19/Volumul 08

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

32006R0562

L 105/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

REGULAMENTUL (CE) NR. 562/2006 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI

din 15 martie 2006

de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen)

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 62 punctul 1 și punctul 2 litera (a),

având în vedere propunerea Comisiei,

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat (1),

întrucât:

(1)

Adoptarea de măsuri în temeiul articolului 62 punctul 1 din tratat în vederea asigurării absenței oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne este un element constitutiv al obiectivului Uniunii, enunțat la articolul 14 din tratat, de creare a unui spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a persoanelor este asigurată.

(2)	În conformitate cu articolul 61 din tratat, crearea unui spațiu de liberă circulație a persoanelor trebuie să fie însoțită de alte măsuri. Politica comună în materie de trecere a frontierelor externe, astfel cum este prevăzută la articolul 62 punctul 2 din tratat, este o astfel de măsură.

(3)

Adoptarea de măsuri comune privind trecerea frontierelor interne de către persoane, precum și controlul la frontierele externe, ar trebui să reflecte acquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene și, în special, dispozițiile relevante ale Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, al Republicii Federale Germania și al Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (2) și ale Manualului comun (3).

(4)

În ceea ce privește controlul la frontierele externe, instituirea unui „corpus comun” de legislație, în special prin consolidarea și dezvoltarea acquis-ului, este una din componentele esențiale ale politicii comune de gestionare a frontierelor externe, astfel cum este definită de Comunicarea Comisiei din 7 mai 2002 intitulată „Către o gestionare integrată a frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene”. Acest obiectiv a fost inclus în „Planul pentru gestionarea frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene”, aprobat de Consiliu la 13 iunie 2002 și susținut de Consiliul European de la Sevilla din 21 și 22 iunie 2002, precum și de Consiliul European de la Salonic din 19 și 20 iunie 2003.

(5)

Definirea de norme comune privind trecerea frontierelor de către persoane nu pune în discuție și nu aduce atingere drepturilor în materie de liberă circulație de care beneficiază cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, precum și resortisanții țărilor terțe sau membrii familiilor acestora care, în temeiul acordurilor semnate între Comunitate și statele membre, pe o parte, și respectivele țări terțe, pe de altă parte, beneficiază de drepturi în materie de liberă circulație echivalente cu drepturile cetățenilor Uniunii.

(6)

Controlul la frontiere există nu numai în interesul statului membru la ale cărui frontiere externe se aplică, ci și în interesul tuturor statelor membre care au eliminat controlul la frontierele lor interne. Controlul la frontiere ar trebui să contribuie la combaterea imigrației ilegale și a traficului de persoane, precum și la prevenirea oricărei amenințări la adresa siguranței interne, a ordinii publice, a sănătății publice și a relațiilor internaționale ale statelor membre.

(7)	Verificările la frontiere ar trebui să fie efectuate astfel încât demnitatea umană să fie respectată în totalitate. Controlul la frontiere ar trebui să fie efectuat într-un mod profesionist și respectuos și să fie proporțional cu obiectivele urmărite.

(8)

Controlul la frontiere cuprinde nu numai verificările persoanelor la punctele de trecere a frontierei și supravegherea între respectivele puncte de trecere, ci și o analiză a riscurilor pentru siguranța internă și o analiză a amenințărilor susceptibile să compromită siguranța frontierelor externe. Prin urmare, trebuie să se stabilească condițiile, criteriile și normele detaliate care reglementează atât verificările la punctele de trecere a frontierei, cât și supravegherea.

(9)

Pentru a evita timpul de așteptare excesiv de îndelungat la frontiere, trebuie să se prevadă, în caz de circumstanțe excepționale și neprevăzute, o relaxare a verificărilor la frontierele externe. Ștampilarea sistematică a documentelor resortisanților țărilor terțe rămâne obligatorie în cazul unei relaxări a verificărilor la frontiere. Ștampilarea permite stabilirea cu certitudine a datei și a locului de trecere a frontierei, fără a stabili în toate cazurile dacă au fost efectuate toate măsurile de control al documentelor de călătorie.

(10)

Pentru a reduce timpul de așteptare a persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar de liberă circulație, ar trebui amenajate, cândcircumstanțele permit, culoare separate la punctele de trecere a frontierei, indicate prin semne uniforme în toate statele membre. Ar trebui amenajate culoare separate în aeroporturile internaționale. Atunci când se consideră necesar și în cazul în care circumstanțele locale permit, statele membre ar trebui să ia în considerare amenajarea de culoare separate la punctele maritime și terestre de trecere a frontierei.

(11)	Statele membre ar trebui să se asigure că procedurile de control la frontierele externe nu constituie un obstacol major pentru schimburile economice, sociale și culturale. În acest sens, statele membre ar trebui să aloce personal și resurse suficiente.

(12)

Statele membre ar trebui să desemneze serviciul sau serviciile naționale însărcinate, în conformitate cu legislația internă, cu misiuni de control la frontiere. În cazul în care, în cadrul unui stat membru, sunt însărcinate mai multe servicii cu misiuni de control la frontiere, ar trebui asigurată o cooperare strânsă și permanentă între acestea.

(13)

Cooperarea operativă și asistența între statele membre în materie de control la frontiere ar trebui să fie gestionată și coordonată de Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre, instituită prin Regulamentul (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului (4).

(14)

Prezentul regulament nu aduce atingere verificărilor efectuate în cadrul exercitării competențelor generale ale poliției, nici verificărilor de siguranță asupra persoanelor, identice celor practicate pentru zborurile interne, posibilităților statelor membre de a efectua verificări cu caracter excepțional ale bagajelor în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 3925/91 al Consiliului din 19 decembrie 1991 privind eliminarea controalelor și a formalităților aplicabile bagajelor de mână și bagajelor însoțitoare ale persoanelor care efectuează un zbor intracomunitar, precum și bagajelor persoanelor care efectuează o traversare maritimă intracomunitară (5) și nici legislației interne privind deținerea documentelor de călătorie sau de identitate sau obligației persoanelor de a semnala autorităților prezența lor pe teritoriul statului membru în cauză.

(15)

În caz de amenințare gravă la adresa ordinii publice sau a siguranței interne, statele membre ar trebui, de asemenea, să aibă posibilitatea de a reintroduce temporar controlul la frontierele interne. Ar trebui stabilite condițiile și procedurile aferente în vederea garantării caracterului excepțional al măsurii și a respectării principiului proporționalității. Domeniul de aplicare și durata unei reintroduceri a controlului la frontierele interne ar trebui limitate la minimul necesar pentru a răspunde acelei amenințări.

(16)	Într-un spațiu de liberă circulație a persoanelor, reintroducerea controlului la frontierele interne ar trebui să rămână excepțională. Controlul la frontiere nu ar trebui efectuat și nici nu ar trebui să se impună formalități doar pentru că se trece o frontieră de acest tip.

(17)

Ar trebui să se prevadă o procedură care să permită Comisiei să adapteze anumite norme practice de control la frontiere. În acest caz, trebuie să se adopte măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului regulament în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor de exercitare a competențelor de executare conferite Comisiei (6).

(18)	De asemenea, ar trebui să se prevadă o procedură care să permită statelor membre să comunice Comisiei modificările aduse altor norme practice de control la frontiere.

(19)

Deoarece obiectivul prezentului regulament, adică stabilirea normelor aplicabile la trecerea frontierelor de către persoane, are un impact direct asupra acquis-ului comunitar privind frontierele externe și interne și nu poate fi realizat într-o manieră suficientă de către statele membre, Comunitatea poate lua măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum se prevede la articolul respectiv din tratat, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului respectiv.

(20)

Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prezentul regulament trebuie să fie pus în aplicare în conformitate cu obligațiile statelor membre în ceea ce privește protecția internațională și principiul nereturnării (non-refoulement).

(21)

Prin derogare de la articolul 299 din tratat, prezentul regulament se aplică exclusiv teritoriilor europene ale Franței și ale Țărilor de Jos. Prezentul regulament nu aduce atingere regimului specific aplicabil în Ceuta și Melilla, astfel cum este definit prin Acordul privind aderarea Regatului Spaniei la Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 (7).

(22)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament și, prin urmare, nu are nici o obligație în temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale. Având în vedere faptul că prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a acquis-ului Schengen, în temeiul dispozițiilor Titlului IV din Partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene, Danemarca decide, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat anterior, în termen de șase luni de la data adoptării de către Consiliu a prezentului regulament, dacă îl transpune sau nu în legislația sa internă.

(23)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (8), dezvoltare care intră în domeniul de aplicare a articolului 1, punctul (A), din Decizia 1999/437/CE a Consiliului privind anumite norme de aplicare a acordului menționat (9).

(24)

Ar trebui să se încheie un Acord pentru a permite reprezentanților Islandei și Norvegiei să se asocieze la lucrările comitetelor care sprijină Comisia în exercitarea competențelor sale de executare. Un astfel de Acord a fost avut în vedere prin Schimbul de Scrisori între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind comitetele care sprijină Comisia Europeană în exercitarea puterilor sale executive (10), anexat la acordul respectiv.

(25)

În ceea ce privește Elveția, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului semnat între Consiliul Uniunii Europene și Confederația Elvețiană privind asocierea Confederației Elvețiene la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen, dezvoltare care intră în domeniul de aplicare a articolului 1, punctul (A), din Decizia 1999/437/CE, citit în coroborare cu articolul 4 alineatul (1) din Deciziile 2004/849/CE (11) și 2004/860/CE ale Consiliului (12).

(26)

Ar trebui să se încheie un Acord pentru a permite reprezentanților Elveției să se asocieze la lucrările comitetelor care sprijină Comisia în exercitarea competențelor sale de executare. Un astfel de Acord a fost avut în vedere prin Schimbul de Scrisori între Comunitate și Elveția, anexat la acordul respectiv.

(27)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (13). Prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentului regulament și nu are nici o obligație în temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(28)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (14). Prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament și nu are nici o obligație în temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(29)

Articolul 1, prima teză din prezentul regulament, precum și articolul 5 alineatul (4), litera (a), Titlul III și dispozițiile Titlului II și anexele respective care fac referire la Sistemul de Informații Schengen (SIS) reprezintă dispoziții fondate pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de Aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

TITLUL I

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 1

Obiect și principii

Prezentul regulament prevede absența controlului asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Prezentul regulament stabilește normele aplicabile controlului asupra persoanelor la trecerea frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

„frontiere interne” înseamnă:

(a)	frontierele terestre comune, inclusiv frontierele fluviale și pe lacuri ale statelor membre;

(b)	aeroporturile statelor membre destinate zborurilor interne;

(c)	porturile maritime, fluviale și pe lacuri ale statelor membre pentru legăturile regulate ale navelor feribot;

2.	„frontiere externe” înseamnă frontierele terestre ale statelor membre, inclusiv frontierele fluviale și pe lacuri, frontierele maritime, precum și aeroporturile, porturile fluviale, porturile maritime și pe lacuri, cu condiția să nu fie frontiere interne;

3.	„zbor intern” înseamnă orice zbor având plecarea exclusivă de pe teritoriile statelor membre sau destinația exclusivă pe teritoriile statelor membre și fără să aterizeze pe teritoriul unei țări terțe.

„legături regulate prin nave feribot” înseamnă orice legătură prin navă feribot între două sau mai multe porturi, situate pe teritoriul statelor membre, fără escală în porturi situate în afara teritoriului statelor membre și care asigură transportul de persoane și vehicule în baza unui orar publicat;

„persoane care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație” înseamnă:

(a)

cetățenii Uniunii, în sensul articolului 17 ptul (1) din tratat, precum și resortisanții țărilor terțe care sunt membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, care își exercită dreptul la liberă circulație, cărora li se aplică Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora (15);

(b)

resortisanții țărilor terțe și membrii familiilor lor, indiferent de cetățenie, care, în temeiul acordurilor încheiate între Comunitate și statele membre, pe de o parte, și respectivele țări terțe, pe de altă parte, beneficiază de drepturi în materie de liberă circulație echivalente cu cele ale cetățenilor Uniunii.

6.	„resortisant al unei țări terțe” înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 ptul (1) din tratat și care nu face obiectul punctului 5 din prezentului articol;

7.	„persoană semnalată ca inadmisibilă” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe semnalat în Sistemul de Informații Schengen în conformitate cu articolul 96 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen și în scopurile prevăzute la articolul respectiv;

8.	„punct de trecere a frontierei” înseamnă orice punct de trecere autorizat de autoritățile competente pentru trecerea frontierelor externe;

„control la frontiere” înseamnă activitățile efectuate la frontiere, în conformitate cu prezentul regulament și în sensul acestuia, ca răspuns exclusiv la intenția de a trece o frontieră sau la trecerea unei frontiere, indiferent de orice alte considerente, constând în verificări la frontiere și în supravegherea frontierelor;

10.	„verificări la frontiere” înseamnă verificările efectuate la punctele de trecere a frontierei pentru a garanta că persoanele, inclusiv mijloacele acestora de transport și obiectele aflate în posesia lor, pot fi autorizate să intre pe teritoriul statelor membre sau să îl părăsească;

11.	„supravegherea frontierelor” înseamnă supravegherea frontierelor dintre punctele de trecere a frontierei și supravegherea punctelor de trecere a frontierei în afara orarului de funcționare stabilit, în vederea împiedicării persoanelor să se sustragă de la verificările la frontiere;

12.	„verificarea în linia a doua” înseamnă o verificare suplimentară care poate fi efectuată într-un loc special, separat de locul în care sunt verificate toate persoanele (prima linie);

13.

„polițist de frontieră” înseamnă orice agent public desemnat, în conformitate cu legislația internă, la un punct de trecere a frontierei sau de-a lungul frontierei sau în imediata apropiere a acesteia, și care exercită, în conformitate cu prezentul regulament și cu legislația internă, sarcini de control la frontiere;

14.	„operator de transport” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care asigură, cu titlu profesional, transportul de persoane;

15.

„permis de ședere” înseamnă:

(a)	orice permis de ședere eliberat de statele membre în conformitate cu modelul uniform stabilit prin Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 al Consiliului din 13 iunie 2002 de instituire a unui model uniform de permis de ședere pentru resortisanții țărilor terțe (16);

(b)

orice alt document emis de un stat membru resortisanților țărilor terțe, care le autorizează șederea sau revenirea pe teritoriul său, cu excepția permiselor temporare eliberate în cursul unei examinări a unei prime cereri pentru un permis de ședere, astfel cum se prevede la litera (a) sau în cursul examinării unei cereri de azil;

16.	„navă de croazieră” înseamnă navă care urmează un itinerar dat, potrivit unui program stabilit în prealabil, care cuprinde un program de activități turistice în diverse porturi și care, în principiu, nu îmbarcă și nu debarcă pasageri în cursul călătoriei;

17.	„navigație de agrement” înseamnă utilizarea navelor de agrement în scopuri sportive sau turistice;

18.	„pescuit de coastă” înseamnă activitățile de pescuit efectuate cu ajutorul navelor care intră zilnic sau în termen de 36 ore într-un port situat pe teritoriul unui stat membru fără să facă escală într-un port situat într-o țară terță;

19.

„amenințare pentru sănătatea publică” înseamnă orice boală cu potențial epidemic, astfel definită de Regulamentul Sanitar Internațional al Organizației Mondiale a Sănătății și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, cu condiția să facă obiectul dispozițiilor de protecție cu privire la resortisanții statelor membre.

Articolul 3

Domeniul de aplicare

Prezentul regulament se aplică oricărei persoane care trece frontiera internă sau externă a unui stat membru, fără a aduce atingere:

(a)	drepturilor persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație;

(b)	drepturilor refugiaților și ale persoanelor care solicită o protecție internațională, în special în ceea ce privește principiul nereturnării (non-refoulement).

TITLUL II

FRONTIERE EXTERNE

CAPITOLUL I

Trecerea frontierelor externe și condițiile de intrare

Articolul 4

Trecerea frontierelor externe

(1) Frontierele externe nu pot fi trecute decât pe la punctele de trecere a frontierei și în timpul programului de funcționare stabilit. Programul de funcționare este indicat clar la punctele de trecere a frontierei care nu sunt deschise 24 ore pe zi.

Comisiei i se comunică de către statele membre lista punctelor lor de trecere a frontierei, în conformitate cu articolul 34.

(2) Prin derogare de la alineatul (1), pot fi prevăzute excepții de la obligația de trecere a frontierelor externe pe la punctele de trecere a frontierei și în timpul programului de funcționare stabilit:

(a)	în cazul navigației de agrement sau în cazul pescuitului de coastă;

(b)	pentru marinarii care debarcă pentru a staționa în localitatea portului în care nava lor face escală sau în localitățile limitrofe;

(c)	pentru indivizi sau grupuri de persoane, în cazul unei necesități cu caracter special, cu condiția să fie în posesia autorizațiilor cerute de legislația internă și ca acest lucru să nu fie contrar intereselor statelor membre în materie de ordine publică și de siguranță internă;

(d)	pentru indivizi sau grupuri de persoane, în cazul unei urgențe neprevăzute.

(3) Fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute la alineatul (2) sau obligațiilor lor în materie de protecție internațională, statele membre instituie sancțiuni în conformitate cu legislația lor internă în caz de trecere neautorizată a frontierelor externe prin alte locuri decât pe la punctele de trecere a frontierei sau în afara programului de funcționare stabilit. Respectivele sancțiuni sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Articolul 5

Condiții de intrare pentru resortisanții țărilor terțe

(1) Pentru o ședere care nu depășește trei luni pe o perioadă de șase luni, condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe sunt următoarele:

(a)	să fie în posesia unui document sau a unor documente de călătorie valabile care permit trecerea frontierei;

(b)

să fie în posesia unei vize valabile, în cazul în care aceasta este cerută în temeiul Regulamentului (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (17), cu excepția cazului când respectivii resortisanți sunt titulari ai unui permis de ședere valabil;

(c)

să justifice obiectul și condițiile șederii și să dispună de mijloace de subzistență suficiente, atât pentru durata șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul către o țară terță în care admisia este garantată sau să fie în măsură să dobândească legal respectivele mijloace;

(d)	să nu fie o persoană pentru care s-a dat o alrmă în cadrul SIS în scopul refuzului intrării;

(e)	să nu fie considerat o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unuia din statele membre și, în special, să nu fie semnalat ca inadmisibil în bazele de date ale statelor membre pentru motivele enumerate anterior.

(2) O listă neexhaustivă a documentelor justificative pe care polițistul de frontieră le poate solicita resortisantului unei țări terțe în vederea verificării îndeplinirii condițiilor menționate la alineatul (1), litera (c), figurează în anexa I.

(3) Evaluarea mijloacelor de subzistență se face în funcție de durata și de obiectul șederii și în raport cu nivelul mediu al prețurilor în materie de cazare și masă din statul membru sau din statele membre în cauză, pentru o cazare la preț moderat, înmulțite cu numărul de zile de ședere.

Sumele de referință stabilite de către statele membre sunt comunicate Comisiei în conformitate cu articolul 34.

Evaluarea mijloacelor suficiente de subzistență se poate baza pe posesia de numerar, cecuri de călătorie și cărți de credit de către resortisantul unei țări terțe. Declarațiile de sponsorizare, atunci când sunt prevăzute de legislația internă, și scrisorile de sponsorizare definite de legislația internă în cazul resortisanților țărilor terțe cazați la o gazdă pot constitui, de asemenea, o dovadă a mijloacelor suficiente de subzistență.

(4) Prin derogare de la alineatul (1):

(a)

resortisanții țărilor terțe care nu îndeplinesc toate condițiile menționate la alineatul (1), dar care sunt titularii unui permis de ședere sau a unei vize de întoarcere eliberate de unul din statele membre sau, în cazul în care se solicită acest lucru, ai ambelor documente, sunt autorizați să intre în scopul tranzitului pe teritoriul altor state membre pentru a putea ajunge pe teritoriul statului membru care a eliberat permisul de ședere sau viza de întoarcere, cu excepția cazului când respectivii resortisanți se află pe lista națională a persoanelor semnalate ca inadmisibile a statului membru la ale cărui frontiere externe se prezintă sau în cazul în care semnalarea respectivă este însoțită de instrucțiuni cu privire la interdicția de intrare sau de tranzit;

(b)

resortisanții țărilor terțe care îndeplinesc condițiile menționate la alineatul (1), cu excepția literei (b), și care se prezintă la frontiere, pot fi autorizați să intre pe teritoriul statelor membre în cazul în care se eliberează o viză la frontieră, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 415/2003 al Consiliului din 27 februarie 2003 privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv marinarilor în tranzit (18).

Vizele eliberate la frontieră se înregistrează într-o listă.

În cazul în care nu este posibilă aplicarea vizei pe document, viza se aplică în mod excepțional pe un formular separat care se inserează în document. În acest caz, se folosește modelul uniform de formular pentru aplicarea vizei, prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 333/2002 al Consiliului din 18 februarie 2002 de stabilire a unui model uniform de formular pentru aplicarea unei vize eliberate de statele membre titularilor unui document de călătorie nerecunoscut de statul membru care emite formularul respectiv (19);

(c)

resortisanții țărilor terțe care nu îndeplinesc una sau mai multe dintre condițiile menționate la alineatul (1) pot fi autorizați de un stat membru să intre pe teritoriul său din motive umanitare, de interes național sau în temeiul unor obligații internaționale. În cazul în care resortisantul țării terțe în cauză este semnalat ca inadmisibil, astfel cum se menționează la alineatul (1), litera (d), statul membru care autorizează intrarea acestuia pe teritoriul său informează celelalte state membre în acest sens.

CAPITOLUL II

Controlul la frontierele externe și refuzarea intrării

Articolul 6

Efectuarea verificărilor la frontiere

(1) Polițiștii de frontieră respectă în totalitate demnitatea umană în exercitarea funcțiilor lor.

Toate măsurile luate în exercitarea funcțiilor lor sunt proporționale cu obiectivele urmărite.

(2) În cursul efectuării verificărilor la frontiere, polițiștii de frontieră nu fac nici o discriminare pe criterii de sex, rasă sau origine etnică, religie sau credință, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

Articolul 7

Verificările la frontiere efectuate asupra persoanelor

(1) Circulația transfrontalieră la frontierele externe face obiectul unor verificări din partea polițiștilor de frontieră. Verificările se efectuează în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol.

Verificările pot avea ca obiect și mijloacele de transport și obiectele aflate în posesia persoanelor care trec frontiera. În cazul în care se efectuează percheziții, se aplică legislația internă a statului membru în cauză.

(2) Toate persoanele fac obiectul unei verificări minime vizând stabilirea identității pe baza producerii sau prezentării documentelor de călătorie. Verificarea minimă constă într-o examinare simplă și rapidă a valabilității documentului care îl autorizează pe titularul legitim să treacă frontiera și a prezenței indiciilor de falsificare sau de contrafacere, recurgându-se, după caz, la dispozitive tehnice și consultând bazele de date relevante cu privire la informațiile referitoare exclusiv la documentele furate, deținute fără drept, pierdute sau anulate.

Verificarea minimă prevăzută la primul paragraf constituie regula pentru persoanele care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație.

În cazul în care se efectuează verificări minime asupra persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație, polițiștii de frontieră pot, în mod nesistematic, să consulte bazele de date naționale și europene pentru a se asigura că persoanele respective nu reprezintă o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru siguranța internă, ordinea publică, relațiile internaționale ale statelor membre sau o amenințare pentru sănătatea publică.

Consecințele respectivelor consultări nu pun în pericol dreptul de intrare al persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație pe teritoriul statului membru în cauză, astfel cum se prevede prin Directiva 2004/38/CE.

(3) La intrare și la ieșire, resortisanții țărilor terțe fac obiectul unei verificări amănunțite.

(a)

Verificarea amănunțită la intrare include examinarea îndeplinirii condițiilor stabilite la articolul 5 alineatul (1) și, după caz, a documentelor care autorizează șederea și exercitarea unei activități profesionale. Aceasta cuprinde o examinare detaliată a următoarelor elemente:

(i)	verificarea dacă resortisantul țării terțe deține un document valabil și care nu a expirat, care permite trecerea frontierei, iar documentul respectiv să fie însoțit, după caz, de viza sau de permisul de ședere solicitat;

(ii)	examinarea amănunțită a documentului de călătorie, în căutarea unor indicii de falsificare sau de contrafacere;

(iii)

examinarea ștampilelor de intrare și de ieșire de pe documentele de călătorie ale resortisantului țării terțe în cauză, în vederea verificării, prin compararea datelor de intrare și de ieșire, dacă persoana nu a depășit durata maximă de ședere autorizată pe teritoriul statelor membre;

(iv)	verificarea punctelor de plecare și de destinație a resortisantului țării terțe în cauză, precum și a obiectului șederii prevăzute și, după caz, verificarea documentelor justificative corespunzătoare;

(v)

verificarea dacă resortisantul țării terțe în cauză dispune de mijloace de subzistență suficiente pentru durata și obiectul șederii, pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul către o țară terță în care admisia sa este garantată sau că este în măsură să dobândească legal respectivele mijloace;

(vi)

verificarea dacă resortisantul țării terțe în cauză, mijlocul său de transport și obiectele pe care le transportă nu sunt de natură să compromită ordinea publică, siguranța internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unui stat membru. Respectiva verificare include consultarea directă a datelor și a semnalărilor persoanelor și, dacă este necesar, a obiectelor integrate în SIS și în bazele de date naționale, precum și, după caz, a măsurii ce urmează să fie întreprinse în urma unei semnalări.

(b)

Verificarea amănunțită la ieșire cuprinde:

(i)	verificarea dacă resortisantul țării terțe deține un document valabil pentru a trece frontiera;

(ii)	examinarea documentului de călătorie, în căutarea unor indicii de falsificare sau contrafacere;

(iii)

cândeste posibil, verificarea dacă resortisantul țării terțe nu este considerat o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă sau pentru relațiile internaționale ale unui stat membru.

(c)

Pe lângă verificările menționate la litera (b), verificările amănunțite la ieșire pot să cuprindă, de asemenea:

(i)	verificarea dacă persoana deține o viză valabilă, în cazul în care aceasta este cerută în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 539/2001, cu excepția cazului în care persoana respectivă este titulară a unui permis de ședere valabil;

(ii)	verificarea dacă persoana nu a depășit durata maximă de ședere autorizată pe teritoriul statelor membre;

(iii)

consultarea semnalărilor persoanelor și a obiectelor incluse în SIS și în bazele naționale de date.

(4) În cazul în care există posibilitatea și resortisantul țării terțe solicită acest lucru, verificarea amănunțită se efectuează într-un loc privat.

(5) Resortisanții țărilor terțe care fac obiectul unei verificări amănunțite în linia a doua primesc informații privind obiectivul respectivei verificări și procedura aplicată.

Respectivele informații sunt disponibile în toate limbile oficiale ale Uniunii și în limba sau limbile țării sau țărilor limitrofe statului membru în cauză și precizează faptul că resortisantul țării terțe poate solicita numele sau numărul matricol al polițiștilor de frontieră care efectuează verificarea amănunțită în linia a doua, precum și numele punctului de trecere a frontierei și data trecerii frontierei.

(6) Verificarea persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație se efectuează în conformitate cu Directiva 2004/38/CE.

(7) Normele practice privind informațiile care trebuie înregistrate sunt descrise în anexa II.

Articolul 8

Relaxarea verificărilor la frontieră

(1) Verificările la frontierele externe pot face obiectul unei relaxări în cazul unor circumstanțe excepționale și neprevăzute. Respectivele circumstanțe excepționale și neprevăzute sunt considerate a fi acele evenimente imprevizibile care provoacă o intensificare a traficului astfel încât timpul de așteptare la punctul de trecere a frontierei devine excesiv de îndelungat și au fost epuizate toate resursele în ceea ce privește personalul, mijloacele și organizarea.

(2) În caz de relaxare a verificărilor la frontieră în conformitate cu alineatul (1), verificările la frontieră pentru intrare sunt, în principiu, prioritare în raport cu verificările la frontieră pentru ieșire.

Decizia de relaxare a verificărilor este luată de polițistul de frontieră care este responsabil pentru punctul de trecere a frontierei.

Respectiva relaxare a verificărilor este temporară, adaptată circumstanțelor care stau la baza acesteia și se pune în aplicare progresiv.

(3) Chiar și în cazul relaxării verificărilor la frontiere, polițistul de frontieră ștampilează documentele de călătorie ale resortisanților țărilor terțe la intrare și la ieșire, în conformitate cu articolul 10.

(4) Fiecare stat membru transmite anual Parlamentului European și Comisiei un raport privind aplicarea prezentului articol.

Articolul 9

Amenajarea de culoare separate și informațiile aflate pe panouri

(1) Statele membre amenajează culoare separate, în special la punctele de trecere a frontierei aeriene, pentru a putea efectua verificări ale persoanelor, în conformitate cu articolul 7. Respectivele culoare se diferențiază cu ajutorul unor panouri care conțin indicațiile menționate în Anexa III.

Statele membre pot amenaja culoare separate la punctele de trecere a frontierei maritime și terestre, precum și la frontierele dintre statele membre care nu aplică articolul 20 la frontierele lor comune. În cazul în care statele membre amenajează culoare separate la respectivele frontiere, se folosesc panouri care conțin indicațiile menționate în Anexa III.

Statele membre se asigură că respectivele culoare sunt semnalate clar, inclusiv în cazul în care normele privind utilizarea culoarelor distincte sunt suspendate în conformitate cu alineatul (4), pentru asigurarea fluidizării circulației persoanelor care trec frontiera.

(2)

(a)	Persoanele care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație sunt autorizate să folosească culoarele indicate de panoul prezentat în partea A a anexei III. Respectivele persoane pot, de asemenea, să folosească culoarele indicate de panoul prezentat în partea B a anexei III.
(b)	Toate celelalte persoane folosesc culoarele indicate de panoul prezentat în partea B a anexei III.

Indicațiile care figurează pe panourile menționate la literele (a) și (b) pot fi afișate în limba sau limbile considerate adecvate de fiecare stat membru.

(3) La punctele maritime și terestre de trecere a frontierei, statele membre pot separa traficul vehiculelor pe culoare distincte, în funcție de categoriile de vehicule ușoare sau vehicule grele și autobuze, cu ajutorul panourilor prezentate în partea C a anexei III.

După caz, statele membre pot modifica indicațiile conținute de respectivele panouri, în funcție de circumstanțele locale.

(4) În caz de dezechilibru temporar al fluxului de trafic la un anumit punct de trecere a frontierei, normele privind utilizarea culoarelor distincte pot fi suspendate de autoritățile competente pe perioada necesară restabilirii echilibrului.

(5) Adaptarea panourilor existente la dispozițiile alineatelor (1), (2) și (3) trebuie să se realizeze până la 31 mai 2009. În cazul în care statele membre înlocuiesc panourile existente sau instalează panouri noi înainte de respectiva dată, panourile respective trebuie să respecte indicațiile prevăzute la alineatele menționate anterior.

Articolul 10

Ștampilarea documentelor de călătorie ale resortisanților țărilor terțe

(1) Se ștampilează sistematic toate documentele de călătorie ale resortisanților țărilor terțe, la intrare și la ieșire. Ștampilele de intrare și de ieșire se aplică în special pe:

(a)	documentele care conțin o viză valabilă, permițând resortisanților țărilor terțe să treacă frontiera;

(b)	documentele care permit resortisanților țărilor terțe, pentru care s-a eliberat o viză la frontieră de către un stat membru, să treacă frontiera;

(c)	documentele care permit resortisanților țărilor terțe, care nu fac obiectul unei obligații de viză, să treacă frontiera.

(2) Se aplică o ștampilă de intrare sau o ștampilă de ieșire pe documentele de călătorie ale resortisanților țărilor terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, cărora li se aplică dispozițiile Directivei 2004/38/CE, dar care nu prezintă permisul de ședere menționat la articolul 10 din respectiva directivă.

Se aplică o ștampilă de intrare și de ieșire pe documentele de călătorie ale resortisanților țărilor terțe, membri ai familiei unui resortisant al unei țări terțe, care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație, dar care nu prezintă permisul de ședere menționat la articolul 10 din Directiva 2004/38/CE.

(3) Nu se aplică ștampilă de intrare sau ștampilă de ieșire:

(a)	pe documentele de călătorie ale șefilor de stat și ale demnitarilor a căror sosire a fost anunțată oficial în prealabil pe cale diplomatică;

(b)	pe brevetele de pilot sau certificatele membrilor echipajului unei aeronave;

(c)	pe documentele de călătorie ale marinarilor, prezenți pe teritoriul unui stat membru doar pe perioada escalei navei în zona portului de escală;

(d)	pe documentele de călătorie ale echipajului și ale pasagerilor unei nave de croazieră, care nu fac obiectul verificărilor la frontiere, în conformitate cu punctul 3.2.3 din Anexa VI;

(e)	pe documentele care permit resortisanților din Andorra, Monaco și San Marino să treacă frontiera.

La cererea unui resortisant al unei țări terțe și cu titlu excepțional, se poate renunța la aplicarea ștampilei de intrare sau de ieșire în cazul în care aceasta ar putea crea dificultăți majore pentru respectivul resortisant. În acest caz, intrarea sau ieșirea este consemnată pe un formular separat, în care se menționează numele și numărul pașaportului. Respectivul formular se predă resortisantului țării terțe.

(4) Normele practice de aplicare a ștampilei sunt descrise în anexa IV.

(5) Atunci când este posibil, resortisanții țărilor terțe sunt informați cu privire la obligația polițistului de frontieră de a ștampila documentul de călătorie la intrare și la ieșire, chiar și în cazul relaxării verificărilor în conformitate cu articolul 8.

(6) Până la sfârșitul anului 2008, Comisia prezintă un raport Parlamentului European și Consiliului cu privire la punerea în aplicare a dispozițiilor referitoare la aplicarea ștampilei pe documentele de călătorie.

Articolul 11

Prezumția privind îndeplinirea condițiilor de durată a șederii

(1) În cazul în care documentul de călătorie al unui resortisant al unei țări terțe nu are ștampilă de intrare, autoritățile naționale competente pot prezuma că titularul nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile privind durata șederii aplicabile în statul membru în cauză.

(2) Prezumția menționată la alineatul (1) poate fi infirmată în cazul în care resortisantul țării terțe prezintă, prin orice mijloc, elemente de probă credibile, precum un bilet de călătorie sau documente justificative ale prezenței sale în afara teritoriului statelor membre, de natură să demonstreze că a respectat condițiile privind durata șederii pe termen scurt.

În acest caz:

(a)

atunci când resortisantul unei țări terțe se află pe teritoriul unui stat membru care aplică în întregime acquis-ul Schengen, autoritățile competente indică, în conformitate cu legislația și cu practicile interne, în documentul de călătorie al respectivului resortisant, data și locul de trecere a frontierei externe a unui stat membru care aplică în întregime acquis-ul Schengen.

(b)

atunci când resortisantul unei țări terțe se află pe teritoriul unui stat pentru care nu s-a luat încă decizia menționată la articolul 3 alineatul (2) din Actul de Aderare din 2003, autoritățile competente indică, în conformitate cu legislația și cu practicile interne, în documentul de călătorie al respectivului resortisant, data și locul de trecere a frontierei externe a unui astfel de stat membru.

Pe lângă mențiunile indicate la literele (a) și (b), se poate înmâna resortisantului unei țări terțe un formular, astfel cum este prezentat în anexa VIII.

Statele membre se informează reciproc și informează Comisia și Secretariatul General al Consiliului cu privire la practicile lor naționale privind mențiunile indicate la prezentul articol.

(3) În cazul în care prezumția menționată la alineatul (1) nu ar fi infirmată, autoritățile competente pot expulza pe resortisantul unei țări terțe de pe teritoriul statului membru în cauză.

Articolul 12

Supravegherea frontierelor

(1) Supravegherea frontierelor are ca obiect principal prevenirea trecerii neautorizate a frontierei, combaterea criminalității transfrontaliere și luarea de măsuri împotriva persoanelor care au trecut ilegal frontiera.

(2) Polițiștii de frontieră acționează în unități fixe sau mobile în vederea asigurării supravegherii frontierelor externe.

Supravegherea se efectuează astfel încât să prevină și să descurajeze sustragerea de la verificările de la punctele de trecere a frontierei.

(3) Supravegherea între punctele de trecere a frontierei este asigurată de polițiștii de frontieră al căror efectiv și metode sunt adaptate riscurilor și amenințărilor existente sau previzibile. Perioadele de supraveghere se modifică frecvent și inopinat, astfel încât trecerile ilegale ale frontierei riscă în permanență să fie descoperite.

(4) Supravegherea se efectuează de unități fixe sau mobile, care își îndeplinesc misiunea prin patrulare sau prin prezența în locuri cunoscute ca fiind sensibile, obiectivul respectivei supravegheri fiind surprinderea persoanelor care trec ilegal frontiera. Supravegherea se poate face, de asemenea, cu ajutorul mijloacelor tehnice, inclusiv prin mijloace electronice.

(5) Dispoziții suplimentare privind supravegherea pot fi adoptate în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 33 alineatul (2).

Articolul 13

Refuzul intrării

(1) Intrarea pe teritoriul statelor membre se refuză resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc ansamblul condițiilor de intrare, definite la articolul 5 alineatul (1), și care nu aparțin nici uneia din categoriile de persoane menționate la articolul 5 alineatul (4). Respectiva dispoziție nu aduce atingere aplicării dispozițiilor speciale privind dreptul la azil și la protecție internațională sau eliberarea unei vize de lungă ședere.

(2) Intrarea nu poate fi refuzată decât printr-o decizie care să indice motivele precise ale refuzului. Decizia se ia de către autoritatea competentă abilitată în acest sens de legislația internă. Respectiva decizie intră în vigoare imediat.

Decizia motivată indicând cauzele precise ale refuzului se comunică printr-un formular uniform, prezentat în Anexa V, Partea B, și se completează de autoritatea competentă abilitată de legislația internă să refuze intrarea. Formularul uniform astfel completat se înmânează resortisantului în cauză, care confirmă primirea deciziei de refuz prin respectivul formular.

(3) Persoanele care au făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării au dreptul la o cale de atac împotriva deciziei. Calea de atac se desfășoară în conformitate cu legislația internă. Resortisantului țării terțe i se pun la dispoziție informații scrise cu privire la punctele de contact în măsură să îi comunice informații legate de reprezentanții competenți să acționeze în numele resortisantului respectiv, în conformitate cu legislația internă.

Introducerea unei asemenea căi de atac nu are efect suspensiv asupra deciziei de refuz al intrării.

Fără a aduce atingere oricărei eventuale compensări acordate în conformitate cu legislația internă, resortisantul țării terțe în cauză are dreptul la rectificarea ștampilei de intrare anulate, precum și a oricărei anulări sau completări, din partea statului membru care a refuzat intrarea, în cazul în care, în cadrul căii de atac, decizia de refuz al intrării este declarată nefondată.

(4) Polițiștii de frontieră se asigură că resortisantul țării terțe, care a făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării, nu intră pe teritoriul statului membru în cauză.

(5) Statele membre întocmesc o evidență statistică privind numărul de persoane care au făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării, cetățenia persoanelor refuzate și tipul de frontieră (terestră, aeriană, maritimă) la care s-a refuzat intrarea. Statele membre transmit anual respectivele statistici Comisiei. Comisia publică la fiecare doi ani o compilație a statisticilor comunicate de statele membre.

(6) Normele de reglementare refuzul intrării sunt descrise în anexa V, partea A.

CAPITOLUL III

Personal și resurse alocate controlului la frontiere și cooperarea între statele membre

Articolul 14

Personal și resurse alocate controlului la frontiere

Statele membre alocă personal și resurse corespunzătoare și suficiente pentru exercitarea controlului la frontierele externe în conformitate cu articolele 6-13, astfel încât să asigure un control eficace, de înalt nivel și uniform la frontierele lor externe.

Articolul 15

Punerea în aplicare a controalelor

(1) Controlul la frontiere prevăzut la articolele 6-13 se efectuează de către polițiștii de frontieră, în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament și cu legislația internă.

În exercitarea controlului la frontiere, polițiștii de frontieră păstrează competențele în materie de urmărire penală cu care sunt învestiți de legislația internă și care nu intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament.

Statele membre se asigură că polițiștii de frontieră sunt profesioniști specializați și instruiți corespunzător. Statele membre încurajează polițiștii de frontieră să învețe limbi străine, în special cele necesare exercitării funcțiilor lor.

(2) Comisiei i se comunică de către statele membre lista serviciilor naționale responsabile de controlul la frontiere în conformitate cu legislația internă, în temeiul articolului 34.

(3) Pentru un control eficient la frontiere, fiecare stat membru asigură o cooperare strânsă și permanentă între serviciile naționale responsabile de controlul la frontiere.

Articolul 16

Cooperarea dintre statele membre

(1) Statele membre își acordă asistență și asigură o cooperare strânsă și permanentă în vederea punerii eficiente în aplicare a controlului la frontiere, în conformitate cu articolele 6-15. Statele membre schimbă informații utile.

(2) Cooperarea operativă dintre statele membre în materie de gestionare a frontierelor externe este coordonată de Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre (denumită în continuare „Agenția”), instituită prin Regulamentul (CE) nr. 2007/2004.

(3) Fără a aduce atingere competențelor Agenției, statele membre pot continua cooperarea operativă cu alte state membre și/sau țări terțe la frontierele externe, inclusiv schimbul de ofițeri de legătură, în cazul în care o astfel de cooperare este complementară acțiunii Agenției.

Statele membre se abțin de la orice acțiune susceptibilă să compromită funcționarea Agenției sau realizarea obiectivelor acesteia.

Statele membre informează Agenția cu privire la cooperarea operativă menționată la primul paragraf.

(4) Statele membre propun acțiuni de formare cu privire la normele care reglementează controlul la frontiere, precum și drepturile fundamentale. În acest sens, se iau în considerare standardele comune de formare stabilite și dezvoltate de Agenție.

Articolul 17

Controlul comun

(1) Statele membre care nu aplică articolul 20 la frontierele terestre comune pot efectua, până la data aplicării articolului menționat anterior, un control comun al respectivelor frontiere comune; în acest caz, o persoană nu poate fi oprită decât o singură dată în scopul realizării unei verificări la intrare sau la ieșire, fără a aduce atingere responsabilităților individuale ale statelor membre care decurg din articolele 6-13.

Statele membre pot încheia între ele acorduri bilaterale în acest sens.

(2) Statele membre informează Comisia cu privire la orice acord încheiat în conformitate cu alineatul (1).

CAPITOLUL IV

Dispoziții speciale referitoare la verificările la frontiere

Articolul 18

Dispoziții speciale referitoare la diferitele tipuri de frontiere și mijloacele de transport utilizate pentru trecerea frontierelor externe

Dispozițiile speciale referitoare la verificările la frontiere descrise în anexa VI se aplică verificărilor efectuate la diferitele tipuri de frontiere și cu privire la diferitele mijloace de transport utilizate pentru trecerea frontierelor externe.

Respectivele dispoziții speciale pot conține derogări de la articolul 5 și de la articolele 7-13.

Articolul 19

Dispoziții speciale referitoare la verificarea anumitor categorii de persoane

(1) Dispoziții speciale cu privire la verificările la frontiere descrise în anexa VII se aplică următoarelor categorii de persoane:

(a)	șefi de stat și membrii delegațiilor acestora;

(b)	piloți de aeronave și alți membri ai echipajului;

(c)

marinari;

(d)	titulari ai pașapoartelor diplomatice, oficiale sau de serviciu și membrii organizațiilor internaționale;

(e)	lucrători transfrontalieri;

(f)

minori.

Respectivele dispoziții speciale pot conține derogări de la articolul 5 și de la articolele 7-13.

(2) Comisiei i se copmunică de către statele membre modelele de permise eliberate de ministerele lor de afaceri externe pentru membrii acreditați ai misiunilor diplomatice și ai reprezentanțelor consulare, precum și pentru familiile acestora, în conformitate cu articolul 34.

TITLUL III

FRONTIERE INTERNE

CAPITOLUL I

Eliminarea controlului la frontierele interne

Articolul 20

Trecerea frontierelor interne

Frontierele interne pot fi trecute prin orice punct fără a fi realizată o verificare la frontiere asupra persoanelor, indiferent de cetățenie.

Articolul 21

Verificări în interiorul teritoriului

Eliminarea controlului la frontierele interne nu aduce atingere:

(a)

exercitării competențelor polițienești de către autoritățile competente ale statelor membre în temeiul legislației interne, în măsura în care exercitarea respectivelor competențe nu are un efect echivalent cu cel al verificărilor la frontiere; acest lucru se aplică, de asemenea, și în zonele de frontieră. În sensul primei teze, exercitarea competențelor polițienești nu poate fi considerată, în special, echivalentă cu exercitarea verificărilor la frontiere în cazul în care măsurile poliției:

(i)	nu au ca obiectiv controlul la frontiere;

(ii)	se bazează pe informații generale și pe experiența serviciilor de poliție privind eventualele amenințări la adresa siguranței publice și vizează, în special, combaterea criminalității transfrontaliere;

(iii)

sunt concepute și executate într-o manieră net diferită de verificările sistematice asupra persoanelor efectuate la frontierele externe;

(iv)	sunt realizate pe baza verificărilor inopinate;

(b)

exercitării verificărilor de securitate în porturi sau aeroporturi, efectuate asupra persoanelor de către autoritățile competente în temeiul legislației interne a fiecărui stat membru, de către responsabilii portului sau ai aeroportului sau de operatori de transport, cu condiția ca respectivele verificări să fie realizate, de asemenea, asupra persoanelor care călătoresc în interiorul unui stat membru;

(c)	posibilității unui stat membru de a prevedea în legislația sa internă obligația de a deține și de a purta permise și alte documente;

(d)	obligației resortisanților țărilor terțe de a-și semnala prezența pe teritoriul unui stat membru, în conformitate cu dispozițiile articolului 22 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen.

Articolul 22

Eliminarea obstacolelor din calea traficului la punctele rutiere de trecere a frontierelor interne

Statele membre elimină orice obstacol care împiedică fluidizarea traficului la punctele rutiere de trecere a frontierelor interne, în special limitările de viteză care nu se bazează exclusiv pe considerente de siguranță rutieră.

În paralel, statele membre trebuie să fie în măsură să furnizeze toate mijloacele necesare pentru a efectua verificări în cazul în care se reintroduc controalele la frontierele interne.

CAPITOLUL II

Reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne

Articolul 23

Reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne

(1) În cazul unei amenințări grave la adresa ordinii publice sau a siguranței interne, un stat membru poate, în mod excepțional, să reintroducă controlul la frontierele sale interne pe o perioadă limitată de maxim treizeci de zile sau pe durata estimată a amenințării grave în cazul în care aceasta depășește treizeci de zile, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 24, sau, în caz de urgență, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 25. Domeniul de aplicare și durata reintroducerii temporare a controlului la frontierele interne nu trebuie să depășească strictul necesar pentru a răspunde la respectiva amenințare gravă.

(2) În cazul în care amenințarea gravă la adresa ordinii publice sau a siguranței interne se prelungește peste durata prevăzută la alineatul (1), statul membru poate menține controlul la frontierele interne pentru motivele menționate la alineatul (1) și, luând în considerare eventualele elemente noi, pe perioade care se pot prelungi, dar care nu depășesc treizeci de zile, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 26.

Articolul 24

Procedura în caz de evenimente previzibile

(1) În cazul în care un stat membru dorește să reintroducă controlul la frontierele interne în temeiul articolului 23 alineatul (1), respectivul stat membru trebuie să notifice, cât mai curând posibil, celelalte state membre și Comisia și să furnizeze informațiile enumerate în continuare, de îndată ce acestea sunt disponibile:

(a)	motivele reintroducerii preconizate, precizând evenimentele care reprezintă o amenințare gravă la adresa ordinii publice sau a siguranței interne;

(b)	domeniul de aplicare a reintroducerii preconizate, precizând locul în care se va restabili controlul la frontiere;

(c)	denumirea punctelor de trecere autorizate;

(d)	data și durata reintroducerii preconizate;

(e)	după caz, măsurile pe care ar trebui să le ia alte state membre;

(2) În urma notificării realizate de statul membru în cauză și în vederea consultării menționate la alineatul (3), Comisia poate emite un aviz, fără a aduce atingere articolului 64 alineatul (1) din tratat.

(3) Informațiile enumerate la alineatul (1), precum și avizul pe care Comisia îl poate emite în conformitate cu alineatul (2), fac obiectul unor consultări între statul membru care preconizează reintroducerea controlului la frontiere, celelalte state membre și Comisia, în vederea organizării, după caz, a cooperării reciproce între statele membre și a examinării proporționalității măsurilor în raport cu evenimentele aflate la originea reintroducerii controlului la frontiere, precum și a amenințării la adresa ordinii publice sau a siguranței interne.

(4) Consultările menționate la alineatul (3) trebuie să aibă loc cu cel puțin cincisprezece zile înainte de data preconizată pentru reintroducerea controlului la frontiere.

Articolul 25

Procedura pentru cazurile care necesită o acțiune urgentă

(1) În cazul în care ordinea publică sau siguranța internă ale unui stat membru impun o acțiune urgentă, statul membru în cauză poate reintroduce, în mod excepțional și imediat, controlul la frontierele sale interne.

(2) Statul membru care reintroduce controlul la frontierele sale interne notifică imediat celelalte state membre și Comisia și comunică informațiile enumerate la articolul 24 alineatul (1), precum și motivele care justifică recurgerea la respectiva procedură.

Articolul 26

Procedura de prelungire a controalelor la frontierele interne

(1) Statele membre nu pot prelungi controlul la frontierele interne în temeiul articolului 23 alineatul (2) decât după informarea celorlalte state membre și a Comisiei.

(2) Statul membru care intenționează să prelungească controlul la frontiere furnizează celorlalte state membre și Comisiei toate informațiile corespunzătoare privind motivele prelungirii controlului la frontierele interne. Se aplică dispozițiile articolului 24 alineatul (2).

Articolul 27

Informarea Parlamentului European

Statul membru în cauză sau, după caz, Consiliul, informează Parlamentul European, cât mai curând posibil, cu privire la măsurile luate în temeiul articolelor 24, 25 și 26. În ceea ce privește a treia prelungire consecutivă în conformitate cu articolul 26, statul membru în cauză prezintă un raport Parlamentului European, în cazul în care i se solicită acest lucru, cu privire la necesitatea controlului la frontierele interne.

Articolul 28

Dispoziții în caz de reintroducere a controlului la frontierele interne

În cazul în care se reintroduce controlul la frontierele interne, dispozițiile relevante ale titlului II se aplică mutatis mutandis.

Articolul 29

Raportul privind reintroducerea controlului la frontierele interne

Statul membru care a reintrodus controlul la frontierele interne în conformitate cu articolul 23 confirmă data suspendării controlului și, în același timp, sau în termen scurt, prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comisiei un raport privind reintroducerea controlului la frontierele interne, care oferă, în special, informații generale cu privire la punerea în aplicare a verificărilor și eficiența reintroducerii controlului la frontiere.

Articolul 30

Informarea publicului

Decizia de reintroducere a controlului la frontierele interne este luată într-o manieră transparentă, iar publicul este pe deplin informat, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță care să împiedice această informare.

Articolul 31

Confidențialitatea

La cererea unui stat membru, celelalte state membre, Parlamentul European și Comisia respectă caracterul confidențial al informațiilor furnizate în cadrul reintroducerii și prelungirii controlului la frontiere, precum și în cadrul raportului elaborat în conformitate cu articolul 29.

TITLUL IV

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 32

Modificarea anexelor

Anexele III, IV și VIII se modifică în conformitate cu procedura menționată la articolul 33 alineatul (2).

Articolul 33

Comitetul

(1) Comisia este sprijinită de un Comitet, denumit în continuare „Comitetul”.

(2) În cazul în care se face referire la prezentul alineat, se aplică articolele 5 și 7 din Decizia 1999/468/CE, cu respectarea dispozițiilor articolului 8 din respectiva decizie, cu condiția ca măsurile de executare luate în conformitate cu respectiva procedură să nu modifice dispozițiile esențiale ale prezentului regulament.

Perioada prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE se stabilește la trei luni.

(3) Comitetul își adoptă regulamentul de procedură.

(4) Fără a aduce atingere măsurilor de executare deja luate, aplicarea dispozițiilor prezentului regulament privind adoptarea normelor tehnice și a deciziilor în conformitate cu procedura menționată la alineatul (2) se suspendă pe o perioadă de patru ani începând de la data intrării în vigoare a prezentului regulament. La propunerea Comisiei, Parlamentul European și Consiliul pot reînnoi dispozițiile în cauză în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat și, în acest sens, reexaminează respectivele dispoziții înainte de sfârșitul perioadei de patru ani.

Articolul 34

Comunicări

(1) Comisiei i se comunică de către statele membre:

(a)	lista permiselor de ședere;

(b)	lista punctelor lor de trecere a frontierei;

(c)	sumele de referință necesare pentru trecerea frontierelor lor externe, care se stabilesc anual de către autoritățile naționale;

(d)	lista serviciilor naționale responsabile pentru controlul frontierelor;

(e)	modelele de permise eliberate de ministerele afacerilor externe.

(2) Comisia pune la dispoziția statelor membre și a publicului informațiile comunicate în conformitate cu alineatul (1), prin publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Seria C, sau prin orice alt mijloc adecvat.

Articolul 35

Micul trafic de frontieră

Prezentul regulament nu aduce atingere normelor comunitare aplicabile micului trafic de frontieră și acordurilor bilaterale existente în materie.

Articolul 36

Ceuta și Melilla

Dispozițiile prezentului regulament nu aduc atingere normelor speciale aplicabile în orașele Ceuta și Melilla, astfel cum au fost definite prin Declarația Regatului Spaniei privind orașele Ceuta și Melilla, care figurează în Actul final al Acordului privind aderarea Regatului Spaniei la Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 (20).

Articolul 37

Comunicarea informațiilor de către statele membre

Până la 26 octombrie 2006, Comisiei i se comunică de către statele membre dispozițiile lor de drept intern privind articolul 21 literele (c) și (d), sancțiunile menționate la articolul 4 alineatul (3) și acordurile bilaterale încheiate în conformitate cu articolul 17 alineatul (1). Statele membre comunică modificările ulterioare ale respectivelor dispoziții în termen de cinci zile lucrătoare.

Respectivele informații comunicate de către statele membre se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Seria C.

Articolul 38

Raport privind aplicarea titlului III

Până la 13 octombrie 2009, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind aplicarea titlului III.

Comisia acordă o atenție deosebită dificultăților care ar putea rezulta din reintroducerea controlului la frontierele interne. După caz, Comisia prezintă propuneri pentru soluționarea unor astfel de dificultăți.

Articolul 39

Abrogări

(1) Articolele 2-8 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 se abrogă începând cu 13 octombrie 2006.

(2) De la data menționată la alineatul (1), se abrogă:

(a)	Manualul comun, inclusiv anexele la acesta;

(b)	deciziile Comitetului Executiv Schengen din 26 aprilie 1994 [SCH/Com-ex (94) 1, rev. 2], din 22 decembrie 1994 [SCH/Com-ex (94) 17, rev. 4] și din 20 decembrie 1995 [SCH/Com-ex (95) 20, rev. 2];

(c)	Anexa 7 la Instrucțiunile consulare comune;

(d)	Regulamentul (CE) nr. 790/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite dispoziții detaliate și norme practice referitoare la punerea în aplicare a controlului și a supravegherii frontierelor (21);

(e)	Decizia 2004/581/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire a indicațiilor minime care trebuie să figureze pe panourile situate la punctele de trecere a frontierelor externe (22);

(f)	Decizia 2004/574/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 de modificare a Manualului comun (23);

(g)

Regulamentul (CE) nr. 2133/2004 al Consiliului din 13 decembrie 2004 privind obligația autorităților competente ale statelor membre de a ștampila cu regularitate documentele de călătorie ale resortisanților țărilor terțe în momentul trecerii de către aceștia a frontierelor externe ale statelor membre, precum și de modificare a dispozițiilor Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen și a Manualului comun adoptat în acest scop (24).

(3) Trimiterile la articolele eliminate și la actele abrogate se înțeleg ca trimiteri la prezentul regulament.

Articolul 40

Intrarea în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare la 13 octombrie 2006. Cu toate acestea, articolul 34 intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Strasbourg, 15 martie 2006.

Pentru Parlamentul European

Președintele

J. BORRELL FONTELLES

Pentru Consiliu

Președintele

H. WINKLER

(1) Avizul Parlamentului European din 23 iunie 2005 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial) și Decizia Consiliului din 21 februarie 2006.

(2) JO L 239, 22.9.2000, p. 19, convenție astfel cum a fost modificată ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 1160/2005 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 191, 22.7.2005, p. 18).

(3) JO C 313, 16.12.2002, p. 97, Manual comun astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 2133/2004 al Consiliului (JO L 369, 16.12.2004, p. 5).

(4) Regulamentul (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului din 26 octombrie 2004 de instituire a Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene (JO L 349, 25.11.2004, p. 1).

(5) JO L 374, 31.12.1991, p. 4, regulament astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 284, 31.10.2003, p. 1).

(6) JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(7) JO L 239, 22.9.2000, p. 69.

(8) JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(9) JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(10) JO L 176, 10.7.1999, p. 53.

(11) Decizia 2004/849/CE a Consiliului din 25 octombrie 2004 privind semnarea, în numele Uniunii Europene, și aplicarea provizorie a anumitor dispoziții ale Acordului între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind asocierea Confederației Elvețiene la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (JO L 368, 15.12.2004, p. 26).

(12) Decizia 2004/860/CE a Consiliului din 25 octombrie 2004 privind semnarea, în numele Comunității Europene, și aplicarea provizorie a anumitor dispoziții ale Acordului între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind asocierea Confederației Elvețiene la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (JO L 370, 17.12.2004, p. 78).

(13) JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(14) JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

(15) JO L 158, 30.4.2004, p. 77.

(16) JO L 157, 15.6.2002, p. 1.

(17) JO L 81, 21.3.2001, p. 1, regulament astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 851/2005 (JO L 141, 4.6.2005, p. 3).

(18) JO L 64, 7.3.2003, p. 1.

(19) JO L 53, 23.2.2002, p. 4.

(20) JO L 239, 22.9.2000, p. 73.

(21) JO L 116, 26.4.2001, p. 5, regulament astfel cum a fost modificat prin Decizia 2004/927/CE (JO L 396, 31.12.2004, p. 45).

(22) JO L 261, 6.8.2004, p. 119.

(23) JO L 261, 6.8.2004, p. 36.

(24) JO L 369, 16.12.2004, p. 5.

ANEXA I

Documente justificative pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de intrare

Documentele justificative menționate la articolul 5 alineatul (2) pot include următoarele:

(a)

pentru călătoriile de afaceri:

(i)	invitația din partea unei întreprinderi sau a unei autorități de a participa la reuniuni, conferințe sau manifestări cu caracter comercial, industrial sau profesional;

(ii)	alte documente care indică existența unor relații comerciale sau profesionale;

(iii)

bilete de intrare la târguri și congrese, în caz de participare la un eveniment de acest gen;

(b)

pentru călătorii efectuate în scopul studiilor sau a unui alt tip de formare:

(i)	adeverința de înscriere la o instituție de învățământ în vederea urmării unor cursuri de învățământ profesional sau teoretic în cadrul unei formări de bază sau al unei formări de nivel superior;

(ii)	legitimații de student sau certificate privind cursurile urmate;

(c)

pentru călătorii în scop turistic sau privat:

(i)

documente justificative privind cazarea:

—	invitație din partea gazdei, în situația cazării la o persoană particulară;

—	un document justificativ de la instituția de cazare sau orice alt document corespunzător care să indice tipul de cazare preconizat;

(ii)	documente justificative privind itinerarul: confirmarea rezervării unei călătorii organizate sau orice alt document corespunzător care să indice programul de călătorie preconizat;

(iii)

documente justificative privind întoarcerea:

un bilet de întoarcere sau un bilet dus-întors.

(d)

pentru călătoriile întreprinse pentru o manifestare cu caracter politic, științific, cultural, sportiv sau religios sau pentru orice alte scopuri:

invitații, bilete de intrare, înscrieri sau programe prin care să se indice, dacă este posibil, denumirea organismului gazdă și durata șederii, sau orice alt document corespunzător care să indice obiectul vizitei.

ANEXA II

Înregistrarea informațiilor

Ansamblul informațiilor de serviciu, precum și orice informație de interes special se înregistrează manual sau electronic la toate punctele de trecere a frontierei. Informațiile care trebuie înregistrate includ în special:

(a)	numele polițistului de frontieră responsabil local cu privire la verificările la frontiere și numele celorlalți agenți din fiecare echipă;

(b)	relaxarea verificărilor asupra persoanelor în conformitate cu articolul 8;

(c)	eliberarea, la frontieră, a documentelor care înlocuiesc pașapoartele și vizele;

(d)	persoanele reținute și plângeri (infracțiuni și contravenții);

(e)	refuzul intrării în conformitate cu articolul 13 (motivele refuzului și cetățenia);

(f)	codurile de securitate ale ștampilelor de intrare și de ieșire, identitatea polițiștilor de frontieră cărora li se încredințează o ștampilă, la un moment dat sau pentru un anumit schimb, precum și toate informațiile privind ștampilele pierdute sau furate;

(g)	plângeri ale persoanelor care au făcut obiectul verificărilor;

(h)	alte măsuri polițienești și judiciare de interes deosebit;

(i)	evenimente deosebite.

ANEXA III

Modele de panouri care apar pe diferite culoare ale punctelor de trecere a frontierei

PARTEA A

(1)

PARTEA B

PARTEA C

(1)

(1) Nu este necesar nici un simbol pentru Norvegia și Islanda.

ANEXA IV

Aplicarea ștampilelor

Se aplică sistematic o ștampilă pe documentele de călătorie ale resortisanților țărilor terțe, la intrare și la ieșire, în conformitate cu articolul 10. Specificațiile respectivei ștampile sunt stabilite prin Decizia SCH/Com-ex (94) 16 rev. și SCH/Gem-Handb (93) 15 (CONFIDENȚIAL) a Comitetului Executiv Schengen.

2.	Codurile de securitate ale ștampilelor se modifică la intervale regulate, care nu depășesc o lună.

La intrarea și la ieșirea resortisanților țărilor terțe care fac obiectul obligativității de viză, ștampila se aplică, pe cât posibil, astfel încât să acopere marginea vizei, fără a afecta lizibilitatea mențiunilor de pe viză și nici elementele de securitate ale vizei autocolante. În cazul în care trebuie să se aplice mai multe ștampile (de exemplu, în cazul unei vize cu intrări multiple), acestea se aplică pe pagina alăturată celei pe care pe care a fost aplicată viza.

În cazul în care respectiva pagină nu este utilizabilă, ștampila se aplică pe pagina următoare. Ștampila nu se aplică pe banda de citire optică.

Statele membre desemnează punctele naționale de contact responsabile pentru schimbul de informații privind codurile de securitate ale ștampilelor de intrare și de ieșire utilizate la punctele de trecere a frontierei și informează în acest sens pe celelalte state membre, Secretariatul General al Consiliului și Comisia. Respectivele puncte de contact beneficiază imediat de acces la informațiile privind ștampilele comune de intrare și de ieșire utilizate la frontiera externă a statului membru în cauză, și în special la informațiile privind:

(a)	punctul de trecere a frontierei căruia i se atribuie o anumită ștampilă;

(b)	identitatea polițiștilor de frontieră cărora li se încredințează o ștampilă la un moment dat;

(c)	codul de securitate al unei anumite ștampile, la un moment dat.

Orice cerere de informații privind ștampilele comune de intrare și de ieșire se prezintă prin intermediul punctelor naționale de contact menționate anterior.

Punctele naționale de contact trebuie, de asemenea, să transmită de îndată altor puncte de contact, Secretariatului General al Consiliului și Comisiei, informațiile privind modificările punctelor de contact, precum și ștampilele pierdute sau furate.

ANEXA V

PARTEA A

Proceduri privind refuzul intrării la frontieră

În caz de refuz al intrării, polițistul de frontieră competent:

(a)

completează modelul uniform de formular de refuz al intrării, prezentat în Partea B. Resortisantul țării terțe în cauză semnează formularul și primește un exemplar după semnare. În cazul în care resortisantul țării terțe refuză să semneze, polițistul de frontieră indică refuzul în formular, la rubrica „Observații”;

(b)

aplică pe pașaport o ștampilă de intrare, barată de o cruce cu cerneală neagră indelebilă, și scrie lângă aceasta, în partea dreaptă, de asemenea cu cerneală indelebilă, literele corespunzătoare motivelor de refuz al intrării, a căror listă este conținută în modelul uniform de formular de refuz al intrării, menționat anterior;

(c)

procedează, în cazurile menționate la punctul 2, la anularea vizei, aplicând mențiunea „ANULAT”, printr-o ștampilă. Elementul optic variabil al vizei autocolante, elementul de securitate „efect de imagine latentă”, precum și termenul „viză” se anulează printr-o bară astfel încât să se prevină orice utilizare ulterioară abuzivă. Polițistul de frontieră informează imediat autoritățile sale centrale cu privire la respectiva decizie;

(d)

consemnează orice refuz al intrării într-un registru sau pe o listă, în care se menționează identitatea, cetățenia resortisantului țării terțe în cauză, referințele documentului care permite trecerea frontierei de către resortisantul țării terțe în cauză, precum și motivul și data refuzului intrării.

Viza se anulează în următoarele cazuri:

(a)

în cazul în care titularul vizei este semnalat ca inadmisibil în SIS, cu excepția cazului în care respectiva persoană deține o viză sau o viză de întoarcere eliberată de unul dintre statele membre și dorește să intre pe teritoriu în scop de tranzit, pentru a ajunge pe teritoriul statului membru care a eliberat documentul;

(b)	în cazul în care există motive serioase pentru a considera că viza a fost obținută în mod fraudulos.

Cu toate acestea, incapacitatea resortisantului țării terțe de a prezenta la frontieră unul sau mai multe documente justificative enumerate la articolul 5 alineatul (2) nu conduce automat la o decizie de anulare a vizei.

În cazul în care resortisantul țării terțe care a primit o decizie de refuz al intrării a fost condus la frontieră de către un operator de transport, autoritatea locală responsabilă:

(a)

solicită operatorului de transport să preia responsabilitatea resortisantului țării terțe și să îl transporte fără întârziere fie către țara terță din care a fost transportat, fie către țara terță care a eliberat documentul care permite trecerea frontierei, fie către orice altă țară terță în care este garantată admisia, sau să găsească mijloace de transport în continuare, în conformitate cu articolul 26 din Convenția Schengen și cu dispozițiile Directivei 2001/51/CE a Consiliului din 28 iunie 2001 de completare a dispozițiilor prevăzute la articolul 26 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 (1);

(b)	în așteptarea transportului în continuare, respectând legislația internă și luând în considerare circumstanțele locale, ia măsurile corespunzătoare în vederea evitării intrării ilegale pe teritoriu a resortisanților țărilor terțe cărora le-a fost refuzată intrarea.

4.	În cazul în care există motive care justifică atât refuzul intrării unui resortisant al unei țări terțe, cât și arestarea acestuia, polițistul de frontieră ia legătura cu autoritățile competente pentru a decide cu privire la măsurile ce se impun în conformitate cu legislația internă.

PARTEA B

Model uniform de formular pentru refuzul intrării la frontieră

(1) JO L 187, 10.7.2001, p. 45.

ANEXA VI

Dispoziții speciale privind diferitele tipuri de frontiere și mijloacele de transport utilizate pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre

1. Frontiere terestre

1.1. Verificarea traficului rutier

1.1.1. În vederea asigurării eficienței verificărilor asupra persoanelor, asigurând în același timp siguranța și fluidizarea traficului rutier, circulația la punctele de trecere a frontierei se reglementează în mod corespunzător. În cazul în care este necesar, statele membre pot încheia acorduri bilaterale în vederea canalizării și blocării traficului. Respectivele state informează Comisia în acest sens în conformitate cu articolul 37.

1.1.2. La frontierele terestre, statele membre pot, în cazul în care consideră adecvat și dacă circumstanțele o permit, amenaja culoare separate la anumite puncte de trecere a frontierei în conformitate cu articolul 9.

Utilizarea culoarelor separate poate fi suspendată în orice moment de autoritățile competente ale statelor membre, în circumstanțe excepționale și în cazul în care situația traficului și starea infrastructurilor impun acest lucru.

Statele membre pot coopera cu țările vecine pentru amenajarea culoarelor separate la punctele de trecere a frontierelor externe.

1.1.3. Persoanele care călătoresc cu autoturismele pot, în general, să rămână în interiorul acestora în timpul verificărilor. Cu toate acestea, în cazul în care circumstanțele o impun, acestor persoane li se poate solicita să coboare din autoturism. Verificarea amănunțită are loc, în cazul în care circumstanțele locale permit acest lucru, în locurile special amenajate în acest scop. Din motive de siguranță a personalului, verificările se efectuează de doi polițiști de frontieră, în cazul în care acest lucru este posibil.

1.2. Verificarea traficului feroviar

1.2.1. Verificările se efectuează atât asupra pasagerilor din trenuri, cât și asupra personalului feroviar de la bordul trenurilor care trec frontierele externe, inclusiv trenurile de mărfuri și trenurile goale. Verificările se efectuează într-unul din următoarele două moduri:

—	fie pe peron, în prima gară de sosire sau de plecare de pe teritoriul unui stat membru;

—	fie în tren, în timpul călătoriei.

Statele membre pot încheia acorduri bilaterale privind modalitățile de desfășurare a respectivelor verificări. Statele membre informează Comisia în acest sens în conformitate cu articolul 37.

1.2.2. Prin derogare de la punctul 1.2.1 și în vederea facilitării traficului trenurilor de călători de mare viteză, statele membre de pe itinerarul trenurilor care sosesc din țări terțe pot, de asemenea, decide, de comun acord cu țările terțe în cauză, să efectueze verificări la urcarea resortisanților țărilor terțe în tren, într-unul din modurile următoare:

—	în gările din țările terțe din care se urcă persoanele respective în tren;

—	în gările în care coboară persoanele respective și care se află pe teritoriul statelor membre;

—	la bordul trenului, în timpul călătoriei, între gările situate pe teritoriul statelor membre, în măsura în care persoanele respective au rămas în tren în gara sau gările precedente.

1.2.3. În cazul în care operatorul de transport feroviar are posibilitatea ca, pentru trenurile de mare viteză provenind din țări terțe și care fac mai multe opriri pe teritoriul statelor membre, să îmbarce pasageri pentru restul traseului situat exclusiv pe teritoriul statelor membre, respectivii pasageri fac obiectul unor verificări de intrare, fie la bordul trenului, fie în gara de destinație, cu excepția cazului în care au fost efectuate verificări în conformitate cu punctul 1.2.1 sau cu punctul 1.2.2 prima liniuță.

Persoanele care doresc să ia trenul exclusiv pentru partea care rămâne din traseu, situată pe teritoriul statelor membre, trebuie să fie informate înainte de plecare, în mod clar, că vor face obiectul unor verificări de intrare în timpul călătoriei sau în gara de destinație.

1.2.4. În direcția inversă, persoanele de la bordul trenului fac obiectul unor verificări la ieșire urmându-se o procedură similară.

1.2.5. Polițistul de frontieră poate ordona ca spațiile goale din vagoane să fie inspectate, în cazul în care este necesar, cu asistența șefului de tren, pentru a se asigura că persoanele sau obiectele care fac obiectul verificării la trecerea frontierei nu s-au ascuns în respectivele spații.

1.2.6. În cazul în care există motive să se considere că persoanele semnalate sau suspectate de comiterea unei infracțiuni sau resortisanți ai unor țări terțe care au intenția de a intra ilegal se ascund în tren, polițistul de frontieră, în cazul în care nu poate acționa în conformitate cu dispozițiile de drept intern, informează statele membre către teritoriul cărora sau pe teritoriul cărora circulă trenul.

2. Frontiere aeriene

2.1. Proceduri cu privire la verificările din aeroporturile internaționale

2.1.1. Autoritățile competente ale statelor membre veghează ca societatea aeroportuară să ia măsurile necesare în vederea separării fizice a fluxurilor de pasageri de la zborurile interne de fluxurile de pasageri de la alte zboruri. În acest sens, se amplasează infrastructuri corespunzătoare în toate aeroporturile internaționale.

2.1.2 Locul în care se efectuează verificări la frontieră se stabilește în conformitate cu următoarea procedură:

(a)

pasagerii zborurilor provenind dintr-o țară terță, care se îmbarcă pentru un zbor intern, fac obiectul verificărilor de intrare pe aeroportul de sosire al zborului dintr-o țară terță. Pasagerii unui zbor intern, care se îmbarcă pe un zbor cu destinația într-o țară terță (pasageri de transfer) fac obiectul verificărilor de ieșire pe aeroportul de plecare al ultimului zbor.

(b)

pentru zborurile cu proveniența sau destinația în țări terțe fără pasageri de transfer și zborurile cu escale multiple în aeroporturi ale statelor membre, fără schimbare de aeronavă:

(i)	pasagerii zborurilor cu proveniența sau destinația în țări terțe, fără transfer anterior sau posterior pe teritoriul statelor membre, fac obiectul verificărilor de intrare pe aeroportul de intrare și al verificărilor de ieșire pe aeroportul de ieșire;

(ii)

pasagerii zborurilor cu proveniența sau destinația în țări terțe cu escale multiple pe teritoriul statelor membre, fără schimbare de aeronavă (pasageri în tranzit) și cu condiția ca pasagerii să nu se poată îmbarca în aeronavă pe tronsonul situat pe teritoriul statelor membre, fac obiectul verificărilor de intrare pe aeroportul de destinație și al verificărilor de ieșire pe aeroportul de îmbarcare;

(iii)

în cazul în care operatorul de transport aerian are posibilitatea ca, pentru zborurile cu proveniența dintr-o țară terță și care fac escale multiple pe teritoriul statelor membre, să poată îmbarca pasageri exclusiv pentru tronsonul care mai rămâne pe teritoriul respectiv, pasagerii în cauză fac obiectul verificărilor de ieșire pe aeroportul de îmbarcare și al verificărilor de intrare pe aeroportul de destinație.

Verificările asupra pasagerilor care, în timpul escalelor, se află deja la bord și nu s-au îmbarcat pe teritoriul statelor membre se efectuează în conformitate cu litera (b) punctul (ii). Procedura inversă se aplică zborurilor din această categorie, în cazul în care țara de destinație este o țară terță.

2.1.3. Verificările la frontieră nu se efectuează, în principiu, la bordul aeronavei sau în portul de îmbarcare, cu excepția cazului când acest lucru este justificat de o analiză a riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală. Pentru a garanta că, la aeroporturile desemnate ca puncte de trecere a frontierei, persoanele fac obiectul verificărilor în conformitate cu dispozițiile articolelor 6-13, statele membre se asigură că autoritățile aeroportului iau măsurile necesare astfel încât circulația să fie direcționată către facilitățile rezervate verificărilor.

Statele membre se asigură că societatea aeroportuară ia toate măsurile necesare în vederea împiedicării accesului și părăsirii de către persoanele neautorizate a zonelor rezervate, de exemplu a zonei de tranzit. Verificările nu se efectuează, în principiu, în zona de tranzit, cu excepția cazului când acest lucru este justificat de o analiză a riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală; verificările din respectiva zonă pot fi efectuate, în special, asupra persoanelor care fac obiectul obligativității de viză de tranzit aeroportuar, pentru a verifica dacă respectivele persoane dețin o astfel de viză.

2.1.4. Dacă, în caz de forță majoră, de pericol iminent sau pe baza instrucțiunilor autorităților, o aeronavă provenind dintr-o țară terță trebuie să aterizeze pe un teren care nu este punct de trecere a frontierei, respectiva aeronavă nu-și poate continua zborul decât după autorizarea primită de la polițiștii de frontieră sau de la autoritățile vamale. Acest lucru se aplică și în cazul unei aeronave cu proveniența dintr-o țară terță care aterizează fără autorizație. În orice eventualitate, dispozițiile articolelor 6-13 se aplică verificărilor asupra persoanelor de la bordul respectivei aeronave.

2.2. Proceduri cu privire la verificările din aerodromuri

2.2.1. Trebuie să se asigure că persoanele fac în mod egal obiectul verificărilor în conformitate cu dispozițiile articolelor 6-13 în aeroporturile care nu au statut de aeroport internațional în temeiul legislației interne în cauză („aerodromuri”), dar pentru care sunt autorizate zboruri cu proveniența sau cu destinația în țări terțe.

2.2.2. Prin derogare de la punctul 2.2.1, se poate renunța în aerodromuri la amplasarea structurilor destinate separării fizice a fluxurilor de pasageri pentru zborurile interne de cele pentru alte zboruri, fără a se aduce atingere dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 2320/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2002 de instituire a unor norme comune în domeniul siguranței aviației civile (1). În afară de aceasta, în cazul în care volumul de trafic nu impune aceasta, nu este necesar ca polițiștii de frontieră să fie prezenți în permanență, în măsura în care se garantează că, în caz de necesitate, se poate trimite personal la fața locului în timp util.

2.2.3. În cazul în care prezența polițiștilor de frontieră nu este asigurată în permanență într-un aerodrom, administratorul aerodromului informează în prealabil polițiștii de frontieră cu privire la sosirea și plecarea aeronavelor cu proveniența sau destinația în țări terțe.

2.3. Modalități de verificare a persoanelor din zborurile private

2.3.1. În cazul zborurilor private cu proveniența sau destinația în țări terțe, comandatul de bord transmite, înainte de decolare, polițiștilor de frontieră din statul membru de destinație, și, după caz, din statele membre de primă intrare, o declarație generală conținând, în principal, planul de zbor în conformitate cu Anexa 2 la Convenția privind aviația civilă internațională și informații privind identitatea pasagerilor.

2.3.2. În cazul în care zborurile private provenite dintr-o țară terță și cu destinația într-un stat membru fac escală pe teritoriul altor state membre, autoritățile competente ale statului membru de intrare efectuează verificările la frontiere și aplică ștampila de intrare pe declarația generală menționată la punctul 2.3.1.

2.3.3. În cazul în care nu se poate stabili cu certitudine că un zbor are proveniența sau destinația exclusiv pe teritoriile statelor membre, fără aterizare pe teritoriul unei țări terțe, autoritățile competente efectuează verificările asupra persoanelor în aeroporturi și aerodromuri, în conformitate cu punctele 2.1. și 2.2.

2.3.4. Regimul de intrare și de ieșire a planoarelor, a aeronavelor foarte ușoare, a elicopterelor și a aeronavelor de fabricație artizanală, care nu permit decât parcurgerea unor distanțe scurte, precum și a baloanelor dirijabile, se stabilește de către legislația internă și, după caz, prin acordurile bilaterale.

3. Frontiere maritime

3.1. Proceduri generale de verificări a traficului maritim

3.1.1. Verificarea navelor se efectuează în portul de sosire sau de plecare, la bordul navei sau în zona prevăzută în acest scop, situată în imediata apropiere a navei. Cu toate acestea, în conformitate cu acordurile încheiate în materie, verificările pot fi efectuate, de asemenea, în cursul traversării sau la sosirea sau la plecarea navei, pe teritoriul unei țări terțe.

Obiectivul verificărilor constă în asigurarea faptului că atât echipajul, cât și pasagerii îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 5, fără a se aduce atingere articolului 19 alineatul (1), litera (c).

3.1.2. Căpitanul navei sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, persoana fizică sau juridică care reprezintă armatorul în toate funcțiile legate de întreținerea navei (agent maritim), întocmește, în dublu exemplar, lista cu echipajul, și, după caz, lista pasagerilor. Cel mai târziu la sosirea în port, persoana respectivă transmite lista (listele) polițiștilor de frontieră. În cazul în care, din motive de forță majoră, respectivele liste nu pot fi transmise polițiștilor de frontieră, se transmite o copie postului de frontieră sau autorității maritime competente, care îl transmite de îndată polițiștilor de frontieră.

3.1.3. O copie a celor două liste, semnate corespunzător de polițistul de frontieră, se înmânează căpitanului navei care le prezintă, la cerere, în port.

3.1.4. Căpitanul navei sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, agentul maritim, semnalează imediat autorității competente toate modificările privind componența echipajului sau numărul de pasageri.

În afară de aceasta, căpitanul comunică imediat autorităților competente și, dacă este posibil, înainte de intrarea navei în port, prezența la bord a pasagerilor clandestini. Pasagerii clandestini rămân sub responsabilitatea căpitanului navei.

3.1.5. Căpitanul navei informează polițiștii de frontieră despre plecarea navei în timp util și în conformitate cu dispozițiile în vigoare în portul în cauză. În cazul în care căpitanul nu este în măsură să informeze polițiștii de frontieră, trebuie să informeze autoritatea maritimă competentă. A doua copie a listei (listelor), completată și semnată în prealabil, se înmânează autorităților maritime sau polițiștilor de frontieră.

3.2. Proceduri speciale de verificări ale anumitor tipuri de navigație maritimă

Navele de croazieră

3.2.1. Căpitanul navei de croazieră sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, agentul maritim, transmite polițiștilor de frontieră itinerarul și programul croazierei cu cel puțin 24 de ore înainte de a părăsi portul de plecare și înaintea sosirii în fiecare port situat pe teritoriul statelor membre.

3.2.2. În cazul în care itinerarul navei de croazieră conține exclusiv porturi situate pe teritoriul statelor membre, prin derogare de la articolele 4 și 7, nu se efectuează nici o verificare la frontiere și nava de croazieră poate acosta în porturi care nu sunt puncte de trecere a frontierei.

Pe baza unei analize a riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală, se pot efectua verificări asupra echipajului și pasagerilor respectivelor nave.

3.2.3 În cazul în care itinerarul navei de croazieră conține atât porturi situate pe teritoriul statelor membre, cât și porturi situate în țări terțe, prin derogare de la articolul 7, verificările la frontiere se efectuează după cum urmează:

(a)

în cazul în care nava de croazieră vine dintr-un port situat pe teritoriul unei țări terțe și efectuează prima escală într-un port situat pe teritoriul unui stat membru, echipajul și pasagerii fac obiectul verificărilor de intrare pe baza listelor nominale cu membrii echipajului și cu pasagerii menționate la punctul 3.2.4.

Pasagerii care coboară de pe navă fac obiectul verificărilor de intrare în conformitate cu articolul 7, cu excepția cazului în care o analiză a riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală demonstrează că nu este necesară efectuarea respectivelor verificări;

(b)

în cazul în care nava de croazieră vine dintr-un port situat într-o țară terță și face din nou escală pe teritoriul unui stat membru, echipajul și pasagerii fac obiectul verificărilor de intrare pe baza listelor nominale cu membrii echipajului și cu pasagerii menționate la punctul 3.2.4, cu condiția ca listele respective să fi fost modificate după escala în portul precedent situat pe teritoriul unui stat membru.

(c)

în cazul în care nava de croazieră vine dintr-un port situat într-un stat membru și face escală într-un astfel de port, pasagerii care coboară de pe navă fac obiectul verificărilor de intrare în conformitate cu articolul 7, în cazul în care o analiză a riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală impune acest lucru;

(d)

în cazul în care nava de croazieră părăsește un port situat într-un stat membru și are ca destinație un port situat într-o țară terță, echipajul și pasagerii fac obiectul verificărilor de ieșire pe baza listelor nominale cu membrii echipajului și cu pasagerii.

În cazul în care o analiză a riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală impune acest lucru, pasagerii care se îmbarcă fac obiectul verificărilor de ieșire în conformitate cu articolul 7;

(e)

în cazul în care o navă de croazieră părăsește un port situat într-un stat membru și are ca destinație un astfel de port, nu se efectuează nici o verificare de ieșire.

În baza unei analize a riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală, se pot efectua verificări ale echipajului și pasagerilor respectivelor nave.

3.2.4. Listele nominale cu membrii echipajului și cu pasagerii trebuie să includă următoarele elemente:

(a)	numele și prenumele;

(b)	data nașterii;

(c)	cetățenia;

(d)	numărul și tipul documentului de călătorie și, după caz, numărul vizei.

Căpitanul navei de croazieră sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, agentul maritim, transmite polițiștilor de frontieră listele nominale cu cel puțin 24 de ore înainte de sosirea în fiecare port de pe teritoriul statelor membre sau, în cazul în care călătoria către port durează mai puțin de 24 de ore, imediat după încheierea îmbarcării în portul precedent.

Se aplică o ștampilă pe lista nominală în primul port de intrare pe teritoriul statelor membre sau ulterior, în cazul în care lista este modificată. Se ține seama de lista nominală în analiza riscurilor menționată la punctul 3.2.3.

Navigația de agrement

3.2.5. Prin derogare de la articolele 4 și 7, persoanele aflate la bordul navelor de agrement cu proveniența sau destinația într-un port situat într-un stat membru nu fac obiectul verificărilor la frontiere și pot intra într-un port care nu este punct de trecere a frontierei.

Cu toate acestea, în funcție de analiza riscurilor legate de imigrația ilegală și, în special în cazul în care coasta unei țări terțe este situată în imediata apropiere a teritoriului statului membru în cauză, se efectuează verificări asupra persoanelor și/sau percheziții ale navei de agrement.

3.2.6. Prin derogare de la articolul 4, o navă de agrement venind dintr-o țară terță poate, în mod excepțional, să intre într-un port care nu este punct de trecere a frontierei. În acest caz, persoanele aflate la bord informează autoritățile portuare în vederea autorizării intrării în port. Autoritățile portuare iau legătura cu autoritățile portului cel mai apropiat desemnat ca punct de trecere a frontierei în vederea semnalării sosirii navei. Declarația privind pasagerii se face prin depunerea la autoritățile portuare a listei persoanelor aflate la bord. Respectiva listă se pune la dispoziția polițiștilor de frontieră, cel mai târziu în momentul sosirii.

În același fel, în cazul în care din motive de forță majoră nava de agrement venind dintr-o țară terță trebuie să acosteze într-un alt port decât cel care este punct de trecere a frontierei, autoritățile portuare iau legătura cu autoritățile portului cel mai apropiat desemnat ca punct de trecere a frontierei în vederea semnalării prezenței navei respective.

3.2.7. Un document care conține toate caracteristicile navei și numele persoanelor care se află la bord trebuie să fie prezentat cu ocazia verificărilor. Un exemplar al documentului se înmânează autorităților porturilor de intrare și de ieșire. Atât timp cât nava rămâne în apele teritoriale ale unui stat membru, un exemplar din acest document trebuie să figureze printre documentele aflate la bord.

Pescuitul de coastă

3.2.8. Prin derogare de la articolele 4 și 7, echipajul navelor de pescuit de coastă care intră zilnic sau în interval de 36 de ore în portul de înmatriculare sau în orice alt port situat pe teritoriul statelor membre, fără a intra într-un port situat pe teritoriul unei țări terțe, nu face obiectul verificărilor sistematice. Cu toate acestea, în special în cazul în care coasta unei țări terțe este situată în imediata apropiere a teritoriului statului membru în cauză, se ia în considerare analiza riscurilor legate de imigrația ilegală în vederea determinării frecvenței verificărilor care trebuie efectuate. În funcție de aceste riscuri, se efectuează verificări asupra persoanelor și/sau percheziții ale navei.

3.2.9. Echipajul navelor de pescuit de coastă, care nu sunt înmatriculate într-un port situat pe teritoriul unui stat membru, face obiectul verificărilor în conformitate cu dispozițiile privind marinarii.

Căpitanul navei informează autoritățile competente cu privire la orice modificare a listei echipajului său și a eventualei prezențe a pasagerilor.

Legături prin nave feribot

3.2.10. Se vor efectua verificări asupra persoanelor aflate la bordul navelor feribot care efectuează curse spre porturi situate în țări terțe. Se aplică următoarele dispoziții:

(a)	în funcție de posibilități, statele membre amenajează culoare separate, în conformitate cu articolul 9;

(b)	pasagerii pietoni trebuie să facă separat obiectul unor verificări;

(c)	verificările asupra pasagerilor din vehicule se efectuează în timp ce aceștia se află în vehicul;

(d)	pasagerii autocarelor trebuie tratați la fel ca pasagerii pietoni. Respectivii pasageri trebuie să coboare din autocar pentru a face obiectul verificărilor;

(e)	verificările asupra șoferilor de camioane și asupra eventualilor însoțitori se efectuează în timp ce persoanele respective se află în vehicul. În principiu, aceste verificări se organizează separat de verificările celorlalți pasageri;

(f)	pentru a garanta rapiditatea verificărilor, trebuie să se prevadă un număr suficient de posturi de control;

(g)	mijloacele de transport utilizate de pasageri, și, după caz, încărcătura și alte obiecte transportate, fac obiectul perchezițiilor aleatorii, în special pentru a detecta imigranții ilegali;

(h)	membrii echipajului navelor feribot sunt tratați la fel ca membrii echipajului navelor comerciale.

4. Navigația pe apele interne

4.1. Prin „navigație pe apele interne ce implică trecerea frontierelor externe” se înțelege utilizarea, în scopuri profesionale sau de agrement, a tuturor tipurilor de nave sau de ambarcațiuni de pe fluvii, râuri, canale și lacuri.

4.2. În ceea ce privește navele utilizate în scopuri profesionale, căpitanul și persoanele angajate la bord, care apar pe lista echipajului, precum și membrii familiei respectivelor persoane care locuiesc la bordul navei, sunt considerați membrii ai echipajului sau echivalenți.

4.3. Dispozițiile relevante ale punctelor 3.1 și 3.2 se aplică mutatis mutandis verificărilor în cadrul navigației pe apele interne.

(1) JO L 355, 30.12.2002, p. 1, regulament astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 849/2004 (JO L 158, 30.4.2004, p. 1).

ANEXA VII

Dispoziții speciale pentru anumite categorii de persoane

1. Șefi de stat

Prin derogare de la articolul 5 și de la articolele 7-13, șefii de stat și membrii delegației acestora a căror sosire și plecare au fost anunțate oficial pe cale diplomatică polițiștilor de frontieră pot să nu facă obiectul verificărilor la frontieră.

2. Piloții aeronavelor și alți membri ai echipajului

2.1. Prin derogare de la articolul 5, titularii unui brevet de pilot sau ai unui certificat de membru al echipajului (Crew Member Certificate), prevăzute în Anexa 9 la Convenția privind aviația civilă internațională din 7 decembrie 1944, în exercitarea atribuțiilor și pe baza respectivelor documente, pot:

(a)	să se îmbarce sau să debarce în aeroportul de escală sau de destinație situat pe teritoriul unui stat membru;

(b)	să intre pe teritoriul localității aeroportului de escală sau de destinație situat pe teritoriul unui stat membru.

(c)	să se deplaseze prin orice mijloc de transport către un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru pentru a se îmbarca pe o aeronavă care urmează să plece de pe respectivul aeroport.

În orice altă situație, trebuie îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 5 alineatul (1).

2.2. Dispozițiile articolelor 6-13 se aplică verificărilor asupra echipajelor aeronavelor. În măsura posibilului, se efectuează cu prioritate verificările asupra echipajului aeronavelor. Mai precis, respectivele verificări au loc fie înainte de cele ale pasagerilor, fie în locuri special amenajate în acest scop. Prin derogare de la articolul 7, echipajul, aflat în cadrul exercitării atribuțiilor și cunoscut de personalul responsabil pentru controalele la frontiere, poate face obiectul numai a unor verificări aleatorii.

3. Marinarii

3.1. Prin derogare de la articolele 4 și 7, statele membre pot autoriza marinarii care dețin documente de identitate de marinari, eliberate în conformitate cu Convenția de la Geneva din 19 iunie 2003 (nr. 185), cu Convenția de la Londra din 9 aprilie 1965, precum și cu legislația internă aplicabilă, să intre pe teritoriul statelor membre și să coboare de pe navă în localitatea portului în care face escală nava sau în localitățile limitrofe, fără să se prezinte la un punct de trecere a frontierei, cu condiția să figureze pe lista echipajului navei de care aparțin, care a fost în prealabil verificată de autoritățile competente.

Cu toate acestea, în funcție de analiza riscurilor legate de siguranța internă și de imigrația ilegală, marinarii fac obiectul unei verificări efectuate de polițiștii de frontieră, înainte de a coborî de pe navă, în conformitate cu articolul 7.

În cazul în care un marinar reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, siguranța internă sau sănătatea publică, i se poate refuza permisiunea de a coborî de pe navă.

3.2. Marinarii care intenționează să rămână în afara localităților situate în apropierea porturilor trebuie să îndeplinească condițiile de intrare pe teritoriul statelor membre, enunțate la articolul 5 alineatul (1).

4. Titularii pașapoartelor diplomatice, oficiale sau de serviciu, precum și membrii organizațiilor internaționale

4.1. Având în vedere privilegiile speciale sau imunitățile de care beneficiază titularii pașapoartelor diplomatice, oficiale sau de serviciu eliberate de țări terțe sau de guvernele lor recunoscute de statele membre, precum și titularii documentelor eliberate de organizațiile internaționale indicate la punctul 4.4, care călătoresc în interes de serviciu, aceștia pot avea prioritate în fața altor călători la verificările de la punctele de trecere a frontierei, chiar dacă pot face obiectul, când este cazul, obligației de a obține o viză.

Prin derogare de la articolul 5 alineatul (1), litera (c), titularii respectivelor permise nu sunt obligați să facă dovada deținerii unor mijloace suficiente de subzistență.

4.2. În cazul în care o persoană se prezintă la frontiera externă invocând privilegii, imunități și exonerări, polițistul de frontieră solicită ca respectiva persoană să facă dovada calității sale prin prezentarea documentelor corespunzătoare, în special certificate emise de statul acreditant sau prin prezentarea unui pașaport diplomatic sau printr-un alt mijloc. În cazul în care există îndoieli, polițistul de frontieră poate, în caz de urgență, să apeleze direct la Ministerul Afacerilor Externe.

4.3. Membrii acreditați ai misiunilor diplomatice și ai reprezentanțelor consulare și familiile lor pot intra pe teritoriul statelor membre prezentând documentul menționat la articolul 19 alineatul (2), însoțit de documentul care permite trecerea frontierei. În afară de aceasta, prin derogare de la articolul 13, polițiștii de frontieră nu au dreptul de a refuza intrarea pe teritoriul statelor membre a titularilor pașapoartelor diplomatice, oficiale sau de serviciu, fără să fi consultat în prealabil autoritățile naționale competente. Acest lucru este valabil și când persoana în cauză este semnalată în SIS.

4.4. Documentele eliberate de organizațiile internaționale în scopurile specificate la punctul 4.1 sunt, în special, următoarele:

—	permis de liberă trecere al Națiunilor Unite, eliberat pentru personalul Națiunilor Unite și al agențiilor subordonate, în temeiul Convenției privind privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate, adoptată la New York la 21 noiembrie 1947, de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite;

—	permis de liberă trecere al Comunității Europene (CE);

—	permis de liberă trecere al Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom);

—	certificat de legitimare eliberat de Secretarul General al Consiliului Europei;

—

documente eliberate în virtutea articolului III alineatul (2) din Convenția dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor armate (cărți de identitate militare însoțite de un ordin de misiune, de o foaie de drum, de un ordin de misiune individual sau colectiv) și documente eliberate în cadrul Parteneriatului pentru Pace.

5. Lucrători transfrontalieri

5.1. Procedurile referitoare la verificările asupra lucrătorilor transfrontalieri sunt reglementate de dispozițiile generale privind controlul la frontiere, în special articolele 7 și 13.

5.2. Prin derogare de la articolul 7, lucrătorii transfrontalieri care sunt cunoscuți de polițiștii de frontieră întrucât trec frecvent frontiera pe la același punct de trecere al frontierei și care, în baza verificărilor inițiale, nu au fost semnalați nici în SIS, nici în bazele naționale de date, nu fac obiectul verificărilor decât în mod aleator, pentru a verifica dacă dețin un document valabil care îi autorizează să treacă frontiera și dacă îndeplinesc condițiile necesare pentru intrare. Inopinat și la intervale neregulate, respectivele persoane fac obiectul unor verificări amănunțite.

5.3. Dispozițiile punctului 5.2. pot fi extinse pentru alte categorii de persoane care traversează în mod regulat frontiera.

6. Minorii

6.1. Polițiștii de frontieră acordă o atenție deosebită minorilor, indiferent dacă aceștia călătoresc însoțiți sau nu. Minorii care trec frontiera externă fac obiectul acelorași verificări la intrare și la ieșire precum adulții, în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament.

6.2. În cazul în care minorii sunt însoțiți, polițistul de frontieră verifică existența autorității parentale a însoțitorilor asupra minorului, în special în cazul în care minorul nu este însoțit decât de un sigur adult și în cazul în care există motive întemeiate de suspiciune că respectivul minor a fost luat ilegal din custodia persoanei (persoanelor) care dețin în mod legal autoritatea parentală asupra sa. În acest din urmă caz, polițistul de frontieră efectuează o cercetare mai aprofundată în vederea descoperirii eventualelor incoerențe sau contradicții în informațiile date.

6.3. În cazul minorilor care călătoresc neînsoțiți, polițiștii de frontieră se asigură, printr-o verificare aprofundată a documentelor de călătorie și a altor documente, că minorii nu părăsesc teritoriul împotriva voinței persoanei (persoanelor) învestite cu autoritatea parentală asupra lor.

ANEXA VIII

19/Volumul 08

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

32006R0694

L 121/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

REGULAMENTUL (CE) NR. 694/2006 AL CONSILIULUI

din 27 aprilie 2006

de modificare a listelor privind procedurile de insolvență, procedurile de lichidare și lichidatorii din anexele A, B și C la Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (1), în special articolul 45,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere inițiativa Republicii Slovace (2),

întrucât:

(1)

În anexele la Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 se enumeră denumirile date în legislația națională a statelor membre procedurilor și lichidatorilor cărora li se aplică respectivul regulament. Anexa A la regulamentul respectiv enumeră procedurile de insolvență menționate la articolul 2 litera (a) din respectivul regulament. Anexa B la regulamentul respectiv enumeră procedurile de lichidare menționate la articolul 2 litera (c) din respectivul regulament, iar anexa C enumeră lichidatorii menționați la articolul 2 litera (b) din respectivul regulament.

(2)

Anexele A, B și C la Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 au fost modificate prin actul de aderare din 2003 în vederea includerii procedurilor de insolvență, a procedurilor de lichidare și a lichidatorilor din noile state membre, și apoi prin Regulamentul (CE) nr. 603/2005 (3) în vederea modificării respectivelor anexe în ceea ce privește mai multe state membre.

(3)	La 29 noiembrie 2005, Franța a adresat o notificare Comisiei, în temeiul articolului 45 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, privind modificările aduse listelor din anexele A și C la respectivul regulament.

(4)	La 6 martie 2006, Republica Slovacă a notificat Secretariatului General al Consiliului, în temeiul articolului 45 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, modificările aduse listelor din anexele A, B și C la respectivul regulament.

(5)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și Irlanda au notificat dorința lor de a participa la adoptarea și la aplicarea prezentului regulament.

(6)

(7)	Prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 ar trebui modificat în consecință,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, se modifică după cum urmează:

1.	anexa A se înlocuiește cu textul din anexa I la prezentul regulament;

2.	anexa B se înlocuiește cu textul din anexa II la prezentul regulament;

3.	anexa C se înlocuiește cu textul din anexa III la prezentul regulament.

Articolul 2

Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Luxemburg, 27 aprilie 2006.

Pentru Consiliu

Președintele

L. PROKOP

(1) JO L 160, 30.6.2000, p. 1. Regulament, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 603/2005 (JO L 100, 20.4.2005, p. 1).

(2) Nepublicat încă Jurnalul Oficial.

(3) JO L 100, 20.4.2005, p. 1.

ANEXA I

„ANEXA A

Procedurile de insolvență prevăzute la articolul 2 litera (a)

BELGIË/BELGIQUE

—	Het faillissementLa faillite

—	Het gerechtelijk akkoordLe concordat judiciaire

—	De collectieve schuldenregelingLe règlement collectif de dettes

—	De vrijwillige vereffeningLa liquidation volontaire

—	De gerechtelijke vereffeningLa liquidation judiciaire

—	De voorlopige ontneming van beheer, bepaald in artikel 8 van de faillissementswetLe dessaisissement provisoire, visé à l'article 8 de la loi sur les faillites

ČESKÁ REPUBLIKA

—

Konkurs

—	Nucené vyrovnání

—

Vyrovnání

DEUTSCHLAND

—	Das Konkursverfahren

—	Das gerichtliche Vergleichsverfahren

—	Das Gesamtvollstreckungsverfahren

—	Das Insolvenzverfahren

EESTI

—	Pankrotimenetlus

ΕΛΛΑΔΑ

—	Η πτώχευση

—	Η ειδική εκκαθάριση

—	Η προσωρινή διαχείριση εταιρείας. Η διοίκηση και διαχείριση των πιστωτών

—	Η υπαγωγή επιχείρησης υπό επίτροπο με σκοπό τη σύναψη συμβιβασμού με τους πιστωτές

ESPAÑA

—

Concurso

FRANCE

—	Sauvegarde

—	Redressement judiciaire

—	Liquidation judiciaire

IRELAND

—	Compulsory winding-up by the court

—	Bankruptcy

—	The administration in bankruptcy of the estate of persons dying insolvent

—	Winding-up in bankruptcy of partnerships

—	Creditors' voluntary winding-up (with confirmation of a court)

—	Arrangements under the control of the court which involve the vesting of all or part of the property of the debtor in the Official Assignee for realisation and distribution

—	Company examinership

ITALIA

—	Fallimento

—	Concordato preventivo

—	Liquidazione coatta amministrativa

—	Amministrazione straordinaria

ΚΥΠΡΟΣ

—	Υποχρεωτική εκκαθάριση από το Δικαστήριο

—	Εκούσια εκκαθάριση από πιστωτές κατόπιν Δικαστικού Διατάγματος

—	Εκούσια εκκαθάριση από μέλη

—	Εκκαθάριση με την εποπτεία του Δικαστηρίου

—	Πτώχευση κατόπιν Δικαστικού Διατάγματος

—	Διαχείριση της περιουσίας προσώπων που απεβίωσαν αφερέγγυα

LATVIJA

—

Bankrots

—

Izlīgums

—

Sanācija

LIETUVA

—	įmonės restruktūrizavimo byla

—	įmonės bankroto byla

—	įmonės bankroto procesas ne teismo tvarka

LUXEMBOURG

—

Faillite

—	Gestion contrôlée

—	Concordat préventif de faillite (par abandon d'actif)

—	Régime spécial de liquidation du notariat

MAGYARORSZÁG

—	Csődeljárás

—	Felszámolási eljárás

MALTA

—

Xoljiment

—	Amministrazzjoni

—	Stralċ volontarju mill-membri jew mill-kredituri

—	Stralċ mill-Qorti

—	Falliment f'każ ta' negozjant

NEDERLAND

—	Het faillissement

—	De surseance van betaling

—	De schuldsaneringsregeling natuurlijke personen

ÖSTERREICH

—	Das Konkursverfahren

—	Das Ausgleichsverfahren

POLSKA

—	Postępowanie upadłościowe

—	Postępowanie układowe

—	Upadłość obejmująca likwidację

—	Upadłość z możliwością zawarcia układu

PORTUGAL

—	O processo de insolvência

—	O processo de falência

—

Os processos especiais de recuperação de empresa, ou seja:

—	A concordata

—	A reconstituição empresarial

—	A reestruturação financeira

—	A gestão controlada

SLOVENIJA

—	Stečajni postopek

—	Skrajšani stečajni postopek

—	Postopek prisilne poravnave

—	Prisilna poravnava v stečaju

SLOVENSKO

—	Konkurzné konanie

—	Reštrukturalizačné konanie

SUOMI/FINLAND

—	Konkurssi/konkurs

—	Yrityssaneeraus/företagssanering

SVERIGE

—

Konkurs

—	Företagsrekonstruktion

UNITED KINGDOM

—	Winding-up by or subject to the supervision of the court

—	Creditors' voluntary winding-up (with confirmation by the court)

—	Administration, including appointments made by filing prescribed documents with the court

—	Voluntary arrangements under insolvency legislation

—	Bankruptcy or sequestration”

ANEXA II

„ANEXA B

Procedurile de lichidare prevăzute la articolul 2 litera (c)

BELGIË/BELGIQUE

—	Het faillissementLa faillite

—	De vrijwillige vereffeningLa liquidation volontaire

—	De gerechtelijke vereffeningLa liquidation judiciaire

ČESKÁ REPUBLIKA

—

Konkurs

—	Nucené vyrovnání

DEUTSCHLAND

—	Das Konkursverfahren

—	Das Gesamtvollstreckungsverfahren

—	Das Insolvenzverfahren

EESTI

—	Pankrotimenetlus

ΕΛΛΑΔΑ

—	Η πτώχευση

—	Η ειδική εκκαθάριση

ESPAÑA

—

Concurso

FRANCE

—	Liquidation judiciaire

IRELAND

—	Compulsory winding-up

—	Bankruptcy

—	The administration in bankruptcy of the estate of persons dying insolvent

—	Winding-up in bankruptcy of partnerships

—	Creditors' voluntary winding-up (with confirmation of a court)

—	Arrangements under the control of the court which involve the vesting of all or part of the property of the debtor in the Official Assignee for realisation and distribution

ITALIA

—	Fallimento

—	Liquidazione coatta amministrativa

—	Concordato preventivo con cessione dei beni

ΚΥΠΡΟΣ

—	Υποχρεωτική εκκαθάριση από το Δικαστήριο

—	Εκκαθάριση με την εποπτεία του Δικαστηρίου

—	Εκούσια εκκαθάριση από πιστωτές (με την επικύρωση του Δικαστηρίου)

—

Πτώχευση

—	Διαχείριση της περιουσίας προσώπων που απεβίωσαν αφερέγγυα

LATVIJA

—

Bankrots

LIETUVA

—	įmonės bankroto byla

—	įmonės bankroto procesas ne teismo tvarka

LUXEMBOURG

—

Faillite

—	Régime spécial de liquidation du notariat

MAGYARORSZÁG

—	Felszámolási eljárás

MALTA

—	Stralċ volontarju

—	Stralċ mill-Qorti

—	Falliment inkluż il-ħruġ ta' mandat ta' qbid mill-Kuratur f'każ ta' negozjant fallut

NEDERLAND

—	Het faillissement

—	De schuldsaneringsregeling natuurlijke personen

ÖSTERREICH

—	Das Konkursverfahren

POLSKA

—	Postępowanie upadłościowe

—	Upadłość obejmująca likwidację

PORTUGAL

—	O processo de insolvência

—	O processo de falência

SLOVENIJA

—	Stečajni postopek

—	Skrajšani stečajni postopek

SLOVENSKO

—	Konkurzné konanie

SUOMI/FINLAND

—	Konkurssi/konkurs

SVERIGE

—

Konkurs

UNITED KINGDOM

—	Winding-up by or subject to the supervision of the court

—	Winding-up through administration, including appointments made by filing prescribed documents with the court

—	Creditors' voluntary winding-up (with confirmation by the court)

—	Bankruptcy or sequestration”

ANEXA III

„ANEXA C

Lichidatorii prevăzuți la articolul 2 litera (b)

BELGIË/BELGIQUE

—	De curatorLe curateur

—	De commissaris inzake opschortingLe commissaire au sursis

—	De schuldbemiddelaarLe médiateur de dettes

—	De vereffenaarLe liquidateur

—	De voorlopige bewindvoerderL'administrateur provisoire

ČESKÁ REPUBLIKA

—	Správce podstaty

—	Předběžný správce

—	Vyrovnací správce

—	Zvláštní správce

—	Zástupce správce

DEUTSCHLAND

—	Konkursverwalter

—	Vergleichsverwalter

—	Sachwalter (nach der Vergleichsordnung)

—

Verwalter

—	Insolvenzverwalter

—	Sachwalter (nach der Insolvenzordnung)

—	Treuhänder

—	Vorläufiger Insolvenzverwalter

EESTI

—	Pankrotihaldur

—	Ajutine pankrotihaldur

—	Usaldusisik

ΕΛΛΑΔΑ

—	Ο σύνδικος

—	Ο προσωρινός διαχειριστής. Η διοικούσα επιτροπή των πιστωτών

—	Ο ειδικός εκκαθαριστής

—	Ο επίτροπος

ESPAÑA

—	Administradores concursales

FRANCE

—	Mandataire judiciaire

—	Liquidateur

—	Administrateur judiciaire

—	Commissaire à l'exécution du plan

IRELAND

—	Liquidator

—	Official Assignee

—	Trustee in bankruptcy

—	Provisional liquidator

—

Examiner

ITALIA

—

Curatore

—	Commissario

—	Liquidatore giudiziale

ΚΥΠΡΟΣ

—	Εκκαθαριστής και προσωρινός εκκαθαριστής

—	Επίσημος παραλήπτης

—	Διαχειριστής της πτώχευσης

—

Εξεταστής

LATVIJA

—	Maksātnespējas procesa administrators

LIETUVA

—	Bankrutuojančių įmonių administratorius

—	Restruktūrizuojamų įmonių administratorius

LUXEMBOURG

—	Le curateur

—	Le commissaire

—	Le liquidateur

—	Le conseil de gérance de la section d'assainissement du notariat

MAGYARORSZÁG

—	Vagyonfelügyelő

—	Felszámoló

MALTA

—	Amministratur Proviżorju

—	Riċevitur Uffiċjali

—	Stralċjarju

—	Manager Speċjali

—	Kuraturi f'każ ta' proċeduri ta' falliment

NEDERLAND

—	De curator in het faillissement

—	De bewindvoerder in de surseance van betaling

—	De bewindvoerder in de schuldsaneringsregeling natuurlijke personen

ÖSTERREICH

—	Masseverwalter

—	Ausgleichsverwalter

—	Sachwalter

—	Treuhänder

—	Besondere Verwalter

—	Konkursgericht

POLSKA

—

Syndyk

—	Nadzorca sądowy

—

Zarządca

PORTUGAL

—	Administrador da insolvência

—	Gestor judicial

—	Liquidatário judicial

—	Comissão de credores

SLOVENIJA

—	Upravitelj prisilne poravnave

—	Stečajni upravitelj

—	Sodišče, pristojno za postopek prisilne poravnave

—	Sodišče, pristojno za stečajni postopek

SLOVENSKO

—	Predbežný správca

—

Správca

SUOMI/FINLAND

—	Pesänhoitaja/boförvaltare

—	Selvittäjä/utredare

SVERIGE

—	Förvaltare

—

God man

—	Rekonstruktör

UNITED KINGDOM

—	Liquidator

—	Supervisor of a voluntary arrangement

—	Administrator

—	Official receiver

—

Trustee

—	Provisional liquidator

—	Judicial factor”

19/Volumul 08

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

32006D0896

L 167/8

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DECIZIA NR. 896/2006/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI

din 14 iunie 2006

de stabilire a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoașterea unilaterală de către statele membre a anumitor permise de ședere eliberate de Elveția și de Liechtenstein în scopul tranzitului pe teritoriul lor

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 62 punctul (2) litera (a),

având în vedere propunerea Comisiei,

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat (1),

întrucât:

(1)

În temeiul articolului 21 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (2), semnată la 19 iunie 1990, denumită în continuare „Convenția Schengen”, permisele de ședere eliberate de statele membre care pun în aplicare în întregime acquis-ul Schengen sunt reciproc recunoscute ca fiind echivalente ale unei vize uniforme.

(2)

Cu toate acestea, normele comunitare actuale nu prevăd un regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe care ar permite recunoașterea permiselor de ședere eliberate de țări terțe ca fiind echivalente ale vizei uniforme în scopul tranzitului prin spațiul comun sau pentru scurta ședere în acest spațiu.

(3)

Resortisanții țărilor terțe, care sunt titulari ai unui permis de ședere eliberat de Elveția și care intră sub incidența obligativității vizei în temeiul Regulamentului (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (3), sunt obligați să solicite o viză pentru a se putea reîntoarce în țara lor de origine atunci când tranzitează spațiul comun. Prin urmare, birourile consulare ale statelor membre din Elveția trebuie să prelucreze un număr ridicat de cereri de viză depuse de acești resortisanți ai țărilor terțe. Se constată dificultăți asemănătoare pentru cererile de viză introduse de titularii permiselor de ședere eliberate de Liechtenstein.

(4)

Ca urmare a procedurii de punere în aplicare în două etape a acquis-ului Schengen, noile state membre care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004 sunt obligate, de la această dată, să elibereze vize naționale resortisanților țărilor terțe care sunt titulari ai unui permis de ședere eliberat de Elveția sau de Liechtenstein și care intră sub incidența obligativității vizei în temeiul Regulamentului (CE) nr. 539/2001. Unele state membre noi și-au exprimat preocuparea față de supraîncărcarea administrativă rezultată a birourilor lor consulare din Elveția și Liechtenstein.

(5)	Nu este necesar ca statele membre să supună obligativității vizei această categorie de persoane care prezintă pentru ele numai un risc scăzut de imigrație clandestină.

(6)

În scopul rezolvării situației birourilor consulare din Elveția și Liechtenstein ale statelor membre care pun în aplicare în întregime acquis-ul Schengen și ale noilor state membre, ar trebui instituit un regim simplificat pentru controlul persoanelor la frontierele externe, aceste regim bazându-se pe recunoașterea unilaterală a anumitor permise de ședere eliberate de autoritățile din Elveția și din Liechtenstein ca fiind echivalente ale unei vize uniforme sau vizelor naționale.

(7)	Această recunoaștere ar trebui limitată în scopul tranzitului și nu ar trebui să afecteze posibilitatea statelor membre de a elibera vize de scurtă ședere.

(8)

Aplicarea acestui regim de recunoaștere ar trebui să fie obligatorie pentru statele membre care pun în aplicare în întregime acquis-ul Schengen și facultativă pentru noile state membre care aplică Decizia nr. 895/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 de stabilire a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoașterea unilaterală de către Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia a anumitor documentelor ca fiind echivalente ale vizele lor naționale în scopul tranzitului pe teritoriul lor (4), pe parcursul perioadei de tranziție până la o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliu, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Actul de aderare din 2003.

(9)

Condițiile de intrare formulate la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod Comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (5) trebuie îndeplinite, cu excepția condiției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) litera (b), în măsura în care prezenta decizie creează un regim de echivalență între vizele de tranzit și permisele de ședere eliberate de Elveția și Liechtenstein.

(10)

Dat fiind că obiectivul prezentei decizii se raportează direct la acquis-ul comunitar privind vizele și nu poate fi realizat în mod satisfăcător de statele membre și, prin urmare, poate fi mai bine realizat la nivel comunitar, având în vedere dimensiunile și efectele prezentei decizii, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității consacrat la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum a fost formulat la articolul menționat anterior, prezenta decizie nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul în cauză.

(11)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei în ceea ce privește asocierea acestor două state în vederea punerii în aplicare, a asigurării respectării și dezvoltării acquis-ului Schengen, care intră sub incidența domeniului prevăzut la articolul 1 litera A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (6) privind anumite norme de aplicare a respectivului acord.

(12)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea de către Consiliu a prezentei decizii și nu este obligată în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezenta decizie dezvoltă acquis-ul Schengen în aplicarea dispozițiilor părții a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data adoptării prezentei decizii, dacă o transpune în legislația sa internă.

(13)

Prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind solicitarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (7). Prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligat în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(14)

Prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind solicitarea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (8). Prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Prezenta decizie stabilește un regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoașterea unilaterală de către statele membre a permiselor de ședere eliberate de Elveția și Liechtenstein resortisanților țărilor terțe care intră sub incidența obligativității vizelor în temeiul Regulamentului (CE) nr. 539/2001 ca fiind echivalente ale vizelor lor uniforme sau naționale în scopul tranzitului.

Punerea în aplicare a prezentei decizii nu afectează controalele efectuate asupra persoanelor la frontierele externe în conformitate cu articolele 5-13 și articolele 18 și 19 din Regulamentul (CE) nr. 562/2006.

Articolul 2

Statele membre care pun în aplicare în întregime acquis-ul Schengen recunosc unilateral permisele de ședere eliberate de Elveția și Liechtenstein enumerate în anexă.

Noile state membre care aplică Decizia nr. 895/2006/CE pot recunoaște unilateral permisele de ședere enumerate în anexa la prezenta decizie ca fiind echivalente ale vizelor lor naționale de tranzit până la o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliu în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Actul de aderare din 2003.

Articolul 3

Perioada în care resortisantul unei țări terțe tranzitează teritoriul unuia sau al mai multor state membre nu depășește cinci zile.

Durata de valabilitate a documentelor enumerate în anexă acoperă durata tranzitului.

Articolul 4

Orice nou stat membru care decide să aplice prezenta decizie informează în acest sens Comisia până la 1 august 2006. Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene informația comunicată de noile state membre.

Articolul 5

Prezenta decizie intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezenta decizie se aplică până la data la care dispozițiile articolului 21 din Convenția Schengen produc efecte pentru Elveția și Liechtenstein în conformitate cu articolul 15 din Acordul dintre Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind asocierea Confederației Elvețiene la punerea în aplicare, asigurarea respectării și dezvoltarea acquis-ului Schengen.

Articolul 6

Prezenta decizie se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Strasburg, 14 iunie 2006.

Pentru Parlamentul European

Președintele

J. BORRELL FONTELLES

Pentru Consiliu

Președintele

H. WINKLER

(1) Aviz al Parlamentului European din 6 aprilie 2006 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial) și Decizia Consiliului din 1 iunie 2006.

(2) JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(3) JO L 81, 21.3.2001, p. 1. Regulament, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 851/2005 (JO L 141, 4.6.2005, p. 3).

(4) JO L 167, 20.6.2006, p. 1.

(5) JO L 105, 13.4.2006, p. 1.

(6) JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(7) JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(8) JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

ANEXĂ

Lista permiselor de ședere eliberate de Confederația Elvețiană și de Liechtenstein, menționate la articolul 2

A. PERMISE DE ȘEDERE ELIBERATE DE ELVEȚIA

—	Ausländerausweis BLivret pour étrangers BLibretto per stranieri B/Legitimaziun d'esters B (document de identitate B pentru străini) (Permis de ședere temporară de tip B. Eliberat în trei sau patru limbi) (Gri)

—	Ausländerausweis CLivret pour étrangers CLibretto per stranieri C (document de identitate C pentru străini) (Permis de ședere permanentă de tip C) (Verde)

—

Ausländerausweis CiLivret pour étrangers CiLibretto per stranieri Ci (document de identitate Ci pentru străini) [Permis de ședere de tip Ci pentru soții și copii (până la 25 de ani) ai funcționarilor organizațiilor internaționale și ai membrilor reprezentanțelor străine în Elveția care exercită o activitate lucrativă pe piața elvețiană a forței de muncă] (Roșu)

—

Legitimationskarten (Aufenthaltsbewilligung) vom Eidgenössischen Departement für auswärtige AngelegenheitenCartes de légitimation (titres de séjour) du Département fédéral des affaires étrangèresCarte di legittimazione (titoli di soggiorno) del Dipartimento federale degli affari esteri (cărți de identitate (permise de ședere) eliberate de Departamentul Federal al Afacerilor Externe)

—

Legitimationskarte „B” (mit rosafarbigem Streifen): Missionschefs der diplomatischen, ständigen oder Spezialmissionen, leitende Beamte internationaler Organisationen und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „B” (à bande rose): Chefs de mission diplomatique, permanente ou spéciale, membres de la haute direction des organisations internationales et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „B” (a banda rosa): capimissione di missioni diplomatiche permanenti o speciali, funzionari superiori di organizzazioni internazionali e loro familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip B (cu bandă roz): șefi de misiuni diplomatice, permanente sau speciale, înalți funcționari ai organizațiilor internaționale și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „C” (mit rosafarbigem Streifen): Mitglieder des diplomatischen Personals der diplomatischen, ständigen oder Spezialmissionen, Beamte internationaler Organisationen und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „C” (à bande rose): membres du personnel diplomatique des missions diplomatiques, permanentes ou spéciales, hauts fonctionnaires des organisations internationales et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „C” (a banda rosa): membri del personale diplomatico di missioni diplomatiche permanenti o speciali, funzionari di organizzazioni internazionali e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip C (cu bandă roz): membri ai personalului diplomatic al misiunilor diplomatice, permanente sau speciale, înalți funcționari ai organizațiilor internaționale și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „D” (mit blauem Streifen): Mitglieder des Verwaltungs- und technischen Personals der diplomatischen, ständigen oder Spezialmissionen und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „D” (à bande bleue): membres du personnel administratif et technique des missions diplomatiques, permanentes ou spéciales et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „D” (a banda blu): membri del personale amministrativo e tecnico di missioni diplomatiche permanenti o speciali e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip D (cu bandă albastră): membri ai personalului administrativ și tehnic al misiunilor diplomatice, permanente sau speciale și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „D” (mit braunem Streifen): Beamte der Kategorie Berufspersonal internationaler Organisationen und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „D” (à bande brune): fonctionnaires de la catégorie professionnelle des organisations internationales et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „D” (a banda marrone): funzionari appartenenti alla categoria del personale di carriera di organizzazioni internazionali e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip D (cu bandă maro): funcționari din categoria profesională a organizațiilor internaționale și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „E” (mit violettem Streifen): Mitglieder des Dienstpersonals der diplomatischen, ständigen oder Spezialmissionen, Beamte der allgemeinen Dienste internationaler Organisationen und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „E” (à bande violette): membres du personnel de service des missions diplomatiques, permanentes et spéciales, fonctionnaires des services généraux des organisations internationales et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „E” (a banda viola): membri del personale di servizio di missioni diplomatiche permanenti e speciali, funzionari dei servizi generali di organizzazioni internazionali e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip E (cu bandă violetă): membri ai personalului de serviciu al misiunilor diplomatice, permanente sau speciale, funcționari ai serviciilor generale ale organizațiilor internaționale și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „F” (mit gelbem Streifen): private Hausangestellte der Mitglieder der diplomatischen, ständigen oder Spezialmissionen und der von Berufs-Konsularbeamten geleiteten konsularischen Vertretungen sowie private Hausangestellte der Beamten internationaler OrganisationenCarte de légitimation „F” (à bande jaune): domestiques privés des membres des missions diplomatiques, permanentes ou spéciales et des postes consulaires de carrière et domestiques privés des fonctionnaires des organisations internationalesCarta di legittimazione „F” (a banda gialla): personale domestico privato di membri di missioni diplomatiche permanenti o speciali e di rappresentanze consolari dirette da funzionari consolari di carriera nonché personale domestico privato di funzionari di organizzazioni internazionali [carte de identitate de tip F (cu bandă galbenă): personal domestic privat al membrilor misiunilor diplomatice, permanente sau speciale, și al reprezentanțelor consulare conduse de funcționari consulari de carieră, precum și personal domestic privat al funcționarilor organizațiilor internaționale]

—

Legitimationskarte „G” (mit türkisem Streifen): Beamte internationaler Organisationen mit Arbeitsvertrag von begrenzter Dauer und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „G” (à bande turquoise): fonctionnaires des organisations internationales (contrat de travail „court terme”) et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „G” (a banda turchese): funzionari di organizzazioni internazionali con contratto di lavoro a durata determinata e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip G (cu bandă turcoaz): funcționari ai organizațiilor internaționale care lucrează cu contract de muncă pe perioadă determinată și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „H” (mit weißem Streifen): Personen ohne Privilegien und Immunitäten, die ermächtigt sind, Mitglieder der diplomatischen, ständigen oder Spezialmissionen und der konsularischen Vertretungen zu begleiten, Mitarbeiter internationaler Organisationen ohne BeamtenstatusCarte de légitimation „H” (à bande blanche): personnes sans privilèges et immunités autorisées à accompagner les membres des missions diplomatiques, permanentes ou spéciales et des consulats, collaborateurs des organisations internationales qui ne font pas partie des fonctionnaires de ces dernièresCarta di legittimazione „H” (a banda bianca): persone senza privilegi e immunità autorizzate a accompagnare membri di missioni diplomatiche permanenti o speciali e di consolati, collaboratori di organizzazioni internazionali senza statuto di funzionari [carte de identitate de tip H (cu bandă albă): persoane fără privilegii sau imunități care sunt autorizate să însoțească membrii misiunilor diplomatice, permanente sau speciale și ai consulatelor, colaboratori ai organizațiilor internaționale care nu au statut de funcționari ai acestor organizații]

—

Legitimationskarte „I” (mit olivem Streifen): Personal nicht schweizerischer Staatsangehörigkeit des Internationalen Komitees vom Roten Kreuz und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „I” (à bande olive): membres du personnel non suisse du Comité international de la Croix-Rouge et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „I” (a banda oliva): membri del personale non svizzero del Comitato internazionale della Croce Rossa e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip I (cu bandă oliv): membri ai personalului de altă cetățenie decât cea elvețiană al Comitetului Internațional al Crucii Roșii și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „K” (mit rosafarbigem Streifen): Berufs-Postenchefs und Berufs-Konsularbeamte der konsularischen Vertretungen und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „K” (à bande rose): chefs de poste consulaire de carrière, fonctionnaires consulaires de carrière et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „K” (a banda rosa): capiposto consolari di carriera e funzionari consolari di carriera di rappresentanze consolari e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip K (cu bandă roz): șefi de carieră ai consulatelor, funcționari consulari de carieră și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „K” (mit blauem Streifen): Berufs-Konsularangestellte und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „K” (à bande bleue): employés consulaires de carrière et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „K” (a banda blu): impiegati consolari di carriera e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip K (cu bandă albastră): angajați consulari de carieră și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „K” (mit violettem Streifen): Mitglieder des dienstlichen Hauspersonals von berufs-konsularischen Vertretungen und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „K” (à bande violette): membres du personnel de service des représentations consulaires de carrière et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „K” (a banda viola): membri del personale di servizio di rappresentanze consolari di carriera e familiari che beneficiano dello stesso statuto [carte de identitate de tip K (cu bandă violet): membri ai personalului de carieră cu funcții de serviciu în cadrul reprezentanțelor consulare și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „K” (mit weißem Streifen): Honorar-Postenchefs von konsularischen VertretungenCarte de légitimation „K” (à bande blanche): chefs de poste consulaire honoraireCarta di legittimazione „K” (a banda bianca): capiposto onorari di rappresentanze consolari [carte de identitate de tip L (cu bandă bej): membri ai personalului de altă cetățenie decât cea elvețiană al Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „O” (mit grauem Streifen): Mitglieder des Personals nicht schweizerischer Staatsangehörigkeit der Generaldelegation Palästinas und der ständigen Beobachtermission Palästinas und Familienmitglieder, die den gleichen Status besitzenCarte de légitimation „O” (à bande grise): membres du personnel non suisse de la Délégation générale de Palestine et de la Mission permanente d'observation de la Palestine et membres de famille qui jouissent du même statutCarta di legittimazione „O” (a banda grigia): membri del personale non svizzero della Delegazione generale di Palestina e della Missione permanente di osservazione della Palestina e familiari che beneficiano dello stesso statuto [Carte de identitate de tip O (cu bandă gri): membri ai personalului de altă cetățenie decât cea elvețiană al Delegației Generale a Palestinei și al Misiunii permanente de observatori a Palestinei și membrii familiilor lor care au același statut]

—

Legitimationskarte „S” (mit grünem Streifen): Mitglieder des Personals schweizerischer Staatsangehörigkeit der diplomatischen, ständigen und der Spezialmissionen, Beamte schweizerischer Staatsangehörigkeit internationaler OrganisationenCarte de légitimation „S” (à bande verte): membres du personnel de nationalité suisse des missions diplomatiques, permanentes et spéciales, fonctionnaires de nationalité suisse des organisations internationalesCarta di legittimazione „S” (a banda verde): membri del personale di nazionalità svizzera di missioni diplomatiche permanenti e speciali, funzionari di nazionalità svizzera di organizzazioni internazionali [carte de identitate de tip S (cu bandă verde): membri ai personalului de cetățenie elvețiană al misiunilor diplomatice, permanente sau speciale, funcționari de cetățenie elvețiană ai organizațiilor internaționale]

—

Funktionsbescheinigung für wissenschaftliches Personal des CERN nicht schweizerischer StaatsangehörigkeitAttestation de fonctions à l'usage du personnel scientifique non suisse du CERNAttestato di funzione ad uso del personale scientifico non svizzero del CERN (Atestarea funcțiilor pentru personalul științific de altă cetățenie decât cea elvețiană al CERN)

—

Bescheinung für Familienmitglieder des wissenschaftlichen Personals des CERN nicht schweizerischer StaatsangehörigkeitAttestation à l'usage des membres de la famille du personnel scientifique non suisse du CERNAttestato ad uso dei familiari del personale scientifico non svizzero del CERN (Atestare pentru membrii familiilor personalului științific de altă cetățenie decât cea elvețiană al CERN)

B. PERMISE DE ȘEDERE ELIBERATE DE LIECHTENSTEIN

—	Jahresaufenthaltsbewilligung (permis de ședere temporară)

—	Niederlassungsbewilligung (permis de stabilire cu valabilitate pe durată nelimitată)

19/Volumul 08

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

22006A1021(01)

L 292/2

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

ACORD

între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia

UNIUNEA EUROPEANĂ,

pe de o parte, și

REPUBLICA ISLANDA

și

REGATUL NORVEGIEI,

pe de altă parte,

denumite în continuare „părți contractante”,

DORIND să îmbunătățească cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia, fără a aduce atingere dispozițiilor care protejează libertatea individuală;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că relațiile actuale dintre părțile contractante necesită o cooperare strânsă în combaterea criminalității;

EXPRIMÂNDU-ȘI încrederea reciprocă în structura și funcționarea sistemelor lor juridice și în capacitatea tuturor părților contractate de a garanta un proces echitabil;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că Islanda și Norvegia și-au exprimat dorința de a încheia un acord care să le permită să accelereze îndeplinirea formalităților de transfer al suspecților și al deținuților cu statele membre ale Uniunii Europene și să aplice procedura de predare cu statele membre;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că Uniunea Europeană consideră necesară, de asemenea, încheierea unui astfel de acord;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că ar trebui instituit un sistem pentru această procedură de predare;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că toate statele membre, precum și Regatul Norvegiei și Republica Islanda sunt părți la diferite convenții în domeniul extrădării, printre care Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, și că țările nordice au legislații de extrădare uniforme care cuprind o noțiune comună a extrădării;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că nivelul de cooperare, instaurat în temeiul Convenției Uniunii Europene din 10 martie 1995 privind procedura simplificată de extrădare și Convenția Uniunii Europene din 27 septembrie 1996 privind extrădarea, ar trebui menținut în cazul în care nu este posibilă intensificarea acestuia;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că deciziile privind executarea mandatului de arestare, astfel cum este definit prin prezentul acord, trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce implică faptul că o autoritate judiciară a statului în care a fost arestată persoana căutată ar trebui să ia decizia de predare a acestei persoane;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că rolul autorităților centrale în executarea unui mandat de arestare, astfel cum este definit prin prezentul acord, ar trebui să se limiteze la un sprijin practic și administrativ;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că prezentul acord respectă drepturile fundamentale și, în special, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prezentul acord nu împiedică nici un stat să aplice normele sale constituționale privind respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei, libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă și de apărare a libertății;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că nici o persoană nu ar trebui predată unui stat în care există un risc serios de a fi supusă pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse, sau tratamente inumane sau degradante;

AVÂND ÎN VEDERE faptul că toate statele au ratificat Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981, este necesar ca datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în aplicare a prezentului acord să fie protejate, în conformitate cu principiile convenției respective,

CONVIN DUPĂ CUM URMEAZĂ:

CAPITOLUL 1

PRINCIPII GENERALE

Articolul 1

Obiect și scop

(1) Părțile contractante se angajează să îmbunătățească, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, predarea în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării pedepselor între statele membre, pe de o parte, și Regatul Norvegiei și Republica Islanda, pe de altă parte, luând în considerare, ca norme minime, dispozițiile Convenției din 27 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene.

(2) Părțile contractante se angajează, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, să garanteze că sistemul de extrădare dintre statele membre, pe de o parte, și Regatul Norvegiei și Republica Islanda, pe de altă parte, se bazează pe un mecanism de predare pe baza unui mandat de arestare, în conformitate cu termenii prezentului acord.

(3) Prezentul acord nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de Convenția europeană privind drepturile omului sau, în cazul executării de către autoritatea judiciară a unui stat membru, a principiilor menționate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

(4) Nici o prevedere din prezentul acord nu poate fi interpretată ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat de arestare, astfel cum este definit de prezentul acord, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări penal sau de a pedepsi o persoană pe criterii de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive.

Articolul 2

Definiții

(1) „Părți contractante” înseamnă Uniunea Europeană, precum și Regatul Norvegiei și Republica Islanda.

(2) „Stat membru” înseamnă un stat membru al Uniunii Europene.

(3) „Stat” înseamnă un stat membru, Regatul Norvegiei sau Republica Islanda.

(4) „Stat terț” înseamnă orice stat, altul decât unul dintre cele definite la alineatul (3).

(5) „Mandat de arestare” înseamnă o decizie judiciară emisă de un stat în vederea arestării și predării de către un alt stat a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Articolul 3

Domeniul de aplicare

(1) Un mandat de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legislația statului emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.

(2) Fără a aduce atingere alineatelor (3) și (4), predarea este supusă condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul de arestare să constituie o infracțiune în sensul legislației statului de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau încadrarea acestora.

(3) Sub rezerva articolului 4, a articolului 5 alineatul (1) literele (b)-(g), a articolelor 6, 7 și 8, un stat nu refuză în nici un caz executarea unui mandat de arestare emis în legătură cu faptele oricărei persoane care contribuie la săvârșirea, de către un grup de persoane care acționează într-un scop comun, a uneia sau mai multor infracțiuni în domeniul terorismului, prevăzute la articolele 1 și 2 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, precum și la articolele 1, 2, 3 și 4 din Decizia-cadru din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului, în domeniul traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope sau infracțiuni de omucidere, vătămări corporale grave, răpire, sechestrare, luare de ostatici și de viol, sancționate cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate, având o durată maximă de cel puțin douăsprezece luni, chiar și în cazul în care această persoană nu participă la executarea propriu-zisă a infracțiunii sau a infracțiunilor respective; contribuția acesteia trebuie să fi fost intenționată și săvârșită având cunoștință de faptul că această participare va contribui la realizarea activităților criminale ale acestei organizații.

(4) Norvegia și Islanda, pe de o parte, și Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot face o declarație în care să precizeze că, pe baza reciprocității, condiția dublei incriminări prevăzute la alineatul (2) nu se aplică în condițiile menționate mai jos. Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de legislația statului emitent, conduc la predarea pe baza unui mandat de arestare, în condițiile prezentului acord și fără verificarea dublei incriminări a faptei:

—	apartenența la o organizație criminală;

—	terorismul;

—	traficul de persoane;

—	exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă;

—	traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope;

—	traficul ilicit de arme, muniție și materiale explozive;

—

corupția;

—	frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, în sensul Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995;

—	spălarea produselor infracțiunii;

—	falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;

—	criminalitatea informatică;

—	infracțiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariție și traficul ilicit de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție;

—	facilitarea intrării și a șederii ilegale;

—	omuciderea voluntară, loviturile și vătămările corporale grave;

—	traficul ilicit de organe și țesuturi umane;

—	răpirea, sechestrarea și luarea de ostatici;

—	rasismul și xenofobia;

—	jafurile organizate sau armate;

—	traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichitățile și operele de artă;

—	înșelăciunea;

—	racketul și extorcarea de fonduri;

—	contrafacerea și pirateria produselor;

—	falsificarea de documente administrative și traficul de falsuri;

—	falsificarea mijloacelor de plată;

—	traficul ilicit de substanțe hormonale și de alți factori de creștere;

—	traficul ilicit de materiale nucleare și radioactive;

—	traficul de vehicule furate;

—

violul;

—	incendierea cu intenție;

—	infracțiunile care intră în competența Curții Penale Internaționale;

—	sechestrarea ilegală de aeronave și nave;

—	sabotajul.

Articolul 4

Motive de neexecutare obligatorie a mandatului de arestare

Statele membre stabilesc obligația, pentru autoritatea judiciară de executare, de a refuza executarea mandatului de arestare în următoarele cazuri:

1.	atunci când infracțiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul de executare, atunci când acesta ar avea competența să urmărească această infracțiune în temeiul dreptului său penal;

atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului de condamnare;

3.	atunci când persoana care face obiectul mandatului de arestare nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea acestui mandat, în temeiul dreptului statului de executare.

Articolul 5

Alte motive de neexecutare a mandatului de arestare

(1) Statele pot stabili obligația sau opțiunea, pentru autoritatea judiciară de executare, de a refuza executarea mandatului de arestare în următoarele cazuri:

(a)

atunci când, într-unul dintre cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2), fapta care stă la baza mandatului de arestare nu constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului de executare; cu toate acestea, în materie de taxe și impozite, de vamă și schimb valutar, executarea mandatului de arestare nu poate fi refuzată pe motiv că dreptul statului de executare nu impune același tip de taxe sau impozite sau nu conține același tip de norme în materie de taxe, impozite, de vamă și schimb valutar, ca dreptul statului emitent;

(b)	atunci când persoana care face obiectul mandatului de arestare este urmărită penal în statul de executare pentru aceeași faptă care stă la baza mandatului de arestare;

(c)

atunci când autoritățile judiciare ale statului de executare au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului de arestare, fie să îi pună capăt sau atunci când persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într-un stat pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor;

(d)	atunci când s-a prescris acțiunea penală sau pedeapsa, în conformitate cu legislația statului de executare, iar faptele sunt de competența acestui stat, în conformitate cu dreptul său penal;

(e)

în cazul în care, din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare, rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de un stat terț, cu condiția ca, în caz de condamnare, sentința să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu legislația țării de condamnare;

(f)

în cazul în care mandatul de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern;

(g)

atunci când mandatul de arestare se referă la infracțiuni care:

(i)	în conformitate cu legislația statului de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul statului de executare sau într-un loc considerat ca atare sau

(ii)	au fost săvârșite în afara teritoriului statului emitent, iar legislația statului de executare nu autorizează urmărirea penală pentru aceleași infracțiuni săvârșite în afara teritoriului acestuia.

(2) Fiecare stat informează Secretariatul General al Consiliului cu privire la motivele de neexecutare prevăzute la alineatul (1), pentru care a stabilit obligația pentru autoritățile sale judiciare de executare de a refuza executarea unui mandat de arestare. Secretariatul General pune informațiile primite la dispoziția tuturor statelor și a Comisiei.

Articolul 6

Excepția legată de infracțiunile politice

(1) Executarea nu poate fi refuzată pe motiv că statul de executare poate considera infracțiunea drept o infracțiune politică, o infracțiune conexă unei infracțiuni politice sau o infracțiune inspirată de motive politice.

(2) Norvegia și Islanda, pe de o parte, și Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot, cu toate acestea, să facă o declarație în conformitate cu care alineatul (1) se va aplica doar în ceea ce privește:

(a)	infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului;

(b)	infracțiunile de conspirație sau asociere, care corespund faptelor descrise la articolul 3 alineatul (3), pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni dintre cele prevăzute la articolele 1 și 2 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului și

(c)	articolele 1, 2, 3 și 4 din Decizia-cadru din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului.

(3) Atunci când a fost emis un mandat de arestare de către un stat care a dat o declarație, astfel cum se menționează la alineatul (2), sau de către un stat în numele căruia s-a făcut o declarație, statul de executare al mandatului de arestare poate să aplice principiul reciprocității.

Articolul 7

Excepția legată de naționalitate

(1) Executarea nu poate fi refuzată pe motiv că persoana care constituie obiectul cererii este un resortisant al statului de executare.

(2) Norvegia și Islanda, pe de o parte, și Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot face o declarație în conformitate cu care predarea resortisanților nu va putea fi executată sau nu va fi autorizată decât în anumite condiții specifice.

(3) În cazul în care un mandat de arestare a fost emis de către un stat care a făcut o declarație menționată la alineatul (2) sau de către un stat pentru care a fost făcută o astfel de declarație, orice alt stat poate să aplice principiul reciprocității în executarea mandatului de arestare.

Articolul 8

Garanții pe care trebuie să le ofere statul emitent în cazuri speciale

Executarea mandatului de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată următoarelor condiții:

atunci când mandatul de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr-o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii care a condus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul emitent și să fie prezentă la judecată;

în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul de arestare este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca statul emitent să asigure statul de executare, într-o manieră considerată suficientă de către acesta din urmă, că va reexamina pedeapsa sau măsura impusă, la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani, sau că va facilita aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în conformitate cu legislația sau practica statului emitent, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri;

atunci când persoana care face obiectul unui mandat de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate care a fost pronunțată împotriva sa în statul emitent.

Articolul 9

Stabilirea autorităților judiciare competente

(1) Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului emitent care este competentă să emită un mandat de arestare, în conformitate cu legislația acestui stat.

(2) Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului de executare, care este competentă să execute mandatul de arestare, în conformitate cu legislația acestui stat. La data notificării prevăzute la articolul 38 alineatul (1), ministrul justiției poate fi desemnat drept autoritatea competentă pentru executarea unui mandat de arestare, chiar dacă este sau nu o autoritate judiciară în conformitate cu dreptului intern al statului său.

(3) Părțile contractante își comunică reciproc care sunt autoritățile lor competente.

Articolul 10

Recursul la autoritatea centrală

(1) Părțile contractante pot să își notifice numele autorității centrale pentru fiecare stat care a desemnat o astfel de autoritate sau, atunci când sistemul juridic al statului respectiv prevede astfel, numele mai multor autorități centrale pentru a asista autoritățile judiciare competente.

(2) Cu ocazia acestei notificări, părțile contractate pot să indice că, din motive de organizare a sistemului judiciar al statelor vizate, autoritatea (autoritățile) centrală (centrale) este (sunt) responsabilă (responsabile) pentru transmiterea și primirea administrative a mandatelor de arestare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu aceasta (acestea). Aceste indicații sunt obligatorii pentru toate autoritățile statului emitent.

Articolul 11

Conținutul și forma mandatului de arestare

(1) Mandatul de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexa la prezentul acord:

(a)	identitatea și cetățenia persoanei căutate;

(b)	numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

(c)	indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în domeniul de aplicare a articolelor 2 și 3;

(d)	natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 3;

(e)	descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv a momentului, a locului și a gradului de implicare în infracțiune a persoanei căutate;

(f)	pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legislația statului emitent;

(g)	în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.

(2) Mandatul de arestare trebuie să fie tradus în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului de executare. Orice parte contractantă poate, în momentul încheierii prezentului acord sau ulterior, să indice, printr-o declarație, că acceptă o traducere în una sau mai multe alte limbi oficiale ale unui stat.

CAPITOLUL 2

PROCEDURA DE PREDARE

Articolul 12

Transmiterea unui mandat de arestare

(1) În cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite direct autorității judiciare de executare mandatul de arestare.

(2) Autoritatea judiciară emitentă poate decide, în toate cazurile, să semnaleze persoana căutată în Sistemul de Informații Schengen (SIS).

O astfel de semnalare este efectuată în conformitate cu dispozițiile relevante din legislația Uniunii Europene privind semnalarea persoanelor în Sistemul de Informații Schengen în vederea unei predări. O semnalare în Sistemul de Informații Schengen are valoarea unui mandat de arestare, însoțit de informațiile prevăzute la articolul 11 alineatul (1).

(3) Pentru o perioadă tranzitorie, până în momentul în care SIS va avea capacitatea să transmită toate informațiile menționate la articolul 11, semnalarea are valoare de mandat de arestare, până la primirea originalului, în bună și cuvenită formă, de către autoritatea judiciară de executare.

Articolul 13

Procedura de transmitere a unui mandat de arestare

(1) În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare competentă, aceasta efectuează cercetările necesare, în vederea obținerii acestei informații de la statul de executare.

(2) În cazul în care nu este posibil să se recurgă la SIS, autoritatea judiciară emitentă poate face apel la serviciile Organizației Internaționale de Poliție Criminală (Interpol) pentru a comunica mandatul de arestare.

(3) Autoritatea judiciară emitentă poate transmite mandatul de arestare prin orice mijloc sigur care permite obținerea unei urme scrise a transmiterii, în condiții care să-i permită statului de executare să verifice autenticitatea acestuia.

(4) Toate dificultățile legate de transmiterea sau autenticitatea oricărui document necesar pentru executarea mandatului de arestare sunt soluționate prin contacte directe între autoritățile judiciare implicate sau, după caz, prin intervenția autorităților centrale ale statelor.

(5) În cazul în care autoritatea care primește un mandat de arestare nu este competentă pentru a-i da curs, aceasta transmite din oficiu mandatul de arestare autorității competente a statului său și informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 14

Drepturile persoanei căutate

(1) Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează pe această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.

(2) O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat și de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului de executare.

Articolul 15

Menținerea persoanei în detenție

Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu legislația statului de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.

Articolul 16

Consimțământul la predare

(1) În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimțământ și, după caz, renunțarea sa expresă la drepturile conferite de „principiul specialității”, prevăzut la articolul 30 alineatul (2), sunt date în fața autorității judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului de executare.

(2) Fiecare stat ia măsurile necesare pentru ca acest consimțământ și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1), să fie obținute în condiții care să arate faptul că persoana le-a exprimat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. În acest scop, persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat.

(3) Consimțământul și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1), sunt consemnate într-un proces-verbal, în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern al statului de executare.

(4) Consimțământul este, în principiu, irevocabil. Fiecare stat poate să prevadă că acest consimțământ și, după caz, renunțarea pot fi revocate, în conformitate cu normele aplicabile în dreptul intern. În acest caz, perioada cuprinsă între data consimțământului și cea a revocării acestuia nu este luată în considerare pentru stabilirea termenelor prevăzute la articolul 20. Norvegia și Islanda, pe de o parte, și Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot face cu ocazia notificării prevăzute la articolul 38 alineatul (1) o declarație în care să indice că doresc să recurgă la această posibilitate și să specifice modalitățile în care este posibilă revocarea consimțământului, precum și orice modificare a acestora.

Articolul 17

Audierea persoanei căutate

În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 16, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu legislația statului de executare.

Articolul 18

Decizia de predare

(1) Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite de prezentul acord, predarea persoanei.

(2) În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 4-6, 8 și 11 și poate stabili o termen pentru primirea acestora, luând în considerare necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 20.

(3) Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.

Articolul 19

Decizia în cazul concursului de cereri

(1) În cazul în care două sau mai multe state au emis un mandat european de arestare sau un mandat de arestare pentru aceeași persoană, alegerea mandatului de arestare care trebuie să fie executat se face de autoritatea judiciară de executare, luând în considerare în mod corespunzător toate circumstanțele și, în special, gravitatea relativă și locul săvârșirii infracțiunilor, datele respective ale mandatelor de arestare, precum și faptul că mandatul a fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2) Autoritatea judiciară de executare a unui stat membru poate solicita avizul Eurojust pentru a face alegerea prevăzută la alineatul (1).

(3) În cazul unui conflict între un mandat de arestare și o cerere de extrădare prezentată de un stat terț, decizia de acordare a priorității fie mandatului de arestare, fie cererii de extrădare este adoptată de autoritatea competentă a statului de executare, luând în considerare în mod corespunzător toate circumstanțele, în special cele prevăzute la alineatul (1), precum și cele menționate de convenția aplicabilă.

(4) Prezentul articol nu aduce atingere obligațiilor statelor membre care decurg din Statutul Curții Penale Internaționale.

Articolul 20

Termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului de arestare

(1) Un mandat de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

(2) În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului de arestare se ia în termen de zece zile de la data consimțământului menționat anterior.

(3) În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului de arestare se ia în termen de șaizeci de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4) În cazuri particulare, atunci când mandatul de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele întârzierii. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu treizeci de zile suplimentare.

(5) Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, poate, cu ocazia notificării prevăzute la articolul 38 alineatul (1), să facă o declarație în care să se precizeze în ce cazuri alineatele (3) și (4) nu se aplică. Norvegia și Islanda pot să aplice reciprocitatea în legătură cu statele membre respective.

(6) Cât timp nici o decizie definitivă privind executarea mandatului de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.

(7) Orice refuz de a executa un mandat de arestare trebuie să fie motivat.

Articolul 21

Situația în așteptarea deciziei

(1) Atunci când mandatul de arestare a fost emis pentru desfășurarea urmăririi penale, autoritatea judiciară de executare trebuie:

(a)	fie să accepte audierea persoanei căutate, în conformitate cu articolul 22;

(b)	fie să accepte transferul temporar al persoanei căutate.

(2) Condițiile și durata transferului temporar sunt stabilite de comun acord de către autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

(3) În caz de transfer temporar, persoana trebuie să se poată întoarce în statul de executare pentru a asista la audierile care o privesc, în cadrul procedurii de predare.

Articolul 22

Audierea persoanei în așteptarea deciziei

(1) Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu legislația statului căruia îi aparține instanța judecătorească sesizată.

(2) Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu legislația statului de executare și în condițiile stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

(3) Autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului din care provine să participe la audierea persoanei căutate, pentru a garanta aplicarea corectă a prezentului articol și a condițiilor stabilite.

Articolul 23

Privilegii și imunități

(1) Atunci când persoana căutată beneficiază de un privilegiu sau de o imunitate de jurisdicție sau de executare în statul de executare, termenele prevăzute la articolul 20 nu încep să curgă decât în cazul în care și din ziua în care autoritatea judiciară de executare a fost informată asupra faptului că acest privilegiu sau această imunitate a fost ridicată.

(2) Statul de executare se asigură de faptul că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective, în momentul în care persoana nu mai beneficiază de un asemenea privilegiu sau de o asemenea imunitate.

(3) Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a statului de executare, autoritatea judiciară de executare îi transmite o cerere în acest sens, fără întârziere. Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a altui stat sau a unei organizații internaționale, cererea va fi adresată de autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 24

Conflictul de obligații internaționale

Prezentul acord nu aduce atingere obligațiilor statului de executare atunci când persoana căutată a fost extrădată către acest stat dintr-un stat terț și atunci când această persoană este protejată de dispozițiile acordului privind specialitatea, în temeiul căruia a fost extrădată. Statul de executare ia toate măsurile necesare pentru a solicita de îndată consimțământul statului din care a fost extrădată persoana căutată, astfel încât aceasta să poată fi predată statului emitent. Termenele prevăzute la articolul 20 nu încep să curgă decât din ziua în care principiul specialității încetează să se mai aplice.

Până la primirea deciziei din partea statului din care a fost extrădată persoana căutată, statul de executare se asigură că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective.

Articolul 25

Notificarea deciziei

Autoritatea judiciară de executare notifică de îndată autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs mandatului de arestare.

Articolul 26

Termenul pentru predarea persoanei

(1) Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2) Aceasta este predată în termen de cel mult zece zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului de arestare.

(3) În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre state, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

(4) În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată astfel convenită.

(5) În cazul în care persoana se mai află în detenție la expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), ea este pusă în libertate.

Articolul 27

Predarea amânată sau condiționată

(1) Autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea mandatului de arestare, să amâne predarea persoanei căutate, pentru ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul de executare sau, în cazul în care a fost deja condamnată, pentru a putea executa, pe teritoriul acestuia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte decât cea prevăzută de mandatul de arestare.

(2) În loc să amâne predarea, autoritatea judiciară de executare poate preda temporar statului emitent persoana căutată, în condiții care urmează a fi stabilite de comun acord între autoritățile judiciare de executare și emitentă. Acordul se face în scris, iar toate autoritățile statului emitent sunt obligate să respecte condițiile acestuia.

Articolul 28

Tranzitul

(1) Fiecare stat permite tranzitul pe teritoriul său al unei persoane căutate care este predată, cu condiția să fi primit informații despre:

(a)	identitatea și cetățenia persoanei care face obiectul mandatului de arestare;

(b)	existența unui mandat de arestare;

(c)	natura și încadrarea juridică a infracțiunii;

(d)	descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv data și locul.

Statul în numele căruia a fost făcută o declarație în conformitate cu articolul 7 alineatul (2), în conformitate cu care predarea resortisanților nu va fi executată sau nu va fi autorizată decât în anumite condiții specifice poate, în aceleași condiții, să refuze tranzitul resortisanților pe teritoriul său sau să supună acest tranzit acelorași condiții.

(2) Părțile contractante comunică celorlalte părți care este autoritatea desemnată în fiecare stat pentru a primi cererile de tranzit și documentele necesare, precum și orice altă corespondență oficială privind cererile de tranzit.

(3) Cererea de tranzit, precum și informațiile prevăzute la alineatul (1) pot fi adresate autorității desemnate în temeiul alineatului (2), prin orice mijloc care permite păstrarea unei urme scrise a transmiterii. Statul de tranzit notifică decizia sa prin același procedeu.

(4) Prezentul acord nu se aplică în cazul utilizării căilor aeriene fără escală prevăzută. Cu toate acestea, în cazul în care are loc o aterizare neprevăzută, statul emitent furnizează autorității desemnate în conformitate cu alineatul (2) informațiile prevăzute la alineatul (1).

(5) Atunci când tranzitul se referă la o persoană care trebuie să fie extrădată de un stat terț către un stat, se va aplica mutatis mutandis prezentul articol. În special, expresia „mandat de arestare”, astfel cum este definită de prezentul acord, va fi înlocuită cu „cerere de extrădare”.

CAPITOLUL 3

EFECTELE PREDĂRII

Articolul 29

Computarea perioadei de detenție executate în statul de executare

(1) Statul emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau la o măsură de siguranță privative de libertate.

(2) În acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul articolului 10 autorității judiciare emitente în momentul predării.

Articolul 30

Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni

(1) Norvegia și Islanda, pe de o parte, și Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot să se notifice că, în relațiile între statele cărora li se aplică aceeași notificare, se prezumă că s-a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2) Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

(3) Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:

(a)	atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului căruia i-a fost predată în patruzeci și cinci de zile de la data eliberării sale definitive, deși a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când a revenit pe teritoriul acestuia după ce l-a părăsit;

(b)	infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate;

(c)	procedura penală nu conduce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;

(d)	atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertății sale individuale;

(e)	atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunțând, după caz, în același timp și la principiul specialității, în conformitate cu articolul 16;

(f)

atunci când persoana a renunțat în mod expres, după predarea sa, la beneficiul principiului specialității pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunțarea se face în fața autorităților judiciare competente ale statului emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat-o în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;

(g)	atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana își dă consimțământul, în conformitate cu alineatul (4).

(4) Cererea pentru consimțământ este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 11 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 11 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezentul acord. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 4 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 5 sau la articolul 6 alineatul (2) și la articolul 7 alineatul (2). Decizia este adoptată în cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii. Pentru cazurile menționate la articolul 8, statul emitent trebuie să acorde garanțiile care sunt prevăzute aici.

Articolul 31

Predarea sau extrădarea ulterioară

(1) Norvegia și Islanda, pe de o parte, și Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot să se notifice că, în relațiile între statele cărora li se aplică aceeași notificare, se consideră că a fost acordat consimțământul pentru predarea unei persoane către un stat, altul decât statul de executare, în temeiul unui mandat de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, cu excepția situației în care, într-un caz particular, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2) În orice situație, o persoană care a fost predată statului emitent în temeiul unui mandat de arestare poate, fără consimțământul statului de executare, să fie predată unui alt stat decât statul de executare, în temeiul unui mandat de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, în următoarele cazuri:

(a)	atunci când, deși a avut posibilitatea să o facă, persoana căutată nu a părăsit teritoriul statului căruia i-a fost predată în patruzeci și cinci de zile de la data eliberării sale definitive sau atunci când a revenit pe teritoriul acestuia după ce l-a părăsit;

(b)

atunci când persoana căutată acceptă să fie predată unui stat, altul decât statul de executare, în temeiul unui mandat de arestare. Consimțământul se dă autorităților judiciare competente ale statului emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Este redactat astfel încât să reiasă că persoana în cauză a acționat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. Persoana căutată are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;

(c)	atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialității, în conformitate cu articolul 30 alineatul (3), literele (a), (e), (f) și (g).

(3) Autoritatea judiciară de executare consimte ca persoana vizată să fie predată unui alt stat, în conformitate cu următoarele norme:

(a)	cererea de consimțământ este prezentată în conformitate cu articolul 12, însoțită de informațiile menționate la articolul 11 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 11 alineatul (2);

(b)	consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord;

(c)	decizia este adoptată în cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii;

(d)	consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 4 și, în caz contrar, nu mai poate fi refuzat decât pentru motivele menționate la articolul 5 sau la articolul 6 alineatul (2) și la articolul 7 alineatul (2).

Pentru cazurile menționate la articolul 8, statul emitent trebuie să furnizeze garanțiile care sunt prevăzute la acest articol.

(4) Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat de arestare nu este extrădată unui stat terț fără consimțământul autorității competente a statului care a predat-o. Acest consimțământ este acordat în conformitate cu convențiile prin care acest stat își asumă obligații, precum și cu dreptul intern.

Articolul 32

Predarea unor obiecte

(1) La cererea autorității judiciare emitente sau din proprie inițiativă, autoritatea judiciară de executare sechestrează și predă, în conformitate cu dreptul intern, obiectele:

(a)	care pot servi ca mijloace de probă; sau

(b)	care au fost dobândite de persoana căutată ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

(2) Predarea obiectelor prevăzute la alineatul (1) este efectuată chiar și în cazul în care mandatul de arestare nu poate fi executat, ca urmare a decesului sau a evadării persoanei căutate.

(3) Atunci când obiectele prevăzute la alineatul (1) sunt susceptibile de sechestru sau confiscare pe teritoriul statului de executare, acesta din urmă poate, în cazul în care obiectele sunt necesare unei proceduri penale în curs, să le păstreze temporar sau să le predea statului emitent, sub rezerva restituirii.

(4) Drepturile pe care statul de executare sau părți terțe le-ar fi dobândit asupra obiectelor prevăzute la alineatul (1) sunt menținute. Atunci când există asemenea drepturi, statul emitent trimite obiectele statului de executare fără a percepe taxe, de îndată ce procesul penal s-a încheiat.

Articolul 33

Cheltuieli

(1) Cheltuielile angajate pe teritoriul statului de executare pentru executarea mandatului de arestare sunt suportate de acest stat.

(2) Toate celelalte cheltuieli sunt în sarcina statului emitent.

CAPITOLUL 4

DISPOZIȚII GENERALE ȘI FINALE

Articolul 34

Relația cu alte instrumente juridice

(1) Fără a aduce atingere aplicării acestora în raporturile dintre state și statele terțe, prezentul acord înlocuiește, de la intrarea în vigoare a acestuia, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în raporturile între Norvegia și Islanda, pe de o parte, și statele membre, pe de altă parte:

(a)

Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adițional al acesteia din 17 martie 1978 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 2003, atunci când aceasta va intra în vigoare;

(b)	titlul III, capitolul 4, din Convenția din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune;

(c)	dispozițiile relevante pentru Acordul Schengen al Convențiilor privind extrădarea din 1995 și din 1996 în măsura în care sunt în vigoare.

(2) Statele pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data încheierii prezentului acord, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acestuia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat de arestare. Părțile contractante își notifică aceste acorduri sau aranjamente.

(3) Statele pot încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale după data intrării în vigoare a prezentului acord, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea conținutului acestuia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat de arestare, în special stabilind termene mai scurte decât cele fixate la articolul 20, extinzând lista infracțiunilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4), limitând și mai mult motivele de refuz prevăzute la articolele 4 și 5 sau scăzând pragul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) sau (4).

Acordurile și aranjamentele menționate la primul paragraf nu pot afecta în nici un fel relațiile cu statele care nu sunt părți la acestea.

Părțile contractante își notifică, de asemenea, în termen de trei luni de la data semnării, orice acord sau aranjament nou, astfel cum se prevede la primul paragraf.

(4) În măsura în care convențiile sau acordurile prevăzute la alineatul (1) se aplică teritoriilor statelor sau unor teritorii pentru ale căror relații externe este responsabil un stat, cărora nu li se aplică prezentul acord, aceste instrumente continuă să reglementeze raporturile existente între aceste teritorii și celelalte state.

Articolul 35

Dispoziție tranzitorie

(1) Cererile de extrădare primite înainte de intrarea în vigoare a prezentului acord vor continua să fie reglementate de instrumentele existente în domeniul extrădării. Cererile primite după această dată vor fi guvernate de prezentul acord.

(2) Norvegia și Islanda, pe de o parte, și Uniunea Europeană, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot face, în momentul notificării prevăzute la articolul 38 alineatul (1), o declarație în care să indice faptul că, în calitate de stat de executare, va continua să aplice sistemul de extrădare aplicabil înainte de intrarea în vigoare a prezentului acord pentru faptele săvârșite înaintea unei date indicate de acesta. Această dată nu poate fi ulterioară datei intrării în vigoare a prezentului acord. Declarația poate fi retrasă în orice moment.

Articolul 36

Soluționarea litigiilor

Orice litigiu între Islanda sau Norvegia și un stat membru al Uniunii Europene cu privire la interpretarea sau aplicarea prezentului acord poate fi supus de către o parte la litigiu unei reuniuni a reprezentanților guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene și ale Islandei și Norvegiei, în vederea soluționării acestuia în termen de șase luni.

Articolul 37

Jurisprudență

Pentru a realiza obiectivul privind aplicarea și interpretarea cât mai uniformă a dispozițiilor prezentului acord, părțile contractante monitorizează în permanență evoluția jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, precum și evoluția jurisprudenței instanțelor competente din Islanda și Norvegia cu privire la aceste dispoziții și la instrumentele similare de predare. În acest scop, se instituie un mecanism care să garanteze transmiterea reciprocă cu regularitate a acestei jurisprudențe.

Articolul 38

Notificări, declarații, intrare în vigoare

(1) Părțile contractante își notifică îndeplinirea procedurilor necesare pentru a-și exprima consimțământul ca prin prezentul acord să le revină obligații.

(2) Cu ocazia notificării prevăzute la alineatul (1), părțile contractante întocmesc orice notificare sau declarație prevăzută la articolul 5 alineatul (2), la articolul 9 alineatul (3), la articolul 28 alineatul (2) și la articolul 34 alineatul (2) din prezentul acord și pot să facă orice notificare sau declarație prevăzută la articolul 3 alineatul (4), la articolul 6 alineatul (2), la articolul 7 alineatul (2), la articolul 10 alineatul (1), la articolul 11 alineatul (2), la articolul 16 alineatul (4), la articolul 20 alineatul (5), la articolul 30 alineatul (1), la articolul 31 alineatul (1) și la articolul 35 alineatul (2) din prezentul acord. Declarațiile sau notificările prevăzute la articolul 3 alineatul (4), la articolul 10 alineatul (1) și la articolul 11 alineatul (2) pot fi făcute în orice moment. Declarațiile sau notificările prevăzute la articolul 9 alineatul (3) și la articolul 28 alineatul (2) pot fi modificate, iar cele prevăzute la articolul 5 alineatul (2), la articolul 6 alineatul (2), la articolul 7 alineatul (2), la articolul 10 alineatul (1), la articolul 16 alineatul (4), la articolul 20 alineatul (5), la articolul 34 alineatul (2) și la articolul 35 alineatul (2) pot fi retrase în orice moment.

(3) Atunci când Uniunea Europeană face astfel de declarații sau notificări, aceasta indică statele membre cărora li se aplică.

(4) Prezentul acord intră în vigoare în prima zi din a treia lună următoare datei la care Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile de formă privind exprimarea consimțământului de către părțile contractante la prezentul acord.

Articolul 39

Aderare

Aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană creează, în temeiul prezentului acord, drepturi și obligații între aceste noi state membre și Islanda și Norvegia.

Articolul 40

Revizuire comună

Părțile contractante convin să procedeze la o revizuire comună a prezentului acord în cel mult cinci ani de la intrarea în vigoare a acestuia, în special a declarațiilor făcute în temeiul articolului 3 alineatul (4), al articolului 6 alineatul (2), al articolului 7 alineatul (2) și al articolului 20 alineatul (5) din prezentul acord. În cazul în care declarațiile prevăzute la articolul 7 alineatul (2) nu sunt reînnoite, acestea expiră la cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentului acord. Revizuirea se referă în special la punerea în aplicare concretă, interpretarea și dezvoltarea acordului și poate, de asemenea, să se refere la aspecte, precum consecințele dezvoltării Uniunii Europene în ceea ce privește obiectul prezentului acord.

Articolul 41

Denunțare

(1) Prezentul acord poate fi denunțat de către părțile contractante. În cazul denunțării de către Islanda sau Norvegia, prezentul acord continuă să se aplice între Uniunea Europeană și partea contractantă care nu l-a denunțat.

(2) Denunțarea prezentului acord făcută în conformitate cu alineatul (1) intră în vigoare în termen de șase luni de la depunerea notificării. Procedurile de executare a cererilor de predare care sunt încă în așteptare la această dată sunt efectuate în conformitate cu dispozițiile prezentului acord.

Articolul 42

Depozitar

(1) Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene este depozitarul prezentului acord.

(2) Depozitarul publică orice notificare sau declarație făcută în legătură cu prezentul acord.

Încheiat la Viena la 28 iunie 2006, într-un singur exemplar, în limbile islandeză, norvegiană, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză, fiecare dintre aceste texte fiind deopotrivă autentic.

Fyrir hönd Evrópusambandsins

For Den europeiske union

Por la Unión Europea

Za Evropskou unii

For den Europæiske Union

Für die Europäische Union

Euroopa Liidu nimel

Για την Ευρωπαϊκή Ένωση

For the European Union

Pour l'Union européenne

Thar ceann an Aontais Eorpaigh

Per l'Unione europea

iropas Savienības vārdā

Europos Sąjungos vardu

Az Európai Unió részéről

Għall-Unjoni Ewropea

Voor de Europese Unie

W imieniu Unii Europejskiej

Pela União Europeia

Za Európsku úniu

Za Evropsko unijo

Euroopan unionin puolesta

På Europeiska unionens vägnar

Fyrir hönd lýđveldisins Íslands

For Republikken Island

Por la República de Islandia

Za Islandskou republiku

For Republikken Island

Für die Republik Island

Islandi Vabariigi nimel

Για τη Δημοκρατία της Ισλανδίας

For the Republic of Iceland

Pour la République d'Islande

Thar ceann Phoblacht na hÍoslainne

Per la Repubblica d'Islanda

Islandes Republikas vārdā

Islandijos Respublikos vardu

Az Izlandi Köztársaság részéről

Ghar-Repubblika ta' l-Iżlanda

Voor de Republiek Ijsland

W imieniu Republiki Islandii

Pela República da Islândia

Za Islandskú republiku

Za Republiko Islandijo

Islannin tasavallan puolesta

På Republiken Islands vägnar

Fyrir hönd Konungsríkisins Noregs

For Kongeriket Norge

Por el Reino de Noruega

Za Norské královstvi

For Kongeriget Norge

Für das Königreich Norwegen

Norra Kuningriigi nimel

Για το Βασίλειο της Νορβηγίας

For the Kingdom of Norway

Pour le Royaume de Norvège

Thar ceann Ríocht na hIorua

Per il Regno di Norvegia

Norvēģijas Karalistes vārdā

Norvegijos Karalystės vardu

A Norvég Királyság részéről

Ghar-Renju tan-Norveġja

Voor het Koninkrijk Noorwegen

W imieniu Królestwa Norwegii

Pelo Reino da Noruega

Za Nórske kráľovstvo

Za Kraljevino Norveško

Norjan kuningaskunnan puolesta

På Konungariket Norges vägnar

19/Volumul 08

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

32006D0719

L 297/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DECIZIA CONSILIULUI

din 5 octombrie 2006

privind aderarea Comunității Europene la Conferința de la Haga de drept internațional privat

(2006/719/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (c) coroborat cu articolul 300 alineatul (2) primul paragraf și articolul 300 alineatul (3) al doilea paragraf,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul conform al Parlamentului European (1),

întrucât:

(1)	Obiectivul Conferinței de la Haga de drept internațional privat (HCCH) este de a contribui la unificarea treptată a normelor de drept internațional privat. Până în prezent, HCCH adoptă un număr mare de convenții în diferite domenii ale dreptului internațional privat.

(2)

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Comunitatea este împuternicită să adopte măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu implicații transfrontaliere, în măsura în care acest lucru este necesar bunei funcționări a pieței interne. În exercitarea acestei competențe, Comunitatea adoptă o serie de instrumente dintre care multe coincid, în tot sau în parte, cu domeniile de activitate ale HCCH.

(3)

Este esențial ca Comunitatea să dobândească un statut conform cu noul său rol de actor internațional major în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și să își poată exercita competențele externe participând ca membru cu drepturi depline la negocierea convențiilor în cadrul HCCH în domeniile care sunt de competența sa.

(4)	Prin Decizia din 28 noiembrie 2002, Consiliul a autorizat Comisia să negocieze condițiile și modalitățile de aderare a Comunității la HCCH.

(5)	Printr-o scrisoare comună a Comisiei și a președinției, adresată HCCH la 19 decembrie 2002, Comunitatea a prezentat o cerere de aderare la HCCH și a solicitat începerea negocierilor.

(6)	În aprilie 2004, o Comisie specială privind afacerile generale și politica HCCH a convenit în unanimitate, ca principiu, că Comunitatea ar trebui să adere la HCCH și a stabilit anumite criterii și proceduri care definesc modalitățile aderării acesteia.

(7)

În iunie 2005, Conferința diplomatică a HCCH adoptă prin consens modificările la statutul HCCH (denumit în continuare „statutul”) necesare pentru a permite aderarea unei organizații regionale de integrare economică. Membrii HCCH au fost apoi invitați să se pronunțe cu privire la modificări, pe cât posibil în termen de nouă luni.

(8)

Modificările la statut intră în vigoare în termen de trei luni de la informarea membrilor, de către secretarul general al HCCH, cu privire la atingerea majorității de două treimi necesară pentru modificarea statutului. La scurt timp după intrarea în vigoare a amendamentelor, Consiliul pentru probleme generale și politică se va reuni în sesiune extraordinară pentru a hotărî în mod oficial cu privire la aderarea Comunității la HCCH.

(9)	Rezultatul negocierilor privind revizuirea statutului este satisfăcător, ținând seama de interesele Comunității.

(10)	Articolul 2a din statut conferă Comunității dreptul de a deveni membru al HCCH ca organizație regională de integrare economică.

(11)	Comunitatea ar trebui să adere la HCCH.

(12)	În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și Irlanda participă la adoptarea și aplicarea prezentei decizii.

(13)	În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei menționat mai sus, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii și, prin urmare, decizia nu este obligatorie pentru Danemarca și nu se aplică în Danemarca,

DECIDE:

Articol unic

(1) Comunitatea aderă la Conferința de drept internațional privat de la Haga (HCCH) prin declarația de acceptare a statutului HCCH (denumit în continuare „statutul”) prezentă în anexa I la prezenta decizie, de îndată ce HCCH va decide în mod oficial să admită Comunitatea ca membru.

(2) De asemenea, Comunitatea depune o declarație de competență precizând aspectele în privința cărora statele membre i-au transferat competențe, prezentă în anexa II la prezenta decizie, precum și o declarație referitoare la anumite aspecte privind HCCH prezentă în anexa III la prezenta decizie.

(3) Președintele Consiliului este autorizat să pună în aplicare toate procedurile necesare pentru a da curs alineatelor (1) și (2).

(4) Textul statutului se anexează la prezenta decizie ca anexa IV.

(5) În sensul prezentei decizii, „stat membru” înseamnă statele membre cu excepția Danemarcei.

Adoptată la Luxemburg, 5 octombrie 2006.

Pentru Consiliu

Președintele

K. RAJAMÄKI

(1) Nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată.

ANEXA I

Instrument de aderare la Conferința de la Haga de drept internațional privat

Dl J.H.A. VAN LOON

Secretar General

Conferința de la Haga de drept internațional privat

Scheveningseweg 6

HAGA 2517

ȚĂRILE DE JOS

Domnule secretar general,

Am onoarea să vă informez cu privire la decizia Comunității Europene de a adera la Conferința de la Haga de drept internațional privat. Prin urmare, vă rog a binevoi să primiți prezentul instrument prin care Comunitatea Europeană acceptă statutul Conferinței de la Haga de drept internațional privat, în conformitate cu articolul 2a. Anexez la prezenta o declarație a Comunității Europene care precizează aspectele în privința cărora statele membre i-au transferat competențe, precum și o declarație referitoare la anumite aspecte privind Conferința de la Haga de drept internațional privat.

Comunitatea Europeană acceptă în mod oficial și fără rezervă obligațiile care decurg din admiterea sa la Conferința de la Haga de drept internațional privat, astfel cum sunt definite în statut și se angajează solemn să își îndeplinească obligațiile care îi revin în momentul aderării.

Vă rog să primiți, domnule secretar general, expresia înaltei mele considerații.

Președintele Consiliului Uniunii Europene

ANEXA II

Declarația de competență a Comunității Europene precizând aspectele în privința cărora statele membre i-au transferat competențe

1.	Prezenta declarație se depune în conformitate cu articolul 2a alineatul (3) din statutul Conferinței de la Haga de drept internațional privat și precizează aspectele în privința cărora statele membre ale Comunității Europene i-au transferat competențe.

Comunitatea Europeană este competentă, pe plan intern, pentru a adopta măsuri generale și speciale referitoare la dreptul internațional privat în diferite domenii în cadrul statelor membre. În ceea ce privește aspectele în privința cărora HCCH este competentă, Comunitatea Europeană are, în special, în conformitate cu titlul IV din Tratatul CE, competența de a adopta măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidență transfrontalieră, în măsura în care acest lucru este necesar bunei funcționări a pieței interne [articolul 61 litera (c) și articolul 65 din Tratatul CE]. Aceste măsuri au ca scop:

(a)

îmbunătățirea și simplificarea sistemului de comunicare și notificare transfrontalieră a actelor judiciare și extrajudiciare, cooperarea în domeniul obținerii probelor, precum și recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, inclusiv hotărârile extrajudiciare;

(b)	favorizarea compatibilității normelor aplicabile în statele membre în domeniul conflictulului de legi și de competență;

(c)	eliminarea obstacolelor în calea bunei desfășurări a procedurilor civile, după caz, favorizând compatibilitatea normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre.

În domeniile care nu sunt de competența exclusivă a Comunității Europene, aceasta intervine, în conformitate cu principiul subsidiarității, numai în cazul și în măsura în care obiectivele acțiunii prevăzute nu pot fi suficient realizate de către statele membre și prin urmare, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii prevăzute, pot fi mai bine realizate la nivel comunitar. Acțiunea Comunității nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite.

4.	În plus, Comunitatea Europeană este competentă în alte domenii care pot face obiectul unor convenții ale HCCH, precum piața internă (articolul 95 din Tratatul CE) sau protecția consumatorilor (articolul 153 din Tratatul CE).

Comunitatea Europeană și-a exercitat competența adoptând o serie de instrumente în conformitate cu articolul 61 litera (c) din Tratatul CE, precum:

—	Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență;

—	Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială;

—	Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială;

—	Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială;

—	Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii;

—	Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 și

—	Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate.

Alte texte legislative comunitare cuprind, de asemenea, dispoziții de drept internațional privat, în special în domeniile protecției consumatorilor, asigurărilor, serviciilor financiare și proprietății intelectuale. Astfel, directivele comunitare afectate de Convenția de la Haga privind legea aplicabilă anumitor drepturi asupra titlurilor deținute pe lângă un intermediar au fost adoptate pe baza articolului 95 din Tratatul CE.

Cu toate că în Tratatul CE nu se menționează explicit nici o competență externă, din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene rezultă că dispozițiile Tratatului CE menționate anterior constituie fundamentul juridic nu numai al actelor comunitare interne, ci și al acordurilor internaționale încheiate de Comunitatea Europeană. Comunitatea poate să încheie acorduri internaționale în toate cazurile în care competența internă a fost deja utilizată în vederea adoptării unor măsuri de punere în aplicare a politicilor comune, astfel cum au fost citate anterior, sau atunci când acordul internațional este necesar pentru realizarea unuia din obiectivele Comunității Europene (1). Competența externă a Comunității este exclusivă în măsura în care un acord internațional aduce atingere normelor comunitare interne sau le modifică domeniul de aplicare (2). În acest caz, Comunității, nu statelor membre, îi revine obligația de a încheia angajamente externe cu state terțe sau cu organizații internaționale. Un acord internațional poate fi, în tot sau în parte, de competența exclusivă a Comunității.

Instrumentele comunitare sunt, în principiu, obligatorii pentru toate statele membre. În ceea ce privește titlul IV din Tratatul CE care constituie baza juridică a cooperării judiciare în materie civilă, Danemarca, Regatul Unit și Irlanda beneficiază de un regim special. Măsurile adoptate în conformitate cu titlul IV din Tratatul CE nu sunt obligatorii pentru Danemarca și nu se aplică în Danemarca. Irlanda și Regatul Unit participă la adoptarea de instrumente juridice în conformitate cu titlul IV din Tratatul CE în cazul în care informează Consiliul în acest sens. Irlanda și Regatul Unit au decis să participe la toate măsurile menționate anterior la punctul 5.

Sfera competențelor pe care statele membre le-au transferat Comunității Europene în cadrul Tratatului CE este, prin natura sa, susceptibilă de a evolua continuu. Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia se vor asigura că orice modificare adusă competențelor Comunității se notifică Secretarului general al HCCH în cel mai scurt termen, astfel cum se prevede la articolul 2a alineatul (4) din statut.

(1) Avizul 1/76 al Curții de Justiție, Rec. 1977, p. 741; Avizul 2/91, Rec. 1993, p. I-1061; cauza 22/70 („AETR”), Comisia c. Consiliul, Rec. 1971, p. 263; cauza C-467/98 („cer deschis”), Comisia c. Danemarca, Culegere de jurisprudență, 2002, p. I-9519.

(2) Cauza 22/70 („AETR”), Comisia c. Consiliul; cauza C-467/98 („cer deschis”), Comisia c. Danemarca.

ANEXA III

Declarația Comunității Europene referitoare la anumite aspecte privind Conferința de la Haga de drept internațional privat

Comunitatea Europeană depune eforturi pentru a examina dacă este în interesul său să adere la convențiile de la Haga existente care sunt de competența Comunității. În cazul în care acest interes există, Comunitatea Europeană, în cooperare cu HCCH, va face tot posibilul pentru a depăși dificultățile rezultate din absența unei clauze care să permită aderarea unei organizații regionale de integrare economică la convențiile respective.

De asemenea, Comunitatea Europeană depune eforturi pentru a face posibilă participarea unor reprezentanți ai biroului permanent al HCCH la reuniunile experților organizate de Comisia Comunităților Europene în cazul în care subiectele discutate interesează HCCH.

ANEXA IV

STATUTE OF THE HAGUE CONFERENCE ON PRIVATE INTERNATIONAL LAW

The Governments of the countries hereinafter specified:

the Federal Republic of Germany, Austria, Belgium, Denmark, Spain, Finland, France, Italy, Japan, Luxembourg, Norway, the Netherlands, Portugal, the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, Sweden and Switzerland;

In view of the permanent character of the Hague Conference on Private International Law;

Desiring to stress that character;

Having, to that end, deemed it desirable to provide the Conference with a Statute;

Have agreed upon the following provisions:

Article 1

The purpose of the Hague Conference is to work for the progressive unification of the rules of private international law.

Article 2

Members of the Hague Conference on Private International Law are the States which have already participated in one or more Sessions of the Conference and which accept the present Statute.

Any other State, the participation of which is from a juridical point of view of importance for the work of the Conference, may become a Member. The admission of new Member States shall be decided upon by the Governments of the participating States, upon the proposal of one or more of them, by a majority of the votes cast, within a period of six months from the date on which that proposal is submitted to the Governments.

The admission shall become effective upon the acceptance of the present Statute by the State concerned.

Article 2A

1. The Member States may, at a meeting concerning General Affairs and Policy where the majority of Member States is present, by a majority of the votes cast, decide to admit also as a Member any Regional Economic Integration Organisation which has submitted an application for membership to the Secretary General. References to Members under this Statute shall include such Member Organisations, except as otherwise expressly provided. The admission shall become effective upon the acceptance of the Statute by the Regional Economic Integration Organisation concerned.

2. To be eligible to apply for membership of the Conference, a Regional Economic Integration Organisation must be one constituted solely by sovereign States to which its Member States have transferred competence over a range of matters within the purview of the Conference, including the authority to make decisions binding on its Member States in respect of those matters.

3. Each Regional Economic Integration Organisation applying for membership shall, at the time of such application, submit a declaration of competence specifying the matters in respect of which competence has been transferred to it by its Member States.

4. Each Member Organisation and its Member States shall ensure that any change regarding the competence of the Member Organisation or in its membership shall be notified to the Secretary General, who shall circulate such information to the other Members of the Conference.

5. Member States of the Member Organisation shall be presumed to retain competence over all matters in respect of which transfers of competence have not been specifically declared or notified.

6. Any Member of the Conference may request the Member Organisation and its Member States to provide information as to whether the Member Organisation has competence in respect of any specific question which is before the Conference. The Member Organisation and its Member States shall ensure that this information is provided on such request.

7. The Member Organisation shall exercise membership rights on an alternative basis with its Member States that are Members of the Conference, in the areas of their respective competences.

8. The Member Organisation may exercise on matters within its competence, in any meetings of the Conference in which it is entitled to participate, a number of votes equal to the number of its Member States which have transferred competence to the Member Organisation in respect of the matter in question, and which are entitled to vote in and have registered for such meetings. Whenever the Member Organisation exercises its right to vote its Member States shall not exercise theirs, and conversely.

9. „Regional Economic Integration Organisation” means an international organisation that is constituted solely by sovereign States, and to which its Member States have transferred competence over a range of matters, including the authority to make decisions binding on its Member States in respect of those matters.

Article 3

1. The Council on General Affairs and Policy (hereafter the Council), composed of all Members, has charge of the operation of the Conference. Meetings of the Council shall, in principle, be held annually.

2. The Council ensures such operation through a Permanent Bureau the activities of which it directs.

3. The Council shall examine all proposals intended to be placed on the agenda of the Conference. It shall be free to determine the action to be taken on such proposals.

4. The Netherlands Standing Government Committee, instituted by Royal Decree of February 20 1897 with a view to promoting the codification of private international law, shall, after consultation with the Members of the Conference, determine the date of the Diplomatic Sessions.

5. The Standing Government Committee shall address itself to the Government of the Netherlands for the convocation of the Members. The Chair of the Standing Government Committee presides over the Sessions of the Conference.

6. The Ordinary Sessions of the Conference shall, in principle, be held every four years.

7. If necessary, the Council may, after consultation with the Standing Government Committee, request the Government of the Netherlands to convene the Conference in Extraordinary Session.

8. The Council may consult the Standing Government Committee on any other matter relevant to the Conference.

Article 4

1. The Permanent Bureau shall have its seat at The Hague. It shall be composed of a Secretary General and four Secretaries who shall be appointed by the Government of the Netherlands upon presentation by the Standing Government Committee.

2. The Secretary General and the Secretaries must possess appropriate legal knowledge and practical experience. In their appointment account shall also be taken of diversity of geographic representation and of legal expertise.

3. The number of Secretaries may be increased after consultation with the Council and in accordance with Article 9.

Article 5

Under the direction of the Council, the Permanent Bureau shall be charged with:

(a)	the preparation and organisation of the Sessions of the Hague Conference and the meetings of the Council and of any Special Commissions;

(b)	the work of the Secretariat of the Sessions and meetings envisaged above;

(c)	all the tasks which are included in the activity of a secretariat.

Article 6

1. With a view to facilitating communication between the Members of the Conference and the Permanent Bureau, the Government of each of the Member States shall designate a national organ and each Member Organisation a contact organ.

2. The Permanent Bureau may correspond with all the organs so designated and with the competent international organisations.

Article 7

1. The Sessions and, in the interval between Sessions, the Council, may set up Special Commissions to prepare draft Conventions or to study all questions of private international law which come within the purpose of the Conference.

2. The Sessions, Council and Special Commissions shall, to the furthest extent possible, operate on the basis of consensus.

Article 8

1. The budgeted costs of the Conference shall be apportioned among the Member States of the Conference.

2. A Member Organisation shall not be required to contribute in addition to its Member States to the annual budget of the Conference, but shall pay a sum to be determined by the Conference, in consultation with the Member Organisation, to cover additional administrative expenses arising out of its membership.

3. In any case, travelling and living expenses of the delegates to the Council and the Special Commissions shall be payable by the Members represented.

Article 9

1. The budget of the Conference shall be submitted each year to the Council of Diplomatic Representatives at The Hague for approval.

2. These Representatives shall also apportion among the Member States the expenses which are charged in that budget to the latter.

3. The Diplomatic Representatives shall meet for such purposes under the chairmanship of the Minister of Foreign Affairs of the Kingdom of the Netherlands.

Article 10

1. The expenses resulting from the Ordinary and Extraordinary Sessions of the Conference shall be borne by the Government of the Netherlands.

2. In any case, the travelling and living expenses of the delegates shall be payable by the respective Members.

Article 11 (French text only)

Les usages de la Conférence continuent à être en vigueur pour tout ce qui n'est pas contraire au présent Statut ou aux Règlements.

Article 12

1. Amendments to the present Statute must be adopted by consensus of the Member States present at a meeting concerning General Affairs and Policy.

2. Such amendments shall enter into force, for all Members, three months after they are approved by two thirds of the Member States in accordance with their respective internal procedures, but not earlier than nine months from the date of their adoption.

3. The meeting referred to in paragraph 1 may change by consensus the periods of time referred to in paragraph 2.

Article 13

To provide for their execution, the provisions of the present Statute will be complemented by Regulations. The Regulations shall be established by the Permanent Bureau and submitted to a Diplomatic Session, the Council of Diplomatic Representatives or the Council on General Affairs and Policy for approval.

Article 14

1. The present Statute shall be submitted for acceptance to the Governments of States which participated in one or more Sessions of the Conference. It shall enter into force as soon as it is accepted by the majority of the States represented at the Seventh Session.

2. The statement of acceptance shall be deposited with the Netherlands Government, which shall make it known to the Governments referred to in the first paragraph of this Article.

3. The Netherlands Government shall, in the case of the admission of a new Member, inform all Members of the statement of acceptance of that new Member.

Article 15

1. Each Member may denounce the present Statute after a period of five years from the date of its entry into force under the terms of Article 14(1).

2. Notice of the denunciation shall be given to the Ministry of Foreign Affairs of the Kingdom of the Netherlands at least six months before the expiration of the budgetary year of the Conference, and shall become effective at the expiration of the said year, but only with respect to the Member which has given notice thereof.

The English and French texts of this Statute, as amended on … 200…, are equally authentic.

Tip de viză	Taxe care urmează a fi percepute (în EUR)
Viză de tranzit aeroportuar (categoria A)	60
Viză de tranzit (categoria B)	60
Viză de scurtă ședere (maximum 90 zile) (categoria C)	60
Valabilitate teritorială limitată (categoriile B și C)	60
Eliberată la frontieră (categoriile B și C)	60 Această viză se poate elibera gratuit.
Colectivă (categoriile A, B și C)	60 + 1 per persoană
Viză națională de lungă ședere	Sumă stabilită de statele membre, care pot decide să elibereze această viză gratuit.
Viză națională de lungă ședere valabilă, de asemenea, ca viză de scurtă ședere (categoriile D și C)	Sumă stabilită de statele membre, care pot decide să elibereze această viză gratuit.”

Referințe			Cuprins
Anul	JO	Pagina
			Notă introductivă		1
2006	L 081	45		32006D0228
			Decizia 2006/228/JAI a Consiliului din 9 martie 2006 de stabilire a datei de aplicare a anumitor dispoziții ale Deciziei 2005/211/JAI privind introducerea unor noi funcții ale Sistemului de informații Schengen, inclusiv în combaterea terorismului		3
2006	L 081	46		32006D0229
			Decizia 2006/229/JAI a Consiliului din 9 martie 2006 de stabilire a datei de aplicare a anumitor dispoziții ale Deciziei 2005/211/JAI privind introducerea unor noi funcții ale Sistemului de informații Schengen, inclusiv în combaterea terorismului		4
2006	L 105	1		32006R0562
			Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen)		5
2006	L 120	22		32006D0325
			Decizia Consiliului din 27 aprilie 2006 privind încheierea Acordului dintre Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială		37
2006	L 120	23		32006D0326
			Decizia Consiliului din 27 aprilie 2006 privind încheierea Acordului dintre Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind comunicarea și notificarea actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială		38
2006	L 121	1		32006R0694
			Regulamentul (CE) nr. 694/2006 al Consiliului din 27 aprilie 2006 de modificare a listelor privind procedurile de insolvență, procedurile de lichidare și lichidatorii din anexele A, B și C la Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență		39
2006	L 167	8		32006D0896
			Decizia nr. 896/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 de stabilire a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoașterea unilaterală de către statele membre a anumitor permise de ședere eliberate de Elveția și de Liechtenstein în scopul tranzitului pe teritoriul lor		52
2006	L 175	77		32006D0440
			Decizia Consiliului din 1 iunie 2006 de modificare a anexei 12 la Instrucțiunile consulare comune, precum și a anexei 14a la Manualul comun privind taxele care urmează să se perceapă, corespunzătoare cheltuielilor administrative de prelucrare a cererilor de viză		58
2006	L 219	31		32006D0560
			Decizia 2006/560/JAI a Consiliului din 24 iulie 2006 de modificare a Deciziei 2003/170/JAI privind folosirea comună a ofițerilor de legătură detașați de autoritățile de aplicare a legii din statele membre		61
2006	L 256	18		32006D0631
			Decizia 2006/631/JAI a Consiliului din 24 iulie 2006 de stabilire a datei de aplicare a anumitor dispoziții ale Deciziei 2005/211/JAI privind introducerea unor noi funcții ale Sistemului de informații Schengen, inclusiv în combaterea terorismului		63
2006	L 267	41		32006D0648
			Decizia Comisiei din 22 septembrie 2006 de stabilire a specificațiilor tehnice ale normelor privind identificatorii biometrici pentru Sistemul de Informații privind Vizele (SIV) [notificată cu numărul C(2006) 3699] (Doar textele în limbile cehă, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, letonă, lituaniană, olandeză, poloneză, slovacă, slovenă, spaniolă, suedeză, maghiară sunt autentice)		64
2006	L 280	29		32006D0684
			Decizia Consiliului din 5 octombrie 2006 de modificare a anexei 2 inventarul A la instrucțiunile consulare comune în ceea ce privește obligația de a deține viză pentru titularii de pașapoarte indoneziene diplomatice și de serviciu		67
2006	L 283	40		32006D0688
			Decizia Consiliului din 5 octombrie 2006 privind instituirea unui mecanism de informare reciprocă cu privire la măsurile statelor membre în domeniul azilului și imigrației		69
2006	L 292	1		32006D0697
			Decizia Consiliului din 27 iunie 2006 privind semnarea Acordului dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia		73
2006	L 292	2		22006A1021(01)
			Acord între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia		74
2006	L 297	1		32006D0719
			Decizia Consiliului din 5 octombrie 2006 privind aderarea Comunității Europene la Conferința de la Haga de drept internațional privat		87

01	Probleme generale, financiare și instituționale
02	Uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor
03	Agricultură
04	Pescuit
05	Libera circulație a lucrătorilor și politica socială
06	Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii
07	Politica în domeniul transporturilor
08	Politica în domeniul concurenței
09	Impozitare
10	Politica economică și monetară și libera circulație a capitalurilor
11	Relații externe
12	Energie
13	Politica industrială și piața internă
14	Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale
15	Protecția mediului, a consumatorilor și a sănătății
16	Știință, informare și cultură
17	Legislația privind întreprinderile
18	Politica externă și de securitate comună
19	Spațiul de libertate, securitate și justiție
20	Europa cetățenilor