foarte vulnerabile ale lucrătorilor în vârstă şi ale persoanelor cu handicap.

5.16. Concluziile Consiliului Educaţie din 12 mai 2009 subliniază şi rolul important jucat de partenerii sociali. În cadrul dialogului social european, partenerii sociali europeni îşi îndreaptă atenţia asupra problematicii educaţiei şi formării profesionale în raport cu cerinţele pieţei muncii. Aceştia au elaborat în comun, în 2002, un cadru de acţiune pentru dezvoltarea competenţelor şi calificărilor de-a lungul întregii vieţi şi, în 2006, o analiză a elementelor-cheie ale pieţei muncii, documente pe care se vor baza activităţile comune în cadrul celui de-al treilea program de lucru 2009-2010: Acord autonom privind pieţele incluzive ale muncii şi raport asupra ocupării forţei de muncă.

5.17. În concluziile sale, Consiliul şi-a exprimat şi speranţa într-o consolidare a parteneriatului cu societatea civilă şi o colaborare a tuturor părţilor implicate: întreprinderi, instituţii de învăţământ, servicii publice din domeniul ocupării forţei de muncă etc. Cooperarea cu organizaţiile neguvernamentale vizate şi iniţiativele sociale pot să completeze în mod adecvat dialogul social tradiţional.

5.18. Una dintre cele mai importante contribuţii ale metodei deschise de coordonare (MDC) în domeniul educaţiei şi formării profesionale la scară europeană o reprezintă Cadrul European al Calificărilor (CEC). Acesta ar trebui să contribuie la o mai mare transparenţă şi comprehensibilitate a calificărilor, sporind astfel mobilitatea în Europa.

5.19. Fondul Social European (FSE) s-a dovedit a fi un instrument util în ceea ce priveşte necesităţile Europei în materie de învăţământ profesional. Eliminarea procedurilor birocratice şi a suprapunerilor cu iniţiativele fondurilor structurale, ca şi un angajament mai mare din partea partenerilor sociali, ar putea constitui bazele unor viitoare îmbunătăţiri.

5.20. Aşa-numitele niveluri de referinţă ale performanţelor europene medii („criterii europene de referinţă”) vor deveni un instrument de monitorizare a progreselor realizate. Statele membre au convenit ca, până în 2020:

—	cel puţin 15 % dintre adulţi să participe la programe de învăţare de-a lungul vieţii;

—	procentajul elevilor în vârstă de 15 ani, cu competenţe reduse de citire, matematică şi ştiinţe naturale să coboare sub 15 %;

—	procentajul persoanelor între 30 şi 34 de ani, care deţin o diplomă de studii superioare să fie de cel puţin 40 %;

—	procentajul tinerilor care abandonează şcoala să fie mai mic de 10 % în cadrul sistemului de educaţie şi formare;

—	cel puţin 95 % dintre copiii având între patru ani şi vârsta minimă de şcolarizare obligatorie să participe la învăţământul preşcolar.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI.

(1) Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului privind stabilirea Cadrului european al calificărilor pentru învăţarea de-a lungul vieţii (2008/C 111/01).

(2) „Un plan european de redresare economică”, COM(2008) 800 final, 26 noiembrie 2008.

(3) Comunicarea Comisiei intitulată „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă: să anticipăm şi să răspundem cerinţelor pieţei forţei de muncă în materie de competenţe”, COM(2008) 868 final, 16 decembrie 2008.

(4) JO C 277, 17.11.2009, p. 15.

(5) Cedefop, Panorama Seria 160, Skill needs in Europe (Nevoi de competenţe în Europa) (2008).

(6) Trebuie avut în vedere că această analiză a fost efectuată înainte de izbucnirea crizei economice şi financiare, ale cărei efecte nu au fost aşadar luate în considerare.

(7) JO C 228, 22.9.2009, pag. 14.

(8) SEC(2008) 3058 – document de lucru al serviciilor Comisiei Europene, care însoţeşte comunicarea COM(2008) 868 final.

(9) Document de bază, European Business Summit (Summitul european al întreprinderilor), martie 2009, publicat de INSEAD (The business school for the world – Şcoala mondială de afaceri) în cooperare cu Microsoft şi cu Federaţia întreprinderilor din Belgia (Fédération des entreprises de Belgique - FEB).

(10) JO C 151, 17.6.2008, pag. 41.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/80

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu – Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor

COM(2009) 262 final

(2010/C 128/14)

Raportor: dl PARIZA CASTAÑOS

Coraportor: dl PÎRVULESCU

La 10 iunie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu – Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor

COM(2009) 262 final.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 15 octombrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 152 de voturi pentru şi 1 abţinere.

1. Recomandări

1.1. În ultimii ani, apărarea şi promovarea drepturilor omului au pierdut din importanţă pe agenda UE. Prioritatea politică a constituit-o securitatea statului, această noţiune fiind înţeleasă ca fiind incompatibilă cu promovarea libertăţii şi a protecţiei drepturilor fundamentale.

1.2. Politicile în materie de securitate şi justiţie trebuie să protejeze valorile libertăţii. CESE consideră că punctul de plecare al acestor politici trebuie să îl constituie protecţia drepturilor fundamentale garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

1.3. Politicile în materie de securitate nu trebuie să pună în pericol valorile fundamentale (drepturile omului şi libertăţile publice) şi principiile democratice (statul de drept) comune întregii Uniuni. Obiectivul securităţii colective şi a statului nu trebuie să capete preeminenţă faţă de libertatea individuală. Anumite propuneri politice repetă o greşeală deja comisă anterior, şi anume aceea de a sacrifica libertatea pentru a creşte securitatea.

1.4. Protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale trebuie consolidată prin intermediul unei autorităţi politice vizibile şi puternice la nivel european, motiv pentru care CESE sprijină propunerea preşedintelui Durao Barroso de creare a unui post de comisar pentru justiţie, drepturi fundamentale şi libertăţi civile. Comitetul îşi exprimă speranţa că acest departament va fi dotat cu instrumentele politice, precum şi cu resursele organizatorice şi financiare necesare pentru exercitarea unei responsabilităţi atât de importante.

1.5. Cu toate acestea, Comitetul regretă faptul că imigraţia şi azilul sunt incluse în domeniul securităţii interne, sub responsabilitatea altui comisar. Stabilirea unei legături între imigraţie şi securitate şi separarea celei dintâi de protecţia drepturilor transmite un mesaj politic eronat. CESE propune ca, în structura noii Comisii Europene, politicile în materie de imigraţie şi azil să fie strâns legate de protecţia drepturilor fundamentale, în cadrul aceleiaşi abordări politice.

1.6. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, politicile privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie vor dispune de un fundament juridic mai amplu. De aceea, CESE consideră că Uniunea Europeană poate realiza obiective mai ambiţioase decât cele propuse de Comisie.

1.7. CESE recomandă să se efectueze o reevaluare a legislaţiei în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, ceea ce implică modificarea Regulamentului (CE) nr. 2252/2004.

2. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie

2.1. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (SLSJ) al UE intră într-o fază decisivă. Începând din 1999, Consiliul a adoptat două planuri cincinale: Programul de la Tampere (1999-2004) şi Programul de la Haga (2004-2009).

2.2. După zece ani, obiectivele stabilite la Tampere nu au fost atinse. UE nu este încă un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie. În cursul acestei perioade, s-au înregistrat progrese insuficiente şi, în plus, inegale (1). Consiliul European de la Stockholm poate oferi o nouă şansă de redeşteptare a spiritului de la Tampere.

2.3. Politica comună în materie de imigraţie, azil şi securitate a frontierelor a înregistrat progrese considerabile, cu excepţia imigraţiei legale şi a ocupării forţei de muncă, asupra cărora Consiliul trebuie să decidă în continuare în unanimitate.

2.4. Politicile în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală s-au bazat pe o logică interguvernamentală, pe un climat de vădită neîncredere şi pe principiul unanimităţii, ceea ce a îngreunat substanţial adoptarea unei legislaţii comune la nivel european.

2.5. Programul de la Stockholm va fi probabil pus în aplicare după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, iar o serie întreagă de politici cuprinse în acest tratat vor fi, prin urmare, adoptate în cadrul Consiliului, prin procedură legislativă ordinară şi prin procedura legislativă de codecizie a Parlamentului European. Aceasta va permite UE să stabilească obiective mai ambiţioase, chiar dacă şi tratatul actual permite dezvoltarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie de care are nevoie Europa.

2.6. Procesul care a dus la adoptarea Programului de la Stockholm a fost deja alimentat de numeroase contribuţii, printre care Pactul european privind imigraţia şi azilul (2), rapoartele grupului consultativ privind viitorul politicii europene în domeniul afacerilor interne şi al justiţiei (3), precum şi contribuţiile primite de Comisia Europeană, în septembrie şi noiembrie 2008, în cadrul procesului de consultare publică pe tema „Viitorul în materie de libertate, securitate, justiţie – Consultare privind priorităţile pentru următorii cinci ani” (4).

2.7. În iunie 2009, Comisia a publicat comunicarea intitulată „Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor – O mai mare libertate într-un mediu mai sigur” (5), pe care se bazează prezentul aviz, menit să prezinte punctul de vedere şi recomandările CESE privind procesul de la Stockholm.

2.8. De asemenea, Comitetul elaborează în prezent un aviz din proprie iniţiativă (6), în care propune ca politicile şi legislaţiile Uniunii Europene privind imigraţia şi frontierele să respecte cum se cuvine drepturile omului şi să plaseze problematica libertăţii şi securităţii tuturor în centrul preocupărilor lor. De asemenea, acest aviz face parte din contribuţia CESE la elaborarea Programului de la Stockholm.

3. Observaţii generale

3.1. Comitetul împărtăşeşte şi susţine principiul conform căruia prioritatea politică a agendei de la Stockholm se bazează pe crearea unui spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie pus în slujba cetăţenilor. Una dintre provocările majore ale următorilor cinci ani, în special după adoptarea Tratatului de la Lisabona, o va constitui construirea unei Europe a cetăţenilor, ceea ce va presupune adaptarea priorităţilor politice ale Uniunii la acest obiectiv. În urmă cu trei ani, Comitetul a adoptat un aviz din proprie iniţiativă care viza sporirea vizibilităţii şi aplicabilităţii cetăţeniei europene (7). Trebuie îmbunătăţită calitatea instituţiei cetăţeniei europene, astfel încât aceasta să devină mai deschisă, mai egalitară şi mai integratoare, evitând orice tip de discriminare.

3.2. De asemenea, CESE salută prioritatea acordată în comunicare instaurării unei „Europe a drepturilor”, dat fiind că protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, consacrate prin Carta Drepturilor Fundamentale, constituie o valoare esenţială a UE (8).

3.3. Cu toate că sistemul european de protecţie a drepturilor fundamentale este destul de dezvoltat, respectarea efectivă a acestor drepturi nu este garantată în UE, în special atunci când dreptul comunitar se aplică la nivel naţional, regional sau local. Programul de la Stockholm ar trebui să cuprindă o strategie clară, ambiţioasă şi completă privind protecţia şi garantarea drepturilor fundamentale în cadrul SLSJ, care să permită garantarea unei „Europe a drepturilor” solidă şi globală, generalizată la toate nivelurile de guvernare.

3.4. În ultimii ani, UE a acordat prioritate securităţii în detrimentul respectării drepturilor omului, al justiţiei şi al libertăţii. În opinia Comitetului, crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie autentic necesită un echilibru corect între cele trei dimensiuni. Politicile care ar urma să fie adoptate în materie de securitate trebuie să protejeze valorile libertăţii şi ale statului de drept. Aceste politici trebuie să se bazeze pe protecţia drepturilor fundamentale garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi Carta Drepturilor Fundamentale a UE.

3.5. Drepturile omului, ca drepturi universale şi indivizibile, trebuie protejate şi garantate tuturor persoanelor, nu numai cetăţenilor Uniunii. Noţiunea de „Europă a drepturilor şi a justiţiei” nu poate fi limitată numai la persoanele care deţin cetăţenia unui stat membru, ci trebuie să se aplice oricărei persoane care îşi are reşedinţa pe teritoriul Uniunii. În caz contrar, domeniul de aplicare al SLSJ în ceea ce priveşte persoanele ar fi incompatibil cu valorile şi principiile care constituie fundamentul Uniunii Europene (nediscriminarea, tratamentul egal şi solidaritatea). Programul de la Stockholm va trebui să ţină cont de faptul că o serie de drepturi şi de libertăţi prevăzute în convenţiile şi tratatele internaţionale şi europene se aplică oricărei persoane, indiferent de naţionalitate, cetăţenie sau statutul administrativ, în cazul migranţilor.

3.6. Acest program ar trebui să se inspire din Programul de la Tampere din 1999, în cadrul căruia Consiliul a adoptat, ca orientare generală, principiul aplicării unui tratament echitabil şi nediscriminatoriu atât cetăţenilor europeni, cât şi resortisanţilor din ţările terţe, principiu care ar putea fi consolidat în noul tratat, prin care Carta Drepturilor Fundamentale a UE capătă forţă juridică obligatorie şi care va crea posibilitatea aderării Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

3.7. CESE consideră că, după anul 2011, trebuie consolidat rolul Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a UE prin majorarea bugetului, acordarea de noi competenţe în materie de evaluare şi îmbunătăţirea cooperării acesteia cu alte agenţii şi instanţe europene, precum Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor (AEPD) sau Ombudsmanul European. De asemenea, sunt necesare îmbunătăţiri în ceea ce priveşte independenţa agenţiei faţă de guverne şi trebuie asigurată participarea CESE ca reprezentant al societăţii civile.

3.8. Pentru a garanta succesul Programului de la Stockholm, Comisia propune o metodă bazată pe cinci axe, pe care CESE o aprobă: 1) integrarea adecvată a politicilor din domeniul justiţiei şi afacerilor interne în ansamblul politicilor UE; 2) reducerea divergenţelor dintre normele adoptate la nivel european şi punerea lor în aplicare la nivel naţional, precum şi elaborarea de măsuri concrete; 3) îmbunătăţirea calităţii şi a impactului legislaţiei europene; 4) o mai bună valorificare a evaluării instrumentelor adoptate şi a agenţiilor create; 5) asigurarea unor instrumente financiare adecvate.

3.9. CESE este o instituţie care va continua să colaboreze în mod foarte activ la evaluarea calităţii şi a valorii adăugate a politicilor europene, a impactului acestora asupra drepturilor fundamentale şi asupra principiului proporţionalităţii, precum şi a efectelor acestora în plan etic, social şi economic.

3.10. Comitetul poate astfel colabora în continuare la elaborarea unei strategii europene de îmbunătăţire a legislaţiei şi de evaluare a calităţii şi a bunei administrări a sistemului juridic european, precum şi a aplicării şi a efectelor normelor adoptate în cadrul acestui sistem.

3.11. Prin Programul de la Stockholm, angajamentele luate de Uniune trebuie să devină mult mai serioase şi mai clare în privinţa obiectivelor şi ţintelor care trebuie atinse. CESE recomandă identificarea unui set de indicatori-cheie, precum şi o listă iniţială de obiective care să fie asumate şi care, pe parcursul derulării programului şi la sfârşitul acestuia, să permită o evaluare obiectivă a progreselor realizate.

3.12. CESE salută direcţiile de acţiune, dar recomandă ca priorităţile programului să fie indicate mai clar şi însoţite de angajamente privind susţinerea lor financiară.

3.13. CESE recunoaşte valoroasa contribuţie adusă de Consiliul Europei, prin numeroasele sale rezoluţii şi recomandări în materie de eficienţă şi de înfăptuire a justiţiei şi solicită Comisiei Europene să includă ideile conţinute de acestea în viitoarele evoluţii în materie de justiţie civilă şi penală din Uniunea Europeană. (9)

4. Observaţii specifice

4.1. Promovarea drepturilor persoanelor: o Europă a drepturilor şi a statului de drept

4.1.1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948 de Adunarea generală a ONU, proclamă universalitatea unui sistem comun de principii şi valori; Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950 şi la care au aderat toate statele membre, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) constituie baza şi garanţia respectării acestor principii şi valori pe întreg teritoriul UE.

4.1.2. Carta Drepturilor Fundamentale a UE include noi drepturi, care nu figurează în Convenţia europeană a drepturilor omului. Carta va consolida certitudinea juridică a protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanelor şi va fi aplicabilă instituţiilor europene şi statelor membre, în special atunci când pun în aplicare legislaţia comunitară.

4.1.3. Dreptul la libera circulaţie a persoanelor constituie unul din drepturile esenţiale decurgând din cetăţenia europeană. Eliminarea controalelor la frontierele interne şi libertatea de circulaţie şi de şedere în spaţiul Schengen constituie progrese majore ale ultimilor zece ani de integrare europeană.

4.1.4. Cu toate acestea, CESE doreşte să-şi exprime preocuparea cu privire la faptul că exercitarea acestui drept este încă împiedicată de numeroase obstacole şi bariere care ţin, în mare parte, de Uniune. Comitetul consideră că Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu a fost transpusă corespunzător. Atât Comisia (10), cât şi Parlamentul European şi numeroase rapoarte efectuate de experţi au considerat transpunerea acestei directive ca fiind nesatisfăcătoare, pe lângă faptul că nu s-a realizat în termenele prevăzute (11).

4.1.5. CESE salută comunicarea Comisiei privind orientările pentru o mai bună transpunere şi aplicare a directivei menţionate. Orice derogare şi excepţie aplicate de autorităţile naţionale de la respectarea dreptului fundamental al persoanelor la libera circulaţie trebuie interpretate în mod restrictiv şi perfect compatibil cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (12). După cum a propus Comitetul în diverse avize (13), trebuie îmbunătăţită protecţia drepturilor profesionale şi sociale ale lucrătorilor transfrontalieri.

4.1.6. În ceea ce priveşte îmbunătăţirea protecţiei drepturilor copilului, CESE a adoptat diferite avize (14) în care preconiza respectarea tratatelor internaţionale de către UE şi punerea în aplicare a unei strategii care să urmărească ca statele membre să-şi onoreze de urgenţă angajamentele luate, în vigoare la nivel european şi internaţional, în materie de drepturi ale copilului, în special în cadrul Convenţiei privind drepturile copilului a ONU.

4.1.7. CESE doreşte să sublinieze importanţa respectării diversităţii şi a protecţiei persoanelor vulnerabile. Provocările privind diversitatea privesc diferite tipuri de minorităţi (de exemplu, romii) şi numeroase persoane provenite din familii de imigranţi.

4.1.8. Comitetul a adoptat recent mai multe avize care vizează consolidarea legislaţiei împotriva discriminării (15), propunând îmbunătăţirea instrumentelor de combatere a discriminării, rasismului, violenţei, homofobiei şi xenofobiei. Societatea civilă poate juca un rol esenţial în ceea ce priveşte asigurarea aplicării corespunzătoare a legislaţiei comunitare.

4.1.9. După intrarea în vigoare a Cartei Drepturilor Fundamentale, Uniunea Europeană va dispune de noi temeiuri juridice pentru protecţia drepturilor lucrătorilor şi a drepturilor sociale. În viitor, Comitetul va adopta noi iniţiative de dezvoltare a unor politici europene care să consolideze protecţia acestor drepturi şi propune Comisiei Europene să includă drepturile lucrătorilor şi drepturile sociale printre priorităţile sale.

4.1.10. UE elaborează în prezent politici în materie de securitate şi control la frontiere, bazate pe utilizarea noilor tehnologii şi sisteme de informare. Trebuie luate în considerare consecinţele etice şi juridice ale acestor politici în ceea ce priveşte protecţia datelor personale şi a vieţii private.

4.1.11. CESE consideră că societatea civilă organizată ar putea să participe la procesul de evaluare, în strânsă colaborare cu autorităţile însărcinate cu protecţia datelor şi cu mediatorii de la nivel naţional şi european, astfel încât să se asigure respectarea principiilor finalităţii, proporţionalităţii, legitimităţii, securităţii şi confidenţialităţii.

4.1.12. Numeroase sesizări ale societăţii civile europene au arătat că libera circulaţie este condiţionată de măsuri de securitate disproporţionate, cum ar fi introducerea elementelor biometrice şi a tehnologiei de identificare prin radiofrecvenţă (RFID) în documentele de călătorie. În avizul său pe această temă (16), CESE a precizat că tehnologia RFID nu este încă „matură” şi poate aduce atingere libertăţilor fundamentale ale persoanelor.

4.1.13. Programul de la Stockholm trebuie să prevadă faptul că, dată fiind evoluţia rapidă a acestor tehnologii, poate deveni necesară adoptarea unor noi iniţiative politice şi legislative pentru protecţia drepturilor fundamentale, în special în ceea ce priveşte protecţia datelor cu caracter personal. Comisia trebuie să lanseze campanii de informare şi de sensibilizare privind drepturile şi riscurile inerente utilizării tehnologiilor informaţiei.

4.1.14. Rata redusă de participare la recentele alegeri parlamentare europene a scos în evidenţă faptul că numeroşi europeni nu sunt satisfăcuţi nici de calitatea statutului lor de cetăţean, nici de anumite politici ale UE. Comitetul este de acord cu obiectivul pe care şi l-a propus Comisia privind îmbunătăţirea vieţii democratice şi a participării active a cetăţenilor europeni. Ca răspuns la creşterea dezinteresului cetăţenilor statelor membre faţă de politica de la nivel european, CESE recomandă iniţierea unui set de acţiuni care să stimuleze practicarea cetăţeniei europene active şi sprijină ideea desfăşurării alegerilor parlamentare europene în săptămâna în care cade ziua de 9 mai, pentru a conferi programelor şi campaniilor electorale un caracter mai puţin naţional şi mai european.

4.1.15. CESE consideră că este necesar să se lărgească baza democraţiilor noastre prin includerea de noi cetăţeni, care să fie egali în drepturi şi obligaţii. Drepturile decurgând din cetăţenia naţională şi europeană ar trebui să acopere toată diversitatea originilor naţionale, etnice, religioase şi culturale, datorată în parte imigraţiei.

4.1.16. CESE a elaborat un aviz (17) din proprie iniţiativă destinat Convenţiei, în care punea în evidenţă oportunitatea acordării cetăţeniei europene resortisanţilor din ţările terţe cu statut de rezident pe termen lung. Comitetul propune instituţiilor UE să ia în considerare această propunere în cadrul Programului de la Stockholm.

4.2. Îmbunătăţirea vieţii cetăţenilor: o Europă a legii şi a justiţiei. Garantarea respectării legii şi a justiţiei într-o Europă deschisă către lume

4.2.1. Recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti

4.2.1.1. CESE salută efortul de recunoaştere reciprocă, piatra unghiulară a constituirii spaţiului judiciar european. Acesta trebuie să coexiste cu tradiţia juridică a fiecărui stat membru şi să asigure consolidarea unui spaţiu al libertăţii şi responsabilităţii. Uniunea trebuie să se doteze cu un fond de norme comune. Pe de altă parte, întregul sistem de coerciţie, atât la nivelul normelor comune, cât şi al statelor membre, trebuie să fie supus restricţiilor legale, astfel încât abuzul să nu fie posibil, iar normele să nu pericliteze în nici un fel libertăţile şi drepturile omului, precum şi să asigure protecţia drepturilor sociale şi civile.

4.2.1.2. Recunoaşterea reciprocă ar putea fi extinsă la domenii care nu sunt încă reglementate cum ar fi succesiunile şi testamentele, regimurile patrimoniale în materie de căsătorie/parteneriat civil şi consecinţele patrimoniale ale separării cuplurilor şi în toate domeniile care ţin de viaţa cotidiană a cetăţenilor Uniunii. Recunoaşterea reciprocă trebuie să se aplice tuturor formelor de parteneriat civil recunoscute legal în ţările membre.

4.2.1.3. În materie civilă, procedura de exequatur prin care statele membre asigură executarea hotărârilor civile şi comerciale pronunţate în alte state membre trebuie eliminată, iar recunoaşterea reciprocă trebuie să fie extinsă şi la materiile neacoperite. În materie penală, principiul recunoaşterii reciproce trebuie să fie aplicat întotdeauna în toate etapele procedurii. Recunoaşterea reciprocă trebuie să fie de asemenea extinsă la măsurile de protecţie a victimelor şi a martorilor, precum şi în cazul decăderii din drepturi.

4.2.2. Consolidarea încrederii reciproce

4.2.2.1. Pentru a spori încrederea reciprocă între sistemele judiciare, formarea personalului din justiţie trebuie să fie consolidată şi susţinută prin elaborarea unor instrumente comune. Schimburile între funcţionarii din justiţie trebuie încurajate şi susţinute, atât prin intermediul Forumului privind justiţia (Justice Forum), al activităţii diferitelor reţele de profesionişti, cât şi prin implementarea unui sistem de tip Erasmus. În scopul îmbunătăţirii comunicării şi transferului de bune practici, se recomandă întărirea Forumului european privind justiţia.

4.2.2.2. Consolidarea încrederii reciproce trebuie să continue prin sprijinirea mai constantă, inclusiv din punct de vedere financiar, a programelor de formare profesională a personalului din justiţie şi a dezvoltării reţelelor profesionale. Aceste acţiuni trebuie coroborate cu favorizarea schimburilor de bune practici şi dezvoltarea proiectelor inovatoare în materie de modernizare a justiţiei.

4.2.3. Facilitarea accesului la justiţie trebuie să constituie o prioritate

4.2.3.1. Acţiunile întreprinse la nivel european în materie penală pentru îmbunătăţirea recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti nu trebuie concentrate exclusiv asupra terorismului, crimei organizate şi atentatelor la interesele financiare ale Uniunii ci şi asupra fenomenelor ce încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Mobilitatea crescută a cetăţenilor ţărilor membre în interiorul graniţelor Uniunii îi face pe aceştia vulnerabili în faţa discriminărilor şi abuzurilor, atât în viaţa privată cât şi la locul de muncă.

4.2.3.2. Uniunea va trebui să facă eforturi de consolidare a instrumentelor de asistenţă juridică existente, să mobilizeze mijloacele electronice (e-justiţie) (18), în cazurile în care utilizarea acestora este necesară, şi să încerce, mai ales, să faciliteze accesul cetăţenilor la traducere şi la interpretariat în domeniul judiciar. De asemenea, va trebui să se depună eforturi pentru simplificarea formalităţilor de legalizare a documentelor. Sprijinirea victimelor infracţiunilor va trebui să fie ameliorată, în special în ceea ce priveşte cauzele transnaţionale.

4.2.4. Rolul mijloacelor juridice în sprijinirea activităţii economice

4.2.4.1. Executarea hotărârilor judecătoreşti va trebui îmbunătăţită, în principal prin crearea unei proceduri europene de sechestru bancar. Eforturile vizând crearea unui cadru comun de referinţă în materie de drept al contractelor vor putea fi valorificate cu ocazia viitoarelor propuneri legislative, se vor putea elabora contracte model şi se vor putea introduce regimuri europene opţionale în domenii bine definite ale pieţei interne („cel de-al 28-lea regim”). Va trebui continuată armonizarea în ceea ce priveşte legislaţia aplicabilă în materie de contracte de asigurări şi de drept al societăţilor.

4.2.4.2. Spaţiul judiciar european trebuie să sprijine, în special în perioadă de criză, nu numai buna funcţionare a activităţii economice în cadrul pieţei interne, ci şi responsabilizarea actorilor economici faţă de societate şi proprii angajaţi. În contextul crizei financiare şi economice este importantă întărirea legăturilor de solidaritate dintre state, actorii economici şi cetăţeni şi tratarea celor din urmă într-un mod care să nu le lezeze demnitatea umană şi drepturile.

4.2.5. Consolidarea prezenţei Uniunii la nivel internaţional în domeniul juridic

Promovarea statului de drept în întreaga lume şi în special în ţările vecine şi a celor cu care Uniunea împărtăşeşte aceeaşi agendă economică, socială şi de securitate trebuie să fie urmărită cu prioritate, iar instrumentele de cooperare şi asistenţă în domeniul judiciar pe care Uniunea le foloseşte în raport cu ţările terţe trebuie consolidate substanţial.

4.3. O Europă care protejează. Cadrul normativ şi principiile unei Europe deschise care îşi protejează cetăţenii

CESE consideră binevenită conceperea unei strategii de securitate internă a Uniunii. Procesul conceperii acestei strategii trebuie să includă un spectru larg de actori publici şi privaţi (19). Implicarea societăţii civile va garanta preeminenţa unei perspective bazate pe toleranţă, dialog şi cooperare şi nu a uneia care se bazează pe excludere, teamă şi neîncredere reciprocă faţă de cetăţenii ţărilor membre ori ai ţărilor terţe. De asemenea, va asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, primele vulnerabile în faţa dezvoltării unor instrumente de control şi coerciţie care pot fi, în absenţa unei societăţi civile democratice, folosite discriminatoriu şi abuziv. Strategia de securitate internă trebuie coroborată cu o strategie europeană de evaluare a funcţionării sistemelor juridice europene.

4.3.1. Instrumente consolidate

4.3.1.1. Cooperarea poliţienească trebuie să aibă o însemnată dimensiune de pregătire şi instruire a personalului. FRA a semnalat că o sursă majoră de discriminare este comportamentul dur şi agresiv al forţelor de poliţie. Pentru limitarea acestuia este nevoie de iniţierea unor acţiuni care să combată aceste comportamente şi să urmărească recâştigarea încrederii publice în corectitudinea forţelor de poliţie (20).

4.3.1.2. Mobilizarea tehnicii necesare asigurării securităţii interne nu poate fi realizată fără a asigura transparenţa şi utilizarea responsabilă a acesteia în relaţie cu cetăţenii şi societatea civilă.

4.3.2. Politici eficiente

4.3.2.1. Este necesar ca priorităţile din domeniul criminalităţii transfrontaliere să prevadă şi consolidarea drepturilor la apărare, prin extinderea garanţiilor minime comune asupra protejării prezumţiei de nevinovăţie şi asupra detenţiei preventive (durata şi revizuirea motivelor detenţiei). Măsurile de combatere a criminalității trebuie să respecte principiul proporționalității. Acestea trebuie proiectate şi susţinute prin instrumente adecvate, inclusiv prin conceperea unui plan de acţiune, şi urmărite cu precădere în situaţiile care s-au dovedit problematice până în prezent (tratamentul persoanelor suspectate pentru activităţi de terorism).

4.3.2.1.1. În privinţa controlului şi supravegherii pe mare, în special a protecţiei persoanelor şi grupurilor vulnerabile, obligaţiile fundamentale ale statelor membre privind acţiunile de salvare pe mare trebuie să primeze în faţa imperativelor de control şi supraveghere maritimă.

4.3.2.1.2. Viza Schengen, comună la nivel european, eventual eliberată de o autoritate consulară comună, poate asigura egalitatea de tratament a solicitanţilor. Cu toate acestea, ar trebui să se treacă treptat de la prezumţia riscului asociat naţionalităţii la o evaluare a riscului individual. Acest lucru ar reprezenta un progres şi ar preveni abuzurile şi discriminările faţă de solicitanţi.

4.3.3. Obiective comune

4.3.3.1. Strategia de securitate internă trebuie să se concentreze asupra unor ameninţări cărora nu li s-a acordat atenţia necesară. Aceasta trebuie să includă o prioritate separată privitoare la măsurile active de combatere a infracţiunilor inspirate de ură, a rasismului, xenofobiei şi antisemitismului. Instrumentele folosite nu trebuie concepute exclusiv în sfera securităţii, ci extinse la sfera economică, socială, culturală şi educaţională şi trebuie utilizate preventiv.

Strategia de securitate internă trebuie să acorde un rol preeminent transparenţei şi luptei împotriva corupţiei, fenomen ce subminează încrederea cetăţenilor în instituţiile politice şi procesul democratic de la nivel naţional şi european.

4.3.3.2. În reducerea ameninţărilor teroriste, Uniunea trebuie să îşi dubleze eforturile prezente prin promovarea unor modele europene de dialog intercultural şi interreligios care să împiedice izolarea şi radicalizarea unor comunităţi, grupuri şi organizaţii din interiorul şi din afara graniţelor Uniunii. Măsurile de securitate internă, oricât de eficiente ar fi ele, tratează numai efectele şi nu cauzele fenomenului terorist. Se impune astfel iniţierea unui dialog paneuropean care să identifice aceste modele pentru ca apoi Uniunea să le promoveze activ împreună cu ţările membre.

4.4. O politică de imigraţie dinamică

4.4.1. Punerea în aplicare a unei politici în domeniul imigraţiei va constitui una dintre principalele priorităţi ale următorilor ani, pe baza obiectivelor stabilite în cadrul Pactului european privind imigraţia şi azilul. Printre priorităţile stabilite de Comisie, figurează consolidarea abordării globale a imigraţiei.

4.4.2. UE trebuie să îmbunătăţească dialogul şi cooperarea cu ţara de origine. CESE a propus (21) ca, în cadrul politicii externe, UE să promoveze un cadru legislativ internaţional pentru migraţie, bazat pe Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale. Acest cadru legislativ internaţional ar trebui să includă principalele convenţii ale OIM şi Convenţia internaţională a ONU privind protecţia drepturilor tuturor lucrătorilor migranţi şi ale familiilor acestora, care, în ciuda adoptării unui aviz din proprie iniţiativă (22) recomandând ratificarea sa, nu a fost încă ratificată de statele membre ale UE.

4.4.3. Pentru ca politica europeană în domeniul migraţiei să poată contribui la dezvoltarea ţărilor de origine, este necesar ca acordurile dintre UE şi ţările de origine să fie încheiate în condiţii de interes reciproc şi cu respectarea drepturilor imigranţilor. În opinia Comitetului, acordurile privind mobilitatea ar trebui să evite şi să compenseze exodul de inteligenţă. Pentru a se stabili un raport pozitiv între migraţia circulară şi dezvoltare, este necesară o legislaţie mai flexibilă în ceea ce priveşte admisia şi statutul de rezident pe termen lung, pentru a favoriza întoarcerea voluntară, fără ca imigranţii să-şi piardă dreptul de şedere.

4.4.4. Cooperarea cu ţările terţe ar trebui bazată nu numai pe gestionarea migraţiei ilegale, returnare şi control la frontiere, deşi aceste aspecte sunt foarte importante, iar acordurile încheiate cu aceste ţări ar trebui să ia în considerare interesul tuturor părţilor: interesul imigranţilor, pentru ca aceştia să se bucure de respectarea tuturor drepturilor, şi de un tratament echitabil, interesul ţărilor de origine, pentru ca migraţia să aibă un efect pozitiv asupra dezvoltării acestora sub aspectul ocupării forţei de muncă şi sub aspect social, precum şi interesul societăţilor gazdă europene.

4.4.5. CESE consideră că unul dintre punctele slabe ale abordării globale în materie de migraţie este tocmai dificultatea Uniunii Europene de a trece de la dezbaterea politică generală la adoptarea unor iniţiative legislative concrete, bazate pe metoda comunitară şi cu respectarea competenţelor prevăzute în tratate.

4.4.6. Comitetul nu împărtăşeşte opinia conform căreia politica europeană în domeniul imigraţiei trebuie să se bazeze pe migraţia circulară. În mod evident, o parte din proiectele privind migraţia sunt temporare şi, în anumite cazuri, au caracter circular, dar experienţa dovedeşte că, în cea mai mare parte, acestea sunt permanente sau de lungă durată. Prin urmare, este necesar ca politicile şi legislaţia europeană să promoveze respectarea drepturilor omului, securitatea statutului juridic al imigranţilor, integrarea şi reîntregirea familiei.

4.4.7. Într-un aviz recent (23), CESE a evidenţiat faptul că politica şi legislaţia în domeniul migraţiei trebuie să respecte pe deplin, în cazul oricărei persoane, drepturile omului şi principiul tratamentului echitabil şi al nediscriminării.

4.4.8. CESE se pronunţă împotriva utilizării sintagmei „imigraţia ilegală” şi împărtăşeşte punctul de vedere al altor actori europeni, precum Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi Parlamentul European, care preferă sintagmele „imigraţie nereglementată” şi „imigranţi nereglementaţi”, pentru a evita stabilirea unei false legături între imigraţie şi infracţionalitate.

4.4.9. Deşi pătrunderea pe teritoriul unui stat fără documentele şi autorizaţiile necesare este ilegală, cel care o face nu este un delincvent. Legătura stabilită între imigraţia ilegală şi delincvenţă în media şi numeroase discursuri politice nu corespunde realităţii şi generează comportamente inspirate de teamă şi xenofobie din partea populaţiei statului gazdă.

4.4.10. CESE este de acord cu prioritatea acordată de Comisie supervizării aplicării la nivel naţional a garanţiilor şi drepturilor prevăzute în Directiva privind returnarea, Directiva nr. 2008/115, care va intra în vigoare în decembrie 2010.

4.4.11. Comitetul este de acord cu propunerea Comisiei de a dota Uniunea cu „standarde comune privind regimul aplicat imigranţilor nereglementaţi care nu pot fi îndepărtaţi”, precum şi propunerea privind regularizările: „ar putea fi elaborate orientări pentru punerea în aplicare a acestora”. Pentru reglementarea situaţiei persoanelor în cauză, trebuie luat în considerare gradul de înrădăcinare socială şi profesională a acestora, după cum prevede Pactul european privind imigraţia şi azilul.

4.4.12. Minorii neînsoţiţi care se află într-o situaţie nereglementată vor trebui de asemenea protejaţi prin intermediul unei politici europene specifice.

4.4.13. Comitetul împărtăşeşte opinia Comisiei conform căreia Uniunea trebuie să se doteze cu un cadru comun, care să instituie un regim flexibil de admitere a migranţilor, adaptat nevoilor naţionale în materie de ocupare a forţei de muncă. Cu toate acestea, Comitetul consideră că legislaţia europeană trebuie să evite politicile bazate exclusiv pe nevoile pieţei de muncă dintr-o anumită conjunctură sau perioadă, care consideră imigrantul ca fiind doar o mână de lucru şi nu o persoană care beneficiază de drepturi şi are nevoie de protecţie şi de securitate.

4.4.14. Comitetul sprijină propunerea Comisiei privind crearea unei platforme europene de dialog pentru îmbunătăţirea gestionării imigraţiei datorate importului de forţă de muncă, la care să participe angajatorii, sindicatele, serviciile publice din domeniul ocupării forţei de muncă din statele membre, agenţiile de recrutare şi alte părţi interesate. CESE poate fi instituţia europeană care să găzduiască activităţile acestei platforme, după modelul Forumului european pentru integrare.

4.4.15. CESE a subliniat în mai multe rânduri că legislaţia comună de la nivel european privind admiterea ar fi trebuit să ia mai degrabă forma unui cadru legislativ global şi orizontal decât a unor legislaţii sectoriale (24).

4.4.16. Cu toate acestea, Comisia elaborează în prezent diferite propuneri de directive cu caracter sectorial. Consiliul European a adoptat recent directiva privind Cartea albastră (25), care prevede o procedură accelerată şi suplă de admitere, valabilă numai în cazul lucrătorilor migranţi „cu înaltă calificare” şi al membrilor familiilor acestora, ceea ce poate antrena aplicarea unui tratament discriminatoriu în raport cu aceştia al celorlalţi imigranţi (care vor face obiectul unor directive specifice). În plus, directiva lasă, într-o măsură considerabilă, la latitudinea statelor membre definirea şi specificarea condiţiilor şi drepturilor pe care le conferă Cartea albastră.

4.4.17. CESE consideră că abordarea sectorială a legislaţiei europene în domeniul imigraţiei trebuie asociată cu un cadru comun (statut european) de drepturi orizontal, care să garanteze respectarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor imigranţilor în Europa, indiferent de categoria profesională, statutul juridic sau situaţia administrativă a acestora.

4.4.18. Comisia a elaborat o propunere de directivă-cadru privind drepturile imigranţilor, neaprobată de Consiliu până în prezent. Comitetul a elaborat un aviz (26) pe baza acestei propuneri de directivă şi îşi exprimă speranţa că acesta va fi luat în considerare în cadrul lucrărilor Consiliului.

4.4.19. CESE va analiza propunerea Comisiei privind adoptarea unui cod al imigraţiei, care să garanteze imigranţilor din Europa o serie de drepturi uniforme şi comparabile, dar dezaprobă faptul că aceasta va determina retragerea propunerii de directivă-cadru; prin urmare, Comitetul solicită viitoarelor preşedinţii ale Consiliului să-şi continue lucrările până la adoptarea directivei.

În ceea ce priveşte reîntregirea familiei, Comitetul este de acord cu Comisia cu privire la faptul că „ar putea fi prevăzută o revizuire a directivei după o consultare de amploare”.

4.4.20. CESE speră că Comisia va elabora curând o Carte verde menită să lanseze o dezbatere privind modificările care trebuie introduse în această directivă, întrucât, având în vedere caracterul minimalist al Directivei 2003/86, este posibil ca acest drept să nu le fie garantat resortisanţilor din ţările terţe în cadrul anumitor legislaţii naţionale, după cum a confirmat raportul Comisiei privind transpunerea acestei directive la nivel naţional (27).

4.4.21. Comitetul este pe deplin angajat în promovarea integrării şi a elaborat o serie de avize din proprie iniţiativă care încurajează punerea în aplicare în UE a politicilor de integrare active, cu o abordare bidirecţională, orientată atât către societatea gazdă, cât şi către imigranţi. Aceasta reprezintă o abordare pozitivă a integrării, diferită de cea negativă, aparţinând anumitor guvernanţi, care văd în integrare un nou obstacol în calea egalităţii şi un instrument de discriminare.

4.4.22. După cum afirmă Comisia, eforturile depuse de UE, de statele membre şi de autorităţile regionale trebuie consolidate, fiind necesară o implicare deplină a societăţii gazdă şi a imigranţilor. Recent, s-a constituit un Forum european pentru integrare, rod al colaborării dintre Comisia Europeană şi CESE. Este vorba de o platformă de participare a societăţi civile şi a organizaţiilor de imigranţi la politicile europene de promovare a integrării.

4.4.23. CESE a sprijinit propunerea de creare a unei metode deschise de coordonare pentru integrare şi îşi exprimă angajamentul de a colabora la punerea în aplicare a acesteia prin elaborarea de noi avize. Comisia are în vedere „un mecanism comun de coordonare care să permită sprijinirea acţiunii statelor membre pornind de la un cadru de referinţă comun”, prin definirea de bune practici, dezvoltarea de indicatori, relaţionarea cu alte politici şi implicarea societăţii civile prin intermediul portalului şi al Forumului european pentru integrare.

4.4.24. De asemenea, forumul poate contribui la evaluarea practicilor, la dezvoltarea indicatorilor şi la punerea în practică a integrării cu alte politici comunitare.

4.5. Azilul: un spaţiu comun şi solidar

4.5.1. Europa trebuie să fie dispusă să-i primească în mod demn pe solicitanţii de azil, printr-o legislaţie protectoare şi o politică mai solidară. Multe persoane care necesită protecţie internaţională ajung la frontierele exterioare pe căi clandestine. Autorităţile trebuie să le asigure acestora posibilitatea de a-şi prezenta cererea de protecţie şi să garanteze analizarea acesteia conform convenţiilor internaţionale şi legilor comunitare şi naţionale.

4.5.2. În ultimii ani, Comitetul a elaborat o serie de avize, militând pentru dezvoltarea unui sistem comun de azil (28). Instituirea unui sistem european comun de azil (SECA) trebuie să aibă în vedere garantarea unui înalt sistem de calitate, cu respectarea nivelului impus de normele internaţionale de protecţie. Armonizarea nu va trebui în nici un caz utilizată pentru reducerea nivelurilor actuale de protecţie în anumite state membre şi va trebui să determine îmbunătăţirea legislaţiei acelor state membre care oferă un nivel de protecţie insuficient.

4.5.3. Pentru crearea SECA, trebuie ca armonizarea legislaţiei să fie însoţită de o cooperare importantă între statele membre. Cooperarea şi solidaritatea se vor îmbunătăţi odată cu crearea Biroului European de Sprijin pentru Azil, propusă de Comisie şi sprijinită de CESE.

4.5.4. Noua legislaţie trebuie să permită accesul solicitanţilor de azil pe piaţa muncii şi la activităţi de formare, recunoaşterea rolului jucat de ONG-urile specializate şi garantarea accesului deplin al acestora la proceduri şi locuri legate de activitatea lor.

4.5.5. Procedurile Regulamentului Dublin trebuie modificate, pentru a permite solicitanţilor de azil să aleagă ţara în care doresc să-şi depună cererea, în funcţie de anumite raţiuni umanitare şi legături familiale, culturale şi sociale.

4.5.6. Deciziile adoptate privind aceste cereri pot face obiectul unui recurs, iar acest recurs trebuie să aibă efect suspensiv, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

4.5.7. Internarea solicitanţilor de azil şi a imigranţilor nereglementaţi în centre de detenţie constituie şi în prezent o practică curentă în diferite state membre ale UE. CESE se opune acestor practici, considerând că internarea în aceste centre de detenţie trebuie să constituie o măsură excepţională.

4.5.8. CESE consideră că respectarea drepturilor omului constituie o condiţie indispensabilă încheierii unor acorduri de readmitere cu ţările terţe şi se opune încheierii de către UE sau statele membre de acorduri de repatriere sau de control frontalier cu ţări care nu au semnat principalele instrumente juridice internaţionale de apărare a drepturilor omului.

4.5.9. Comitetul consideră că solidaritatea financiară intracomunitară în materie de azil trebuie consolidată, motiv pentru care vor trebui suplimentate şi modificate fondurile europene pentru refugiaţi.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Dl Frattini, fostul vicepreşedinte al Comisiei, a afirmat că au fost îndeplinite numai 53 % din obiective.

(2) Pactul european privind imigraţia şi azilul, Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, 13440/08, 24 septembrie 2008.

(3) Raportul grupului consultativ privind viitorul politicii în domeniul afacerilor interne „Liberty, Security, Privacy: European Home Affairs in an Open World” (Libertate, securitate, protecţia vieţii private: afacerile interne europene într-o lume deschisă), iunie 2008.

(4) http://ec.europa.eu/justice_home/news/consulting_public/news_consulting_0001_en.htm

(5) COM(2009) 262.

(6) Avizul CESE din 4.9.2009 pe tema „Respectarea drepturilor fundamentale în legislaţia şi politicile europene în materie de imigraţie”. Raportor: dl PARIZA CASTAÑOS (a se vedea pagina 29 din Jurnalul Oficial curent).

(7) JO C 318, 23.12.2006, p. 163.

(8) JO C 218, 11.9.2009, p. 60.

(9) A se vedea documentul Relevant Council of Europe Resolutions and Reccommendations in the field of efficiency and fairness of justice (Principalele rezoluţii şi recomandări ale Consiliului Europei în materie de eficienţă şi de aplicare corectă a justiţiei) [CEPEJ(2003)7 rev., 13 noiembrie 2003].

(10) COM(2008) 840.

(11) 30 aprilie 2006.

(12) COM(2009) 313.

(13) JO C 228, 22.9.2009, p. 14 şi JO C 325, 30.12.2006, p. 43.

(14) JO C 325, 30.12.2006, p. 65.

(15) JO C 182, 4.8.2009, p. 19 şi JO C 77, 31.3.2009, p. 102.

(16) JO C 256, 27.10.2007, p. 66.

(17) JO C 208, 3.9.2003, p. 76.

(18) Avizul privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European „Către o strategie europeană în domeniul e-justiţiei”. Raportor: dl PEGADO LIZ (JO C 318, 23.12.2009, p. 69).

(19) JO C 318, 23.12.2006, p. 147 şi JO C 211, 19.8.2008, p. 61.

(20) Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, 2009, Programul de la Stockholm: o ocazie de a plasa dreptul la protecţia drepturilor fundamentale în centrul agendei europene, pp. 6-7.

(21) JO C 44, 16.2.2008, p. 91.

(22) JO C 302, 7.12.2004, p. 49.

(23) JO C 218, 11.9.2009, p. 69.

(24) JO C 286, 17.11.2005, p. 20.

(25) Directiva 2009/50/CE.

(26) JO C 27, 3.2.2009, p. 114.

(27) COM(2008) 610.

(28) JO C 204, 9.8.2008, p. 77; JO C 218, 11.9.2009, p. 78; Avizul CESE privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre (reformare), raportor: dna LE NOUAIL MARLIÈRE (JO C 317, 23.12.2009, p. 110); Avizul CESE privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecţie internaţională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau un apatrid (reformare), raportor: dna LE NOUAIL MARLIÈRE (JO C 317, 23.12.2009, p. 115).

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/89

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de recomandare a Consiliului privind mediile fără fum de tutun

COM(2009) 328 final – 2009/0088 (CNS)

(2010/C 128/15)

Raportor: dl Eugen LUCAN

La 8 iulie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte, cu titlu facultativ, Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de recomandare a Consiliului privind mediile fără fum de tutun

COM(2009) 328 final – 2009/0088 (CNS).

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 15 octombrie 2009. Raportor: dl Lucan.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 81 de voturi pentru, 68 de voturi împotrivă şi 9 abţineri.

1. Recomandări specifice

Cu privire la secţiunea „Recomandă statelor membre”, articolul 1

1.1.1. Protecţia eficientă împotriva expunerii la fumul de tutun trebuie să se refere doar la locurile de muncă, mai ales la spaţiile închise în care nu există zone speciale pentru fumători.

1.1.2. CESE recomandă ca, în sintagma „alte spaţii publice adecvate” din articolul 8 alineatul (2) al CCCT (Convenția-cadru a OMS pentru controlul tutunului), să fie incluse toate spaţiile publice care sunt frecventate de copii sau tineri până în 18 ani.

1.1.3. CESE solicită Consiliului să ia în considerare introducerea unui termen de adoptare mai scurt decât cei 3 ani propuşi de către Comisie. Altfel, actuala generaţie de adolescenţi din liceu, (14-18 ani) care este expusă riscului de a trece de la fumatul pasiv la cel activ, va fi abandonată scăpată din vedere.

Cu privire la secţiunea „Recomandă statelor membre”, articolul 2

1.2.1. „Un rol esenţial îl vor avea strategiile educative şi de consiliere la nivel european în toate instituţiile de educaţie şi învăţământ.” CESE recomandă să se completeze şi să se evidenţieze foarte clar importanţa la nivel european a strategiilor educative şi de consiliere din şcoli şi licee, astfel încât fiecare copil sau tânăr să poate fi informat corect, complet şi periodic cu privire la adevărul despre tutun şi efectele sale nocive, precum şi despre efectele cancerigene ale expunerii la fumul de tutun din mediul ambiant (FTMA).

Cu privire la secţiunea „Recomandă statelor membre”, articolul 3

1.3.1. Să se completeze politicile anti-fumat prin măsuri de sprijin, inclusiv:

(c)	extinderea sferei de aplicare a Directivei 2004/37/CE privind expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă (pentru a acoperi şi FTMA);

(d)	întărirea cerinţelor referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva fumului de tutun în Directiva 89/654/CEE, care să solicite tuturor angajatorilor să se asigure că locul de muncă este o zonă unde fumatul este interzis;

(e)

modificarea Directivei referitoare la substanţele periculoase (67/548/CEE) (1991), pentru a clasifica FTMA drept agent cancerigen. Aceasta ar plasa automat FTMA în domeniul de aplicare al Directivei privind expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă;

(f)	se solicită statelor membre şi Comisiei să declare oficial modificarea definiţiei, din FTMA, în „fum de tutun cancerigen din mediul ambiant” – FTCMA;

(g)	elaborarea de politici educative, (DG EAC şi DG SANCO) pentru educarea corectă, completă şi periodică a copiilor şi tinerilor cu privire la efectele consumului de tutun şi ale FTMA, în toate sistemele de învăţământ ale UE.

Cu privire la secţiunea „Recomandă statelor membre”, articolul 4

1.4.1. Să se adauge la final şi „protecţia împotriva fumului de tutun în medii publice frecventate de copii şi tineri” (spaţii de joacă pentru copii în aer liber, spaţii de recreere, discoteci în aer liber sau închise, cluburi, baruri frecventate de copii sau tineri până în 18 ani, alte spaţii care le sunt destinate).

Cu privire la secţiunea „Recomandă statelor membre”articolul 6

1.5.1. Definiţia punctelor focale naţionale pentru controlul tutunului trebuie să fie completată cu textul: „… şi controlul/stoparea expunerii populaţiei la FTMA”.

2. Concluzii

2.1. CESE susţine iniţiativa Comisiei de a asigura aplicarea eficientă a articolului 8 din CCCT pentru a crea un mediu 100 % fără fum de tutun, în conformitate cu Principiul 1 (articolul 6) din „Orientările” de la art. 8 din CCCT, precizate în COM(2009) 328, în anexă (1). CESE consideră că recomandarea europeană este un instrument util în acest sens, dar nu oferă foarte multe garanţii. Dacă implementarea şi eficienţa acestui instrument se dovedesc a fi insuficiente, Comisia trebuie să propună un instrument obligatoriu în cel mai scurt timp.

2.2. CESE consideră că este necesar să se efectueze cercetări la nivel european privind atât combaterea efectelor nocive ale fumatului în rândul copiilor şi tinerilor, cât şi reducerea gradului de expunere a acestora la FTMA. Cercetările ar trebui să stabilească în rândul fumătorilor şi vârsta la care a fost fumată prima ţigară şi motivele pe care le-au avut copiii şi tinerii când au făcut această alegere, pentru a se elabora în viitor strategii şi programe eficiente.

2.3. Dat fiind faptul că PE a invitat statele membre să se angajeze să reducă fumatul în rândul tinerilor cu cel puţin 50 % până în 2025, CESE consideră că este necesar să se cuantifice efectele nocive concrete ale fumatului în rândul tinerilor, pentru a formula ulterior obiective europene pentru statele membre, care să vizeze reducerea consumului de tutun în rândul tinerilor. Menţionăm că, prin aceasta, nu dorim să se înţeleagă că demersurile anti-tutun trebuie să se prelungească până în 2025, întrucât, dimpotrivă, CESE susţine urgentarea acestor măsuri, date fiind implicaţiile grave pentru sănătatea umană şi costurile uriaşe implicate.

2.4. CESE consideră că este absolut necesar să se interzică fumatul şi implicit expunerea la FTMA în locurile frecventate de copii şi tineri (grupa de vârstă 0-18 ani) – locuri de recreere: cluburi, discoteci închise, baruri, terenuri de sport, spaţii de agrement pentru copii etc. Această măsură ar putea salva o parte din actuala generaţie de copii şi adolescenţi din grupa de vârsta 15-18 ani, care sunt cei mai expuşi la riscul de a fuma şi la FTMA. Unii dintre ei aleg să fumeze prima ţigară şi se transformă din fumători pasivi în fumători activi, în general, în perioada de vârstă 15-18 ani.

2.5. CESE consideră că esenţiale sunt programele de educare şi promovare a unui mod de viaţă sănătos şi armonios în şcoli şi licee. La nivel european, copiii şi adolescenţii trebuie să aibă acces la informaţii periodice, corecte şi complete cu privire la consumul de tutun şi expunerea la FTMA, pentru a conştientiza toate riscurile asociate şi pentru a putea alege în cunoştinţă de cauză, responsabil. Aceste informaţii pot fi oferite şi în parteneriat cu organizaţii neguvernamentale, dar este important ca ele să fie accesibile, periodice, adaptate motivaţiei copiilor şi tinerilor, interactive şi inovatoare, pentru a le permite copiilor să îşi asume responsabilitatea pentru ei înşişi în mod liber şi pe deplin conştient.

2.6. CESE consideră că sunt necesare campanii de informare şi de educare privind stilurile de viaţă sănătoase, concepute pentru toate categoriile de vârstă şi toate grupurile sociale, pentru a le permite oamenilor să îşi asume responsabilitatea pentru alegerile lor în cunoştinţă de cauză, atât pentru ei înşişi, cât şi, dacă este cazul, pentru copiii lor.

2.7. CESE încurajează politicile şi implicarea ONG-urilor şi a societăţii civile în acţiuni destinate protecţiei împotriva expunerii la fumat şi a expunerii la FTMA, în special pentru categorii defavorizate care riscă să-şi piardă, pe lângă autonomia socială, şi autonomia personală prin agravarea stării de sănătate şi pierderea treptată a unor funcţii vitale. O protecţie specială împotriva expunerii la FTMA trebuie acordată în special copiilor defavorizaţi, ce provin din medii cu un nivel mare de expunere la fum de tutun secundar, „copiilor şi tinerilor străzii”, precum şi oamenilor străzii.

3. Context şi observaţii generale

3.1. Argumente medico-sociale cu privire la consumul de tutun şi nivelul expunerii la FTMA

3.1.1. Într-un studiu se precizează că „fiecare ţigară fumată poate scurta cu 8 (2) minute viaţa celui care o fumează”. În Uniunea Europeană (UE), tutunul este cea mai importantă cauză de decese, boli şi dizabilităţi, provocând moartea a aproximativ 650 000 de persoane în fiecare an (3).

3.1.2. Fumul de tutun este un amestec toxic complex, format din peste 4 000 de substanţe, printre care substanţe toxice, precum cianură de hidrogen, amoniac şi monoxid de carbon, cât şi alte peste 50 de substanţe (69 (4)) care s-au dovedit a fi cancerigene, fumatul fiind o sursă răspândită de morbiditate şi mortalitate în UE. Modificarea definiţiei din FTMA în „fum de tutun cancerigen din mediul ambiant” – FTCMA este argumentată ştiinţific.

3.1.3. Expunerea îndelungată la fumatul pasiv a fost stabilită ca fiind cauza aceloraşi boli ca şi cele cauzate de fumatul activ, inclusiv cancer la plămâni, boli cardiovasculare şi boli pediatrice.

3.1.4. Expunerea la fumul de tutun din mediul ambiant (FTMA) poate provoca cardiopatii coronariene şi cancer pulmonar la adulţi. FTMA poate fi la originea accidentelor vasculare cerebrale, a astmului sau a bronhopneumopatiei cronice obstructive (BPOC) la adulţi (5) şi poate agrava boli preexistente, cum ar fi astmul şi BPOC (6).

3.1.5. Cercetările şi definiţiile cu privire la riscurile expunerii la fumul de tutun din mediul ambiant (FTMA) au evoluat în timp. Termeni precum „fumatul pasiv” şi „expunerea involuntară la fumul de tutun” ar trebui evitaţi, deoarece experienţa din Franţa şi din alte ţări sugerează că sunt situaţii în care aceşti termeni sunt folosiţi pentru a sprijini poziţia potrivit căreia expunerea la fumul de tutun este „voluntară” şi deci acceptabilă. Noul context ştiinţific impune trecerea de la termenul de FTMA la FTCMA („fum de tutun cancerigen din mediul ambiant”).

3.1.6. FTMA este deosebit de dăunător pentru copii, cauzând astm, pneumonie şi bronşită, simptome respiratorii, afecţiuni ale urechii medii şi sindromul de moarte subită a sugarului (5).

3.1.7. Potrivit unor estimări prudente, 7 300 de adulţi, inclusiv 2 800 de nefumători, au decedat în 2002, în UE-25, ca urmare a expunerii la fum de tutun din mediul ambiant (FTMA) la locul de muncă. Decesul a încă 72 000 de persoane, inclusiv 16 400 de nefumători, a fost asociat expunerii la FTMA la domiciliu (7).

3.1.8. S-a dovedit că riscul de apariţie a cancerului la plămâni creşte considerabil prin expunerea la fumul de tutun în general sau la locul de muncă şi că, de exemplu, pentru angajaţii din unităţile din industria alimentară unde se fumează, riscul de îmbolnăvire de cancer la plămâni este cu 50 % (8) mai mare decât pentru angajaţii care nu sunt expuşi la fumul de tutun.

3.1.9. Expunerea la fumul de tutun în timpul sarcinii poate duce la creşterea riscului de malformaţii, pierderi de sarcină, moarte fetală şi naşteri premature.

3.2. Argumente sociologice cu privire la politicile anti-fumat şi expunerea la FTMA Eurobarometru

3.2.1. Eurobarometrul arată că politicile împotriva fumatului sunt tot mai bine-venite în rândul populaţiei. Astfel, 84 % din cetăţenii europeni sunt în favoarea interzicerii fumatului în birouri şi în alte locuri de muncă închise, 77 %, în favoarea interzicerii fumatului în restaurante şi 61 %, pentru interzicerea fumatului în baruri şi localuri.

3.2.2. Aproximativ 70 % din cetăţenii UE nu fumează (9), iar studiile arată că majoritatea fumătorilor vor să se renunţe la fumat (10).

3.2.3. Conform recentului sondaj Eurobarometru privind „Atitudinea europenilor faţă de fumat”, trei sferturi din europeni sunt conştienţi că fumul de tutun reprezintă un risc pentru sănătatea nefumătorilor, în timp ce 95 % recunosc că fumatul lângă o femeie însărcinată poate fi un pericol major pentru copil.

3.2.4. La sfârşitul anului 2006, se estima că 28 % din angajaţii UE care lucrează în birouri sunt expuşi la FTMA zilnic la locurile lor de muncă, în timp ce, la sfârşitul anului 2008, circa 39 % din lucrătorii care lucrau în baruri şi restaurate erau expuşi la FTMA. O altă cercetare recentă (2006) arată că aproximativ 7,5 milioane de lucrători din UE sunt expuşi la FTMA la locul de muncă (11).

3.2.5. Economiile europene suportă anual costuri de sute de miliarde pentru sistemele de sănătate, ca urmare a consumului de tutun. Aceste costuri sunt suportate de întreaga populaţie, şi nu de cei responsabili pentru generarea lor. Doar pentru expunerea la FTMA la locul de muncă costurile în UE 27 sunt estimate la 2,46 miliarde de euro/an (12) – costuri medicale de 1,3 miliarde euro pentru boli legate de tutun (inclusiv 560 milioane de euro pentru personalul nefumător) şi peste 1,1 miliarde de euro, costuri non-medicale legate de pierderi de productivitate (inclusiv 480 milioane de euro pentru nefumători).

3.3. Datoria de a proteja populaţia împotriva expunerii la FTMA este o formă de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (dreptul la viaţă şi la standarde de sănătate)

3.3.1. Datoria de a proteja populaţia împotriva fumului de tutun, cuprinsă la articolul 8 al CCCT (FCTC) se bazează pe drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Având în vedere pericolele inhalării fumului de tutun secundar, datoria de a proteja populaţia împotriva fumului de tutun este subînţeleasă de, printre altele, dreptul la viaţă şi dreptul la cele mai înalte standarde de sănătate posibile, după cum se recunoaşte în numeroase instrumente juridice (inclusiv în Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Convenţia privind drepturile copilului, Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei şi Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale), după cum a fost încorporat expres în preambulul Convenţiei-cadru a OMS şi după cum a fost recunoscut în constituţiile multor naţiuni.

3.3.2. Datoria de a proteja persoanele împotriva fumului de tutun corespunde unei obligaţii pentru guverne de a promulga o legislaţie care să le protejeze împotriva ameninţărilor la adresa drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale. Această obligaţie se extinde la toate persoanele şi nu numai la anumite populaţii.

3.4. Context internaţional şi european

3.4.1. FTMA a fost clasat ca fiind un agent cancerigen pentru om de către Agenţia pentru protecţia mediului a Statelor Unite în 1993, de către Departamentul Sănătăţii şi Serviciilor Sociale în anul 2000 şi de Centrul internaţional de cercetări asupra cancerului al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în 2002.

3.4.2. La nivel internaţional, Convenţia-cadru a OMS pentru controlul tutunului (CCCF/FCTC), semnată de 168 de părţi şi ratificată de 141 părţi, inclusiv Comunitatea Europeană, „recunoaşte că probele ştiinţifice au stabilit, în mod neechivoc, că expunerea la fumul de tutun provoacă moartea, boli şi dizabilităţi”. Convenţia obligă Comunitatea şi statele sale membre să abordeze problema expunerii la fumul de tutun în locurile de muncă interioare, transporturile publice şi spaţiile publice interioare. Articolul 8 al acesteia stabileşte o obligaţie de a oferi protecţie împotriva expunerii la fumul de tutun.

3.4.3. Strategia europeană pe 2004 a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) privind politica de renunţare la fumat, consideră consilierea intensivă, de mai mult de 10 minute, oferită de un doctor, ca având rată de succes pentru atingerea abstinenţei pe termen lung.

3.5. Analiza de impact privind cea mai favorabilă opţiune din cele 5 variante de politici europene

3.5.1. La 30 ianuarie 2007 Comisia a lansat Cartea verde: Către o Europă fără fum de tutun: opţiuni privind politicile comunitare [COM(2007) 27 final], prin care a deschis o dezbatere publică. Cele 5 variante de politici europene sunt: 1) Statu-quo; 2) Măsurile voluntare; 3) Metoda deschisă de coordonare; 4) Recomandare a Consiliului sau a Comisiei; 5) Legislaţie obligatorie.

3.5.2. În analiza de impact, Comisia precizează că, datorită caracterului său obligatoriu, opţiunea politică 5 („Legislaţia obligatorie”), ar genera reducerile maxime de daune legate de FTMA, deoarece expunerea la FTMA este eliminată de fapt în locurile de muncă închise. Cu toate acestea, implementarea durează mai mult decât în cazul opţiunii politice 4 („recomandare a Consiliului”). Beneficiile pentru sănătate ale opţiunii 1 („nicio schimbare a stării de fapt”) ar rezulta în cea mai mică reducere a predominanţei FTMA şi a prejudiciilor aduse sănătăţii asociate acestuia. Este de aşteptat ca tendinţa anti-fumat existentă să continue, dar într-un ritm mai lent. Efectele politicilor 2 şi 3 sunt similare şi aduc doar reduceri modeste ale FTMA, în comparaţie cu opţiunea 1 („Statu-quo”). Măsura 3 (implementarea „metodei deschise de coordonare”) poate fi lentă şi nepotrivită tratării unei probleme ca FTMA. Impactul opţiunii 4 („recomandare a Comisiei”) ar fi limitat de faptul că poate să nu creeze un sentiment de angajare în rândul statelor membre. Este de aşteptat ca opţiunea politică 4 să aibă beneficii mai mari pentru sănătate datorită efectului de proprietate (ownership effect). De asemenea, este de aşteptat ca impactul să se materializeze relativ repede.

4. Grupurile-ţintă cele mai vulnerabile la expunerea la FTMA şi strategii de rezolvare

4.1. Cele mai vulnerabile grupuri la expunerea la fum de tutun din mediul ambiant sunt: copiii, tinerii, şomerii, categoriile defavorizate, lucrătorii din industria hotelieră şi restaurante.

4.2. Problema expunerii la FTMA trebuie abordată cauzal în corelaţie cu consumul de tutun şi cu specificitatea grupului ţintă. 80 % din cetăţenii europeni care fumează au declarat că fumează şi acasă. Strategiile de diminuare a consumului de tutun şi a expunerii la FTMA ar trebui să vizeze în special copiii, tinerii şi părinţii.

4.3. 31 % din cetăţenii UE în vârstă de 15 ani sau mai în vârstă spun că fumează (26 % fumează zilnic, iar 5 %, ocazional (13)). Rata fumatului în rândul copiilor creşte foarte repede de la vârsta de 11 ani. Nivelurile foarte înalte de fumat raportate înainte de a atinge vârsta de 18 ani sprijină ideea potrivit căreia fumatul este indus când tinerii sunt încă minori (14). Eurobarometrul nu face vreo referinţă cu privire la prima ţigară fumată, dar în unele ţări există statistici naţionale (15) care precizează că: „cele mai multe persoane au început să fumeze la vârsta copilăriei: 53 % (5,5 % au fumat prima dată la o vârstă sub 15 ani, 47,5 % au început să fumeze prima ţigară la o vârstă cuprinsă între 15 şi 19 ani)”. Peste jumătate din bărbaţii care fumează (51,4 %) au început să fumeze de la o vârstă cuprinsă între 15-19 ani. O parte din cele mai vulnerabile categorii sociale, copiii străzii, au fumat prima ţigară la o vârstă mai mică de 5 ani (16). Viaţa în stradă, în special pentru categorii defavorizate de copii, tineri sau adulţi, este asociată cu un grad mare de consum de tutun şi expunere la FTMA.

4.4. Spaţiile de recreere (cluburi, baruri, discoteci în aer liber, discoteci acoperite etc.) reprezintă zone în care expunerea la FTMA este foarte mare şi periculoasă atât pentru clienţi (categorii de adolescenţi, tineri etc.), cât şi pentru angajaţi (personal din industria de divertisment, hotelieră şi restaurante). O expunere de patru ore într-o discotecă echivalează cu convieţuirea cu un fumător timp de o lună (17).

4.5. E nevoie nu numai de strategii media de sensibilizare, ci şi, în primul rând, de strategii educative cu rol de prevenire. ONG-urile au promovat servicii inovatoare de informare, educaţie şi prevenire pentru copii şi adolescenţi, cu privire la riscurile consumului de tutun şi la expunerea la FTMA. Generalizarea acestor modele de bună practică prin introducerea de programe cu caracter educativ în sistemele de învăţământ, precum şi oferirea de servicii de consiliere prin reţele europene ale Birourilor de consiliere pentru cetăţeni sau prin Centrele de consiliere şcolare pentru părinţi şi copii ar constitui soluţii la nivel european. Cluburile comunitare pentru copii şi părinţi şi programele educative gen „Şcoala/Universitatea Părinţilor” reprezintă modele de bună practică ce pot ajuta la prevenirea consumului de tutun şi la diminuarea expunerii la FTMA atât la şcoală, cât şi, mai ales, în mediul familial, unde legislaţia europeană respectă viaţa privată.

5. Campaniile media pozitive, bazate pe informaţii complete cu privire la promovarea sănătăţii, vor diminua natural consumul de ţigări şi nivelul expunerii la FTMA

5.1. La nivel european au avut loc două campanii anti-fumat întreprinse în mediile de comunicare, „Feel free to say no” (2001-2004) şi „HELP: Pentru o viaţă fără tutun” (2005-2008), care au avut ca scop evidenţierea efectelor dăunătoare ale fumatului pasiv şi promovarea modului de viaţă fără tutun, mai ales în rândul tinerilor.

5.2. Cu privire la modificarea Deciziei 2003/641/CE a Comisiei din 5 septembrie 2003, CESE consideră că toate avertismentele ar trebui să includă, de asemenea, detalii clare despre conţinutul ţigărilor, natura substanţelor cancerigene, toxice, în special a conservanţilor şi a substanţelor folosite în ţigări, precum şi alte detalii ca, de exemplu, numărul de telefon al unei linii gratuite sau un site internet, pentru a ajuta fumătorii să renunţe la fumat.

5.3. Deşi 80 % din fumătorii sau foştii fumători din UE îşi amintesc o campanie anti-fumat, 68 % dintre ei declară că aceste campanii nu i-au determinat să renunţe la fumat (18). CESE consideră că sunt necesare campanii media de informare şi sensibilizare care să se bazeze pe următoarele principii:

—	să pună accent pe importanţa respiraţiei ca funcţie vitală pentru fiinţa umană şi pe analogia dintre calitatea aerului inspirat şi calitatea vieţii (Suntem ceea ce respirăm!);

—	să promoveze informarea corectă şi completă;

—	să folosească principiile sugestiei pozitive, focalizată pe crearea unor stiluri de viaţă sănătoase care „vor face uitate” ţigările şi mediile cu fum secundar;

—	să fie adaptate diferitelor grupuri-ţintă şi motivaţiilor specifice ale diferitelor categorii de vârsta (de exemplu, pentru tineri contează performanţa şi imaginea de sine);

—

să încurajeze şi să promoveze sistemele sportive şi educativ-culturale care, prin definiţie, exclud consumul de tutun: sportul de performanţă (înot, fotbal, ciclism, handbal etc.), metodele de antrenament, auto-apărare şi/sau auto-cunoaştere (karate, tai-chi, yoga (19), qi-gong etc.) precum şi sistemele filozofice care exclud consumul de tutun; nivelul de expunere la FTMA în spaţiile publice destinate acestor programe de educaţie continuă tinde la 0 %;

—	să promoveze în media, ca modele de urmat, personalităţile sportive, culturale sau politice care au o viaţă echilibrată şi nu fumează.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) „Măsurile eficace de acordare de protecţie împotriva fumului de tutun, astfel cum sunt prevăzute la articolul 8 din Convenţia cadru a OMS, necesită eliminarea totală a fumatului şi a fumului de tutun într-un anumit loc sau mediu pentru a crea un mediu fără fum 100 %. Nu există un nivel sigur de expunere la fumul de tutun, iar noţiuni precum o valoare limită pentru toxicitatea fumului de tutun secundar ar trebui respinse, deoarece sunt contrazise de dovezi ştiinţifice.” [COM(2009) 328 final/Anexa/Principiul 1, p. 9].

(2) Fumatul, Fundaţiile Soros, 888 Seventh Avenue, NY 10106, 1992.

(3) Tobacco or health în the European Union: Past, present and future, ASPECT Consortium, octombrie 2004.

(4) Rand Impact Assessment, RAND Corporation.

(5) Surgeon General (2006), op. cit.

(6) Foreman, M. G., D. L. DeMeo, et al. „Clinical determinants of exacerbations în severe, early-onset COPD.”European Respiratory Journal 30(6): 1124-1130.

(7) The Smoke free Partnership (2006). Lifting the smokescreen: 10 reasons for a smoke free Europe, European Respiratory Society, Bruxelles, Belgia.

(8) Siegel M. Involuntary smoking în the restaurant workplace. A review of employee exposure and health effects. JAMA. 1993 Jul 28;270(4):490-3.

(9) The European Community Health Indicator no 23, „Regular Smokers”: http://europa.eu.int/comm/health/ph_information/dissemination/echi/echi_en.htm.

(10) Fong GT, Hammond D, Laux FL, Zanna MP, Cummings KM, Borland R, Ross H. The near-universal experience of regret among smokers în four countries: findings from the International Tobacco ControlPolicy Evaluation Survey. Nicotine Tob Res. 2004 Dec;6 Suppl 3:S341-51.

(11) Jaakkola M., Jaakkola J. (2006) Impact of smoke-free workplace legislation on exposure and health: possibilities for prevention. Eur Resp J; 28: 397-408.

(12) SEC(2009) 895, p. 3, punctul 2.1.2.

(13) Eurobarometru 253, martie 2009, Survey on tobacco, autor – The Gallup Organisation, Ungaria, p. 7 alin. 1.

(14) Tobacco Free Policy Review Group. (2000) Towards a tobacco free society: report of the Tobacco Free Policy Review Group. Government Publication. Stationery Office, Dublin, http://www.drugsandalcohol.ie/5337/, p. 29 alin. 1.

(15) România, Institutul Naţional de Statistică.

(16) Terapii asociate pentru integrarea copiilor străzii, Eugen Lucan, Cercetare, Diploma de Licenţă, 1996.

(17) SK. Environmental tobacco smoke exposure în public places of European cities (Expunerea la fumul de tutun din mediu în locurile publice din oraşele europene). Tob Control. 2005 Feb; 14(1):60-3.

(18) Eurobaraometru 239/2005, ianuarie 2006, p. 58-59.

(19) Într-un studiu publicat pe internet se arată că, înainte de a practica yoga, 37 % din respondenţii la un chestionar fumau, iar în urma practicării de yoga niciunul nu mai fumează. Niciunul nu consumă droguri. http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=3869.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/97

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Cartea verde privind recursul colectiv pentru consumatori

COM(2008) 794 final

(2010/C 128/18)

Raportor: Dl CALLEJA

La 27 noiembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Cartea verde privind recursul colectiv pentru consumatori

COM(2008) 794 final.

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 9 septembrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 123 de voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi 13 abţineri.

1. Sinteza recomandărilor

1.1. În principiu, accesul la o protecţie juridică eficientă reprezintă un drept fundamental de care ar trebui să dispună consumatorii în ceea ce priveşte acţiunile colective în despăgubire. Cu toate acestea, trebuie să se acorde atenţia cuvenită respectării limitelor impuse de tratat şi de diferenţele juridice naţionale în materie de drept procedural şi constituţional.

1.2. Adoptarea, la nivelul UE, a unor măsuri legislative cu privire la acţiunile colective în despăgubire ar spori protecţia consumatorilor, în special în cadrul tranzacţiilor transfrontaliere.

1.3. Sistemul trebuie să ofere garanţii suficiente împotriva reclamaţiilor neîntemeiate şi a abuzurilor determinate, în principal, de interese financiare şi motivate de obţinerea unui profit, provenite de la alte părţi decât consumatorii.

1.4. Ca principiu general, orice măsură comunitară adoptată trebuie să prevadă garanţii adecvate împotriva introducerii unor elemente care, în alte jurisdicţii, s-au dovedit susceptibile de a conduce la abuzuri. În special, orice sistem de acţiuni colective în despăgubire introdus ar trebui să includă învestirea judecătorilor cu puterea ca, în urma examinării depoziţiilor preliminare în cauzele de acţiuni colective în despăgubire, să pună capăt oricăror abuzuri şi să garanteze că reclamaţiile depuse sunt întemeiate.

1.5. Adoptarea unui mecanism judiciar pentru acţiunile colective în despăgubire nu exclude utilizarea sistemelor de soluţionare extrajudiciară a litigiilor în materie de consum.

1.6. CESE recomandă Comisiei să îşi continue acţiunile de încurajare a întreprinderilor să elaboreze sisteme interne de soluţionare a reclamaţiilor, să dezvolte în continuare sistemele alternative existente de soluţionare a litigiilor şi să intensifice supravegherea publică. Consumatorii ar putea utiliza aceste mijloace alternative înainte de a recurge la sistemul judiciar.

1.7. CESE aminteşte Comisiei Europene că tema acţiunilor colective în despăgubire este în discuţie încă din anul 1985 şi că este timpul să se adopte decizii şi să se pună în aplicare, fără întârziere, sisteme care să garanteze satisfacţia consumatorilor.

2. Introducere

2.1. Strategia Comisiei în ceea ce priveşte politica de protecţie a consumatorilor (1) are ca obiectiv promovarea pieţei interne cu amănuntul, determinându-i pe consumatori şi pe comercianţii cu amănuntul ca, până în 2013, să ajungă să aibă aceeaşi încredere în schimburile comerciale transfrontaliere ca şi în cele realizate în ţările lor. În această strategie, Comisia a subliniat importanţa mecanismelor eficiente de despăgubire a consumatorilor şi şi-a anunţat intenţia de a interveni în ceea ce priveşte acţiunile colective în despăgubire pentru consumatori.

2.2. Parlamentul European, Consiliul şi Comitetul Economic şi Social European au salutat intenţia Comisiei de a îmbunătăţi acţiunile în despăgubire ale consumatorilor şi, în special, de a interveni cu privire la acţiunile colective în despăgubire (2). A existat chiar şi o recomandare a OCDE privind soluţionarea litigiilor şi despăgubirea consumatorilor (3), care încuraja statele membre ale organizaţiei să le ofere consumatorilor acces la diferite mijloace de reparare a prejudiciului, inclusiv la mecanisme pentru acţiuni colective în despăgubire.

2.3. Cartea verde a Comisiei privind recursul colectiv pentru consumatori, publicată în noiembrie 2008 (4), caută soluţii prin care să faciliteze acţiunile în despăgubire în situaţii în care un număr mare de consumatori au suferit prejudicii ca urmare a practicii unui singur comerciant care încalcă legislaţia privind protecţia consumatorului. În Cartea verde sunt prezentate patru opţiuni.

2.4. De asemenea, la 29 mai 2009, Comisia Europeană a organizat o audiere publică în vederea dezbaterii Cărţii verzi, iar ulterior a elaborat un document care a fost supus observaţiilor publicului, în care a inclus, pe lângă cele patru opţiuni privind acţiunile colective în despăgubire prezentate în Cartea verde, o a cincea opţiune suplimentară. Această sugestie recentă a Comisiei nu poate fi examinată de CESE în acest stadiu avansat al deliberărilor sale, cu atât mai mult cu cât mai trebuie încă efectuate evaluări ale impactului. Totuşi, încă din această etapă iniţială, CESE anticipează că punerea în aplicare a celei de-a cincea opţiuni va întâmpina dificultăţi substanţiale.

2.5. Nu se poate nega faptul că accesul consumatorilor la acţiunile în despăgubire, atunci când drepturile le sunt încălcate de către comercianţi, sporeşte încrederea consumatorilor în pieţe şi le îmbunătăţeşte performanţa. Însă acest obiectiv nu poate fi îndeplinit decât dacă consumatorii ştiu că, în cazul în care se confruntă cu o problemă, drepturile lor vor fi respectate şi vor primi reparaţii corespunzătoare.

2.6. Pentru a garanta echitatea pentru toate părţile interesate, trebuie să se asigure echilibrul adecvat între toate interesele implicate.

3. Rezumatul Cărţii verzi

3.1. Obiectivul Cărţii verzi este acela de „a evalua stadiul prezent al mecanismelor de recurs, în special în cazurile în care mulţi consumatori pot fi afectaţi de aceleaşi încălcări ale legii, şi de a pune la dispoziţie opţiuni pentru a acoperi orice lacune în eficienţa recursurilor identificate în aceste cazuri” (5). Comisia a considerat că nu este necesar să facă distincţie între mecanismele transfrontaliere pentru cererile colective şi mecanismele pur naţionale. O altă chestiune la care Cartea verde încearcă să găsească un răspuns este dacă anumite instrumente pot fi aplicate exclusiv cauzelor transfrontaliere sau pot fi aplicate şi cauzelor naţionale.

3.2. Cartea verde pune accentul pe soluţionarea plângerilor colective şi are ca scop punerea la dispoziţie a unor mijloace eficiente pentru acţiunile colective în despăgubire ale cetăţenilor de pe întreg teritoriul UE care sunt afectaţi de practicile unui singur comerciant, indiferent de locul de desfăşurare a tranzacţiei. De asemenea, Cartea verde identifică principalele obstacole actuale care îi împiedică pe consumatori să obţină despăgubiri efective, precum şi elementele care contribuie la eficacitatea şi eficienţa unui mecanism pentru acţiunile colective în despăgubire.

3.3. Comisia afirmă că instrumentele existente la nivel european (6) sunt insuficiente şi prezintă patru opţiuni care încearcă să abordeze problemele în discuţie şi să le ofere consumatorilor mijloace de despăgubire adecvate şi eficace, în special prin instrumentul acţiunilor colective în despăgubire:

—	opţiunea 1 – recurgerea la măsurile naţionale şi comunitare existente pentru a obţine despăgubiri adecvate pentru consumatori;

—	opţiunea 2 – dezvoltarea cooperării dintre statele membre pentru a li se garanta consumatorilor de pe întreg teritoriul UE posibilitatea de a utiliza mecanismele pentru acţiunile colective în despăgubire care sunt disponibile în diferite state membre;

—	opţiunea 3 – o combinaţie de instrumente politice, cu sau fără caracter obligatoriu, capabile, împreună, să consolideze posibilităţile de despăgubire ale consumatorilor prin găsirea de soluţii pentru depăşirea principalelor obstacole;

—	opţiunea 4 – proceduri judiciare pentru acţiunile colective în despăgubire constând într-o măsură comunitară cu sau fără caracter obligatoriu.

4. Observaţii generale

4.1. De-a lungul anilor, CESE a susţinut necesitatea de a se defini, la nivel comunitar, o acţiune colectivă menită să asigure despăgubirea eficientă în cazul încălcării drepturilor colective.

4.2. Încă din anul 1992, prin intermediul a două avize din proprie iniţiativă, CESE a atras atenţia Comisiei asupra necesităţii de a se identifica posibilităţile de acţiune în ceea ce priveşte reglementarea litigiilor transfrontaliere şi de a se recunoaşte competenţele de reprezentare ale organizaţiilor consumatorilor, atât în litigiile naţionale, cât şi în cele transfrontaliere (7). În mod analog, într-un aviz adoptat în unanimitate în cadrul sesiunii plenare din 1 iunie 1994, CESE a invitat în mod expres Comisia să stabilească o procedură uniformă în materie de acţiuni colective şi de reprezentare comună, nu doar pentru încetarea practicilor ilegale, ci şi pentru facilitarea acţiunilor referitoare la cererile de despăgubire (8). Această temă a fost reluată ulterior de CESE în câteva dintre avizele sale (9). În avizul său din 26 octombrie 2006 (10), CESE a fost de acord cu îngrijorarea exprimată de Comisie în Cartea sa verde privind acţiunile în despăgubire în legătură cu încălcarea regulilor comunitare antitrust, iar, în avizul său din 25 martie 2009, a confirmat importanţa existenţei unor mijloace eficiente de despăgubire pentru victimele încălcărilor regulilor antitrust (11).

4.3. Având în vedere că UE prevede drepturi materiale armonizate pentru consumatori, CESE este de acord că ar trebui să se garanteze, în acelaşi mod, că există proceduri corespunzătoare care să permită consumatorilor să-şi exercite aceste drepturi. Aşadar, dacă se doreşte ca justiţia să-şi urmeze cursul la fel ca în alte cazuri privitoare la tranzacţiile comerciale, consumatorii ar trebui să dispună de o procedură judiciară pentru acţiunile colective în despăgubire. Aşa cum a afirmat deja CESE în avizele sale anterioare, despăgubirea consumatorilor este un drept fundamental, care ar trebui să acorde protecţie juridică intereselor omogene, colective şi individuale. Este necesară acţiunea la nivel comunitar, deoarece nu există un instrument judiciar care să asigure eficacitatea şi aplicabilitatea în UE a drepturilor omogene colective şi individuale. Mecanismele pentru acţiunile colective în despăgubire sunt necesare pentru a le oferi consumatorilor o posibilitate realistă şi eficientă de a obţine despăgubiri în cazul unor prejudicii distincte, numeroase şi cu caracter similar.

4.4. Mai mult, sporirea competitivităţii este o politică de bază a Uniunii Europene. În domeniul drepturilor consumatorilor, Uniunea Europeană a elaborat un important corpus legislativ. Acum, UE trebuie să asigure aplicarea acestor legi, astfel încât motorul economic să accelereze prin intensificarea comerţului transfrontalier, bazată pe încrederea că orice litigii vor putea fi soluţionate rapid şi ieftin, în conformitate cu reguli şi proceduri similare oriunde pe piaţa unică. Sunt necesare proceduri pentru prevenirea şi stoparea practicilor comerciale neloiale la scară din ce în ce mai largă cărora le pot cădea victime consumatorii. Sunt importante toate măsurile de aplicare, prevenire, rectificare şi despăgubire. Valoarea despăgubirilor este, de regulă, redusă pentru persoanele particulare, însă în total se poate ajunge la sume semnificative.

4.5. CESE consideră că acţiunile în justiţie trebuie să fie accesibile şi eficiente. Cu toate acestea, soluţionările extrajudiciare vin în completarea procedurilor judiciare, oferind o procedură mai puţin formală şi mai puţin costisitoare. Totuşi, pentru aceasta, este necesar ca ambele părţi implicate într-un litigiu să fie într-adevăr dispuse să coopereze. Aceste măsuri extrajudiciare ar putea permite găsirea unei soluţii echitabile şi, totodată, ar contribui la oprirea creşterii numărului de acţiuni în instanţă.

4.6. Cu toate acestea, CESE subliniază importanţa instituirii unor mecanisme adecvate, în conformitate cu tradiţiile culturale şi juridice ale statelor europene.

4.7. De asemenea, CESE consideră că un asemenea instrument judiciar comunitar ar trebui utilizat în principal pentru drepturile colective, în cazurile în care nu se respectă legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor şi regulile concurenţei.

5. Observaţii specifice privind Cartea verde

5.1. Acţiunile judiciare colective în despăgubire

5.1.1. CESE recunoaşte necesitatea instituirii unui mecanism european pentru acţiunile colective în despăgubire, în conformitate cu propunerea de la opţiunea 4 a Cărţii verzi, dacă se doreşte asigurarea justiţiei atât în beneficiul consumatorilor, cât şi al întreprinderilor. Crearea unui asemenea mecanism ar permite tuturor consumatorilor accesul la justiţie, indiferent de naţionalitate, de situaţia financiară sau de valoarea prejudiciului individual suferit. Mai mult, acest mecanism ar răspunde problemei recunoscute de Consiliul de miniştri al OCDE în Recomandarea privind soluţionarea litigiilor în materie de consum şi acordarea de despăgubiri (12), şi anume că majoritatea sistemelor aplicate în diferitele state membre pentru soluţionarea litigiilor în materie de consum şi pentru acordarea de despăgubiri au fost create pentru a trata cazurile de la nivel naţional şi nu sunt întotdeauna adecvate pentru a despăgubi consumatorii din alt stat membru.

5.1.2. Cu toate acestea, CESE admite că stabilirea unei proceduri judiciare colective armonizate poate prezenta şi ea dificultăţi şi dezavantaje, derivate din complexitatea, costurile, durata inerente şi alte provocări. Minimizarea riscului considerabil de abuz pe care îl implică litigiile se numără printre aceste provocări, la fel ca şi modalităţile de finanţare a acestor acţiuni. De asemenea, trebuie să se facă o alegere între procedurile opt-in şi opt-out. Ambele opţiuni au dezavantajele lor, aşa cum a semnalat deja CESE (13).

5.2. Principalele caracteristici ale acţiunii colective europene

5.2.1. După cum recunoaşte Comisia în Cartea sa verde, numai 13 state membre dispun în prezent de mecanisme judiciare pentru acţiunile colective în despăgubire. În plus, în acele state membre în care este instituit în prezent un astfel de sistem, se pot identifica trei tipuri diferite de mecanisme care pot fi clasificate ca acţiuni „colective” în despăgubire.

5.2.2. Conceptul de „acţiuni colective în despăgubire” este unul amplu, care se concentrează mai degrabă asupra rezultatului final decât asupra mecanismelor prin care se ajunge la acesta. Acest concept cuprinde orice mecanism prin care se poate realiza încetarea sau prevenirea cazurilor de neconformitate şi/sau acordarea de despăgubiri în sensul cel mai larg, indiferent dacă este vorba de rectificare sau de compensaţie. Dată fiind multitudinea de proceduri posibile, introduse sau aflate în curs de elaborare în mai multe state membre UE, şi având în vedere că majoritatea procedurilor sunt inovatoare şi experimentale, nu este deloc uşor să se determine care model este preferabil celorlalte.

5.2.3. Având în vedere divergenţele dintre sistemele juridice şi luând în considerare diferitele căi explorate şi sugestii formulate în avizele sale anterioare pe această temă (14), CESE se pronunţă în favoarea următoarelor măsuri:

—

adoptarea unei directive UE care să asigure un nivel de armonizare de bază şi care să acorde, totodată, o marjă de manevră suficientă acelor state care în prezent nu dispun de sisteme de introducere a acţiunilor colective în despăgubire. În plus, o astfel de directivă ar constitui urmarea directivei privind acţiunile în încetare;

—

introducerea unor măsuri de protecţie care să garanteze că acţiunile colective nu vor lua forma aşa-numitelor class actions existente în SUA. Orice măsură legislativă adoptată de UE ar trebui să reflecte tradiţiile culturale şi juridice europene, să aibă ca scop unic despăgubirea şi să stabilească un echilibru corect între părţi, conducând la un sistem care să protejeze interesele societăţii în ansamblu. Comitetul sprijină pe deplin propunerea Comisiei potrivit căreia orice măsură adoptată pentru instituirea, în toate statele membre, a unui mecanism judiciar pentru acţiunile colective în despăgubire „ar trebui să evite anumite elemente considerate ca fiind favorabile unei multiplicări excesive a acţiunilor în justiţie în anumite state neeuropene, cum ar fi despăgubirile punitive, contingency fees (onorarii subordonate rezultatelor) şi alte elemente”;

—

un sistem mixt de acţiune colectivă, care să combine avantajele celor două sisteme, opt-in şi opt-out, în funcţie de natura intereselor implicate, de specificarea sau nespecificarea identităţii membrilor grupului şi de importanţa prejudiciilor la nivel individual; în cazul procedurii de tip opt-in, persoanele interesate sunt cele care decid să îşi unească într-o singură acţiune comună plângerile individuale pentru prejudiciile suferite; în cazul procedurii opt-out, acţiunile trebuie propuse de către organisme reprezentative şi calificate.

—

acordarea dreptului ca persoanele să-şi manifeste dorinţa de a se alătura acţiunii comune (opt-in), mai degrabă decât prezumţia că sunt automat asociaţi dacă nu îşi manifestă intenţia în sens contrar. CESE face trimitere la avantajele şi dezavantajele acestor mecanisme descrise în avizul său din 13 februarie 2008 (15). Această opţiune ar trebui preferată pentru a se atenua impactul unei asemenea acţiuni colective, în special în acele state membre care nu dispun în prezent de o astfel de procedură;

—

declaraţia Comisiei potrivit căreia orice mecanism al UE ar trebui să prevină acţiunile neîntemeiate, iar judecătorul ar putea juca un rol important în acest sens, hotărând dacă o acţiune colectivă este neîntemeiată sau admisibilă. CESE aminteşte recomandările formulate în avizele sale anterioare cu privire la rolul important pe care îl are judecătorul. Acesta trebuie învestit cu puterea de a pune capăt procedurilor judiciare încă din faza iniţială în cazul acţiunilor neîntemeiate. Instanţele vor efectua anchete cu privire la caracterul întemeiat al acţiunii reclamantului şi la posibilitatea ca reclamaţia în cauză să facă obiectul unei acţiuni colective. În special, judecătorul trebuie să se asigure că identitatea grupului este stabilită, pe baza unui anumit număr de cazuri identice, şi că despăgubirile solicitate au o origine comună, rezultând din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către acelaşi agent comercial;

—

acordarea de despăgubiri integrale victimelor pentru valoarea reală a prejudiciului suferit, care să cuprindă nu numai prejudiciul efectiv sau daunele materiale şi morale, ci şi pierderea de profit şi dreptul la dobândă. Într-adevăr, în timp ce aplicarea normelor de către autorităţile publice se concentrează pe conformare şi pe descurajare, obiectivul acţiunilor în despăgubire trebuie să fie acela de a asigura obţinerea de despăgubiri integrale pentru prejudiciul suferit. Aşadar, aceste despăgubiri integrale trebuie să includă prejudiciul efectiv, pierderea de profit şi dobânda;

—	durabilitatea acestui mecanism pentru acţiuni colective trebuie garantată prin acordarea de finanţare adecvată;

—	sistemul ar trebui să prevadă şi o procedură de apel.

5.2.4. Toate celelalte aspecte ale acestui mecanism judiciar ar trebui lăsate la latitudinea statelor membre, în conformitate cu principiul subsidiarităţii. Într-adevăr, orice acţiune colectivă introdusă la nivelul UE ar trebui, în orice caz, să respecte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii; nu ar trebui să meargă niciodată dincolo de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite în tratat, în măsura în care aceste obiective nu pot fi îndeplinite în mod corespunzător de către statele membre, fiind realizate mai eficient prin acţiuni la nivel comunitar. Există diferite cerinţe juridice şi constituţionale naţionale care pot împiedica sau produce opoziţie în armonizarea legislaţiei, nu în ultimul rând articolul 5 din Tratatul CE.

5.3. Garantarea despăgubirii consumatorilor prin alte mijloace existente

5.3.1. CESE a recunoscut deja că „aplicarea unei proceduri judiciare colective la nivel comunitar nu aduce nici o atingere sistemelor de soluţionare extrajudiciară a conflictelor de consum. Acestea din urmă au primit din partea CESE un sprijin fără rezerve. Potenţialul lor trebuie în continuare aprofundat şi dezvoltat” (15), după cum se propune la opţiunea 3 din Cartea verde a Comisiei. Într-adevăr, măsurile propuse de Comisie la opţiunea 3 sunt complementare, însă nu pot înlocui adoptarea unui instrument judiciar comunitar precum cel definit mai sus.

5.3.2. S-a acordat o importanţă considerabilă mecanismelor extrajudiciare de soluţionare a litigiilor. DG SANCO a comandat efectuarea unui studiu cu privire la mecanismele alternative de soluţionare a litigiilor în cazul conflictelor de consum. De asemenea, au fost adoptate recent directive privind mecanismele pentru cererile cu valoare redusă (16), medierea (17) şi extinderea Reţelei Judiciare Europene (18). Într-adevăr, legislaţia europeană în domeniul protecţiei consumatorilor a trebuit să permită existenţa atât a sistemului public, cât şi a celui privat. În 2004, s-a produs o schimbare politică care ar putea avea consecinţe importante, şi anume introducerea obligaţiei ca toate statele membre să dispună de o autoritate publică centrală pentru coordonarea aplicării transfrontaliere a legislaţiei (19).

5.3.3. Procedurile interne de soluţionare a reclamaţiilor

Comitetul consideră că soluţionarea eficientă a reclamaţiilor de către comercianţi poate constitui un pas decisiv către sporirea încrederii consumatorilor în piaţa internă. CESE consideră extrem de importantă promovarea de către Comisie a iniţiativelor necesare, cu implicarea indispensabilă a societăţii civile, în special a organizaţiilor reprezentative ale întreprinderilor, pentru a se garanta existenţa unui cadru juridic coerent, care să reglementeze dezvoltarea unor astfel de sisteme interne de soluţionare a reclamaţiilor de către comercianţi, care să aibă ca obiectiv principal soluţionarea eficientă a reclamaţiilor consumatorilor.

5.3.4. Supravegherea publică

CESE este de acord cu propunerea Comisiei de a extinde şi de a consolida atribuţiile executorii ale autorităţilor competente, inclusiv ale ombudsmanilor naţionali, în temeiul Regulamentului privind cooperarea în domeniul protecţiei consumatorilor. Cu toate acestea, Comitetul recomandă cu insistenţă ca modul de funcţionare detaliat al unui asemenea mecanism să fie reglementat printr-o directivă, pentru a se asigura un nivel minim de armonizare în toate statele membre ale UE. Orice propunere de acest tip ar trebui să limiteze căile de atac disponibile la despăgubiri compensatorii şi să prevadă o protecţie procedurală solidă pentru entităţile ce fac obiectul procedurilor de executare. CESE consideră că această abordare prin supraveghere publică ar putea fi dezvoltată în vederea creării unei reţele funcţionale interoperabile care să cuprindă toate statele membre şi care s-ar putea dovedi o modalitate foarte eficientă de identificare a agenţilor economici de pe teritoriul UE care ar putea încălca drepturile consumatorilor. Desfăşurarea unor campanii adecvate de relaţii cu publicul, în vederea sensibilizării consumatorilor şi a difuzării de informaţii, ar putea încuraja consumatorii să semnaleze încălcarea drepturilor lor.

5.3.5. Mecanismele alternative de soluţionare a litigiilor

Comisia recunoaşte că sistemele alternative de soluţionare a litigiilor consumatorilor existente în prezent variază considerabil atât la nivel naţional, cât şi de la un stat membru la altul şi, chiar în acele jurisdicţii în care astfel de mecanisme sunt disponibile, există discrepanţe semnificative la nivelul acoperirii sectoriale şi geografice. Mai mult, majoritatea sistemelor alternative de soluţionare a litigiilor din UE se ocupă, în principal, de cererile individuale. În ceea ce priveşte instrumentele UE existente (20), raportul „Analiză şi evaluare a mijloacelor alternative de despăgubire a consumatorilor altele decât procedurile judiciare ordinare”, efectuat la solicitarea Comisiei Europene, arată că principiile independenţei şi imparţialităţii părţilor terţe implicate în sistemele de mediere/arbitrare stabilite în instrumentele respective nu sunt respectate nici măcar în cadrul bazei de date EEC-Net. În acest scop, CESE consideră că recomandările existente privind sistemele alternative de soluţionare a litigiilor ar trebui să devină instrumente legislative cu caracter obligatoriu. Extinderea accesului consumatorilor la mecanismele alternative de soluţionare a litigiilor şi a cererilor cu valoare redusă poate conduce la o soluţionare promptă, echitabilă, eficientă şi cu costuri relativ reduse a problemelor legate de protecţia consumatorilor.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2007) 99 final.

(2) În rezoluţia sa privind Strategia pentru politica de protecţie a consumatorilor, Parlamentul European a solicitat Comisiei, după o atentă examinare a problemei despăgubirii consumatorilor în statele membre, „să prezinte, după caz, o soluţie coerentă la nivel european, care să ofere tuturor cetăţenilor acces la mecanisme pentru acţiunile colective în despăgubire pentru soluţionarea reclamaţiilor transfrontaliere” (A6-0155/2008); Consiliul a invitat Comisia „să analizeze cu atenţie mecanismele de recurs colectiv şi să prezinte rezultatele studiilor relevante în curs, în scopul identificării de propuneri sau acţiuni posibile” (JO C 166, 20.7.2007, p. 1-3).

Solicitarea PE a fost reiterată în rezoluţia cu privire la Cartea verde privind serviciile financiare cu amănuntul (A6-0187/2008). Comisia de anchetă a PE privind criza societăţii de asigurări Equitable Life a solicitat, de asemenea, Comisiei „să analizeze mai în detaliu posibilitatea de a institui un cadru juridic cu cerinţe procedurale uniforme de drept civil pentru acţiunile colective transfrontaliere europene” (A6-0203/2007). În avizul său din proprie iniţiativă (JO C 162, 25.6.2008, p. 1), CESE a prezentat propuneri cu privire la regimurile juridice pentru mecanismele pentru acţiuni colective în despăgubire.

(3) http://www.oecd.org/dataoecd/43/50/38960101.pdf.

(4) COM (2008) 794 final.

(5) COM(2008) 794 final, p. 3.

(6) Recomandarea 98/257/CE a Comisiei privind principiile care se aplică organelor responsabile de soluţionarea extrajudiciară a litigiilor de protecţie a consumatorilor (JO L 115, 17.4.1998, p. 31) şi Recomandarea 2001/310/CE a Comisiei privind principiile organelor extrajudiciare implicate în rezolvarea consensuală a litigiilor de protecţie a consumatorilor (JO L 109, 19.4.2001, p. 56); Directiva 98/27/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor (JO L 166, 11.6.1998, p. 51); Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului (JO L 364, 9.12.2004, p. 1).

(7) JO C 339, 31.12.1991, p. 16 (a se vedea punctul 5.4.2) şi JO C 19, 25.1.1993, p. 22 (a se vedea punctul 4.12, precum şi secţiunea 4 a interesantului studiu anexat la aviz, realizat în colaborare de Eric Balate, Pierre Dejemeppe şi Monique Goyens şi publicat de CES, p. 103 şi urm.).

(8) JO C 295, 22.10.1994, p. 1.

(9) Cele mai semnificative dintre aceste avize au fost următoarele: Avizul din proprie iniţiativă privind piaţa unică şi protecţia consumatorilor - posibilităţi şi obstacole (JO C 39, 12.2.1996, p. 55), în care se constata că, la acea dată, nu se dăduse curs sugestiilor şi propunerilor avansate de CES în precedentul aviz privind Cartea verde; Avizul privind Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu - piaţa unică în 1994 [COM(1995) 238 final], care semnala întârzierea în punerea efectivă în aplicare a pieţei interne, în special în ceea ce priveşte legislaţia din domeniul protecţiei consumatorilor, cu precădere în cadrul relaţiilor transfrontaliere (JO C 39, 12.2.1996, p. 70); Avizul privind Comunicarea Comisiei „Priorităţi pentru politica privind protecţia consumatorilor (1996-1998)”, în care Comitetul, deşi saluta propunerea de directivă privind acţiunile în încetare şi planul de acţiune prezentat de Comisie pentru accesul consumatorilor la justiţie, declara că aşteaptă cu interes evoluţiile în acest domeniu şi constata că piaţa unică, în acest domeniu, era departe de a fi realizată, precum şi că „o adeziune conştientă la drepturile consumatorilor” este o condiţie fundamentală pentru a câştiga încrederea acestora (JO C 295, 7.10.1996, p. 64). Acelaşi tip de preocupare apare şi în Avizul CES privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu „Impactul şi eficienţa pieţei unice” [COM(1996) 520 final, 23 aprilie 1997] (JO C 206, 7.7.1997). De asemenea, trebuie amintite aici şi următoarele avize ale CESE: Avizul din proprie iniţiativă privind politica în domeniul protecţiei consumatorilor după extindere (punctul 11.6) (JO C 221, 8.9.2005); Avizul privind programul de acţiune comunitară în domeniul sănătăţii şi al protecţiei consumatorilor 2007-2013, punctul 3.2.2.2.1 (JO C 88, 11.4.2006); Avizul privind cadrul juridic pentru protecţia consumatorilor (JO C 185, 8.8.2006).

(10) JO C 324, 30.12.2006. CESE şi-a manifestat sprijinul faţă de această iniţiativă a Comisiei şi a confirmat necesitatea acţiunilor colective, în măsura în care „răspund în mod exemplar unor obiective esenţiale: i) repararea efectivă a daunelor, facilitând cererea de daune interese prin organizaţiile care acţionează în numele consumatorilor lezaţi, ceea ce contribuie la eficientizarea accesului real la justiţie; 2) prevenirea şi descurajarea comportamentelor anticoncurenţiale, dat fiind efectul social mai puternic al acestui tip de acţiuni”.

(11) JO C 228, 22.9.2009, p. 40.

(12) Rec 74 (2007) din 12 iulie 2007.

(13) JO C 162, 25.6.2008.

(14) JO C 162, 25.6.2008, p. 31 şi JO C 228, 22.9.2009, p. 40.

(15) JO C 162, 25.6.2008, p. 1.

(16) Regulamentul (CE) nr. 861/2007 (JO L 199, 31.7.2007, p. 1).

(17) Directiva 2008/52/CE (JO L 136, 24.5.2008, p. 3).

(18) COM(2008) 380 final – Avizul CESE: JO C 175, 28.7.2009, p. 84.

(19) Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 (JO L 364, 9.12.2004, p. 1).

(20) Recomandarea 1998/257 şi Recomandarea 2001/310.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/103

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „A beneficia de avantajele pieţei unice prin sporirea cooperării administrative”

COM(2008) 703 final

(2010/C 128/19)

Raportor: dl HERNÁNDEZ BATALLER

La 6 noiembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor: „A beneficia de avantajele pieţei unice prin sporirea cooperării administrative”

COM(2008) 703 final.

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 9 septembrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 128 de voturi pentru şi 2 abţineri.

1. Concluzii

1.1. CESE sprijină abordarea mai descentralizată şi în reţea a cooperării transfrontaliere adoptată pentru piaţa unică, care decurge din aplicarea sistemului de informare al pieţei unice (IMI). CESE consideră că acest sistem va contribui la garantarea respectării efective a normelor pieţei unice şi la adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă cetăţenii şi întreprinderile.

1.2. Organizaţiile societăţii civile organizate pot juca, în statele membre respective, un rol activ şi de frunte în funcţionarea IMI. De asemenea, acestea pot contribui şi la informarea privind existenţa acestuia şi la sensibilizarea opiniei publice asupra funcţionării sale.

1.3. Dat fiind că sistemul IMI va identifica obstacolele naţionale existente în calea aplicării corecte a Directivelor privind serviciile şi privind calificările profesionale şi întrucât este posibil ca domeniul de aplicare să fie extins la alte sectoare, Comisia ar trebui să prevadă un eventual mecanism de alertă şi/sau sancţiune menit să elimine obstacolele respective.

1.4. Întrucât transmiterea de date din sistemul IMI se supune regimului de protecţie a datelor personale stabilit de dreptul comunitar, CESE recomandă ca sarcina notificării să revină titularilor acestor date, pentru a permite exercitarea drepturilor de acces prevăzute de acest regim, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie.

2. Introducere

2.1. Articolul 10 TCE prevede, în termeni generali, „principiul loialităţii comunitare” între statele membre şi Comunitate, care a fost dezvoltat pe larg de jurisprudenţa CJCE (1). În temeiul acestui principiu, statele membre au următoarele obligaţii:

—	de a adopta toate actele de drept intern necesare pentru punerea în aplicare a normelor şi actelor comunitare;

—	de a coopera între ele, precum şi cu Comunitatea, pentru îndeplinirea obiectivelor cuprinse în tratat şi în dreptul derivat.

2.2. Cooperarea administrativă dintre statele membre şi Comunitate s-a desfăşurat până în prezent în domenii specifice, cum ar fi domeniul fiscal (2) (prin desemnarea unui oficiu central în fiecare stat membru şi obligaţia de asistenţă între statele membre), domeniul vamal, cel al concurenţei (prin reţele de autorităţi naţionale) sau cel al politicilor în domeniul azilului, imigraţiei şi frontierelor externe (Programul ARGO-2002).

2.3. Chestiunea cooperării administrative dintre autorităţile naţionale şi cele comunitare a făcut deja obiectul unui aviz din proprie iniţiativă (3), în care Comitetul considera că procedurile politice şi naţionale bine definite şi eficiente, pe de o parte, şi îmbunătăţirea legislaţiei, a aplicării şi a respectării acesteia, pe de altă parte, fac parte integrantă dintr-o bună guvernanţă comunitară.

2.4. Prin Decizia 2004/387/CE (4) din 21 aprilie 2004 s-a creat un program pentru furnizarea interoperabilă de servicii paneuropene de guvernare electronică în folosul administraţiilor publice europene, al instituţiilor Comunităţii şi al altor entităţi, precum şi al întreprinderilor şi cetăţenilor europeni (Programul IDABC). Această decizie prevede punerea în aplicare a aşa-numitelor proiecte „de interes comun” şi a măsurilor orizontale, ale căror costuri de executare să fie suportate de Comunitate în mod proporţional cu interesul pe care îl prezintă acestea (articolul 10).

2.5. La 17 martie 2006, reprezentanţii statelor membre din cadrul Comitetului consultativ de coordonare pentru piaţa internă au aprobat un Plan global de aplicare a sistemului de informare al pieţei interne (IMI) şi de dezvoltare a acestuia în vederea îmbunătăţirii comunicării între statele membre. Decizia Comisiei 2008/49/CE (5) privind protecţia datelor cu caracter personal în cadrul punerii în aplicare a sistemului de informare al pieţei interne califică acest sistem drept proiect de interes comun în spiritul programului IDABC.

2.6. IMI a fost conceput ca un instrument menit să faciliteze aplicarea actelor legislative privitoare la piaţa internă care impun un schimb de informaţii între administraţiile statelor membre.

3. Comunicarea Comisiei

Lipsa de încredere în cadrul juridic şi în supravegherea exercitată în alte state membre a dus la multiplicarea normelor şi la repetarea inutilă a controalelor asupra activităţilor transfrontaliere, ceea ce a reprezentat unul dintre principalele obstacole în calea bunei funcţionări a pieţei interne. De aceea, autorităţile din statele membre trebuie să coopereze strâns şi să instaureze un climat de încredere reciprocă în sistemele lor.

3.1.1. IMI le va permite statelor membre să îşi îndeplinească obligaţiile legale în materie de schimb de informaţii. De asemenea, sistemul va permite crearea unor noi forme de cooperare administrativă, care nu ar fi posibile în absenţa unui sistem electronic de informare.

IMI pune la dispoziţia autorităţilor competente din statele membre un instrument simplu pentru a localiza autorităţile din alte state membre şi a le înainta solicitări de informaţii prin intermediul unui ansamblu structurat de întrebări din domenii specifice ale legislaţiei UE.

3.2.1. IMI îşi propune să reprezinte un mijloc eficient şi eficace de reducere a costului unitar al comunicării dintre statele membre, comunicare necesară pentru punerea corespunzătoare în aplicare a legislaţiei privind piaţa internă. Cu toate acestea, s-a considerat necesară începerea punerii în aplicare a sistemului în două domenii specifice, şi anume recunoaşterea calificărilor profesionale, domeniu în care aplicarea sistemului a început deja, şi domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile. Experienţa dobândită în aceste două domenii va fi utilizată pentru extinderea ulterioară la alte sectoare esenţiale pentru funcţionarea pieţei interne.

3.2.2. IMI va contribui astfel la crearea unui mediu bazat pe încrederea necesară pentru a garanta buna funcţionare a pieţei interne şi concretizarea beneficiilor acesteia.

3.3. IMI este un instrument multilingv conceput pentru o Uniune Europeană cu 27 de state membre şi 23 de limbi oficiale, deşi va fi aplicat în cele 30 de state membre SEE. Multilingvismul este o sursă de beneficii. Prin utilizarea noilor tehnologii şi cu sprijinul serviciilor de traducere umană şi automată, IMI este un bun exemplu pentru măsurile concrete pe care UE le poate adopta pentru a reduce la minimum aceste dificultăţi şi pentru a depăşi deficitul de comunicare între administraţiile din Europa.

3.4. În contextul modernizării gestionării pieţei unice, IMI va sprijini o abordare mai eficientă, descentralizată, bazată pe interconexiuni, a cooperării transfrontaliere.

3.5. IMI permite statelor membre să coopereze mai eficient în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei privind piaţa internă, întrucât sprijină autorităţile competente în efortul de a depăşi unele bariere practice importante din calea comunicării, cum ar fi diferenţele lingvistice şi lipsa de parteneri bine identificaţi din alte state membre. Obiectivul IMI este de a spori randamentul şi eficacitatea cooperării zilnice dintre statele membre.

3.6. Dezvoltarea sistemului IMI se bazează pe trei principii fundamentale:

—	nu impune statelor membre obligaţii suplimentare de cooperare administrativă pe lângă cele prevăzute deja de legislaţia privind piaţa internă;

—	oferă flexibilitatea necesară respectării diverselor structuri şi culturi administrative din Europa;

—	este un sistem unic bazat pe elemente constitutive reutilizabile. IMI este conceput ca un sprijin pentru numeroase instrumente legislative privind piaţa internă, permiţând astfel evitarea proliferării sistemelor de informare.

Comunicarea Comisiei subliniază, pe bună dreptate, implicaţiile sistemului asupra protecţiei datelor personale, acesta fiind reglementat integral de dispoziţiile relevante în materie, în special cele ale Directivei 95/46/CE şi Regulamentului (CE) nr. 45/2001.

3.7.1. De altfel, accesul la informaţia gestionată de sistemul IMI este rezervată autorităţilor şi entităţilor naţionale desemnate ca „autorităţi competente” în directivele cărora li se aplică sistemul în prezent.

3.8. În sfârşit, Comisia consideră că este necesară sporirea volumului investiţiilor în formare şi sensibilizare, pentru obţinerea rezultatelor scontate. Comisia va examina diferitele opţiuni şi va evalua necesitatea instituirii unui program de formare şi de schimburi.

3.9. În Recomandarea din 29 iunie 2009 (6) privind măsurile pentru îmbunătăţirea funcţionării pieţei unice, Comisia considera necesară adoptarea unei abordări coordonate şi bazate pe cooperare – în cadrul unui parteneriat între Comisie şi statele membre –, având obiectivul comun de îmbunătăţire a transpunerii, a aplicării şi respectării normelor privind piaţa unică. Această abordare implică asumarea de către statele membre a unei responsabilităţi comune şi, prin urmare, a unui rol mai proactiv în gestionarea pieţei unice.

4. Observaţii generale

Abordarea mai descentralizată, în reţea, a cooperării transfrontaliere, care implică punerea în aplicare a IMI, va consolida dreptul la o bună administrare, în folosul cetăţenilor, al instituţiilor şi al întreprinderilor. Trebuie menţinute principiile fundamentale de flexibilitate, reutilizare şi de neimpunere de obligaţii suplimentare statelor membre.

4.1.1. Dreptul la o bună administrare se aplică în acest context prin punerea la dispoziţia cetăţenilor a unor informaţii precise şi concrete, în mod flexibil, privind cerinţele statelor membre în care doresc să se stabilească, să presteze un serviciu sau să lucreze, precum şi în legătură cu autorităţile competente cărora trebuie să le adreseze cererile. De asemenea, sistemul va furniza în mod indirect informaţii privind obstacolele naţionale nejustificate în calea exercitării efective a libertăţilor comunitare aferente, aşa cum sunt acestea garantate de dreptul comunitar, permiţând astfel Comisiei să reacţioneze în consecinţă.

4.2. Pentru a asigura buna funcţionare a pieţei interne, autorităţile din statele membre trebuie să colaboreze strâns şi să construiască un climat de încredere reciprocă în IMI, contribuind astfel la sporirea transparenţei şi la buna guvernanţă. Pentru a se ajunge la o cooperare transfrontalieră strânsă între autorităţile naţionale competente din domeniul pieţei unice, statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru garantarea funcţionării reţelelor transfrontaliere sau a sistemelor electronice de informare create de Comisie, cum este cazul IMI.

4.3. Decizia 2004/387/CE (IDABC) prevede crearea unei scheme de repartizare echitabilă între Comunitate şi statele sale membre a costurilor operaţionale şi de întreţinere ale serviciilor de guvernare electronică paneuropene şi ale serviciilor de infrastructură [articolul 7 alineatul (3)]. Ca atare, autorităţile statelor membre vor trebui să realizeze investiţiile necesare pentru buna funcţionare a IMI. CESE consideră că, întrucât este vorba de o competenţă partajată şi, prin urmare, de o responsabilitate partajată, statele membre ar trebui să depună şi ele eforturi suplimentare.

Aplicarea efectivă a sistemului implică întărirea cooperării administrative dintre autorităţile statelor membre şi Comisie. În viitor va trebui extins domeniul de aplicare al IMI, care în prezent se circumscrie Directivei privind calificările profesionale şi Directivei privind serviciile pe piaţa internă.

4.4.1. În aceste scopuri ce ţin de cooperarea administrativă, Decizia 2008/49/CE prevede un sistem de schimb şi prelucrare a informaţiilor care, dat fiind caracterul sensibil al acestora, este atribuit în mod fragmentat diverselor unităţi administrative care intervin în proces, fiecăreia dintre ele revenindu-i gestionarea unei părţi concrete din sistem. Astfel, în afară de Comisie, IMI necesită intervenţia următorilor participanţi naţionali: pe de o parte, coordonatorul şi, pe de alta, utilizatorii sistemului; aceştia din urmă, fie sub controlul autorităţii naţionale, fie sub cel al coordonatorului, sunt identificaţi pe baza diverselor funcţii care le sunt atribuite de gestionar, alocator, controlor şi administratorul local de date.

4.4.2. Acest sistem va fi coordonat în mod obligatoriu cu mecanismele de cooperare administrativă prevăzute în directivele în domeniul cărora va fi aplicat, şi anume cu mecanismele de schimb de informaţii şi cu autorităţile naţionale desemnate în acest scop în Directiva privind serviciile şi în Directiva privind calificările profesionale. În acest sens, vor trebui luate în considerare eventualele relaţii directe sau indirecte dintre utilizatorii IMI şi autorităţile naţionale desemnate în directivele respective, în special cele care afectează direct sau indirect piaţa internă.

4.4.3. În vederea coordonării cu IMI, este necesară acoperirea următoarelor aspecte din Directiva privind serviciile:

a)	definirea largă a autorităţii competente (articolul 4);

b)	stabilirea de ghişee unice (articolul 6) şi de puncte de contact (articolul 28);

c)	stabilirea unor proceduri de autorizare şi de comunicare cu solicitantul, care să aibă un înalt grad de armonizare (articolul 13);

d)	stabilirea unor mecanisme de alertă (articolul 32), ceea ce poate duce la crearea unei reţele europene a autorităţilor din statele membre.

4.4.4. În sfârşit, în ceea ce priveşte Directiva privind calificările profesionale, trebuie acoperite următoarele mecanisme de cooperare:

a)	definirea detaliată a autorităţii competente şi echivalarea titlurilor de calificare profesională emise de organizaţii profesionale (articolul 3).

b)	cooperarea administrativă între statele membre pentru libertatea prestării serviciilor (articolul 8);

c)	armonizarea procedurii pentru recunoaşterea calificărilor profesionale în vederea stabilirii (articolul 51);

sistemul specific de cooperare administrativă care clarifică condiţiile schimbului de informaţii privind acţiunile disciplinare şi sancţiunile penale, lista autorităţilor competente şi coordonatorul acestora (articolul 56) şi, în sfârşit, stabilirea de puncte de contact naţionale cărora le sunt atribuite funcţii de informare concretă privind aplicarea directivei (articolul 57).

4.4.5. Comitetul consideră că o punere în aplicare rapidă a sistemului IMI va trebui să includă aspectele sociale (perioade de cotizare, drepturi de pensie etc.) legate de domeniile prevăzute pentru această primă fază. Această abordare corespunde poziţiei politice pe care o adoptă de obicei Comitetul şi, în plus, decurge din conexiunea directă şi necesară dintre dimensiunea economică şi cea socială a exercitării activităţilor profesionale.

4.4.6. CESE a subliniat această relaţie în repetate rânduri: ca exemplu recent, în Avizul din 14.1.2009 (7) privind dimensiunea socială şi de mediu a pieţei interne, Comitetul indica faptul că instituţiile europene ar trebui să ia în considerare atât interesele legitime ale întreprinderilor, cât şi faptul că libertăţile economice trebuie reglementate asigurându-se că exercitarea acestora nu prejudiciază drepturile sociale recunoscute de legislaţia Uniunii Europene, normele internaţionale ale muncii şi legislaţia statelor membre, inclusiv dreptul la negociere, încheiere şi aplicare a acordurilor colective.

4.4.7. Comitetul a sprijinit măsurile de armonizare în acest sens, atât coordonarea sistemelor de securitate socială, cât şi iniţiativele privind „portabilitatea” drepturilor de pensie (8).

4.5. CESE pledează pentru buna funcţionare a întregii legislaţii comunitare, pentru exploatarea întregului potenţial al pieţei interne, precum şi pentru adoptarea de măsuri adecvate de sensibilizare şi formare a autorităţilor competente.

4.6. Pentru întărirea cooperării administrative trebuie, pe de o parte, să se consolideze funcţionarea sistemului IMI, iar organizaţiile să contribuie la funcţionarea acestuia şi, pe de altă parte, CESE şi organizaţiile societăţii civile organizate să joace un rol important, în special prin intermediul campaniilor de informare privind existenţa acestuia şi de sensibilizare privind importanţa sa pentru funcţionarea pieţei interne.

4.7. CESE consideră că, dată fiind experienţa acumulată în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului IMI şi procesul de evoluţie a dreptului comunitar, va fi posibilă extragerea unor principii generale prin care, în viitor, se va putea aborda o reglementare mai cuprinzătoare şi detaliată la nivel comunitar în domeniul cooperării administrative, prin adoptarea unui regulament care să acopere aspectele cele mai generale.

4.8. Aşadar IMI reprezintă prima fază a acestui proces: în conformitate cu dispoziţiile pertinente, acesta va raţionaliza sistemele de cooperare administrativă ale statelor membre între ele şi între acestea şi Comisie, în domeniile bazate pe recunoaştere reciprocă şi pe principiul nediscriminării, care sunt fundamentale pentru funcţionarea pieţei interne. În acelaşi timp, sistemul menţine un aspect esenţial pentru cetăţenii Uniunii Europene, şi anume protecţia datelor personale, graţie repartizării detaliate a funcţiilor între părţile care intervin în gestionarea IMI, stabilită prin acţiunile Comisiei în acest domeniu.

4.9. În sfârşit, în ceea ce priveşte implicaţiile sistemului IMI asupra regimului de protecţie a datelor personale, trebuie semnalată publicarea recentă a concluziilor avocatului general Ruiz-Jarabo Colomer (9), în cadrul cărora sunt interpretate anumite dispoziţii din reglementările din care este format acest regim şi care sunt aplicabile pe deplin în acest context. Această interpretare a fost confirmată prin hotărârea CJCE din 7 mai 2009 privind obligaţia de a se garanta dreptul de acces la informaţiile referitoare la destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor şi la conţinutul informaţiilor comunicate, nu numai pentru prezent, ci şi pentru trecut, precum şi stabilirea unui termen de stocare a acestor informaţii, menţinându-se echilibrul adecvat între interesul persoanei vizate în privinţa protecţiei vieţii sale private şi sarcina pe care obligaţia de stocare a acestor informaţii o reprezintă pentru operator.

4.10. Interpretarea priveşte, în special, două drepturi diferite, recunoscute prin Directiva 95/46 şi reglementate în aşa fel încât exercitarea primului (dreptul la eliminarea datelor în termen de un an) pare a împiedica exercitarea celui de-al doilea (dreptul de acces al persoanei interesate la prelucrarea datelor): dacă datele sunt şterse în conformitate cu dispoziţiile Directivei 95/46, dispare dreptul de acces, întrucât nu se poate solicita o informaţie care nu mai există. Pare prudentă acceptarea interpretării avocatului general şi a Curţii de Justiţie pentru a face posibile coexistenţa celor două drepturi recunoscute de legislaţia comunitară şi exercitarea acestora; această interpretare impune obligativitatea informării persoanei interesate în legătură cu transferul de date, indicându-se identitatea destinatarilor şi existenţa unui termen de un an pentru exercitarea dreptului de acces, la expirarea căruia se va proceda la ştergerea datelor, acestea nemaifiind accesibile.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Cauza C-392/02, hotărârea din 15.11.2005 şi concluziile avocatului general Geelhoed.

(2) JO L 264, 15.10.2003.

(3) JO C 325, 30.12.2006.

(4) JO L 181, 18.5.2004.

(5) JO L 13, 16.1.2008.

(6) JO L 176, 7.7.2009, p. 17.

(7) JO C 182, 4.8.2009, p. 1.

(8) JO C 228, 22.9.2009.

(9) Concluziile din 22.12.2008, cauza C-553/07.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/107

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Spre o strategie coerentă în privinţa agendei europene în domeniul cercetării agricole”

COM(2008) 862 final

(2010/C 128/20)

Raportor: dl CHIRIACO

La 15 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Spre o strategie coerentă în privinţa agendei europene în domeniul cercetării agricole”

COM(2008) 862 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 13 octombrie 2009.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Comitetul Economic şi Social European (CESE) salută iniţiativa Comisiei, care deschide calea elaborării unei viitoare agende europene în domeniul cercetării agricole, în perspectiva instituirii unui spaţiu european de cercetare agricolă. Pentru ca oferta de produse agricole să poată ţine pasul cu tendinţele mondiale ale cererii, se impune într-adevăr intensificarea cercetării şi inovării în acest sector (1).

1.2. CESE se declară de acord cu abordarea propusă de Comisie, bazată pe testarea conceptului de programare comună, care, ţinând seama de cerinţele şi specificul diferitelor programe naţionale, îşi propune să garanteze o coordonare la nivel comunitar a iniţiativelor şi o împărţire eficientă şi concretă a resurselor (2). În special, CESE invită Comisia să consolideze cooperarea, nu numai în cazul programelor naţionale de cercetare agricolă, ci şi în cel al diverselor iniţiative promovate de diferite direcţii generale (cum ar fi DG Mediu, DG Agricultură şi DG Întreprinderi). În acest context, CESE invită Comisia să furnizeze, într-o viitoare comunicare, informaţii suplimentare privind instrumentele şi modalităţile operaţionale, inclusiv resursele financiare, ale iniţiativelor propuse, cu implicarea tuturor părţilor interesate într-un proces de consultare şi cu luarea în considerare a rezultatelor testelor-pilot privitoare la programarea comună.

1.3. Programarea comună în sectorul cercetării agricole are ca scop analizarea capacităţii societăţii de a se confrunta cu provocările pe care le presupune utilizarea la scară din ce în ce mai largă a produselor bio la nivel european. Aceste provocări privesc schimbările climatice, protecţia sănătăţii umane şi aspectele siguranţei alimentare. Aceste probleme au făcut obiectul unor discuţii şi analize aprofundate din partea Comitetului permanent privind cercetarea agricolă (Standing Committee on Agricultural Research – SCAR) (3), în special din perspectiva rezultatelor atelierului organizat de Comisia Europeană pe tema programării comune. Aceste reflecţii au fost sintetizate în documentul de poziţie privind programarea comună, din iunie 2009. Programarea comună presupune o participare pe scară largă şi un efort susţinut din partea ţărilor implicate, care se concretizează, în termeni de impact, în valoare adăugată şi beneficii pentru cetăţeni şi pentru competitivitatea europeană. Având în vedere acest lucru, CESE propune încă de pe acum instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare a implicării, inclusiv în sectorul privat, a tuturor părţilor interesate, în special a întreprinderilor, mai ales în ceea ce priveşte identificarea obiectivelor cercetării, precum şi evaluarea resurselor necesare şi identificarea cu precizie a instrumentelor financiare care să permită funcţionarea sistemului, asigurându-se accesul efectiv la finanţare. În special, CESE recomandă Comisiei şi Consiliului să dispună elaborarea unei propuneri de regulament care să constituie temeiul juridic de organizare şi funcţionare a noului SCAR, în conformitate cu procesul politic lansat în 2004, şi care să înlocuiască Regulamentul (CEE) nr. 1728/74.

1.4. În cadrul noului model de guvernanţă propus de Comisie, Comitetul permanent privind cercetarea agricolă are rolul de a coordona promovarea iniţiativelor comune la nivel comunitar, precum şi realizarea unei hărţi a capacităţilor iniţiativelor de cercetare promovate. CESE consideră că SCAR va trebui să se arate foarte flexibil în sprijinirea reformelor prezente (4) şi viitoare ale cadrului normativ al politicii agricole comune, aflat în permanentă evoluţie.

1.5. În cadrul programării comune, procesul de prognoză şi analiză se află în strânsă legătură cu cel de realizare a hărţii capacităţilor care, prin furnizarea de cifre şi statistici esenţiale privind deficienţele, tendinţele şi cerinţele legate de organizarea cercetării agricole la nivel naţional, contribuie la definirea unei imagini de ansamblu a evoluţiei cercetării agricole în UE. Până în prezent, astfel de informaţii au fost furnizate prin intermediul proiectului „EU-AGRI-MAPPING”, iniţiativă care se înscrie în cadrul celui de-al şaselea program-cadru european de cercetare. Având în vedere dificultăţile întâlnite pe parcursul acestui proiect, CESE consideră că realizarea hărţii capacităţilor nu se poate face prin iniţiative de moment, ci trebuie să fie un proces continuu şi actualizat în permanenţă.

2. Sinteza Comunicării

2.1. Un nou context pentru cercetarea agricolă în Europa

2.1.1. Agricultura europeană se vede confruntată cu noi provocări, cum ar fi schimbarea demografiei agricole şi a structurii fermelor, implicaţiile practicilor agricole moderne asupra ocupării forţei de muncă, evoluţia politicii agricole comune (PAC) şi factorii de la nivel global care influenţează acest sector.

2.1.2. Opinia generală este că, pentru a face faţă acestor provocări, în Europa este nevoie de un sector puternic al cercetării agricole. Cercetarea agricolă ar trebui să permită dobândirea cunoştinţelor necesare unei înţelegeri aprofundate a dezvoltării rurale, precum şi a factorilor care influenţează dezvoltarea durabilă şi a obstacolelor din calea acesteia, să furnizeze noi tehnologii şi inovaţii necesare dezvoltării sectorului agricol şi să faciliteze însuşirea de cunoştinţe, în vederea unei mai bune înţelegeri a dinamicii pieţei. Totuşi, activităţile de cercetare sunt adesea fragmentate şi slab coordonate, investiţiile sunt insuficiente, iar masa critică lipseşte. În Europa există mai multe mecanisme, în special cele prevăzute de programul-cadru comunitar, care contribuie la promovarea colaborării paneuropene a cercetătorilor. În acest sens, sistemul ERA-NET asigură finanţare pentru punerea în reţea a programelor naţionale, a ministerelor sau a agenţiilor de finanţare din toate sectoarele ştiinţifice. Consiliul UE a decis (în noiembrie 2004) că o strategie mai bine structurată s-ar putea dovedi benefică pentru colaborarea din acest sector. În această privinţă, conceptul de programare comună elaborat de curând merge mai departe decât sistemul ERA-NET şi optează pentru colaborarea directă a programelor publice din statele membre, atât pentru definirea unor perspective comune şi a unor agende de cercetare strategică, cât şi pentru punerea în comun a resurselor, în scopul rezolvării în comun a unor probleme specifice. Comitetul permanent privind cercetarea agricolă (SCAR) a fost menţionat ca un bun exemplu de posibilă structurare în reţea a noului proces de programare comună.

2.2. Rolul de orientare al Comitetului permanent privind cercetarea agricolă

2.2.1. După mai mulţi ani de încetinire a ritmului de activitate, în 2005 Comitetului permanent privind cercetarea agricolă i s-a încredinţat de către Consiliu un mandat reînnoit, care îi atribuie un rol major în coordonarea activităţilor de cercetare agricolă în Europa. „Noul” SCAR e format din reprezentanţi ai celor 27 de state membre ale UE, în timp ce reprezentanţii ţărilor candidate la aderare şi cei ai ţărilor asociate participă în calitate de observatori. Printre iniţiativele promovate de SCAR în vederea sprijinirii unui spaţiu european de cercetare agricolă se numără – pe lângă programarea comună – procesul prospectiv, menit să formuleze scenarii posibile pentru agricultura europeană pe termen lung, precum şi cel de realizare a unei hărţi care să identifice necesităţile şi tendinţele cercetării agricole în UE.

2.2.2. SCAR a adoptat o abordare structurată a stabilirii temelor prioritare de cercetare, în vederea unei colaborări viitoare mai strânse, prin intermediul înfiinţării mai multor grupuri de lucru în care colaborează statele membre şi statele asociate (Collaborative Working Groups – Grupuri de Lucru în Colaborare - GLC). GLC-urile funcţionează într-o manieră similară cu cea a reţelelor ERA-NET, în măsura în care utilizează aceeaşi abordare graduală, care se axează la început pe schimbul de informaţii, pentru a identifica apoi lacunele colaborării din diferitele zone de cercetare şi din cele prioritare şi, dacă este cazul, pentru a lansa activităţi comune şi/sau apeluri la prezentarea unor propuneri comune în sectorul cercetării.

2.3. Acţiuni principale pentru stabilirea unei agende europene coerente în domeniul cercetării agricole

2.3.1. Este nevoie ca factorii care stau la baza procesului de schimbare climatică să fie mai bine cunoscuţi, cât mai repede, pentru a limita impactul lor negativ şi pentru a proteja resursele de apă, cele ale solului şi biodiversitatea, în vederea susţinerii şi promovării unei agriculturi mai durabile la nivel european şi mondial. În acest context, schimbările climatice şi resursele energetice sunt sectoare de cercetare prioritare.

2.3.2. Cercetarea ar putea juca un rol mai important în acest domeniu dacă diversele părţi implicate ar participa mai mult la stabilirea unei agende şi la procesul de cercetare prin intermediul unor iniţiative cum sunt reţelele de inovare. Astfel, Comisia îşi propune să sporească producţia şi schimbul de cunoştinţe din domeniul agricol prin intermediul SCAR şi al Reţelei europene de dezvoltare rurală (5). În acest sens, în vederea consolidării programării comune din domeniul cercetării, pentru o mai bună guvernanţă a sistemului agroalimentar european, rolul strategic al SCAR ar putea fi consolidat pe viitor, astfel încât acesta să devină organismul însărcinat cu supervizarea diferitele activităţi de interes pentru domeniul agricol, desfăşurate de toate organismele publice de cercetare europene.

2.3.3. Pentru a elabora agende de cercetare pe termen lung, bazate pe viziuni şi obiective comune, trebuie conceput un mecanism de monitorizare care să cuprindă o combinaţie de instrumente de analiză prospectivă şi de întocmire a hărţii capacităţilor de cercetare.

2.3.4. Responsabilităţile Europei într-o economie globalizată nu pot fi trecute cu vederea: agricultura durabilă reprezintă o chestiune care va avea atât efecte directe (asupra preţurilor produselor alimentare), cât şi indirecte (de exemplu, asupra fluxurilor de migraţie) în UE şi în toate regiunile lumii. În consecinţă, trebuie consolidate în general sinergiile politice din domeniul cercetării agricole în Europa şi în afara acesteia, şi în special sinergiile dintre politicile de cercetare ale UE şi cele ale statelor membre, pe de o parte, şi politicile externe, precum cele privind ajutorul pentru dezvoltare şi cele de vecinătate, pe de altă parte.

3. Observaţii generale

3.1. Un nou context pentru cercetarea agricolă în Europa

3.1.1. În ultimii cincizeci de ani, rolul şi funcţiile agriculturii europene s-au modificat radical, în conformitate cu evoluţiile care au caracterizat societatea şi economia europeană, cu implicarea cetăţenilor şi a consumatorilor şi prin trecerea de la agricultura „rurală” la cea „post-industrială”. Prin urmare, opinia generală este că, în concordanţă cu bine-cunoscutul model agricol european, sectorul agricol trebuie perceput dintr-o perspectivă de multifuncţionalitate şi agroteritorialitate, adică nu numai sub aspect productiv. Aşadar, acelaşi principiu ar trebui să se aplice la definirea conceptului de „cercetare agricolă”. Aceasta confirmă în orice caz rolul de prim-plan al producţiei de produse alimentare de bază, scos în evidenţă şi de criza alimentară mondială. Într-adevăr, problema competitivităţii şi siguranţei aprovizionării cu alimente va reprezenta o provocare în viitorul apropiat.

3.1.2. În acest context, CESE salută abordarea adoptată în vederea elaborării unei definiţii mai largi a „cercetării agricole”, care să ţină seama de provocările cu care se confruntă agricultura europeană, printre care în special adaptarea la schimbările climatice şi atenuarea acestora, dezvoltarea energiilor regenerabile din surse agricole, conservarea biodiversităţii, gestionarea durabilă a resurselor de apă, dar şi promovarea tehnologiilor informaţiilor şi comunicării (TIC) şi a unei producţii de calitate.

3.2. Spre stabilirea unor agende comune de cercetare

3.2.1. Comunicarea Comisiei utilizează conceptul recent de programare comună (2) ca o nouă abordare în sectorul cercetării agricole, ce vizează utilizarea optimă a resurselor financiare limitate, printr-o mai bună colaborare. Programarea comună se află în prezent într-o etapă de experimentare, printr-un proiect-pilot de cercetare a bolii Alzheimer. Este, de asemenea, prevăzută adoptarea de către Consiliu, până în 2010, a unor iniţiative suplimentare, în alte sectoare de cercetare importante. Acolo unde se vor obţine rezultate pozitive, programarea comună ar putea avea un impact determinant asupra viitoarelor mecanisme de coordonare a cercetării la nivel european.

3.2.2. Programarea comună presupune o implicare a statelor membre, pe baza voluntariatului şi a unei geometrii variabile, în definirea, dezvoltarea şi implementarea de agende strategice de cercetare, bazate pe o viziune comună a modului optim de abordare a principalelor probleme sociale. Acest concept poate să se refere la colaborarea strategică a programelor naţionale existente sau la planificarea şi punerea în practică în comun a unor programe absolut noi. În ambele situaţii, este vorba despre punerea în comun a resurselor, selecţionarea sau conceperea celor mai corespunzătoare instrumente, utilizarea lor, precum şi verificarea şi analizarea în comun a progreselor înregistrate.

3.2.3. Având în vedere că activităţile de cercetare agricolă sunt adesea fragmentate şi slab coordonate, că investiţiile sunt insuficiente, că diseminarea şi difuzarea orientată a rezultatelor lasă de dorit şi că lipseşte masa critică, CESE apreciază programarea comună, considerând-o un obiectiv ambiţios care, alături de o abordare pragmatică şi flexibilă, va putea iniţia un proces strategic şi structurat de cercetare agricolă.

3.3. Rolul de orientare al Comitetului permanent privind cercetarea agricolă

3.3.1. Comunicarea Comisiei şi documentul de lucru al serviciilor Comisiei, care o însoţeşte, descriu în detaliu funcţiile de analiză, monitorizare, evaluare şi consultare, precum şi modalităţile de organizare şi operaţionale ale activităţii SCAR, în conformitate cu orientările Consiliului Agricultură şi Pescuit din 19 iulie 2004. În special, SCAR are sarcina de a monitoriza iniţiativele naţionale de cercetare în sectorul agroalimentar şi de a le coordona la nivel comunitar, precum şi de a formula scenarii verosimile de viitor, în ce priveşte evoluţia pe termen lung a priorităţilor cercetării în acest sector.

3.3.2. CESE consideră că o coordonare la nivel comunitar este esenţială în vederea confruntării cu provocările comune şi pentru a permite UE să se exprime la unison în cadrul organizaţiilor internaţionale, eliminând suprapunerile, dezvoltând în continuare programele, sporind concurenţa în ce priveşte obţinerea de finanţări şi, prin urmare, ridicând calitatea propunerilor de cercetare. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că situaţia cercetării diferă mult de la un stat membru la altul şi că programarea naţională trebuie să ţină seama de cerinţe şi priorităţi specifice, pe care nu întotdeauna le-ar avantaja, sub aspect cantitativ sau calitativ, cooperarea la nivel european. Iată de ce SCAR trebuie să dispună de instrumente care să garanteze un proces de monitorizare continuă şi actualizată.

4. Observaţii specifice

4.1. În contextul acţiunilor esenţiale întreprinse în vederea elaborării unui program european coerent de cercetare agricolă, comunicarea Comisiei identifică drept prioritare reducerea impactului negativ al schimbărilor climatice, conservarea resurselor pe care le reprezintă apa şi solul, şi protejarea biodiversităţii. CESE consideră că trebuie să se ţină seama şi de impactul social, aşa cum a subliniat raportul din 2008 al FAO, intitulat Gender and Equity Issues in Liquid Biofuels Production (Aspecte legate de gen şi de echitate în producerea de biocombustibili lichizi), care priveşte ansamblul raporturilor dintre întreprinderi, ocuparea forţei de muncă şi teritoriu.

4.2. În cadrul procesului de identificare a noilor sectoare prioritare pentru viitoarea agendă europeană de cercetare agricolă, trebuie să se ţină seama nu numai de schimbările climatice şi de aspectele energetice ce privesc agricultura, ci şi de eforturile de conservare a biodiversităţii, de utilizarea durabilă a resurselor de apă, de studiul de impact asupra mediului şi sănătăţii umane al producerii şi comercializării de organisme modificate genetic, de chestiunile legate de filierele agroalimentare - o atenţie specială fiind acordată etapei de transformare a produselor şi biotehnologiilor -, precum şi de toate instrumentele inovatoare care pot sluji la confruntarea cu problemele ce constituie noi provocări, după cum s-a subliniat recent în evaluarea stării de sănătate a PAC revizuite (noiembrie 2008).

4.3. Cercetarea ar putea juca un rol şi mai important dacă diferitele părţi interesate ar fi mai implicate în procesul de stabilire a agendei şi dacă ar putea participa la procesul de cercetare. Este în special important ca întreprinderile, în special cele mici şi mijlocii, să fie implicate în identificarea obiectivelor de cercetare de urmat, în funcţie de necesităţile lor reale, ca şi în promovarea cercetării aplicate şi a transferului tehnologic, prin asigurarea unui acces real la finanţare. De aceea, CESE se declară de acord cu propunerea Comisiei de strângere a legăturilor dintre cunoaştere şi inovare, în vederea interconectării intereselor întreprinderilor şi ale cetăţenilor, şi invită Comisia să instituie programe de formare în acest scop.

4.4. În special în ceea ce priveşte reţeaua europeană de dezvoltare rurală (5), în loc să se adopte măsuri specifice care ar putea duce la apariţia unor probleme de coordonare cu funcţia de reglementare a reţelei, ar trebui să se prevadă mecanisme de încurajare a schimbului de bune practici. Reţeaua europeană de dezvoltare rurală, platformele tehnologice europene şi celelalte instrumente de împărtăşire a cunoştinţelor constituie soluţii strategice de punere în comun şi de dezvoltare la nivel european a ideilor viabile, a informaţiilor fiabile şi experienţelor practice, structurând şi consolidând crearea şi schimbul de cunoştinţe.

4.5. În scopul punerii în reţea a cercetării europene şi a celei internaţionale, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, se impune instituirea unor mecanisme corespunzătoare, în măsură să menţină eficacitatea şi eficienţa iniţiativelor întreprinse, mai ales prin consolidarea capacităţilor locale de guvernanţă şi prin creşterea calităţii resurselor umane implicate.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetul Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Avizul CESE privind „Preţurile la alimente în Europa” (A se vedea pagina 00 a prezentului jurnal oficial).

(2) JO C 228, 22.9.2009, p. 56.

(3) Art.7 din Regulamentul (CEE) nr. 1728/74.

(4) Regulamentul nr. 72/2009/CE, Regulamentul nr. 73/2009/CE, Regulamentul nr. 74/2009/CE şi Decizia Consiliului 2009/61/CE din 19 ianuarie 2009.

(5) Art. 67 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/111

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor „Preţurile la alimente în Europa”

COM(2008) 821 final

(2010/C 128/21)

Raportor: dl József KAPUVÁRI

La 9 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor – Preţurile la alimente în Europa

COM(2008) 821 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 2 septembrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie (şedinţa din 5 noiembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 75 de voturi pentru, 5 voturi împotrivă şi 3 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Măsurile de îmbunătăţire a lanţului de aprovizionare cu alimente şi de sporire a eficienţei şi competitivităţii acestuia nu ar trebui să urmărească obţinerea unor preţuri scăzute la alimente. O astfel de abordare ar menţine lanţul de aprovizionare pe un drum greşit, aşa cum este cazul în prezent. Avem nevoie să ne asigurăm că raportul preţ/valoare rămâne la un nivel realist. Anticiparea unor preţuri scăzute în lanţul de producţie limitează în final investiţiile şi capacitatea de inovare a furnizorilor agroalimentari, precum şi opţiunile consumatorilor, iar Comisia trebuie să ia în considerare aceşti factori şi efectele lor secundare pe termen mediu şi lung şi să renunţe la atenţia dedicată exclusiv beneficiilor imediate ale preţurilor scăzute. Ar fi greşit să afirmăm că preţurile reduse la alimente sunt în interesul consumatorului; consumatorii beneficiază, mai degrabă, de pe urma preţurilor realiste, care garantează calitatea, cantitatea şi servirea pe care le aşteaptă. Cu toate acestea, o metodă care are drept scop reducerea amplitudinii volatilităţii preţurilor este una adecvată, asigurând o mai mare fiabilitate şi predictibilitate a lanţului de aprovizionare cu alimente.

1.2. Uniunea Europeană are interesul să se asigure că, pe termen lung, consumatorii se pot bucura de alimente sigure. Pentru aceasta, este necesar un grad mare de autoaprovizionare. Pe de altă parte, o agricultură durabilă poate fi asigurată doar prin cercetare şi dezvoltare, inovaţie şi dezvoltare tehnologică şi, pentru ca acest lucru să devină realitate, resursele PAC sunt esenţiale. Cu toate acestea, accesul la astfel de resurse trebuie organizat astfel încât să se încurajeze adaptarea la condiţiile de piaţă, fiind în acelaşi timp obligatoriu să se ofere informaţii, să se coopereze şi să se abordeze în detaliu problemele de dezvoltare rurală.

1.3. Domeniul de acţiune poate fi extins doar dacă are loc o consultare socială cu o bază cât mai largă. Pentru fiecare dintre domeniile în care se va acţiona trebuie efectuate analize de fond, trebuie conceput un plan precis de acţiune şi trebuie definite competenţe şi responsabilităţi clare. Toate acestea sunt esenţiale, având în vedere că orice măsură legată de preţurile la alimente afectează un sistem complex de factori. Alimentele reprezintă principala forţă care menţine societatea unită; au o importanţă strategică şi se bucură de încredere considerabilă din partea consumatorilor. Din această perspectivă, condiţiile de producţie trebuie organizate în aşa fel încât durabilitatea pe termen lung să nu fie în pericol.

1.4. Este imposibilă restricţionarea investiţiilor în produse agricole de bază, care se fac, de obicei, prin bursă. Cu toate acestea, trebuie găsit un mijloc de atenuare a efectelor factorilor care nu reflectă cererea actuală, întrucât aceştia afectează lanţul de aprovizionare cu alimente agricole. Deşi UE este conştientă de responsabilităţile sale cu privire la distribuţia de produse alimentare către ţările în curs de dezvoltare, nu trebuie uitat că principala sa responsabilitate o reprezintă asigurarea unei întregi game de produse alimentare sigure pentru cetăţenii săi, prin reducerea dependenţei de pieţele mondiale şi prin menţinerea propriei autonomii.

1.5. CESE susţine iniţiativa instituirii Grupului la nivel înalt (GNI) pentru competitivitatea industriei agroalimentare, instituit prin Decizia Comisiei din 28 aprilie 2008 (2008/359/CE). CESE aşteaptă rezultatele lucrărilor GNI. Obţinerea unui nivel cât mai ridicat de stabilitate a pieţelor agroalimentare ar trebui să constituie unul din cele mai importante obiective ale lucrărilor GNI.

2. Comunicarea Comisiei

2.1. Din cauza creşterilor rapide ale preţurilor produselor agricole în a doua jumătate a anului 2007, preţurile alimentelor la vânzarea cu amănuntul au crescut, de asemenea, semnificativ. Comisia a răspuns prin Comunicarea sa privind „Creşterea preţurilor la produsele alimentare – Direcţii de acţiune ale UE pentru gestionarea problemei” [COM(2008) 321 final].

2.2. Comisia consideră că identificarea şi rezolvarea problemelor legate de reglementare şi de concurenţă în funcţionarea lanţului de aprovizionare cu alimente este cheia îndeplinirii acestui obiectiv. Comunicarea, care conţine cinci capitole, analizează situaţia şi recomandă măsuri în vederea rezolvării problemelor.

2.3. Conform comunicării, preţurile mai ridicate la produsele agricole de bază au rezultat dintr-o combinaţie de factori structurali şi temporari. Factorii structurali, cum ar fi creşterea populaţiei mondiale, creşterea veniturilor în economiile emergente şi dezvoltarea unor noi pieţe de desfacere, au mărit cererea la nivel mondial.

2.4. „Din august 2007 şi până în iulie 2008, inflaţia preţurilor la alimente (în afară de alcool şi tutun) a reprezentat aproximativ un punct procentual din inflaţia totală.” Tendinţele preţurilor au fost caracterizate, printre altele, de diferenţe între creşterile de preţuri la produsele alimentare prelucrate şi cele neprelucrate, din cauza efectului de „compoziţie.”

2.5. Comisia preconizează că inflaţia preţurilor la alimente şi contribuţia preţurilor alimentelor la inflaţia globală va scădea în următorii doi ani.

2.6. Comisia consideră că restricţiile la exporturile de produse agricole impuse de unele ţări anul trecut au făcut mai mult rău decât bine, deoarece au blocat semnalele pieţei.

2.7. De la începutul lui 2006, a avut loc o creştere a fluxurilor de investiţii pe aceste pieţe, aşa cum arată numărul total de contracte futures restante deţinute de participanţii de pe piaţă.

2.8. Comunicarea conţine un tabel care trece în revistă practicile care ar putea stârni îngrijorare în ceea ce priveşte concurenţa, după cum urmează:

—	carteluri;

—	acorduri de cumpărare exclusivă;

—	impunerea preţurilor de vânzare;

—	impunerea mărcii unice;

—	produse de marcă proprie;

—	vânzarea legată;

—	acorduri de furnizare exclusivă;

—	sisteme de certificare.

2.9. Pe baza analizei sale, Comisia propune o foaie de parcurs pentru a îmbunătăţi funcţionarea lanţului de aprovizionare cu alimente, care cuprinde patru elemente principale.

2.10. Comisia speră că recomandările Grupului la nivel înalt pentru competitivitatea industriei agroalimentare, constituit în primăvara anului 2008, vor ajuta lanţul de aprovizionare cu alimente să-şi amelioreze competitivitatea.

2.11. Pentru a acţiona împotriva potenţialelor practici anticoncurenţiale identificate drept motive de îngrijorare în Capitolul 4, în cadrul Reţelei Europene de Concurenţă, Comisia va continua dialogul cu autorităţile naţionale responsabile cu concurenţa, în vederea garantării unei aplicări coerente şi bine coordonate a normelor privind concurenţa pe întreg teritoriul UE, în beneficiul consumatorilor europeni.

2.12. În legătură cu revizuirea, la nivel naţional şi/sau la nivelul UE, a reglementărilor care ar putea crea probleme în funcţionarea lanţului de aprovizionare cu alimente, comunicarea menţionează următoarele reglementări şi practici:

—	reglementări care restricţionează accesul pe piaţă al noilor companii;

—	reglementări care restricţionează capacitatea întreprinderilor de a concura în ceea ce priveşte preţurile; acestea trebuie revizuite;

—	practici care denaturează relaţia dintre furnizori şi detailişti; acestea trebuie descurajate.

2.13. Comisia va examina, împreună cu organismele de reglementare de pe pieţele produselor de bază şi în strânsă legătură cu alte autorităţi de reglementare din afara UE (în special din SUA, unde se află cele mai importante burse), ce măsuri ar putea fi luate pentru a contribui la reducerea volatilităţii preţurilor pe pieţele produselor agricole de bază.

2.14. Pe baza acestui program de lucru şi a măsurilor aferente, Comisia va examina posibilitatea de a acţiona şi pe viitor şi propune rediscutarea acestei chestiuni de către Consiliul European, în decembrie 2008.

3. Consideraţii generale

3.1. Factorii structurali care au cauzat creşterea de preţuri la produsele agricole vor persista pe termen mediu. Cu toate acestea, fluctuaţiile din ultimii doi ani sugerează că piaţa de produse agricole va trebui să accepte preţurile din ce în ce mai volatile. Actuala criză economică a afectat doar în mică măsură creşterea cererii pe pieţele globale şi, drept consecinţă, ne-am putea confrunta în orice moment cu o repetare a proceselor care au debutat la mijlocul anului 2007, lucru care face pieţele agricole şi mai puţin previzibile. În plus, adaptarea la cererea cauzată de manipularea speculativă a preţurilor – care nu reflectă cererea reală – este imposibilă, deoarece acest lucru necesită un grad de flexibilitate incompatibil cu caracteristicile şi potenţialul producţiei agricole.

3.2. Uniunea Europeană este conştientă că fluctuaţiile preţurilor din agricultură afectează nu numai întregul sector agricol, ci şi – prin preţurile la alimente – toţi consumatorii. Fluctuaţiile abrupte şi majore duc la necesitatea regândirii poziţiei sectorului agricol al UE. Grupul la nivel înalt pentru competitivitatea industriei agroalimentare reprezintă cadrul adecvat pentru acest lucru. În acest context, trebuie clarificate: (1) viitorul agricol al UE; (2) viitoarea poziţie a agriculturii în cadrul politicilor UE; de asemenea, trebuie avute în vedere: (3) modul de abordare al consecinţelor deschiderii de pieţelor; şi (4) modul de corectare a dezechilibrelor în relaţiile din cadrul lanţului de aprovizionare cu alimente.

3.3. Deşi nu s-a înregistrat niciun progres în dezvoltarea specializării teritoriale în cadrul UE de la lansarea PAC, există semne clare ale existenţei acestui fenomen pe pieţele internaţionale. Datorită deschiderii progresive a pieţelor UE pentru bunuri din ţări terţe, producătorii agricoli din UE sunt forţaţi să concureze în condiţii de inegalitate. Prin urmare, producătorii europeni pierd teren pe pieţe. Pe termen mediu, această realitate poate ameninţa serios economia rurală din Europa. Având în vedere acest lucru, UE nu poate să continue o politică comercială deschisă decât dacă diferitele forme de sprijin financiar pentru producătorii agricoli rămân în vigoare şi asigură suficiente stimulente pentru menţinerea nivelurilor de producţie.

4. Observaţii specifice

4.1. Evoluţiile preţurilor la produsele agricole de bază şi la alimente

4.1.1. În perioada de după criză, creşterea cererii pentru produsele agricole va depăşi probabil, încă o dată, creşterea ofertei. Prin urmare, aceste produse se vor dovedi probabil, încă o dată, mai atractive pentru capitalul de risc. Rezultatul poate fi apariţia unor fluctuaţii similare celor din ultimii doi ani, dacă variaţiile preţurilor în agricultură generează profituri mai mari decât cele obţinute prin alte construcţii de pe pieţele financiare. Date fiind condiţiile de după criza economică, şansele ca acest lucru să se întâmple sunt mai mici decât în 2007. Totuşi, pe termen mediu, trebuie să ne pregătim de o volatilitate continuă a preţurilor.

4.1.2. Aşa cum a accentuat Parlamentul European într-o Rezoluţie din 26 martie 2009 [2008/2175(INI)], o cotă tot mai mică din preţurile cu amănuntul la alimente merge către producătorii agricoli şi către întreprinderile de prelucrare a alimentelor. Din această perspectivă, este clar că fluctuaţiile de preţuri la începutul lanţului de aprovizionare vor avea doar un impact limitat şi întârziat asupra preţurilor cu amănuntul.

Creşterea preţurilor cu amănuntul la alimente îi afectează în special pe aceia care cheltuiesc o mare parte din venitul lor pe alimente. Acest fenomen este legat îndeaproape de dezvoltarea economică a unei anumite ţări, motiv pentru care preţurile tot mai mari la alimente au avut cel mai mare impact asupra inflaţiei din noile state membre ale UE. În aceste ţări cu venituri reduse, alimentele pot reprezenta până la 40-50 % din totalul cheltuielilor din gospodărie.

4.1.3. În următorii câţiva ani, preţurile la alimente vor rămâne probabil peste media din perioada 2002-2006, dar sub nivelul de la sfârşitul anului 2007. În acelaşi timp, preţurile vor rămâne extrem de volatile. Una dintre schimbările nedorite din ultimii doi ani este că preţurile au devenit mai sensibile la informaţiile de pe piaţă. Dat fiind că ne vom confrunta cu o creştere a cantităţii de informaţie atât despre factorii din domeniul distribuţiei, cât şi despre cei din domeniul cererii, preţurile vor continua să fluctueze. Şi mass-media are un rol important de jucat în acest context, deoarece mijloacele de comunicare eficiente oferă imediat pieţelor informaţii despre tot ce se întâmplă în lume.

4.1.4. Producătorii agricoli din UE trebuie să se pregătească pentru a satisface o cerere de produse alimentare în constantă creştere. Atât cantitatea, cât şi calitatea producţiei agricole a UE trebuie îmbunătăţite. Cu toate acestea, PAC poartă o mare responsabilitate: aceea de a se asigura că o deschidere progresivă a pieţelor UE nu subminează concurenţa în sectoarele agroalimentare din Europa. UE are nevoie de o strategie pe termen lung pentru agricultură, care să definească măsura în care Comunitatea trebuie să aibă drept scop autonomia în furnizarea diferitelor produse. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm că, pe termen mediu, UE va trebui să importe numeroase produse.

4.2. Rolul speculaţiilor în preţurile produselor agricole de bază

4.2.1. Capitalul din diferitele fonduri de pensii, fonduri de investiţii şi fonduri suverane de pe pieţele financiare internaţionale creşte constant, prin operaţiuni de tip swap, bănci şi grupuri multinaţionale. Dată fiind dimensiunea lor, acestea din urmă exercită o influenţă considerabilă asupra pieţelor pe care operează. Pentru că nu au obţinut profituri satisfăcătoare din investiţii convenţionale, s-au îndreptat înspre pieţele de produse agricole de bază.

4.2.2. Dată fiind natura speculativă a investiţiilor cu risc ridicat, acestea au un impact asupra preţurilor pe termen scurt, dar nu pe termen lung. Agricultura trebuie să ia în considerare aceste evoluţii, precum şi evoluţiile de pe pieţele financiare în general. Produsele de pe pieţele financiare care au drept rezultat fluctuaţii semnificative ale preţurilor produselor agricole şi nu reflectă fluxul real de produse au o influenţă nefavorabilă asupra evoluţiei preţurilor de pe pieţele fizice.

4.3. Funcţionarea lanţurilor de aprovizionare cu alimente

4.3.1. Aşa cum subliniază şi Comisia în documentul său de lucru pe acest subiect (SEC(2008) 2972), există o legătură strânsă între evenimentele de pe pieţele agricole din ultimii doi ani şi disfuncţionalităţile din lanţul de aprovizionare cu alimente. Distribuţia preţurilor la produsele alimentare în lanţul de aprovizionare reflectă îndeaproape capacitatea fiecărei verigi din lanţ de a-şi apăra interesele.

4.3.2. Autorităţile din domeniul concurenţei care intenţionează să evalueze efectul anticoncurenţial al procesului de consolidare în lanţul de aprovizionare cu alimente s-ar putea afla într-o poziţie destul de dificilă. Este important să se abordeze practicile anticoncurenţiale şi problemele în materie de concurenţă, la care face referire Comisia şi care se manifestă în anumite cazuri între furnizorii agroalimentari şi comercianţii din lanţul de producţie, pentru a adapta condiţiile la situaţia reală a economiei şi a pieţei. Astfel, cum a subliniat Comisia, este important ca, pe întregul teritoriu al UE, să fie asigurată aplicarea, coerentă şi bine coordonată, a normelor în materie de concurenţă. Lanţul de aprovizionare cu alimente este suficient de fragmentat pentru a garanta că tranzacţiile individuale nu au un impact anticoncurenţial din perspectiva pieţei unice. Practicile discutate în document demonstrează că, pentru o ţară şi un produs date, un anumit grad de concentrare poate avea un efect anticoncurenţial serios. Emergenţa capacităţilor de prelucrare care pot, date fiind economiile de scară, să obţină o poziţie dominantă pe piaţa unui anumit produs, poate reduce opţiunile consumatorului şi poate scoate întreprinderile mici şi mijlocii de pe piaţă. Acest lucru a devenit şi mai vizibil de când produsele de marcă proprie au început să exercite o influenţă semnificativă. În acelaşi timp, actuala dominaţie a competitivităţii preţurilor în politicile comerciale ale companiilor poate duce la apariţia de produse cu o valoare nutriţională mai redusă. Deşi nivelul siguranţei alimentare este în creştere, înlocuirea ingredientelor naturale cu unele artificiale, de valoare nutriţională mai mică, înseamnă că alimentele sunt din ce în mai puţin capabile să satisfacă nevoile consumatorului în materie de nutriţie de înaltă calitate.

4.3.3. Propunem ca metodele de rambursare folosite de marii detailişti să fie adăugate pe lista practicilor anticoncurenţiale prezentată în Tabelul 1. Asemenea metode fac posibilă decuplarea, pe de o parte, a preţurilor furnizorilor de costurile reale şi, pe de altă parte, a preţurilor plătite de detailişti de cele plătite de consumatori. Drept urmare, preţurile de referinţă sunt stabilite la niveluri nerealist de scăzute, cu mult sub cele care puteau fi atinse printr-o eficienţă crescută. Practicile anticoncurenţiale, precum cartelurile şi acordurile de furnizare exclusivă, sunt în mod clar inacceptabile, aşa cum este şi utilizarea poziţiei dominante pentru a impune unilateral condiţii furnizorilor. În acelaşi timp, această tehnică a marjei duble de profit – detailiştii se bucură de marje de profit considerabile nu numai de la cumpărători, datorită rambursărilor, ci şi de la furnizori – ascunde marjele de profit comercial şi contribuie la distorsionarea distribuţiei veniturilor din lanţul de aprovizionare cu alimente. Aceasta este o practică anticoncurenţială prin faptul că le cere furnizorilor să se adapteze unor preţuri care au puţin de a face cu costurile de producţie.

4.3.4. CESE este complet de acord cu îngrijorarea Comisiei cu privire la unele practici anticoncurenţiale care pot perturba funcţionarea lanţului alimentar. Legat de aceasta, pare clar că dezechilibrul de putere dintre producători, sectorul de prelucrare şi detailişti necesită mai multă atenţie. Concentrarea de putere în aval le conferă detailiştilor o poziţie dominantă în raport cu producătorii şi sectorul de prelucrare, permiţând unele practici abuzive, de nedorit. Din această perspectivă, abordarea noastră cu privire la binele consumatorului ar trebui nu numai să se concentreze pe obţinerea unor preţuri mai reduse pe termen scurt, dar şi pe termen lung, luând în considerare atât efectele directe, cât şi cele indirecte, pentru a preveni dificultăţile financiare ale furnizorilor, lipsa inovaţiei, reducerea numărului de opţiuni şi chiar – pe termen lung – preţuri mai mari.

5. O foaie de parcurs pentru îmbunătăţirea lanţului de aprovizionare cu alimente

Asigurarea unei distribuţii corecte a remunerării fiecăreia din verigile lanţului de aprovizionare cu alimente este o sarcină foarte complexă, multitudinea aspectelor sale necesitând interferenţa extinsă cu procesele de pe piaţă. Cu toate acestea, astfel de măsuri sunt indispensabile pentru îmbunătăţirea, pe o bază reală, a competitivităţii alimentelor europene.

5.1.1. CESE salută eforturile Comisiei de a aduce transparenţa pe piaţă. O mai bună înţelegere a modului de funcţionare a pieţei şi a rolului jucat de diferitele verigi din lanţ va fi întotdeauna utilă. Este foarte important să se realizeze o analiză detaliată a acestui lanţ, astfel încât autorităţile să adopte măsurile corespunzătoare atunci când este necesar, dacă sunt deficienţe sau întreruperi în lanţ. De aceea, CESE susţine în totalitate planul de acţiune propus de Comisie în comunicarea sa şi va colabora pe deplin la punerea în aplicare a acestuia.

Cu toate acestea, Comisia ar trebui să nu uite cum variază condiţiile de la un sector la altul sau chiar de o ţară la alta, motiv pentru care factorii care influenţează procesul diferă şi sunt mai degrabă dinamici decât statici.

Toate eforturile făcute de Comisie pentru a proiecta şi pune în aplicare un instrument permanent de monitorizare a preţurilor la alimente şi a distribuţiei venitului în cadrul lanţului ar trebui să se bazeze pe aceste realităţi şi rezultatele ar trebui privite ca un punct de referinţă, mai degrabă decât ca un adevăr infailibil.

5.1.2. Lanţul de aprovizionare cu alimente poate deveni mai competitiv doar dacă există o cooperare mai strânsă în cadrul lanţului. Într-adevăr, însuşi termenul de „lanţ” sugerează că fiecare verigă cooperează doar cu verigile cu care se învecinează direct, în vreme ce eficienţa reală poate fi asigurată dacă toate lucrează împreună, în interesul comun. În cazul în care credem cu adevărat că nevoile consumatorilor trebuie, prin produse, să determine condiţiile în care funcţionează lanţul de aprovizionare cu alimente, cei implicaţi în acest lanţ trebuie să analizeze cu seriozitate lucrurile.

5.1.3. Uniunea Europeană trebuie să accepte că mulţi dintre factorii luaţi în discuţie în Comunicarea Comisiei nu pot fi abordaţi prin măsuri de politică concurenţială. Armonizarea legislaţiei din domeniul concurenţei şi cooperarea autorităţilor din domeniu pot fi eficiente doar în rezolvarea cazurilor convenţionale de practici anticoncurenţiale (de tipul cartelurilor sau al publicităţii înşelătoare). Experienţa demonstrează că legea concurenţei nu este un mijloc adecvat pentru rezolvarea situaţiilor din Tabelul 1, din cauza relaţiei complexe de interdependenţă a celor implicaţi. Influenţa anumitor lanţuri de vânzare cu amănuntul de pe piaţă nu justifică un răspuns din partea autorităţilor din domeniul concurenţei, la nivel comunitar. Cu toate acestea, este semnificativ faptul că, din perspectiva furnizorului, dependenţa de detailiştii individuali şi de centrele de achiziţii a devenit un factor decisiv în supravieţuirea lor pe piaţă. Prin urmare, cooperarea dintre detailişti şi furnizori a devenit unilaterală.

În acelaşi timp, sancţiunile mai drastice acordate pe baza legii concurenţei ar putea avea efect în descurajarea practicilor care presupun inducerea în eroare a consumatorilor.

În următorii ani, munca de revizuire a protecţiei consumatorului va continua. Aceasta este legată de calitatea alimentelor care ajung pe piaţa unică din ţările terţe datorită deschiderii pieţei şi de condiţiile în care aceste alimente sunt produse. Printre altele, creşterea importurilor reflectă o concentrare pe preţuri şi pe cheltuiala mai redusă pentru produsele alimentare. Cu toate acestea, acest lucru merge mână în mână cu creşterea riscului în termeni de siguranţă alimentară şi protecţie a consumatorului reduse, dat fiind că multe importuri provin din regiuni unde cultura producţiei alimentare se află la un nivel mult mai scăzut decât în Europa.

5.1.4. Nu prea se poate interveni în politicile comerciale ale detailiştilor. Cu toate acestea, ar trebui identificaţi toţi paşii posibili pentru schimbarea centrului de atenţie al politicilor comerciale ale detailiştilor de la reducerea preţurilor (sau, în unele cazuri, la atingerea celor mai scăzute preţuri). Acest centru de atenţie trebuie să se constituie într-un răspuns pentru actuala distribuţie dezechilibrată a veniturilor din cadrul lanţului de aprovizionare cu alimente, afectând totodată şi atitudinea consumatorului.

5.1.5. Uniunea Europeană poate să acţioneze eficient în vederea corectării disfuncţionalităţilor din lanţul de aprovizionare cu alimente şi să îl eficientizeze doar dacă poate obţine informaţiile necesare. O altă sarcină importantă a UE este să mărească gradul de conştientizare în rândul consumatorilor pentru ca aceştia să poată lua decizii în cunoştinţă de cauză. Consumatorii sunt cheia supravieţuirii şi a dezvoltării durabile a agriculturii şi industriei alimentare europene. Sensibilizarea consumatorilor din Europa ar putea ajuta la punerea în practică a unuia dintre principiile fundamentale ale Comunităţii, preferinţa pentru produsele comunitare – un principiu care a fost, inevitabil, marginalizat pe durata negocierilor GATT şi OMC.

În proiectarea unui instrument de monitorizare, trebuie să includem stimulente pentru ca operatorii de pe piaţă să furnizeze sistemului informaţii demne de încredere. De exemplu, acest lucru ar putea însemna controale fiscale, facilităţi fiscale şi subvenţii. Asigurarea transparenţei pe baza voluntariatului nu reprezintă o opţiune realistă.

5.1.6. Pentru a atenua efectele negative ale speculei, trebuie avută în vedere posibilitatea unor paşi de reglementare care să garanteze că sunt permise numai tranzacţiile de pe pieţele bursiere sprijinite de garanţii reale în bunuri, spre deosebire de practicile curente de piaţă, care permit ca fluxuri foarte limitate de bunuri să exercite o influenţă considerabilă asupra preţurilor de pe piaţă, ceea ce se traduce prin fluctuaţii de preţuri pe piaţa fizică.

5.1.7. Lanţurile mai scurte de aprovizionare cu alimente

Reducerea numărului de intermediari între producătorii agricoli şi consumatori ar putea ajuta lanţul să funcţioneze mai eficient. Urmând exemplul programelor de distribuţie de lapte şi fructe către copiii din şcoli, relaţiile directe dintre producători şi consumatori trebuie încurajate. Una dintre cele mai evidente modalităţi de a face acest lucru este încurajarea pieţelor agricole tradiţionale. Aceasta ar ajuta la conservarea stilului de viaţă rural, la păstrarea pe piaţă a fermelor mici şi medii şi, în plus, ar aduce numeroase alte beneficii.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/116

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Pentru încheierea la Copenhaga a unui acord cuprinzător privind schimbările climatice”

COM(2009) 39 final

(2010/C 128/22)

Raportor: dl McDONOGH

La 28 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor - Pentru încheierea la Copenhaga a unui acord cuprinzător privind schimbările climatice

COM(2009) 39 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 2 septembrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiunea plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 168 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 3 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE îşi exprimă dezamăgirea cu privire la faptul că şefii de stat şi de guvern din UE nu au convenit încă asupra deciziilor cruciale privind finanţarea în domeniul schimbărilor climatice.

1.2. CESE recomandă ca, în conformitate cu descoperirile ştiinţifice, să se stabilească un obiectiv pe termen lung (până în anul 2050) de două tone de dioxid de carbon pe an pe cap de locuitor, în scopul menţinerii încălzirii globale la mai puţin de 2 °C.

1.3. CESE afirmă că Uniunea Europeană ar trebui să îşi fixeze un obiectiv intermediar ferm de reducere cu cel puţin 30 %, până în 2020, a nivelului emisiilor de gaze cu efect de seră înregistrat în 1990, cu condiţia ca alte ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare mai avansate din punct de vedere economic să efectueze reduceri comparabile.

1.4. Ţările dezvoltate ar trebui să se angajeze la o reducere cu cel puţin 80 %, până în 2050, comparativ cu anul 1990, a emisiilor de gaze cu efect de seră.

1.5. CESE este de acord cu Comisia în ceea ce priveşte faptul că ţările în curs de dezvoltare, luate în ansamblu (cu excepţia ţărilor africane celor mai puţin dezvoltate), ar trebui să se angajeze să reducă creşterea emisiilor, până în 2020, cu 15-30 % faţă de nivelul care ar fi atins în cazul menţinerii situaţiei actuale.

1.6. Emisiile de gaze cu efect de seră provenind din transportul aerian şi maritim ar trebui incluse în negocierile de la Copenhaga.

1.7. CESE reiterează necesitatea ca, până în 2020, despădurirea tropicală brută să fie redusă cu cel puţin 50 % faţă de nivelurile actuale, asigurând totodată o gestionare durabilă a pădurilor, păşunilor, zonelor umede şi a turbăriilor în alte zone ale ţărilor dezvoltate şi, pe viitor, în ţările în curs de dezvoltare.

1.8. CESE aprobă sprijinul acordat de Comisie unui acord internaţional privind adăugarea de noi gaze fluorurate în „coşul” Protocolului de la Kyoto.

1.9. Este necesară finanţarea adecvată a activităţilor de cercetare, dezvoltare tehnologică şi demonstrative la nivel global (şi regional).

1.10. CESE sprijină educarea activă a cetăţenilor europeni şi din afara Europei şi o politică de informare pentru o mai bună înţelegere a schimbărilor climatice şi a impactului acestora.

1.11. Actuala încetinire globală a creşterii economice nu ar trebui utilizată ca pretext pentru a descuraja luarea unor măsuri decisive şi urgente privind schimbările climatice.

2. Introducere

2.1. CESE este convins că, în lumina recentelor descoperiri ştiinţifice de după cel de-al patrulea raport de evaluare al IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change – Grupul interguvernamental de experţi privind schimbările climatice), se impun în prezent, mai mult ca niciodată, măsuri urgente.

2.2. În 1996, guvernele UE au stabilit o ţintă în ceea ce priveşte plafonul de creştere a temperaturii de 2 °C faţă de nivelul perioadei preindustriale, plafon reconfirmat ulterior ca limită maximă tolerabilă şi de Consiliul UE, şi de consiliile pentru mediu, precum şi, mai recent, de grupul de experţi al UE privind schimbările climatice. Depăşirea acestei limite poate duce, prin efectele asupra sănătăţii, penuria de apă, insecuritatea alimentară şi migraţia forţată, la tulburări sociale majore. Cu toate acestea, 2 °C nu constituie o garanţie de siguranţă, având în vedere că, la o creştere medie de 0,8 % a temperaturii globale faţă de nivelurile perioadei preindustriale, se observă deja topirea rapidă a banchizei arctice.

2.3. Datele ştiinţifice recente sunt mai alarmante decât cele cuprinse în cel de-al patrulea raport al IPCC. Organizaţia „Global Carbon Project” a confirmat intensificarea creşterii emisiilor de CO2, cotele de creştere depăşind cel mai pesimist scenariu din raportul special al IPCC privind scenariile de emisie. Între 2000 şi 2007, cota medie de creştere se ridica la 3,5 %, aproape de patru ori mai mare decât creşterea anuală de 0,9 % din perioada 1990-1999.

3. Obiectivele în materie de emisii

3.1. Context

Ţările industrializate dezvoltate, care numărau, în 2008, aproximativ un miliard din cele 6,7 miliarde de locuitori ai planetei, reprezintă sursa a circa 70 % din totalul emisiilor începând din 1950. În viitor, ţările considerate în prezent „în curs de dezvoltare” vor genera cea mai mare parte a emisiilor.

Dacă, atât în 1990, cât şi în 2000, emisiile globale se ridicau la aproximativ 40 Gt CO2e (echivalent în CO2) pe an, în 2008 acestea atingeau 50 Gt CO2e. Emisiile globale anuale pe cap de locuitor se ridicau la 7-7,5 tone în 1990 şi 2000 şi la aproape 8 tone în 2008. Lucrările recente ale Institutului pentru cercetarea consecinţelor climatice din Potsdam, Germania, ajung la concluzia că emisiile de gaze cu efect de seră trebuie reduse, până în 2050, cu peste 50 % faţă de nivelurile din 1990, pentru ca riscul de depăşire a obiectivului de 2 °C să nu treacă de 25 % (ceea ce reprezintă un grad de risc încă semnificativ).

3.2. În conformitate cu descoperirile ştiinţifice şi consensul general la care s-a ajuns în cadrul comunităţii ştiinţifice, CESE recomandă stabilirea unui obiectiv pe termen mai lung (până în 2050) de două tone de dioxid de carbon pe cap de locuitor anual, ceea ce echivalează cu stabilizarea emisiilor cu efect de seră la o concentraţie de 500 ppm CO2e. Obiectivul de două tone pe cap de locuitor anual ar trebui încurajat la nivel naţional.

3.3. CESE este de acord cu obiectivele Comisiei Europene privind reducerea, până în 2050, a emisiilor globale la mai puţin de 50 % faţă de nivelurile atinse în 1990.

3.4. CESE este de acord cu cel de-al patrulea raport de evaluare al IPCC şi cu concluziile lucrărilor mai recente, conform cărora ţările dezvoltate ar trebui să se angajeze la o reducere de minimum 80 % până în 2050, comparativ cu 1990.

Uniunea Europeană a oferit un exemplu, angajându-se ca, până în 2020, să-şi reducă emisiile în mod autonom cu 20 % faţă de anul 1990.

3.5. De asemenea, Comitetul este de acord cu opinia Comisiei conform căreia UE ar trebui să îşi propună, până în 2020, un obiectiv mai ridicat, de reducere a emisiilor cu 30 %, cu condiţia ca ţările dezvoltate să se angajeze să efectueze reduceri comparabile, iar ţările în curs de dezvoltare mai avansate din punct de vedere economic să se angajeze să efectueze reduceri adecvate. Nu numai toate ţările care figurează în Anexa 1 a protocolului de la Kyoto ar trebui să se angajeze la îndeplinirea acestui obiectiv, ci şi toate ţările membre OCDE, precum şi toate statele membre ale UE, ţările candidate şi ţările potenţial candidate. Acest angajament al ţărilor dezvoltate este esenţial, chiar indispensabil, pentru ca ţările în curs de dezvoltare să le urmeze exemplul şi să-şi fixeze obiective corespunzătoare. Ulterior, ar trebui ca aceste obiective să fie revizuite şi să se elaboreze o foaie de parcurs care să precizez obiectivele pentru 2030 şi 2040, în conformitate cu ultimele date obţinute prin cercetare ştiinţifică.

3.6. CESE îşi exprimă îngrijorarea cu privire la lipsa de ambiţie ce caracterizează propunerile altor ţări dezvoltate, care ocupă o poziţie-cheie, precum SUA şi Japonia, propuneri care se plasează mult sub obiectivele pentru 2020 enunţate mai sus. La 21 mai 2009, Comisia pentru energie şi comerţ a Congresului SUA a aprobat pachetul de legi privind energia şi încălzirea globală, care prevede reducerea emisiilor, faţă de nivelurile din 2005 (şi nu faţă de cele din 1990, considerabil mai scăzute!), cu 17 % până în 2020 şi cu 83 % până în 2050. Acest text, care numără 930 de pagini, urmează să fie promulgat de guvernul american, ceea ce pare imposibil de realizat în timp util, până la întâlnirea de la Copenhaga din decembrie 2009. CESE îşi exprimă îngrijorarea cu privire la efectele acestei situaţii asupra negocierilor de la Copenhaga.

3.7. Comitetul critică lipsa angajamentelor financiare concrete din partea G8, a altor opt ţări şi a UE cu ocazia Forumului economiilor dezvoltate privind energia şi clima desfăşurat la Aquila, Italia, la 9 iulie 2009. Deşi s-a convenit asupra unui obiectiv global pe termen lung privind reducerea emisiilor cu cel puţin 50 % până în 2050, respectiv reducerea acestora cu 80 % sau mai mult în cazul ţărilor dezvoltate până în 2050, nu s-a fixat un an de referinţă pentru calcularea reducerilor emisiilor şi nu s-a stabilit niciun obiectiv intermediar (până în 2020).

3.8. CESE este de acord cu Comisia privind faptul că ţările în curs de dezvoltare, luate în ansamblu (cu excepţia ţărilor africane celor mai puţin dezvoltate), ar trebui să se angajeze să reducă, până în 2020, creşterea emisiilor cu 15-30 % faţă de nivelul care ar fi atins în cazul menţinerii situaţiei actuale.

În opinia CESE, îndeplinirea acestor obiective va presupune o acţiune timpurie şi concertată.

3.9. CESE consideră că volumul de emisii pe cap de locuitor constituie un indice echitabil pentru obiectivele de reducere ale ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare, dat fiind că toţi cetăţenii lumii ar trebui să dispună de drepturi echivalente în materie de nepoluare sau poluare.

3.10. Indicatori precum intensitatea emisiilor de dioxid de carbon (emisiile de CO2/unitatea de PIB) ar putea fi utilizaţi ca parametri pentru obiectivul de reducere, deşi CESE pledează în acest caz pentru prudenţă, deoarece reducerea acestui parametru poate fi determinată şi de creşterea PIB-ului unei ţări şi nu doar de reducerea emisiilor totale ale ţării respective.

4. Emisii produse de transportul aerian şi maritim

4.1. Emisii

4.1.1. Emisiile produse de aviaţia internaţională (şi naţională), precum şi de transportul maritim, constituie o sursă de creştere a emisiilor la nivel global. Emisiile de gaze cu efect de seră produse de aviaţia internaţională au crescut cu 4,5 % pe an între 1990 şi 2004, în timp ce emisiile produse de transportul maritim internaţional au crescut cu 2,75 % pe an în cursul aceleiaşi perioade. Totuşi, aceste emisii nu sunt controlate conform Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCONUSC) şi a Protocolului său încheiat la Kyoto. Transportul aerian generează aproximativ 2 % din emisiile globale, comparativ cu emisiile de dioxid de carbon din 2007, şi se pare că acestea vor continua să crească în viitorul apropiat. În luna iunie 2009, Asociaţia Internaţională pentru Transport Aerian a adoptat o serie de obiective care urmăresc reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cauzate de transportul aerian. În plus, aceasta propune ca emisiile să fie mai curând acoperite (plătite) la scară globală decât la nivel regional sau local. Mai multe rapoarte recente ale Organizaţiei Maritime Internaţionale (OMI) arată că transportul maritim internaţional emite aproximativ 843 MT CO2 pe an (aproximativ 3,5 % din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră de la nivel global), echivalentul cantităţii de emisii produse de o mare ţară dezvoltată, precum Germania.

4.2. Obiective

4.2.1. CESE aprobă propunerea Comisiei de introducere, în acordul de la Copenhaga, a emisiilor produse de transporturile aeriene şi maritime internaţionale, „sub nivelul din 2005 până în 2020 şi semnificativ sub nivelul din 1990 până în 2050”. În plus, CESE este de acord cu Comisia cu privire la faptul că, dacă la sfârşitul lui 2010 nu va exista niciun acord la nivelul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale şi al OMI, emisiile provenind din transporturile aeriene şi maritime internaţionale vor trebui contabilizate în totalurile naţionale, în conformitate cu Acordul de la Copenhaga. CESE reafirmă că aplicarea sistemului de comercializare a certificatelor de emisii este mult mai complicată în cazul transportului maritim decât în aviaţie, şi că un sistem general alternativ ar fi mult mai eficient decât unul comunitar sau regional (a se vedea şi Avizul CESE privind ecologizarea transportului maritim şi a transportului pe căi navigabile interioare).

5. Emisii generate de utilizarea terenurilor şi de schimbarea utilizării terenurilor

5.1. Schimbarea utilizării terenurilor – despădurirea masivă, arderea turbei şi alte practici similare – se află la originea a aproximativ 17,4 % din totalul emisiilor la scară globală.

5.2. Având în vedere această substanţială cotă de emisii generată de schimbarea utilizării terenurilor, CESE îşi reiterează opinia privind necesitatea reducerii despăduririi masive a pădurilor tropicale, până în 2020, cu cel puţin 50 % faţă de nivelurile actuale (a se vedea Avizul CESE privind abordarea problemelor legate de defrişări şi de degradarea pădurilor pentru a combate schimbările climatice şi reducerea biodiversităţii).

5.3. În acelaşi timp, trebuie asigurată gestionarea durabilă a pădurilor, păşunilor, zonelor umede şi turbăriilor, într-o primă fază în ţările dezvoltate, iar ulterior în ţările în curs de dezvoltare, în vederea menţinerii capacităţii de captare a dioxidului de carbon şi în aceste ţări. Toate ţările ar trebui să ia măsuri de supraveghere a activităţilor de despădurire.

5.4. Europa ar trebui să ofere un exemplu de promovare a conservării pădurilor, solicitând ca produsele din lemn să facă obiectul unei certificări care să ateste gestionarea durabilă.

5.5. Dat fiind că problematica sectorului agricol din perspectiva schimbărilor climatice este abordată într-un aviz CESE (1) distinct, aceasta nu va face obiectul unei analize aprofundate în cadrul prezentului aviz.

6. Abordări sectoriale în contextul negocierilor privind schimbările climatice

6.1. CESE propune să se ia în considerare rolul unei abordări sectoriale în completarea negocierilor privind schimbările climatice. De exemplu, urmând modelul unui raport elaborat de grupul de lucru privind Protocolul de la Kyoto, s-ar putea fixa obiective cantitative/calitative, voluntare/obligatorii în sectoare specifice precum energia electrică, siderurgia sau industria cimentului, pe lângă obiectivele naţionale în materie de emisii. Abordarea sectorială este prezentată în detaliu sub aspectul posibilităţilor de reducere a emisiilor pentru un acord global privind schimbările climatice.

7. Gazele fluorurate

7.1. CESE sprijină propunerea de includere a unei noi serii de produse chimice industriale în viitorul tratat privind schimbările climatice. Unul din aceste produse, trifluorura de azot (NF3), este utilizată, în mod obişnuit, la fabricarea calculatoarelor personale şi a televizoarelor cu ecran plat de tip LCD, fiind de aproximativ 17 000 de ori mai dăunător decât dioxidul de carbon. Hidrofluorocarburile (HFC), de exemplu, nu sunt controlate de Convenţia de la Montreal şi sunt utilizate ca substituenţi ai hidroclorofluorocarburilor (HCFC). Sunt examinate noi tipuri de perfluorocarburi (PFC) şi de HFC, pentafluoro-trifluorometil sulfură (SF5CF3), eterii fluorinaţi, perfluoropolieterii (PFPE) şi hidrocarburile (HC). Industria chimică este încurajată să dezvolte produse de substituire pentru noile gaze industriale cu potenţial ridicat de încălzire globală.

7.2. Obiective

7.2.1. CESE aprobă sprijinul acordat de Comisia Europeană încheierii unui acord internaţional privind adăugarea următoarelor gaze fluorurate în „coşul” Protocolului de la Kyoto: noi tipuri de HFC şi PFC, pentafluoro-trifluorometil sulfură, eterii fluorinaţi, PFPE şi HC, nivelul acestora urmând să atingă un anumit prag şi apoi să scadă treptat.

7.2.2. CESE recomandă ca monitorizarea şi verificarea nivelurilor de concentraţie a noilor gaze fluorurate să constituie o componentă importantă a acordurilor internaţionale.

8. Măsuri de reducere a emisiilor

8.1. CESE este ferm convins că guvernele naţionale ar trebui să încurajeze cu fermitate soluţiile ieftine de reducere a utilizării energiei, precum măsurile privind eficienţa energetică a clădirilor, prin reglementări şi standarde. Se pot introduce măsuri legislative menite să promoveze reducerea şi reciclarea deşeurilor. Se pot acorda subvenţii pentru încurajarea cetăţenilor să îşi echipeze locuinţele cu panouri solare, să îmbunătăţească izolarea termică a acestora etc.

8.2. Trebuie sprijinite sursele de energie regenerabile. De exemplu, ar trebui acordate subvenţii pentru construirea de turbine eoliene care să producă energie electrică, cu facilităţi de racordare la reţeaua electrică. De asemenea, ar trebui utilizate generatoare care să alimenteze reţeaua de distribuţie şi care să funcţioneze cu biogazul rezultat dintr-un amestec de iarbă, vegetaţie, secară etc. (care, prin fermentaţie, produce metan) după modelul Germaniei, care, prin legea privind sursele de energie regenerabile, şi-a asigurat din surse regenerabile 14 % din energia electrică.

8.3. Este necesară promovarea tehnologiilor ecologice şi cu emisii scăzute de dioxid de carbon. Ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare sunt încurajate să dezvolte inovarea şi să adopte, când este posibil, noi tehnologii eficiente din punct de vedere energetic.

8.4. Este necesară îmbunătăţirea centralelor electrice existente şi a celor de nouă generaţie, prin măsuri cum ar fi utilizarea carburanţilor cu emisii scăzute de dioxid de carbon, creşterea proporţiei de energie din surse regenerabile sau a energiei nucleare, precum şi utilizarea în centralele electrice a unor tehnologii mai eficiente.

8.5. CESE solicită ca investiţiile iniţiale din ţările mai puţin dezvoltate să fie reorientate către achiziţionarea de tehnologii superioare disponibile pe plan local sau adaptate la condiţiile locale.

9. Măsuri de adaptare

9.1. Planul de acţiune de la Bali recunoaşte că adaptarea va trebui explicit abordată într-un acord post-2012 privind schimbările climatice. Adaptarea la schimbările climatice, prin care societatea îşi sporeşte capacitatea de a face faţă efectelor schimbărilor climatice, a fost evidenţiată recent în cadrul unei conferinţe ştiinţifice internaţionale privind schimbările climatice. La 1 aprilie 2009, Comisia Europeană a prezentat o Carte albă [COM(2009) 147 final] privind măsurile de adaptare care vor permite UE şi statelor membre să se pregătească mai bine pentru efectele schimbărilor climatice.

9.2. CESE sprijină propunerea Comisiei ca Acordul de la Copenhaga să includă un cadru de adaptare care să se articuleze în jurul următoarelor elemente:

—	necesitatea definirii unei abordări strategice a adaptării;

—	integrarea problematicii privind adaptarea în principalele politici europene;

—	adoptarea măsurilor de adaptare la nivel local şi regional;

—

acordarea de sprijin pentru adaptare ţărilor celor mai puţin dezvoltate şi statelor insulare mici în curs de dezvoltare, în cadrul Alianţei mondiale împotriva schimbărilor climatice şi în cadrul Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCONUSC), prin intermediul Cadrului de acţiune privind adaptarea.

9.3. Pentru reuşita politicilor de adaptare este esenţial să se repartizeze în mod echitabil sarcinile şi să se ia în considerabil impactul asupra ocupării forţei de muncă şi a calităţii vieţii grupurilor sociale cu venituri mici. Trebuie luată de asemenea în considerare dimensiunea socială a politicilor de adaptare şi trebuie implicaţi toţi partenerii sociali.

10. Activităţile de cercetare, dezvoltare tehnologică şi demonstrative la nivel global

CESE este ferm convins că este necesară finanţarea urgentă a activităţilor de cercetare, dezvoltare tehnologică şi demonstrative (RD&D) la nivel global (şi regional). Programele RD&D sunt recomandate pentru a permite dezvoltarea accelerată, îmbunătăţirea tehnologică şi comercializarea surselor de energie regenerabile, precum şi producţia combinată de energie termică şi electrică în centralele electrice.

10.1.1. CESE sprijină poziţia Comisiei [SEC(2008) 3104 final] cu privire la desfăşurarea de activităţi de cercetare integrate asupra climatului, sub egida celui de-al şaptelea Program-cadru de cercetare. CESE recomandă un parteneriat consolidat între Comisia Europeană şi IPCC în cadrul celui de-al şaptelea Program-cadru de cercetare şi în viitoarele programele de cercetare conexe.

10.1.2. CESE sprijină stimularea semnificativă a cercetării, dezvoltării şi activităţilor demonstrative în domeniul tehnologiilor cu emisii reduse de dioxid de carbon şi a tehnologiilor eficiente energetic identificate de Agenţia Internaţională a Energiei, precum şi în domeniul tehnologiilor identificate în cadrul Planului strategic european privind tehnologiile energetice (planul SET), în vederea relansării şi accelerării dezvoltării tehnologiilor cu emisii reduse de dioxid de carbon şi a tehnologiilor eficiente energetic de importanţă strategică.

10.1.3. Întreaga problematică a protecţiei proprietăţii intelectuale din ţările în curs de dezvoltare a evoluat considerabil după 1995, odată cu intrarea în vigoare a acordului privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Conform acestui acord, ţările în curs de dezvoltare se angajează să respecte brevetele străine. Ca urmare, întreprinderile nu mai trebuie să depună cereri de brevetare în ţările în curs de dezvoltare.

10.2. CESE sprijină Comisia în îndeplinirea următoarelor obiective:

—	consolidarea cercetării din domeniul efectelor schimbărilor climatice, ale adaptării şi ale altor opţiuni de reducere a emisiilor la nivel naţional şi internaţional;

—	promovarea cooperării ştiinţifice şi tehnologice internaţionale pentru toate activităţile de cercetare privind combaterea schimbărilor climatice, inclusiv dezvoltarea tehnologiilor cu emisii scăzute de dioxid de carbon şi a surselor de energie regenerabile în toate sectoarele;

—	cel puţin dublarea, până în 2012, şi o creştere de patru ori faţă de nivelul actual, până în 2020, a activităţilor de RD&D în materie de energie, însoţite de o reorientare semnificativă către tehnologiile cu emisii scăzute de dioxid de carbon, în special către sursele de energie regenerabile.

11. Resurse financiare

11.1. Încheierea unui acord general la Copenhaga va trebui însoţită de resurse financiare suficiente. Foarte curând, vor trebui avansate propuneri financiare din partea ţărilor dezvoltate pentru a motiva ţările în curs de dezvoltare şi pentru a le determina să ia măsuri. Reuşita sau eşecul Acordului de la Copenhaga va depinde de finanţarea şi obiectivele convenite de ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare.

11.2. Angajamentul UE faţă de Conferinţa de la Copenhaga pare oarecum lipsit de entuziasm, după cum demonstrează faptul că, la şedinţa din 18-19 iunie 2009, şefii de stat ai UE au amânat hotărârile cruciale privind finanţarea măsurilor de combatere a schimbărilor climatice, limitându-se să afirme că finanţarea în acest domeniu trebuie bazată pe principiul capacităţii de plată şi pe responsabilitatea fiecărei ţări în ceea ce priveşte emisiile.

11.3. Având în vedere că, până în prezent, Consiliul UE nu a adoptat nicio decizie cu privire la finanţare, CESE îşi exprimă îngrijorarea cu privire la neabordarea acestor chestiuni în regim de urgenţă. Este îngrijorător că, până în prezent, ţările dezvoltate, inclusiv UE, nu au făcut nicio promisiune şi nu şi-au asumat niciun angajament privind acordarea unei asistenţe financiare suficiente.

11.4. Investiţiile în sectoare precum tehnologiile eficiente energetic şi într-un larg evantai de tehnologii cu emisii scăzute de dioxid de carbon vor stimula creşterea economică şi vor spori economiile de energie.

11.5. Finanţarea reducerii emisiilor în ţările în curs de dezvoltare ar trebui să provină din surse naţionale şi externe, de pe piaţa mondială a dioxidului de carbon şi din contribuţiile ţărilor dezvoltate:

—

. Până în 2020, majoritatea investiţiilor şi a reducerilor de consum de energie ar trebui să se facă la un cost relativ scăzut, în special prin măsuri de promovare a eficienţei energetice în locuinţe, în clădiri şi în sectorul privat. Aceste investiţii financiare ar putea fi mobilizate prin politici guvernamentale în materie de mediu şi energie. În plus, subvenţiile şi împrumuturile acordate în cadrul programelor naţionale, internaţionale şi bilaterale pot constitui surse potenţiale de finanţare.

—

. Pentru măsurile de reducere a emisiilor care depăşesc opţiunile ieftine de obţinere a unui beneficiu pe termen scurt, necesitând mijloace financiare care depăşesc capacităţile respectivei ţări în curs de dezvoltare, va trebui să se recurgă la toată gama de surse şi mecanisme de finanţare inovatoare, inclusiv fondurile publice şi mecanismele internaţionale de creditare privind emisiile de dioxid de carbon. CESE sprijină eforturile Comisiei care au în vedere crearea, înainte de 2015, la nivelul OCDE, a unei pieţe a emisiilor de dioxid de carbon, legând schema UE de comercializare a certificatelor de emisii (EU ETS) de alte sisteme comparabile de plafonare şi comercializare şi de o piaţă şi mai extinsă până în 2020.

11.6. Consiliul European subliniază necesitatea de a explora în detaliu mecanismele internaţionale de finanţare. Chestiunea se va afla din nou pe masa de lucru a Consiliului European din octombrie. CESE este ferm convins că aceasta înseamnă abordarea problemelor cu mare întârziere, Conferinţa de la Copenhaga urmând să se desfăşoare în decembrie.

CESE sprijină opinia Comisiei, conform căreia ţările dezvoltate vor trebui să contribuie prin intermediul finanţării publice şi a mecanismelor de creditare privind emisiile de dioxid de carbon. Contribuţiile publice ar trebui să fie comparabile şi bazate atât pe principiul „poluatorul plăteşte”, cât şi pe capacitatea economică a fiecărei ţări. Baremul contribuţiilor ar trebui negociat şi ar trebui să facă parte integrantă din acord:

i)	angajamentul financiar anual al fiecăreia dintre ţările dezvoltate s-ar putea calcula pe baza unei formule stabilite de comun acord (care să combine principiul „poluatorul plăteşte” şi capacitatea fiecărei ţări);

ii)	s-ar putea constitui o rezervă reprezentând o anumită cotă din emisiile autorizate pentru fiecare ţară dezvoltată. Aceste emisii ar face apoi obiectul unei licitaţii internaţionale la care să participe diversele state.

11.7.1. CESE salută călduros propunerea Mexicului ca fiecare ţară din lume să contribuie la alimentarea unei rezerve centrale, amploarea contribuţiilor fiind determinată pe baza unei formule care să ţină seama de populaţia fiecărei ţări, de PIB şi de nivelul emisiilor sale cu efect de seră. Rezerva centrală ar fi ulterior împărţită între toate ţările, în funcţie de nevoile acestora în materie de reducere a emisiilor, de promovare a tehnologiilor ecologice şi de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

11.8. CESE

—	aprobă poziţia Comisiei privind dezvoltarea în continuare a sistemelor de plafonare şi de schimb, mai întâi în rândul ţărilor dezvoltate şi, ulterior, în rândul principalelor ţări în curs de dezvoltare;

—

de asemenea, sprijină reformarea mecanismului de dezvoltare nepoluantă, care, fiind legat de proiecte, a antrenat costuri administrative şi de tranzacţionare ridicate. O posibilă soluţie ar fi trecerea de la mecanismul actual de dezvoltare nepoluantă, bazat pe proiecte, la un mecanism sectorial de dezvoltare nepoluantă. O altă posibilitate ar fi stabilirea unui mecanism de dezvoltare nepoluantă pentru dezvoltarea şi transferul de tehnologii care să răspundă solicitărilor Planului de acţiune de la Bali.

11.9. Costurile estimative pentru realizarea obiectivelor pe termen lung până în 2050 nu sunt neglijabile (2 % din PIB-ul actual), dar vor fi considerabil mai ridicate dacă nu se adoptă nicio măsură decisivă.

12. Sensibilizarea opiniei publice

12.1. Este important ca opinia publică să devină mai conştientă de gravitatea situaţiei actuale în materie de încălzire globală şi de consecinţele acesteia dacă nu se întreprinde nicio acţiune rapidă privind schimbările climatice.

12.2. Cetăţenii trebuie încurajaţi să-şi aducă contribuţia prin utilizarea unor forme de energie mai ecologice, cumpărând bunuri şi servicii mai eficiente energetic şi reducându-şi amprenta de carbon.

12.3. CESE consideră că ţările ar trebui, prin intermediul mass-media, să-şi informeze cetăţenii cu privire la nevoia urgentă de acţiune şi la nevoia de conservare a energiei şi de utilizare a surselor de energie alternative (combustibili nefosili), contribuind astfel la diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră cu efect dăunător. De asemenea, chestiunile privind schimbările climatice ar trebui, de asemenea, incluse în programele şcolare pentru învăţământul primar şi secundar, în cadrul unei strategii pe termen lung.

CESE sprijină propunerile Comisiei privind necesitatea unei politici mai active în materie de educaţie şi cu promovarea unei mai bune înţelegeri a impactului schimbărilor climatice.

12.4. CESE este ferm convins că Consiliul European ar trebui să încurajeze statele membre să sprijine şi să faciliteze, în cadrul competenţelor naţionale, participarea autorităţilor locale şi regionale, a întreprinderilor, a sindicatelor şi a altor reprezentanţi ai societăţii civile organizate la promovarea strategiilor şi iniţiativelor privind schimbările climatice.

12.5. În plus, CESE consideră că autorităţile locale, regionale şi naţionale ar trebui să coopereze mai strâns pentru constituirea unei solide baze de cunoştinţe privind impactul şi consecinţele schimbărilor climatice, prin mobilizarea cetăţenilor şi a sectorului privat. De exemplu, aproximativ 500 de localităţi s-au angajat, în cadrul iniţiativei europene „Pactul primarilor”, ca până în 2020 să îşi reducă emisiile de dioxid de carbon cu peste 20 %.

13. Clauza de revizuire

13.1. CESE subliniază importanţa includerii în acord a unei evaluări periodice a progresului general şi a adecvării angajamentelor şi acţiunilor, precum şi o revizuire integrală în 2015.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 27, 3.2.2009, p. 59-65.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/122

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Cartea albă „Adaptarea la schimbările climatice: către un cadru de acţiune la nivel european”

COM(2009) 147 final

(2010/C 128/23)

Raportor: dl OSBORN

La 1 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Cartea albă „Adaptarea la schimbările climatice: către un cadru de acţiune la nivel european”

COM(2009) 147 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 13 octombrie 2009.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 183 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 6 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Schimbările climatice constituie una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă lumea în secolul XXI. Principala prioritate o reprezintă acţiunile de limitare a acestor schimbări prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Cu toate acestea, este importantă şi planificarea din timp a măsurilor de adaptare la aceste schimbări, dat fiind că au devenit inevitabile.

1.2. În 2007, Comisia a publicat o Carte verde privind adaptarea. După ample consultări pe marginea acelui document şi după o analiză ulterioară, Comisia publică o Carte albă intitulată „Adaptarea la schimbările climatice: către un cadru de acţiune la nivel european”, cu privire la care se solicită avizul Comitetului.

1.3. În avizul său anterior cu privire la Cartea verde (1), CESE recomanda punerea în aplicare a unei strategii de adaptare a întregii zone comunitare, reprezentând cadrul în care să se definească acţiunile care vor trebui întreprinse la nivel european şi naţional, precum şi de către alţi agenţi. Cartea albă propune acum exact un astfel de cadru, iar Comitetul salută abordarea generală a acesteia.

1.4. Cu toate acestea, Comitetul consideră că unele dintre acţiunile propuse de Comisie nu au un caracter suficient de imperios şi nu sunt suficient de specifice. În special, Comitetul solicită:

—	un rol mai important pentru strategia europeană de coordonare, care să reunească o serie de strategii naţionale de adaptare;

—	un calendar cu termene mai scurte pentru dezvoltarea ulterioară a strategiei, acordându-se atenţie deosebită aspectelor sau domeniilor care ar putea necesita adoptarea celor mai urgente măsuri de adaptare;

—	instituirea unui comitet sau a unui organism independent la nivel înalt, care să monitorizeze progresele înregistrate în atenuarea schimbărilor climatice şi în adaptarea la acestea în Europa şi să atragă atenţia în mod public asupra domeniilor în care progresele sunt insuficiente;

—	depunerea din timp a unui efort de cuantificare a cheltuielilor de adaptare care vor fi probabil necesare în Europa (comparabile cu admirabilele eforturi pe care le-a făcut deja Comisia pentru cuantificarea necesităţilor ţărilor în curs de dezvoltare, în acest domeniu);

—	intensificarea cooperării, cel puţin la nivelul OCDE şi, în cel mai bun caz, la scară internaţională, deoarece adaptarea trebuie să aibă un aspect global;

—	eforturi sporite pentru implicarea publicului şi a societăţii civile în elaborarea planurilor şi acţiunilor de adaptare.

2. Cartea albă şi contextul acesteia

2.1. Schimbările climatice constituie una din cele mai mari provocări cu care se confruntă lumea în secolul XXI. Acţiunile de limitare a acestor schimbări prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră trebuie să constituie principala prioritate, atât la nivel mondial, cât şi în cadrul viitoarei reuniuni a CCONUSC de la Copenhaga. Cu toate acestea, este importantă şi planificarea din timp a măsurilor de adaptare la aceste schimbări, dat fiind că au devenit inevitabile.

2.2. În 2007, Comisia a publicat o Carte verde privind adaptarea. După ample consultări pe marginea acelui document (inclusiv un aviz al Comitetului) şi după o analiză ulterioară, Comisia publică o Carte albă intitulată „Adaptarea la schimbările climatice: către un cadru de acţiune la nivel european”, cu privire la care se solicită avizul Comitetului. Multe dintre punctele avizului precedent al Comitetului se reflectă în mare măsură în Cartea albă.

2.3. Cartea albă porneşte de la recunoaşterea faptului că în lume au loc deja schimbări climatice semnificative şi că fenomenul se va accentua considerabil, conducând la consecinţe grave în multe sectoare, care necesită o planificare în momentul de faţă. Există multe incertitudini cu privire la anvergura acestor consecinţe şi la modul în care vor fi distribuite geografic, acestea depinzând, în parte, de cât vor fi de reuşite eforturile depuse la nivel mondial pentru atenuarea schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Însă, chiar şi în cel mai optimist scenariu de atenuare, va fi necesar să ne adaptăm unor schimbări majore, care trebuie planificate încă de pe acum.

2.4. În ceea ce priveşte zona Europei, Cartea albă identifică câteva sectoare care vor fi, probabil, deosebit de afectate:

—	agricultura şi silvicultura;

—	pescuitul şi acvacultura, ecosistemele costiere şi marine;

—	infrastructura şi vulnerabilitatea acesteia la fenomenele extreme şi la creşterea nivelului mării;

—

turismul;

—	sănătatea umană şi sănătatea plantelor;

—	resursele de apă;

—	ecosistemele şi biodiversitatea.

2.5. Cartea albă sugerează că strategiile cele mai eficiente par a fi mai degrabă cele bazate pe utilizarea capacităţii naturii de absorbi sau controla impactul, decât pe simpla concentrare asupra infrastructurii fizice. Cartea albă face referire la abordarea infrastructurii verzi, prezentată în evaluarea impactului.

2.6. Cartea albă susţine că este puţin probabil ca adaptarea autonomă a întreprinderilor şi a indivizilor afectaţi de aceste consecinţe să obţină rezultate optime. Consideră că este necesară adoptarea de măsuri politice preventive, pentru a preîntâmpina acţiunile inadecvate („adaptări eronate”) şi pentru a garanta avantajele economice, sociale şi de mediu ale unei acţiuni mai degrabă timpurii decât tardive.

2.7. Cartea albă recunoaşte că va fi necesar ca majoritatea măsurilor de adaptare să fie adoptate la nivel naţional, regional sau local, însă consideră că implicarea europeană are un rol clar în acele domenii în care problemele depăşesc graniţele naţionale şi în sectoarele în care există deja competenţe şi activităţi europene bine dezvoltate, care pot avea o influenţă semnificativă asupra adaptării.

2.8. Cartea albă propune un cadru de acţiune în două etape. Pentru prima etapă (2009-2012) propune patru piloni de acţiune şi o serie de acţiuni de întreprins de către UE şi statele membre, pentru fiecare din următoarele puncte:

—	crearea unei baze de cunoştinţe solide;

—	integrarea adaptării în principalele domenii de politică ale UE;

—	utilizarea unei combinaţii de instrumente politice pentru a se asigura realizarea eficace a adaptării;

—	intensificarea cooperării internaţionale în materie de adaptare.

2.9. Pentru cea de-a doua etapă, care va începe în 2013, se preconizează o strategie de adaptare mai cuprinzătoare, însă Cartea albă nu oferă niciun detaliu cu privire la posibilul domeniu de aplicare al acesteia.

3. Observaţii generale

3.1. În avizul său anterior cu privire la Cartea verde (NAT 368), CESE recomanda punerea în aplicare a unei strategii de adaptare a întregii zone comunitare, reprezentând cadrul în care să se definească acţiunile care vor trebui întreprinse la nivel european şi naţional, precum şi de către alţi agenţi. Cartea albă propune acum exact un astfel de cadru, care include multe dintre recomandările făcute de Comitet în avizul său anterior. În mod firesc, Comitetul salută acest fapt, precum şi abordarea generală descrisă în Cartea albă.

Cu toate acestea, în multe domenii, formele de acţiune propuse sunt destul de timide. Diverse acţiuni propuse urmează a fi explorate, luate în considerare, evaluate sau încurajate. Niciuna dintre acestea nu este solicitată sau impusă şi nu pare să existe nicio perspectivă imediată de adoptare a unei legislaţii în domeniu. Având în vedere gravitatea crescândă a consecinţelor schimbărilor climatice şi importanţa iniţiativei europene în acest domeniu, Comitetul consideră că Europa ar trebui să urgenteze elaborarea unei strategii mai prescriptive, cu obiective mai specifice. În continuare, avizul prezintă câteva elemente-cheie ale unei strategii mai puternice, către care ar trebui să se îndrepte Europa, în opinia Comitetului.

3.2.1. : Cu toate că majoritatea acţiunilor concrete necesare pentru adaptarea la schimbările climatice vor trebui întreprinse la nivel local, regional şi naţional, Comitetul este de acord cu Comisia în privinţa faptului că este nevoie şi de o implicare europeană semnificativă. Există mai multe motive pentru aceasta, printre care:

—	analiza schimbărilor şi consecinţelor probabile va necesita eforturi majore de cercetare şi monitorizare, care ar avea de câştigat de pe urma unei coordonări la nivel european;

—	unele dintre problemele care vor apărea vor depăşi graniţele naţionale şi vor necesita un răspuns concertat;

—	consecinţele vor varia considerabil de la o zonă a Europei la alta, iar unele dintre cele mai sărace regiuni s-ar putea număra printre cele mai grav afectate, fapt care antrenează necesitatea repartizării sarcinilor, prin intermediul mecanismelor de coeziune sau de alt tip;

—	mai multe politici şi programe importante ale Comisiei, inclusiv PAC şi fondurile structurale, vor trebui ajustate în lumina schimbărilor climatice, pentru o mai bună adecvare la scopul propus;

—

dincolo de graniţele Europei, va fi necesar un efort internaţional major pentru a sprijini ţările mai puţin dezvoltate din sud, care, probabil, vor fi mai grav afectate de schimbările climatice şi care au o capacitate mai redusă de a se adapta corespunzător. UE s-ar afla în cea mai bună poziţie pentru a coordona eforturile europene în acest domeniu;

—	mai presus de orice, provocarea reprezentată de adaptarea adecvată şi în timp util la viitoarele schimbări climatice impune necesitatea ca liderii politici ai Europei să conlucreze, într-un efort comun care să depăşească graniţele naţionale.

Din toate aceste motive, Comitetul sprijină pe deplin necesitatea elaborării unei strategii europene de adaptare puternice şi solicită Comisiei să dezvolte o astfel de strategie cu mai multă hotărâre şi cu obiective mai specifice, cât mai curând cu putinţă.

Ţinând seama de natura globală a schimbărilor climatice, programele de adaptare trebuie şi ele să urmeze o abordare globală, cu atât mai mult cu cât ţările cele mai puţin dezvoltate, şi în prezent cele mai vulnerabile, vor fi cele mai afectate de aceste schimbări. În acest sens, OCDE desfăşoară o acţiune de mare anvergură, aceasta impunând, în măsura posibilului, o coordonare la acest nivel a cadrelor şi programelor comunitare.

De asemenea, este esenţial ca, în paralel cu desfăşurarea de acţiuni la nivel european, să se stimuleze acţiuni mai energice la nivel naţional, regional şi local. Informaţiile care stau la baza Cărţii albe arată că, în prezent, există o mare varietate de abordări la nivel naţional şi că anumite state membre au făcut mult mai multe progrese decât altele în analizarea propriilor situaţii şi în elaborarea unor strategii de adaptare adecvate. Pentru a se da un impuls mai puternic procesului de adaptare, Comitetul consideră că ar fi utilă o iniţiativă europeană care să impună parametri şi calendare comune pentru stabilirea strategiilor naţionale de adaptare.

3.2.2. : Comisia propune un proces în două etape: în prima etapă (2009-2012) va fi consolidată baza de cunoştinţe, adaptarea va fi integrată în principalele domenii de politică ale UE, vor fi elaborate măsuri şi vor fi sporite eforturile internaţionale de cooperare. Numai în cea de-a doua etapă, începând cu 2013, va fi pusă la punct o strategie de adaptare cuprinzătoare.

3.2.3. Comitetul înţelege logica acestei abordări în două etape, însă se teme că ar putea fi prea relaxată în comparaţie cu stringenţa problemei. Efectele schimbărilor climatice încep deja să se facă simţite în Europa şi, mai acut, în alte părţi ale lumii. Chiar dacă, în urma reuniunii de la Copenhaga, se vor face eforturi de atenuare în întreaga lume, concentraţia de gaze cu efect de seră din atmosferă va continua să crească timp de mai multe decenii, cu efecte din ce în ce mai drastice asupra climei. Măsurile de adaptare trebuie puse în aplicare acum, şi nu într-un viitor imprecis, pe termen mediu. În mod similar, acţiunile de prevenire a evoluţiilor şi investiţiilor inadecvate (evitarea „adaptării eronate”) ar trebui demarate cât mai curând.

3.2.4. Aşadar, Comitetul solicită Comisiei ca, în analizele sale din cursul următorilor trei ani, să acorde o atenţie deosebită îmbunătăţirii metodelor de prognozare a efectelor pe termen scurt (1-5 ani), care ar putea necesita cele mai urgente măsuri şi acţiuni de adaptare în acea perioadă. Care sunt cele mai vulnerabile zone de coastă care necesită cele mai urgente măsuri de protecţie? Unde este probabil ca deficitul de apă să fie cel mai acut şi cum se poate reacţiona în faţa acestei probleme? Care sunt efectele iminente asupra sănătăţii şi cum ne putem pregăti pentru acestea?

3.2.5. În mod similar, Comisia ar trebui să încerce să identifice rapid domeniile în care există cele mai mari riscuri de investiţii inadecvate („adaptare eronată”) şi modalităţile cele mai eficiente de prevenire a unor asemenea greşeli. Un exemplu în acest sens îl reprezintă dezvoltarea continuă a zonelor în care există un risc de inundaţii grave în viitor.

3.2.6. Trebuie dezvoltate urgent capacităţile analitice şi predictive ale instituţiilor importante, astfel încât acestea să le poată oferi factorilor de decizie orientări semnificative cu privire la problemele critice de acest tip. Totodată, trebuie înregistrată continuu concentraţia de CO2 din diferite zone reprezentative din UE, precum şi din întreaga lume şi trebuie monitorizate atât schimbările climatice, cât şi efectele conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă asupra climei.

3.2.7. : Cartea albă propune instituirea a două noi instrumente transeuropene – un grup director privind impactul şi adaptarea (Impact and Adaptation Steering Group), având ca scop intensificarea cooperării în materie de adaptare, şi un mecanism de schimb de informaţii care să servească drept instrument IT şi bază de date privind impactul schimbărilor climatice, vulnerabilitatea la acestea şi cele mai bune practici de adaptare. Ambele propuneri par utile în sine, însă, în opinia Comitetului, este improbabil ca, prin ele însele, acestea să genereze vizibilitatea şi impulsul politic de care este nevoie pentru punerea în practică a unor măsuri de adaptare cu rapiditatea şi amploarea necesare.

3.2.8. Aşadar, Comitetul doreşte să reitereze recomandarea formulată în avizul privind Cartea verde, şi anume că UE ar trebui să instituie un organism independent de monitorizare, condus de un preşedinte independent şi cu autoritate, având ca sarcină monitorizarea evoluţiei strategiei de adaptare la schimbările climatice în ansamblul său (atât adaptarea, cât şi atenuarea). Acest organism ar trebui să întocmească rapoarte periodice şi publice cu privire la progresele înregistrate în întreaga Europă şi să emită din timp avertismente dacă acţiunile întreprinse par să întârzie în raport cu angajamentele asumate sau dacă, în cazul adaptării, se observă o pregătire inadecvată pentru consecinţele iminente ale schimbărilor climatice.

3.2.9. Din momentul în care Comitetul a formulat pentru prima dată această recomandare, comitetul independent pentru schimbările climatice înfiinţat în Regatul Unit a emis o serie de recomandări interesante, care au stimulat acţiunile ulterioare din această ţară şi au reuşit să demonstreze valoarea unui asemenea organism. Un organism similar la nivel european ar putea juca un rol major în menţinerea presiunii, în vederea întreprinderii de acţiuni la acest nivel.

3.2.10. : În contextul negocierilor de la Copenhaga, este imperios necesar ca Europa să stabilească ce fonduri vor trebui puse la dispoziţie pentru sprijinirea eforturilor de adaptare (şi de atenuare) din statele în curs de dezvoltare, precum şi ce contribuţie va avea Europa la aceste acţiuni. Într-o altă comunicare, COM(2009) 475/3, Comisia estimează că, până în anul 2020, cerinţele financiare pentru aplicarea măsurilor de adaptare şi de atenuare în ţările în curs de dezvoltare s-ar putea ridica la aproximativ 100 de miliarde EUR pe an şi face propuneri pentru cota cu care ar putea fi necesar să contribuie Europa din finanţele sale publice. Comitetul salută aceste propuneri venite la momentul oportun şi solicită instituţiilor să le ia urgent în considerare, astfel încât acestea să poată contribui efectiv la reuşita reuniunii de la Copenhaga.

3.2.11. În contextul de la Copenhaga, este de înţeles, dar totuşi dezamăgitor, faptul că, până în prezent, este mult mai puţin clar care vor fi costurile potenţiale de adaptare în interiorul Europei. În mod regretabil, Cartea albă nu oferă cifre suficiente cu privire la costul probabil al adaptării în Europa, limitându-se numai la estimarea costurilor măsurilor de adaptare a politicilor în timp util. Comitetul consideră că ar trebui să se efectueze de urgenţă o evaluare iniţială a nivelului resurselor care vor fi, probabil, necesare în Europa. Această evaluare globală ar urma să fie împărţită în tranşe, domeniile prioritare necesitând investiţii în primii cinci ani, iar cheltuielile mai puţin urgente urmând să fie abordate ulterior. Evaluarea va trebui să ia în considerare cheltuielile care ar putea fi lăsate în seama sectorului privat, partea care ar putea fi acoperită de asigurări, precum şi domeniile în care sunt necesare fonduri publice. De asemenea, ar fi necesar să se examineze modul optim de repartizare a eforturilor în materie de cheltuieli publice între bugetele naţionale şi bugetul european.

3.2.12. Bineînţeles că astfel de estimări nu sunt uşoare. Totuşi, dacă ele pot fi realizate pentru ţările în curs de dezvoltare, cu siguranţă că pot fi efectuate şi pentru Europa însăşi. În opinia Comitetului, acest aspect trebuie abordat de la un nivel mai ridicat de conştientizare a urgenţei şi a amplorii potenţiale a problemelor viitoare, decât cel care reiese din Cartea albă. Lumea se îndreaptă către teritorii necunoscute, iar estimarea cheltuielilor necesare pentru prevenţie şi adaptare nu se poate baza pe experienţele din trecut sau pe criterii depăşite, precum cel de a asigura o protecţie suficientă împotriva oricărei catastrofe naturale, cu excepţia celei care se produce o dată la o sută de ani. Fenomenele naturale care, în trecut, au avut loc o singură dată într-un secol se vor produce mult mai frecvent în viitor. Criteriile şi orientările privind planificarea de urgenţă, precum şi cheltuielile preventive care decurg din acestea vor trebui adaptate corespunzător şi incluse în bugetele în cauză.

3.2.13. Deoarece consecinţele schimbărilor climatice vor deveni din ce în ce mai grave în anii următori, cheltuielile de adaptare vor deveni mai substanţiale şi vor constitui o parte tot mai mare a bugetelor din sectorul public şi din cel privat, ocupând un loc mai important în cadrul primelor şi plăţilor de asigurare. Toate studiile efectuate până în prezent indică faptul că, în cazul adaptării, la fel ca şi în cazul atenuării, este probabil mai avantajos să se acţioneze prompt pentru luarea măsurilor adecvate, decât să se reacţioneze prea târziu, după producerea unor daune grave.

3.2.14. Pe de altă parte, dacă acţiunile adecvate sunt întreprinse în timp util şi integrate eficient în alte măsuri politice, ar trebui să existe, cel puţin în unele cazuri, posibilitatea adoptării unor măsuri favorabile tuturor, care să sporească rezistenţa unui domeniu sau a unei funcţii la efectele schimbărilor climatice, contribuind totodată la realizarea altor obiective politice. Este necesar să se înceapă căutarea acestor posibile sinergii cât mai curând posibil, precum şi să se comunice public estimările totale privind costurile adaptării, în vederea dezbaterii şi perfecţionării acestora.

3.2.15. : Schimbările climatice vor afecta multe şi diverse sectoare ale economiei, precum şi un număr ridicat de întreprinderi şi persoane. Este important să existe o înţelegere generală a acestor efecte şi, pentru a le face faţă, ca toată lumea să se simtă implicată în punerea în practică a schimbărilor necesare. În prezent, implicarea publică în problema schimbărilor climatice tinde să se concentreze, în primul rând, asupra a ceea ce pot face indivizii, grupurile şi organizaţiile pentru a contribui la eforturile de atenuare, prin deciziile pe care le iau în viaţa privată şi în cadrul întreprinderilor.

3.2.16. Cu toate acestea, în curând va fi necesar ca, în paralel, cetăţenii să abordeze problemele de adaptare care i-ar putea afecta, precum:

—	unde să locuiască, să lucreze şi să îşi petreacă concediul în lumina schimbării modelelor climatice;

—	modul în care gestionarea arborilor şi pădurilor longevive ar trebui să facă faţă condiţiilor climatice aflate în continuă schimbare;

—	ce plante şi arbori vor creşte bine în grădini în condiţii aflate în schimbare şi cum ar putea fi prezervate peisajele tradiţionale din toate regiunile Europei;

—	modul în care s-ar putea schimba distribuţia riscurilor pentru sănătate şi măsurile de precauţie care ar trebui luate;

—	modul în care ar putea fi necesar să se modifice alimentele şi regimurile noastre alimentare.

Este important ca publicul larg şi grupurile cele mai afectate să fie informate în legătură cu cele mai recente cunoştinţe analitice privind aceste tipuri de efecte ale schimbărilor climatice, pe măsură ce apar, precum şi privind schimbările susceptibile să se producă în viitor. În acelaşi timp, cetăţenii şi, mai ales, grupurile cele mai afectate vor avea nevoie de ajutor pentru a putea determina tipurile de măsuri de adaptare care le stau în putere. Europa ar putea juca un rol major în stimularea acestui tip de dialog public şi în diseminarea cunoştinţelor. Comitetul solicită Comisiei să acorde mai multă atenţie acestui aspect.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 120, 16.5.2008, pag. 38.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/127

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Intensificarea finanţării eforturilor de combatere a schimbărilor climatice: un model european pentru acordul de la Copenhaga”

COM(2009) 475 final

(2010/C 128/24)

Raportor general: dna Lavinia ANDREI

La 10 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor - Intensificarea finanţării eforturilor de combatere a schimbărilor climatice: Un model european pentru acordul de la Copenhaga

COM(2009) 475 final.

La 29 septembrie 2009, Biroul a însărcinat Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European a numit-o pe dna ANDREI raportor general în cadrul celei de-a 457-a sesiuni plenare din 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie 2009) şi a adoptat prezentul aviz cu 179 de voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi 11 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Comitetul salută aceste propuneri venite la momentul oportun şi solicită instituţiilor să le ia urgent în considerare, astfel încât acestea să poată contribui efectiv la reuşita reuniunii de la Copenhaga. Comunicarea reprezintă un bun început, întrucât, până în prezent, ţările industrializate s-au abţinut să indice vreo sumă pentru finanţare.

1.2. Finanţarea eforturilor de combatere a schimbărilor climatice nu trebuie privită ca un sprijin voluntar, ci ca o obligaţie prevăzută în articolele Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCONUSC), în vederea asigurării de resurse de finanţare noi, suplimentare, adecvate şi previzibile pentru ţările în curs de dezvoltare. Ţările industrializate au obligaţia de a respecta principiul „responsabilităţii comune, dar diferenţiate”, pe care se întemeiază Convenţia.

1.3. Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de sprijin substanţial pentru combaterea schimbărilor climatice, fapt consimţit de UE în cadrul Convenţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice. În următoarele decenii, acestora le vor reveni, probabil, costuri de miliarde de euro pe an pentru finanţarea măsurilor de atenuare şi adaptare.

1.4. CESE susţine propunerea UE pentru o finanţare publică iniţială rapidă de 5 până la 7 miliarde EUR pe an din partea ţărilor industrializate pentru perioada anterioară anului 2013. Acesta este un bun început, având în vedere situaţia actuală şi lipsa de încredere dintre Sud şi Nord.

1.5. De asemenea, Comitetul apreciază abordarea pozitivă a Comisiei în sensul întreprinderii de acţiuni pentru ca transportul aerian şi maritim să devină surse de finanţare.

1.6. Pe de altă parte, există deja semnale puternice din partea ţărilor în curs de dezvoltare, în special din Africa, că oferta UE este mult prea modestă, ceea ce înseamnă că ţările în curs de dezvoltare trebuie, practic, să plătească pentru daunele cauzate de alţii de-a lungul anilor. Multe ONG-uri şi specialişti în economie din cadrul Naţiunilor Unite consideră că o estimare prudentă privind finanţarea necesară din partea ţărilor dezvoltate pentru ţările în curs de dezvoltare se ridică la circa 150 de miliarde USD pe an (aproximativ 110 miliarde EUR) pentru perioada de angajament 2003-2017.

1.7. În ce priveşte veniturile de pe piaţa carbonului, Comisia porneşte de la premiza că profiturile considerabile ale actorilor vor fi absorbite în întregime de ţările în curs de dezvoltare şi alocate unor activităţi care generează emisii reduse de dioxid de carbon. În practică, este mult mai probabil ca astfel de profituri să ajungă în buzunarele întreprinderilor private, în mare parte din ţările în curs de dezvoltare.

1.8. De asemenea, CESE este preocupat de viziunea UE privind investiţiile private în ţările în curs de dezvoltare, având în vedere faptul că Uniunea Europeană nu a găsit o modalitate de a garanta că statele membre vor utiliza veniturile provenite din sistemul comunitar de comercializare a emisiilor pentru a le investi în surse de energie nepoluantă.

1.9. Comisia ar trebui să prezinte un plan revizuit, viabil, pentru a-şi menţine poziţia de lider în domeniul politicii internaţionale privind clima. De asemenea, UE ar trebui să continue să exercite presiuni asupra Statelor Unite şi a altor state, pentru ca acestea să-şi expună punctul de vedere privind finanţarea eforturilor de combatere a schimbărilor climatice.

1.10. Promisiunile privind sporirea resurselor financiare, internaţionale sau naţionale, ar trebui să facă obiectul unor prevederi „măsurabile, declarabile şi verificabile”.

2. Introducere

2.1. La 10 septembrie 2009, Comisia Europeană a prezentat Comunicarea intitulată „Intensificarea finanţării eforturilor de combatere a schimbărilor climatice: Un model european pentru acordul de la Copenhaga”.

2.2. Acest document caută o ieşire din impasul actual al negocierilor, în care ţările dezvoltate se aşteaptă de la ţările în curs de dezvoltare mai avansate să contribuie la efortul global, în timp ce ţările în curs de dezvoltare aşteaptă ca ţările dezvoltate să adopte o poziţie clară privind finanţarea măsurilor de atenuare şi adaptare.

2.3. Cu toate acestea, prezenta propunere nu este suficientă pentru a asigura încheierea unui acord eficient la Copenhaga. Va fi necesar ca toate ţările dezvoltate să realizeze reduceri ambiţioase, ca ţările în curs de dezvoltare să adopte măsuri de atenuare corespunzătoare şi să se elaboreze o structură eficientă la nivel global care să încurajeze în mod adecvat sporirea investiţiilor într-o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon.

2.4. Până în 2020, ţările în curs de dezvoltare vor trebui, probabil, să facă faţă unor costuri de aproximativ 100 de miliarde EUR pentru atenuarea emisiilor de gaze cu efect de seră şi adaptarea la efectele schimbărilor climatice. Cea mai mare parte a finanţării necesare ar trebui să provină din surse naţionale şi de pe o piaţă internaţională a carbonului extinsă, însă va fi necesară şi o finanţare publică internaţională de aproximativ 22 până la 50 de miliarde EUR pe an.

2.5. Comisia Europeană propune ca ţările industrializate şi ţările în curs de dezvoltare mai avansate din punct de vedere economic să furnizeze aceste surse de finanţare publică, în conformitate cu responsabilitatea care le revine privind cantitatea de emisii şi cu capacitatea lor de finanţare. Aceasta ar putea reprezenta o contribuţie din partea UE de 2 până la 15 miliarde EUR pe an până în 2020.

3. Documentul Comisiei

3.1. Comisia estimează că cerinţele financiare pentru aplicarea măsurilor de adaptare şi de atenuare în ţările în curs de dezvoltare s-ar putea ridica la aproximativ 100 de miliarde EUR pe an până în 2020. Fondurile naţionale (publice şi private) din ţările în curs de dezvoltare, piaţa mondială a carbonului şi fluxurile financiare publice internaţionale suplimentare ar trebui să contribuie la îndeplinirea acestor cerinţe. Contribuţia fondurilor naţionale private şi publice ar putea fi de 20 %-40 %, cea a pieţei carbonului de până la aproximativ 40 %, iar contribuţia fondurilor publice internaţionale ar putea fi utilizată pentru a acoperi restul necesităţilor.

3.2. Piaţa internaţională a carbonului ar putea genera până la 38 de miliarde EUR pe an în 2020. Este necesar ca acordul de la Copenhaga să instituie un nou mecanism sectorial de creditare pe piaţa carbonului şi, totodată, să prevadă orientarea mecanismului de dezvoltare curată (MDC) către ţările cel mai puţin dezvoltate.

3.3. Ar trebui ca, până în 2020, să devină disponibile fonduri publice internaţionale cuprinse între 22 şi 50 de miliarde EUR pe an. Începând cu 2013, contribuţiile financiare publice ar trebui stabilite, pentru fiecare stat, în funcţie de capacitatea de plată şi de cantitatea de emisii de care este responsabil, iar ţările în curs de dezvoltare mai avansate din punct de vedere economic ar trebui să se asocieze la acest efort. Pe baza acestor proiecţii, contribuţia UE se va situa între aproximativ 10 % şi aproximativ 30 %, în funcţie de ponderea acestor două criterii. Prin urmare, în eventualitatea încheierii unui acord ambiţios la Copenhaga, contribuţia echitabilă a UE s-ar putea situa între 2 şi 15 miliarde EUR pe an în 2020, în funcţie de mărimea totală a finanţării globale convenite şi de ponderea fiecărui criteriu de repartizare.

3.4. Sprijinul în vederea adaptării ar trebui să se acorde cu prioritate celor mai vulnerabile şi mai sărace ţări în curs de dezvoltare.

3.5. Aviaţia internaţională şi transportul maritim pot constitui o sursă importantă de finanţare inovatoare.

3.6. Guvernanţa viitoarei arhitecturi financiare internaţionale ar trebui să fie descentralizată şi ascendentă. Un nou forum la nivel înalt privind finanţarea eforturilor de combatere a schimbărilor climatice ar trebui să monitorizeze şi să revizuiască în mod periodic decalajele şi dezechilibrele legate de finanţarea măsurilor de atenuare şi de adaptare.

3.7. Toate ţările, cu excepţia ţărilor cel mai puţin dezvoltate, ar trebui să elaboreze, până în 2011, planuri de creştere bazată pe emisii reduse de dioxid de carbon, inclusiv obiective credibile pe termen mediu şi lung, precum şi inventare anuale ale gazelor cu efect de seră.

3.8. În perioada 2010-2012, este posibil să fie necesară o finanţare iniţială rapidă în valoare de 5-7 miliarde EUR pe an pentru adaptare, atenuare, cercetare şi consolidarea capacităţilor în ţările în curs de dezvoltare. În acest scop, pe baza proiecţiilor menţionate anterior, UE ar trebui să aibă în vedere o contribuţie imediată de 0,5-2,1 miliarde EUR pe an, începând cu 2010. Atât bugetul UE, cât şi bugetele naţionale, ar trebui să fie pregătite pentru a contribui la această finanţare.

3.9. Pentru perioada următoare anului 2012 şi în contextul pachetului de propuneri pentru noul cadru financiar, Comisia ar urma să prezinte o propunere privind o ofertă globală unică a UE, preconizând trei opţiuni, şi anume, finanţarea ofertei respective de la buget începând cu 2013, crearea unui fond separat pentru combaterea schimbărilor climatice, ca parte din pachetul de propuneri privind cadrul financiar post-2013, sau o combinaţie a acestora. De asemenea, contribuţiile directe realizate în mod individual de statele membre ar putea constitui o sursă importantă de finanţare comunitară, ca parte a efortului general al UE.

3.10. Dacă nu se utilizează bugetul UE, repartizarea contribuţiilor în cadrul UE ar trebui să urmeze aceleaşi principii de contribuţie aplicabile şi la nivel internaţional, ţinând seama de situaţiile speciale ale statelor membre.

4. Observaţii generale

4.1. CESE salută Comunicarea Comisiei, care caută o ieşire din impasul actual al negocierilor la nivel internaţional pentru semnarea unui nou acord privind clima la Copenhaga, prin prezentarea unui model de finanţare a eforturilor de combatere a schimbărilor climatice şi prin sublinierea necesităţii permanente de a stabili obiective foarte ambiţioase privind reducerea emisiilor.

4.2. G77 (grupul ţărilor în curs de dezvoltare) a indicat în mod clar că preocuparea centrală a membrilor săi, în contextul unui acord al Naţiunilor Unite privind clima, este asigurarea de fonduri suficiente pentru combaterea schimbărilor climatice. În general, se admite faptul că ţările în curs de dezvoltare (şi membrii cei mai săraci ai acestor societăţi) vor fi afectate primele şi în cea mai mare măsură de condiţiile climatice în schimbare.

4.3. De asemenea, ţările în curs de dezvoltare au nevoie de sprijinul nostru pentru combaterea schimbărilor climatice, fapt consimţit de UE în cadrul Convenţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice. Este foarte probabil că, în următoarele decenii, acestora le vor reveni costuri de miliarde de euro pe an.

4.4. CESE apreciază faptul că Comisia a făcut primul pas pentru analizarea diferitelor posibilităţi de finanţare şi că doreşte să încurajeze examinarea fiecărei surse, atât în ce priveşte identificarea resursei, cât şi opţiunile de cheltuire şi de canalizare a fondurilor. Cu toate acestea, multe ONG-uri şi specialişti în economie din cadrul Naţiunilor Unite consideră în unanimitate că o estimare prudentă privind finanţarea necesară din partea ţărilor dezvoltate pentru ţările în curs de dezvoltare se ridică la circa 150 de miliarde USD pe an (aproximativ 110 miliarde EUR).

4.5. Ar trebui să se acorde mai multă atenţie examinării noului sistem sectorial de creditare (SCM) flexibil, în vederea asigurării unor căi practice de punere în aplicare şi a minimizării riscurilor de eşec. Trebuie acordată atenţie criteriilor adiţionalităţii în cadrul mecanismului de dezvoltare curată (MDC) şi al sistemului sectorial de creditare, pentru a nu crea confuzie.

4.6. Întreaga finanţare a eforturilor de combatere a schimbărilor climatice ar trebui să fie nouă, suplimentară angajamentelor luate de ţările dezvoltate în cadrul asistenţei oficiale pentru dezvoltare (AOD), care este de 0,7 % din PIB, întrucât schimbările climatice vor impune costuri suplimentare substanţiale, pe lângă ceea ce acopereau aceste angajamente iniţial, atunci când s-au stabilit obiectivele. Trebuie să avem în vedere faptul că doar câteva ţări şi-au îndeplinit promisiunea de a creşte AOD până la 0,7 % din PIB. Tendinţa din ultimul deceniu ne arată că este puţin probabil ca acest obiectiv să fie îndeplinit.

4.7. Mai mult decât oricând, UE ar trebui să-şi menţină acţiunile şi poziţia de lider în cadrul politicii internaţionale privind clima, pe parcursul negocierilor pentru semnarea la Copenhaga a unui acord cuprinzător privind schimbările climatice. Criza financiară fără precedent va fi de scurtă durată şi, în cele din urmă, depăşită. Schimbările climatice au caracter durabil.

4.8. Redresarea economică depinde de abordarea schimbărilor climatice. Dacă factorii de decizie nu acţionează urgent anul acesta, efectele schimbărilor climatice vor costa probabil peste 20 % din PIB-ul global. Conform declaraţiilor lordului Stern, fost economist-şef la Banca Mondială, această sumă depăşeşte costul Marii crize şi al celor două războaie mondiale laolaltă, pe lângă pierderile de vieţi omeneşti şi dispariţia speciilor.

4.9. UE ar trebui să continue să exercite presiuni asupra Statelor Unite şi a altor ţări, pentru ca acestea să-şi expună punctul de vedere privind finanţarea eforturilor de combatere a schimbărilor climatice. Promisiunile privind sporirea resurselor financiare, internaţionale sau naţionale, ar trebui să facă obiectul unor prevederi „măsurabile, declarabile şi verificabile”.

5. Observaţii speciale

5.1. Generarea unor fluxuri financiare adecvate

5.1.1. Mobilizarea finanţelor naţionale

5.1.1.1. Fondurile naţionale private vor constitui o mare parte a investiţiilor necesare, nu numai în ţările dezvoltate, ci şi în ţările în curs de dezvoltare. O parte considerabilă a acestor investiţii este deja viabilă din punct de vedere comercial, investiţiile suplimentare fiind recuperate prin reducerea facturilor la energie.

5.1.1.2. Ţările cele mai sărace, în special ţările cel mai puţin dezvoltate, precum şi segmentele cele mai sărace ale populaţiei din ţările în curs de dezvoltare, nu vor dispune de mijloace suficiente pentru a investi în adaptarea la efectele adverse ale schimbărilor climatice. Acestea vor depinde în cea mai mare parte de ajutorul social, atât naţional cât şi internaţional.

5.1.2. Optimizarea utilizării pieţei carbonului

5.1.2.1. CESE este de acord că piaţa internaţională a carbonului s-a dovedit a fi un instrument eficient pentru încurajarea investiţiilor din sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare. Totuşi, piaţa nu este maturizată încă şi apar numeroase semne de întrebare privind calitatea compensărilor. Eficacitatea pieţei carbonului va fi sporită prin reducerea certificatelor de emisii printr-un acord ambiţios încheiat la Copenhaga.

5.1.2.2. Finanţarea în funcţie de piaţă, sub forma licitării unui procentaj al certificatelor de emisii naţionale (unităţi de cantitate atribuită) în regim internaţional (în acest caz, nu în cadrul sistemului UE de comercializare a emisiilor) sau a achiziţionării lor la un preţ fix, ar trebui să fie principala modalitate de colectare de noi fonduri CCONUSC. Acest lucru s-ar putea completa, de exemplu, printr-o taxă pe transportul aerian şi maritim sau prin vânzarea prin licitaţie către aceste sectoare a certificatelor de emisii în cadrul sistemelor regionale şi naţionale (de exemplu, sistemul UE de comercializare a emisiilor), precum şi prin taxe pe tranzacţiile de pe piaţa carbonului.

5.1.2.3. Trebuie să avem în vedere faptul că piaţa carbonului este o piaţă de instrumente financiare derivate, care permite marilor investitori să speculeze cu privire la preţul estimat (viitor) al reducerilor de emisii. Această piaţă dă deja semne de slăbiciune şi ar putea destabiliza în continuare piaţa financiară internaţională. Ţările în curs de dezvoltare reunite la Bangkok au susţinut că un sistem bazat pe mecanisme de piaţă ar spori vulnerabilitatea acelor ţări din Sud care suferă deja din cauza crizei alimentare, financiare şi climatice.

5.1.2.4. Sunt necesare proceduri de validare/verificare care să permită procese mai rapide, atât în cadrul mecanismului MDC, cât şi al sistemului sectorial de creditare.

5.1.2.5. Este necesar să se investească mai mult în consolidarea capacităţilor şi formarea experţilor în toate domeniile pieţei de carbon, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.

5.1.2.6. În vederea aplicării sistemului sectorial de creditare, este necesară o definiţie transparentă a „ţărilor în curs de dezvoltare mai avansate din punct de vedere economic”; CESE susţine ideea aplicării sistemului sectorial de creditare în cazul sectoarelor economice foarte competitive, însă avertizează că riscul de eşec este într-adevăr foarte mare, în cazul în care mecanismul nu este conceput cât mai robust posibil.

5.1.3. Stabilirea nivelului fondurilor publice internaţionale

5.1.3.1. CESE este de acord cu afirmaţia: „Cu cât piața carbonului va putea produce mai mult, cu atât cererea de finanțare publică va fi mai redusă.”

5.1.3.2. Trebuie elaborate mecanisme de revizuire în mod regulat a nevoilor de finanţare publică, dar Comisia trebuie să aibă în vedere riscul introducerii de distorsiuni pe piaţa carbonului prin alocarea de fonduri publice, dacă fondurile nu sunt destinate sectoarelor în care piaţa carbonului nu are acces/interes/iniţiativă (de exemplu, consolidarea capacităţilor, formare).

5.1.4. Finanţarea publică internaţională imediată în perioada 2010-2012

5.1.4.1. CESE este de acord că finanţarea publică internaţională disponibilă imediat este importantă în cazul încheierii la Copenhaga a unui acord cuprinzător, echilibrat şi ambiţios. Aceasta ar trebui să vizeze în special consolidarea capacităţilor, inclusiv pentru elaborarea unor planuri de creştere bazată pe emisii reduse de dioxid de carbon, eforturile de atenuare, proiecte-pilot şi preocupările legate de adaptarea imediată. Obiectivul unui astfel de sprijin disponibil imediat ar trebui să fie pregătirea unor acţiuni eficace şi eficiente pe termen mediu şi lung şi evitarea întârzierii acţiunilor ambiţioase.

5.1.5. Aviaţia internaţională şi transportul maritim - surse de finanţare inovatoare

5.1.5.1. Transportul aerian şi maritim internaţional generează o cantitate mare de emisii, într-un ritm destul de rapid. Acestea trebuie reglementate dacă se doreşte stabilizarea concentraţiilor atmosferice de gaze cu efect de seră. Reglementarea în acest domeniu ar putea crea resurse financiare substanţiale pentru acordul privind clima. Costurile ar fi suportate în principal de călătorii şi consumatorii din ţările dezvoltate. Cu toate acestea, este necesară cooperarea Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale şi a Organizaţiei Maritime Internaţionale care, în ultimul deceniu, au frânat eforturile de a aborda chestiunea emisiilor.

5.1.6. Stabilirea contribuţiilor la fondurile publice internaţionale

5.1.6.1. CESE este de acord cu afirmaţia: „Dacă emisiile produse ar avea o pondere mai mare decât PIB-ul, ar fi posibilă crearea unui stimulent suplimentar pentru reducerea emisiilor şi recunoaşterea măsurilor luate de timpuriu în acest scop.” Cu toate acestea, trebuie promovat un mecanism de evaluare corect, în vederea încheierii unui acord la Copenhaga.

5.2. Contribuţia UE la finanţarea publică a eforturilor de combatere a schimbărilor climatice

5.2.1. CESE susţine decizia Comisiei de a se exprima cu o singură voce în cadrul negocierilor şi de a prezenta o ofertă unică globală.

5.2.2. În ce priveşte canalizarea fondurilor, CESE recomandă utilizarea structurilor existente, dar şi crearea unor proceduri clare de monitorizare şi raportare, pentru a reduce costurile la minimum şi pentru a asigura cheltuirea corectă a fondurilor.

5.3. Un model european de guvernanţă descentralizată şi ascendentă a fondurilor destinate combaterii schimbărilor climatice

5.3.1. Structura de guvernanţă a UE poate fi utilizată ca model, ceea ce ar putea aduce un avantaj semnificativ Uniunii Europene în următoarele etape.

5.3.2. În ce priveşte termenul pentru planurile de creştere bazată pe emisii reduse de dioxid de carbon, stabilit pentru 2011, CESE consideră că acesta nu este realist, în măsura în care UE doreşte ca planurile să fie robuste şi aplicabile, având în vedere lipsa expertizei chiar şi în unele state membre ale UE.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/131

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind formalităţile de raportare aplicabile navelor la intrarea în sau la ieşirea din porturile statelor membre ale Comunităţii şi de abrogare a Directivei 2002/6/CE

COM(2009) 11 final – 2009/0005 (COD)

şi

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Comunicare şi plan de acţiune în vederea instituirii unui spaţiu european de transport maritim fără bariere”

COM(2009) 10 final

(2010/C 128/25)

Raportor: dl IOZIA

La 27 februarie 2009, în conformitate cu articolul 80 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind formalităţile de raportare aplicabile navelor la intrarea în sau la ieşirea din porturile statelor membre ale Comunităţii şi de abrogare a Directivei 2002/6/CE

COM(2009) 11 final - 2009/0005 (COD).

La 21 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor – Comunicare şi plan de acţiune în vederea instituirii unui spaţiu european de transport maritim fără bariere

COM(2009) 10 final.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 159 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 1 abţinere.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE apreciază, în general, comunicarea Comisiei privind instituirea spaţiului maritim european şi propunerea de directivă privind formalităţile de raportare aplicabile navelor la intrarea în sau la ieşirea din porturile statelor membre ale Comunităţii şi de abrogare a Directivei 2002/6/CE.

1.2. Programul de lucru propus este ambiţios şi bine structurat, cu un plan de acţiune coerent şi în stare să-şi atingă obiectivele propuse. Reducerea şi raţionalizarea formalităţilor administrative, care urmează a fi definite astfel încât să nu afecteze actualele niveluri de securitate şi calitate ale controalelor necesare, sunt indispensabile pentru îmbunătăţirea traficului la intrarea şi ieşirea din porturi.

1.3. Îmbunătăţirea activităţilor portuare ar putea contribui la raţionalizarea transportului de mărfuri provenite din transportul terestru şi destinate celui maritim, consolidând intermodalitatea sectoarelor maritim, feroviar, rutier şi al căilor navigabile interne, în acord cu orientările din Cartea albă privind transporturile, reiterate în evaluarea intermediară.

1.4. Câteva propuneri specifice din comunicare vor trebui aprofundate ulterior, iar CESE invită Comisia să organizeze mese rotunde cu toate părţile interesate de următoarele teme: certificatele de exceptare de la pilotaj, formalităţile privind simplificarea transportului de mărfuri periculoase, transportul de produse de origine vegetală şi animală şi coordonarea inspecţiilor portuare (one-stop-shop).

1.5. CESE s-a exprimat clar în trecut în legătură cu particularităţile serviciului de pilotaj în porturi (1), poziţia sa fiind încă de actualitate.

1.6. În comunicarea sa Obiective strategice şi recomandări pentru politica UE în domeniul transportului maritim până în 2018, Comisia sublinia că „deficitul tot mai accentuat de profesionişti în sectorul maritim, de ofiţeri şi de marinari cu grade inferioare are drept consecinţă apariţia riscului de pierdere a masei critice de resurse umane care menţine competitivitatea sectoarelor europene de activitate maritimă, în general”.

1.7. Propunerea privind certificatele de exceptare de la pilotaj (PEC) ar putea reduce şi mai mult această activitate şi ar face ca profesia să devină mai puţin atrăgătoare pentru mulţi tineri. Ar trebui efectuate studii şi analize serioase privind potenţialele efecte pozitive, atâta vreme cât efectele negative asupra locurilor de muncă şi asupra securităţii sunt neîndoielnice. Ca alternativă, ar putea fi luat în considerare tele-pilotajul, prin utilizarea inovaţiilor tehnologice, ceea ce ar economisi timp şi bani, asigurând în acelaşi timp standarde ridicate de siguranţă. În cazul unei coliziuni sau al oricărui alt tip de incident maritim care ar putea cauza daune materiale sau pierderi de vieţi omeneşti, companiile de asigurare sunt autorizate să refuze despăgubirile prevăzute în contract dacă autorizaţiile celor răspunzători de navă - căpitanul şi şeful mecanic - nu sunt valabile. CESE recomandă Comisiei să organizeze un forum de dezbatere cu toate părţile interesate (armatori, piloţi, organizaţii din sector şi autorităţi portuare) pentru a evalua impactul real al propunerii asupra siguranţei şi ocupării forţei de muncă.

1.8. CESE sprijină proiectul Spaţiului european de transport maritim fără bariere (2), parte integrantă a programului SSS (Short Sea Shipping): este esenţial să se ajungă la stabilirea unui temei juridic pe plan comunitar, pentru ca navele care transportă mărfuri comunitare între două porturi ale Uniunii (de exemplu Lisabona şi Napoli) să poată beneficia de acelaşi tratament ca şi alte tipuri de transport.

1.9. CESE ar fi preferat ca această posibilitate să fi fost inclusă în noul Cod comunitar al vămilor. Considerând că intenţia Comisiei nu mai este de a urma această propunere, CESE susţine necesitatea ca propunerea să fie măcar inclusă între normele de aplicare ale codului, care urmează a fi redactate înainte de sfârşitul anului 2009, pentru ca punerea în aplicare să aibă loc cât mai repede posibil.

1.10. CESE sprijină cu hotărâre iniţiativa privind instituirea ghişeului unic, care să se ocupe de toate problemele practice şi de celelalte măsuri de raţionalizare, precum planificarea controalelor efectuate de diversele autorităţi portuare şi vamale sau posibilitatea transmiterii documentelor administrative pe cale electronică, fără ca aceasta să afecteze activităţile autorităţilor vamale de combatere a criminalităţii.

1.11. CESE invită Comisia să aprofundeze problematica privind posibilitatea recunoaşterii prerogativelor similare pentru navele care desfăşoară activităţi între două porturi UE, dar fac escală într-un port din afara UE. Conform organizaţiilor de armatori, aceasta priveşte un număr însemnat de nave, care ar putea beneficia de avantajele spaţiului european de transport maritim fără bariere.

1.12. Adoptarea englezei drept lingua franca în domeniul transportului maritim, ca în transportul aerian, ar uşura mult practica şi formalităţile administrative.

2. Comunicarea Comisiei şi planul său de acţiune

2.1. Libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor ar trebui garantată în egală măsură pentru toate tipurile de transport. Avantajele pieţei unice trebuie concretizate prin acţiuni care să faciliteze îndeplinirea acestui obiectiv. În prezent, transportul maritim nu se bucură de aceleaşi privilegii precum cel terestru. Formalităţile, sarcinile administrative şi controalele sunt numeroase şi descurajează în practică utilizarea transportului maritim de mărfuri în interiorul Uniunii Europene.

2.2. Documentul Comisiei abordează problema procedurilor în transportul maritim, supus, şi în cazul transportării de mărfuri comunitare în liberă circulaţie între două porturi UE, unor reguli vamale şi de transport specifice, unor reglementări fitosanitare şi diverselor formalităţi.

2.3. Trebuie amintit că, încă din 2006, Consiliul încuraja utilizarea transportului maritim pe distanţe scurte, repetând această solicitare în 2007. Comunicarea reaminteşte şi avizul Comitetului Economic şi Social European apărut la sfârşitul lui 2006, care solicita eliminarea controalelor la frontierele interne pentru transportul maritim.

2.4. În evaluarea intermediară a Cărţii albe privind transporturile, Comisia anunţa crearea unui spaţiu european de transport maritim fără bariere. Această poziţie a fost confirmată în Cartea albastră privind politica integrată a transportului maritim. Aceasta se înscrie în strategia de simplificare legislativă şi în politica de îmbunătăţire a legislaţiei.

2.5. Transportul maritim pe distanţe scurte (SSS– Short Sea Shipping) poate contribui la îmbunătăţirea calităţii ofertei: navele produc mai puţine noxe pe tona de mărfuri transportată, determină costuri externe mai scăzute şi contribuie la reducerea blocajelor din transportul rutier.

2.6. Utilizarea mai frecventă a SSS ar putea ajuta Uniunea să îndeplinească obiectivele post-Kyoto de reducere a emisiilor de CO2.

2.7. Sistemele VTS/VTMIS (Vessel Traffic Services/Vessel Traffic Information and Management Systems – Serviciile de dirijare a traficului naval/Sistemele de informare şi gestionare a traficului naval), care utilizează AIS (Automatic Identification System – Sistemul de identificare automată) sunt parte integrantă, împreună cu LRIT (Long-Range Identification and Tracking of Ships – Sistemul de identificare şi urmărire la distanţă a navelor), a viitorului mediu e-Maritime pentru transportul de mărfuri şi pentru navigaţie. Utilizarea acestei tehnologii, ca parte a unui sistem integrat de monitorizare şi supraveghere, va spori în viitor capacitatea de a ţine sub control traficul naval.

2.8. Planul de acţiune al Comisiei cuprinde 11 măsuri (3 pe termen scurt, 4 pe termen mediu şi 4 recomandări adresate statelor membre).

2.9. Printre acţiunile pe termen scurt care vor trebui realizate până la sfârşitul anului 2009, se numără următoarele:

—	simplificarea formalităţilor vamale pentru navele care circulă doar între porturi ale Uniunii Europene;

—	orientări pentru accelerarea controlului documentelor privind produsele animaliere şi vegetale transportate între porturi UE;

—	directiva privind raţionalizarea documentelor solicitate de diferite organe legislative.

2.10. Planul prevede următoarele acţiuni pe termen mediu care ar trebui prezentate în cursul anului 2010:

—	simplificarea formalităţilor administrative pentru navele care circulă între porturi ale UE, dar fac o escală într-o ţară terţă sau într-o zonă de liber schimb;

—	sporirea posibilităţilor de transmitere a datelor în format electronic;

—	ghişeul administrativ unic;

—	simplificarea regulilor pentru transportul maritim al mărfurilor periculoase.

2.11. Cele patru măsuri pe termen lung, prezentate sub forma unor recomandări, sunt următoarele:

—	coordonarea inspecţiilor administrative, în vederea reducerii timpilor de descărcare şi returnare a navelor;

—	îmbunătăţirea comunicaţiilor administrative;

—	eliberarea certificatelor de exceptare de la pilotaj (PEC);

—	raţionalizarea fluxurilor şi spaţiilor din porturi.

3. Observaţiile CESE

3.1. În general, CESE îşi exprimă în mod hotărât satisfacţia în legătură cu proiectul de plan de acţiune propus de Comisie, făcând în acelaşi timp câteva observaţii critice specifice, pe care le va formula în avizul de faţă. Proiectul de realizare a unui spaţiu de transport maritim fără bariere a fost deja examinat de CESE, care îşi reiterează sprijinul pentru această iniţiativă.

3.2. Pe de altă parte, planul este afectat de obstacolele pe care statele membre le pun în calea introducerii unei discipline organice şi clare, în vederea realizării pieţei interne. Obstacolele majore rezidă în procedurile vamale inutile, în lipsa coordonării inspecţiilor şi controalelor efectuate de autorităţile responsabile din statele membre, în lipsa comunicaţiilor electronice şi a sistemelor interoperabile. CESE solicită Comisiei ca, de îndată ce este posibil, să simplifice formalităţile vamale şi procedurile pentru navele care circulă doar între porturile UE, ca element determinant în vederea creării unui spaţiu maritim fără bariere.

3.3. Simplificarea formalităţilor vamale pentru navele care circulă doar între porturile UE este esenţială pentru realizarea spaţiului maritim european fără bariere. Propunerea de modificare a Codului vamal comunitar ar fi rezolvat problema, dar, dată fiind recenta modificare a acestuia, a fost propusă integrarea bazei juridice a spaţiului maritim intern în documentul tehnic de aplicare a noului cod. În acest document trebuie menţionat că, în scopuri care ţin doar de libera circulaţie a mărfurilor comunitare, spaţiul maritim intern va include bunurile comunitare de la bordul navelor care circulă între două porturi UE.

3.4. Cele mai multe din acţiunile propuse se limitează, de fapt, la a solicita statelor membre să adopte măsuri pozitive pentru îmbunătăţirea şi fluidizarea cadrului administrativ, când ar fi necesare iniţiative mult mai stringente şi obligatorii.

3.5. Cu toate acestea, documentul propus de Comisie pare că se concentrează prea mult pe unul din cei trei piloni ai Strategiei de la Lisabona, şi anume pe cel economic. În opinia Comitetului, aceste interese ar trebui echilibrate mai mult cu alte aspecte fundamentale, şi anume cu cele sociale sau ecologice.

3.6. CESE sprijină iniţiativele destinate îmbunătăţirii cadrului legislativ şi de reglementare privind piaţa unică, cu condiţia ca aceste măsuri să nu afecteze siguranţa cetăţenilor, a angajaţilor şi a mediului sau să nu ameninţe locurile de muncă. Pentru unele măsuri propuse, cum ar fi certificatele de exceptare de la pilotaj, riscul pare să se concretizeze.

3.7. Transportul maritim permite deplasarea unor cantităţi imense de mărfuri, cu o rată scăzută de emisii de CO2 pe tonă/km. În plus, acest sector oferă multiple posibilităţi de îmbunătăţire, prin implementarea noilor tehnologii la motoare, prin utilizarea unor carburanţi mai puţin poluanţi şi prin reducerea vitezei de navigaţie. Prin reducerea timpilor de aşteptare în porturi datorită practicilor administrative inutile, deplasările navelor în porturi se vor înmulţi, aceasta determinând o creştere a eficienţei, costuri mai mici şi contribuind la îndeplinirea obiectivelor de reducere a gazelor cu efecte de seră şi la o mobilitate sigură şi durabilă (3). Astfel, transportul în interiorul unui spaţiu fără bariere va deveni mai atractiv, fiind încurajată o modalitate de transport care protejează mediul.

3.8. CESE şi-a exprimat deja sprijinul pentru programul Marco Polo II, destinat reducerii blocajelor rutiere, îmbunătăţirii performanţelor ecologice ale sectorului transporturilor şi promovării transportului intermodal, prin transferarea diferenţei totale preconizate care rezultă din creşterea anuală a volumului de mărfuri dinspre transportul rutier către transportul maritim pe distanţe scurte, transportul feroviar şi către navigaţia interioară. Planul de acţiune completează o strategie mai amplă, care include realizarea proiectului autostrăzilor mării. Intrarea în funcţiune a sistemului european de poziţionare prin satelit (Galileo) va simplifica în viitor această strategie.

3.9. Măsurile de simplificare administrativă propuse urmăresc o practică deja consolidată şi pozitivă a Uniunii, aceea de a verifica necesitatea şi eficienţa normelor comunitare depăşite sau de a analiza practicile şi reglementările naţionale aflate în conflict cu principiile Tratatului.

4. Observaţii specifice. Măsuri pe termen scurt

4.1. Directiva

4.1.1. Directiva propusă nu este, desigur, cea mai importantă măsură din cele identificate în planul de acţiune. Această directivă abrogă Directiva 2002/6/CE în vigoare şi permite simplificarea procedurilor cu ajutorul a trei inovaţii principale: utilizarea actualului model european în locul celui prevăzut de Convenţia FAL a Organizaţiei Maritime Internaţionale (IMO), din 9 aprilie 1965, revizuită în iulie 2005, în vederea evitării birocraţiei excesive, utilizarea transmiterii datelor în format electronic şi identificarea unei singure autorităţi căreia să-i fie adresate toate declaraţiile şi documentele cerute.

4.1.2. CESE întâmpină pozitiv propunerea de directivă care, cu ingeniozitate, permite facilitarea sarcinilor căpitanilor şi armatorilor. Comitetul recomandă ca simplificarea să nu afecteze în niciun caz actualele niveluri ale măsurilor de protecţie sanitară şi ecologică, în special normele privind deşeurile navelor şi reziduurile caricului.

4.2. CESE consideră că trebuie clarificate orientările privind accelerarea controlului documentelor în cazul produselor animaliere şi vegetale transportate între porturi din interiorul UE. Opinia publică internaţională este alarmată de răspândirea pandemiilor de tipul gripei aviare şi a celei porcine, cerând măsuri sporite de siguranţă. Trasabilitatea originii produselor este esenţială pentru izolarea eventualelor focare de infecţie şi, de aceea, măsurile propuse vor trebui să evidenţieze în mod clar că nivelul normelor actuale nu va fi afectat.

5. Observaţii specifice. Măsuri pe termen mediu

5.1. O parte a traficului maritim este efectuată de nave care circulă între două sau mai multe porturi din UE şi care fac una sau mai multe escale într-o ţară terţă sau într-o zonă de liber schimb. În opinia Comitetului, formalităţile administrative pentru aceste nave ar trebui simplificate. Dezvoltarea tehnologiilor aerospaţiale de identificare şi urmărire şi îmbunătăţirea treptată a sistemelor de identificare electronică a mărfurilor comunitare pot asigura certitudinea originii şi, în acelaşi timp, reducerea semnificativă a timpilor şi costurilor pentru armatori.

5.2. Evoluţia sistemelor electronice de transmisie a datelor, sistemul e-Maritime (integrat perfect sistemului preconizat de noul Cod vamal comunitar, care va utiliza un sistem electronic de vămuire, în conformitate cu Decizia 70/2008), reprezintă una din soluţiile care, în opinia CESE, vor îmbunătăţi viaţa cetăţenilor şi vor reduce birocraţia inutilă şi păguboasă.

5.3. În mod similar, este preconizată introducerea ghişeului administrativ unic. Singura întrebare care se pune este de ce acesta nu există deja. CESE sprijină cu convingere această propunere şi cere statelor membre să adopte în scurt timp măsurile necesare.

5.4. Simplificarea reglementărilor privind transportul mărfurilor periculoase. Regulile actuale impun o mulţime de cerinţe în cazul mărfurilor periculoase care sunt transportate multimodal, în comparaţie cu transportul care utilizează o singură modalitate. Transportul multimodal face din ce în ce mai des parte dintr-un lanţ multimodal, dar este în dezavantaj în comparaţie cu alternativele monomodale, cum ar fi transportul rutier, acest lucru descurajând utilizarea navelor. Dorind respectarea deplină a nivelurilor de securitate specifice transportului maritim, CESE consideră totuşi că pot fi adoptate unele măsuri, în special în cazul navelor RO-RO (Roll-on/roll-off) ce transportă vehicule care respectă deja reglementările prevăzute de Directiva privind transportul mărfurilor periculoase sau Convenţia ADR privind transporturile internaţionale, din 30 septembrie 1957.

6. Observaţii specifice. Măsuri ce trebuie adoptate în viitor, prin intermediul recomandărilor

6.1. Coordonarea controalelor administrative Folosind aceeaşi logică a ghişeului unic, autorităţile portuare, vamale şi poliţieneşti ar trebui să-şi coordoneze şi să-şi planifice controalele comune, pe cât posibil în acelaşi moment sau programându-le într-o succesiune rapidă. Această măsură ar duce la economisirea timpului în operaţiunile de descărcare, ţinând cont că, în unele state membre, descărcarea este posibilă doar după ce toate aceste controale au avut loc. CESE sprijină pe deplin această propunere.

6.2. Facilitarea comunicării administrative Această propunere atinge o problemă foarte spinoasă: folosirea unei singure limbi pentru transportul maritim. Comisia sugerează în mod elegant utilizarea unei limbi folosite în regiune sau a limbii engleze. Trecând dincolo de tradiţionala sa rezervă diplomatică, Comisia subliniază importanţa practică a acestei opţiuni. Această propunere este rezonabilă şi potrivită scopului. În orice caz, CESE consideră că, aşa cum se întâmplă în transporturile aeriene, şi transporturile maritime ar trebui să dispună de o limbă comună, nu doar din raţiuni economice, ci şi din motive de siguranţă. Mayday este termenul utilizat pentru a transmite un mesaj universal de pericol, iar canalele radio internaţionale ar trebui să utilizeze în mod normal engleza. Pentru a uşura înţelegerea, s-ar putea recurge la sisteme electronice în măsură să traducă într-o limbă sau alta formularele ce trebuie completate la fiecare debarcare.

6.3. Eliberarea certificatelor de exceptare de la pilotaj. CESE solicită analizarea cu atenţie a acestei propuneri, considerând că nu este nici utilă, nici proporţionată. Pilotajul portuar reprezintă o profesie cu un grad foarte înalt de calificare, strâns legată de practica de zi cu zi în portul de apartenenţă, dat fiind că, după cum se ştie, condiţiile de navigaţie se pot schimba intempestiv din cauza curenţilor, mareelor, condiţiilor meteo sau traficului. Economia de timp făcută nu este semnificativă, iar costurile sunt comparabile cu cele generate de măsurile de siguranţă. CESE invită Comisia să revadă conţinutul propunerii şi să analizeze împreună cu organizaţiile de pilotaj cum poate fi optimizat serviciul, fără a afecta siguranţa.

6.4. Raţionalizarea fluxurilor şi spaţiilor. În opinia CESE, aceasta este o măsură „competitivă” între diferitele autorităţi maritime şi portuare. Autorităţile portuare trebuie să acorde o atenţie serioasă necesităţii de a se evita un tratament defavorabil în cazul navelor mici şi mijlocii. Un serviciu mai bun va atrage un trafic mai mare şi, de aceea, este evident că fiecare autoritate îşi va planifica investiţiile necesare, în vederea eficientizării propriului port. Cu toate acestea, sfatul este bun!

6.5. În sfârşit, CESE consideră că propunerea Comisiei ar trebui pusă mai repede în aplicare şi solicită sporirea personalului serviciilor care se vor ocupa de punerea în aplicare a programului de navigaţie pe distanţe scurte şi care, în prezent, se confruntă în mod inexplicabil cu efective reduse, ţinând seama de importanţa chestiunii.

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 48, 21.2.2002, p. 122; JO C 294, 25.11.2005, p. 25; JO C 168, 20.7.2007, p. 50.

(2) JO C 27, 3.2.2009, p. 45-48.

(3) JO C 277, 17.11.2009, p. 20-24 – Raportor: dna BREDIMA.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/136

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Raportul intermediar privind energia regenerabilă: Raportul Comisiei în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2001/77/CE, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2003/30/CE şi privind Planul de acţiune al UE pentru biomasă, COM(2005) 628

COM(2009) 192 final

(2010/C 128/26)

La 24 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Raportul intermediar privind energia regenerabilă: Raportul Comisiei în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2001/77/CE, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2003/30/CE şi privind Planul de acţiune al UE pentru biomasă, COM(2005)628

COM(2009) 192 final.

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 97 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE consideră că schimbările climatice reprezintă una dintre cele mai grave ameninţări ecologice, sociale şi economice cu care se confruntă planeta, iar adoptarea de măsuri rapide şi responsabile de către toate ţările constituie unica soluţie de reducere a efectelor acestui fenomen. Prin urmare, UE şi statele membre ar trebui să constituie în continuare forţa motrice a unei politici ambiţioase privind schimbările climatice. Utilizarea resurselor regenerabile ar putea constitui unul dintre principalele instrumente de reducere a gazelor cu efect de seră şi de garantare a independenţei energetice şi a securităţii aprovizionării Europei.

1.2. Comitetul îşi exprimă îngrijorarea cu privire la posibilitatea ca UE să nu-şi atingă obiectivele pentru 2010 stabilite în directivele 2001/77/CE şi 2003/30/CE şi solicită statelor membre să adopte măsuri responsabile şi să depună toate eforturile necesare în scopul îndeplinirii obiectivelor convenite până în 2010.

1.3. CESE subliniază necesitatea unei strategii energetice europene unice pe termen lung. În plus, piaţa energiei electrice necesită un cadru de reglementare stabil şi predictibil pe termen lung.

1.4. Sectorul energiei regenerabile va oferi numeroase posibilităţi de creare de locuri de muncă în Europa şi de dezvoltare regională.

1.5. În plus, ar fi necesară o mai bună evaluare a presiunii financiare suplimentare cu care se confruntă bugetele familiale.

1.6. Producătorii agricoli şi IMM-urile ar putea juca un rol esenţial în sectorul energiilor regenerabile.

1.7. Comitetul reaminteşte că, în sectorul transporturilor, eficienţa energetică ar trebui să constituie principala prioritate, putând fi urmată de utilizarea biocombustibililor, când o astfel de metodă de producţie este durabilă.

1.8. Pentru a-şi realiza obiectivele, statele membre ar trebui să diversifice tehnologia prin introducerea de noi tipuri de motoare în domeniul transporturilor, prin accelerarea investiţiilor în combustibili alternativi precum biocombustibilii de a doua şi a treia generaţie, încurajând şi sprijinind activitatea de cercetare şi dezvoltare.

1.9. Pentru o evaluare integrată a potenţialului biocombustibililor şi pentru a se evita utilizarea terenurilor agricole de calitate şi a zonelor de protecţie a biodiversităţii, CESE propune ca fiecare stat membru să stabilească şi să publice o hartă a propriului teritoriu, care să indice zonele propice culturilor energetice.

1.10. Exprimându-şi îngrijorarea cu privire la presiunile pe care pădurea le va avea de suportat prin exploatarea în scop energetic, CESE recomandă să se întreprindă acţiuni importante şi să se adopte decizii cu privire la biomasa utilizată pentru producerea de energie numai după instituirea unui sistem de monitorizare corespunzător.

1.11. Comisia ar trebui să aibă în vedere alocarea de fonduri corespunzătoare activităţilor de sensibilizare a publicului şi de educare a cetăţenilor UE cu privire la tema energiei. Ar trebui disponibilizate fonduri suplimentare pentru a asigura pregătirea experţilor în domeniul eficienţei energetice şi al producţiei de energie regenerabilă.

Ar trebui făcute în mod repetat propuneri de menţinere şi sporire a bugetelor de cercetare şi dezvoltare în domeniul energiilor regenerabile, în ciuda crizei financiare, atât la nivelul statelor membre, cât şi la nivelul Uniunii, în caz contrar existând riscul ca, într-o perioadă scurtă de timp, aceasta să îşi piardă complet autonomia în raport cu alte puteri.

1.12. Pentru următoarele rapoarte intermediare, Comisia Europeană ar trebui să aibă în vedere opţiunea monitorizării şi raportării acţiunilor de dezafectare şi reciclare a echipamentelor din domeniul energiei regenerabile care se apropie de capătul ciclului lor de viaţă.

2. Introducere

2.1. La 24 aprilie 2009, Comisia şi-a adoptat Comunicarea COM(2009) 192 final privind Raportul intermediar privind energia regenerabilă, însoţită de un document de lucru al serviciilor Comisiei mai detaliat, SEC(2009) 503 final. „Comunicarea reaminteşte cadrul politic european pentru energia regenerabilă: importanţa energiei regenerabile pentru îndeplinirea obiectivelor în materie de schimbări climatice şi durabilitate, prin îmbunătăţirea securităţii aprovizionării cu energie şi dezvoltarea unui sector european inovator al energiei regenerabile, generator de locuri de muncă şi de bunăstare în Europa”.

2.2. Comisia a stabilit, în conformitate cu directivele 2001/77/CE şi 2003/30/CE, obiectivele pentru 2010 în ceea ce priveşte ponderea de energie electrică din surse regenerabile şi ponderea de energie electrică din surse regenerabile utilizată în sectorul transporturilor. Aceste directive solicită ca statele membre ale UE să elaboreze rapoarte anuale care să analizeze progresele înregistrate în raport cu obiectivele naţionale orientative, iar Comisia să evalueze progresele o dată la doi ani. În plus, în 2005, a fost adoptat un Plan de acţiune în domeniul biomasei (1), menit să atragă atenţia asupra nevoilor specifice ale statelor membre în ceea ce priveşte dezvoltarea resurselor europene de biomasă.

2.3. Statele membre au avut libertatea de a-şi alege mecanismul de sprijin preferat pentru a-şi atinge obiectivele.

2.4. Acest ultim raport intermediar observă că, în ultimii doi ani, s-au înregistrat progrese nesemnificative, numai două state membre atingându-şi deja obiectivele. Această constatare confirmă analiza anterioară, conform căreia se pare că UE nu-şi va atinge obiectivele pentru 2010. UE ar putea atinge, în materie de consum de energie electrică din surse regenerabile, o pondere de 19 % în loc de 21 %, iar în sectorul transporturilor o pondere de 4 % în loc de 5,75 % de energie.

2.5. Raportul examinează cauzele acestei situaţii şi explică faptul că noua Directivă privind energia din surse regenerabile (2009/28/CE) (2), adoptată ca parte a Pachetului privind energia şi schimbările climatice, abordează toate problemele evidenţiate în raport şi furnizează o bază solidă pentru suprimarea barierelor şi utilizarea sporită a energiei regenerabile pentru următorii 10 ani.

3. Documentele Comisiei

3.1. Energia regenerabilă pentru sectorul energiei electrice

3.1.1. Comunicarea Comisiei oferă informaţii privind rapoartele intermediare, concentrându-se pe datele privind energia electrică pentru perioada 2004-2006 şi privind biocarburanţii pentru 2007.

3.1.2. Datele arată, pentru UE, o pondere de 15,7 % în 2006, faţă de 14,5 % în 2004 în ce priveşte consumul final de energie electrică din surse regenerabile. Obiectivul de 21 % în 2010 nu va fi atins fără eforturi suplimentare semnificative. Numai două ţări, Ungaria şi Germania, şi-au atins obiectivul pentru 2010, şase state membre au depăşit media europeană în ceea ce priveşte progresele înregistrate, dar alte şapte ţări au stagnat sau chiar au înregistrat o scădere a ponderii.

3.1.3. De asemenea, diversitatea tehnologiilor utilizate a fost limitată. Cea mai mare creştere s-a înregistrat în utilizarea biomasei solide şi a vântului.

3.1.4. Se înregistrează diferite rate de progres, datorate celor 27 de sisteme de sprijin utilizate, constând în diferite instrumente de acţiune: preţurile fixe de achiziţionare, sistemele de prime, certificatele verzi, scutirile de taxe, obligaţiile impuse furnizorilor de combustibili, politicile de achiziţii publice, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică. Lipsa de coerenţă şi evoluţia rapidă a politicilor, precum şi variaţiile bugetare împiedică dezvoltarea proiectelor în materie de energie electrică regenerabilă.

3.1.5. Cele mai multe probleme de punere în aplicare sunt cauzate de barierele administrative şi accesul necorespunzător la reţea: capacitatea insuficientă a reţelei, proceduri netransparente de conectare la reţea, costuri de conectare ridicate şi termene îndelungate de obţinere a autorizaţiei de conectare la reţea. Aceste obstacole majore sunt cel mai adesea generate de limitele sistemului administrativ şi ale altor resurse, decât de constrângerile de ordin tehnic.

3.1.6. În plus, în câteva state membre, costurile de conectare la reţea şi de extindere a acesteia, precum şi regimurile tarifare ale câtorva operatori de sisteme de transport şi operatori de sisteme de distribuţie încă îi favorizează pe producătorii tradiţionali şi îi discriminează pe noii producători de energie electrică regenerabilă, mai mici şi deseori descentralizaţi. Această situaţie împiedică crearea de locuri de muncă şi dezvoltarea la nivel local şi regional.

3.1.7. Sistemele de garantare a originii nu au fost încă aplicate pe deplin în toate statele membre, din cauza problemelor de fiabilitate, dublă contabilizare şi a riscului de livrare a aceluiaşi tip de energie către două grupuri diferite de consumatori. Această situaţie a adus prejudicii pieţei de consum a energiei regenerabile în general.

3.2. Energia regenerabilă pentru sectorul transporturilor

3.2.1. Directiva privind energia regenerabilă în sectorul transporturilor (Directiva 2003/30/CE) obliga statele membre să stabilească obiective pentru perioada 2005-2010 privind ponderea energiei regenerabile care să înlocuiască benzina şi motorina în transporturi, cu valori de referinţă de plecare de 2 % şi respectiv 5,75 %. Raportul intermediar din ianuarie 2007 (3) a arătat că, în 2005, biocarburanţii au avut o pondere de 1 % în UE, doar Germania şi Suedia îndeplinindu-şi obiectivele de referinţă.

3.2.2. Conform rapoartelor statelor membre, biocarburanţii au reprezentat în 2007 8,1 Mtep (2,6 %) din totalul de combustibil utilizat în transporturi din UE. În 2007, consumul de biodiesel s-a ridicat la 6,1 Mtep, ceea ce reprezintă 75 % din combustibilii regenerabili utilizaţi în transporturi, 26 % din această cantitate provenind din importuri. Consumul de bioetanol s-a ridicat la 1,24 Mtep, respectiv 15 % din combustibilii regenerabili utilizaţi în transporturi, 31 % provenind din importuri. Restul de 10 % reprezintă uleiul vegetal pur consumat în Germania, Irlanda şi Ţările de Jos şi biogazul utilizat în Suedia.

3.2.3. În 2006 şi 2007, Germania, Franţa, Austria, Suedia şi Marea Britanie au rămas primii cinci consumatori de biocarburant, consumând 87 % şi respectiv 81 % din totalul de biocarburanţi din UE. În sectorul transporturilor, nu s-a raportat consumul altor tipuri de energie regenerabilă. Utilizarea hidrogenului, din orice sursă, rămâne nesemnificativă; transportul rutier utilizează puţină energie electrică obţinută din surse regenerabile.

3.2.4. Importurile nete de bioetanol au crescut, de la 171 kilotone în 2005, la 397 kilotone în 2007, iar ponderea producţiei interne de biomotorină a scăzut. În materie de biomotorină, balanţa comercială a UE, pozitivă în 2005 (355 kilotone exportate) a fost negativă în 2007 (1,8 Mtep de biomotorină importată). O cauză majoră a acestei schimbări a fost preţul mai scăzut al esterului metilic din ulei de soia provenind din SUA şi al etanolului produs din trestie de zahăr în Brazilia şi Argentina.

3.2.5. Scutirile fiscale şi obligaţiile de utilizare a biocarburanţilor sunt instrumentele cele mai întrebuinţate în statele membre pentru promovarea biocarburanţilor. În 2005-2006, toate statele membre, cu excepţia Finlandei, au utilizat scutirile de accize ca principală măsură de sprijin, în timp ce obligativitatea utilizării biocarburanţilor a fost utilizată numai în trei ţări. Începând din 2007, mai mult de jumătate din statele membre au adoptat obligativitatea producerii de biocarburanţi combinaţi cu carburanţi tradiţionali, măsură asociată, în majoritatea cazurilor, cu rate de impozitare favorabile, dar în creştere. Câteva ţări utilizează un mecanism bazat pe cote şi licitaţie.

3.2.6. În plus, câteva state membre sprijină utilizarea biocarburanţilor prin măsuri specifice. Aceste instrumente politice cuprind măsuri privind agricultura, precum producţia de materii prime, şi măsuri privind industria, în care se desfăşoară operaţiunile necesare realizării de produse intermediare şi finite; măsuri privind distribuţia biocarburanţilor; achiziţionarea şi întreţinerea automobilelor şi vehiculelor alimentate cu biocarburanţi.

3.3. Impactul asupra economiei şi mediului

3.3.1. Din punct de vedere economic, utilizarea sporită a biocarburanţilor a contribuit la securitatea aprovizionării, prin reducerea dependenţei de combustibilii fosili şi diversificarea consumului de combustibili în UE.

3.3.2. De asemenea, sectorul biomasei şi cel al biocarburanţilor au contribuit la economia UE generând noi locuri de muncă. În 2005, utilizarea locală a biomasei a reprezentat 600 000 de locuri de muncă, sistemele pe biomasă cu generare de electricitate în reţea şi biocarburanţii au contribuit cu peste 100 000 de locuri de muncă, iar biogazul cu aproximativ 50 000 de locuri de muncă. În plus, agricultura şi silvicultura joacă un rol important în aprovizionarea cu combustibil a tehnologiilor pentru producerea energiei din biomasă.

3.3.3. Economia netă de gaze cu efect de seră realizată în UE datorită biocarburanţilor introduşi pe piaţă şi consumaţi în 2006 şi 2007 s-a ridicat la 9,7 (respectiv 14,0) milioane de tone echivalent CO2. Prin urmare, consumul de biocarburanţi a fost realizat în UE prin reutilizarea terenurilor agricole recent abandonate sau prin încetinirea ratei abandonării terenurilor în UE.

3.3.4. Introducerea biocarburanţilor rămâne mai costisitoare decât alte tehnologii de reducere a emisiilor de dioxid de carbon din alte sectoare, dar, cu tehnologiile existente în prezent, rămâne încă una din soluţiile disponibile pentru a limita creşterea emisiilor de dioxid de carbon din sectorul transporturilor.

3.4. Procedurile privind încălcarea dreptului comunitar

3.4.1. Începând din 2004, Comisia a iniţiat 61 de proceduri împotriva statelor membre care nu au respectat dispoziţiile Directivei 2001/77/CE privind promovarea electricităţii produse din surse de energie regenerabile pe piaţa internă a electricităţii. Dintre aceste cauze, 16 nu au fost încă soluţionate. Din 2005 şi până în prezent, Comisia a iniţiat 62 de proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statelor membre care nu au respectat dispoziţiile Directivei 2003/30/CE privind energia regenerabilă în transporturi, multe dintre aceste proceduri referindu-se la nerespectarea obligaţiilor de raportare sau la nestabilirea obiectivelor naţionale în conformitate cu valorile de referinţă din directivă.

3.5. Energia regenerabilă utilizată pentru încălzire şi răcire

3.5.1. Acest sector este responsabil pentru aproximativ 50 % din consumul total final de energie, şi pentru 60 % din consumul total final de energie regenerabilă. Deşi este dominat de biomasă, acesta include şi energia solară, termică şi geotermică.

3.5.2. Biomasa poate fi folosită pentru a produce încălzire şi electricitate, dar şi sub formă de „biocarburanţi”, de exemplu utilizarea biomasei în sectorul transporturilor. Din acest motiv, UE a elaborat în 2005 Planul de acţiune pentru biomasă (BAP), cuprinzând 33 de acţiuni care evidenţiază necesitatea coordonării politicilor, iar prezentul raport analizează progresele realizate în sectorul biomasei.

3.5.3. Creşterea biomasei întâmpină dificultăţi care includ barierele administrative şi independente de piaţă, precum nevoia unei definiri mai clare şi armonizate a termenilor, şi blocajele generate de procedurile de procesare a permiselor, îndelungate şi complicate din punct de vedere juridic.

3.5.4. Mai există câteva bariere administrative care împiedică dezvoltarea instalaţiilor de bioenergie în statele membre. Comisia a realizat un studiu comparativ privind permisele specifice bioenergiei, în care analizează termenele practicate în UE şi factorii care afectează succesul sau eşecul demersului de obţinere a unui permis.

4. Observaţii generale

4.1. CESE salută comunicarea Comisiei, evidenţiind necesitatea actuală de stabilire a unui nou cadru legislativ mai puternic, care să includă activităţi de monitorizare şi raportare permanentă. Unele dintre barierele identificate au fost deja luate în considerare în elaborarea noii directive privind energia regenerabilă şi orientările pentru planul naţional de acţiune.

4.2. CESE reiterează faptul că sprijină pe deplin utilizarea energiilor regenerabile şi că înţelege că, pe termen mediu şi lung, va fi necesară o cotă mai mare decât cea de 20 % până în anul 2020, cum fusese propus anterior, pentru a atinge obiectivele ambiţioase ale Consiliului (reducerea cu 60-80 % a emisiilor de CO2 şi sporirea independenţei energetice) (4).

4.3. CESE subliniază necesitatea existenţei unei strategii energetice unice pe termen lung a UE.

4.4. Pentru a atinge obiectivele comunitare în ceea ce priveşte extinderea utilizării energiei electrice produse din surse regenerabile, sunt necesare eforturi suplimentare de sensibilizare şi educare a opiniei publice, în vederea implicării acesteia. De aceea, programele naţionale de sprijinire a dezvoltării sectorului energiei regenerabile pot juca un rol foarte important.

4.5. Sectorul energiei regenerabile oferă multiple posibilităţi privind crearea de locuri de muncă în Europa. Studiul WWF „Low carbon jobs for Europe” (5) (Locuri de muncă cu emisii scăzute de dioxid de carbon pentru Europa) arată că, în Europa, cel puţin 3,4 milioane de locuri de muncă sunt legate de energia regenerabilă, transportul durabil şi bunuri şi servicii eficiente din punct de vedere energetic.

4.6. Producţia de energie regenerabilă depinde adesea de întreprinderile mici şi mijlocii locale şi regionale (IMM-uri) şi de producătorii agricoli. Sunt importante perspectivele în materie de creştere economică şi creare de locuri de muncă pe care le oferă, în statele membre şi regiuni, investiţiile în energie regenerabilă de la nivel regional şi local. CESE recomandă să se adopte măsuri de dezvoltare la nivel regional, încurajează schimbul de bune practici în materie de producţie de energie regenerabilă la nivelul iniţiativelor de dezvoltare locală şi regională şi promovează utilizarea fondurilor europene în acest domeniu.

4.7. În ultimii ani, Comisia a alocat resurse financiare importante pentru dezvoltarea tehnologiilor din a doua generaţie în materie de biocarburanţi în cadrul PC6 şi PC7 (6). De asemenea, în cadrul celui de-al doilea program „Energie inteligentă pentru Europa” au fost identificate bune practici de promovare a bioenergiei în statele membre UE. În prezent, UE ar trebui să mute accentul de pe exemplele inovatoare pe înmulţirea celor mai bune practici (7), în cel mai eficient mod.

4.8. Trebuie finanţată cercetarea privind noile motoare, biocarburanţii de a doua generaţie şi alţi combustibili regenerabili; de asemenea, se recomandă măsuri de încurajare a accesului combustibililor alternativi pe piaţă (8).

4.9. De asemenea, pentru următoarele rapoarte intermediare, Comisia Europeană ar trebui să menţioneze soluţiile de dezafectare şi reciclare a echipamentelor din domeniul energiei regenerabile care se apropie de capătul ciclului lor de viaţă. Un bun exemplu în acest sens îl constituie activitatea asociaţiei PV Cycle, care instituie un program de recuperare şi reciclare voluntară a modulelor expirate şi îşi asumă responsabilitatea pentru modulele fotovoltaice de-a lungul întregului lor lanţ valoric, creând instrumente de monitorizare, raportare şi dezvoltare a celor mai bune practici în domeniu.

5. Observaţii specifice

5.1. Energia regenerabilă pentru sectorul energiei electrice

5.1.1. Comitetul îşi exprimă îngrijorarea cu privire la posibilitatea ca UE să nu-şi atingă obiectivele pentru 2010, definite în cele două directive. Prin urmare, Comitetul solicită statelor membre să adopte măsuri responsabile şi să depună toate eforturile necesare îndeplinirii obiectivelor convenite, chiar dacă acestea au numai caracter orientativ. După cum a subliniat raportul Stern, lipsa de acţiune va fi mult mai costisitoare pe termen lung.

5.1.2. În prezent, există 27 de sisteme diferite de sprijin la nivel naţional, statele membre riscând să intre în concurenţă pentru a-şi atinge obiectivele, sporind astfel cheltuielile pe care le impune acest proces. Pentru a-şi realiza obiectivele, statele membre ar trebui să diversifice tehnologia utilizată, încurajând şi sprijinind activităţile corespunzătoare de cercetare şi dezvoltare (9), de educare şi formare (10). Un bun exemplu de dezvoltare a activităţii de dezvoltare şi cercetare cu sprijin financiar de stat îl constituie centrul de cercetare IMEC din Belgia (www.imec.be).

5.1.3. CESE subliniază încă o dată necesitatea unei strategii comune a statelor membre în domeniul politicii energetice, bazată pe o analiză costuri-beneficii. Multe organisme, inclusiv CESE, au solicitat UE să se exprime printr-o voce unică. Cu toate acestea, atâta vreme cât unele state membre sunt preocupate, în primul rând, doar de propriul interes, piaţa europeană a energiei va rămâne mai slabă, mai vulnerabilă şi mai puţin eficientă decât ar putea fi; amploarea impactului va fi proporţională cu mărimea statului membru (11). În acest sens, la sfârşitul lunii iunie, Comisia Europeană a prezentat orientările pentru planul naţional de acţiune (12) din domeniul energiei regenerabile, facilitând o înţelegere comună a utilizării energiei regenerabile.

5.1.4. Pentru a depăşi principalele obstacole identificate în raportul privind accesul la reţea, este necesară acordarea unui sprijin important pentru integrarea reţelelor de furnizare a energiei regenerabile, precum şi pentru utilizarea sistemelor de stocare a energiei (cum ar fi bateriile) pentru o producţie „integrată” de energie regenerabilă. În ceea ce priveşte barierele administrative, statele membre ar trebui să acorde atenţia cuvenită recomandării Comisiei privind existenţa unui singur organism responsabil pentru toate autorizaţiile necesare, lucrând într-un mod mai transparent (13). În plus, piaţa energiei electrice are nevoie de un cadru de reglementare stabil şi previzibil pe termen lung şi de o mai bună armonizare a programelor de încurajare ale statelor membre.

5.1.5. O aplicare corespunzătoare, în toate statele membre, a regimului de garantare a originii ar putea contribui la atingerea acestui obiectiv la nivel european cu costuri mai reduse.

5.2. Energia regenerabilă pentru sectorul transporturilor

5.2.1. CESE este de acord cu afirmaţia Comisiei că introducerea biocarburanţilor rămâne mai costisitoare decât alte tehnologii de reducere a emisiilor în alte sectoare, dar nu poate fi de acord cu ideea că biocarburanţii rămân printre puţinele soluţii disponibile pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon în sectorul transporturilor, atâta vreme cât programele de transport durabil nu sunt puse în aplicare în mod corespunzător în toate statele membre.

5.2.2. Obţinerea eficienţei energetice în sectorul transporturilor este obligatorie: este foarte probabil ca obiectivul procentual obligatoriu în ceea ce priveşte energia regenerabilă să fie din ce în mai dificil de realizat în mod durabil în cazul în care cererea totală de energie pentru transport continuă să crească. De mai multe ori, Comitetul a arătat că această temă trebuie abordată printr-o politică de reducere a nevoii de transporturi, printr-o schimbare a distribuţiei modale a traficului şi prin stimulente economice în favoarea modurilor de transport mai puţin poluante, precum transportul public local şi transportul naval (4).

5.2.3. În prezent, producţia de energie regenerabilă pentru sectorul transporturilor la nivel european este reprezentată în exclusivitate de biocarburanţi, acoperind în 2007 doar 2,6 % din necesarul european de energie în transporturi. În avizul (14) privind progresele în utilizarea biocarburanţilor, CESE a subliniat necesitatea reconsiderării politicii urmate până acum, punând accentul pe biocarburanţii de a doua generaţie. În acelaşi timp, trebuie promovată şi încurajată dezvoltarea tehnologiilor de conversie „de a doua generaţie”, care să poată utiliza materii prime rezultate din „recolte cu creştere rapidă”, bazate în principal pe culturi erbacee sau forestiere sau pe subproduse agricole, evitându-se seminţele agro-alimentare, mai scumpe (15).

5.2.4. Pentru a se evita utilizarea terenurilor agricole de calitate şi a zonelor necesare menţinerii biodiversităţii pentru producerea biocarburanţilor, CESE propune ca fiecare stat membru să stabilească şi să difuzeze o hartă a propriului teritoriu care să indice zonele propice culturilor energetice. Această măsură va permite totodată o mai bună evaluare a potenţialului european de biocarburanţi.

5.3. Impactul asupra economiei şi mediului

5.3.1. Documentul Comisiei privind impactul asupra economiei şi mediului este destul de optimist, concentrându-se în principal asupra impactului pozitiv şi trecând peste impactul biocarburanţilor asupra preţului alimentelor. Prin urmare, având în vedere creşterea preţurilor alimentelor, CESE recomandă ca utilizarea agriculturii pentru a produce hrană de înaltă calitate să aibă întâietate faţă de producţia de energie. Uniunea Europeană ar trebui să adopte măsuri de îmbunătăţire a criteriilor de durabilitate a biocarburanţilor şi să stimuleze dezvoltarea biocarburanţilor de a doua şi a treia generaţie. Introducând un sistem de certificare pentru biocarburanţi, UE va deveni lider în promovarea practicilor de recoltare durabilă (inclusiv schimbarea utilizării terenurilor şi protecţia biodiversităţii) în interiorul şi în afara graniţelor sale.

5.3.2. Documentul Comisiei nu evaluează impactul economic şi social al utilizării surselor regenerabile de energie asupra bugetului consumatorului final.

5.4. Energia regenerabilă utilizată pentru încălzire şi răcire

5.4.1. Având în vedere utilizarea biomasei în producerea de căldură şi electricitate şi sub formă de „biocarburanţi”, Comitetul preconizează că pădurile vor avea de suportat presiuni puternice. În plus, faptul că peste 70 de studii (16), finanţate de Comisia Europeană şi consacrate evaluării potenţialului total al UE-27 până în 2020, diferă substanţial (de la 76 Mtep la 480 Mtep) sporeşte îngrijorarea Comitetului cu privire la gestionarea pădurilor şi la presiunile la care vor fi supuse activităţile de exploatare forestieră. Măsurile şi deciziile majore privind biomasa utilizată pentru producerea energiei nu vor fi adoptate decât după instituirea unui sistem de monitorizare adecvat. Prin urmare, Comitetul aşteaptă cu interes să primească raportul prevăzut de Comisie privind durabilitatea biomasei (17).

Bruxelles, 4 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) COM(2005) 628 „Plan de acţiune pentru biomasă”.

(2) JO L 140, 5.6.2009, p. 16.

(3) COM (2006) 845 - Raport asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanţilor.

(4) Avizul CESE privind utilizarea energiei din surse regenerabile, JO C 77, 31.3.2009, p. 43-48.

(5) http://assets.panda.org/downloads/low_carbon_jobs_final.pdf

(6) Peste 109 milioane EUR conform acestui raport.

(7) BAP Driver – European Best Practice Report (Raport privind cele mai bune practici europene): http://www.bapdriver.org/.

(8) Avizul CESE privind combustibilii alternativi pentru transportul rutier, JO C 195, 18.8.2006, p. 75-79.

(9) Avizul CESE privind confruntarea cu problemele legate de petrol, CESE 46/2009 (pct. 5.8).

(10) JO C 277, 17.11.2009, p. 15-19.

(11) JO C 228, 22.9.2009, p. 84-89.

(12) Decizia Comisiei C(2009) 5174 – 1/30.6.2009.

(13) JO C 182, 4.8.2009, p. 60-64 (pct. 4.7).

(14) Avizul CESE privind Raportul asupra progreselor înregistrate în utilizarea biocarburanţilor.

(15) JO C 162, 25.6.2008, p. 52-61.

(16) „Status of Biomass Resources Assessments Version 1” (Stadiul evaluărilor privind resursele de biomasă. Versiunea 1), decembrie 2008: http://www.eu-bee.com/.

(17) Articolul 17 din Directiva 2009/28/CE.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/142

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind tarifele de securitate aviatică

COM(2009) 217 final – 2009/0063 (COD)

(2010/C 128/27)

Raportor: dl OPRAN

La 20 iulie 2009, în conformitate cu articolul 80 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind tarifele de securitate aviatică

COM(2009) 217 final – 2009/0063 (COD).

În cea de-a 457-a sesiune plenară, care a avut loc la 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 130 de voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi 2 abţineri.

1. Recomandări şi propuneri

1.1. Comitetul recomandă Parlamentului şi Consiliului adoptarea proiectului de directivă înaintat de Comisie şi referitor la „Tarifele de securitate aviatică”, în vederea aplicării cât mai rapide, la nivelul tuturor statelor membre, a metodologiei şi soluţiilor moderne propuse .

În acelaşi timp, pentru o mai clară evidenţiere şi simplitate în aplicarea metodologiei şi soluţiilor moderne propuse de Comisie, CESE propune efectuarea următoarelor corecturi şi modificări :

1.2.1. În ceea ce priveşte expunerea de motive, la capitolul (3) „Elementele juridice ale propunerii” paragraful „Nediscriminarea”, Comitetul propune ca acesta să ţină seama de contribuţia producătorilor de aeronave, inclusiv în termeni de costuri de cercetare şi dezvoltare tehnologică, în vederea creşterii nivelului de securitate al aparatelor, textul urmând să fie completat astfel: „ Costurile de tarifare pentru securitatea aeriană trebuie să fie echitabile şi nediscriminatorii pentru companiile aeriene, pasageri şi industria aeronautică ”.

1.2.2. Referitor la conţinutul proiectului de directivă, la articolul 1 - „Obiect”, Comitetul propune modificarea alineatului (1), după cum urmează: „ Prezenta directivă stabileşte principii comune la nivelul UE pentru calcularea şi perceperea tarifelor de securitate în toate aeroporturile comunitare .”

1.2.3. Referitor la articolul 4 – „Consultare”, Comitetul propune ca alineatul (2) să aibă următorul conţinut: „Statele membre se asigură că, în fiecare aeroport, este instituit un comitet al operatorilor aerieni. Comitetul participă la o procedură obligatorie şi periodică de consultare cu organismul de administrare a aeroportului, cu privire la funcţionarea sistemului de tarife de securitate şi la nivelul acestor tarife. Aceste consultări se organizează ori de câte ori este nevoie, dar nu mai puţin de o dată pe an. Reprezentanţii organizaţiilor civile de apărare a intereselor pasagerilor aerieni sunt invitaţi să participe permanent la lucrările comitetului, cu statut de membri cu drepturi depline sau, după caz, cu statut de observatori.”

Având în vedere efortul financiar impus statelor membre prin decizia de a sprijini instituirea unor noi autorităţi, CESE consideră că atât Comisia, cât şi Consiliul şi Parlamentul ar trebui să opteze definitiv pentru una dintre următoarele două soluţii posibile :

1.2.4.1. să accepte ca rolul de „grupuri operative independente” să fie îndeplinit de structurile profesioniste şi instruite corespunzător din cadrul secretariatelor comitetelor naţionale de securitate aeronautică, evitându-se în felul acesta acordarea de sprijin financiar;

1.2.4.2. menţinerea deciziei iniţiale de instituire a unor noi structuri independente.

1.2.5. Convins că activităţile privind asigurarea securităţii naţionale în general şi lupta împotriva ameninţărilor teroriste în special reprezintă responsabilităţi majore ale statelor membre, Comitetul consideră deopotrivă că trebuie reevaluată participarea financiară a guvernelor la finanţarea activităţilor privind asigurarea securităţii aeriene, în sensul unei majorări semnificative a contribuţiei acestora la acoperirea costurilor suportate în prezent de aeroporturi, operatori aerieni şi pasageri.

2. Concluzii şi observaţii

2.1. Noua metodologie propusă de Comisie pentru calculul tarifelor specifice prestatorilor de servicii de securitate pentru aviaţia civilă se bazează pe selectarea şi definirea unui set de principii de bază, care să fie respectate de către toţi operatorii aeroportuari din acest domeniu în momentul în care stabilesc nivelul taxelor ce urmează a fi suportate de toţi potenţialii beneficiari (state, autorităţi aeroportuare, companii aeriene şi pasageri) sau numai de una sau mai multe categorii dintre cele enumerate. Este vorba de următoarele principii:

—	subsidiaritate;

—	responsabilitatea statului;

—	tarifare/tarife;

—	informare şi comunicare;

—	armonizare;

—	transparenţă;

—	instituirea unei autorităţi naţionale independente de supraveghere în fiecare stat membru.

2.2. După evaluarea cu atenţie a principiilor de bază propuse de Comisie, Comitetul consideră că aplicarea efectivă poate elimina actualele inadvertenţe procedurale şi poate asigura aplicarea cu succes a noii metodologii inovatoare.

În ceea ce priveşte necesitatea instituirii unei autorităţi naţionale independente de supraveghere în fiecare stat membru, Comitetul subliniază următoarele:

2.3.1. În fiecare ţară UE, există deja un comitet naţional de securitate aeronautică (CNSA) structurat ca organism interministerial.

2.3.2. Secretariatele CNSA, în ciuda faptului că acestea nu pot fi considerate organisme cu adevărat independente, pot acţiona ca grupuri operative de supraveghere, având la dispoziţie toate resursele profesionale, umane şi financiare necesare pentru a asigura aplicarea corectă şi eficientă a prevederilor directivei. CESE consideră că, în general, într-un stat membru, aspectele care ţin de securitatea persoanei nu ar trebui să fie complet independente, ci ar trebui să fie supuse, în ultimă instanţă, controlului democratic parlamentar.

Comitetul îşi exprimă aprecierea faţă de abordarea profesionistă a Comisiei, în special faţă de utilizarea modelării pe calculator la evaluarea diferitelor opţiuni majore pentru calcularea tarifelor de securitate aviatică , pe baza principiilor internaţionale în vigoare.

2.4.1. Neimplicarea UE şi consecinţele acestei poziţii

2.4.2. Practicarea de politici de autoreglementare acceptate de către OACI şi de către industria de profil poate proteja interesele pasagerilor şi poate promova mai eficient serviciile de securitate aviatică prin consultări directe între transportatorii aerieni şi aeroporturi.

2.4.3. Opţiune analogă celei de la punctul 2.4.2, dar reglementată printr-o directivă europeană.

2.4.4. Statele membre suportă integral cheltuielile legate de securitatea aeroportuară , ceea ce ar elimina complet orice fel de cheltuieli de securitate suportate de terţi şi aspectele discriminatorii, astfel încât să fie găsite soluţii optime, în beneficiul tuturor părţilor: pasageri, autorităţi aeroportuare, companii aeriene şi guverne.

2.5. Comitetul sprijină decizia Comisiei, conchizând de asemenea că cea de-a treia opţiune serveşte cel mai bine interesele consumatorilor şi sporeşte eficienţa serviciilor de securitate aviatică furnizate, şi subliniind că administrarea acestei opţiuni la nivel naţional şi creşterea, în consecinţă, a costurilor ar fi neglijabile în cazul în care Comisia ar accepta să utilizeze, ca grupuri operative profilate, secretariatele CNSA deja create în temeiul dispoziţiilor Directivei privind tarifele de aeroport (1).

2.6. Comitetul consideră totodată că opţiunea aleasă de Comisie îşi va atinge obiectivul vizat numai dacă guvernele vor accepta, la rândul lor, să-şi majoreze semnificativ cota de participare la acoperirea costurilor aferente.

2.7. În ceea ce priveşte prevederile directivei referitoare la transparenţă, Comitetul consideră că acestea trebuie să precizeze cu claritate faptul că acest aspect se referă nu numai la problemele legate de costurile securităţii aviatice, ci, în aceeaşi măsură, şi la mecanismele de finanţare existente, „desecretizarea” acestora fiind unicul mod în care operatorii aerieni şi pasagerii pot înţelege cu acurateţe modul de calcul al taxelor de securitate aplicate de autorităţile aeroportuare. În aceeaşi măsură, este esenţial ca informaţiile publice să conţină şi costurile legate de personalul de securitate şi principalii indicatori de performanţă specifici activităţii desfăşurate de aceştia.

Cât priveşte capitolul (3) „Elementele juridice ale propunerii” paragrafele „Consultare şi cale de atac” şi respectiv „Transparenţa”, din expunerea de motive, Comitetul consideră că, la dialogul organizat între autorităţile aeroportuare şi companiile aeriene, ar trebui să participe, chiar şi numai cu rol de observatori, şi reprezentanţii organizaţiilor pasagerilor aerieni, ca principali contribuitori la bugetul alocat securităţii aviatice. În acest mod, s-ar putea evita introducerea sau continuarea nejustificată a aplicării unor proceduri de securitate atât costisitoare, cât şi aducând încălcări demnităţii pasagerilor, fără a contribui la o reducere semnificativă a ameninţărilor teroriste. De regulă, acest tip de măsuri sunt propuse în completarea procedurilor standard de către autorităţile din SUA şi/sau israeliene. Măsurile sunt aplicate în anumite situaţii, în funcţie de nivelul ameninţării, însă unele autorităţi de securitate din unele ţări UE, din exces de zel şi uneori din teama de a nu fi făcute răspunzătoare de estimarea eronată a nivelului de risc, tind să le permanentizeze. Din acest motiv, ele resping multe propuneri provenind din partea societăţii civile organizate de a dezbate în comun aceste chestiuni.

2.8.1. Astfel, pe Aeroportul Naţional Bruxelles, pasagerilor li se cere să se descalţe înainte de trecerea prin poarta de detecţie a metalelor, încălţămintea acestora fiind în paralel scanată individual, creându-se riscul contaminării pasagerilor prin deplasarea în picioarele goale pe podeaua din zona de filtru, pe care se pot afla milioane de viruşi proveniţi, de exemplu, din strănutul unui pasager având gripa porcină încă nediagnosticată. În acelaşi timp, administraţia aeroportului a achiziţionat, din fonduri publice, un număr semnificativ de echipamente de scanare şi detectare de ultimă generaţie pentru controlul încălţămintei pasagerilor fără ca aceştia să fie nevoiţi să se descalţe; aceste echipamente au fost instalate în zona filtrului de control, nefiind însă folosite în timpul procedurilor de control al securităţii pasagerilor.

2.8.2. Un alt caz discutabil în prezent este reprezentat de interdicţia introducerii la bord de lichide peste un volum maxim admis fixat la valori ridicole, pragul stabilit, în principal din cauza unui zel exagerat şi nejustificat, fiind de 100 ml pe pasager.

2.9. În ciuda incompatibilităţii dintre, pe de o parte, prevederea proiectului de directivă privind interzicerea obţinerii de profit operaţional din activităţile de prestări de servicii de securitate aviatică şi, pe de altă parte, logica maximizării profitului, proprie existenţei şi activităţii companiilor private, şi încercând totodată să evite orice alte interpretări greşite ale articolului 7 din propunerea de directivă, Comitetul recomandă cu hotărâre Comisiei să accepte companiile private ca prestatori de servicii de securitate aviatică în aeroporturi, cu excepţia operaţiunilor de control al persoanelor şi bagajelor.

2.10. CESE consideră că o corectă aplicare a propunerii Comisiei, însoţită de o mai intensă implicare a reprezentanţilor societăţii civile, poate aduce importante beneficii atât cetăţenilor europeni, cât şi celor de pe întregul mapamond, precum şi industriei aeronautice şi ansamblului operatorilor aeroportuari din cadrul UE.

3. Observaţii generale

3.1. Propunerea de directivă a Comisiei – rezultat al unei largi consultări

3.1.1. Pe perioada procesului de elaborare a directivei, DG TREN a consultat statele membre şi organizaţiile profesionale din industria de profil şi consumatorii, utilizând date primite din partea a unsprezece state membre, a nouă organizaţii profesionale aeroportuare şi de transport aerian şi a unei asociaţii reprezentând pasagerii aerieni.

3.1.2. Niciunul dintre statele membre nu a susţinut propunerea ca aceste cheltuieli de securitate să fie suportate integral de guvernele naţionale, argumentând că ele sunt o componentă a cheltuielilor legate de promovarea afacerilor în domeniul aviatic, ce trebuie suportată de industria aviatică, analog cu modul în care industria auto investeşte în îmbunătăţirea siguranţei autoturismelor. Toate statele membre au accentuat ideea de interzicere totală a obţinerii de profit operaţional de pe urma acestei activităţi, insistând asupra necesitaţii asigurării unui înalt grad de transparenţă a sectorului.

3.2. Definirea problemei

3.2.1. Componentele costului securităţii aviatice

3.2.1.1. Pot fi puse în evidenţă trei elemente majore: costurile securităţii aeroportuare, costurile companiei aeriene şi costurile suportate de statele membre. Principala componentă a acestor costuri este controlul de securitate al pasagerilor şi al mărfurilor (bagajelor).

3.2.1.2. Costul controalelor de securitate este dat de însumarea a două elemente: salariile personalului şi costul infrastructurii şi echipamentelor specifice. Serviciile de securitate sunt, în mod obişnuit, efectuate chiar de către organismele naţionale cu atribuţii în domeniu sau sunt delegate administraţiei aeroportului sau unei întreprinderi private de specialitate.

3.2.2. Cât costă şi cine plăteşte în final?

În 2007, costurile operaţiunilor de asigurare a securităţii aeriene la nivelul UE s-au ridicat la o valoare estimată la 1,6 miliarde EUR, ceea ce reprezintă aproximativ 1 % din valoarea medie achitată pentru achiziţionarea biletelor de transport aerian de cei peste 636 de milioane de pasageri îmbarcaţi în aeroporturile Comunităţii. Costurile suportate de statele membre şi de industrie sunt majoritar recuperate din taxe şi costuri suplimentare achitate de pasagerii aerieni. În total, companiile aeriene, pasagerii şi expeditorii de mărfuri pe cale aeriană acoperă peste 90 % din costurile serviciilor de securitate aviatică, în vreme ce guvernele statelor membre acoperă numai 6 - 7 % din aceste costuri, prin alocări bugetare.

3.2.3. Practici discriminatorii în domeniul costurilor pentru serviciile de securitate aviatică

Pasagerii aerieni sunt supuşi aceluiaşi control de securitate indiferent de destinaţia lor în spaţiul UE, inclusiv în cazul zborurilor naţionale interne. Drept urmare, costurile de securitate ar trebui să fie identice. Din păcate, pentru a-şi reduce costurile, companiile aeriene procedează în mod curent la transferarea către pasageri a costurilor pe care ar trebui să le suporte ele însele pentru controlul de securitate. În general, companiile naţionale se folosesc de poziţiile puternice pe care le deţin pe aeroporturile din ţara lor de origine, modificând structura preţului în favoarea zborurilor interne şi majorând preţul biletelor pentru cursele având ca terminal de îmbarcare aeroporturi din străinătate.

Tabelul 1: Costul securităţii aviatice pe pasager pentru zboruri externe în interiorul UE şi pentru curse interne

Ţară/aeroport	În interiorul UE	Interne
România – Aeroportul Bucureşti	7,50 EUR	3,81 EUR
Spania – toate aeroporturile	1,39 EUR	1,18 EUR
Lituania – Vilnius	2,32 EUR/MT din masa maximă a aparatului la decolare	1,16 EUR/MT din masa maximă a aparatului la decolare
Cipru - Larnaca	0,39 EUR	0

Tabelul 1 prezintă un asemenea exemplu, în care mai multe companii naţionale aplică tarife diferite pentru serviciile de securitate pentru zborurile internaţionale şi respectiv pentru cele interne, practică în totală contradicţie cu prevederile articolului 5 din Regulamentul-cadru nr. 300/2008 privind securitatea aviatică (2).

3.3. Modelarea şi simularea diverselor opţiuni şi selectarea soluţiei optime

La elaborarea directivei, Comisia a utilizat modelarea matematică pentru evaluarea a patru opţiuni diferite, bazate pe principiile internaţionale existente referitoare la tarifele de securitate aviatică.

3.3.1. Opţiunea 1: neimplicarea UE şi consecinţele acestei poziţii

Tarifele practicate vor conduce la discriminări majore între companiile aeriene şi pasageri.

3.3.2. Opţiunea 2: practicarea de politici de autoreglementare acceptate de către OACI şi de către industria de profil poate proteja interesele pasagerilor şi poate promova mai eficient serviciile de securitate aviatică prin consultări directe între transportatorii aerieni şi aeroporturi.

Un asemenea cadru există încă din anul 1981, sub forma unei reglementări OACI, dar autoreglementarea nu a condus la niciun rezultat notabil.

3.3.3. Opţiunea 3: analogă opţiunii 2, dar reglementată printr-o directivă europeană

În plus, companiile aeriene pot acţiona în justiţie aeroporturile dacă taxele de securitate sunt discriminatorii sau sunt folosite în alt scop decât pentru acoperirea cheltuielilor de securitate. Soluţia este sprijinită de o serie de politici UE conexe şi este în concordanţă cu legislaţia naţională în domeniu.

3.3.4. Opţiunea 4: statele membre suportă integral cheltuielile legate de securitatea aeroportuară, ceea ce ar elimina complet orice fel de cheltuieli de securitate suportate de terţi şi aspectele discriminatorii.

Această soluţie descurajează îmbunătăţirea calităţii serviciilor de securitate, deoarece operatorii acestora nu ar mai fi în niciun fel stimulaţi să-şi controleze costurile. În plus, opţiunea a fost respinsă vehement de toate statele membre.

3.4. Evaluarea de către Comitet a principiilor alese de Comisie pentru definirea noii metodologii

3.4.1. Subsidiaritatea

3.4.1.1. Se aplică atunci când propunerea se referă la chestiuni care ies din sfera exclusivă de competenţe a UE şi când obiectivele sale nu pot fi atinse în mod satisfăcător prin acţiunea individuală a statelor membre, întrucât sistemele de stabilire a taxelor de aeroport şi a tarifelor de securitate nu sunt reglementate în mod uniform în întreaga UE.

3.4.1.2. În statele membre, continuă să existe sisteme diferite de tarifare, ceea ce împiedică crearea unor condiţii de concurenţă echitabilă atât pentru aeroporturi, cât şi pentru transportatorii aerieni.

3.4.1.3. Aplicarea unui set comun de reguli de bază la nivelul tuturor statelor membre ale UE cu privire la tarifele de securitate va asigura o situaţie echitabilă între partenerii din domeniul aviaţiei în ce priveşte definirea parametrilor de atribuire a costurilor de securitate aeroportuară.

3.4.1.4. La nivelul statelor membre, există sisteme diferite de tarifare, rezultat al inexistenţei unor principii unice, aplicate uniform, pentru calcularea tarifelor de securitate. Directiva elimină ambiguităţile din acest domeniu prin definirea şi propunerea unei metode unice de calcul, ceea ce va face posibilă o aplicare uniformă.

3.4.1.5. Propunerea se limitează la definirea unui set de reguli minime care trebuie respectate atunci când statele membre şi/sau operatorii aeroportuari stabilesc nivelurile tarifelor de securitate. Directiva nu impune un anumit sistem de tarifare, definirea acestuia fiind lăsată la latitudinea statelor membre.

Concluzie : selectarea şi aplicarea principiului subsidiarităţii sunt corecte şi necesare pentru punerea în aplicare a noii directive.

3.4.2. Responsabilitatea statului

3.4.2.1. Ca şi în cazul subsidiarităţii, acest principiu se aplică atunci când propunerea nu intră sub incidenţa competenţelor exclusive ale Comunităţii, problemele ridicate fiind similare pentru ambele principii adoptate în vederea elaborării directivei.

3.4.2.2. Propunerea se limitează la definirea unui set de reguli minime care trebuie respectate atunci când statele membre şi/sau operatorii aeroportuari stabilesc nivelurile tarifelor de securitate. Directiva nu impune un anumit sistem de tarifare, definirea acestuia fiind lăsată la latitudinea statelor membre.

Concluzie : selectarea şi aplicarea principiului responsabilităţii statului sunt corecte şi necesare pentru punerea în aplicare a directivei, cu luarea în considerare a condiţiilor asimetrice potenţial conflictuale şi a variaţiei nivelului de alertă teroristă, ce trebuie asigurat de la stat la stat, precum şi în funcţie de naţionalitatea transportatorului. Trebuie reevaluată participarea financiară a guvernelor la finanţarea necesară asigurării securităţii aeriene, în sensul majorării semnificative a acesteia, executivul fiind organismul statului cu sarcini majore în domeniul luptei anti-teroriste.

3.4.3. Tarifarea

3.4.3.1. Perceperea tarifelor pentru prestările de servicii de navigaţie aeriană şi de handling la sol a constituit deja obiectul Regulamentului (CE) nr. 1794/2006 al Comisiei din 6 decembrie 2006 de stabilire a unei scheme comune de tarifare pentru serviciile de navigaţie aeriană (3) şi, respectiv, al Directivei 96/67/CE a Consiliului din 15 octombrie 1996 privind accesul la piaţa serviciilor de handling la sol în aeroporturile Comunităţii (4).

3.4.3.2. Costurile juridice privind securitatea nu pot fi însă încadrate într-o schemă comună de tarifare, date fiind marile diferenţe dintre nivelurile de contribuţie ale statelor membre la dezvoltarea, dotarea şi punerea în aplicare a sistemelor de securitate aeriană în aeroporturile naţionale.

Concluzie : selectarea şi aplicarea principiului tarifării sunt corecte şi necesare în vederea punerii în aplicare a prevederilor directivei; cu toate acestea, dată fiind diversitatea condiţiilor existente la nivelul statelor membre, elaborarea unei scheme comune de tarifare nu este posibilă.

3.4.4. Informarea şi comunicarea

3.4.4.1. În general, pe aeroporturile europene şi de pe celelalte continente, utilizatorii sunt organizaţi în comitete ale operatorilor aeroportuari, aflate intr-un dialog permanent cu administraţiile aeroportuare.

3.4.4.2. Utilizarea acestui cadru face posibil schimbul de informaţii cu privire la procedura de calcul şi la principalele elemente în baza cărora sunt stabilite tarifele de securitate: previziuni operaţionale, proiecte de dezvoltare, cereri specifice şi propuneri ale utilizatorilor.

Concluzie : principiul informării şi comunicării directe între operatorii de securitate şi autorităţile aeroportuare este corect ales, fiind util în vederea punerii în aplicare a noii directive; importanţa acestuia ar putea creşte dacă s-ar include aici şi activităţile de PR.

3.4.5. Armonizarea

3.4.5.1. Armonizarea bazei de tarifare a costurilor de securitate pe aeroporturile comunitare este posibilă acolo unde acestea sunt integral asigurate din tarife de securitate.

3.4.5.2. Valoarea rezultată din aplicarea tarifului nu trebuie să depăşească totalul costurilor efective pentru asigurarea securităţii, incluzându-se aici şi toate finanţările din fonduri publice; pe scurt, pentru acest tip de activitate nu se acceptă profitul operaţional.

3.4.5.3. Din acest ultim motiv, tarifele în ansamblul lor nu vor putea fi integral armonizate.

Concluzie : selectarea şi aplicarea principiului armonizării bazei de tarifare sunt corecte şi necesare pentru punerea în aplicare a directivei, acceptând însă imposibilitatea armonizării tarifelor în ansamblul lor şi interzicerea profitului operaţional.

3.4.6. Transparenţa

3.4.6.1. Este important să se asigure transparenţa acolo unde impactul economic este generat de existenţa unor măsuri naţionale de securitate mai restrictive decât standardele comunitare specifice, stabilite prin Regulamentul (CE) nr. 300/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 martie 2008 privind norme comune în domeniul securităţii aviaţiei civile şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2320/2002.

3.4.6.2. Trebuie însă menţionat că unele dintre aceste măsuri pot fi impuse, permanent sau temporar, doar la cererea expresă a unuia sau mai multor operatori aerieni.

Concluzie : selectarea şi aplicarea principiului transparenţei sunt corecte şi necesare în vederea punerii în aplicare a directivei, atunci când măsurile de securitate naţionale sunt mai restrictive decât cele comunitare sau ca urmare a cererii exprese a operatorilor aerieni. Ele trebuie însă completate cu informaţii detaliate privind sursele de finanţare şi organismele care colectează fondurile alocate, în cazul în care acestea sunt altele decât autorităţile aeroportuare.

3.4.7. Necesitatea instituirii unei autorităţi naţionale independente de supraveghere în fiecare stat membru

3.4.8. În fiecare stat membru, există deja un comitet naţional de securitate aeronautică, dotat cu structură interministerială.

3.4.9. Ca structuri guvernamentale, secretariatele CNSA nu pot acţiona pe deplin ca autorităţi de supraveghere independente, dar considerăm că, ţinând seama de profesionalismul şi reputaţia internaţională a specialiştilor care fac parte din aceste structuri, precum şi de resursele financiare aflate la dispoziţia lor, acestea ar putea veghea, într-un mod neutru, la aplicarea corectă şi eficientă a dispoziţiilor directivei.

Concluzie : instituirea unei autorităţi independente de supraveghere este corectă şi necesară pentru punerea în aplicare cu succes a dispoziţiilor noii directive. În ciuda apartenenţei lor la structurile guvernamentale, Comitetul consideră că CNSA pot îndeplini în mod neutru şi profesionist acest rol, reducând astfel la minim efortul financiar al statelor membre pentru constituirea noilor structuri şi permiţându-le acestora să devină operaţionale.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO L 70, 14.3.2009, p. 11.

(2) JO L 97, 9.4.2008, p. 72.

(3) JO L 341, 7.12.2006, p. 3.

(4) JO L 272, 25.10.1996, p. 36.

18.5.2010

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/149

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Anul european al voluntariatului 2011

COM(2009) 254 final – 2009/0072 (CNS)

(aviz suplimentar)

(2010/C 128/30)

Raportor general: dna ZU EULENBURG

La 29 septembrie 2009, în conformitate cu articolul 29 litera a) din Normele de aplicare a Regulamentului de procedură, Biroul Comitetului Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz suplimentar cu privire la

Anul european al voluntariatului 2011

COM(2009) 254 final - 2009/0072 (CNS)

şi a însărcinat Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European a numit-o pe dna ZU EULENBURG raportor general în cadrul celei de-a 457-a sesiuni plenare din 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 5 noiembrie 2009) şi a adoptat prezentul aviz în unanimitate.

1. Concluzii

1.1. CESE salută propunerea privind Anul european al voluntariatului 2011. Astfel se omagiază angajamentul cetăţenilor care se implică de bună voie în diferite domenii pentru societate şi pentru coeziunea socială în Europa.

1.2. CESE consideră că obiectivele prevăzute ale Anului sunt adecvate pentru a se crea o valoare adăugată europeană pentru cetăţeni.

1.3. CESE subliniază că voluntariatul nu trebuie instrumentalizat.

1.4. Ar trebui să se profite de legăturile strânse cu anii europeni 2010 (al combaterii sărăciei) şi 2012 (al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii), pentru a se obţine sinergii durabile.

1.5. CESE propune definirea unei agende politice pentru promovarea voluntariatului şi crearea infrastructurii necesare acestuia în statele membre ale UE.

1.6. CESE consideră că sunt necesare condiţii-cadru favorabile pentru a se asigura la nivel local, regional, naţional şi european sprijinul şi infrastructura necesare voluntariatului şi pentru a se facilita participarea cetăţenilor.

1.7. CESE se exprimă în favoarea creării unor structuri durabile la nivel european. O platformă pentru voluntariat a părţilor interesate ar putea contribui la îndeplinirea acestui obiectiv.

1.8. CESE consideră că o mărire substanţială a mijloacelor financiare este imperios necesară pentru a se îndeplini obiectivele fixate şi pentru a se putea răspunde cerinţelor dimensiunii locale.

1.9. Părţile implicate trebuie să dispună de timp pentru a putea pregăti şi pune în aplicare în mod eficient Anul voluntariatului. De aceea, Consiliul şi Parlamentul ar trebui să ia cât mai repede posibil deciziile financiare şi de fond necesare.

1.10. Raportul de evaluare ar trebui transpus într-o Carte albă, pentru a se asigura monitorizarea şi a se prezenta paşii şi măsurile următoare la nivel european.

2. Obiectivele propunerii Comisiei

2.1. În iunie 2009, Comisia a prezentat propunerea de decizie a Consiliului privind Anul european al voluntariatului (2011). Anul european vizează consolidarea importanţei şi beneficiilor voluntariatului pentru societăţile europene.

2.2. Comisia propune patru obiective pentru Anul european al voluntariatului:

—	Crearea unor condiţii-cadru favorabile vizează sprijinirea instaurării voluntariatului ca instrument pentru promovarea participării civice şi a angajamentului interpersonal;

—	Abilitarea organizaţiilor de voluntari şi ameliorarea calităţii voluntariatului pentru a facilita voluntariatul şi a încuraja activitatea în reţea, mobilitatea şi cooperarea;

—	Recompensarea şi recunoaşterea activităţilor de voluntariat ar trebui sprijinite prin stimularea adecvată a cetăţenilor, societăţilor şi organizaţiilor;

—	Sensibilizarea largă cu privire la valoarea şi importanţa voluntariatului.

2.3. Aceste obiective ar trebui realizate prin schimb de experienţă, difuzarea rezultatelor studiilor, conferinţe şi manifestări, precum şi campanii de informare şi de relaţii publice. În acest scop, este prevăzut un pachet financiar în valoare de 6 milioane EUR pentru 2011, precum şi de 2 milioane EUR pentru măsurile pregătitoare din anul 2010.

3. Observaţii generale

3.1. CESE salută propunerea Comisiei privind Anul european al voluntariatului. Comisia răspunde astfel dorinţei şi îndemnurilor CESE şi ale altor organizaţii ale societăţii civile, precum şi ale Parlamentului European.

3.2. Trebuie recunoscută explicit disponibilitatea Comisiei de a întreţine un dialog civil intens cu organizaţiile societăţii civile. Trebuie să se depună eforturi ca şi la nivel naţional, în cadrul organismelor de coordonare planificate şi al planificării, precum şi al desfăşurării activităţilor, să fie implicate organizaţiile societăţii civile şi să fie elaborate agende politice naţionale şi europene corespunzătoare. În acest sens, metoda deschisă de coordonare ar putea servi ca exemplu.

3.3. Titlul „Anul european al voluntariatului” este bine ales şi permite includerea întregii game a fenomenului. Acest titlu este suficient de concret pentru ca europenii să se poată identifica cu el şi permite un spaţiu de manevră suficient pentru a evidenţia toate aspectele voluntariatului. În această privinţă, numele corespunde caracterului transversal al voluntariatului şi diferitelor domenii de acţiune a voluntarilor şi ar trebui păstrat.

3.4. CESE salută faptul că importanţa voluntariatului este evidenţiată ca o expresie a participării civice, a valorilor europene, a solidarităţii şi a evoluţiei societăţilor europene. CESE a făcut referire în diferite avize la această importanţă a voluntariatului.

3.5. În nicio circumstanţă nu ar trebui să fie vorba de o „instrumentalizare” a voluntariatului. Voluntarii nu sunt un instrument politic, ci expresia sau elementul unei cetăţenii active. Prin angajamentul lor, ei realizează valorile ideale ca, de exemplu, integrarea socială, coeziunea socială, solidaritatea şi învăţarea pe tot parcursul vieţii, în domenii precum mediul, sportul, drepturile omului, cultura, pentru a numi doar câteva.

3.6. Pericolul instrumentalizării voluntariatului, de exemplu cu referire la piaţa forţei de muncă şi la capacitatea de inserţie profesională, este vizibil în unele formulări textuale din propunerea Comisiei. La considerentul 3 se subliniază, de exemplu, că „voluntariatul constituie o experienţă de învăţare neformală, care permite atât dobândirea de aptitudini şi de competenţe profesionale, cât şi realizarea unei forme importante de participare civică activă”. Experienţele de învăţare neformală, care pot îmbunătăţi serios integrarea pe piaţa forţei de muncă şi capacitatea de inserţie profesională, constituie un efect secundar întru totul pozitiv.

3.7. Actuala criză economică şi financiară este adesea invocată pentru a se solicita o reorientare în diferite domenii. În această privinţă, ar trebui avut în vedere că nu trebuie să se recurgă din reflex la voluntari, pentru a se contracara efectele negative ale crizei asupra societăţilor noastre. Mai degrabă, în domeniul voluntariatului, această criză demonstrează o dată în plus ce valoare are angajamentul cetăţenilor pentru societatea noastră: trăirea sentimentului de solidaritate şi oferirea unei posibilităţi oamenilor de a se sprijini reciproc, dar şi obţinerea de beneficii pentru sine de pe urma angajamentului, nu în ultimul rând prin consolidarea capacităţilor şi/sau a reţelelor sociale. Există astfel potenţialul de a se amortiza criza şi de a se acţiona împotriva scindării societăţii. Aceasta însă nu este o consecinţă a crizei, ci o parte a valorii reale a angajamentului care este „redescoperit” în acest caz.

4. Observaţii specifice

4.1. Crearea condiţiilor-cadru

4.1.1. Un cadru juridic este necesar pentru a se asigura infrastructura necesară voluntariatului la nivel local, regional, naţional şi european şi pentru a se permite participarea mai uşoară a cetăţenilor. În afară de aceasta, condiţiile-cadru financiare şi politice trebuie, la rândul lor, să fie definite astfel încât să elimine obstacolele din calea voluntariatului (1).

4.2. Consolidarea organizaţiilor

4.2.1. Sprijinirea organizaţiilor de voluntari ca spaţii şi catalizatori ai voluntariatului este de importanţă decisivă: aceste organizaţii sunt de obicei primele şi singurele puncte de contact ale voluntarilor şi destul de des sunt înfiinţate de către voluntarii înşişi. În 2011 un rol deosebit va reveni schimbului de experienţă, îmbunătăţirii capacităţilor în cadrul organizaţiilor de voluntari, precum şi calităţii muncii acestora, aceste elemente constituind coloana vertebrală a societăţii civile şi a voluntariatului.

4.2.2. Obiectivul avut în vedere trebuie să fie crearea de structuri durabile şi la nivel european. O platformă pentru voluntariat a părţilor interesate ar putea garanta că Anul voluntariatului va avea efecte şi după 2011 şi că se depun eforturi în vederea unei „politici favorabile voluntariatului”.

4.2.3. Ar trebui profitat de Anul european al voluntariatului 2011 pentru a se prezenta şi face schimb de exemple de bune practici.

4.3. Îmbunătăţirea calităţii

4.3.1. În ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii, în propunerea Comisiei se vorbeşte printre altele de „profesionalism”. Această noţiune poate fi înţeleasă greşit şi ar trebui evitată. Este vorba în primul rând de asigurarea calităţii activităţii voluntarilor. Voluntarii au dreptul să se implice acolo unde le face plăcere. Angajamentul lor este benefic societăţii, persoanelor individuale, dar şi lor înşişi. Este necesară asigurarea resurselor financiare şi umane pentru calificare, formare şi perfecţionare profesională, precum şi asistenţă în timpul voluntariatului.

4.4. Recunoaşterea activităţii

4.5. Este salutată crearea unei „culturi a recunoaşterii”. În cazul voluntarilor, ar trebui totuşi să se evite termenul „recompensare”: acesta poate fi înţeles greşit, întrucât nu este vorba de o recunoaştere financiară a voluntariatului. În plus, termenul „recompensare” este contradictoriu. Diferenţa dintre activitatea plătită şi activitatea voluntară neplătită nu ar trebui să dispară, mai ales în cadrul Anului european al voluntariatului 2011, ci mai degrabă ar trebui evidenţiată complementaritatea acestora.

4.6. Sensibilizarea cu privire la valoarea şi importanţa voluntariatului

4.7. Sensibilizarea publicului larg este un obiectiv esenţial care trebuie salutat. Însă trebuie să se aibă în vedere că, în acest sens, sunt disponibile suficiente fonduri. O campanie de sensibilizare eficientă şi încununată de succes la nivelul UE care să prezinte posibilităţile şi valoarea voluntariatului ar costa - pentru ca acest mesaj să ajungă cu adevărat la cetăţeni - aproximativ 3,5 milioane EUR, adică mai mult de jumătate din buget. Acesta pare insuficient. Spre comparaţie, pentru Anul 2004 al educaţiei prin sport, cheltuielile au fost estimate la 12,3 milioane EUR. Raportul de evaluare comandat de Comisia însăşi a evidenţiat însă faptul că europenii au fost „foarte puţin sau aproape deloc” informaţi despre acest An şi că mesajele esenţiale ale acestuia nu au ajuns la ei.

4.8. Pachetul financiar

4.8.1. Propunerea prevede fonduri în valoare de 6 milioane EUR pentru măsurile pentru anul 2011 şi 2 milioane EUR pentru măsurile pregătitoare din 2010. Pentru a îndeplini obiectivele stabilite şi pentru a se ţine seama în special de dimensiunea locală a voluntariatului european, UE trebuie să realizeze o estimare realistă a bugetului. Suma de 6 milioane de EUR pentru toate activităţile la nivel european şi la nivelul statelor membre ni se par insuficientă. Ar fi fatal dacă anul 2011, pentru care se alocă mai puţin de jumătate din bugetul anului 2004 mai sus menţionat, ar duce la un rezultat similar şi dacă obiectivele importante nu ar fi îndeplinite din cauza unui buget insuficient.

4.8.2. În anul 2005, guvernul Marii Britanii a pus la dispoziţie doar pentru Anul britanic al voluntarilor 10 milioane de lire sterline, iar regiunea Valencia pentru anul lor similar 4,2 milioane EUR. Un exemplu bun pentru un buget realist la nivelul UE poate fi anul 2010 pentru care stau la dispoziţie 17 milioane EUR, dintre care 9 milioane EUR pentru activităţi în statele membre. Acestea, la rândul lor, s-au angajat să contribuie cu alte 9 milioane EUR.

4.9. Cartea albă

4.9.1. Pentru monitorizare şi evaluare, Comisia doreşte să prezinte un raport privind punerea în aplicare, rezultatele şi evaluarea generală a iniţiativelor. În acest context, CESE reaminteşte propunerea sa şi îndeamnă să se prezinte într-o Carte albă paşii şi măsurile care vor fi adoptate ulterior pentru ca rezultatele Anului european să aibă un efect durabil.

4.10. Utilizarea sinergiilor

4.10.1. Sinergiile anilor 2010 (al combaterii sărăciei), 2011 (al voluntariatului) şi 2012 (al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii) ar trebuie explicate clar şi utilizate. Aceşti trei ani convergenţi oferă ocazia unică pentru ca acţiunilor instituţiilor europene şi ale statelor membre în domeniul angajamentului reciproc al cetăţenilor în cursul acestor trei ani să li se imprime o idee călăuzitoare, obţinându-se astfel efecte durabile. Echipele însărcinate cu organizarea din cadrul instituţiilor europene şi naţionale pentru aceşti trei ani ar trebui să colaboreze strâns.

4.11. Procedura interinstituţională

4.11.1. Pentru a oferi tuturor actorilor implicaţi timp pentru a pregăti şi pune în aplicare programele acestui An, trebuie să se insiste, în cadrul Consiliului şi al Parlamentului European, pentru aprobarea rapidă şi fără întârzieri. Pentru aceasta, obiectivul ar trebui să fie sfârşitul anului 2009, pentru ca faza de pregătire să poată începe oficial, precum şi pentru ca banii corespunzători să poată fi puşi la dispoziţie.

Bruxelles, 5 noiembrie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Un exemplu de obstacol, printre altele: în unele ţări, persoanele care efectuează muncă neplătită nu dispun decât de un număr de ore foarte limitat pentru voluntariat.

		ISSN 1830-3668 doi:10.3000/18303668.C_2010.128.rum
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene		C 128

Ediţia în limba română	Comunicări şi informări	Anul 53 18 mai 2010

Informarea nr.	Cuprins	Pagina
	I Rezoluții, recomandări și avize
	REZOLUȚII
	Comitetul Economic și Social European
	A 457-a sesiune plenară din 4 și 5 noiembrie 2009
2010/C 128/01	Rezoluția Comitetului Economic și Social European privind schimbările climatice cu ocazia Conferinței Națiunilor Unite privind schimbările climatice – Copenhaga, 7-18 decembrie 2009	1

	AVIZE
	Comitetul Economic și Social European
	A 457-a sesiune plenară din 4 și 5 noiembrie 2009
2010/C 128/02	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Strategia de la Lisabona după 2010 (aviz exploratoriu)	3

2010/C 128/03	Avizul Comitetului Economic și Social European privind incluziunea socială (aviz exploratoriu)	10

2010/C 128/04	Avizul Comitetului Economic și Social European privind perspectivele Strategiei de dezvoltare durabilă (aviz exploratoriu)	18

2010/C 128/05	Avizul Comitetului Economic și Social European pe tema Către o economie ecoeficientă: transformarea crizei economice într-un prilej de pregătire a unei noi ere energetice (aviz exploratoriu)	23

2010/C 128/06	Avizul Comitetului Economic și Social European privind respectarea drepturilor fundamentale în legislația și politicile europene în materie de imigrație (aviz din proprie inițiativă)	29

2010/C 128/07	Avizul Comitetului Economic și Social European privind energia și schimbările climatice ca parte integrantă a Strategiei de la Lisabona reînnoite (aviz din proprie inițiativă)	36

2010/C 128/08	Avizul Comitetului Economic și Social European privind dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona reînnoite (aviz din proprie inițiativă)	41

2010/C 128/09	Avizul Comitetului Economic și Social European pe tema Universități pentru Europa (aviz din proprie inițiativă)	48

2010/C 128/10	Avizul Comitetului Economic și Social European privind impactul fondurilor de capital privat, al fondurilor speculative și al fondurilor suverane asupra mutațiilor industriale în Europa (aviz din proprie inițiativă)	56

2010/C 128/11	Avizul Comitetului Economic și Social European privind serviciile de interes economic general: cum ar trebui repartizate competențele între UE și statele membre? (aviz din proprie inițiativă)	65

2010/C 128/12	Avizul Comitetului Economic și Social European privind impactul rețelelor de socializare online asupra cetățenilor/consumatorilor (aviz din proprie inițiativă)	69

	III Acte pregătitoare
	Comitetul Economic și Social European
	A 457-a sesiune plenară din 4 și 5 noiembrie 2009
2010/C 128/13	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Noi competențe pentru noi locuri de muncă: să anticipăm și să răspundem cerințelor pieței forței de muncă în materie de competențeCOM(2008) 868 final	74

2010/C 128/14	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu – Un spațiu de libertate, securitate și justiție în serviciul cetățenilor COM(2009) 262 final	80

2010/C 128/15	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de recomandare a Consiliului privind mediile fără fum de tutun COM(2009) 328 final – 2009/0088 (CNS)	89

2010/C 128/16	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 privind Fondul European de Dezvoltare Regională cu privire la eligibilitatea intervențiilor în domeniul locuințelor în favoarea comunităților marginalizate COM(2009) 382 final – 2009/0105 (COD)	94

2010/C 128/17	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 referitor la anumite dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune în ceea ce privește simplificarea anumitor cerințe și anumite dispoziții referitoare la gestiunea financiară COM(2009) 384 final – 2009/0107 (AVC)	95

2010/C 128/18	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Cartea verde privind recursul colectiv pentru consumatori COM(2008) 794 final	97

2010/C 128/19	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor A beneficia de avantajele pieței unice prin sporirea cooperării administrativeCOM(2008) 703 final	103

2010/C 128/20	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Spre o strategie coerentă în privința agendei europene în domeniul cercetării agricoleCOM(2008) 862 final	107

2010/C 128/21	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor Prețurile la alimente în EuropaCOM(2008) 821 final	111

2010/C 128/22	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Pentru încheierea la Copenhaga a unui acord cuprinzător privind schimbările climaticeCOM(2009) 39 final	116

2010/C 128/23	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Cartea albă Adaptarea la schimbările climatice: către un cadru de acțiune la nivel europeanCOM(2009) 147 final	122

2010/C 128/24	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Intensificarea finanțării eforturilor de combatere a schimbărilor climatice: un model european pentru acordul de la CopenhagaCOM(2009) 475 final	127

2010/C 128/25	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind formalitățile de raportare aplicabile navelor la intrarea în sau la ieșirea din porturile statelor membre ale Comunității și de abrogare a Directivei 2002/6/CE COM(2009) 11 final – 2009/0005 (COD) și Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Comunicare și plan de acțiune în vederea instituirii unui spațiu european de transport maritim fără bariereCOM(2009) 10 final	131

2010/C 128/26	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Raportul intermediar privind energia regenerabilă: Raportul Comisiei în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2001/77/CE, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2003/30/CE și privind Planul de acțiune al UE pentru biomasă, COM(2005) 628 COM(2009) 192 final	136

2010/C 128/27	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind tarifele de securitate aviatică COM(2009) 217 final – 2009/0063 (COD)	142

2010/C 128/28	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de decizie a Parlamentului European și a Consiliului privind orientările comunitare pentru dezvoltarea rețelei transeuropene de transport (reformare) COM(2009) 391 final – 2009/0110 (COD)	147

2010/C 128/29	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă …/…/CE a Parlamentului European și a Consiliului din […] privind procedurile unitare de control în transportul rutier de mărfuri periculoase (versiune codificată) COM(2009) 446 final – 2009/0123 (COD)	148

2010/C 128/30	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Anul european al voluntariatului 2011 COM(2009) 254 final – 2009/0072 (CNS)(aviz suplimentar)	149