1

Prin recursul formulat, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 14 aprilie 2021, The KaiKai Company Jaeger Wichmann/EUIPO (Aparate și echipament pentru gimnastică sau sport) (T‑579/19, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2021:186), prin care acesta a anulat Decizia Camerei a treia de recurs a EUIPO din 13 iunie 2019 (cauza R 573/2019-3) privind o cerere de înregistrare a unor aparate și echipament pentru gimnastică sau sport ca desene sau modele industriale comunitare, prin care se revendică dreptul de prioritate a unei cereri internaționale de brevet depuse în temeiul Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor, încheiat la Washington la 19 iunie 1970 și modificat ultima dată la 3 octombrie 2001 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1160, nr. 18336, p. 231).

2

În temeiul articolului 58a primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, un recurs formulat împotriva hotărârilor Tribunalului privind o decizie a unei camere de recurs independente a EUIPO nu este admis decât dacă, mai întâi, Curtea stabilește că ar trebui să fie admis.

3

În conformitate cu articolul 58a al treilea paragraf din acest statut, recursul este admis, în totalitate sau în parte, potrivit normelor detaliate prevăzute în Regulamentul de procedură al Curții, în cazul în care ridică o chestiune importantă pentru unitatea, consecvența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

4

Potrivit articolului 170a alineatul (1) din Regulamentul de procedură, în situațiile prevăzute la articolul 58a primul paragraf din statutul menționat, recurentul anexează la cererea sa de recurs o cerere de admitere în principiu a recursului în care expune chestiunea importantă pe care o ridică recursul pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii și care cuprinde toate elementele necesare pentru a permite Curții să se pronunțe asupra acestei cereri.

5

În conformitate cu articolul 170b alineatele (1) și (3) din acest regulament, Curtea se pronunță asupra cererii de admitere în principiu a recursului cât mai curând cu putință, prin ordonanță motivată.

6

În susținerea recursului, recurentul invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare (JO 2002, L 3, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 33, p. 70).

7

Acest motiv cuprinde trei aspecte.

8

Prin intermediul primului dintre aceste aspecte, recurentul reproșează Tribunalului că, la punctele 56, 57 și 64-66 din hotărârea atacată, a considerat în mod eronat că împrejurarea că articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 nu prevede că un brevet poate servi drept bază pentru revendicarea priorității pentru un desen sau model industrial comunitar ulterior constituie o lacună legislativă. În realitate, potrivit recurentului, această împrejurare reflectă alegerea legiuitorului Uniunii de a limita revendicările de prioritate numai la desenele sau modelele industriale ori la modelele de utilitate anterioare.

9

Astfel, din modul de redactare a acestei dispoziții ar reieși în mod clar că aceasta stabilește atât natura drepturilor de proprietate industrială pe care se poate întemeia o revendicare a priorității, și anume un desen sau model industrial ori un model de utilitate anterioare, cât și durata termenului în care o astfel de prioritate poate fi revendicată, și anume șase luni de la data primei cereri. Faptul că dispoziția menționată nu se referă la cererile de brevet ar trebui în mod necesar să fie înțeles ca o excludere a acestor cereri. Pe de altă parte, deși este adevărat că o cerere internațională depusă în temeiul Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale, semnată la Paris la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 11851, p. 305, denumită în continuare „Convenția de la Paris”), ar putea constitui temeiul unui drept de prioritate în conformitate cu articolul 41 din Regulamentul nr. 6/2002, acest lucru nu ar fi posibil decât în măsura în care o astfel de cerere privește un model de utilitate.

10

Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic, recurentul susține că, prin recunoașterea unui drept de prioritate de 12 luni, Tribunalul, la punctele 75-86 din hotărârea atacată, nu a interpretat pur și simplu articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 în conformitate cu articolul 4 din Convenția de la Paris, o astfel de interpretare conformă neputând fi extinsă într‑o asemenea măsură încât să se acorde un termen de prioritate care nu este prevăzut de o dispoziție clară și necondiționată a dreptului Uniunii. În acest mod, Tribunalul ar fi înlăturat în realitate aplicarea respectivului articol 41 la punctele menționate pentru a‑l înlocui cu articolul 4. Procedând astfel, Tribunalul ar fi conferit acestei din urmă dispoziții un efect direct. Or, pe de o parte, articolul 4 din Convenția de la Paris nu ar îndeplini condițiile impuse de jurisprudență în materia aplicabilității directe a dreptului internațional în dreptul Uniunii, care rezultă în special din Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții (C‑308/06, EU:C:2008:312, punctul 45), care impune ca dispoziția în cauză să fie clară, precisă și necondiționată și, pe de altă parte, recunoașterea unui asemenea efect direct al acestui articol 4 ar fi contrară articolului 25 din Convenția de la Paris și jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 25 octombrie 2007, Develey/OAPI (C‑238/06 P, EU:C:2007:635, punctele 37-44), potrivit cărora, în esență, respectivul articol 4 nu ar produce efecte directe.

11

Prin intermediul celui de al treilea aspect al motivului unic, recurentul reproșează Tribunalului că a înlocuit articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 cu o interpretare eronată a articolului 4 din Convenția de la Paris. Astfel, contrar celor indicate de Tribunal la punctele 77-84 din hotărârea atacată, Convenția de la Paris nu ar stabili nicio normă generală potrivit căreia natura dreptului anterior ar determina termenul dreptului de prioritate aferent acestuia. Norma generală ar prevedea mai curând că cererea anterioară pe care se întemeiază dreptul de prioritate trebuie să aibă același obiect precum cererea ulterioară. Numai cu titlu de excepție, articolul 4 secțiunea E alineatul (1) din Convenția de la Paris prevede că o cerere având ca obiect un model de utilitate poate constitui temeiul unui drept de prioritate pentru o cerere ulterioară de înregistrare a unui desen sau model industrial, aceasta având, așadar, un obiect diferit de cel al cererii anterioare. Astfel, ar fi lipsită de temei legal concluzia Tribunalului potrivit căreia termenul aplicabil revendicării priorității unei cereri de brevet pentru o cerere ulterioară de înregistrare a unui desen sau model industrial este de 12 luni.

12

În susținerea cererii de admitere în principiu a recursului, recurentul susține că motivul său unic ridică o problemă importantă pentru unitatea, coerența și dezvoltarea dreptului Uniunii.

13

În această privință, el arată, în primul rând, că consecințele interpretării eronate a articolul 4 din Convenția de la Paris depășesc cadrul dreptului desenelor sau modelelor industriale. Astfel, dat fiind caracterul general al principiului consacrat la punctele 77-80 și 85 din hotărârea atacată, potrivit căruia natura dreptului anterior este decisivă pentru stabilirea duratei termenului de prioritate, acest principiu ar putea afecta regimul revendicărilor de prioritate aplicabil altor drepturi de proprietate intelectuală decât desenele sau modelele industriale, precum mărcile Uniunii Europene.

14

În al doilea rând, interpretarea eronată a articolului 4 din Convenția de la Paris s‑ar impune, pe de o parte, legiuitorului Uniunii, care nu l‑ar putea infirma prin modificarea Regulamentului nr. 6/2002 sau a celorlalte dispoziții ale dreptului Uniunii referitoare la revendicările de prioritate, precum și, pe de altă parte, statelor membre care, fiind toate părți la Convenția de la Paris, ar fi ținute, în temeiul dreptului Uniunii, de această convenție, astfel cum a fost interpretată de instanțele Uniunii, după cum ar rezulta din Hotărârea din 16 iunie 1998, Hermès (C‑53/96, EU:C:1998:292, punctul 32).

15

În al treilea rând, recunoașterea de către Tribunal, particularilor, a dreptului de a se prevala în mod direct de dispozițiile Convenției de la Paris în ceea ce privește revendicările de prioritate ar constitui un precedent pentru cauzele viitoare și ar limita marja de manevră a legiuitorului Uniunii în acest domeniu. O decizie a Curții ar fi astfel necesară pentru a stabili natura și conținutul obligațiilor impuse Uniunii și statelor membre de Convenția de la Paris.

16

În al patrulea rând, prin conferirea unui efect direct articolului 4 din Convenția de la Paris și îndepărtându‑se astfel de jurisprudența Curții, hotărârea atacată nu numai că ar aduce atingere echilibrului instituțional al Uniunii și autonomiei sistemului juridic al acesteia, ci ar determina consecințe sistemice contrare Convenției de la Paris și Acordului privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, care figurează în anexa 1 C la Acordul de la Marrakech de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), care a fost aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO 1994, L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3).

17

Pe de o parte, hotărârea atacată ar crea o discriminare nejustificată între cererile de înregistrare a desenelor sau a modelelor industriale, care ar conferi un drept de prioritate de 6 luni, și cererile de brevet, care ar deschide o obligație de prioritate de 12 luni, ceea ce ar putea determina operatorii economici să depună, în primul rând, cereri de brevet pentru a eluda termenul de 6 luni prevăzut la articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 în ceea ce privește cererile de desene sau modele industriale.

18

Pe de altă parte, hotărârea atacată ar determina o insecuritate juridică și o lipsă de reciprocitate în anumite state terțe. Reclamantul ia exemplul Statelor Unite ale Americii, în care desenele sau modelele industriale sunt protejate în cadrul dreptului brevetelor (design patent). Or, dacă natura dreptului anterior determină durata termenului de prioritate, solicitanții unui design patent din Statele Unite ar beneficia de un termen de prioritate de 12 luni cu privire la un desen sau model industrial comunitar ulterior, în timp ce solicitanților desenelor sau modelelor industriale comunitare nu li s‑ar acorda decât un termen de prioritate de 6 luni în raport cu o cerere ulterioară de design patent.

19

În al cincilea rând, hotărârea atacată ar putea conduce la un dezechilibru în ceea ce privește aprecierea pe fond a noutății unui desen sau model industrial comunitar, întrucât ar extinde de la 18 la 24 luni perioada în care, conform articolului 7 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 6/2002, divulgarea de către solicitantul însuși nu trebuie luată în considerare atunci când revendicarea priorității se întemeiază pe o cerere de brevet.

20

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că sarcina de a demonstra că chestiunile ridicate prin recursul formulat sunt importante pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii îi revine recurentului (Ordonanța din 24 octombrie 2019, Porsche/EUIPO, C‑613/19 P, EU:C:2019:905, punctul 13 și jurisprudența citată).

21

În plus, astfel cum reiese din articolul 58a al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolul 170a alineatul (1) și cu articolul 170b alineatul (4) din Regulamentul de procedură, cererea de admitere în principiu a recursului trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru a permite Curții să se pronunțe asupra admiterii în principiu a recursului și să stabilească, în cazul admiterii, în principiu, în parte a acestuia din urmă, motivele sau aspectele recursului la care trebuie să se refere memoriul în răspuns. Astfel, dat fiind că mecanismul de admitere în principiu a recursurilor prevăzut la articolul 58a din acest statut urmărește să limiteze controlul Curții la chestiunile care prezintă importanță pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii, numai motivele care ridică astfel de chestiuni și care sunt stabilite de recurent trebuie să fie examinate de Curte în cadrul recursului (a se vedea în special Ordonanța din 24 octombrie 2019, Porsche/EUIPO, C‑613/19 P, EU:C:2019:905, punctul 14, precum și Ordonanța din 11 noiembrie 2021, Sun Stars & Sons/EUIPO, C‑425/21 P, nepublicată, EU:C:2021:927, punctul 13).

22

Astfel, o cerere de admitere în principiu a recursului trebuie, în orice caz, să menționeze în mod clar și precis motivele pe care se întemeiază recursul, să identifice cu aceeași precizie și claritate chestiunea de drept invocată prin fiecare motiv, să precizeze dacă această chestiune este importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii și să expună în mod specific motivele pentru care chestiunea menționată este importantă în raport cu criteriul invocat. În ceea ce privește în special motivele de recurs, cererea de admitere în principiu a recursului trebuie să precizeze dispoziția din dreptul Uniunii sau jurisprudența care ar fi fost încălcată prin hotărârea sau prin ordonanța atacată cu recurs, să expună în mod succint în ce constă eroarea de drept pretins săvârșită de Tribunal și să indice în ce măsură această eroare a exercitat o influență asupra rezultatului hotărârii sau al ordonanței în recurs. Atunci când eroarea de drept invocată rezultă din nerespectarea jurisprudenței, cererea de admitere în principiu a recursului trebuie să expună, în mod succint, dar clar și precis, în primul rând, unde se situează pretinsa contradicție, identificând atât punctele din hotărâre sau din ordonanța atacată cu recurs pe care recurentul le contestă, cât și pe cele din decizia Curții sau a Tribunalului care ar fi fost încălcate, și, în al doilea rând, motivele concrete pentru care o astfel de contradicție ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii. (a se vedea în acest sens Ordonanța din 24 octombrie 2019, Porsche/EUIPO, C‑613/19 P, EU:C:2019:905, punctul 15 și jurisprudența citată).

23

În speță, din cuprinsul punctului 56 din hotărârea atacată, citat de recurent, rezultă că Tribunalul a considerat că articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 nu prevede situația în care o cerere de desen sau model industrial este depusă prin revendicarea priorității unei cereri de brevet și nu reglementează termenul pentru a revendica o astfel de prioritate. Astfel cum s‑a arătat la punctul 66 din hotărârea atacată, citat de asemenea de recurent, recurgerea la Convenția de la Paris urmărește să acopere o lacună a regulamentului menționat, care nu conține nicio mențiune cu privire la termenul de prioritate care decurge dintr‑o cerere internațională de brevet. Prin urmare, Tribunalul a interpretat Convenția de la Paris și, după cum amintește recurentul, a statuat, la punctul 85 din hotărârea atacată, că natura dreptului anterior este decisivă pentru stabilirea duratei termenului de prioritate.

24

Or, trebuie arătat, în primul rând, că recurentul descrie cu precizie motivul său unic, precizând că Tribunalul a interpretat greșit articolul 41 din Regulamentul nr. 6/2002 în sensul că acesta ar conține o lacună în raport cu termenul de prioritate a unei cereri de desene și modele industriale comunitare care se referă la o cerere internațională de brevet anterioară și ar fi acoperit această lacună conferind, cu încălcarea jurisprudenței relevante, un efect direct articolului 4 din Convenția de la Paris, în plus interpretând în mod eronat această dispoziție.

25

În ceea ce privește în special argumentul potrivit căruia Tribunalul ar fi conferit, în contradicție cu jurisprudența Curții (Hotărârea din 25 octombrie 2007, Develey/OAPI, C‑238/06 P, EU:C:2007:635, punctele 37-44), un efect direct articolului 4 din Convenția de la Paris, astfel cum este prezentat la punctul 10 din prezenta ordonanță, trebuie subliniat că recurentul precizează în ce constă contradicția invocată, identificând atât punctele din hotărârea atacată, cât și pe cele din decizia Curții care ar fi fost încălcate.

26

În al doilea rând, reclamantul reproșează Tribunalului că s‑a pronunțat în sensul că articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 autorizează un termen de prioritate de 12 luni pentru un desen sau model industrial comunitar ulterior și că, în consecință, a anulat decizia camerei de recurs a EUIPO care limitase la 6 luni termenul pentru a revendica prioritatea unei cereri internaționale de brevet. Așadar, reiese cu claritate din cererea de admitere în principiu a recursului că pretinsa încălcare a articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 are o influență asupra soluției hotărârii atacate. Astfel, în cazul în care, în contradicție cu ceea ce a considerat Tribunalul, termenul de prioritate ar fi fost de 6 luni în loc de 12 luni, acțiunea ar fi trebuit să fie respinsă.

27

În al treilea rând, în conformitate cu sarcina probei care revine autorului unei cereri de admitere în principiu a unui recurs, recurentul trebuie să demonstreze că, independent de chestiunile de drept pe care le invocă în recursul său, acesta din urmă ridică una sau mai multe probleme importante pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii, domeniul de aplicare al acestui criteriu depășind cadrul hotărârii în recurs și, în definitiv, pe cel al recursului său (Ordonanța din 4 mai 2021, Dermavita/EUIPO, C‑26/21 P, nepublicată, EU:C:2021:355, punctul 16).

28

Această demonstrație implică ea însăși stabilirea atât a existenței, cât și a importanței unor astfel de întrebări, prin intermediul unor elemente concrete și proprii speței, iar nu doar al unor argumente de ordin general (Ordonanța din 4 mai 2021, Dermavita/EUIPO, C‑26/21 P, nepublicată, EU:C:2021:355, punctul 20).

29

Or, pe de o parte, recurentul identifică problema ridicată prin motivul său unic, care constă în esență în aspectul dacă o eventuală lacună legislativă într‑un act de drept al Uniunii poate fi acoperită de aplicarea directă a unei dispoziții de drept internațional care nu îndeplinește condițiile impuse de jurisprudența Curții pentru a produce efecte directe.

30

Pe de altă parte, reclamantul prezintă motivele concrete pentru care o astfel de chestiune este importantă pentru unitatea, coerența și dezvoltarea dreptului Uniunii.

31

În această privință, recurentul subliniază mai întâi că problema de drept ridicată de recursul său depășește cadrul acestuia prin aceea că interpretarea pretins eronată a articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 va avea repercusiuni asupra admisibilității revendicărilor de prioritate pentru desenele și modele industriale comunitare, precum și asupra aprecierii noutății unui desen sau model industrial comunitar. În ceea ce privește acest din urmă aspect, reclamantul furnizează elemente concrete pentru a demonstra potențialul dezechilibru care ar rezulta din extinderea de la 18 la 24 luni a perioadei în care, conform articolului 7 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 6/2002, divulgarea de către solicitantul însuși nu trebuie să fie luată în considerare atunci când revendicarea priorității se întemeiază pe o cerere de brevet.

32

Recurentul arată, apoi, că recursul său depășește de asemenea cadrul dreptului desenelor sau modelelor industriale comunitare, întrucât principiul care se desprinde din hotărârea atacată ar putea determina regimul revendicărilor de prioritate aplicabil altor tipuri de drepturi de proprietate intelectuală. El furnizează, în această privință, exemple concrete de consecințe pe care le‑ar putea avea hotărârea atacată pentru deponenții de brevete și semnalează riscul de insecuritate juridică și de lipsă de reciprocitate în anumite state terțe care rezultă din recunoașterea unui termen de prioritate de 12 luni pentru desenele și modelele industriale comunitare atunci când revendicarea priorității se întemeiază pe o cerere de brevet.

33

În sfârșit, reclamantul evidențiază consecințele sistemice, care aduc atingere unității, coerenței și dezvoltării dreptului Uniunii, ale recunoașterii unui efect direct al articolului 4 din Convenția de la Paris, întrucât, pe de o parte, interpretarea acestui articol de către instanța Uniunii s‑ar impune legiuitorului Uniunii, precum și statelor membre ale Uniunii, iar, pe de altă parte, această recunoaștere ar fi contrară obiectivelor Convenției de la Paris și ale acordului menționat la punctul 16 din prezenta ordonanță.

34

Ținând seama de argumentele prezentate de recurent, trebuie să se constate că cererea formulată de acesta demonstrează corespunzător cerințelor legale că recursul ridică o problemă importantă pentru unitatea, coerența și dezvoltarea dreptului Uniunii.

35

Având în vedere considerațiile care precedă, precum și împrejurarea că recursul se întemeiază pe un singur motiv și că acesta se compune din trei aspecte legate între ele, recursul trebuie admis în totalitate.

36

Potrivit articolului 170b alineatul (4) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este admis în principiu, în tot sau în parte, având în vedere criteriile enunțate la articolul 58a al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, procedura continuă potrivit prevederilor articolelor 171-190a din regulamentul menționat.

37

Potrivit articolului 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, în ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată.

38

Prin urmare, întrucât cererea de admitere a recursului este admisă, cererea privind cheltuielile de judecată se va soluționa odată cu fondul.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera de admitere în principiu a recursurilor) dispune: