Repartizarea competențelor în cadrul Uniunii Europene

SINTEZĂ

UE dispune numai de competențele care îi sunt atribuite prin tratate (principiul atribuirii). Conform acestui principiu, UE poate acționa numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite de către țările UE în tratate pentru atingerea obiectivelor stabilite în acestea. Orice competență care nu este atribuită UE prin tratate aparține țărilor UE. Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competențelor între UE și țările UE. Aceste competențe sunt împărțite în trei categorii principale:

• competențe exclusive;
• competențe partajate; și
• competențe de sprijinire.

Trei tipuri principale de competențe

• 1.

  Competențe exclusive (articolul 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE): domenii în care numai UE poate să legifereze și să adopte acte obligatorii. Țările UE pot să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de UE pentru punerea în aplicare a acestor acte. Competența UE este exclusivă în următoarele domenii:

  • uniunea vamală;
  • stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
  • politica monetară pentru țările din zona euro;
  • conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
  • politica comercială comună;
  • încheierea unor acorduri internaționale în anumite condiții.

• 2.

  Competențele partajate (articolul 4 din TFUE): UE și țările UE pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic. Țările UE își exercită competența în cazurile în care UE nu și-o exercită sau a decis să nu-și exercite competența proprie. Competențele partajate între UE și țările UE se aplică în următoarele domenii:

  • piața internă;
  • politica socială, dar numai pentru aspectele definite în mod specific în tratat;
  • coeziunea economică, socială și teritorială (politica regională);
  • agricultura și pescuitul (cu excepția conservării resurselor biologice ale mării);
  • mediul;
  • protecția consumatorului;
  • transporturile;
  • rețelele transeuropene;
  • energia;
  • spațiul de libertate, securitate și justiție;
  • obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, cu limitare la aspectele definite în TFUE;
  • cercetare, dezvoltare tehnologică, spațiu;
  • cooperare pentru dezvoltare și ajutor umanitar.

• 3.

  Competențe de sprijinire (articolul 6 din TFUE): UE nu poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa acțiunea țărilor UE. Actele UE obligatorii din punct de vedere juridic trebuie să nu necesite armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale țărilor UE. Competențele de sprijinire sunt legate de următoarele domenii politice:

  • protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
  • industria;
  • cultura;
  • turismul;
  • educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
  • protecția civilă;
  • cooperarea administrativă;

Competențe speciale

UE poate să ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor economice, sociale și de ocupare a forței de muncă ale țărilor UE la nivelul UE.

Politica externă și de securitate comună a UE se caracterizează prin particularități instituționale specifice, precum participarea limitată a Comisiei Europene și a Parlamentului European la procedura de decizie și la excluderea oricărei activități legislative. Politica respectivă este definită și pusă în aplicare de către Consiliul European (alcătuit din șefii de stat sau de guvern ai țărilor UE) și de către Consiliu (alcătuit din reprezentanți la nivel ministerial ai fiecărei țări a UE). Președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate reprezintă UE în aspecte legate de politica externă și de securitate comună.

Exercitarea competenței

Exercitarea competențelor UE se află sub incidența a două principii fundamentale specificate în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană:

• proporționalitatea: conținutul și domeniul de aplicare al acțiunii UE nu poate depăși ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor;
• subsidiaritatea: în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, UE poate acționa numai dacă – și în măsura în care – obiectivul acțiunii preconizate nu poate fi realizat în mod satisfăcător de țările UE, dar ar putea fi realizat mai bine la nivelul UE.

Data ultimei actualizări: 26.01.2016