Efectul direct al dreptului european

Principiul efectului direct permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o prevedere europeană în fața unei instanțe naționale sau europene. Acest principiu se referă numai la anumite acte europene. În plus, principiul este supus mai multor condiții.

Efectul direct al dreptului european este, alături de principiul supremației, un principiu fundamental al dreptului european. Acesta a fost consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Acesta permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european în fața instanțelor, independent de existența unor acte în dreptul național.

Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea și eficacitatea dreptului european în țările UE. Cu toate acestea, CJUE a definit mai multe condiții care trebuie îndeplinite pentru ca un act juridic european să se poată aplica în mod direct. În plus, efectul direct al unui act poate să privească numai relațiile între o persoană fizică și o țară a UE sau să fie extins la relațiile între toate persoanele fizice.

Definiție

Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiție, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligații pentru țările UE, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene. Totuși, nu este necesar ca țara din UE să reia norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.

Efectul direct orizontal și vertical

Efectul direct include două aspecte: un efect vertical și un efect orizontal.

Efectul direct vertical intervine în relațiile între persoanele fizice și țară. Aceasta înseamnă că persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană față de țară.

Efectul direct orizontal intervine în relațiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană față de o altă persoană fizică.

În funcție de tipul de act în cauză, Curtea de Justiție a acceptat fie un efect direct complet (și anume un efect direct orizontal și un efect direct vertical), fie un efect direct parțial (limitat la efectul direct vertical).

Efectul direct și legislația primară

În ceea ce privește legislația primară, și anume textele cele mai importante din ordinea juridică europeană, Curtea de Justiție a stabilit în hotărârea Van Gend en Loos principiul efectului direct. Cu toate acestea, ea a indicat drept condiție ca obligațiile să fie precise, clare, necondiționate și să nu necesite măsuri complementare, cu caracter național sau european.

În hotărârea Becker (hotărârea din 19 ianuarie 1982), Curtea de Justiție refuză efectul direct în cazul în care țările posedă o marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a dispoziției vizate (hotărârea din data de 12 decembrie 1990, Kaefer și Procacci), indiferent cât de mică este această marjă.

Efectul direct și legislația secundară

Principiul efectului direct privește deopotrivă actele care provin din legislația secundară, și anume adoptate de instituții pe baza tratatelor fondatoare. Cu toate acestea, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului:

14.01.2015