16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/1

—

propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a cerințelor de acreditare și supraveghere a pieței privind comercializarea produselor

—

privind propunerea de decizie a Parlamentului European și a Consiliului privind un cadru comun pentru comercializarea produselor

—

și privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unor proceduri de aplicare a anumitor reguli tehnice naționale pentru produsele comercializate în mod legal în alte state membre și de abrogare a Deciziei 3052/95/CE

1.1

Comitetul este ferm convins că este important să se asigure aplicarea deplină a principiului liberei circulații a produselor, înscris în Tratat și confirmat de numeroasele hotărâri ale Curții de Justiție, astfel încât produsele comercializate în mod legal într-un stat membru să poată fi comercializate fără probleme pe tot teritoriul UE.

1.2

În opinia Comitetului, se impune cu prioritate garantarea siguranței, transparenței și eficienței schimburilor comerciale, prin eliminarea dublului control și a dublei testări și prin asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, cetățenilor și întreprinderilor. De asemenea, se impune și asigurarea unei aplicări active și uniforme a prevederilor comunitare în materie de siguranță a produselor, prin coordonarea și consolidarea activităților de supraveghere a pieței.

1.3

Comitetul subliniază faptul că libera circulație a mărfurilor reprezintă unul dintre motoarele principale ale competitivității și dezvoltării economice și sociale a pieței unice europene și că modernizarea și consolidarea condițiilor de comercializare a produselor sigure și de calitate constituie chestiuni fundamentale pentru consumatori, întreprinderi și cetățenii europeni.

1.4

Comitetul consideră că modernizarea și simplificarea legislației UE privind mărfurile nu poate fi amânată, având în vedere următoarele elemente obiective:

1.5

Comitetul nu poate decât să fie de acord cu inițiativa propunerii de către Comisie a unui pachet legislativ în materie, în măsura în care se realizează cu adevărat:

1.6

Comitetul consideră prioritară asigurarea unor niveluri ridicate de transparență și certitudine juridică în aplicarea procedurilor comune de recunoaștere reciprocă, prin:

1.7

Comitetul își afirmă acordul cu principiile fundamentale ale propunerilor, care apar ca urmare a rezultatelor pozitive ale Noii Abordări, combinată cu Abordarea Globală, în ceea ce privește evaluarea conformității. Aplicarea acestora ar trebui să fie generalizată în legislația comunitară prezentă și viitoare, acoperindu-se toate aspectele produselor comercializate, în special problemele legate de siguranță, sănătate și protecția mediului.

1.8

Comitetul subliniază importanța adoptării măsurilor necesare și asumării unor responsabilități egale de către toți operatorii economici care intervin în lanțul de aprovizionare și distribuție, indiferent dacă aceștia sunt producători, reprezentanți autorizați sau importatori, în vederea garantării faptului că sunt comercializate numai produsele care respectă normele în vigoare.

1.9

Pentru refacerea parcursului responsabilităților până la operatorii economici care plasează produse pe piața europeană, este necesar ca trasabilitatea produselor să permită o identificare clară, în scopul aplicării efective a dispozițiilor comunitare.

1.10

În opinia Comitetului, ar trebui de asemenea abordate problemele care țin de introducerea pe piață a produselor prin intermediul internetului, având în vedere faptul că piața vânzărilor online nu a fost pe deplin reglementată.

1.11

Comitetul consideră că sunt necesare prevederi mai clare, care să îmbunătățească cadrul actual al Noii Abordări, în termeni de:

1.12

Comitetul se arată de acord cu necesitatea consolidării statutului și semnificației marcajului CE și de acordare a unei protecții juridice sporite acestuia, prin înregistrarea acestuia ca marcaj colectiv, care să permită autorităților publice să intervină rapid și să pună capăt abuzurilor.

1.13

Comitetul evidențiază rolul fundamental pe care procesul de standardizare tehnică îl joacă în acest sector, având în vedere faptul că Noua Abordare se bazează exact pe legătura strânsă între cerințele legale esențiale și standardele tehnice europene, care trebuie susținute și valorizate.

1.14

Pe de o parte, Sistemul European de Acreditare (SEA) — văzut ca serviciu public de interes general — trebuie să asigure acceptarea la nivel global a rezultatelor evaluărilor de conformitate și să evite dubla evaluare, iar pe de altă parte să se bazeze pe standarde recunoscute la nivel internațional și pe definiții clare.

1.15

Prevederile din regulament privitoare la SEA trebuie să se aplice tuturor organismelor de acreditare și serviciilor prestate de acestea în Spațiul Economic European, indiferent de tipul serviciului de evaluare a conformității furnizat clienților.

1.16

Aceste prevederi trebuie să garanteze:

1.17

Comitetul consideră că se impune stabilirea unei baze juridice clare pentru Cooperarea Europeană în vederea Acreditării (European Cooperation for Accreditation — EA), al cărei rol trebuie să fie consolidat și mai bine definit. Toate organismele naționale de acreditare trebuie să devină membri ai EA, în scopul asigurării echivalenței, transparenței, siguranței și eficacității; în plus, rețeaua EA trebuie susținută de statele membre.

1.18

În opinia Comitetului, având în vedere faptul că organismele de acreditare trebuie să demonstreze că încrederea care li se acordă este fundamentată, acestea trebuie să dovedească că participă cu succes la evaluările de tip peer review.

1.19

Pe de altă parte, Comitetul consideră importantă implicarea tuturor părților interesate. Acestea ar trebui să aibă câte un reprezentant în cadrul organismelor de acreditare, iar o asemenea prevedere ar trebui să facă parte integrantă din noul regulament.

1.20

În legătură cu aceasta, Comitetul consideră că drepturile consumatorilor pe piața internă trebuie să fie mai bine cunoscute și recunoscute și că în acest scop trebui întreprins un demers corespunzător.

1.21

Activitatea de supraveghere a pieței trebuie să aibă în vedere și produsele acoperite de directiva privind siguranța generală a produselor (DSGP), deoarece numeroase produse sunt comercializate fie pentru utilizare în scopuri profesionale, fie pentru utilizarea de către un consumator final. CESE consideră de altfel pe deplin justificată existența actualului sistem de schimb rapid de informații (RAPEX), care este în măsură să constituie un sprijin eficace în activitatea de supraveghere a pieței.

1.22

Este necesar ca autoritățile locale să coopereze, în cadrul unei rețele europene, cu autoritățile de supraveghere a pieței, în vederea asigurării unui control eficient al produselor, înainte ca acestea să poată circula liber pe piața internă europeană.

1.23

Și din acest motiv, autoritățile vamale trebuie dotate cu resurse umane calificate, trebuie să posede resurse financiare și puteri adecvate pentru a putea face față cu eficiență sarcinilor încredințate și trebuie să aibă instrumente care permit o intervenție rapidă, în cazul produselor sezoniere sau care sunt comercializate pe perioade limitate.

1.24

În ultimul rând, Comitetul consideră că regulamentul trebuie să prevadă clar faptul că și măsurile adoptate ca reacție la o lipsă demonstrată de conformitate trebuie să respecte principiul proporționalității.

2.1

Piața internă a mărfurilor nu reprezintă doar principalul catalizator de creștere economică din cadrul Comunității, ci și un factor important de influență asupra capacității Uniunii Europene de a concura pe piața mondială. Așa cum a subliniat Comitetul în mai multe rânduri, „un factor care a crescut în importanță este globalizarea, care este atât o provocare, cât și o șansă. Însă acestei provocări nu i se poate răspunde pe măsură decât dacă se exploatează întregul potențial al pieței unice” (2).

2.2

Libera circulație a mărfurilor reprezintă pilonul central al pieței unice. Prin aplicarea articolelor 28-30 din Tratat (3), au fost înregistrate progrese esențiale în armonizarea standardelor tehnice la nivelul UE, în vederea eliminării obstacolelor tehnice din calea comerțului, în special prin intermediul directivelor Noii Abordări (cunoscute și ca directivele „marcajul CE”).

2.3

Cu toate acestea, au apărut deficiențe în aplicarea prevederilor Tratatului și în îndeplinirea efectivă a acestora, în special în sectoarele produselor nearmonizate. Impunerea de regulamente tehnice naționale s-a concretizat în apariția unor obstacole majore în calea liberului schimb, în special pentru IMM-uri, datorită existenței unui cadru normativ încă prea fragmentat și în lipsa unei abordări coerente a supravegherii pieței din partea statelor membre.

2.4

Comitetul a avut ocazia de a sublinia faptul „că statelor membre le revine o mare responsabilitate în garantarea transpunerii corecte în legislația națională și a aplicării măsurilor comunitare” și cât este de important ca din aceasta „să rezulte un cadru normativ care să fie tot atât de echilibrat la nivelul conținutului pe cât de simplu posibil, pentru întreprinderi, lucrători, consumatori și diferiții actori ai societății civile” (4).

2.5

Comitetul susține cu fermitate obiectivele care constau într-o mai mare transparență și eficiență a normelor și în consolidarea și modernizarea cerințelor privind comercializarea unor produse sigure și de calitate, astfel încât să poată fi asigurate:

2.6

Comitetul, în Avizul său privind Strategia pentru piața internă — priorități 2003-2006 (5), a subliniat faptul că „comerțul cu țările terțe a crescut mai repede decât cel între statele membre” și că „unul dintre motivele acestui fapt îl reprezintă nivelul slab de aplicare a principiului recunoașterii reciproce, al cărui obiectiv este să trezească încrederea consumatorilor în produsele fabricate în alte state. Statele membre vor trebui să manifeste încredere reciprocă în sistemele lor respective. Cele mai bune premize pentru intensificarea schimburilor comerciale între statele membre sunt: un sistem juridic robust, standarde de calitate ridicate și inițiative privind educația consumatorilor”.

2.7

Comitetul a evidențiat și faptul că drepturile consumatorilor pe piața internă nu sunt suficient cunoscute și a atras în mai multe rânduri atenția (6), mai ales în cazul statelor aflate la periferia Uniunii și al celor care au aderat recent, asupra acestor deficiențe și asupra modului în care instituțiile publice naționale sau locale profită adesea de această lipsă de cunoaștere.

2.8

Comitetul atrage de asemenea atenția că primele patru obstacole în ordinea importanței pentru buna funcționare a pieței interne, așa cum au fost identificate de Observatorul Pieței Interne (OPI) 2007, sunt:

2.9

Comitetul a putut constata „cu mâhnire că, după atâția ani de integrare europeană, mai multe state membre nu au integrat încă într-o măsură suficientă legislația și politicile UE în procesul de elaborare a propriilor politici interne, și aceasta chiar în domeniile în care s-au angajat să respecte politici comune și să pună în practică hotărârile născute dintr-un proces comun de decizie” (7).

2.10

Mai mult, „ținând seama de faptul că cele 25 de state membre, fiecare deosebindu-se de celelalte prin tradiții, culturi și proceduri administrative proprii, au obligația să respecte același acquis comunitar, care conține la rândul său cerințe similare în materie de elaborare, transpunere și punere efectivă în aplicare a legislației comunitare, este indispensabil — în opinia Comitetului — ca în întreaga Uniune Europeană, chestiunile europene să fie abordate cu eficiență și transparență la nivel național” (8).

2.11

În conformitate cu raportul Kok (9), „o serie de norme locale, aplicate adesea în mod arbitrar și în clară contradicție cu principiul recunoașterii reciproce, continuă să împiedice libera circulație a mărfurilor în interiorul UE” (10).

2.12

În lumina celor de mai sus și în scopul asigurării viitorului integrării europene, protecției consumatorilor și a cetățenilor, și asigurării dezvoltării întreprinderilor europene, Comitetul consideră ca fiind absolut prioritare, următoarele:

3.1

Comisia pleacă de la constatarea că„piața internă nu este încă finalizată”:

3.2

Pentru a face față acestor probleme, Comisia propune:

3.3

Propunerea de regulament [COM(2007) 36 final] care propune abrogarea procedurii actuale de informare reciprocă, abordează unele aspecte ale sectorului nearmonizat:

3.4

Propunerea de decizie [COM(2007) 53 final] instituie un cadru general comun pentru viitoarea legislație sectorială, prin:

3.5

Propunerea de regulament [COM(2007) 37 final] prevede consolidarea cerințelor în materie de acreditare și de supraveghere a pieței, astfel încât produsele neconforme să poată fi ușor identificate și retrase de pe piață. Obiectivul principal al propunerii este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor în sectorul armonizat, prin:

4.1

Comitetul este pe deplin convins de faptul că libera circulație a mărfurilor reprezintă unul dintre motoarele principale ale competitivității și dezvoltării economice și sociale ale pieței unice europene și că modernizarea și consolidarea condițiilor de comercializare a produselor sigure și de calitate constituie chestiuni fundamentale pentru consumatori, întreprinderi și cetățenii europeni.

4.2

În ultimii 50 de ani, piața unică a mărfurilor a contribuit la creșterea apropierii dintre economiile europene. Schimburile comerciale între statele membre ale UE-27 reprezintă astăzi două treimi din totalul schimburilor comerciale ale Uniunii.

4.3

Aplicarea dispozițiilor articolelor 28 și 30 ale Tratatului CE (13), procesul de armonizare a normelor tehnice din Vechea și Noua Abordare și aplicarea corectă a principiului recunoașterii reciproce reprezintă piloni fundamentali ai dezvoltării schimburilor intracomunitare.

4.4

Problemele înregistrate în aplicarea prevederilor Tratatului și monitorizarea acesteia, lipsa unei abordări coerente a sistemului de supraveghere a pieței în statele membre, deficiențele organismelor de evaluare a conformității și cele ale protecției juridice a marcajului CE, incoerențele și complexitatea normelor europene, adesea foarte încărcate și cu suprapuneri, cu un mozaic de proceduri diverse, împreună cu o cunoaștere lacunară din partea întreprinderilor, administrațiilor și cetățenilor a propriilor drepturi și obligații, fac imposibilă tergiversarea modernizării și ajustării legislației comunitare privind mărfurile.

4.5

Comitetul nu poate decât să sprijine inițiativa Comisiei, deoarece subliniase deja necesitatea unei astfel de inițiative și o solicitase în avizele sale privind piața unică (14). CESE susține propunerile prezentate, în măsura în care acestea respectă observațiile formulate în prezentul aviz.

4.6

În opinia Comitetului, parametrii fundamentali de evaluare a inițiativelor propuse, astfel încât acestea să se integreze în cadrul comunitar preexistent, sunt în număr de patru:

4.7

Comitetul consideră că propunerile Comisiei permit înregistrarea de progrese importante, deoarece acestea prevăd:

4.8

Comitetul își exprimă deplinul acord cu privire la necesitatea de îmbunătățire a calității sistemului de acreditare a organismelor notificate și de stabilire a unor criterii mai riguroase de desemnare, administrare și supraveghere a acestor organisme, printr-un cadru juridic care să garanteze coerența, posibilitatea comparării și coordonarea în cadrul sistemului descentralizat, pentru a garanta fiabilitatea acestuia și a întări încrederea reciprocă.

4.9

Sistemul de supraveghere a pieței trebuie să asigure un cadru normativ comun, în special în prezența unei globalizări crescânde, pentru o aplicare eficientă și coerentă a legislației pe întregul teritoriu comunitar.

4.10

Este necesară evitarea intrării pe piață a produselor neconforme și potențial periculoase, așa cum atestă raportul anual 2006 cu privire la RAPEX (sistemul de alertă rapidă pentru produsele de consum periculoase) (15).

4.11

În ceea ce privește marcajul CE (văzut ca marcaj de conformitate și nu ca unul de calitate), Comitetul consideră fundamentală recâștigarea încrederii în marcajele de conformitate. Trebuie recuperată valoarea intrinsecă a marcajului CE, mărind astfel posibilitatea de urmărire în justiție a infracțiunilor legate de acesta și de garantare a protecției juridice a elementului care reprezintă sistemul normativ pe care se bazează toate directivele Noii Abordări, care acoperă în prezent 20 de sectoare de producție.

4.12

În ceea ce privește actualul cadru normativ, Comitetul consideră că incoerențele, suprapunerile legislative și incertitudinile juridice constituie probabil punctul vulnerabil cel mai evident al întregului sistem, cu consecințe grave pentru consumatori, întreprinderi, cetățeni și întreaga societate civilă.

4.13

Stratificarea legislativă și nerespectarea nivelurilor de coerență între politicile Uniunii și inițiativele care urmăresc alte obiective au determinat apariția unei supraîncărcări birocratice și a unor importante constrângeri temporale, legate de punerea efectivă în practică a diverse proceduri. Aceasta a avut un puternic impact negativ, în special pentru consumatori, pentru întreprinderile mici și mijlocii și pentru simplii cetățeni.

4.14

În consecință, Comitetul susține pe deplin propunerea privind un cadru comun de referință pentru comercializarea produselor (16). Un asemenea cadru ar trebui să conțină definiții, proceduri și elemente comune pentru viitoarele reorganizări și adaptări ale directivelor individuale, în vederea eliminării din cadrul normativ existent a deficiențelor și sarcinilor birocratice inutile.

4.15

Comitetul consideră importantă, ca element esențial al pieței interne, redactarea unui „Ghid telematic practic pentru comercializarea produselor pe piața internă europeană” (17), care să rezume într-un mod accesibil totalitatea legislației și procedurilor, într-un cadru orizontal și pe sectoare mari, cu drepturi și obligații, modalități de acces, termene și costuri de punere în aplicare.

5.1.1

Principiul recunoașterii reciproce, prevăzut de articolele 28 și 30 ale Tratatului, constituie unul dintre elementele esențiale ale liberei circulații a mărfurilor și serviciilor pe piața internă. După cincizeci de ani, luând în considerare extinderea treptată a UE și creșterea gradului de globalizare a piețelor, se impune, în opinia Comitetului, consolidarea rolului și protecției sale, garantarea pentru acesta a unei mai mari certitudini juridice și a unei aplicări conforme, valorificând pe deplin întregul potențial al acestuia în ceea ce privește atât operatorii economici și întreprinderile europene, cât și autoritățile naționale.

5.1.2

Propunerea Comisiei constituie un pas înainte pe această cale, deoarece:

5.1.3

În opinia Comitetului, persistă totuși câteva puncte problematice, care vor trebui mai bine definite în cadrul propunerii de regulament:

5.1.4

În opinia Comitetului, ar fi oportună referința explicită în text la bazele juridice ale Tratatului, care instituie principiul recunoașterii reciproce, evidențiind faptul că menținerea așa-numitelor cerințe naționale reprezintă doar o excepție.

5.1.5

Comitetul consideră ca fiind prioritară asigurarea unor niveluri ridicate de transparență, certitudine juridică și simplificare a aplicării și susținerii principiului recunoașterii reciproce:

5.1.6

În opinia Comitetului, se cuvine ca termenele maxime prevăzute pentru deliberare în cazul unui apel să fie stabilite astfel încât litigiul să fie rezolvat în tribunalul de primă instanță.

5.1.7

Statele membre trebuie să se doteze cu structuri tehnice capabile și competente, pentru a furniza în termen scurt (cu prevederea unei proceduri de urgență de asemenea), eventualele dovezi de abatere de la principiul recunoașterii reciproce, în sensul articolului 30 al Tratatului, care „permite statelor membre să adopte măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative, atunci când acestea sunt justificate de un interes general care nu este de natură economică: morala publică, ordinea publică, siguranța publică, protecția sănătății și vieții persoanelor și animalelor, conservarea plantelor, protejarea unor bunuri din patrimoniul artistic, și a proprietății industriale și comerciale” (19).

5.1.8

Punctele de Informare despre Produs vor trebui să asimileze mecanismele SOLVIT, în vederea unei încercări preliminare de rezolvare a conflictelor și pentru a permite întreprinderilor ale căror produse au fost blocate la frontieră să recurgă la această procedură extrajudiciară de cooperare administrativă între autoritățile statelor membre (care presupune obținerea unui răspuns în termen de 10 săptămâni) (20).

5.1.9

În opinia Comitetului, este important ca PIP-urile să joace un rol proactiv, prin punerea la dispoziție a unor ghiduri practice de procedură și a unor site-uri web naționale, care trebuie conectate într-o rețea europeană și cu site-ul UE, în vederea afișării deciziilor în cazurile anterioare deja rezolvate, listei produselor cărora li se aplică principiul recunoașterii reciproce și unei bănci de date disponibile pentru utilizatorii potențiali, bancă aflată în legătură cu rețeaua telematică de schimb de date între PIP, pe baza schemelor de interoperabilitate IDABC (21).

5.1.10

Pregătirea și utilizarea acestor instrumente nu poate fi facultativă, ci trebuie să constituie o obligație care să fie prevăzută în propunere. Punctele de Informare despre Produs vor trebui să organizeze regulat, împreună cu Comisia, seminarii mixte de informare și instruire pentru operatorii economici, funcționarii autorităților administrative și vamale, cât și pentru consumatori, în vederea asigurării unei înțelegeri corespunzătoare și a diseminării informației privind drepturile și obligațiile instituite prin Tratat.

5.1.11

Este necesară de asemenea elaborarea unui ghid telematic care să permită identificarea tuturor normelor existente și în vigoare pe tot teritoriul UE, conform unei scheme de organizare concepută într-o logică orizontală și pe sectoare mari.

5.1.12

Nu pare potrivită furnizarea unei liste pozitive de produse care să fie acoperite de regulament, la fel cum pare inadecvată excluderea procedurii de urgență prevăzute de directiva privind siguranța generală a produselor.

5.1.13

Comisia trebuie să mențină sub strânsă supraveghere mecanismele de notificare, pentru a controla modul de funcționare al acestora. Așadar, trebuie prevăzută obligația pentru statele membre de a trimite o copie a fiecărei notificări, și de a redacta un raport anual privind măsurile adoptate în conformitate cu regulamentul, pentru a permite Comisiei să prezinte un raport pe această temă Parlamentului, Consiliului și CESE — OPU.

5.2.1

Comitetul împărtășește principiile pe care bazează propunerea, care a fost elaborată pornind de la experiențele pozitive ale Noii Abordări, combinate cu Abordarea Globală (22), în domeniul evaluării conformității. Aceste principii trebuie să se bucure de o aplicare generalizată în legislația comunitară actuală și viitoare, acoperind toate aspectele produselor comercializate, în special cu referire la siguranță, sănătate și protecția mediului. Principiul-cheie al pieței interne, și anume nediscriminarea între operatorii economici, trebuie să fie respectat în legislație și aplicat pe deplin de statele membre.

5.2.2

Comitetul subliniază că este important ca „toți operatorii economici care intervin în lanțul de aprovizionare și distribuție să ia măsurile necesare pentru a garanta faptul că sunt comercializate numai produse conforme normelor în vigoare” (23), indiferent dacă acești operatori economici sunt producători, reprezentanți autorizați sau importatori (24).

5.2.3

Trasabilitatea produsului, în scopul identificării responsabilității operatorilor care introduc bunuri pe piața europeană, este esențială pentru funcționarea tuturor prevederilor comunitare relevante, și nu doar pentru respectarea obligației de conformitate, „limitată la unele măsuri de control”, așa cum a propus Comisia (25).

5.2.4

În ceea ce privește obiectul și sfera de aplicare a deciziei, Comitetul consideră că excepțiile indicate în aceasta trebuie evitate și că trebuie aplicat cadrul comun pentru comercializarea produselor — în conformitate cu propunerile de la punctul 5.3.3 al Regulamentului privind Sistemul European de Acreditare și Mecanismele de Supraveghere a Pieței — întregului ansamblu al legislației comunitare relevante, fără excepții în materie de siguranță și sănătate, sau în materie de protecția mediului. Noul cadru trebuie să se aplice întregului corpus legislativ în domeniu, fără a se aștepta o posibilă revizuire generală a fiecărei directive sau a fiecărui regulament.

5.2.5

Cadrul definițiilor comune prevăzut la capitolul întâi al propunerii este de o importanță vitală pentru operatorii de pe piață, având în vedere cazurile, prea numeroase, ale unor directive care se referă la aceleași produse, folosind definiții diferite.

5.2.6

Comitetul consideră ca indispensabile:

5.2.7

Obligațiile operatorilor economici trebuie să fie justificate, proporționale și ferite de constrângeri birocratice și administrative costisitoare, atât în ceea ce privește testarea prin eșantioane a produselor comercializate și registrul de reclamații (articolul 7, alineatul (4), al doilea paragraf), cât și obligația de notificare, care ar trebui limitată la produsele periculoase, așa cum sunt definite acestea în directiva privind siguranța generală a produselor.

5.2.7.1

Sistemul european de acreditare trebuie să fie caracterizat de utilizarea unor mijloace proporționale de către organismele de certificare a conformității, care trebuie să aplice metode adaptate întreprinderilor mici și mijlocii și produselor care nu sunt de serie sau sunt de serie limitată.

5.2.8

În ceea ce privește organismele notificate, Comitetul reafirmă faptul că acestea trebuie să furnizeze garanții de competență, imparțialitate și eficiență în întregul Spațiu Economic European, în vederea asigurării unor condiții egale de concurență tuturor producătorilor. Se impune așadar ca, în conformitate cu obligația acreditării, prevăzută de articolul 3 și următoarele din regulament, evaluarea în vederea acreditării să fie făcută de organismul național de acreditare și acceptată de autoritatea de notificare, evitându-se astfel repetări inutile și costisitoare.

5.2.9

Procedurile de evaluare a conformității ar trebui să opteze pentru modulul A de control intern, ca metodă preferată în mod normal la evaluarea conformității, aceasta datorită în principal faptului că de fiecare dată responsabilitatea în ce privește produsul revine în întregime producătorului sau importatorului, în SEE (Spațiul Economic European). Este de asemenea necesară asigurarea posibilității de alegere între diferite module simplificate, în special în cazul IMM-urilor și al producțiilor de serie limitată.

5.2.10

Elementul central al legislației îl reprezintă sistemul marcajului CE, destinat să certifice conformitatea produsului cu prevederile aplicabile, și a cărui protecție statele membre sunt chemate să o asigure, răspunzând utilizărilor improprii cu sancțiuni corespunzătoare și proporționale, fie și de natură penală. Noua legislație prevede, ca și cea anterioară, că conformitatea produsului, atestată de prezența marcajului CE, nu îl exonerează pe producător de obligația despăgubirii în cazul unor eventuale daune provocate de un produs care se dovedește ulterior a fi defectuos.

5.2.11

Comitetul se declară pe deplin de acord că o lipsă de credibilitate a marcajului CE reprezintă o „lipsă de credibilitate care privește întregul sistem, și care se răsfrânge asupra autorității de supraveghere a pieței, producătorilor, laboratoarelor și organismelor de certificare și, în ultimă instanță, chiar asupra caracterului adecvat al legislației Noii Abordări” (26).

5.2.12

Cea mai bună modalitate de consolidare a statutului și semnificației marcajului CE, așa cum a fost definit în Decizia Consiliului 93/465/CEE (27), trebuie obținută printr-o reformă radicală a marcajului însuși:

5.2.13

În ceea ce privește mecanismele de supraveghere a pieței, acestea sunt abordate la punctul 5.3.13 și următoarele, dar Comitetul subliniază importanța implicării Comisiei, nu numai în toate cazurile produselor conforme, dar care prezintă riscuri pentru siguranță și sănătate, dar și în cazurile de neconformitate formală, așa cum se prevede la articolul 38 al propunerii de decizie.

5.2.14

Comitetul evidențiază rolul fundamental pe care procesul de standardizare tehnică îl joacă în tot acest sector, având în vedere faptul că Noua Abordare se bazează exact pe legătura strânsă între cerințele legale minime și standardele tehnice europene, care trebuie susținute și valorizate. Se impune deci ca ori de câte ori există o obiecție formală împotriva standardelor armonizate (29), organismul de standardizare responsabil să fie imediat informat, pentru a acorda atenția cuvenită acestui fapt în procesul de elaborare a normelor.

5.3.1

Comitetul se declară de acord cu propunerile ce vizează instituirea unui Sistem European de Acreditare, pe baza încrederii și cooperării reciproce, în măsura în care acesta stabilește reguli obligatorii atât pentru operatorii economici, cât și pentru autoritățile publice, în vederea garantării faptului că toate produsele introduse pe piață respectă niveluri ridicate de protecție a siguranței și sănătății. Sistemul trebuie să garanteze același nivel de aplicare și reglementare pentru toți consumatorii europeni și toți operatorii economici, într-un cadru de simplificare și de restrângere a procedurilor birocratice.

5.3.2

Sistemul European de Acreditare trebuie să asigure acceptarea la nivel global a rezultatelor evaluărilor de conformitate și să evite repetarea inutilă a evaluărilor. În scopul asigurării unei acceptări universale a sistemului, competența în evaluarea acreditării trebuie să se bazeze pe standarde recunoscute la nivel internațional, iar definițiile privind evaluarea conformității, organismele de evaluare a conformității, desemnarea organismelor și notificarea, trebuie să figureze în mod explicit în regulament.

5.3.3

Prevederile regulamentului trebuie să se aplice tuturor organismelor de acreditare și serviciilor prestate de acestea în Spațiul Economic European, indiferent de genul de serviciu de evaluare a conformității furnizat clienților, și trebuie să garanteze:

5.3.4

Definiția acreditării ar trebui modificată în sensul includerii activităților de calibrare, testare,certificare, inspecție și a altor activități de evaluare a conformității.

5.3.5

De asemenea, în scopul unei reglementări uniforme a materiei, care să cuprindă toate procedurile de evaluare a conformității, inclusiv cele de asigurare a calității, calibrarea și testele de evaluare ISO 43, nu ar trebui prevăzute excepții. Toate organismele de acreditare și toate serviciile furnizate de acestea în Spațiul Economic European ar trebui incluse în sfera de aplicare a regulamentului, indiferent de tipul de evaluare a conformității furnizat clienților.

5.3.6

Așa cum se propune la articolul 4 alineatul (6), organismele naționale de acreditare nu ar trebui să aibă un scop lucrativ. Cu toate acestea, formularea actuală riscă să împiedice formarea unui capital de bază, care să asigure baze financiare solide, în vederea furnizării de servicii de calitate. În opinia Comitetului, organismele naționale de acreditare ar trebui să opereze ca organisme non-profit, în sensul că nu trebuie să distribuie profituri, în conformitate cu cele stabilite la nivel internațional în standardul ISO/IEC 17011 (30).

5.3.7

Sistemul European de Acreditare (SEA) ar trebui privit ca cel mai înalt nivel de aprobare din sistem și prin urmare, nu ar trebui să fie supus concurenței. Comitetul consideră ca justă regula conform căreia statele membre trebuie să aibă un singur organism de acreditare, a cărui competență, obiectivitate și imparțialitate trebuie să facă obiectul unor verificări de tipul peer review, cu excepții, în anumite condiții (31), pentru statele membre de dimensiuni teritoriale reduse, în cazul în care acestea ar dori să facă apel la organismul național de acreditare al unui stat membru vecin.

5.3.8

Comitetul consideră că se impune stabilirea unei baze juridice clare pentru Cooperarea Europeană în vederea Acreditării (EA), al cărei rol trebuie să fie consolidat și mai bine definit. Toate organismele naționale de acreditare trebuie să devină membri ai AE, în scopul asigurării echivalenței, transparenței, fiabilității și eficacității; în plus, rețeaua AE trebuie susținută de statele membre.

5.3.9

În scopul consolidării ulterioare a EA, Comitetul consideră că organismele de acreditare trebuie să fie semnatare ale acordurilor multilaterale (MLA) utilizate de EA. În plus, mecanismele de finanțare prevăzute de regulament nu ar trebui să privească doar EA, ci să fie extinse la campaniile de susținere a acțiunilor de supraveghere a pieței și la acțiunile de formare comună ale diferitelor administrații naționale implicate.

5.3.10

Evaluarea de tipul peer review, prevăzută la articolul 9 alineatul (1), pentru facilitarea și îmbunătățirea funcționării pieței interne prin creșterea nivelului de încredere, trebuie organizată în cadrul Sistemului European de Acreditare, și aplicată conform unor reguli armonizate, definite în cadrul EA. Rezultatele evaluării peer review trebuie făcute publice și comunicate tuturor statelor membre și Comisiei.

5.3.11

În opinia Comitetului, având în vedere faptul că organismele de acreditare trebuie să demonstreze în mod activ că încrederea care li se acordă este fundamentată, acestea trebuie să dovedească faptul că sunt supuse cu succes evaluărilor de tip peer review.

5.3.12

Pe de altă parte, Comitetul consideră implicarea părților interesate ca fiind importantă. Acestea ar trebui să aibă câte un reprezentant pe lângă organismele de acreditare, iar o asemenea prevedere ar trebui să facă parte integrantă din noul regulament.

5.3.13

Comitetul subliniază importanța mecanismelor echivalente mai coerente și eficiente de supraveghere a pieței, din partea statelor membre, prin intermediul unei armonizări legislative comunitare care să includă consolidarea cooperării transfrontaliere. Se impune o realiniere a prevederilor privind siguranța generală a produselor — Directiva SGP 2001/95/CE — și a altor directive relevante, în scopul asigurării deplinei aplicări a principiului mai bunei legiferări la funcționarea pieței interne. Activitatea de supraveghere a pieței trebuie să privească și produsele acoperite de directiva privind siguranța generală a produselor (DSGP), deoarece numeroase produse sunt comercializate fie pentru folosință profesională, fie consumatorilor. Comitetul consideră așadar nejustificată excluderea DSGP din sfera de aplicare a articolului 13, alineatul (2), aceasta fiind de natură să ducă la o confuzie sporită și la complicații pentru operatorii economici, mai degrabă decât la o mai mare coeziune a activităților de supraveghere a pieței interne.

5.3.14

CESE consideră pe de altă parte ca fiind pe deplin justificat sistemul actual de schimb rapid de informații (RAPEX) (32), care este în măsură să ofere un sprijin eficient în supravegherea pieței. Se impune totuși ca sistemul să fie folosit într-o manieră mai omogenă și mai coordonată de către statele membre și autoritățile vamale și administrative.

5.3.15

Este necesar ca autoritățile vamale să coopereze într-o rețea europeană cu cele de supraveghere a pieței, pentru asigurarea unui control eficient al produselor mai înainte ca acestea să fie introduse pe piața internă europeană, prin dotarea autorităților vamale cu resurse umane calificate, mijloace financiare și puteri adecvate, pentru a putea face față în mod eficient sarcinilor încredințate.

5.3.16

Mecanismele de supraveghere a pieței și de control vamal trebuie să fie în special dotate cu instrumente adaptate unei intervenții rapide, în ceea ce privește produsele sezoniere sau cele care sunt comercializate pentru perioade limitate, cu ocazia vânzărilor promoționale sau, adesea, sub nume de mărci inventate pentru scurtă durată. În aceste cazuri, autoritățile trebuie să dispună de puteri și de mijloace rapide de intervenție, iar importatorul comunitar trebuie să aibă întreaga responsabilitate în garantarea faptului că aceste produse îndeplinesc cerințele comunitare esențiale, în special în ce privește siguranța și protecția mediului.

5.3.17

În încheiere, Comitetul consideră că regulamentul trebuie să prevadă clar faptul că măsurile adoptate ca reacție la o lipsă demonstrată de conformitate trebuie să respecte principiul proporționalității, făcând abstracție de liniile directoare prevăzute la articolul 19 alineatul (1). În opinia Comitetului, articolul 17 ar trebui modificat în consecință.

1)

JO C 93, 27.4.2007, Revizuirea pieței unice — raportor: dl Cassidy.

2)

Avizul privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor — Punerea în aplicare a programului comunitar Lisabona: o strategie de simplificare a contextului normativ, COM(2005) 535 final, raportor: dl Cassidy, JO C 309, 16.12.2006.

3)

Aviz exploratoriu la cererea Președinției britanice, privind o mai bună legiferare, raportor: dl Retureau, adoptat la 28 septembrie 2005, JO C 24, 31.1.2006.

4)

Aviz din proprie inițiativă privind îmbunătățirea punerii în aplicare a legislației UE și a monitorizării acestei aplicări, raportor: dl van Iersel, adoptat la 28 septembrie 2005, JO C 24, 31.1.2006.

5)

Aviz privind Comunicarea Comisiei privind actualizarea și simplificarea acquis-ului comunitar, COM(2003) 71 final, raportor: dl Retureau, adoptat la 31 martie 2004, JO C 112, 30.4.2004.

6)

Aviz din proprie inițiativă privind simplificarea, raportor: dl Simpson, adoptat la 26 martie 2003, JO C 133, 6.6.2003.

7)

Aviz exploratoriu privind Comunicarea Comisiei — Simplificarea și ameliorarea cadrului de reglementare, COM(2001) 726 final, raportor: dl Walker, adoptat la 21 martie 2002, JO C 125, 27.5.2002.

8)

Aviz din proprie inițiativă privind simplificarea, raportor: dl Walker, adoptat la 29 noiembrie 2001, JO C 48, 21.2.2002.

9)

Aviz din proprie inițiativă privind simplificarea legislației în cadrul pieței unice, raportor: dl Vever, adoptat la 19 octombrie 2000, JO C 14, 16.1.2001.

10)

Aviz din proprie inițiativă privind prioritățile pieței unice 2005-2010, raportor: dl Cassidy, adoptat la 7 aprilie 2005, JO C 255, 14.10.2005.

11)

Aviz privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor — Strategia pieței interne — Priorități 2003-2006, raportor: dl Cassidy, adoptat la 16 iulie 2003, JO C 234, 30.9.2003.

12)

Raport de informare privind simplificarea.

13)

Raport de informare privind situația actuală a coreglementării și autoreglementării în piața unică, raportor: dl Vever, adoptat la 11 ianuarie 2005 (CESE 1182/2004 fin).

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/14

1.1

CESE aprobă fără rezerve prezenta propunere.

1.2

Directiva menționează sfârșitul anului 2009 ca termen-limită pentru utilizarea „indicațiilor suplimentare”, adică a indicațiilor din afara sistemului metric. Păstrarea acestui termen ar reprezenta un cost pentru toate întreprinderile din UE implicate în comerț transatlantic.

1.3

De asemenea, directiva solicită Regatului Unit și Irlandei să fixeze un termen cu privire la derogările legate de folosirea unităților pintă, milă și uncia troy.

1.4

Propunerea Comisiei este de a elimina aceste termene-limită fără a le înlocui.

1.5

Directiva stabilește ca unități de măsură legale în UE unitățile metrice sau unitățile SI, adică Système International, care este sistemul adoptat și la scară mondială de Conférence générale des poids et mesures (CGPM) în 1960. Uniunea Europeană nu este semnatară ea însăși, dar sunt semnatare toate statele membre. Actualizarea periodică a unităților SI, în vederea progresului tehnic, conduce la propunerea Comisiei de a adopta „katalul” ca unitate SI pentru activitatea catalitică.

1.6

CESE salută propunerea Comisiei ca parte a intenției de a simplifica și de a îmbunătăți legislația și salută sensibilitatea dovedită de Comisie în recunoașterea importanței subsidiarității pentru Irlanda și Regatul Unit.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/15

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/15

1.1

CESE ia cunoștință de publicarea, cu mare întârziere, a Cărții verzi privind instrumentele de piață utilizate în scopuri aferente protecției mediului.

1.2

Comitetul împărtășește punctele de vedere exprimate privind diversele impacturi din punct de vedere fiscal și al mediului ale diverselor instrumente de piață utilizate în scopuri aferente protecției mediului (impozite, contribuții, taxe, subvenții, drepturi/certificate etc.).

1.3

CESE constată că instrumentele de piață constituie de mult timp o componentă a acțiunii politice. Din acest motiv, problema nu se mai pune „dacă”, ci „cum” trebuie utilizate aceste instrumente.

1.4

După cum, pe bună dreptate, constată Comisia, în domeniul protecției mediului, instrumentele de piață oferă posibilitatea identificării unor soluții eficiente din punct de vedere al costurilor, acestea nu constituie însă un panaceu. Prin urmare, obiectul dezbaterii politice și al Cărții verzi ar trebui să fie constituit de raportul și legăturile dintre, spre exemplu, obligații și interdicții, reglementări și instrumentele de piață (precum impozitele, taxele, subvențiile direcționate și certificatele comercializabile). CESE regretă că, pe acest subiect, Cartea verde a Comisiei dă mult prea puține indicații.

1.5

Din acest motiv, Comitetul invită Comisia să profite de dezbaterea publică lansată prin intermediul Cărții verzi pentru a expune, pe baza unor exemple concrete, atât potențialul și impactul, cât și limitele diverselor instrumente destinate protecției mediului.

2.1

La 28 martie 2007, Comisia a prezentat Cartea verde privind instrumentele de piață utilizate în scopuri aferente politicii de mediu și altor politici conexe (1), care fusese anunțată încă din 2004 și care face obiectul prezentului aviz.

2.2

Prin intermediul Cărții verzi, Comisia își propune să lanseze o dezbatere privind intensificarea utilizării instrumentelor de piață în cadrul societății.

2.3

În Cartea verde, Comisia face referire la obiectivele din domeniul protecției mediului, convenite între timp la nivel european, printre care politica energetică și politica în domeniul climei, care, în opinia Comisiei, reprezintă „o nouă revoluție industrială pentru următorii 10-15 ani”.

2.4

Comisia subliniază că „aceste obiective ambițioase nu pot fi îndeplinite fără intervenție publică”. Potrivit Comisiei, instrumentele de piață ar trebui să fie utilizate din ce în ce mai des ca instrumente ale politicii de mediu; instrumentele de piață joacă „un rol esențial în cadrul eforturilor depuse pentru obținerea unei schimbări reale prin intermediul unor noi stimulente adresate întreprinderilor și consumatorilor”.

2.5

În același timp, Comisia observă că instrumentele de piață „nu reprezintă o soluție pentru toate problemele”.

2.6

Printre instrumentele de piață sunt menționate impozitele, taxele, subvențiile direcționate și certificatele comercializabile.

2.7

Potrivit Comisiei, utilizarea instrumentelor de piață se justifică prin capacitatea acestora „de a remedia eșecurile pieței în mod eficient din punct de vedere al costurilor. Un eșec al pieței reprezintă o situație în care fie piețele lipsesc cu desăvârșire (de exemplu activele de mediu care au caracter de bunuri publice) sau nu sunt luate suficient în considerare costurile reale sau cele sociale ale activității economice”.

2.8

Printre avantaje sunt menționate:

2.9

Comisia subliniază însă și faptul că instrumentele de piață nu sunt utilizate numai în scopurile aferente politicii de mediu, ci mai ales „pentru a evita denaturările de pe piața internă cauzate de abordări diferite în statele membre, pentru a garanta faptul că, pe întreg teritoriul UE, sunt impuse sarcini similare în sectoare similare și pentru a remedia eventualele efecte nefavorabile asupra competitivității în cadrul UE”.

2.10

În continuare, Comisia arată că instrumentele de piață se deosebesc prin impactul acestora. Sistemele cantitative (ca de exemplu certificatele comercializabile) oferă mai multă siguranță în ceea ce privește îndeplinirea obiectivelor specifice (precum limitarea emisiilor) decât instrumentele bazate doar pe prețuri (ca de exemplu impozitele). Instrumentele bazate pe prețuri oferă în schimb siguranță în ceea ce privește costul/prețul obiectivului stabilit și sunt, în general, mai ușor de gestionat.

2.11

Comisia atrage atenția asupra unei alte diferențe importante: impozitele (și, de asemenea, taxele), pe lângă faptul că sunt utilizate pentru a influența comportamentul, generează și venituri; în ceea ce privește certificatele comercializabile, se generează venituri doar „în cazul în care acestea sunt atribuite prin licitație de către autoritățile publice”.

2.12

Cartea verde abordează și tema „creșterii economice și ocupării forței de muncă” și expune argumente în favoarea reformei taxei de mediu și a reformei fiscale. În urma Consiliului European din iunie 2006, care, în contextul noii Strategii de dezvoltare durabilă, a deschis discuția — fără însă a face sugestii concrete — cu privire la un nou sistem fiscal, orientat către dezvoltarea durabilă, Comisia observă că: „o reformă a taxei de mediu care transferă sarcina fiscală cu impact negativ asupra calității vieții (de exemplu pentru forța de muncă) asupra celor cu impact pozitiv (de exemplu impozitarea activităților dăunătoare mediului, precum utilizarea resurselor sau poluarea) poate fi o soluție de tip câștig-câștig pentru a aborda atât problemele de mediu, cât și cele privind ocuparea forței de muncă  (2). În același timp, o reorientare fiscală pe termen lung va necesita venituri relativ stabile provenite din taxele de mediu”.

2.13

În final, documentul menționează o serie de exemple de instrumente de piață deja existente (impozitarea energiei, eurovinieta, sistemele locale de tarifare pentru descongestionarea traficului urban) și ridică numeroase întrebări specifice și generale, destinate publicului larg, pentru a lansa astfel o dezbatere socială.

2.14

Comisia consideră că și în domeniul protecției biodiversității există posibilități de utilizare a instrumentelor de piață.

3.1

CESE s-a pronunțat în repetate rânduri în favoarea utilizării optime a paletei de instrumente de acțiune politică, unde un rol important poate fi jucat de instrumentele de piață. Așadar, Comitetul și Comisia sunt în consens în această privință.

3.2

Cu toate că poate adera la argumentele expuse, pe care le consideră corecte, CESE și-ar fi dorit, ținând seama de procesul de apariție îndelungat și amânările repetate ale publicării Cărții verzi, mai multă claritate în ceea ce privește utilizarea viitoare a instrumentelor de piață. Procesul decizional îndelungat din interiorul Comisiei a fost probabil necesar; pentru CESE însă, acesta nu și-a dovedit utilitatea la nivelul procesului de elaborare a politicilor.

3.3

Este mult mai probabil ca realitatea politică să evolueze uneori mai rapid decât procesul decizional intern.

3.4

CESE constată că, în domeniul protecției mediului, instrumentele de piață constituie de mult timp o realitate, cu toate că utilizarea lor variază puternic între statele membre. Potrivit Eurostat, în medie aproape 7 % din veniturile bugetare din statele membre rezultă din resurse cu o componentă de mediu.

3.5

Prin urmare, Cartea verde și dezbaterea politică adiacentă nu se pot concentra asupra eventualei introduceri a instrumentelor de piață în protecția mediului. Întrebarea care se pune nu este „dacă” instrumentele de piață ar trebui utilizate, ci „cum”, în ce măsură, în ce raport cu obligațiile și interdicțiile, precum și cu alte instrumente?

3.6

Afirmațiile din Cartea verde nu merg totuși mai departe de ceea ce întreprinderile și grupurile sociale cunosc și dezbat de mult timp. De asemenea, nu este abordată nici chestiunea actorului principal. Se știe că UE nu are același nivel de competențe pentru toate instrumentele existente: de exemplu, în materie de drept fiscal, competențele sale sunt foarte mici. De asemenea, rămâne neclar ce se va întâmpla la nivel politic după prezentarea acestei Cărți verzi, dacă — după cum se obișnuiește — aceasta va fi urmată de o Carte albă, respectiv ce consecințe trebuie desprinse de aici.

3.7

Neclaritatea în ceea ce privește instrumentul care ar trebui să beneficieze de prioritate într-o anumită situație politică constituie principala lipsă a documentului. Delimitarea prevăzută și interconexiunile potențiale între, de exemplu, reglementări și instrumentele de piață rămân neclare.

3.8

Prin urmare, luând cunoștință de Cartea verde în mod aprobator, CESE constată însă că dezbaterea socială cu privire la instrumente mai eficace în politica de mediu trebuie purtată cu mai mult angajament și pe baza unor exemple cât mai concrete, astfel încât obiectivele ambițioase ale UE, deja prezentate — de exemplu în politica energetică și în politica în domeniul climei — să poată fi și realizate.

3.9

Potrivit CESE, instrumentele de piață trebuie să fie orientate în funcție de principiul „poluatorul plătește” și ar trebui, prin urmare, să poată oferi stimulente persoanelor care protejează activ mediul.

4.1

CESE a accentuat dintotdeauna importanța internalizării așa-numitelor „costuri externe”. În acest domeniu, există numeroase instrumente de piață, după cum arată însăși Comisia. Înainte de toate, este însă nevoie de o decizie clară, la nivel politic, asupra valorii maxime a costurilor externe care trebuie internalizate.

4.2

Descrisă în Cartea verde ca instrument „de piață” în domeniul traficului rutier, eurovinieta este un bun exemplu pentru faptul că, deși considerat adecvat din punct de vedere al integrării costurilor externe, acest instrument a fost folosit până în prezent fără prea multă convingere. Comisia însăși precizează că „taxele obișnuite pot acoperi numai costurile aferente infrastructurii, excluzând, astfel, costurile externe”. Sunt necesare prin urmare inițiative care în viitor să integreze, de exemplu, costurile externe în eurovinietă.

4.3

CESE invită Comisia, Consiliul și Parlamentul să caracterizeze instrumentele de piață ca având scopuri aferente politicii de mediu numai atunci când un real scop legat de mediu poate fi identificat în spatele acestor instrumente. În exemplul deja menționat al eurovinietei, acest scop nu poate fi dedus decât într-un mod limitat, deoarece costurile externe sunt excluse. În mare, eurovinieta presupune ca finanțarea costurilor de infrastructură să nu fie realizată exclusiv din fonduri publice, ci prin participarea directă a utilizatorului. Cu siguranță că dintr-o astfel de situație rezultă indirect și efecte de mediu, de exemplu când, din cauza costurilor din ce în ce mai ridicate, utilizatorul începe să se gândească dacă trebuie să călătorească cu mașina sau cu trenul (sau dacă într-adevăr trebuie să plece în călătorie). Însă numai atunci când vor fi integrate costurile (de mediu), care până în prezent nu dispuneau de „nici o piață” și nu erau luate în considerare, eurovinieta va putea fi considerată un instrument având scopuri aferente politicii de mediu.

4.4

Prin urmare, este necesar în primul rând ca politica să determine ce se dorește să se realizeze printr-o anumită măsură politică. Discuția cu privire la instrumentul adecvat ar trebui să aibă loc abia după definirea obiectivului.

4.5

De asemenea, prin utilizarea sporită a instrumentelor de piață, politica nu poate evita luarea unor decizii în parte extrem de dificile, având în vedere caracterul lor controversat, legate de stabilirea unor obiective foarte clare (de politică de mediu), precum limitarea emisiilor. Până în prezent, tocmai acest lucru a lipsit. Instrumentele de piață nu înlocuiesc astfel de decizii, ci — după cum o arată și numele — constituie instrumente pentru îndeplinirea obiectivelor politice avute în vedere.

4.6

Comisia trebuie să clarifice cât mai curând incertitudinile lăsate în urmă de Cartea verde și să expună clar ce preconizează în legătură cu utilizarea, în viitor, a diferitelor instrumente politice. Prin urmare, CESE recomandă Comisiei să analizeze, încă din cadrul discuției mai largi planificate pe această temă, diferitele opțiuni de acțiune politică (cu și fără instrumente de piață) pe baza câtorva exemple practice din diferite domenii politice, de exemplu din energie și transporturi.

4.7

Astfel, Comisia ar putea lămuri faptul că, prin introducerea instrumentelor de piață, nu pretinde, spre exemplu, că se rezolvă problema substanțelor cancerigene.

4.8

În schimb, instrumentele de piață ar putea deveni interesante, spre exemplu, în problema din ce în ce mai actuală — în cazul în care, în curând, acest lucru ar deveni posibil din punct de vedere tehnic — a construcției de centrale pe cărbune fără emisii de dioxid de carbon. În aceste condiții, se dorește ca o astfel de construcție să devină obligatorie, să fie prescrisă drept „stadiu al tehnicii” (deci reglementată) sau să fie rentabilizată prin intermediul instrumentelor de piață? Ar trebui ca, în viitor, astfel de întrebări să constituie mai des obiectul dezbaterii din societate.

4.9

Dacă legăturile, respectiv diferențele, dintre reglementări și instrumentele de piață ar deveni mai clare în ansamblu, prin expunerea opțiunilor concrete de acțiune corespunzătoare, atunci ideile corespunzătoare din Cartea verde, cu privire la utilizarea instrumentelor de piață în domeniul protecției biodiversității, ar deveni, probabil, mai inteligibile; până în prezent, CESE consideră aceste idei prea puțin convingătoare pentru a-și pune cu adevărat speranțe în ele, în ceea ce privește combaterea eficace a regreselor amenințătoare din domeniul biodiversității.

4.10

Încă din Avizul său privind raportul intermediar bienal privind Strategia de dezvoltare durabilă a UE (3), Comitetul a solicitat Comisiei să-și concretizeze ideile formulate foarte vag cu privire la un nou sistem fiscal, orientat în funcție de indicatorii dezvoltării durabile. Potrivit Eurostat, aproximativ 7 % din veniturile fiscale provin din taxe de mediu.

4.11

CESE consideră că este urgent necesar să se discute despre diminuarea impozitelor pentru forța de muncă și compensarea acestei pierderi de resurse prin impozitarea activităților dăunătoare mediului și că, după prezentarea Cărții verzi, discuția ar trebui intensificată. În această privință trebuie însă să fie clarificat și modul în care UE își imaginează modificările respective, în condițiile în care, în conformitate cu tratatele, nu are decât o influență cel mult marginală asupra politicii fiscale a statelor membre.

4.12

CESE consideră că este extrem de important ca, așa cum s-a promis, subvențiile dăunătoare mediului să fie trecute în revistă cât mai curând, pentru a fi eliminate cât mai rapid. Comitetul este de părere că subvențiile dăunătoare mediului denaturează considerabil concurența și reprezintă o alocare necorespunzătoare, total inacceptabilă, a fondurilor publice. Instrumentele de piață având ca scop promovarea protecției mediului nu vor putea fi eficace decât atunci când subvențiile dăunătoare mediului vor fi complet eliminate.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/19

1.1

Migrația forței de muncă în Europa este de natură economică, fiind consecința liberei circulații a lucrătorilor într-o Europă care cunoaște mari diferențe de la un stat membru la altul în ceea ce privește nivelul de viață. Șomajul ridicat din mai multe noi state membre și cererea de mână de lucru ieftină și slab calificată din cele 15 state membre mai vechi dau naștere unui aflux constant de solicitanți de locuri de muncă.

1.2

În 2004 și 2007, au fost convenite măsuri tranzitorii care să permită vechilor state membre să reglementeze imigrația provenită din noile țări membre. Printre motivele invocate în favoarea acestor măsuri se număra dorința vechilor state membre de a evita ca un flux migratoriu prea important de forță de muncă să genereze pe piața muncii tensiuni susceptibile să provoace angajarea de forță de muncă ilegală.

1.3

Aceste măsuri au avut drept consecință exact situația a cărei apariție s-a urmărit să se evite. În raportul său consacrat funcționării măsurilor tranzitorii, Comisia Europeană constată că restricțiile privitoare la munca legală impuse lucrătorilor migranți provenind din noile state membre au condus în practică la o proliferare a muncii nedeclarate, a pseudo-activității „independente”, a unor prestări de servicii fictive și a subcontractării fictive.

1.4

Această situație paradoxală provine din faptul că, în UE-15, sectorul agricol cunoaște o cerere importantă de muncă sezonieră pentru care nu se găsesc destui lucrători rezidenți. Suficienți lucrători migranți provenind din noile state membre sunt interesați de această muncă, dar mulți dintre aceștia nu pot să o presteze din cauza măsurilor restrictive. Fluxul de lucrători agricoli variază în funcție de țara de origine și de țara-gazdă, cu diferențe provenind din instituirea de măsuri restrictive tranzitorii totale sau parțiale.

1.5

În acest context, munca sfârșește adesea în circuitul informal. Obținerea de informații precise în acest domeniu este dificilă, dat fiind că toate cele trei părți implicate au motive pentru a nu face publice informațiile privind activitatea lor. Există angajatori care doresc să plătească sub nivelul impus de lege sau de contractele colective de muncă. Există lucrători care se mulțumesc cu mai puțin decât ceea ce ar trebui să primească conform legii sau contractelor colective de muncă. Și există intermediari de rea-credință care au tot interesul să organizeze tranzacția între celelalte două părți, deoarece obțin câștiguri importante.

1.6

Mulți dintre acești intermediari oferă servicii mult sub prețul pieței dar, în cele din urmă, diferența de preț este acoperită de lucrătorii migranți înșiși, care trebuie să se mulțumească cu venituri sub minimul social. De asemenea, se întâmplă ca angajatorii lucrătorilor sezonieri să plătească un preț conform celui de pe piață către intermediari, dar aceștia din urmă nu achită nici un impozit pe veniturile din muncă și nici contribuții sociale. În plus, acești intermediari încasează, în general, o parte din salariile lucrătorilor migranți. În sfârșit, există situri Internet cu numere de telefon atât în Europa de Est, cât și de Vest, care propun serviciile lucrătorilor independenți pentru care nu trebuie achitate nici un impozit și nici o contribuție patronală sau socială.

1.7

Această situație nu este de dorit din mai multe puncte de vedere. Trebuie respectat principiul fundamental conform căruia lucrătorii migranți trebuie să fie tratați în același fel, din toate punctele de vedere, ca și lucrătorii rezidenți. La muncă egală, plată egală, ca și instituirea unor condiții mai bune de acces la securitatea socială. Aceasta nu este doar în interesul social al lucrătorilor, dar și în interesul economic al angajatorilor (condiții de concurență echitabile pentru toți), ca și în interesul financiar al statelor membre (la nivel fiscal).

1.8

Există o propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire de sancțiuni împotriva angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală. Propunerea prevede sancțiuni armonizate împotriva angajatorilor, măsuri de prevenire armonizate, definirea bunelor practici în materie de aplicare a sancțiunilor împotriva angajatorilor și schimbul de bune practici între statele membre.

1.9

Atâta vreme cât aceste restricții pentru lucrătorii migranți provenind din noile state membre sunt menținute, CESE pledează ca directiva propusă să se aplice și angajatorilor care utilizează resortisanți, aflați în ședere ilegală, din țări ale Uniunii Europene supuse restricțiilor. În plus, Comitetul consideră că este de cea mai mare importanță ca UE să vegheze atent nu doar la transpunerea directivei în legislația tuturor statelor membre, ci și la aplicarea acesteia în practică.

1.10

Lupta împotriva muncii nedeclarate ar putea să profite de o definiție europeană univocă a raportului de muncă care ar trage o linie clară între ocuparea unui loc de muncă (furnizarea de servicii) și îndeplinirea sarcinilor în cadrul unui raport de autoritate (contractul de muncă). Organizația Internațională a Muncii a făcut o recomandare clară în acest sens. Aceasta acordă lucrătorilor independenți de bună-credință, a căror specializare trece dincolo de munca necalificată ieftină, un statut mai clar în câmpul muncii și garantează lucrătorilor protecția la care aceștia au dreptul. CESE salută aprobarea de către Comisie a unei propuneri de anchetă asupra acestei (false) munci independente, care urmează a fi realizată de partenerii sociali europeni în domeniul construcțiilor și, de asemenea, notează cu satisfacție că ancheta va fi și finanțată de Comisie.

1.11

Având în vedere repercusiunile generate de restricțiile impuse muncii legale, poate că ar fi mai bine să nu se prevadă acest gen de măsuri tranzitorii în cadrul viitoarelor extinderi ale Uniunii Europene. De asemenea, CESE invită Comisia să studieze posibilitatea de a ridica toate restricțiile la care sunt supuși încă lucrătorii provenind din cele 12 țări care au aderat la UE în 2004 și 2007. O mare parte a partenerilor sociali din Europa este în favoarea acestei idei, cu condiția adoptării unor măsuri concrete la nivel comunitar și național, ca și la nivelul partenerilor sociali înșiși, în vederea asigurării unui tratament egal lucrătorilor migranți.

2.1

Conform Strategiei Lisabona, în viitor UE va trebui să reprezinte o economie a cunoașterii foarte competitivă, bazată pe o producție și un consum durabil și înzestrată cu un grad ridicat de coeziune socială.

2.2

UE reprezintă în momentul de față o economie a cunoașterii cu o competitivitate acceptabilă, caracterizată de modalități de producție și de consum care sunt încă insuficient de durabile și cu o coeziune socială care lasă mult de dorit.

2.3

Prezentul aviz tratează mai ales acest ultim aspect, coeziunea socială. UE acordă multă atenție dezvoltării economice și aplicării principiului durabilității, în special a producției. În cadrul politicilor, lipsa de atenție față de cel de-al treilea pilon al Strategiei Lisabona duce la o scădere, în locul așteptatei creșteri a coeziunii sociale.

2.4

Efectele acestei degradări a coeziunii sociale sunt evidente pe piața forței de muncă. Proporția muncii nedeclarate crește, iar o categorie de lucrători presupusă până de curând a fi dispărut își face din nou apariția: zilierul.

2.5

Zilierii de tip nou își oferă serviciile pe stradă, în locuri cunoscute ca fiind puncte de racolare de către intermediari lipsiți de scrupule. Angajatorii se folosesc de ei cu ziua, fără a se achita de obligațiile care constau în impozitul pe salariu sau în contribuțiile sociale. Zilierii trebuie să presteze un număr prea ridicat de ore de muncă pe zi, încasează un venit pe oră insuficient și nu beneficiază în nici un fel de protecția oferită de legislația muncii, în măsura în care aceasta există.

2.6

Cu câțiva ani în urmă, piața forței de muncă avea încă un caracter național, mai ales în ceea ce privește munca puțin sau deloc calificată. Extinderea UE în 2004 a prilejuit apariția unei piețe europene a forței de muncă și pentru acest segment special. Extinderea din 2007 și intrarea pe piață a lucrătorilor bulgari și români a contribuit la o creștere puternică a ofertei pe această nouă piață.

2.7

Această tendință cunoaște o dezvoltare considerabilă în agricultură. Pe lângă aceasta, sectorul menționat este aproape întotdeauna cel în care numeroase persoane aflate în căutare de lucru în străinătate își găsesc primul loc de muncă.

2.8

Prin intermediul prezentului aviz, CESE își propune să înscrie această chestiune pe agenda Uniunii Europene, astfel încât instituțiile europene implicate să poată căuta împreună cu statele membre și cu partenerii sociali soluții pentru această problemă majoră, dureroasă și aflată, din păcate, în expansiune.

3.1

Agricultura reprezintă ansamblul activităților economice de transformare a mediului natural în scopul obținerii de produse vegetale și animale (1). În acest scop sunt utilizate tehnici numeroase și diferite, în funcție de produs, de modul de producție și de nivelul de prosperitate atins. Aceste tehnici merg de la folosirea unor unelte simple, până la utilizarea unor mașini de mare complexitate, care înlocuiesc din ce în ce mai mult mâna de lucru.

3.2

Sectorul agricol este un sector important al economiei Uniunii Europene. Uniunea Europeană numără mai mult de 160 milioane de hectare de teren agricol în folosință și 11 milioane de exploatări agricole în care lucrează în total 15 milioane de persoane. Dacă în majoritatea cazurilor este vorba despre fermierii înșiși și despre membrii familiilor acestora, circa 6,5 milioane de lucrători sunt angajați în aproximativ un milion de exploatări agricole. Printre aceștia, 4,5 milioane sunt muncitori sezonieri, dintre care un număr necunoscut lucrează în altă țară decât cea de origine (2). Mulți dintre acești lucrători sezonieri provin din Polonia, Bulgaria și România.

3.3

Agricultura poate fi subdivizată în mai multe activități: creșterea animalelor domestice (producția animală) și acvacultura (piscicultura), horticultura (producția la scară redusă de plante cu ciclu de creștere scurt, precum legumele, plantele ornamentale, fructele, ciupercile) și cultura agricolă (care se deosebește de horticultură prin faptul că producția vegetală se obține la o scară mult mai mare și că aceasta pretinde mai puțină mână de lucru). Silvicultura nu este recunoscută pretutindeni în Europa ca reprezentând un sub-sector agricol, ci este considerată în mai multe țări ca fiind un sector în sine.

3.4

Agricultura nu permite doar obținerea de produse alimentare ci și, din ce în ce mai mult, a unor produse cum ar fi florile, blănurile, pielea, biocombustibilii (biodiesel, etanol, gaz, material lemnos cu creștere rapidă), enzime, fibre, droguri etc. Plantele manipulate genetic permit și obținerea de medicamente specifice.

3.5

Datele provenind de la Organizația Internațională a Muncii (3) și de la Eurofound (4) indică faptul că agricultura este unul din sectoarele cele mai periculoase pentru lucrători. În total, 335 000 accidente de muncă mortale au loc în fiecare an. Mai mult de jumătate dintre acestea — 170 000 — se petrec în sectorul agricol.

4.1

Din cauza numeroaselor complicații juridice cu care se confruntă Uniunea Europeană, devine imposibilă formularea unei definiții europene lipsite de echivoc a muncii nedeclarate. Practici acceptate ca absolut naturale într-un stat membru (atunci când un domeniu nu este reglementat, nu se impune respectarea nici unei prevederi) sunt considerate în altul ca fiind neobișnuite sau chiar percepute ca încălcări ale legislației sau ale reglementărilor în vigoare în țara respectivă.

4.2

Definițiile naționale ale muncii nedeclarate diferă de la un stat membru la altul. Este vorba despre activități care nu figurează în statisticile oficiale ale economiei formale. Dacă există date exprimate în cifre, adesea acestea nu provin adesea decât de la una și aceeași sursă, nu sunt mereu verificabile și deci nu sunt întotdeauna de încredere. Nu poate fi însă contestat faptul că munca nedeclarată există pe scară largă.

4.3

Aproape toate definițiile naționale ale muncii nedeclarate insistă asupra aspectului care constă în nerespectarea obligațiilor fiscale. Nerespectarea obligațiilor în raport cu sectorul asigurărilor sociale este și ea menționată în aproape toate definițiile. În mod ciudat, definițiile naționale ale muncii nedeclarate nu menționează practic niciodată nerespectarea altor obligații care țin de domeniul dreptului muncii (condiții de lucru, timp de lucru, convențiile colective cu caracter general obligatoriu).

4.4

Munca nedeclarată este efectuată de lucrători care nu sunt înregistrați ca atare. Nu este vorba din oficiu despre lucrători imigranți, fără permis de lucru și/sau de ședere. Inclusiv persoane care dețin documentele necesare — sau cărora acestea nu le sunt necesare deoarece sunt cetățeni ai țării în care delictul este comis — lucrează de manieră neformalizată. În plus, lucrătorii fără documente valabile sunt și mai vulnerabili, deci mai ușor de exploatat decât cei care dispun de acestea. De altfel, acest din urmă grup are, de asemenea, acces la circuitul muncii legale, posibilitate de care lucrătorii fără documente valabile nu dispun.

4.5

În paralel cu forma clasică a muncii salariate, se întâlnesc și „lucrătorii independenți fără personal angajat”. Acești lucrători independenți sunt considerați a fi întreprinzători, iar cei care îi angajează nu trebuie să plătească pentru ei impozite pe venit sau contribuții sociale. Obligația acestor plăți revine lucrătorilor independenți înșiși.

4.6

Lucrătorii independenți nu beneficiază nici de protecția legislației muncii, la fel ca ceilalți lucrători. Dispozițiile privind salariul minim, timpul maxim de lucru săptămânal sau sănătatea și securitatea la locul de muncă nu li se aplică. Dat fiind riscul sporit de accidente de lucru grave ce caracterizează acest sector (a se vedea punctul 3.5), această situație este inacceptabilă. Acești lucrători independenți au libertatea de a lucra la tarifele și în condițiile pe care le-au stabilit ei înșiși, împreună cu cei care îi angajează.

4.7

La origine, lucrătorii independenți erau profesioniști experimentați, specializați în anumite meserii specifice. În general, ei atinseseră, la capătul mai multor ani, un nivel înalt de perfecționare profesională și de calificare care să le permită exercitarea unei activități independente.

4.8

În prezent, datorită externalizării și datorită faptului că se recurge din ce în ce mai mult la subcontractare după ce se renunță la funcțiile neesențiale, se subcontractează substanțial mai mult decât doar lucrările specializate. Un nucleu restrâns de colaboratori stabili și cu bune cunoștințe în domeniul respectiv este suficient, execuția sarcinilor mai simple fiind externalizată și subcontractată într-o măsură din ce în ce mai mare. Cererea de acest tip de muncă este satisfăcută cu un număr important de noi lucrători independenți care își fac apariția pe piața forței de muncă. Principala specialitate a unui număr din ce în ce mai mare de noi lucrători independenți este mai ales munca necalificată ieftină.

4.9

În fapt, este vorba despre o formă de pseudo-activitate independentă, folosită în special la sfârșitul anilor '80 ai secolului trecut, în scopul „exportării” șomajului din Irlanda și din Regatul Unit. Înainte, existau în legislația britanică o serie de garanții care permiteau să se verifice dacă lucrătorii independenți îndeplineau cu adevărat anumite condiții. Trebuia în special să fie experți confirmați într-o meserie specifică. Guvernul britanic de la vremea respectivă a suprimat aceste criterii de selecție, permițând astfel brusc mai multor persoane să se înscrie ca independenți și să lucreze pe continent, fără a fi supuși dreptului muncii în vigoare în statele membre de pe continent (5).

4.10

În rest, acest fenomen nu mai este astăzi apanajul țărilor anglo-saxone. Astfel, un purtător de cuvânt al guvernului polonez a declarat, în cursul unei conferințe asupra liberei circulații a lucrătorilor, că guvernul său invită solicitanții de locuri de muncă să se înscrie ca lucrători independenți (6). Aceasta le permite să evite toate restricțiile aflate încă în vigoare în celelalte state membre și să lucreze oriunde. În acest mod, statutul de lucrător independent este folosit în mod regulat de manieră deliberată, ca o construcție artificială ce permite ocolirea regimului legal sau a condițiilor de muncă în cadrul unui lanț de subcontractare. Încheierea de contracte abuzive cu acești pseudo-independenți, ale căror servicii sunt adesea propuse prin intermediul unei agenții de muncă, permite, de asemenea, evitarea oricărei răspunderi cu privire la respectarea obligațiilor în materie de impozit pe venit și de securitate socială.

4.11

Acest fenomen se face observat pe scară largă și în construcții, un sector în care s-au făcut mult mai multe studii decât în cel agricol. Similitudinile dintre cele două sectoare sunt numeroase; acestea au în comun în special cei trei factori de risc caracteristici pentru munca nedeclarată: muncă intensivă, cu caracter temporar, executată în principal de către lucrători non-rezidenți. Partenerii sociali în domeniul construcțiilor au recunoscut între timp pericolul și au cerut Comisiei Europene acordarea de subvenții pentru elaborarea unui studiu privind fenomenul (falsei) munci independente în 18 state membre. Comisia a acceptat această cerere și propunerea de studiu va face obiectul unei licitații publice la scară europeană înainte de finele acestui an.

4.12

Dată fiind absența în momentul de față a unui cadru juridic european pentru raportul de muncă, s-a creat câmp liber comerțului dubios cu mână de lucru ieftină. Această realitate are importante efecte negative la nivel european. Comisia Europeană ajunge la o concluzie identică în Raportul privind funcționarea măsurilor tranzitorii ale Tratatului de aderare din 2003, în care constată că „restricțiile au încurajat anumiți resortisanți din UE-8 să caute alte modalități de exercitare a unei activități economice în statele membre ale UE-15, ceea ce ar explica afluxul deosebit de ridicat de lucrători detașați sau de lucrători pretins independenți” (7).

4.13

În același raport, Comisia observă că „recunoscând faptul că fluxurile de migrație dinspre statele membre ale UE-8 către cele din UE-15 au fost de proporții modeste, partenerii sociali au insistat mult asupra faptului că trebuia evitată erodarea protecției sociale a lucrătorilor și dumping-ul social. Ei au atras atenția și asupra faptului că restricțiile privitoare la munca legală conduc într-adevăr la o proliferare a muncii nedeclarate, a pseudo-activității «independente», a prestărilor de servicii fictive și a sub-contractării fictive”. Ceva mai departe, Comisia corectează imaginea care prezintă fluxurile de migrație ca nefiind foarte importante, remarcând faptul că „fluxurile reale de migrație în Europa extinsă se pot dovedi mai importante decât o indică datele prezentate în raport, deoarece fenomenul muncii nedeclarate nu este cuprins în întregime în statisticile oficiale”. De altfel, Comisia constată în general că restricțiile privind accesul pe piața muncii pot avea ca efect recurgerea mai frecventă la munca nedeclarată.

4.14

Spre exemplu, în Țările de Jos, horticultura, care reprezintă sectorul agricol cu cel mai mulți lucrători, înregistra în 1992 un total de lucrători reprezentând echivalentul a 54 200 de muncitori cu normă întreagă. Aproape 87 % dintre lucrători erau salariați, în timp ce puțin mai mult de 13 % dintre ei aveau un alt tip de raport cu întreprinderea (interimat, contract temporar, (pseudo)-independenți). În 2005, sectorul număra 59 000 de lucrători echivalenți unor muncitori cu normă întreagă, dintre care 61 % salariați și aproape 39 % lucrători care aveau un alt tip de raport cu întreprinderea. Trebuie remarcat că aceste cifre nu se referă decât la economia oficială. Se apreciază că în primăvara anului 2007 numărul lucrătorilor nedeclarați din acest sector echivalenți unor muncitori cu normă întreagă ar fi fost de 40 000 (8); cu toate acestea, se pare că munca nedeclarată în horticultură a scăzut în mod constant ca urmare a renunțării la măsurile restrictive pentru cetățenii statelor care au aderat în 2004.

5.1

Ultimii câțiva ani au indicat faptul că impunerea de restricții în ceea ce privește accesul pe piața forței de muncă se dovedește adesea contraproductivă. Aceasta poate într-adevăr să determine ocolirea dispozițiilor legale privind condițiile de lucru. Până la 31 decembrie 2008, solicitanților de locuri de muncă români și bulgari nu li se vor impune nici un fel de restricții în Estonia, Letonia, Polonia, Slovacia, în Republica Cehă, Suedia, Finlanda, Cipru și Slovenia. Cu toate acestea, în Finlanda, Cipru și Slovenia ei vor trebui să se înregistreze. În celelalte 15 state membre din Uniune, li se vor impune restricții (9). Fiind vorba de solicitanți de locuri de muncă provenind din cele zece state membre care au aderat în 2004, aceștia sunt încă supuși anumitor restricții. Cu toate acestea, restricțiile nu se referă decât la un număr restrâns de țări și au o aplicabilitate mai limitată decât cele care afectează lucrătorii bulgari și români (10).

5.2

Migrația forței de muncă în UE este de natură economică. Aceasta este consecința liberei circulații a lucrătorilor într-o Uniune Europeană care cunoaște mari diferențe de la un stat membru la altul în ceea ce privește nivelul de viață. Șomajul ridicat din mai multe noi state membre și cererea de mână de lucru ieftină și slab calificată din cele 15 state membre mai vechi dau naștere unui aflux constant de solicitanți de locuri de muncă.

5.3

Mulți dintre aceștia găsesc un loc de muncă în sectorul agricol din cauza caracterului sezonier al acestuia: în momentul recoltei, cererea de personal suplimentar temporar este foarte ridicată. Riscul de dumping social este, de asemenea, mai mare în acest sector decât în altele, în special datorită faptului că, în mai multe state membre, sectorul agricol nu este reglementat de nici o convenție colectivă și pentru că, acolo unde este cazul, aceste convenții agricole nu au un caracter general obligatoriu.

5.4

Munca sezonieră reprezintă un element structural al agriculturii europene. Fără aportul de mână de lucru flexibilă, nu este posibilă o producție agricolă durabilă și eficientă. Munca sezonieră în sectorul agricol este efectuată în mare parte de către lucrători migranți. În unele cazuri, această situație duce la probleme ce amenință coeziunea socială.

5.5

Lucrătorii migranți activi din circuitul formal sunt adeseori mai atractivi de la început din punct de vedere financiar decât lucrătorii rezidenți, având în vedere faptul că angajatorul nu este obligat să plătească pentru aceștia anumite contribuții, în special pentru fondurile sectoriale de formare profesională și fondurile de pensii. Lucrătorii migranți provenind cele 10 țări care au aderat la UE în 2004 și pentru care restricțiile sunt încă în vigoare pe piața muncii în anumite state membre vechi lucrează adesea într-un mod parțial nedeclarat, ceea ce le permite să nu declare autorităților fiscale toate orele de muncă prestate. Lucrătorii migranți care provin din Bulgaria și România, care sunt supuși unor restricții și mai importante, sunt în general foarte prezenți în circuitul muncii nedeclarate. În circuitul informal, nu toate orele de muncă pe care aceștia le efectuează sunt plătite, plata pe oră este mult mai mică și sunt constrânși prin contractele abuzive pe care le-au semnat să lucreze ca (pseudo) independenți.

5.6

OIM a consacrat mai multe convenții problematicii abordate în prezentul aviz. Este vorba despre convențiile 97 (Migrație pentru locul de muncă, 1949), 143 (Lucrătorii migranți, dispoziții complementare, 1975), 181 (Agenții de muncă private, 1997) și 184 (Securitate și sănătate în agricultură, 2001). Convențiile 97 și 181 nu au fost ratificate de 17 din cele 27 de state membre ale UE. Convențiile 143 și 184 nu au fost ratificate de 22 și respectiv 24 de state membre. Nici unul din cele 27 de state membre ale Uniunii nu a ratificat toate cele patru convenții (11). De asemenea, OIM a făcut în 2006 o recomandare cu privire la raportul de muncă (12). Aceasta viza în principal îmbunătățirea în toate țările a legislației la nivel național pentru a stabili o distincție clară și comună între lucrătorii independenți și salariați. Această distincție este indispensabilă pentru a pune capăt unui număr crescând de practici frauduloase care sunt menite să mascheze faptul că lucrătorii sunt salariați, prin prezentarea acestora drept independenți (13).

6.1

Trebuie respectat principiul fundamental care solicită ca lucrătorii migranți să fie tratați în același fel, din toate punctele de vedere, ca și lucrătorii rezidenți. La muncă egală, plată egală, ca și instituirea unor condiții mai bune de acces la securitatea socială. Aceasta nu este doar în interesul social al lucrătorilor, ci și în interesul economic al angajatorilor (condiții de concurență echitabile pentru toți), cât și în interesul financiar al statelor membre (la nivel fiscal). Acest principiu nu este nici pe departe universal aplicat. În momentul abolirii măsurilor tranzitorii pentru cetățenii țărilor care au aderat în 2004, partenerii sociali din Țările de Jos și-au exprimat intenția ca, de la 1 mai 2007, să coopereze în ceea ce privește controlul respectării legislației și reglementărilor sociale și ale muncii. Guvernul a acceptat să elaboreze o politică de susținere a acestei hotărâri. Până în prezent, nu se văd nici un fel de rezultate concrete.

6.2

Există o propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire de sancțiuni împotriva angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală (14). Propunerea prevede sancțiuni armonizate împotriva angajatorilor, măsuri de prevenire armonizate, definirea bunelor practici în materie de aplicare a sancțiunilor împotriva angajatorilor și schimbul acestor bune practici între statele membre.

6.3

Această propunere este motivată de numărul important — între 4,5 milioane și 8 milioane, potrivit estimărilor — de resortisanți din țări terțe cu ședere ilegală în UE. Această realitate se află la originea muncii nedeclarate. Agricultura reprezintă, alături de construcții, sectorul serviciilor hoteliere și al restaurantelor și cel al serviciilor de curățenie, unul dintre sectoarele cele mai afectate de această practică. Parlamentul European și Consiliul trag concluzia, în cadrul propunerii, că acest tip de activitate clandestină, „ca și munca nedeclarată a cetățenilor UE provoacă pierderi finanțelor publice, poate conduce la o diminuare a salariilor și la o degradare a condițiilor de muncă, poate denatura concurența între întreprinderi și conduce la situația în care lucrătorii nedeclarați nu vor beneficia de o asigurare de sănătate și de drepturi la pensie”.

6.4

În raportul lor privind funcționarea măsurilor provizorii ale Tratatului de aderare din 2003 (perioada 1 mai 2003-30 aprilie 2006), partenerii sociali europeni remarcă faptul „că restricțiile impuse muncii legale conduc într-adevăr la o proliferare a muncii nedeclarate, a pseudo-activității «independente», a unor prestări de servicii fictive și a subcontractării fictive”. Pe baza acestei constatări, ar fi mai bine ca toate restricțiile cărora le sunt supuși lucrătorii din cele douăsprezece țări care au aderat la Uniune în 2004 și 2007 să fie eliminate, pentru ca toată lumea să poată beneficia de condiții echitabile. Marea majoritate a partenerilor sociali din Europa este în favoarea acestei idei, cu condiția adoptării unor măsuri concrete la nivel comunitar și național, ca și la nivelul partenerilor sociali înșiși, în vederea asigurării unui tratament egal lucrătorilor migranți.

6.5

Atâta vreme cât aceste restricții sunt menținute, CESE pledează ca directiva propusă, care prevede sancțiuni împotriva celor care angajează lucrători ilegali provenind din țări terțe, să se aplice și celor care angajează ilegal resortisanți din țări ale Uniunii Europene care sunt încă supuse restricțiilor. În plus, Comitetul consideră că este de cea mai mare importanță ca UE să vegheze atent nu doar la transpunerea directivei în legislația tuturor statelor membre, dar și la aplicarea acesteia în practică.

6.6

De altfel, această directivă permite să se acționeze asupra marilor diferențe care există de la un stat membru la altul când este vorba despre calitatea și intensitatea controalelor și despre nivelul amenzii. Astfel, în Țările de Jos, amenda maximă aplicată celor care angajează lucrători ilegali este de 6 700 EUR pentru fiecare lucrător. În Belgia, aceasta se ridică la 20 000 EUR, iar în Luxemburg la 50 000 EUR. Cu toate acestea, există și state membre care nu au prevăzut încă nici o sancțiune împotriva celor care angajează lucrători ilegali.

6.7

Schimbul de bune practici este o etapă esențială a procesului care trebuie să ducă la o creștere a coeziunii sociale. În cursul audierii care s-a ținut la Plovdiv (15), au fost evocate mai multe astfel de bune practici, în special următoarele:

6.8

Situațiile menționate în mai multe din aceste exemple nu sunt pe de-a întregul comparabile cu situația lucrătorilor români și bulgari care caută un loc de muncă în țările UE-15. Astfel, lucrătorii unguri care muncesc în Burgenland se întorc în fiecare seară acasă, în timp ce lucrătorii români și bulgari rămân departe de cămin timp de luni de zile. În aceste situații este vorba și de abuzuri, dar la o scară mult mai limitată și ușor de depistat și sancționat în cazul unei aplicări active a reglementărilor în vigoare. Cu toate acestea, impresia generală este că, în regiunea Burgenland, condițiile de lucru sunt acceptabile din punct de vedere social.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/25

1.1

Prin Comunicarea „Ocuparea forței de muncă în regiunile rurale: acoperirea deficitului de locuri de muncă” (1), Comisia a adus o contribuție fundamentală la discuția privind situația locurilor de muncă în agricultură, care constituie un factor important pentru crearea și garantarea locurilor de muncă în regiunile rurale.

1.2

Transformarea structurală a agriculturii continuă. Vor fi afectați de aceasta sute de mii de lucrători din agricultură, care își vor pierde locul de muncă sau ale căror condiții de viață se vor schimba. Cu toate acestea, comunicarea nu ia în considerare aproape deloc o parte importantă a situației locurilor de muncă din agricultură, și anume cea care îi privește pe lucrătorii agricoli și, în special, pe lucrătorii sezonieri și cei migranți.

1.3

Acest lucru este regretabil dacă se ține seama de eforturile depuse de Comisie cu ocazia Anului mobilității lucrătorilor (2006). Cei aproximativ 4 milioane de lucrători sezonieri și cu fracțiune de normă — dintre care circa 2 milioane de lucrători migranți — angajați în fiecare an în sectorul agricol indică gradul înalt de mobilitate și flexibilitate din acest sector.

1.4

Munca sezonieră, în special în sectorul fructelor și legumelor, reprezintă un element structural în agricultură, fără de care nu poate fi realizată o gestionare eficientă și durabilă a terenurilor. Deoarece adesea necesarul de lucrători sezonieri nu poate fi acoperit cu mâna de lucru locală, lucrătorii sezonieri contribuie la dezvoltarea agriculturii în Europa.

1.5

Producția de alimente sănătoase reprezintă o contribuție valoroasă și esențială pentru viața noastră. Acest lucru implică și o remunerare echitabilă.

1.6

În ciuda unei rate înalte a șomajului în multe regiuni europene, se face auzită solicitarea de a aduce lucrători sezonieri suplimentari din Belarus, Ucraina și alte țări. Piața forței de muncă din UE trebuie dezvoltată într-un mod durabil din punct de vedere social, ceea ce înseamnă că fiecare persoană trebuie să aibă șansa de a-și câștiga existența prin muncă. Aceste șanse sunt limitate de mâna de lucru suplimentară ieftină din țări terțe.

1.7

Obiectivele de creștere pe care și le-a propus Uniunea Europeană nu pot fi atinse decât printr-o concurență echitabilă. Lucrătorii agricoli trebuie tratați în mod egal în toate privințele, independent de originea lor.

1.8

Piața agricolă a forței de muncă este caracterizată de o mobilitate înaltă. Aceasta corespunde obiectivelor Comisiei. Cu toate acestea, lucrătorii mobili nu pot fi dezavantajați. De aceea, integrarea politică și economică trebuie să fie urmată de integrarea socială. Pe termen scurt, CESE consideră că este nevoie de acțiune cu privire la următoarele aspecte:

1.9

În agricultura europeană lipsește transparența cu privire la volumul locurilor de muncă și standardele sociale. De aici rezultă denaturări ale concurenței. Un instrument pentru a reinstitui concurența echitabilă este certificarea întreprinderilor după criterii sociale.

2.1.1

Situația muncii din agricultură a constituit deja, adesea, tema unor avize ale CESE. Discuția privind lucrătorii migranți și sezonieri câștigă în importanță atât la nivel european, cât și în multe state membre. Între timp, cei trei actori importanți, reprezentanții angajatorilor, sindicatele și reprezentanții politici și ai administrației, se implică în această problemă în multe domenii și în cadrul multor acțiuni. Exemple în acest sens:

2.1.2

S-a solicitat în repetate rânduri crearea unui Observator al Lucrătorilor Migranți și Sezonieri. Această solicitare a rămas însă fără efect. Culegerea și prezentarea de date clare privind situația locurilor de muncă din agricultură, precum și evaluarea acestora constituie o bază esențială pentru îmbunătățirea situației lucrătorilor.

2.2.1

Caracterul ezitant al discuției privind tema muncii sezoniere în agricultură provine din lipsa de transparență și din prezentarea insuficientă a situației reale. Încă nu există cifre detaliate și clare despre volumul locurilor de muncă sezoniere în agricultură.

2.2.2

În agricultura Uniunii Europene muncesc circa 2 milioane de persoane cu fracțiune de normă, în calitate de lucrători sau angajatori. Circa 4 milioane de persoane au un loc de muncă precar. O parte dintre acestea lucrează cu fracțiune de normă, o altă parte sunt lucrători sezonieri pentru perioade care variază între câteva zile și 8 luni pe an. O mare parte din mâna de lucru sezonieră o reprezintă lucrătorii migranți; aceștia nu muncesc în localitatea lor de domiciliu și trebuie să traverseze frecvent granița pentru a ajunge la locul de muncă.

2.2.3

În ceea ce privește analiza cifrelor referitoare la angajați, există o nevoie serioasă de clarificări cu privire la criteriile utilizate pentru a clasifica mărimea fermelor, pentru a stabili ramura sau sectorul respectiv și, în special, pentru a delimita domeniul horticulturii și al agriculturii orientate către servicii.

3.1

Avizul este urgent din mai multe motive:

4.1

Cauzele migrației forței de muncă se găsesc în principal în diferențele de nivel de trai între regiunile europene. Această migrație cauzează pe termen lung, și în țările de origine, un deficit, în special de lucrători calificați. În aceste regiuni se încearcă combaterea deficitului de mână de lucru nu prin creșterea veniturilor sau prin îmbunătățirea nivelului de formare, ci prin atragerea de lucrători din regiuni și mai sărace, pe viitor din ce în ce mai mult din afara Uniunii Europene.

4.2

Una din cauzele deficitului de mână de lucru o reprezintă condițiile de muncă din ramurile respective, uneori dificile și neobișnuite. Lucrătorii migranți se adaptează pieței și migrează pe piața liberă a forței de muncă acolo unde există cele mai bune condiții pentru ei.

4.3

Apar în mod repetat probleme legate de migrația forței de muncă:

5.1.1

CESE salută eforturile Comisiei în direcția creării de noi locuri de muncă în zonele rurale. Acestea includ și eforturi suplimentare pentru promovarea transparenței cu privire la situația locurilor de muncă în agricultură. Printre acestea se numără elaborarea de statistici privind situația locurilor de muncă, dar și o informare amplă a lucrătorilor cu privire la condițiile de muncă și de viață existente în fiecare țară.

5.1.2

Până în prezent, politica agricolă s-a concentrat în primul rând pe aspectele calitative și cantitative ale producției și, în mare măsură, nu a ținut seama de aspectele privind organizarea muncii lucrătorilor.

5.1.3

Obiectivele Strategiei Lisabona și ale Strategiei Göteborg trebuie concretizate într-o măsură mai mare. În cadrul dezvoltării unei agriculturi durabile pe viitor, pe lângă dimensiunea economică și ecologică, trebuie ținut seama și de dimensiunea socială.

5.1.4

Obiectivul prioritar al tuturor actorilor trebuie să fie eliminarea dezechilibrelor de pe piața europeană a forței de muncă. Acest obiectiv nu poate fi atins aducând în Europa din ce în ce mai mulți lucrători ieftini din regiuni tot mai îndepărtate. Modelul european este caracterizat în special și prin dezvoltarea unei vieți sociale comune în Europa. În aceasta nu își au locul ghetourile lucrătorilor migranți cu condiții proaste de locuit și de viață, fără legături cu viața culturală și socială locală.

5.1.5

Reflecțiile ulterioare și eventualele propuneri de soluții care vor rezulta din acestea vor trebui să țină mai mult seama de aspectele legate de gen.

5.1.6

Condițiile nu sunt deocamdată adecvate. Toți actorii sunt chemați să contribuie la îmbunătățirea lor.

5.1.7

Lucrătorii migranți trebuie să beneficieze de același tratament ca și lucrătorii locali. În măsura posibilităților sale, Comisia trebuie să contribuie la acest proces. Un prim pas în această direcție îl constituie formularea de standarde minime. Aceste standarde minime constituie o bază potrivită pentru o amplă dezbatere privind calitatea muncii.

5.2.1

CESE salută eforturilor partenerilor sociali de a promova, în cadrul dialogului social, dezvoltarea formării profesionale în sectorul agricol și, în special, validarea experienței profesionale de către autoritățile abilitate de statele membre. Pașaportul european „agripass”, în curs de înființare, are ca obiect facilitarea mobilității forței de muncă din domeniul agricol în spațiul european. Pașaportul agricol nu trebuie să ducă la dezavantajarea lucrătorilor care nu dețin un asemenea pașaport, ci ar trebui să ofere mai degrabă un stimulent pentru obținerea acestui certificat de calificare.

5.2.2

Totodată, calificările profesionale transparente pot îmbunătăți mobilitatea și posibilitatea lucrătorilor de a munci și de a se stabili într-o altă țară. CESE salută inițiativele Comisiei menite să sprijine partenerii sociali cu privire la introducerea unui pașaport agricol.

5.2.3

Împreună cu Comisia Europeană și cu guvernele fiecărui stat membru, partenerii sociali trebuie să dezvolte și să pună în aplicare strategii împotriva muncii ilegale.

5.3.1

Securitatea socială a lucrătorilor sezonieri este extrem de importantă. Lucrătorii care desfășoară munci sezoniere pe perioada mai multor ani nu pot fi dezavantajați pe planul securității sociale în raport cu alți lucrători, în special în următoarele privințe:

5.3.2

Lucrătorii trebui informați în limba lor maternă cu privire la legi, acorduri și practici privind de exemplu, salariile, remunerațiile, organizarea, asigurarea socială, impozitele și normele de protecție a muncii. În același timp, UE trebuie să respecte rolul partenerilor sociali și să nu legifereze în domenii în care se aplică contractele colective la nivel național.

5.4.1

Lucrătorii migranți au dreptul în țara de destinație la o locuință demnă. La nivel european, trebuie dezvoltat un cadru prin care să fie stabilite standarde de bază pentru locuințele lucrătorilor migranți.

5.5.1

De mulți ani, Comitetul s-a pronunțat în numeroase avize în favoarea unei agriculturi durabile. O astfel de agricultură nu are doar o dimensiune ecologică, ci se referă și la aspecte economice și sociale. Un sistem de certificare neguvernamental și voluntar pentru o „muncă sezonieră echitabilă” ar putea face concurența mai echitabilă. Criteriile pentru certificarea voluntară ar putea fi:

Certificarea trebuie:

5.6.1

În agricultura europeană există o multitudine de inițiative și de proiecte interesante pentru îmbunătățirea mobilității în agricultură și a situației lucrătorilor sezonieri. CESE solicită Comisiei să ia măsuri pentru a evalua și difuza exemplele de bune practici.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/29

1.1

Consiliile Naționale pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD) pot fi actori puternici și influenți ai dezvoltării durabile. Acestea pot oferi consultanță independentă și pot contribui la promovarea dialogului cu societatea civilă și părțile interesate, în ceea ce privește dezvoltarea durabilă.

1.2

O analiză atentă a Consiliilor Naționale pentru Dezvoltare Durabilă din UE prezintă o imagine foarte diversificată. În unele state membre, Consiliile Naționale nu există sau nu și-au început încă activitatea, iar cele care și-au început activitatea diferă foarte mult din punct de vedere al atribuțiilor, componenței, independenței, resurselor, precum și al impactului activității acestora.

1.3

În urma experiențelor pozitive remarcate în statele membre care au un Consiliu Național „puternic”, CESE solicită tuturor statelor membre să consolideze Consiliile Naționale pentru Dezvoltare Durabilă sau să creeze consilii active și eficiente acolo unde acestea nu există.

1.4

CESE recomandă CNDD:

2.1

Dezvoltarea durabilă înseamnă satisfacerea nevoilor generației actuale, fără a se periclita capacitatea generației viitoare de a-și satisface aceste nevoi. Acesta este unul dintre obiectivele generale ale UE, care guvernează toate politicile și acțiunile acesteia. Dezvoltarea durabilă se bazează pe principiile democrației, egalității de gen, solidarității, statului de drept și respectării drepturilor fundamentale, inclusiv libertatea și egalitatea de șanse pentru toți.

2.2

În 1992, în urma Conferinței ONU desfășurate la Rio, dezvoltarea durabilă a devenit un domeniu politic recunoscut pe plan mondial. Tot în urma Conferinței de la Rio a apărut și ideea înființării unor organisme de consultare, precum Consiliile Naționale pentru Dezvoltare Durabilă. Agenda 21, elaborată de asemenea în urma Conferinței de la Rio, afirmă că „o strategie națională pentru dezvoltarea durabilă ar trebui elaborată printr-o participare cât mai largă posibilă”, iar în 2002, la summitul de la Johannesburg, s-a solicitat de asemenea să se creeze Consilii de Dezvoltare Durabilă.

2.3

În UE, prima strategie pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată la Göteborg, în 2001. Pentru a crea o strategie mai eficientă și mai cuprinzătoare, în anul 2004, Comisia a început un proces de revizuire, iar în iunie 2006, Consiliul a adoptat strategia revizuită pentru dezvoltare durabilă, pentru o Europă lărgită (1). Această strategie revizuită are scopul de a pune în aplicare angajamentul Europei, asumat pe termen lung, de a îndeplini obiectivul dezvoltării durabile.

2.4

În urma recomandărilor ONU și, mai târziu, ale UE, în cursul anilor 1990, au început să se creeze, în diferite țări, instituții cunoscute sub numele de CNDD, al căror scop principal a fost asigurarea aplicării eficiente a Agendei 21 și a principiilor dezvoltării durabile. Unele guverne au creat organe de coordonare interministeriale (de exemplu, Comisia Maghiară privind Dezvoltarea Durabilă, 1993), alte guverne au optat pentru organe mixte, cum ar fi Comisia Națională Finlandeză pentru Dezvoltare Durabilă (1993), iar altele au creat consilii care au în componența acestora membri ai societății civile, cum ar fi Consiliul Național Belgian (1993) și Masa Rotundă din Regatul Unit privind Dezvoltarea Durabilă (1994). Au urmat alte țări, unele organe create anterior au fost restructurate, iar alte organe și-au încetat în final activitatea.

2.5

Strategia UE reînnoită prevede că: „Statele membre ar trebui să aibă în vedere consolidarea, sau, în cazul în care nu există, crearea unor consilii consultative naționale pentru dezvoltare durabilă, cu participarea unui număr mare de părți interesate, pentru a încuraja dezbaterea în cunoștință de cauză, pentru a-și aduce aportul la elaborarea strategiilor naționale pentru dezvoltare durabilă și/sau pentru a contribui la evaluarea progreselor înregistrate la nivel european și național. Consiliile Naționale pentru Dezvoltare Durabilă au rolul de a mări implicarea societății civile în chestiuni legate de dezvoltarea durabilă și de a contribui la ameliorarea legăturii dintre diferitele politici sau dintre diferitele nivele politice, nu în ultimul rând făcând apel la rețeaua Consiliilor Consultative Europene pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă (EEAC)”.

2.6

Consiliile Naționale pentru Dezvoltare Durabilă au fost deja instituite oficial în unele state membre. Datorită faptului că au o istorie diferită, aceste consilii prezintă forme foarte variate. În 24 de state membre există și un anumit tip de consiliu pentru politica de dezvoltare durabilă sau de mediu; opt dintre statele membre dispun de consilii speciale pentru dezvoltare durabilă, în timp ce în alte șase există consilii pentru mediu alcătuite din actori implicați sau experți care operează și în sectorul dezvoltării durabile. Alte țări au organe guvernamentale de coordonare, numite consilii, unele cu implicarea societății civile. Unele dintre aceste organe sunt inactive. În mai multe țări în care regiunile au atribuții considerabile, pe lângă Consiliile naționale s-au creat și Consilii regionale. Creșterea rapidă a CNDD demonstrează că acestea au potențial și că ar putea aduce valoare adăugată proceselor de definire a politicilor și dezbaterii din societate în ansamblu.

2.7

Prezentul aviz are scopul de a analiza rolul CNDD, atribuțiile acestora, componența, resursele, metodele de lucru și, mai ales, implicarea societății civile în activitatea acestora. Într-o anumită măsură, avizul are de asemenea scopul de a analiza eficiența CNDD, având în vedere că o astfel de evaluare este întotdeauna subiectivă. Această evaluare se bazează mai ales pe cercetarea întreprinsă de rețeaua EEAC (2), pe răspunsurile la un chestionar trimis de CESE mai multor centre naționale și CNDD, ca și unui număr mare de organizații ale societății civile. În plus, au avut loc o serie de întrevederi cu reprezentanți ai CNDD și ai societății civile.

3.1

Din următoarea prezentare a CNDD rezultă o imagine foarte diversificată:

3.2

CNDD au următoarele patru sarcini principale:

3.2.1

Aceste patru sarcini nu sunt îndeplinite de consiliile din toate statele membre. În unele state, atribuțiile acestora sunt mult mai restrânse, iar în alte state consiliile au aceste atribuții, dar nu le îndeplinesc sau le îndeplinesc doar în parte. Acest lucru se reflectă și în faptul că unele consilii se întrunesc foarte rar (de două sau de trei ori pe an). Alte consilii se întrunesc mai des și au grupuri de lucru suplimentare. (Par a fi deosebit de eficiente grupurile de lucru create în cadrul unor echipe care lucrează la un proiect concret, în loc de grupurile statice care se dedică unei singure teme). În unele state membre, consiliile au într-adevăr posibilitatea de a-și aduce contribuția la strategia națională pentru dezvoltare durabilă încă din faza inițială, în timp ce în alte state, contribuția acestora este solicitată mai târziu sau nu este solicitată deloc. Numărul rapoartelor elaborate variază între 0 și peste 10 rapoarte pe an. Consiliile mai vechi au contacte periodice cu părțile interesate și organizează manifestări publice sau întruniri ale experților la intervale regulate.

3.3

CNDD diferă în ceea ce privește mărimea și componența acestora; numărul de membri este variabil, de la 15 în Germania la 78, 81 și 90 în Belgia, Finlanda și Franța. Cele mai multe consilii au în componență reprezentanți ai societății civile (întreprinderi, sindicate, organizații neguvernamentale și institute de cercetare). Altele includ și reprezentanți ai diferitelor departamente guvernamentale. În unele cazuri, organele guvernamentale de coordonare se numesc „consilii” și pot avea în rândurile lor un număr redus de reprezentanți ai părților interesate. În multe cazuri, guvernele locale și regionale sunt, de asemenea, reprezentate. Unii reprezentanți ai societății civile și-au exprimat nemulțumirea față de implicarea insuficientă a societății civile în activitatea consiliului din țara lor în chestiunile legate de dezvoltarea durabilă în general.

3.4

Întrucât consiliile sunt create și finanțate de guvern, există o anumită „dependență” în această privință. Pentru a obține atât respectul organelor guvernamentale, cât și al organizațiilor societății civile, consiliile trebuie să aibă un grad de independență corespunzător, iar realizarea unui echilibru este o sarcină dificilă. Procedura de selecție a membrilor consiliului nu este uniformă, însă, în general, guvernul numește membrii consiliului, de obicei la propunerea organizațiilor civile reprezentate în consiliu. O altă chestiune se referă la personalul care lucrează pentru consiliu; în mai multe țări, personalul provine din cadrul organismelor guvernamentale. Acest lucru poate limita gradul de independență al consiliului. În afară de aceasta, președinția unor consilii este deținută de un membru al guvernului.

3.5

Consiliile dispun de o dotare foarte diferită, atât în ceea ce privește resursele umane, cât și bugetele disponibile. În unele țări, în care secretariatul se află în cadrul unui minister, există un singur administrator care, mai mult, foarte adesea nu lucrează cu normă întreagă pentru consiliu. Numărul total al personalului variază de la 1 la 20. Cel mai mare consiliu este Consiliul din Regatul Unit, care are 58 de salariați. Nu toate consiliile dispun de un buget propriu. Bugetele variază de la mai puțin de 0,1 milioane EUR la aproximativ 1 milion EUR, cu excepția consiliului din Marea Britanie, care are un buget de 5,5 milioane EUR.

3.6

Evaluarea impactului activității consiliilor nu este o sarcină ușoară, dar se pot trage câteva concluzii din informațiile primite. De exemplu, s-a putut remarca în mai multe țări, în care consiliile au un mandat puternic, faptul că o mare parte dintre recomandările formulate de consilii a fost integrată în politicile guvernamentale, mai ales în ceea ce privește strategia națională pentru dezvoltare durabilă. Unele consilii se bucură, în mod clar, de un acces privilegiat la miniștri și ministere și sunt consultate periodic în ceea ce privește elaborarea politicilor. Alte consilii sunt ținute la distanță. De asemenea, se poate afirma că unele consilii au reușit să stabilească contacte cu părțile interesate și cu publicul larg, atrăgând mulți participanți la manifestările organizate de consilii, asigurând astfel implicarea puternică a societății civile în strategia pentru dezvoltare durabilă.

3.7

CNDD pot fi actori puternici și influenți ai dezvoltării durabile. Acestea pot oferi consultanță independentă și o gamă largă de cunoștințe și pot promova dialogul cu societatea civilă și părțile interesate; de asemenea, acestea pot juca un rol important în monitorizarea progresului înregistrat cu privire la atingerea obiectivelor durabilității pe termen lung și pot avea o funcție importantă de stimulare atunci când progresele sunt insuficiente.

3.8

În unele state membre, consiliile naționale nu există sau nu și-au început încă activitatea, iar cele care și-au început activitatea diferă foarte mult din punct de vedere al atribuțiilor, componenței, independenței, resurselor, precum și al impactului activității acestora. Acesta este rezultatul mai multor factori: mărimea și organizarea politică a țării, rolul pe care guvernul îl acordă politicilor de dezvoltare durabilă, tradiția implicării societății civile, existența altor organe care să îndeplinească parțial misiunea unui consiliu, dorința guvernului de a accepta sfaturi de la alte organe etc.

3.9

Statele membre nu exploatează întregul potențial al CNDD. În unele state, crearea unui consiliu pare a fi mai mult o „fațadă”, decât o dorință de a beneficia de o contribuție reală din partea societății civile. Cu toate acestea, într-un număr de țări există consilii vechi care se ridică la înălțimea misiunii lor și au un impact real.

3.10

Cele mai multe consilii nu par să aibă suficiente resurse pentru a-și îndeplini toate misiunile încredințate lor. Este nevoie de un volum suficient de mare de resurse umane și financiare pentru a strânge date, a analiza politici și impacturile acestora, a organiza întruniri ale consiliului și acțiuni de implicare a publicului, a produce rapoarte concludente și bine argumentate și a promova aceste rapoarte în mod activ pe lângă guvern și alte instituții.

3.11

În unele state membre, rolul guvernului pare să fie foarte puternic, de exemplu, în numirea membrilor consiliului, numărul reprezentanților guvernului în consiliu și personalul care lucrează pentru acesta. În astfel de situații, există un anumit pericol, care constă în faptul că opiniile guvernului pot domina activitatea consiliului, reducând astfel probabilitatea unui rolul important al consiliului de a ajuta guvernul să treacă de considerentele pe termen scurt și să se concentreze pe obiectivele durabilității pe termen lung.

3.12

Consiliile au obținut rezultate diferite în promovarea angajamentului societății civile referitor la chestiunile dezvoltării durabile. În ceea ce privește elaborarea de bune practici în această privință, consiliile din UE ar avea multe de învățat unele de la altele.

3.13

În multe chestiuni ale dezvoltării durabile, UE și statele membre au competențe partajate. Cu toate acestea, cele mai multe consilii nu se pot concentra pe aspectele europene și nu își pot exercita influența la Bruxelles. Parțial, consiliile au rezolvat această problemă prin crearea rețelei EEAC, care devine o voce tot mai puternică privind dezvoltarea durabilă în Europa.

4.1

În urma experiențelor pozitive din statele membre care au consilii naționale „puternice”, CESE solicită tuturor statelor membre să consolideze CNDD sau să creeze consilii puternice, acolo unde acestea nu există.

4.2

Componența, mandatul și funcțiile CNDD vor diferi de la țară la țară, în funcție de circumstanțele locale și de structurile politice. CESE recomandă statelor membre să acorde mare atenție următoarelor recomandări generale privind atribuțiile de bază ale consiliilor.

4.2.1

Componență: CNDD au autoritate și credibilitate mai mare dacă din acestea fac parte reprezentanți ai principalelor sectoare ale societății, implicate în chestiuni de dezvoltare durabilă. Cu cât numărul de membri este mai mare, cu atât probabilitatea de a găsi soluții larg acceptate este mai mare.

4.2.2

Mandat și viziune: atingerea caracterului durabil impune ca factorii de decizie să dezvolte strategii pe termen lung și să ia în considerare nevoile generațiilor viitoare și ale planetei în ansamblu, precum și considerentele politice imediate sau pe termen scurt. CNDD pot juca un rol important în definirea unei viziuni pe termen lung. Pentru a juca acest rol în mod eficient, acestea au nevoie de membri cu viziune, autoritate și poziție înaltă în societate, capabili de a avea o opinie independentă și de a contesta practicile și politicile existente.

4.2.3

Independență: CNDD ar putea exercita o influență mai mare în favoarea unei dezvoltări mai durabile dacă ar avea un grad suficient de independență față de guvern și ar putea aborda chestiuni politice dificile, chiar și în situațiile în care ar putea exista un conflict între obiectivele politice pe termen scurt și nevoile durabilității pe termen lung.

4.2.4

Competențe: CNDD ar trebui, încă din fază inițială, să joace un rol important în elaborarea strategiilor pentru dezvoltare durabilă (și a strategiilor din alte domenii cu implicații asupra dezvoltării durabile) și în monitorizarea punerii în aplicare a acestora. Acest rol include o gamă largă de chestiuni de durabilitate, cum ar fi schimbările climatice, politicile energetice și de transport, biodiversitatea, chestiunile rurale și de natură agricolă, managementul general durabil al economiei. CNDD au toate șansele să fie foarte eficiente dacă pot răspunde solicitărilor guvernului de a studia anumite chestiuni, dar și dacă pot aborda, din proprie inițiativă, alte domenii pe care consiliile le consideră importante.

4.2.5

Accesul la informare: pentru a funcționa bine, CNDD au nevoie de capacitatea de a colecta date din toate sursele corespunzătoare și, mai ales, de acces la informațiile și opiniile guvernului.

4.2.6

Promovarea implicării societății civile în problemele dezvoltării durabile: un rol important al CNDD constă în creșterea nivelului de conștientizare din partea opiniei publice. Consiliile pot ajuta autoritățile competente să integreze dimensiunea dezvoltării durabile în educația formală și informală. Consiliile pot promova o mai bună înțelegere a acestor chestiuni de către mass-media. Publicarea unor rapoarte anuale privind „starea durabilității” de către CNDD ar putea atrage o atenție sporită asupra acestui subiect și ar putea promova dezbaterea publică.

4.2.7

Resurse: CESE solicită statelor membre să asigure o finanțare suficientă consiliilor naționale astfel încât acestea să poată să își îndeplinească sarcinile și să aducă o valoare adăugată reală dezbaterilor și procesului decizional privind chestiunile de durabilitate.

4.2.8

Implicarea la nivel european: Comitetul încurajează CNDD să își pună în comun experiențele, să efectueze schimburi de bune practici și să mențină un dialog deschis, mai ales prin consolidarea rețelei EEAC. Aceasta ar crea un puternic curent european în favoarea dezvoltării durabile.

4.3

De asemenea, CESE recomandă Consiliilor Naționale să încerce să își dezvolte propria capacitate de a interacționa, separat sau împreună, cu instituțiile europene, cu privire la aspectele europene ale politicilor de dezvoltare durabilă din perspectiva societății civile. CESE (și mai ales Observatorul Dezvoltării Durabile) ar putea juca un rol util în acest context, înlesnind angajamentul mai puternic asumat de CNDD cu privire la chestiunile europene de durabilitate. CESE ar putea iniția o colaborare regulată cu EEAC și cu membrii acesteia privind problemele noi care ar putea apărea. CESE ar putea încuraja efectuarea de studii comparative în întreaga Europă, cu privire la aceste subiecte, concentrându-se mai ales pe contribuția și rolul societății civile. De asemenea, ar putea să evidențieze și să facă mai bine cunoscute câteva exemple de bune practici.

4.4

Comitetul subliniază că o largă participare a publicului la chestiunile privind dezvoltarea durabilă este esențială și în afara cadrului Consiliilor Naționale. De aceea, Comitetul solicită guvernelor sau administrațiilor de la nivel național, regional și local să includă reprezentanți ai societății civile în toate deciziile politice care prezintă un aspect puternic legat de durabilitate. Nu există orientări care să stabilească standardele minime de bune practici sub aspectul implicării publicului larg. Pentru a sprijini această participare, CESE recomandă evaluarea sau recompensarea periodică a bunelor practici. De asemenea, CNDD ar trebui să colaboreze strâns cu alte organizații și instituții care se ocupă cu dezvoltarea durabilă în țările lor, inclusiv cu Consiliile Economice și Sociale naționale, acolo unde acestea există.

4.5

În încheiere, CESE evidențiază că activitatea CNDD poate fi fructuoasă doar dacă guvernele au dorința de a asculta și urma sfatul acestora și dacă întreprind acțiuni concrete pentru a imprima politicilor naționale elemente ale abordării durabile, inclusiv alocarea de fonduri adecvate.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/33

1.1

Comitetul Economic și Social European (CESE) salută propunerea Comisiei de acțiune la nivel internațional și regional cu scopul de a schimba cât mai curând posibil practicile actuale de dezmembrare a navelor, care sunt inacceptabile.

1.2

În structura sa actuală, industria internațională a dezmembrării navelor ia diverse forme, de la instalații din docuri uscate, sigure și bine reglementate, până la plaje unde navele sunt demontate manual și unde cerințele de protecție a sănătății, a siguranței și a mediului sunt minime. Majoritatea vaselor comerciale scoase din uz ajung pe una dintre aceste plaje din Asia de Sud. La nivel mondial, există o penurie de instalații de dezmembrare a navelor durabile din punct de vedere social și ecologic.

1.3

Comitetul este preocupat de faptul că această situație va fi agravată de „inflația” de vase care vor fi scoase din uz în următorii ani în urma scoaterii din uz a navelor petroliere cu cocă simplă la nivel mondial, de acumularea unui total estimat de 15 milioane de tone-deplasament-ușor (ldt) (1) și de avântul din ultimii ani al construcțiilor navale. Acest surplus de nave care trebuie dezmembrate în următorii ani se datorează în parte acțiunilor întreprinse de Organizația Maritimă Internațională (OMI), încurajată de UE, în scopul protejării mediului pe teritoriul său, astfel încât UE are responsabilitatea clară de a acționa în acest domeniu.

1.4

Se constată că unii armatori nu prevăd în costurile lor de operare sumele necesare pentru eliminarea navelor scoase din uz în condiții de izolare și de siguranță; deși mulți dintre aceștia (2) conștientizează necesitatea de a acționa în acest sens și pun în aplicare măsuri voluntare.

1.5

Pe lângă aceasta, deși în cadrul UE există dispoziții juridice care au ca scop evitarea situațiilor în care navele fac ultima călătorie spre o zonă cu instalații inadecvate, aceste dispoziții sunt ușor de încălcat. CESE a pledat în mod repetat, cel mai recent în martie 2007, în cadrul avizului său privind Cartea verde „Către o viitoare politică maritimă a Uniunii” (3) în favoarea ratificării cât mai rapide de către statele membre a unor convenții internaționale privind siguranța maritimă și protecția mediului, precum și în favoarea asigurării punerii în aplicare corespunzătoare a acestora.

1.6

Este recunoscut faptul că dezmembrarea navelor scoase din uz constituie un subiect complex; această activitate furnizează locuri de muncă și materii prime țărilor în curs de dezvoltare, capabile să ofere servicii de dezmembrare la prețuri foarte reduse. În același timp, Comitetul recunoaște că sărăcia structurală și alte probleme de ordin social și juridic din anumite zone ale Asiei de Sud sunt strâns legate de faptul că standardele minime de siguranță la locul de muncă, standardele minime de muncă și de protecție a mediului nu sunt puse în aplicare sau sunt complet inexistente.

1.7

Este necesar ca OMI să stabilească un regim internațional strict de identificare, control și eliminare a navelor scoase din uz. Acest regim trebuie să aibă un nivel de control echivalent cu cel al Convenției de la Basel, și anume: să includă toate standardele relevante ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM), să nu permită derogări și să împiedice navele scoase din uz să ajungă în țări care nu sunt semnatare ale convenției și care au instalații inadecvate.

1.8

Punerea în aplicare a unui astfel de acord al OMI va dura însă câțiva ani; prin urmare:

1.9

CESE susține promovarea celor mai bune practici pentru reciclarea navelor și decontaminarea prealabilă a acestora, prin eliminarea gazului și a deșeurilor toxice în interiorul UE. Pentru a susține o astfel de abordare, este extrem de important ca statele membre să își asume angajamentul de a aplica acest regim tuturor navelor care sunt în proprietatea statului și de a instaura anumite clauze obligatorii privind scoaterea din uz a acestor nave atunci când sunt vândute unei părți terțe. Decontaminarea prealabilă a vaselor înainte de exportarea acestora va permite furnizarea de oțel secundar curat țărilor din Asia de Sud, unde cererea este mare. În acest sens, ar trebui elaborat un document orientativ privind decontaminarea prealabilă a navelor.

1.10

Acordarea unei asistențe tehnice și financiare țărilor din Asia de Sud în scopul îmbunătățirii instalațiilor acestora va atenua unele dintre problemele cele mai mari. În acest sens, trebuie să se ia măsurile necesare cel puțin pentru ca plajele să fie înlocuite ca loc de desfășurare a operațiunilor de dezmembrare cu cheiuri sau cu docuri uscate izolate, să se asigurare condiții mai bune de securitate, precum și să se creeze instalații de gestionare a deșeurilor în aval.

1.11

CESE recunoaște că o acțiune eficientă în materie va implica costuri suplimentare. Comitetul susține propunerile Comisiei de a institui mecanisme care să garanteze că aceste costuri sunt integrate în costurile normale de operare ale navelor. În acest sens, OMI și armatorii solicită ca, pentru fiecare navă, să fie prevăzut un fond destinat reciclării acesteia, care să fie alimentat pe tot parcursul perioadei sale de exploatare sau creat sub forma unei garanții în momentul începerii exploatării acesteia. Mai multe instituții financiare sunt bine plasate pentru a structura și a pune în aplicare astfel de măsuri. Dacă nu se poate institui un astfel de fond, UE ar trebui să studieze posibilitatea mecanismelor regionale, cum ar fi taxele portuare de stat sau alte variante similare.

1.12

Luarea în considerare a exigențelor în materie de reciclare încă de la etapa de proiectare a navelor, identificarea riscurilor existente și reducerea la minimum a utilizării de materiale toxice în construcția navelor vor avea un efect pozitiv pe termen lung. În acest sens, CESE susține eforturile întreprinse atât de UE și OMI, cât și de armatorii și constructorii de nave.

2.1

Contextul prezentului aviz îl constituie transportul maritim și transportul internațional al deșeurilor. În fiecare an sunt dezmembrate între 200 și 600 de nave maritime, iar oțelul și alte materii prime care rezultă sunt reciclate. O mare parte a acestor nave sunt dezmembrate pe plaje cu maree din țări din Asia de Sud, fără a se lua în considerare siguranța muncitorilor sau protecția mediului. Se estimează că, în următorii opt ani, 5,5 milioane de tone de materiale periculoase provenind din nave scoase din uz vor ajunge pe aceste șantiere de dezmembrare, în special nămoluri din petrol, hidrocarburi, vopsele, PVC și azbest.

2.2

Nici unul dintre siturile folosite pentru dezmembrarea navelor de pe subcontinentul indian nu deține sisteme de izolare pentru prevenirea poluării solului și a apelor, iar de cele mai multe ori tratarea deșeurilor nu respectă nici măcar standardele minime de protecție a mediului. Dat fiind nivelul redus al măsurilor de siguranță, aceste situri se caracterizează printr-o rată mare a accidentelor și prin riscuri de sănătate pe termen lung pentru muncitori, care manipulează materiale toxice fără a dispune de protecția adecvată (4).

2.3

Transferul navelor scoase din uz din țările industriale către cele în curs de dezvoltare este reglementat de dreptul internațional privind transportul deșeurilor, iar exportul vaselor care conțin materiale periculoase din Uniunea Europeană este interzis prin regulamentul UE privind transportul deșeurilor. Cu toate acestea, transferul acestora către brokerii specializați în domeniul navelor și arborarea pavilionului unei alte țări îngreunează aplicarea legislației existente și le acordă armatorilor iresponsabili posibilitatea să nu își îndeplinească obligațiile, provocând confuzie în ceea ce privește armatorii și responsabilitatea acestora.

2.4

O soluție parțială o reprezintă promovarea unei capacități mai mari de dezmembrare a navelor în UE. Aceasta ar reprezenta un pas pozitiv și ar putea fi susținută de vasele marinei și de vasele de stat, însă o astfel de capacitate nu ar putea face față decât unui procentaj redus din cele 105 milioane de tone-deplasament-ușor (ldt) care vor fi trimise spre dezmembrare până în 2020 (5).

2.5

Prin urmare, Cartea verde caută de urgență noi abordări care să îmbunătățească într-un mod eficient și complet standardele în vigoare, în conformitate cu legislația europeană și internațională existentă, în acord cu cele menționate anterior.

3.1

În urma concluziilor reuniunii Consiliului din noiembrie 2006, buna gestionare a dezmembrării navelor, care să ia în considerare protecția mediului, a fost definită drept o prioritate pentru Uniunea Europeană. Comisia și-a adoptat deja poziția față de această temă în Cartea verde „Către o viitoare politică maritimă a Uniunii” din iunie 2006 (6), în care propunea ca viitoarea politică maritimă a UE să sprijine inițiative la nivel internațional pentru a impune standarde minime obligatorii privind reciclarea navelor și pentru a promova crearea unor instalații ecologice de reciclare.

3.2

Prezenta Carte verde prezintă idei noi în scopul continuării și a intensificării dialogului cu statele membre și părțile interesate, pregătește terenul pentru acțiunile viitoare și solicită formularea de răspunsuri la o serie de întrebări esențiale care reflectă principalele probleme ale acestui sector.

3.3

Principalul său obiectiv este protecția mediului și a sănătății publice, și nu o readucere artificială a activităților de reciclare a navelor pe teritoriul UE, privând astfel țările din Asia de Sud de o sursă esențială de venituri și de materiale care le sunt necesare. Obiectivul final îl reprezintă găsirea unor soluții durabile la nivel mondial.

3.4

În prezent, există o capacitate de reciclare a navelor în conformitate cu standardele de mediu și siguranță care se ridică la cel mult 2 milioane de tone pe an la nivel mondial, ceea ce reprezintă în jur de 30 % din cererea totală de dezmembrare estimată pentru anii obișnuiți. Majoritatea acestor instalații — aflate în special în China, însă și în unele state membre ale UE — nu pot oferi aceleași tarife și au costuri de funcționare mult mai mari decât concurenții lor din Asia de Sud. Acestea (și toate celelalte instalații) vor fi curând suprasolicitate, dat fiind că aproximativ 1 300 de petroliere cu cocă simplă vor trebui să fie scoase din uz până în 2015, în conformitate cu măsurile adoptate în urma dezastrelor provocate de Erika și Prestige  (7). Principalul subiect de preocupare îl constituie faptul că recrutarea unor muncitori mai puțin calificați pentru a face față creșterii volumului de muncă va duce la un nivel și mai scăzut al standardelor de securitate și de protecție a mediului. Se estimează că, în 2010, vor trebui dezmembrate aproximativ 800 de nave cu cocă simplă; aceasta cifră reprezintă o valoare de vârf și indică necesitatea de a lua măsuri urgente.

—

constrângerile legislative mult mai scăzute sau neaplicate în ceea ce privește tratarea deșeurilor și normele de sănătate și securitate;

—

costurile salariale mult mai scăzute. Dezmembrarea navelor pe plajă nu permite utilizarea de utilaje grele și, prin urmare, forța de muncă manuală reprezintă un element major al costului;

—

navele destinate dezmembrării sosesc pe șantiere la intervale neregulate și variate. În general, navele sunt scoase din uz atunci când tarifele de transport de mărfuri sunt scăzute și acestea au criterii de proiectare și compoziții diferite;

—

piața second-hand de oțel și de echipamente navale este practic inexistentă în țările OCDE, datorită constrângerilor legislative.

3.11.1

În cazul flotei comerciale, care este mult mai numeroasă, vor fi necesare inițiative pentru determinarea unor schimbări în practicile actuale ale industriei navale. Spre exemplu, după cum se menționează în continuare, aceste măsuri s-ar putea materializa într-un sistem de finanțare în cadrul căruia armatorii și alți beneficiari să contribuie la dezmembrarea navelor în condiții de siguranță și de protecție a mediului oriunde în lume.

3.14.1

Introducerea unor fonduri durabile pentru dezmembrarea vaselor ca un element obligatoriu în cadrul noului regim internațional de dezmembrare a navelor gestionat de OMI ar putea, de asemenea, reprezenta un element pozitiv. Există un precedent în acest sens, și anume acela al fondurilor pentru poluarea cu hidrocarburi existente în cadrul Convenției MARPOL.

(a)

legislația comunitară, în special privind petrolierele cu cocă simplă;

(b)

raționalizarea ajutoarelor navale corelată cu dezmembrarea ecologică a navelor;

(c)

stabilirea unui sistem de certificare european pentru dezmembrarea ecologică a navelor și acordarea de premii pentru reciclarea ecologică exemplară;

(d)

intensificarea cercetării internaționale privind dezmembrarea navelor.

4.1

Reciclarea navelor are loc, în mare parte, într-un mod care contravine standardelor acceptate la nivel internațional privind sănătatea și siguranța lucrătorilor și protecția mediului.

4.2

Este vital ca UE să se asigure că măsurile de siguranță pe care le-a impus în domeniul maritim, ca de exemplu în ceea ce privește petrolierele cu cocă simplă, nu se vor traduce doar într-un simplu transfer al problemelor spre țările în curs de dezvoltare, ci că acestea vor fi puse în aplicare prin regulamentul privind transportul deșeurilor, care se bazează pe principiile Convenției de la Basel și pe amendamentul la aceasta („interdicția de la Basel”).

4.3

Dincolo de asistența tehnică și financiară pentru îmbunătățirea condițiilor pe șantierele de dezmembrare a navelor în țările în curs de dezvoltare, va fi necesară deblocarea de fonduri pentru decontaminarea solurilor și apelor, precum și pentru remedierea problemelor create de activitățile necontrolate de dezmembrare a navelor. Cu toate acestea, trebuie evidențiat faptul că progresele tehnologice nu pot reprezenta ele singure soluția la acest tip de probleme specifice țărilor în curs de dezvoltare.

4.4

CESE împărtășește preocuparea Comisiei privitoare la această temă și abordarea acesteia, care implică aplicarea unei game largi de măsuri. Având în vedere necesitatea urgentă de a îmbunătăți instalațiile și condițiile de lucru, în special în Bangladesh, trebuie determinate rapid formele cele mai eficiente de asistență, reglementare și măsuri de stimulare, astfel încât să se poată face propuneri în cadrul unei Cărți albe și să se realizeze evaluările de impact corespunzătoare. Industria maritimă recunoaște necesitatea îmbunătățirii standardelor în materie de sănătate și de siguranță pe șantierele de reciclare a navelor din întreaga lume (11) și consideră că UE poate juca un rol important în acest sens și poate influența acțiunile OMI.

5.1

Pentru a se asigura caracterul clar și concis al avizului, comentariile specifice care au decurs din lucrările Comitetului pe această temă au fost sintetizate în propuneri de acțiuni concrete prezentate în cadrul secțiunii „Concluzii și recomandări” (punctele 1.1-1.12) de la începutul prezentului document.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/38

1.1

Schimbările climatice constituie una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă lumea în secolul XXI. Principala prioritate o reprezintă acțiunile de limitare a acestor schimbări prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Dar este importantă și planificarea din timp a măsurilor de adaptare la acele modificări care, între timp, au devenit inevitabile. Cartea verde este un prim pas binevenit în eforturile Europei de a face față situației.

1.2

CESE recomandă ca acum să fie pusă în aplicare o strategie de adaptare a întregii zone comunitare, reprezentând cadrul în care să se definească acțiunile care vor trebui întreprinse la nivel european și național, precum și de către alți agenți.

1.3

Din punctul de vedere al CESE, la elaborarea strategiilor de adaptare europene și naționale, aspectele-cheie care ar trebui luate în considerare sunt următoarele:

2.1

Schimbările climatice constituie una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă lumea în secolul XXI.

2.2

Discuțiile și negocierile internaționale s-au concentrat până acum asupra promovării măsurilor de atenuare a impactului schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră. Cu toate acestea, devine din ce în ce mai clar că și numai emisiile acumulate din trecut pot provoca în continuare o încălzire semnificativă a atmosferei și a mărilor în următorul secol și după aceea. Aceasta va avea efecte majore asupra fenomenelor climatice și meteorologice și asupra mediului fizic și natural din întreaga lume. În consecință, este necesar ca în prezent să ne concentrăm cu mai multă atenție asupra efectelor inevitabile ale încălzirii globale și schimbărilor climatice și asupra celui mai bun mod de adaptare.

2.3

O astfel de acțiune nu trebuie să diminueze eforturile de limitare a emisiilor, prin care să se atenueze noi schimbări climatice. Dimpotrivă, o înțelegere adecvată a dificultăților care pot apărea în procesul de adaptare ar trebui să întărească hotărârea tuturor de a realiza reduceri substanțiale ale emisiilor. A permite în continuare creșterea necontrolată a emisiilor echivalează cu condamnarea generațiilor viitoare la măsuri de adaptare mult mai dure și mai costisitoare.

2.4

Strategiile de adaptare și cele de atenuare trebuie să fie compatibile și complementare. Trebuie să se stabilească strategii credibile și realizabile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la niveluri-țintă tolerabile, după un calendar cu termene realiste. Strategiile de adaptare trebuie să identifice apoi cel mai bun mod de adaptare a planetei la cele mai probabile niveluri ale schimbărilor climatice inevitabile pe care le implică respectivele valori-țintă de atenuare. Evaluarea și managementul riscului ar trebui să devină un instrument esențial de stabilire a nivelului de acțiune necesar și a priorităților.

2.5

Cartea verde a Comisiei identifică, în mod util, atât numeroase sectoare care vor fi afectate, cât și tipul de probleme care vor apărea.

2.6

Potrivit CESE, există numeroase argumente în favoarea stabilirii unui cadru european global, care să abordeze întregul ansamblu al subiectelor legate de adaptare și să evidențieze acțiunile care trebuie întreprinse la nivel european, național și de către alte părți implicate.

2.7

Strategia europeană de adaptare ar trebui să propună elaborarea, într-un termen adecvat, a unor strategii naționale de adaptare, urmate de raportări naționale periodice privind punerea în aplicare.

2.8

Strategia europeană de adaptare va necesita o dimensiune externă solidă, care să prevadă modul în care Europa intenționează să ajute alte părți ale lumii să facă față propriilor probleme de adaptare.

2.9

Va trebui ca Europa să dispună de acorduri instituționale solide și independente pentru a organiza cercetarea și monitorizarea necesare și pentru a obliga organismele politice să întreprindă la timp acțiunile necesare. Trebuie ca societatea civilă să se implice pe deplin în activitatea acestor instituții.

3.1

CESE consideră că domeniile specifice de acțiune, astfel cum sunt identificate în Cartea verde, sunt în general cele corecte. În consens cu Cartea verde, CESE recomandă ca Uniunea Europeană și statele membre să elaboreze acum programe concrete și să întreprindă acțiuni pe fiecare din aceste teme în cadrul strategiilor generale proprii. Trebuie să se stabilească planuri și calendare și să se mobilizeze resursele financiare adecvate.

3.2

Pentru majoritatea temelor de mai sus, răspunderea principală privind organizarea activităților necesare aparține autorităților locale și naționale. Dar ar trebui ca Uniunea Europeană să joace un rol important în stabilirea cadrului general și în stimularea și sprijinirea eforturilor naționale de adaptare. În special, Comitetul propune ca UE:

4.1

Protecția costieră — Nivelul mărilor va crește pe măsură ce gheața se topește și temperaturile marine cresc. În unele locuri ar putea fi necesar să se construiască bariere fizice sau să se consolideze cele existente, pentru a proteja terenurile și așezările. În alte cazuri, s-ar putea ca strategia adecvată să presupună o retragere organizată și recrearea mlaștinilor marine de protecție, însoțită de relocarea ocupanților proprietăților vulnerabile.

4.2

Inundațiile — Este probabil ca schimbările climatice să conducă la cicluri meteorologice cu variații mai accentuate, cu perioade mai lungi de secetă întrerupte de precipitații mai intense, conducând la deversări torențiale și inundații. Este necesar ca planurile de apărare împotriva inundațiilor să fie actualizate pentru a ține seama de aceste noi condiții meteorologice. În unele cazuri va fi necesar să se prevadă noi programe de lucrări în vederea apărării împotriva inundațiilor. În alte cazuri, ar putea fi necesară înființarea sau reînființarea unor lunci inundabile sau a unor zone de captare, pentru a primi apa de la inundații. În astfel de zone s-ar putea dovedi necesară restricționarea dezvoltării urbane și luarea în considerare a posibilităților de relocare.

4.3

Resursele și criza de apă — Resursele de apă sunt deja suprasolicitate în câteva zone ale Europei și este probabil ca suprasolicitarea să se acutizeze, deoarece schimbările climatice conduc la perioade mai lungi de precipitații reduse și secetă în unele zone. Ar putea fi necesare măsuri de aducere a noi surse de apă în zonele afectate (de exemplu măsuri cum sunt desalinizarea sau transferul de la o mare distanță) și de gestionare mai eficientă a utilizării apei. Este necesar să fie multiplicate stimulentele (inclusiv modul de stabilire a prețului) care promovează utilizarea eficientă a apei. S-ar putea dovedi necesară și descurajarea activităților precum agricultura intensivă sau turismul în zonele cel mai grav afectate (CESE pregătește, în prezent, un aviz separat și mai detaliat privind deficitul de apă și seceta).

4.4

Riscul și incidența incendiilor serioase sunt deja în creștere în regiuni precum sudul Europei, care devin mai calde și mai uscate, și pot deveni mai severe pe măsură ce temperaturile continuă să crească. Măsurile de protecție și capacitățile de reacție vor trebui să fie mai bine consolidate și coordonate (CESE pregătește un aviz separat și mai detaliat privind catastrofele naturale și protecția civilă).

4.5

Sănătatea publică — Schimbările climatice pot să influențeze sănătatea publică în diverse moduri: pot să provoace răspândirea vectorilor de îmbolnăvire, inclusiv, în special, deplasarea către nord a unui număr de boli care se manifestau anterior numai la tropice. Temperaturile extreme pot avea și efecte directe. Este necesară elaborarea unor planuri de pregătire a adaptării la aceste schimbări.

4.6

Agricultura — Agricultura va fi afectată foarte puternic de schimbările climatice. Schimbările de temperatură și de precipitații vor afecta adecvarea terenurilor la diferite scopuri agricole și vor conduce la mari schimbări în calitatea și cantitatea producției realizabile și deci în viabilitatea diverselor regimuri agricole în diverse părți ale Europei.

4.6.1

Evaluarea „stării de sănătate” a PAC, care urmează să fie realizată în 2008, ar trebui să creeze posibilitatea de a face în continuare modificări, astfel încât fermierii să fie încurajați să-și adapteze practicile la schimbările de climat deja prevăzute.

4.6.2

Trebuie să fie extinsă cercetarea agricolă privind noi culturi și metode de cultivare mai bine adaptate la condițiile climatice emergente. Analog, trebuie să fie evaluat impactul schimbărilor climatice asupra perspectivelor de creștere a animalelor în diverse părți ale Europei, luând în considerare totodată și posibilitățile de a împiedica răspândirea bolilor indusă de schimbările climatice. (CESE pregătește în scurt timp un aviz separat și mai detaliat privind deficitul de apă și seceta.)

4.7

Biodiversitatea — Schimbările climatice vor provoca schimbări majore în habitatul plantelor și animalelor de pe întreg teritoriul european. În unele cazuri, anumite specii nu vor mai putea supraviețui în habitatele modificate sau existența le va fi grav amenințată. Este posibil ca alte specii să reușească să migreze către noi habitate, într-un proces natural. Altele vor avea nevoie de sprijin în perioada de tranziție pentru a supraviețui. Va fi necesar ca strategiile și programele de biodiversitate existente să fie actualizate și să se aloce resurse pentru a le pune în aplicare, pentru ca tranziția să se desfășoare fără dispariții însemnate ale speciilor.

4.8

Copacii și pădurile vor fi, de asemenea, afectați substanțial de schimbările climatice. Anumite zone vor deveni mai puțin ospitaliere pentru anumite specii. Alte zone pot deveni mai favorabile pentru anumite specii. Programele de plantare, replantare, îngrijirea copacilor și gestionarea pădurilor vor trebui să fie adaptate în mod corespunzător.

4.9

Amenajarea teritoriului — Va fi necesar ca planificarea așezărilor umane, a transportului și a infrastructurii să ia în considerare într-o măsură din ce în ce mai mare modificările de temperatură și regimurile meteorologice. Aceste considerații trebuie integrate în standardele de proiectare și în formarea și practica profesională. De asemenea, programele și proiectele de dezvoltare individuală trebuie să țină seama de aceste schimbări climatice. Va trebui adaptată în mod adecvat metodologia studiilor de impact.

4.10

Clădirile — Activitățile din sectorul clădirilor și al construcțiilor vor fi sever afectate de schimbările climatice. Avem nevoie de reglementări minime mai stricte pentru eficiența energetică a clădirilor, de standarde de construcție mai bune etc. De asemenea, sunt necesare informații mai accesibile cetățenilor în materie de bune practici, metode, materiale și subvenții disponibile pentru renovarea clădirilor vechi și construcții noi, astfel încât să se realizeze reduceri ale consumului de energie, iar clădirile să reziste mai bine la schimbări de temperatură și condiții meteorologice.

4.11

Bugetul UE — CESE recomandă ca în bugetul anual linia bugetară destinată adaptării să figureze la politicile din domenii în care vor fi necesare investiții imediate (de exemplu cercetare energetică, agricultură, transport, standarde în construcții, asistență în caz de dezastre naturale, protecția biodiversității, politica de sănătate publică etc.) Următorul cadru financiar va trebui să aloce o cotă mult mai mare din resursele disponibile programelor legate de atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la cele inevitabile. Statele membre ar trebui să aplice modificări similare în bugetele naționale și în programele de cheltuieli.

4.12

Fondurile Structurale — În Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune și IPA (Instrumentul de preaderare) există criterii de sprijinire a proiectelor de mediu, dar nu se menționează nimic explicit despre adaptarea la schimbările climatice și adesea studiile de impact sunt inadecvate (multe proiecte energetice și de transport sunt în mod clar dăunătoare mediului și climei). La următoarele revizuiri ale tuturor acestor programe cote mult mai mari din fondurile disponibile ar trebui să fie alocate măsurilor de sprijinire a atenuării schimbărilor climatice și de adaptare la acestea.

4.13

Banca Europeană de Investiții (BEI) și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) ar trebui să includă schimbările climatice în procesele lor bugetare și în criteriile de evaluare a proiectelor și programelor.

4.14

Sectorul asigurărilor a devenit foarte interesat de schimbările climatice și ține seama într-o măsură din ce în ce mai mare de considerente climatice în deciziile sale cu privire la evenimentele care vor face obiectul asigurării și condițiile de asigurare. UE și statele membre ar putea instituționaliza un dialog permanent cu sectorul asigurărilor, astfel încât acesta să își joace până la capăt rolul în sprijinirea întreprinderilor și a altor entități pentru a se adapta la schimbările climatice.

4.15

Țările în curs de dezvoltare — Multe țări în curs de dezvoltare vor avea probleme mai grave de adaptare decât Europa și mai puține resurse pentru a le face față. Unele din țările cel mai puțin dezvoltate au contribuit foarte puțin la schimbările climatice, dar vor fi printre cele mai grav afectate și este pe deplin justificat și echitabil să pretindă cooperare și sprijin. Acestea vor avea nevoie de sprijinul țărilor dezvoltate, inclusiv de resurse umane, tehnice și financiare, pentru a putea să se adapteze în mod corespunzător. Europa ar trebui să preia rolul de lider, atât furnizând resurse suplimentare pentru măsurile de adaptare în cadrul propriilor programe de asistență la nivel comunitar și european, cât și ajutând comunitatea financiară internațională să răspundă la provocarea adaptării.

4.16

Unele regiuni ale lumii vor deveni mult mai puțin ospitaliere pentru așezările umane (și, în cazuri extreme, ar putea deveni practic nelocuibile), fie în urma ridicării nivelului mării, fie ca urmare a condițiilor meteorologice extreme. Schimbările climatice pot duce la creșterea presiunii imigrației spre Europa din alte părți ale lumii, precum și la deplasări de populație pe teritoriul european. Este necesar ca agențiile de dezvoltare și alte departamente guvernamentale competente să fie pregătite să ajute țările în curs de dezvoltare să identifice la timp astfel de situații și să le ajute să elaboreze toate programele de relocare necesare.

4.17

Efectele potențiale ale schimbărilor climatice la nivel național și local în Europa și ritmul probabil al acestora nu sunt încă bine înțelese și vor fi necesare multe cercetări și analize în viitor pentru a îmbunătăți și a rafina previziunile. Agenția Europeană de Mediu ar putea avea un rol util, acționând ca punct de coordonare european pentru toate cercetările, monitorizările, analizele și previziunile pertinente din domeniu, dar și ca agent de diseminare a celor mai bune informații disponibile către factorii de decizie și alte părți implicate în aplicarea la nivel de detaliu a strategiilor de adaptare. CESE însuși ar putea juca un rol, eventual prin intermediul NAT/ODD, în promovarea atât a unei înțelegeri mai profunde și mai răspândite a efectelor schimbărilor climatice din diferite părți ale Europei, cât și a măsurilor de adaptare necesare.

4.18

Este necesar ca societatea civilă să fie puternic angajată în procesul de adaptare la schimbările climatice. Comunitățile locale, întreprinderile și celelalte organizații, de orice tip, vor fi din ce în ce mai afectate de schimbările climatice și trebuie să fie implicate în acțiunile de răspuns. Indivizii și organizațiile de toate tipurile trebuie să înțeleagă mai bine schimbările care au deja loc și pe acelea care vor avea loc probabil în viitorul apropiat, pe durata vieții lor și a copiilor lor. De asemenea, este necesar să aibă o înțelegere mult mai profundă a ceea ce înseamnă pentru ei înșiși atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea. O cunoaștere din ce în ce mai bună a acestor teme ar trebui să devină parte esențială a programei din sistemul de învățământ formal și informal.

4.19

CESE subliniază importanța implicării societății civile la toate nivelurile și a comunicării cu consumatorii și publicul larg. Comitetul sprijină pe deplin propunerea din Cartea verde de înființare a unor grupuri de lucru sectoriale incluzând părțile interesate, pentru a ajuta la elaborarea răspunsurilor specifice pe sectoare, după cum se va dovedi necesar. O sarcină importantă pentru astfel de grupuri ar trebui să fie conceperea unor tehnici de evaluare a nivelurilor de risc și de verificare a gradului de disponibilitate și pregătire a organizațiilor și comunităților pentru a răspunde unor fenomene meteorologice extreme și altor dezastre care pot deveni mai grave sau mai frecvente pe măsură ce schimbările climatice avansează.

4.20

Autoritățile locale și regionale au un important rol de coordonare și de stimulare a activității la nivelurile respective, precum și de mobilizare a reacției și angajării publicului. Autoritățile publice de la toate nivelurile pot, de asemenea, să joace un rol călăuzitor prin proiectarea adecvată a propriilor clădiri și planificarea corespunzătoare a politicilor, precum și prin politicile de achiziții publice.

4.21

Cartea verde sugerează crearea unui Grup consultativ european pentru adaptarea la schimbările climatice, reunind reprezentanți ai societății civile, factori politic și oameni de știință, care să funcționeze ca grup de experți pe durata elaborării strategiei. Comitetul poate sprijini ideea unui astfel de grup.

4.22

În plus, Comitetul sugerează că UE ar trebui să ia în considerare înființarea unui organism independent de monitorizare, cu un președinte independent, având ca sarcină monitorizarea progresului întregii strategii referitoare la schimbările climatice (atât adaptarea, cât și atenuarea). Acesta ar trebui să raporteze periodic și public cu privire la progresele înregistrate și să emită avertismente timpurii dacă acțiunile necesare sunt întârziate, în conformitate cu cerințele situației. În ceea ce-l privește, CESE intenționează să supravegheze cu regularitate evoluțiile din acest domeniu.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/42

1.1

Comitetul Economic și Social European (CESE) salută faptul că, prin prezentarea acestui proiect de reformă a organizării europene a pieței vitivinicole, Comisia Europeană propune, în principiu, menținerea unei organizări a pieței specifice sectorului vitivinicol. CESE ar fi dorit reluarea de către Comisia Europeană a unui număr mai mare din propunerile pe care acesta le avansase în Avizul său din 14.12.2006 privind Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European privind un sector vitivinicol european durabil (1).

1.2

CESE solicită din nou ca obiectivul principal al reformei să fie îmbunătățirea competitivității vinurilor europene și recâștigarea cotelor de piață. Astfel, în contextul reformei și al reglementărilor privind comerțul exterior, Comisia ar trebui să țină mai mult seama de poziția de lider pe piața mondială a sectorului vitivinicol european.

1.3

CESE subliniază că vinul și viticultura reprezintă o parte integrantă și esențială a culturii europene și a stilului de viață european. Viticultura își pune amprenta asupra mediului socio-economic al multor regiuni viticole europene. Din acest motiv, Comitetul insistă ca atât obiectivele cât și măsurile reformei să țină seama nu numai de consecințele economice, ci și de impactul asupra ocupării forței de muncă, structurii sociale și mediului — în special prin programele de defrișare — precum și asupra sănătății și protecției consumatorilor. Propunerea Comisiei Europene nu ia suficient în considerare aceste aspecte.

1.4

CESE atrage atenția că viticultura reprezintă în Uniunea Europeană mijlocul de subzistență pentru 1,5 milioane de exploatații, în principal mici exploatații familiale, și oferă locuri de muncă cel puțin sezoniere unui număr de peste 2,5 milioane de lucrători. De aceea, Comitetul insistă în mod special ca în cadrul reformei să fie promovate măsuri care au un impact pozitiv asupra veniturilor viticultorilor și asupra posibilităților de ocupare a forței de muncă în sectorul vitivinicol european.

1.5

CESE este de părere că propunerea Comisiei Europene de a pune la dispoziția statelor membre producătoare de vin un cadru național de finanțare reprezintă o contribuție importantă în favoarea creșterii nivelului subsidiarității și al luării în considerare a diferențelor regionale. Pentru a îndeplini obiectivele reformei, este însă necesară diversificarea catalogului de instrumente de promovare.

1.6

CESE consideră insuficiente propunerile de măsuri de informare a consumatorilor avansate de Comisia Europeană. Comitetul salută propunerile privind promovarea vânzărilor pe piețele de export, considerând totuși extinderea pe piața internă ca fiind necesară.

2.1

Comisia Europeană propune o reformă a organizării pieței vitivinicole în principal în următoarele domenii:

3.1

CESE sprijină în mare măsură obiectivele propunerii avansate de Comisie. În ceea ce privește măsurile propuse, Comitetul consideră totuși că sunt necesare adaptări și îmbunătățiri.

3.2

CESE reiterează cererea sa privind îmbunătățirea competitivității producătorilor de vin europeni pe piața internă și pe piețele de export, consolidarea poziției economiei europene, sprijinirea eforturilor orientate spre calitate și orientarea mai accentuată în funcție de evoluțiile pieței și dorințele consumatorilor. În propunerea sa de regulament, Comisia nu acordă suficientă atenție acestor cerințe.

3.3

CESE consideră în continuare că este importantă concretizarea obiectivelor economice și completarea acestora cu obiective sociale și de ocupare a forței de muncă. Printre acestea se numără îmbunătățirea situației veniturilor din sectorul vitivinicol, îmbunătățirea posibilităților de dezvoltare a tinerilor viticultori, crearea unor posibilități de angajare durabile și remunerarea adecvată a forței de muncă cu normă întreagă și a lucrătorilor sezonieri.

3.4

CESE își manifestă în continuare dezacordul față de transferul de competențe de la Consiliu către Comisie, de exemplu în cadrul aprobării noilor practici enologice, deoarece Comisia nu a reprezentat suficient interesele viticultorilor europeni în cadrul negocierii acordurilor bilaterale.

3.5

CESE reafirmă că este necesară sporirea resurselor financiare actuale, pentru a ține seama de aderarea la UE a două noi țări producătoare.

3.6

CESE reafirmă necesitatea unei observări mai bune și mai cuprinzătoare a pieței pentru a putea pune bazele organizării pieței vitivinicole dispunând de date mai precise privind producția, comerțul și consumul. Datele generale utilizate până în prezent sunt importante, dar insuficiente. De asemenea, sunt necesare informații actuale privind modificările structurilor de producție, ale canalelor de distribuție și ale comportamentului consumatorilor.

3.7

CESE este de acord cu opinia Comisiei conform căreia noua organizare a pieței vitivinicole ar trebui să intre în vigoare cât mai repede posibil. Cu toate acestea Comitetul consideră că este necesară o perioadă de reducere treptată (phasing out) pentru a permite întreprinderilor, dacă este necesar, să se adapteze progresiv la noile condiții-cadru.

3.8

CESE salută modificarea de către Comisie a propunerii sale privind programul de defrișare. Comitetul consideră totuși potrivit ca aceste măsuri să fie puse în aplicare în cadrul unor programe structurale regionale și naționale, pentru a elimina efectele negative ale defrișărilor parțiale (de exemplu pârloagele din mijlocul suprafețelor viticole) și pentru a garanta o punere în aplicare corectă.

3.9

CESE respinge în continuare liberalizarea totală a regulilor de plantare, deoarece astfel ar fi periclitate obiectivele reformei pieței vitivinicole pe plan economic, social, de mediu și de conservare a peisajelor.

4.1.1

CESE salută faptul că, în principiu, se acordă importanță solicitărilor sale de a lua mai mult în considerare diversitatea regională și de a pune mai coerent în aplicare principiul subsidiarității în sectorul vitivinicol, o dată cu introducerea cadrului național de finanțare. Cu toate acestea, consideră că sunt insuficiente măsurile de sprijin propuse.

4.1.2

CESE împărtășește opinia Comisiei Europene conform căreia este necesară menținerea unui cadru comunitar coerent și adecvat. În acest cadru comunitar, statelor membre le revine sarcina de a alege măsurile pentru regiunile viticole proprii. Astfel, organizațiile producătoare, asociațiile interprofesionale, organismele de reglementare și alte organisme având un domeniu de activitate similar pot juca un rol mai important în acest context.

4.1.3

CESE se declară în favoarea unui catalog de măsuri mai amplu pentru a putea răspunde mai bine obiectivelor organizării pieței. Comitetul face trimitere la avizele sale anterioare privind reforma organizării comune a pieței vitivinicole (2), în care solicitase deja, printre altele, realizarea de programe de promovare a produselor de calitate în domeniul viticulturii, a tehnicilor agricole, a comercializării și a informării consumatorilor, măsuri în favoarea zonelor defavorizate, cât și posibilitatea să existe ajutoare directe pe suprafață.

4.1.4

CESE reiterează solicitarea sa de punere în aplicare a unor măsuri coerente și integrate în vederea obținerii unei eficiențe maxime. Prin urmare, aceste măsuri trebuie integrate în planurile generale pentru întregul lanț de producție, de la cultivarea viei, trecând prin etapele de prelucrare și până la comercializarea produsului. Trebuie menționate aici și măsurile în vederea valorificării unor canale de distribuție alternative pentru toate produsele din struguri.

4.1.5

CESE solicită din nou și cu insistență elaborarea unui program special pentru sprijinirea zonelor viticole defavorizate, de exemplu terenurile abrupte și cu declivitate mare, ca și zonele supuse unor condiții climatice extreme.

4.1.6

CESE salută inițiativa Comisiei de a acorda o importanță deosebită măsurilor de promovare a exporturilor în cadrul național de finanțare. În afară de aceasta, sunt necesare măsuri de informare a consumatorilor de pe piața internă cu privire la cultivarea viei și, în special, cu privire la avantajele consumului moderat de vin și la pericolele reprezentate consumul exagerat. Comitetul își reînnoiește cererea de sprijinire a înființării unui Observator al Pieței Europene.

4.1.7

CESE este de părere că este inacceptabilă eliminarea imediată a măsurilor de intervenție. De aceea, recomandă ca în cadrul național de finanțare, în perioada de reducere treptată (phasing out) 2008-2010, să se prevadă ajutoare destinate distilării pentru fabricarea băuturilor spirtoase și pentru depozitarea în regim privat.

4.1.8

CESE este de părere că, în cadrul național de finanțare, trebuie să se prevadă măsuri de gestionare a crizelor, care să se bazeze pe coresponsabilitatea producătorilor. Măsurile prevăzute până în prezent (asigurarea recoltei și fondurile mutuale) nu sunt suficiente pentru gestionarea crizelor conjuncturale. Prin urmare, ar trebui verificat dacă, anterior, distilarea de criză s-a dovedit a fi eficientă și dacă se poate prevedea distilarea de criză în cadrul financiar național.

4.1.9

Interdicția în vigoare în privința supratescuirii strugurilor, a tescovinei și a drojdiei s-a dovedit a fi eficientă în garantarea calității vinului obținut și în evitarea eventualelor abuzuri. Această interdicție ar trebui deci menținută. Statele membre ar trebui să aibă capacitatea de a mări procentul producției destinate distilării în anumiți ani.

4.1.10

CESE ia cunoștință de propunerea elaborată de Comisia Europeană în ceea ce privește alocarea bugetului pentru cadrele naționale de finanțare. În ceea ce privește noile state membre ale UE, pentru care nu există referințe istorice, ar trebui stabilită o grilă financiară proprie acestora, în funcție de procentul suprafețelor viticole.

4.2.1

CESE a subliniat în mai multe avize importanța celui de-al doilea pilon pentru dezvoltarea viitoare a zonelor rurale, din care fac parte și regiunile viticole europene. Dar, cu toate că se ține seama de acest obiectiv fundamental, CESE este de părere că, în vederea rezolvării problemelor speciale din sectorul vitivinicol, măsurile dezbătute în cadrul reformei acestui sector trebuie finanțate în totalitate din bugetul alocat acestuia. Prin urmare, nu este permisă diminuarea bugetului nici prin reduceri, nici prin transferuri de fonduri.

4.3.1

CESE consideră necesară stabilirea unei definiții a vinului care să fie acceptată la nivel internațional. Acest lucru presupune și stabilirea unor metode de producție recunoscute. Ar trebui să se clarifice faptul că așa-numitele „vinuri din fructe” nu fac obiectul organizării pieței vitivinicole.

4.3.2

CESE sprijină ideea potrivit căreia conformitatea practicilor enologice cu normele OIV ar trebui încadrată mai consecvent în orientarea strategică a contractelor comerciale bilaterale sau internaționale. Autorizarea tuturor practicilor în materie de vinuri de import, care sunt acceptate într-un anumit loc din lume, este contrară aplicării mai stricte a normelor OIV pentru vinurile europene și ar duce la denaturări ale concurenței. De asemenea, CESE nu este de acord cu propunerea privind autorizarea, pentru exportul de vinuri, a practicilor enologice interzise în cadrul comercializării pe piața internă.

4.3.3

CESE se exprimă în favoarea întocmirii unei liste a practicilor enologice autorizate ca anexă la acest regulament, iar Consiliul ar trebui să fie abilitat să actualizeze aceste practici și să autorizeze practici noi.

4.3.4

CESE salută inițiativa Comisiei de a reveni asupra deciziei sale de a autoriza în Europa producția de vin din must de struguri sau must concentrat importat sau cupajul produselor din terțe țări cu produse europene.

4.3.5

CESE solicită Comisiei, ca, în propunerile sale privind regulile de producție din Uniunea Europeană, să țină seama de diferitele condiții de amplasament, climă și precipitații. Comitetul atrage atenția că această tematică este extrem de sensibilă și nu trebuie să ducă la divizări în cadrul sectorului vitivinicol european sau chiar la blocarea propunerilor de reformă. CESE împărtășește opinia conform căreia este necesar un control mai strict al tuturor practicilor enologice, în vederea promovării și asigurării calității vinurilor.

4.3.6

Prin urmare, CESE evaluează propunerile Comisiei prin prisma avizelor sale anterioare, a analizelor furnizate de Comisie, a propunerii de liberalizare a practicilor enologice, a recunoașterii practicilor enologice în acordurile bilaterale, cât și având în vedere obiectivele reformei, în special îmbunătățirea competitivității și reducerea costurilor de producție. După cântărirea argumentelor pro și contra propunerii Comisiei, Comitetul se pronunță în favoarea menținerii normelor în vigoare în ceea ce privește utilizarea zaharozei și ajutoarele pentru utilizarea concentratelor de must.

4.4.1

CESE salută inițiativa Comisiei de a prezenta în detaliu propunerile sale privind etichetarea vinurilor în funcție de proveniența acestora. Comitetul împărtășește opinia Comisiei conform căreia conceptul de vinuri de calitate se bazează, printre altele, pe caracteristici speciale legate de originea geografică a vinului. Protecția denumirilor de origine și a indicațiilor geografice reprezintă un obiectiv prioritar. De aceea, utilizarea unei denumiri de origine sau a unei indicații geografice ar trebui corelată cu operațiuni de vinificație în interiorul zonelor geografice delimitate.

4.4.2

CESE salută faptul că, între timp, Comisia și-a explicat și clarificat propunerile, indicând că pot fi menținute în continuare sistemele consacrate în materie de politică de calitate, care nu se bazează sau nu se bazează exclusiv pe principiul denumirilor de origine. În special controlul vinurilor de calitate s-a dovedit eficient în multe țări, din punctul de vedere al producătorilor și mai ales al consumatorilor.

4.4.3

În ciuda acestor aspecte, rămân deschise multe întrebări cu privire la compatibilitatea cu Regulamentul nr. 753/2002 al Comisiei din 29 aprilie 2002 de stabilire a anumitor norme de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999 al Consiliului în ceea ce privește desemnarea, denumirea, prezentarea și protejarea anumitor produse vitivinicole (3). De aceea, CESE solicită introducerea unui tabel de corespondență care să permită constatarea efectelor asupra denumirilor geografice și tradiționale.

4.5.1

CESE este de părere că propunerile sunt extrem de complexe și așteaptă din partea Comisiei Europene o simulare exactă a urmărilor modificărilor propuse.

4.5.2

CESE atrage atenția că legislația în materie de denumiri a fost modificată abia recent, după ani de dezbateri. Comitetul invită Comisia Europeană să prezinte noile puncte de vedere care nu au fost luate în considerare în cadrul discuției care tocmai s-a încheiat.

4.5.3

CESE salută simplificarea regulilor de etichetare, dacă acestea servesc unei mai bune informări a consumatorilor. Astfel de modificări nu ar trebui însă să ducă la creșterea riscului de denaturare a concurenței sau de inducere în eroare a consumatorilor și la provocarea unui val de acțiuni în justiție. Printre aceste propuneri de modificare, trebuie privită cu rezerve propunerea Comisiei de menționare în mod facultativ a soiului de struguri și a anului de recoltare pentru vinurile fără denumire de origine sau indicație geografică. Această propunere nu poate fi acceptată decât dacă se garantează un sistem de control și de certificare pentru trasabilitatea vinurilor, în vederea asigurării protecției consumatorilor și pentru a se evita confuziile și concurența neloială.

4.5.4

CESE atrage atenția că, pe măsură ce Uniunea Europeană se extinde, crește și diversitatea lingvistică, fapt care poate constitui un obstacol în calea schimburilor comerciale, așa cum se întâmplă în prezent cu indicarea sulfiților. În ceea ce privește menționarea pe etichetă a informațiilor obligatorii, precum cele privind ingredientele, este necesar să se prevadă posibilitatea ca acestea să fie redate prin intermediul unor simboluri pe înțelesul tuturor.

4.6.1

CESE salută inițiativa Comisiei de a-și modifica propunerile privind regulile de defrișare și de a reduce bugetul alocat acestui domeniu. Comitetul recunoaște importanța defrișării ca instrument al organizării pieței, care trebuie propus ca element al programelor structurale regionale sau naționale în cadrul comunitar global pe o durată limitată, de trei până la cinci ani. Defrișarea ar trebui propusă ca măsură voluntară pentru a elimina via de pe terenurile improprii cultivării sale și pentru a atenua impactul social al întreruperii exploatațiilor care nu sunt viabile.

4.6.2

CESE salută inițiativa Comisiei de a-și revizui calendarul inițial privind liberalizarea normelor de plantare. Cu toate acestea, CESE continuă să respingă liberalizarea totală — chiar la o dată ulterioară, deoarece astfel ar putea fi puse în pericol obiectivele reformei pieței vitivinicole pe plan economic, social, de mediu și de conservare a peisajelor. Este inacceptabilă sprijinirea delocalizării producției de vin din zone cu tradiție culturală în zone unde exploatarea este mai ieftină, deoarece trebuie să se țină seama de responsabilitatea generală pentru ocuparea forței de muncă, economia și infrastructura regiunilor viticole, pentru structura socială, mediu și protejarea mediului natural.

4.6.3

În cazul în care nu se dorește continuarea regimului european în materie de plantații, asociat cu interdicția de a efectua noi plantații, este necesară crearea unui cadru de abilitare, astfel încât regiunile viticole să-și poată păstra sau crea reguli în materie de drepturi de plantare și viticultură în conformitate cu obiectivele organizării comune a pieței vitivinicole.

4.7.1

CESE consideră că propunerile Comisiei nu sunt suficiente pentru a permite pieței interne să recâștige cote de piață, la concurență cu vinurile din terțe țări, în special cu cele din Lumea Nouă.

4.7.2

CESE solicită Comisiei să prevadă, în cadrul național de finanțare, promovarea unor măsuri de informare a clienților și de sprijinire a vânzărilor, nu numai pe piețele de export, ci și în cadrul pieței interne. În acest context, trebuie să se acorde o atenție deosebită informării ample cu privire la avantajele consumului moderat de vin ca parte integrantă a unei alimentații sănătoase și a unui stil de viață modern.

4.7.3

CESE subliniază că măsurile de informare și promovare trebuie să privească toate produsele din struguri.

4.7.4

CESE recomandă combinarea măsurilor de comunicare în privința produselor vitivinicole cu promovarea turismului, alimentației publice și a altor produse din regiunile vitivinicole.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/47

1.1

La 13 septembrie 2006, Comitetul Economic și Social European a adoptat un aviz din proprie inițiativă privind perspectivele pentru agricultură în zonele cu handicapuri naturale specifice (regiuni montane, insulare și ultraperiferice) (1).

1.1.1

În acest aviz, CESE consacră un capitol întreg, capitolul 4, problemelor regiunilor montane, subliniind, printre altele, necesitatea:

1.2

La 7 decembrie 2006, cu ocazia dialogului politic cu care s-a încheiat sesiunea plenară a Comitetului Regiunilor, dl José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene, s-a declarat în favoarea elaborării unei Cărți verzi privind viitorul politicilor în favoarea zonelor montane.

1.3

Acesta este și motivul pentru care CESE a considerat oportună elaborarea unui aviz suplimentar, care să îi permită să își exprime poziția cu privire la principiul elaborării unei astfel de Cărți verzi.

1.4

Într-adevăr, zonele montane le furnizează tuturor cetățenilor Europei numeroase servicii și beneficii publice și economice, cum ar fi:

1.5

Dacă zonele montane nu sunt corect gestionate de oamenii care trăiesc acolo, producția de astfel de bunuri și servicii riscă să fie compromisă.

1.6

Astăzi, ne confruntăm cu provocări importante, prezente și viitoare, cum sunt creșterea puternică a concurenței în economie, schimbările demografice, schimbările climatice etc. Aceste provocări privesc toate regiunile, dar impactul lor este mai puternic în cele montane și necesită, așadar, abordări specifice.

1.7

În același timp, cea mai mare parte a politicilor actuale pentru regiunile montane sunt sectoriale și sunt elaborate adesea în afara acestor regiuni, fără a se ține suficient seama de caracteristicile specifice ale acestora. Politicile publice destinate zonelor montane tind să se banalizeze, să se extindă și la alte regiuni și să ia mai puțin în considerare specificul acestor zone. În același timp, politicile publice europene și naționale mizează tot mai mult pe avantajele comparative ale regiunilor care trebuie promovate sau dezvoltate.

1.8

În ciuda importanței lor la scară europeană, zonele montane sunt victimele unei anumite marginalizări în domeniul politicilor europene și ale unei grave lipse de recunoaștere a potențialului lor considerabil în ceea ce privește contribuția lor la creșterea economică din Europa și la diversitatea continentului, în special datorită abordărilor lor novatoare.

1.9

Acesta este motivul pentru care CESE se pronunță în favoarea unei abordări politice mult mai coerente și mai bine integrate. Dezvoltarea durabilă a regiunilor montane necesită o abordare transversală și teritorială.

1.10

O Carte verde privind viitorul politicilor în favoarea zonelor montane ar permite o raționalizare și o consolidare a politicilor și inițiativelor existente la scară europeană, care ar putea deveni astfel mai eficiente în contextul specific al zonelor montane. Aceasta ar fi deosebit de relevantă pentru agricultura din zonele montane, așa cum se menționează în prezentul aviz. Într-adevăr, în majoritatea regiunilor montane europene, agricultura este baza pe care se dezvoltă celelalte activități socioeconomice, agroindustriale, turistice etc., și pe care se construiește atractivitatea regiunii. Politica agricolă comună are, așadar, un rol major și trebuie integrată în bilanțul politicilor europene în regiunile montane dorit de Cartea verde.

1.11

Așadar, CESE solicită ca această Carte verde privind viitorul politicilor în favoarea zonelor montane să fie inclusă cât mai curând pe agenda de lucru a Comisiei Europene pentru a defini temele de importanță strategică pentru regiunile montane din statele membre ale Uniunii Europene, pentru a clarifica sarcinile diferitelor niveluri de autoritate, ale diferitelor sectoare economice, precum și modalitatea de coordonare a acestora, pentru a consolida datele statistice specifice pe baza cărora se construiesc politicile pentru aceste zone, pentru a studia măsurile complementare și de susținere care trebuie adoptate pentru aceste teritorii, având în vedere obiectivele strategice definite de Uniunea Europeană și pentru a trasa căile de progres posibile pentru politicile publice europene și naționale.

1.12

Facilitând exploatarea avantajelor comparative ale regiunilor montane, Cartea verde privind viitorul politicilor în favoarea zonelor montane va veni, de asemenea, în continuarea Strategiei Lisabona reînnoite și a Strategiei Göteborg. Cartea verde va contribui astfel la realizarea obiectivului de creștere economică și de ocupare a forței de muncă și va ajuta Uniunea Europeană să devină o economie a cunoașterii mai competitivă, pe plan mondial, în anii următori. Regiunile montane își pot aduce o contribuție semnificativă pentru întreaga Europă și, prin urmare, ar trebui exploatat cât mai bine posibil potențialul acestora de inovare și de creștere economică.

1.13

Dna Danuta Hübner, membră a Comisiei însărcinată cu politica regională, a evocat, la sesiunea plenară a CESE din 11 și 12 iulie 2007, „Agenda teritorială a UE” și a anunțat, pentru 2008, elaborarea unui raport privind coeziunea teritorială, care va studia impactul marilor provocări viitoare asupra teritoriului și mijloacele de abordare a acestor provocări. CESE solicită să se țină seama în mod adecvat de caracteristicile specifice ale regiunilor montane, precum și de cele ale regiunilor insulare și ultraperiferice la definirea, în prezent, a politicii de coeziune a Uniunii Europene și la punerea în aplicare a Agendei teritoriale.

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/49

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/50

—

propunerea de decizie a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivelor 76/768/CEE, 88/378/CEE, 1999/13/CE ale Consiliului și a Directivelor 2000/53/CE, 2002/96/CE și 2004/42/CE pentru a le adapta Regulamentului (CE) nr. … privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și amestecurilor și de modificare a Directivei 67/548/CEE și a Regulamentului (CE) nr. 1907/2006

—

și privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 648/2004 pentru a-l adapta Regulamentului (CE) nr. … privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și amestecurilor și de modificare a Directivei 67/548/CEE și a Regulamentului (CE) nr. 1907/2006

16.5.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 120/51

A.

Economia europeană este puternic integrată în economia mondială. Gradul de integrare diferă de la un sector la altul; acesta este ridicat în special în domeniul activităților industriale celor mai deschise globalizării. În consecință, politica economică și cea fiscală ale Uniunii Europene (UE) trebuie, de asemenea, definite în raport cu evoluția mondială. Cu toate că prezentul aviz studiază impactul teritorialității legislațiilor fiscale asupra mutațiilor industriale în UE, aceasta nu trebuie privită în mod izolat de restul lumii.

B.

UE și fiecare dintre statele sale membre au responsabilitatea de a gestionar politici economice, financiare, sociale și de mediu, ale căror cerințe depășesc dinamica pieței. În consecință, trebuie să se vegheze ca teritorialitatea legislațiilor fiscale să aibă un impact pozitiv asupra mutațiilor industriale la nivel european, care trebuie bineînțeles să răspundă unei dinamici a pieței, dar pentru care încadrarea, prin politicile mai sus menționate, într-un context mai larg este benefică. Însăși natura procesului Lisabona are la bază un echilibru între diferitele orientări (competitivitate, dimensiune socială, protecția mediului), care trebuie păstrat, luându-se în considerare și concurența fiscală între statele membre (1).

C.

Comitetul constată că concurența fiscală este una din realitățile pieței interne care poate duce la crearea de denaturări ale concurenței. Aceasta implică reguli de transparență și identificarea eventualelor abuzuri și practici dăunătoare (2). Aceasta presupune, de asemenea, a fi în posesia unor indicatori care să reprezinte referințe fiabile pentru evaluarea stării concurenței fiscale. Cu toate acestea, CESE remarcă faptul că fiscalitatea nu reprezintă un factor determinant în luarea deciziilor privind investițiile în cadrul IMM-urilor. Acesta are o importanță mult mai mare în cadrul întreprinderilor multinaționale, care au o mobilitate mai mare.

D.

Concurența fiscală nu privește doar fiscalitatea întreprinderilor. Odată cu mobilitatea din ce în ce mai mare a activelor financiare, această concurență privește și veniturile din capital ale persoanelor fizice, precum și impozitarea averilor.

E.

În opinia Comitetului, coordonarea dispozitivelor fiscale ale diferitelor administrații poate constitui o pârghie pentru consolidarea funcționării pieței interne, eliminând disfuncțiile și costurile de punere în conformitate pe plan fiscal, în special în regiunile frontaliere. CESE își reînnoiește recomandările formulate în avizul său recent privind Fiscalis 2013 (3).

F.

Lipsa coordonării între statele membre la nivelul fiscalității naționale directe conduce, în opinia CESE, la constatarea unor situații de neimpozitare (4), de abuz sau chiar de denaturare a funcționării pieței unice. Această stare de fapt poate duce, de asemenea, la destabilizarea sau chiar la erodarea veniturilor fiscale globale ale UE.

G.

Concurența fiscală intracomunitară fără limite riscă, pe de o parte, să mărească factorii de bază de impozitare pentru părțile impozabile cele mai puțin mobile — precum micile întreprinderi sau serviciile care nu pot fi delocalizate — și, pe de altă parte, să modifice repartizarea sarcinii fiscale între contribuabili și consumatori pentru a acoperi cheltuielile publice și transferurile sociale. Acest ultim aspect ar avea efecte negative asupra coeziunii sociale.

H.

IMM-urile și întreprinderile care furnizează servicii sunt cele mai puțin pregătite pentru a profita de concurența fiscală. Comitetul recomandă punerea în aplicare a unor serii de măsuri de asistență, a unor programe de formare a cadrelor din aceste întreprinderi (după modelul funcționarilor din administrațiile publice), precum și crearea unor baze de date corespunzătoare, în special în regiunile frontaliere și periferice ale UE, pentru a ajuta aceste întreprinderi să efectueze demersurile necesare internaționalizării lor.

I.

Comitetul consideră că lupta împotriva fraudei fiscale trebuie să constituie o prioritate și reamintește concluziile avizului său recent cu privire la această temă (5).

J.

Transferul sarcinii fiscale asupra factorilor de producție celor mai puțin mobili poate diminua competitivitatea întreprinderilor vizate și a locurilor lor de muncă, în raport cu concurenții străini ai acestora. Procentul de creștere a PIB-ului național va suferi în urma acestui transfer de sarcini, având ca posibilă consecință scăderea capacității de investiție publică în absența unor noi resurse bugetare.

K.

Concurența fiscală determină fiecare stat să își administreze mai bine cheltuielile publice. Comitetul solicită ca acest proces să nu aibă loc în detrimentul ofertei și nici al calității serviciilor publice. Acestea au o importanță capitală pentru menținerea și atragerea de activități productive creatoare de bogăție, de locuri de muncă și — în cele din urmă — de bază de impozitare. Concurența fiscală nu trebuie să afecteze finanțarea și acoperirea sistemului de protecție socială colectivă.

L.

Comitetul susține eforturile statelor membre în vederea eliminării concurenței fiscale dăunătoare și angajamentul acestora de a elimina o serie de regimuri fiscale dăunătoare înainte de 2010, în conformitate cu codul de conduită adoptat în 1997 (6). Pe de altă parte, CESE invită Comisia să-și continue eforturile în acest sens începând cu același an.

M.

De asemenea, Comitetul susține politica promovată de Comisie, care urmăresc ca ajutoarele publice, inclusiv avantajele fiscale acordate în mod selectiv întreprinderilor, să urmărească realizarea unor obiective durabile de mutație industrială și de dezvoltare teritorială, fiind în același timp compatibile cu politica de concurență din interiorul UE.

N.

Comitetul solicită punerea în aplicare a unei baze consolidate comune pentru impozitarea profitului (CCCTB) (7) în scopul respectării de către statele membre a principiului de simplificare, echitate și transparență a practicilor fiscale. În acest mod, s-ar obține beneficiul maxim din potențialul pieței interne, păstrându-se, în același timp, suveranitatea bugetară și fiscală a statelor membre și ferindu-le pe acestea de riscurile de a contraveni dispozițiilor tratatului. Având în vedere că CCCTB ar fi probabil instituită pe baza unei cooperări consolidate, Comitetul ar dori ca aceasta să fie adoptată de un număr cât mai mare posibil de state membre.

O.

Comitetul solicită mai multe informații privind conținutul, modalitățile de aplicare și evoluția acestui proiect de bază consolidată comună pentru impozitarea profitului înainte de a își reformula avizul cu privire la acest dosar complex și strategic, limitându-se, pentru moment, la a reaminti avizul său exploratoriu din 2006, elaborat la solicitarea comisarului Kovács (8).

P.

Cu toate acestea, Comitetul formulează o serie de reflecții și întrebări cu privire la CCCTB. CESE consideră că ar fi de dorit ca acest proiect opțional să fie adoptat de un număr cât mai mare posibil de state membre (cu riscul de a se prevedea unele măsuri tranzitorii) și ca statele membre să ajungă să aplice un sistem unic de bază de impozitare tuturor contribuabililor, după o perioadă de coexistență. Pe de altă parte, ar trebui să se analizeze posibilitatea de a se încredința unei autorități transnaționale gestionarea bazei comune aplicate întreprinderilor care își desfășoară activitatea pe piețe externe. În sfârșit, trebuie analizate efectele unei astfel de baze asupra cotelor de impozitare, a căror fragmentare riscă să se accentueze. În această ipoteză, ar putea fi stabilită o cotă minimă de impozitare, cotă care ar putea fi situată imediat sub cota medie actuală a noilor state membre.

Q.

Comitetul recomandă Comisiei să intensifice monitorizarea practicilor fiscale ale anumitor paradisuri fiscale care se pare că încearcă să recupereze resurse impozabile din sistemele fiscale ale statelor membre.

1.1

Fiscalitatea (nivelul presiunii fiscale și valoarea impozitelor percepute) este adesea citată drept unul dintre criteriile de evaluare a gradului de atractivitate a unui teritoriu ca sediu pentru activități industriale, financiare și comerciale. Cu toate acestea, nu există un acord în ceea ce privește ponderea relativă a acestui criteriu în raport cu altele, cum ar fi proximitatea piețelor, costurile de producție, posibilitatea de a dispune de personal calificat, infrastructurile și echipamentele publice, ajutoarele publice etc.

1.2

Sistemele fiscale sunt complexe și nu sunt ușor de comparat între ele. Este însă fundamental să se poată aprecia dacă stimulentele fiscale ale diferitelor autorități își ating scopurile fixate, să se estimeze impactul posibil al deciziilor care au ca obiectiv favorizarea mutațiilor industriale pozitive pe teritoriul acestora și să se calculeze raportul acestora cu costul estimat.

1.3

Scopul prezentului aviz este de a propune orientări pentru anticiparea și gestionarea mutațiilor industriale, pentru urmărirea creșterii competitivității europene — în cadrul Obiectivelor Lisabona — și pentru construirea unei veritabile piețe interne, caracterizate printr-o concurență sănătoasă și nedenaturată, sau, cel puțin, „admisibilă” (compatibilă cu regulile pieței interne).

2.1

Această mobilitate crește în interiorul UE din următoarele motive:

2.2

Fiecare stat membru utilizează toate elementele sistemului său fiscal, specifice sau structurale, pentru a atrage pe teritoriul său investiții și activități, mărindu-și astfel potențialul de locuri de muncă și baza de impozitare.

În ceea ce îi privește, contribuabilii (întreprinderi și persoane) încearcă să-și îmbunătățească situația economică în afara țării lor. Contribuțiile fiscale ale acestora, influențate de disparitățile regimurilor fiscale naționale, fac parte dintre variabilele strategice.

2.3

Această concurență fiscală pentru a atrage investițiile există și în interiorul fiecărei stat.

2.4