HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

16 mai 2024 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Procedura somației de plată – Noțiunea de «domiciliu» – Resortisant al unui stat membru care are adresa permanentă în acest stat membru și adresa actuală în alt stat membru – Imposibilitate de a modifica această adresă permanentă sau de a renunța la ea”

În cauza C‑222/23,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), prin decizia din 7 aprilie 2023, primită de Curte la 7 aprilie 2023, în procedura

„Toplofikatsia Sofia” EAD

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, doamna O. Spineanu‑Matei (raportoare), domnii J.‑C. Bonichot și S. Rodin și doamna L. S. Rossi, judecători,

avocat general: domnul J. Richard de la Tour,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru Comisia Europeană, de S. Noë și I. Zaloguin, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 18 primul paragraf și a articolului 21 TFUE, a articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 4 alineatul (1), a articolului 5 alineatul (1) și a articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), precum și a articolului 7 și a articolului 22 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (UE) 2020/1784 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) (JO 2020, L 405, p. 40).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri de emitere a unei somații de plată inițiate de „Toplofikatsia Sofia” EAD, un furnizor de energie termică, împotriva lui V.Z.A., un client debitor, pentru o sumă de bani într‑un cuantum care reprezintă valoarea încălzirii furnizate pentru apartamentul acestuia, situat în Sofia (Bulgaria).

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul nr. 1215/2012

3

Considerentele (13) și (15) ale Regulamentului nr. 1215/2012 enunță:

„(13)

Trebuie să existe o legătură între procedurile cărora li se aplică prezentul regulament și teritoriul statelor membre. În consecință, în principiu, ar trebui să se aplice normele comune privind competența judiciară, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru.

[…]

(15)

Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.”

4

Potrivit articolului 4 din acest regulament:

„(1)   Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.

(2)   Persoanele care nu au naționalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competență aplicabile cetățenilor statului membru respectiv.”

5

Articolul 5 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2‑7 din prezentul capitol.”

6

Articolul 7 punctul 1 din același regulament prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

1.

(a)

în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;

(b)

în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile.

(c)

în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a)”.

7

În conformitate cu articolul 62 din Regulamentul nr. 1215/2012:

„(1)   Pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legislația internă.

(2)   În cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, pentru a determina dacă partea în cauză își are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, instanța aplică legea statului membru în cauză.”

Regulamentul 2020/1784

8

Articolul 1 din Regulamentul 2020/1784, intitulat „Domeniu de aplicare”, dispune:

„(1)   Prezentul regulament se aplică notificărilor și comunicărilor transfrontaliere ale actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială. […]

(2)   Cu excepția articolului 7, prezentul regulament nu se aplică în cazul în care nu este cunoscută adresa persoanei căreia trebuie să i se notifice sau comunice un act.

[…]”

9

Conform articolului 7 din acest regulament, intitulat „Asistență în cazul cererilor privind adresa”:

„(1)   În cazul în care nu se cunoaște adresa persoanei căreia trebuie să i se notifice sau comunice actul judiciar sau extrajudiciar într‑un alt stat membru, respectivul stat membru acordă asistență pentru determinarea adresei cel puțin printr‑una din următoarele modalități:

(a)

indicarea autorităților desemnate către care agențiile de transmitere să poată adresa solicitări pentru determinarea adresei persoanei căreia trebuie să i se notifice sau comunice actul;

(b)

acordarea posibilității persoanelor din alte state membre să adreseze cereri de informații privind adresele persoanelor cărora trebuie să li se notifice sau comunice acte direct la registrele de evidență a domiciliilor sau la alte baze de date accesibile publicului, inclusiv să adreseze cereri în format electronic, prin intermediul unui formular disponibil pe portalul european e‑justiție; sau

(c)

oferirea unor informații detaliate, pe portalul european e‑justiție, privind modul de identificare a adreselor persoanelor cărora trebuie să li se notifice sau comunice actul.

(2)   Fiecare stat membru transmite Comisiei [Europene] următoarele informații în vederea punerii acestora la dispoziție pe portalul european e‑justiție:

(a)

modalitățile de asistență pe care statul membru le va oferi pe teritoriul său în temeiul alineatului (1);

(b)

după caz, denumirile și datele de contact ale autorităților menționate la alineatul (1) literele (a) și (b);

(c)

dacă autoritățile statului membru de destinație adresează registrelor de evidență a domiciliilor sau altor baze de date, din proprie inițiativă, cereri de informații privind adresele în cazurile în care adresa indicată în cererea de notificare sau de comunicare nu este corectă.

Statele membre informează Comisia cu privire la orice modificare ulterioară a informațiilor menționate la primul paragraf.”

10

Articolul 22 din regulamentul menționat, intitulat „Neprezentarea pârâtului la înfățișare”, prevede:

„(1)   Atunci când un act de sesizare a instanței sau un act echivalent acestuia a trebuit să fie transmis într‑un alt stat membru în vederea notificării sau a comunicării în temeiul prezentului regulament, iar pârâtul nu s‑a prezentat la înfățișare, pronunțarea hotărârii se suspendă până când se stabilește dacă notificarea, comunicarea sau remiterea actului a avut loc în timp util pentru ca pârâtul să își poată pregăti apărarea și că:

(a)

actul a fost notificat sau comunicat conform unei proceduri prevăzute de dreptul statului membru de destinație pentru notificarea sau comunicarea actelor, în cauzele interne, către persoanele aflate pe teritoriul său; sau

(b)

actul a fost în fapt remis pârâtului sau la reședința pârâtului prin alt mijloc prevăzut în prezentul regulament.

(2)   Orice stat membru poate să comunice Comisiei faptul că o instanță, în pofida dispozițiilor alineatului (1), poate pronunța o hotărâre, chiar dacă nu s‑a primit niciun certificat de efectuare a notificării sau a comunicării ori a remiterii actului de sesizare a instanței sau a unui act echivalent acestuia, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

(a)

actul a fost transmis prin unul dintre mijloacele prevăzute în prezentul regulament;

(b)

de la data transmiterii actului s‑a scurs un termen considerat adecvat de către instanță în acel caz, dar nu mai puțin de șase luni;

(c)

nu s‑a obținut niciun tip de certificat, cu toate că autoritățile sau organismele competente ale statului membru de destinație au întreprins toate demersurile rezonabile în sensul obținerii acestuia.

Aceste informații sunt puse la dispoziție pe portalul european e‑justiție.

(3)   În pofida alineatelor (1) și (2), în cazuri urgente justificate, instanțele pot dispune orice măsură provizorie sau asigurătorie.

(4)   Atunci când un act de sesizare a instanței sau un act echivalent acestuia a trebuit transmis în alt stat membru în scopul notificării sau al comunicării, în conformitate cu prezentul regulament, și a fost pronunțată o hotărâre împotriva unui pârât care nu s‑a prezentat la înfățișare, judecătorul are facultatea de a dispune repunerea în termen a pârâtului pentru exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele două condiții:

(a)

pârâtul, din motive care nu îi sunt imputabile, nu a luat cunoștință de actul respectiv în timp util pentru a‑și pregăti apărarea sau nu a luat cunoștință de hotărâre în timp util pentru a exercita o cale de atac; și

(b)

pârâtul a prezentat la acțiune o apărare la prima vedere întemeiată.

O astfel de cerere de repunere în termen poate fi formulată numai într‑un termen rezonabil de la data la care pârâtul a luat cunoștință de hotărâre.

Orice stat membru poate să comunice Comisiei faptul că o cerere de repunere în termen este inadmisibilă dacă este formulată după expirarea unui termen precizat de statul membru în respectiva comunicare. Respectivul termen nu poate fi în niciun caz mai scurt de un an de la data pronunțării hotărârii. Aceste informații sunt puse la dispoziție pe portalul european e‑justiție.

(5)   Alineatul (4) nu se aplică în cazul hotărârilor privind starea civilă sau capacitatea juridică a persoanelor.”

Dreptul bulgar

ZGR

11

Zakon za grazhdanskata registratsia (Legea privind înregistrarea civilă, DV nr. 67 din 27 iulie 1999), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „ZGR”), prevede la articolul 90 alineatul (1):

„Orice persoană supusă înregistrării civile în temeiul prezentei legi este obligată să își declare în scris adresa permanentă și actuală […]”

12

Articolul 93 din ZGR prevede:

„(1)   Prin «adresă permanentă» se înțelege adresa din localitatea pe care persoana o alege pentru a fi înscrisă în registrul de evidență a populației.

(2)   Adresa permanentă se află întotdeauna pe teritoriul Republicii Bulgaria.

(3)   Fiecare persoană poate avea doar o adresă permanentă.

(4)   Resortisanții bulgari care locuiesc în străinătate, care nu sunt înscriși în registrul de evidență a populației și nu pot indica o adresă permanentă în Bulgaria sunt înscriși din oficiu în registrul de evidență a populației din raionul «Sredets» din orașul Sofia.

(5)   Adresa permanentă a resortisanților este o adresă de corespondență cu autoritățile statului și autoritățile locale.

(6)   Adresa permanentă a resortisanților este utilizată pentru a exercita sau a utiliza drepturi sau servicii în cazurile prevăzute de lege sau de orice alt act normativ.

(7)   Adresa permanentă poate fi aceeași cu adresa actuală.”

13

În conformitate cu articolul 94 din ZGR:

„(1)   Adresa actuală este adresa la care persoana locuiește.

(2)   Fiecare persoană are doar o adresă actuală.

(3)   Adresa actuală a resortisanților bulgari care locuiesc în străinătate nu figurează în registrul de evidență a populației decât cu numele statului în care aceștia locuiesc.”

14

Potrivit articolului 96 alineatul (1) din ZGR:

„Adresa actuală se declară printr‑un formular privind adresa depus de persoana respectivă la autoritățile menționate la articolul 92 alineatul (1). Un resortisant bulgar care are reședința în străinătate își declară adresa actuală, și anume statul în care are reședința, la autoritățile menționate la articolul 92 alineatul (1) de la adresa sa permanentă.”

KMChP

15

Kodeks na mezhdunarodnoto chastno pravo (Codul de drept internațional privat, DV nr. 42 din 17 mai 2005), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „KMChP”), prevede la articolul 4:

„(1)   Competența internațională a instanțelor și a altor organisme bulgare există atunci când:

1.

pârâtul își are reședința obișnuită, sediul social conform statutului său ori locul de administrare efectivă în Bulgaria;

[…]”

16

În conformitate cu articolul 48 alineatul (7) din KMChP:

„În sensul prezentului cod, prin «reședință obișnuită» a unei persoane fizice se înțelege locul principal unde aceasta trăiește, fără ca acest loc să fie în mod necesar legat de o înregistrare sau de un permis de ședere sau de stabilire. Pentru a determina locul menționat, trebuie să se țină seama în special de împrejurările de natură personală sau profesională ale acestei persoane, care rezultă din legăturile sale durabile cu același loc sau din intenția sa de a constitui astfel de legături.”

GPK

17

Grazhdanski protsesualen kodeks (Codul de procedură civilă, DV nr. 59 din 20 iulie 2007), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „GPK”), prevede la articolul 38, intitulat „Adresa de notificare”:

„Notificarea se efectuează la adresa indicată în dosarul cauzei. Atunci când destinatarul nu este găsit la adresa indicată, notificarea se efectuează la adresa sa actuală și, în absența acesteia, la adresa sa permanentă.”

18

Articolul 40 din GPK, intitulat „Destinatarul actelor judiciare”, dispune:

„(1)   Partea care locuiește sau se deplasează pentru o perioadă mai mare de o lună în străinătate este obligată să indice o persoană din circumscripția instanței în vederea notificării, și anume un destinatar al actelor judiciare, dacă nu are un reprezentant în procedură în Bulgaria. Aceeași obligație revine reprezentantului legal, curatorului și mandatarului.

(2)   În cazul în care persoanele menționate la alineatul (1) nu indică un astfel de destinatar, toate actele se depun la dosar și se consideră că au fost notificate. Instanța informează respectivele persoane cu privire la aceste consecințe cu ocazia notificării primului act.”

19

Articolul 41 din GPK, intitulat „Obligația de informare”, prevede:

„(1)   Partea care lipsește mai mult de o lună de la adresa pe care a comunicat‑o în cauză sau căreia i‑a fost notificată o comunicare este obligată să informeze instanța cu privire la noua sa adresă. Aceeași obligație revine reprezentantului legal, curatorului și mandatarului.

(2)   În cazul nerespectării obligației prevăzute la alineatul (1), toate comunicările se depun la dosarul cauzei și se consideră că au fost notificate. Instanța informează partea cu privire la aceste consecințe cu ocazia notificării primei comunicări.”

20

Potrivit articolului 53 din GPK, intitulat „Notificarea adresată cetățenilor străini care au reședința în țară”:

„Notificarea adresată cetățenilor străini care au reședința în țară se efectuează la adresa indicată serviciilor administrative competente.”

21

Articolul 410 din GPK, intitulat „Cererea de emitere a unei somații de plată”, dispune:

„(1)   Solicitantul poate cere emiterea unei somații de plată:

1.

pentru creanțe pecuniare sau creanțe referitoare la bunuri fungibile, atunci când instanța competentă să soluționeze pretenția este Rayonen sad (Tribunalul de Raion);

[…]”

22

Conform articolului 411 din GPK, intitulat „Emiterea unei somații de plată”:

„(1)   Cererea trebuie depusă la Rayonen sad (Tribunalul de Raion) în circumscripția căruia se află adresa permanentă sau sediul debitorului; această instanță va decide din oficiu, în termen de trei zile, asupra competenței sale teritoriale. O cerere împotriva unui consumator trebuie introdusă la instanța în circumscripția căreia se află adresa sa actuală și, în lipsa unei adrese actuale, adresa permanentă a acestuia. În cazul în care instanța consideră că respectiva cauză nu este de competența sa, ea o transmite de îndată instanței competente.

(2)   Instanța examinează cererea în ședință preliminară și emite, în termenul prevăzut la alineatul (1), o somație de plată, excepție făcând următoarele situații:

[…]

4.

debitorul nu are adresa permanentă sau sediul pe teritoriul Republicii Bulgaria;

5.

debitorul nu are reședința obișnuită sau nu își exercită activitatea pe teritoriul Republicii Bulgaria.

(3)   În cazul admiterii cererii, instanța emite o somație de plată care se notifică debitorului în copie.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

23

Toplofikatsia Sofia este o societate de drept bulgar de distribuție a energiei termice. La 6 martie 2023, ea a sesizat Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere, cu o cerere de somație de plată împotriva lui V.Z.A., un resortisant bulgar.

24

Această societate solicită persoanei în cauză plata unei sume de bani în cuantum de 700,61 leve bulgărești (BGN) (aproximativ 358 de euro), pentru motivul că aceasta, proprietară a unui apartament situat în Sofia într‑un imobil aflat în coproprietate, nu a achitat factura corespunzătoare consumului său de energie termică în perioada cuprinsă între 15 septembrie 2020 și 22 februarie 2023 pentru acest apartament.

25

Instanța de trimitere precizează că V.Z.A. nu este încă parte în procedura principală și că va fi numai după emiterea somației de plată solicitate, cu condiția ca această instanță să fie competentă să soluționeze respectiva cerere.

26

Instanța menționată arată că din cercetările efectuate din oficiu în cursul procedurii principale, în conformitate cu obligațiile care îi revin în temeiul dreptului bulgar, rezultă că V.Z.A. este înregistrat din anul 2000 în registrul național de evidență a populației ca având adresa permanentă în Sofia. Cu toate acestea, la 6 martie 2010, V.Z.A. și‑a declarat adresa actuală într‑un alt stat membru decât Republica Bulgaria. În această privință, instanța de trimitere indică faptul că dreptul bulgar nu permite declararea unei adrese actuale complete în străinătate.

27

Instanța de trimitere menționează de asemenea o decizie interpretativă, cu valoare obligatorie, pronunțată de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) la 18 iunie 2014 (denumită în continuare „decizia din 18 iunie 2014”), privind cazurile de refuz al emiterii unei somații, prevăzute la articolul 411 alineatul (2) punctele 4 și 5 din GPK.

28

Potrivit deciziei din 18 iunie 2014, în privința unei cereri de emitere a unei somații în temeiul articolului 411 din GPK, existența unei adrese permanente sau a unei reședințe obișnuite pe teritoriul Republicii Bulgaria trebuie verificată la data notificării somației emise, în pofida faptului că, în conformitate cu punctele 4 și 5 ale alineatului (2) al acestui articol, în lipsa unei adrese permanente sau a unei reședințe obișnuite pe acest teritoriu, emiterea unei asemenea somații ar trebui refuzată.

29

În conformitate cu decizia din 18 iunie 2014, în cazul în care se constată că o somație a fost emisă de o instanță împotriva unui debitor care nu are o adresă permanentă pe teritoriul Republicii Bulgaria, această somație este invalidată din oficiu de respectiva instanță. În schimb, atunci când se constată că acest debitor nu are reședința obișnuită pe teritoriul Republicii Bulgaria, somația emisă nu poate fi invalidată de instanța care a emis‑o. În această din urmă situație, cu ocazia notificării somației respective, instanța menționată trebuie să verifice dacă debitorul amintit are o adresă permanentă în Bulgaria și, dacă are, somația menționată este considerată ca fiind notificată în mod legal fie prin comunicarea către o persoană din gospodăria aceluiași debitor, fie prin afișarea unui aviz. În consecință, nu este posibil să se invoce aplicarea articolului 411 alineatul (2) punctul 5 din GPK decât pe calea unei opoziții în apel.

30

Instanța de trimitere menționează că decizia din 18 iunie 2014 este anterioară modificării articolului 411 alineatul (1) din GPK în sensul că instanța sesizată are în prezent obligația de a‑și verifica din oficiu competența teritorială în funcție, printre altele, de adresa permanentă a debitorului.

31

Potrivit acestei instanțe, din articolul 411 din GPK, astfel cum a fost interpretat de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), rezultă că o somație de plată va fi emisă întotdeauna împotriva unui debitor resortisant bulgar a cărui adresă permanentă rămâne înregistrată în Bulgaria, chiar dacă acest debitor dispune de o adresă în străinătate menționată de asemenea în registrul de evidență a populației. Or, o asemenea interpretare ar putea aduce atingere normei prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, potrivit căreia un debitor domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat, în principiu, în justiție numai în fața instanțelor acestui stat membru.

32

Instanța de trimitere arată de asemenea că, în conformitate cu articolul 93 din ZGR, adresa permanentă a resortisanților bulgari rămâne pe teritoriul bulgar și nu poate fi modificată în cazul mutării în alt stat membru. Aceasta ar constitui un obstacol în calea exercitării dreptului de liberă circulație și în calea alegerii locului de reședință de către resortisanții bulgari, garantat la articolul 21 TFUE.

33

În plus, resortisanții bulgari care și‑au exercitat dreptul de liberă circulație s‑ar afla într‑o situație de posibilă discriminare inversă pe motiv de cetățenie sau naționalitate, contrară articolului 18 TFUE. Astfel, în conformitate cu articolul 53 din GPK, resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene care au reședința permanentă în Bulgaria primesc notificările la adresa declarată serviciilor de imigrare. Atunci când ei își încetează șederea pe teritoriul bulgar, instanțele bulgare nu mai sunt competente în privința lor, în temeiul criteriului de competență legat de domiciliu. În schimb, resortisanții bulgari nu pot anula înregistrarea adresei lor permanente și sunt în continuare obligați să aibă un destinatar dispus să primească notificări sau comunicări în numele lor în Bulgaria.

34

Pe de altă parte, potrivit instanței de trimitere, din articolul 94 alineatul (3) din ZGR coroborat cu articolul 93 alineatul (2) din acesta rezultă că un resortisant bulgar nu poate înregistra o adresă exactă în afara Bulgariei, singura mențiune efectuată de administrație pe această temă fiind cea a statului în care s‑a mutat respectivul resortisant. Acesta este motivul pentru care articolul 4 din KMChP stabilește drept criteriu de competență, în raporturile de drept internațional privat pentru care nu se aplică dreptul Uniunii, reședința obișnuită a pârâtului.

35

În acest context, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 se opune stabilirii competenței internaționale a unei instanțe sesizate cu o cerere de somație de plată ținând seama de noțiunea de „domiciliu”, astfel cum rezultă din reglementările naționale relevante în cauza principală. Această instanță precizează că, deși nu poate fi exclus ca ea să își poată întemeia competența internațională pe articolul 7 punctul (1) litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, întrucât contractul din care rezultă creanța solicitată privește furnizarea de energie termică pentru un bun imobil situat în Sofia, problema stabilirii domiciliului rămâne pertinentă.

36

Instanța de trimitere ridică în continuare problema dacă interdicția impusă unei instanțe prin decizia din 18 iunie 2014 de a se întemeia pe adresa actuală a debitorului pentru a stabili că acesta nu are reședința obișnuită pe teritoriul Republicii Bulgaria este conformă cu articolul 18 TFUE, în măsura în care această interdicție ar constitui o discriminare inversă.

37

În măsura în care dreptul național nu i‑ar permite să stabilească adresa debitorului în afara Bulgariei, instanța de trimitere ridică, în sfârșit, problema dacă se poate întemeia în această privință pe posibilitatea, prevăzută la articolul 7 din Regulamentul 2020/1784, de a recurge la asistența statului membru în cauză.

38

În aceste condiții, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012] coroborat cu articolul 18 [primul paragraf] și cu articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu permite ca noțiunea de «domiciliu» al unei persoane fizice să decurgă dintr‑o reglementare națională care prevede că adresa permanentă înregistrată a resortisanților statului instanței sesizate se află întotdeauna în acest stat și nu poate fi transferată într‑un alt loc din Uniunea Europeană?

2)

Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012] coroborat cu articolul 18 [primul paragraf] și cu articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că permite o reglementare și o jurisprudență naționale potrivit cărora o instanță a unui stat nu poate să refuze să emită o somație de plată împotriva unui debitor resortisant al acestui stat cu privire la care există motive plauzibile de a se presupune că instanța nu dispune de competență internațională, pentru că este probabil ca debitorul să aibă domiciliul pe teritoriul unui alt stat al Uniunii, ceea ce reiese din declarația debitorului la autoritatea competentă că are o adresă înregistrată în statul respectiv? În acest caz, prezintă importanță când a fost făcută această declarație?

3)

În cazul în care competența internațională a instanței sesizate decurge dintr‑o altă dispoziție decât articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012], articolul 18 [primul paragraf] TFUE coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din [cartă] trebuie interpretat în sensul că nu permite o legislație și o jurisprudență naționale potrivit cărora, deși emiterea unei somații de plată este permisă numai împotriva unei persoane fizice care are reședința obișnuită în statul instanței sesizate, nu este posibil să se stabilească faptul că debitorul, resortisant al statului instanței sesizate, și‑a stabilit reședința într‑un alt stat numai pe baza faptului că s‑a înregistrat în primul stat ca locuind la o adresă (adresa «actuală») care se află într‑un alt stat al Uniunii Europene, în cazul în care debitorul nu poate demonstra că s‑a mutat în acest din urmă stat și că nu are o adresă pe teritoriul statului instanței sesizate? În acest caz, prezintă importanță când a fost declarată adresa actuală?

4)

În cazul în care se răspunde la primul aspect al celei de a treia întrebări în sensul că emiterea unei somații de plată este admisibilă, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012] coroborat cu interpretarea articolului 22 alineatele (1) și (2) din Regulamentul [2020/1784], dată în [Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder (C‑325/11, EU:C:2012:824)], [precum și] cu principiul aplicării efective a dreptului Uniunii în exercitarea autonomiei procedurale naționale, permite unei instanțe naționale a unui stat, în care resortisanții nu pot renunța la adresa lor înregistrată pe teritoriul statului respectiv și nu o pot transfera într‑un alt stat, sesizată cu soluționarea unei cereri de somație de plată în cadrul unei proceduri fără implicarea debitorului, să solicite, în temeiul articolului 7 din Regulamentul [2020/1784], informații de la autoritățile statului în care debitorul are o adresă înregistrată cu privire la adresa acestuia din urmă și data înregistrării sale pentru a determina reședința obișnuită efectivă a debitorului înainte de adoptarea deciziei finale în cauză?”

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

39

Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe, iar justificarea trimiterii preliminare nu rezidă în formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci în nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 62, precum și jurisprudența citată].

40

După cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 63, precum și jurisprudența citată].

41

Curtea a amintit astfel că atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune printre altele ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 64, precum și jurisprudența citată].

42

În speță, instanța de trimitere este obligată să își verifice din oficiu competența de a emite o somație de plată, în conformitate cu articolul 411 alineatul (1) din GPK. În acest scop, instanța respectivă a sesizat Curtea cu patru întrebări preliminare care privesc interpretarea Regulamentelor nr. 1215/2012 și 2020/1784, precum și interpretarea articolului 18 primul paragraf TFUE, a articolului 21 TFUE și a articolului 47 al doilea paragraf din cartă.

43

În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea solicitată a articolului 47 al doilea paragraf din cartă, nu reiese nicidecum din cererea de decizie preliminară că această interpretare răspunde unei nevoi obiective pentru hotărârea pe care instanța de trimitere ar trebui să o pronunțe [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 65, precum și jurisprudența citată]. Astfel, instanța de trimitere nu indică legătura pe care o stabilește între această dispoziție și litigiul principal, nici motivele pentru care, în opinia sa, o interpretare a dispoziției menționate ar fi necesară pentru soluționarea acestui litigiu.

44

În ceea ce privește, în al doilea rând, interpretarea solicitată a articolului 22 din Regulamentul 2020/1784, este necesar să se observe că acest articol reglementează, după cum reiese din titlul său, obligațiile instanței naționale în cazul neprezentării pârâtului la înfățișare. Articolul menționat se aplică atunci când actul de sesizare a instanței sau un act echivalent acestuia a fost deja transmis într‑un alt stat membru în vederea notificării sau a comunicării și se referă la o procedură contradictorie, ulterioară celei prevăzute de cauza principală, în care debitorul nu s‑a constituit încă parte. Articolul 22 din Regulamentul 2020/1784 pornește astfel de la o premisă care nu este decât ipotetică în speță, și anume neprezentarea pârâtului la înfățișare.

45

Rezultă că, în măsura în care cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 47 al doilea paragraf din cartă și a articolului 22 alineatele (1) și (2) din Regulamentul 2020/1784, ea nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal și, prin urmare, este inadmisibilă.

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la primele trei întrebări

Observații introductive

46

În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea dispozițiilor relevante ale Regulamentului nr. 1215/2012, cu titlu introductiv, se ridică problema dacă litigiul principal intră sub incidența respectivului regulament, întrucât aplicarea acestuia impune existența unui element de extraneitate. Or, în speță, chiar dacă debitorul în cauză nu este încă parte în procedura principală, nu este mai puțin adevărat că cererea de somație de plată este introdusă împotriva acestui debitor, a cărui reședință se află într‑un alt stat membru, ceea ce constituie un element de extraneitate suficient pentru a determina aplicarea acestui regulament.

47

În ceea ce privește, în al doilea rând, interpretarea articolului 18 TFUE, trebuie amintit că acest articol nu are vocație de a se aplica în mod autonom decât în situații reglementate de dreptul Uniunii pentru care nu există norme specifice privind nediscriminarea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 2011, Missionswerk Werner Heukelbach, C‑25/10, EU:C:2011:65, punctul 18, precum și Hotărârea din 28 septembrie 2023, Ryanair/Comisia, C‑321/21 P, EU:C:2023:713, punctul 98 și jurisprudența citată).

48

Or, în speță, în ceea ce privește problematica pe care o ridică în esență întrebările adresate, și anume cea privind diferența dintre modalitățile de stabilire a domiciliului după cum sunt vizați resortisanți bulgari sau resortisanți străini care locuiesc în Bulgaria, articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește o interdicție a discriminării, în măsura în care această dispoziție interzice orice diferență de tratament pe motiv de cetățenie sau naționalitate în ceea ce privește aplicarea normelor de competență instituite prin acest regulament. Prin urmare, nu este necesar să se aplice articolul 18 TFUE în mod autonom și nici, în consecință, să se facă o interpretare distinctă a acestuia.

49

În al treilea rând, trebuie amintit că, în măsura în care Regulamentul nr.°1215/2012 a abrogat și înlocuit Regulamentul (CE) nr.°44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO°2001, L°12, p.°1, Ediție specială, 19/vol.°3, p.°74), care a înlocuit la rândul lui Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor două din urmă instrumente juridice rămâne valabilă și pentru interpretarea Regulamentului nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca „echivalente” celor ale acestui din urmă regulament (Hotărârea din 9 iulie 2020, Verein für Konsumenteninformation, C‑343/19, EU:C:2020:534, punctul 22 și jurisprudența citată).

Cu privire la prima întrebare

50

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia se consideră că resortisanții unui stat membru care locuiesc în alt stat membru au domiciliul la o adresă care rămâne înregistrată întotdeauna în primul stat membru.

51

În această privință, trebuie să se observe de la bun început că noțiunea de „domiciliu” este esențială în economia Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât ea constituie criteriul general de legătură care permite stabilirea competenței internaționale în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, care face referire la domiciliul pârâtului, indiferent de naționalitatea acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctele 22 și 23).

52

Astfel cum reiese din Raportul domnului Jenard cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1979, C 59, p. 1), ale cărui comentarii cu privire la justificarea alegerii criteriului domiciliului sunt de asemenea valabile pentru interpretarea Regulamentului nr. 1215/2012, alegerea legiuitorului Uniunii de a privilegia acest criteriu în raport cu cel al cetățeniei sau naționalității a fost dictată de necesitatea de a facilita aplicarea uniformă a normelor de competență pentru a evita norme de competență distincte, după cum litigiile sunt între resortisanți ai unui stat contractant sau între un resortisant al unui stat contractant și un resortisant străin ori între doi resortisanți străini.

53

Asemenea Convenției din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială și Regulamentului nr. 44/2001, Regulamentul nr. 1215/2012 nu dă o definiție noțiunii de „domiciliu”. Astfel, articolul 62 alineatul (1) din acest din urmă regulament face trimitere la legislația internă a statului membru ale cărui instanțe au fost sesizate pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul acestui stat membru. Potrivit articolului 62 alineatul (2) din acest din urmă regulament, în cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe au fost sesizate, pentru a determina dacă partea în cauză are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, instanța aplică legea statului membru în cauză.

54

Prin urmare, statele membre sunt în principiu competente să determine domiciliul unei persoane fizice potrivit propriului drept.

55

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, aplicarea normelor naționale nu trebuie să aducă atingere efectului util al unui act al Uniunii. Astfel, după cum a statuat în esență Curtea în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001 – jurisprudență care poate fi transpusă în cazul interpretării Regulamentului nr. 1215/2012 – aplicarea normelor de procedură ale unui stat membru nu poate aduce atingere efectului util al sistemului prevăzut de acest din urmă regulament încălcând principiile stabilite de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C‑420/07, EU:C:2009:271, punctul 69 și jurisprudența citată).

56

Or, după cum reiese din cuprinsul punctului 51 din prezenta hotărâre, sistemul instituit prin Regulamentul nr. 1215/2012 se întemeiază pe alegerea legiuitorului Uniunii de a întemeia normele uniforme de competență pe criteriul domiciliului, iar nu pe cel al cetățeniei sau naționalității pârâtului. În consecință, așa cum arată de asemenea Comisia în observațiile sale scrise, un stat membru nu poate modifica această alegere fundamentală prin aplicarea unor norme naționale potrivit cărora resortisanții săi au în mod obligatoriu domiciliul pe teritoriul său.

57

În speță, din decizia de trimitere reiese că dreptul bulgar face o distincție în privința resortisanților săi între adresa permanentă și adresa actuală a acestora.

58

Orice resortisant bulgar are o singură adresă permanentă pe teritoriul Republicii Bulgaria, care corespunde adresei înscrise în registrul de evidență a populației și care rămâne întotdeauna pe acest teritoriu. Resortisanții bulgari care locuiesc în străinătate și care nu pot dovedi că au o adresă permanentă în Bulgaria sunt înscriși din oficiu în registrul de evidență a populației din raionul Sredets din orașul Sofia. În schimb, adresa actuală corespunde adresei la care locuiește persoana în cauză. Pentru resortisanții bulgari stabiliți în străinătate, această adresă se rezumă la menționarea în registrul de evidență a populației a numelui statului în care aceștia trăiesc, fără să existe, potrivit instanței de trimitere, niciun mijloc pentru asemenea resortisanți să înregistreze o adresă exactă situată în afara Bulgariei. Astfel cum precizează instanța menționată, resortisanții bulgari sunt, prin urmare, obligați să aibă o adresă permanentă în Bulgaria, indiferent de locul în care acești resortisanți locuiesc efectiv.

59

Sub rezerva verificărilor pe care va trebui să le efectueze instanța de trimitere, legislația bulgară, așa cum este descrisă de această instanță, asimilează domiciliul resortisanților bulgari cu adresa lor permanentă care se află întotdeauna în Bulgaria, indiferent dacă aceștia locuiesc în Bulgaria sau în străinătate, și nu permite acestor resortisanți să înregistreze o adresă completă într‑un alt stat membru, chiar dacă locuiesc aici în mod permanent și pot fi considerați astfel ca având domiciliul pe teritoriul acestui din urmă stat membru în temeiul legislației statului membru menționat, aplicabilă în conformitate cu articolul 62 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012.

60

Trebuie precizat de asemenea că va reveni numai instanței de trimitere sarcina de a stabili domeniul de aplicare al noțiunii de „domiciliu” în dreptul național. Totuși, în măsura în care o reglementare națională leagă în mod automat această noțiune de o adresă perenă, obligatorie și uneori fictivă, înregistrată pentru orice resortisant al statului membru în cauză, o asemenea reglementare aduce atingere efectului util al Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât echivalează cu înlocuirea criteriului domiciliului, pe care se întemeiază normele de competență instituite prin acest regulament, cu criteriul cetățeniei sau naționalității.

61

În aceste condiții, nu este necesar să se examineze aspectul dacă articolul 21 TFUE se opune de asemenea unei reglementări naționale precum cea descrisă la punctul anterior.

62

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia se consideră că resortisanții unui stat membru care locuiesc în alt stat membru au domiciliul la o adresă care rămâne înregistrată întotdeauna în primul stat membru.

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

63

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 30 ianuarie 2024, Direktor na Glavna direktsia Natsionalna politsia pri MVR – Sofia, C‑118/22, EU:C:2024:97, punctul 31 și jurisprudența citată).

64

În speță, a doua și a treia întrebare, care trebuie analizate împreună, au la origine faptul că, după cum reiese din cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere afirmă că este obligată, în conformitate cu articolul 411 din GPK, astfel cum a fost interpretat în decizia din 18 iunie 2014, să emită o somație de plată împotriva unui debitor, resortisant bulgar, a cărui adresă permanentă este situată în Bulgaria, chiar dacă există motive plauzibile de a se crede că respectivul debitor avea domiciliul, la data formulării acestei cereri de somație de plată, pe teritoriul unui alt stat membru și, în consecință, instanța amintită nu ar avea competența internațională să soluționeze o asemenea cerere, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

65

Potrivit instanței de trimitere, nu se poate exclude ca ea să își poată întemeia competența pe o altă dispoziție, și anume articolul 7 punctul (1) litera (b) a doua liniuță din respectivul regulament, care figurează în secțiunea 2 din capitolul II din acesta. Totuși, ea ridică problema dacă articolul 5 alineatul (1) din regulamentul menționat se opune ca aceasta să fie obligată să emită o somație de plată împotriva unui debitor a cărui adresă actuală se află în alt stat membru. În acest context, instanța de trimitere ridică de asemenea problema pertinenței datei la care o adresă actuală a fost înregistrată de debitorul în cauză.

66

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate în sensul că se opun ca o reglementare națională, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența națională, să confere unei instanțe dintr‑un stat membru competența de a emite o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru.

67

Astfel cum s‑a amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește norma generală de competență pe care se întemeiază acest regulament, care este cea de la domiciliul pârâtului, indiferent de cetățenia sau naționalitatea acestuia din urmă.

68

Potrivit articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2‑7 din capitolul II din acest regulament. Aceste secțiuni cuprind norme de competență specială, norme de competență în materie de asigurări, în materia contractelor încheiate de consumatori, a contractelor individuale de muncă, precum și norme de competență exclusivă și norme privind prorogarea de competență.

69

Din secțiunile menționate rezultă că se poate considera că o instanță dintr‑un stat membru dispune de competența internațională pentru a soluționa o cauză împotriva unui pârât care are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru doar în situațiile reglementate de aceleași secțiuni.

70

În speță, instanța de trimitere ar trebui să poată emite o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că avea domiciliul, la data introducerii cererii de somație de plată, într‑un alt stat membru decât Republica Bulgaria, dacă își poate întemeia competența pentru a soluționa o astfel de cerere pe una dintre normele de competență enunțate în secțiunile 2‑7 din Regulamentul nr. 1215/2012.

71

Împrejurările care trebuie luate în considerare în vederea stabilirii competenței sunt, așadar, cele existente la data formulării cererii de somație de plată în cauză.

72

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate în sensul că se opun ca o reglementare națională, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența națională, să confere unei instanțe dintr‑un stat membru competența de a emite o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că avea domiciliul, la data formulării cererii de somație de plată, pe teritoriul unui alt stat membru, în alte situații decât cele prevăzute în secțiunile 2‑7 din capitolul II din acest regulament.

Cu privire la a patra întrebare

73

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din Regulamentul 2020/1784 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță dintr‑un stat membru, competentă să emită o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, să se adreseze autorităților competente și să utilizeze mijloacele puse la dispoziție de acest alt stat membru pentru a identifica adresa respectivului debitor în vederea notificării sau a comunicării acestei somații de plată.

74

Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că, dacă instanța de trimitere ajunge la concluzia că este competentă să soluționeze cauza principală în temeiul uneia dintre normele de competență enunțate în secțiunile 2‑7 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 și, în consecință, că are dreptul să emită somația de plată solicitată împotriva debitorului în cauză, chiar dacă acesta are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, ea este obligată să notifice sau să comunice această somație de plată debitorului respectiv.

75

În această privință, conform jurisprudenței Curții, atunci când destinatarul unui act judiciar locuiește în străinătate, notificarea sau comunicarea acestui act intră în principiu în domeniul de aplicare al Regulamentului 2020/1784 și trebuie să fie efectuate prin mijloace prevăzute de acest regulament, cu excepția, printre altele, a situației în care domiciliul sau reședința obișnuită a acestui destinatar este necunoscută (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C‑325/11, EU:C:2012:824, punctele 24 și 25).

76

În această din urmă situație, există totuși, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din regulamentul menționat, care face trimitere la articolul 7 din acesta, o obligație de asistență pentru căutarea adresei destinatarului actului care trebuie să fie notificat sau comunicat.

77

În temeiul articolului 7 din Regulamentul 2020/1784, în cazul în care nu se cunoaște adresa persoanei căreia trebuie să i se notifice sau comunice actul judiciar sau extrajudiciar într‑un alt stat membru, acest alt stat membru acordă asistență pentru determinarea adresei respective fie prin desemnarea autorităților către care agențiile de transmitere să poată adresa solicitări în acest scop, fie prin acordarea posibilității să se adreseze cereri de informații privind adresa respectivă, direct la registrele de evidență a populației sau la alte baze de date, prin intermediul unui formular disponibil pe „portalul european e‑justiție” sau prin oferirea unor informații pe portalul respectiv privind modul de identificare a aceleiași adrese.

78

În consecință, o instanță dintr‑un stat membru care trebuie să notifice sau să comunice într‑un alt stat membru un act judiciar sau extrajudiciar poate utiliza toate mijloacele puse la dispoziție în temeiul articolului 7 din Regulamentul 2020/1784 pentru a determina adresa destinatarului actului care trebuie să fie notificat sau comunicat.

79

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 7 din Regulamentul 2020/1784 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță dintr‑un stat membru, competentă să emită o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, să se adreseze autorităților competente și să utilizeze mijloacele puse la dispoziție de acest alt stat membru pentru a identifica adresa respectivului debitor în vederea notificării sau a comunicării acestei somații de plată.

Cu privire la cheltuielile de judecată

80

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

 

1)

Articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia se consideră că resortisanții unui stat membru care locuiesc în alt stat membru au domiciliul la o adresă care rămâne înregistrată întotdeauna în primul stat membru.

 

2)

Articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012

trebuie interpretate în sensul că

se opun ca o reglementare națională, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența națională, să confere unei instanțe dintr‑un stat membru competența de a emite o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că avea domiciliul, la data formulării cererii de somație de plată, pe teritoriul unui alt stat membru, în alte situații decât cele prevăzute în secțiunile 2‑7 din capitolul II din acest regulament.

 

3)

Articolul 7 din Regulamentul (UE) 2020/1784 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor)

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune ca o instanță dintr‑un stat membru, competentă să emită o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, să se adreseze autorităților competente și să utilizeze mijloacele puse la dispoziție de acest alt stat membru pentru a identifica adresa respectivului debitor în vederea notificării sau a comunicării acestei somații de plată.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: bulgara.