–

pentru ville de Mons, de N. Fortemps și O. Vanleemputten, avocați;

–

pentru RM, de P. Joassart, avocat;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și D. Recchia, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzei 4 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat la 6 iunie 1997 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează în anexa la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES (JO 1998, L 14, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 35).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între RM, un pompier profesionist, pe de o parte, și ville de Mons (orașul Mons, Belgia) și Zone de secours Hainaut‑Centre (Zona de salvare Hainaut‑Centru, Belgia), pe de altă parte, în legătură cu luarea în considerare a vechimii sale, dobândită ca pompier voluntar, în vederea calculării remunerației sale.

3

În temeiul clauzei 1 litera (a) din acordul‑cadru, acesta are ca obiect „să asigure eliminarea discriminării împotriva lucrătorilor pe fracțiune de normă și de a îmbunătăți calitatea muncii pe fracțiune de normă”.

4

Clauza 2 din acordul‑cadru prevede:

5

Clauza 3 din acordul‑cadru prevede:

„În sensul prezentului acord:

6

Clauza 4 din acordul‑cadru prevede:

[…]”

7

Directiva 97/81 a fost transpusă în ordinea juridică belgiană prin loi du 5 mars 2002 relative au principe de non‑discrimination en faveur des travailleurs à temps partiel [Legea din 5 martie 2002 privind principiul nediscriminării lucrătorilor pe fracțiune de normă (Moniteur belge din 13 martie 2002, p. 10641, denumită în continuare „Legea din 5 martie 2002”)]. Această lege nu se aplică, potrivit articolului său 2, decât lucrătorului care, în temeiul unui contract de muncă, prestează o muncă în schimbul unei remunerații și sub autoritatea unei alte persoane, cu alte cuvinte lucrătorului care a încheiat un contract de muncă.

8

Conform articolului 1 din arrêté royal du 20 mars 2002 fixant les dispositions générales relatives à la valorisation pécuniaire des services antérieurs accomplis par des membres volontaires des services publics d’incendie recrutés en tant que membres professionnels [Decretul regal din 20 martie 2002 de stabilire a dispozițiilor generale privind recunoașterea serviciilor anterioare efectuate de membri voluntari ai serviciilor publice de pompieri recrutați în calitate de membri profesioniști] (Moniteur belge din 30 martie 2002, p. 13592), astfel cum a fost modificat prin Decretul regal din 2 iunie 2006 (Moniteur belge din 22 iunie 2006, p. 31874):

„Agenții voluntari ai serviciilor publice de pompieri, recrutați ca membri profesioniști […], beneficiază de remunerația corespunzătoare gradului în care au fost recrutați.

[…] personalului profesionist din serviciile publice de pompieri recrutat începând cu 9 aprilie 2002 i se acordă, pentru calcularea acestei remunerații, o vechime echivalentă cu numărul de ani de serviciu efectuați în calitate de voluntar într‑un serviciu public de pompieri

[…] o vechime echivalentă cu numărul de ani de serviciu efectuați în calitate de voluntar într‑un serviciu public de pompieri poate fi acordată, pentru calcularea remunerației sale, personalului profesionist al serviciilor publice de pompieri care a intrat în serviciu înainte de 9 aprilie 2002. Această recunoaștere pecuniară nu este aplicabilă decât activității efectuate începând cu 1 ianuarie 2005.”

9

Din lucrările legislative referitoare la modificarea acestui articol 1 prin Decretul regal din 2 iunie 2006 reiese că aceasta „permite comunelor, fără însă a le obliga în acest sens, să le recunoască și pompierilor care au devenit profesioniști înainte de intrarea în vigoare a decretului regal o vechime care să țină seama de toți anii efectuați în calitate de voluntar. Rezultă că nu toți pompierii vor beneficia în mod automat de această vechime. […] În funcție de posibilitățile sale financiare, fiecare comună poate decide să aplice sau să nu aplice noua reglementare”.

10

Articolul 12 din statuts administratif et pécuniaire du personnel non enseignant de la ville de Mons (Statutul administrativ și financiar al personalului nedidactic al orașului Mons, denumit în continuare „Statutul administrativ și pecuniar al orașului Mons”) prevede:

„Serviciul eligibil efectuat într‑o funcție cu normă întreagă […] poate fi luat în considerare în întregime.

Serviciul eligibil efectuat într‑o funcție cu normă incompletă […] poate fi luat în considerare până la concurența unui număr de ani pe care l‑ar reprezenta dacă ar fi fost efectuat într‑o funcție cu normă întreagă înmulțit cu o fracție al cărei numărător este numărul real ore de muncă săptămânale și al cărei numitor este numărul de ore de muncă săptămânale corespunzătoare unei norme întregi de muncă.”

11

Articolul 13 bis din acest statut are următorul cuprins:

„Începând cu 1 iulie 2007 și în temeiul [Decretului regal din 20 martie 2002, astfel cum a fost modificat prin Decretul regal din 2 iunie 2006], membrilor profesioniști ai serviciului de pompieri recrutați li se acordă, […] pentru calcularea remunerației lor, o vechime echivalentă cu numărul de ani de serviciu efectuați în calitate de voluntar în cadrul unui serviciu public de pompieri, potrivit următoarelor modalități:

[…]”

12

Articolul 14 alineatul (1) din statutul menționat prevede:

„Este de asemenea eligibilă, în aceleași condiții, în limita a maximum șase ani, pentru calcularea salariului, munca cu normă întreagă sau incompletă prestată în sectorul privat belgian, al unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, cu condiția ca aceasta să poată fi considerată direct utilă, cu alte cuvinte să fi oferit agentului o experiență utilă pentru exercitarea funcției ocupate în cadrul Administrației […]”

13

În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1982 și 31 iulie 2002, RM a fost angajat în calitate de pompier voluntar de orașul Mouscron (Belgia).

14

În această perioadă, el a lucrat, în cadrul unor contracte de muncă în sectorul privat, ca șofer de camion, de la 30 iulie 1990 până la 11 februarie 1995 și de la 23 martie 1995 până la 8 februarie 1998, precum și ca agent de pază, de la 9 februarie 1998 la 30 martie 2001.

15

RM a fost numit pompier profesionist șofer în cadrul orașului Mons, cu titlu de stagiar, cu efect de la 1 aprilie 2001, apoi cu titlu definitiv, începând cu 1 aprilie 2002.

16

În vederea calculării remunerației pompierilor profesioniști, se ține seama de „vechimea salarială” a acestora, care este determinată în funcție de recunoașterea, în anumite condiții, a duratei muncii pe care au prestat‑o în sectoarele public și privat.

17

În conformitate cu Statutul administrativ și pecuniar al orașului Mons, acesta din urmă i‑a recunoscut lui RM, în ceea ce privește perioada anterioară numirii sale ca pompier profesionist șofer, următoarea vechime salarială:

18

La 1 ianuarie 2015, serviciile de pompieri din Belgia au trecut de la o organizare comunală la un sistem „zonal”, care cuprindea 34 de „zone de salvare”, iar pompierii profesioniști în serviciu într‑o comună au devenit membri ai personalului operațional din zona de salvare din care face parte această comună.

19

Astfel, începând de la această dată, RM a devenit pompier în cadrul Zone de secours Hainaut‑Centre, care i‑a aplicat aceeași vechime salarială precum cea care îi fusese recunoscută anterior de orașul Mons.

20

La 14 iulie 2015, RM a solicitat Zone de secours Hainaut‑Centre să rectifice cuantumul remunerației sale pentru motivul că vechimea sa salarială, dobândită în calitate de pompier voluntar, nu fusese luată în considerare în mod corect. Acesta a solicitat luarea în considerare integrală a perioadei în care a exercitat funcția de pompier voluntar, și anume de la 1 ianuarie 1982 la 31 iulie 2002, ceea ce corespunde unui total de 20 ani și 7 luni, fără a ține seama de volumul exact al muncii prestate. Astfel, el considera că recunoașterea acestei munci prestate potrivit principiului pro rata temporis echivala cu crearea unei diferențe de tratament nejustificate între lucrătorii angajați cu normă întreagă și cei angajați pe fracțiune de normă. El considera astfel că avea dreptul la remunerația anuală corespunzătoare treptei celei mai ridicate, și anume cea aferentă unei vechimi de 25 de ani sau mai mari, în măsura în care, luând în considerare toți anii de serviciu în calitate de pompier voluntar, vechimea sa era, la data de 1 ianuarie 2015, de 33 de ani.

21

Printr‑o decizie din 3 februarie 2016, Zone de secours Hainaut‑Centre a respins această cerere de rectificare în temeiul articolului 13 bis din Statutul administrativ și pecuniar al orașului Mons, constatând că, din moment ce RM intrase în serviciu anterior datei de 9 aprilie 2002, vechimea sa salarială dobândită ca pompier voluntar trebuia luată în considerare numai proporțional cu munca efectiv prestată de acesta.

22

Pe de altă parte, la 15 aprilie 2016, RM a solicitat orașului Mons remunerații restante datorate de la angajarea sa în muncă, invocând argumente în esență identice cu cele invocate în susținerea cererii de rectificare adresate Zone de secours Hainaut‑Centre.

23

La 6 mai 2016, orașul Mons a respins această reclamație pentru motive în esență identice cu cele invocate de Zone de secours Hainaut‑Centre și prezentate la punctul 21 din prezenta hotărâre, și anume obligația, în conformitate cu Statutul administrativ și pecuniar al orașului Mons, de a recunoaște anii de serviciu efectuați în calitate de pompier voluntar proporțional cu munca prestată în mod real.

24

La 23 mai 2016, RM a sesizat tribunal du travail du Hainaut, division de Mons (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Hainaut, Divizia din Mons), cu o acțiune împotriva orașului Mons și a Zone de secours Hainaut‑Centre.

25

Prin hotărârea din 25 februarie 2019, această instanță a admis cererea lui RM și a statuat că anii de serviciu pe care acesta îi realizase în calitate de pompier voluntar trebuiau să fie integral recunoscuți în cadrul stabilirii vechimii sale salariale, fără a ține seama de volumul muncii prestate în mod real de RM.

26

Orașul Mons și Zone de secours Hainaut‑Centre au declarat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, cour du travail de Mons (Curtea pentru Litigii de Muncă din Mons, Belgia).

27

Această instanță arată că dintr‑o hotărâre a Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională, Belgia) din 9 iulie 2013 reiese că pompierii voluntari și pompierii profesioniști îndeplinesc misiuni similare în cadrul unei aceleiași profesii și că, prin urmare, ei constituie categorii comparabile. Potrivit acestei hotărâri, „[p]ompierii voluntari consacră o parte a timpului lor liber unui serviciu de stingere a incendiilor cu care au încheiat un contract […]; [e]i primesc o alocație proporțional cu numărul de ore de intervenție, având ca bază minimă media salariului orar prevăzut pentru personalul profesionist de același grad […] care este supusă unui regim special de securitate socială”. Reiese de asemenea din hotărârea menționată că pompierii voluntari exercită, pe bază voluntară, o activitate în mod accesoriu unei activități profesionale sau unui alt statut și sunt supuși în acest temei unui regim de muncă și de durată a muncii care diferă de cel al pompierilor profesioniști.

28

Pe de altă parte, instanțele belgiene, în special Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia), ar fi precizat că activitatea de pompier voluntar este o activitate accesorie care se înscrie într‑un raport de muncă de natură statutară, iar nu contractuală.

29

Potrivit instanței de trimitere, determinarea vechimii salariale a lucrătorilor pe fracțiune de normă intră în domeniul de aplicare al clauzei 4 din acordul‑cadru, din moment ce remunerația face parte din „condițiile de încadrare în muncă”, în sensul acestei clauze, astfel cum ar rezulta din Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții (C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329).

30

În acest context, instanța menționată arată de asemenea că, deși reglementarea națională care a transpus acest acord‑cadru în ordinea juridică belgiană, și anume Legea din 5 martie 2002, nu se aplică decât lucrătorilor care au încheiat un contract de muncă, ea apreciază totuși că pompierii voluntari intră sub incidența acordului‑cadru menționat, întrucât raportul lor de muncă este definit de legislația națională în sensul clauzei 2 punctul 1 din același acord‑cadru.

31

În plus, împrejurarea că munca prestată de RM este, de la numirea sa ca pompier profesional, supusă unui regim de muncă cu normă întreagă nu l‑ar împiedica nicidecum pe acesta să se prevaleze, în ceea ce privește stabilirea vechimii sale salariale aferente unei perioade în care a lucrat cu fracțiune de normă, de o legislație referitoare la lucrătorii pe fracțiune de normă.

32

Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește interpretarea clauzei 4 din acordul‑cadru, în special în ceea ce privește domeniul de aplicare al principiului pro rata temporis, în vederea stabilirii vechimii salariale a lui RM.

33

În aceste condiții, cour du travail de Mons (Curtea pentru Litigii de Muncă din Mons) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Clauza 4 din acordul‑cadru […] trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, pentru calcularea remunerației pompierilor profesioniști angajați cu normă întreagă, recunoaște, cu titlu de vechime salarială, munca prestată cu fracțiune de normă în calitate de pompier voluntar în funcție de volumul de muncă, cu alte cuvinte de durata muncii prestate în mod real, potrivit principiului «pro rata temporis», iar nu în funcție de perioada în care a fost prestată munca?”

34

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în vederea calculării remunerației pompierilor profesioniști angajați cu normă întreagă, recunoaște, cu titlu de vechime salarială, munca pe care aceștia au prestat‑o anterior cu fracțiune de normă, în calitate de pompieri voluntari, potrivit principiului pro rata temporis, cu alte cuvinte în funcție de munca pe care au prestat‑o în mod real, iar nu în funcție de perioada în care această muncă a fost prestată.

35

În primul rând, trebuie să se determine dacă litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.

36

În această privință, trebuie amintit, primo, că domeniul de aplicare ratione personae al acordului‑cadru este definit în clauza 2 punctul 1 din acesta (Hotărârea din 1 martie 2012, O’Brien, C‑393/10, EU:C:2012:110, punctul 28). Potrivit acestei dispoziții, respectivul acord se aplică „lucrătorilor [pe fracțiune de normă] care au un contract de muncă sau un raport de muncă, conform definiției date de legislația, de convenția colectivă sau de practica în vigoare în fiecare stat membru”.

37

Curtea a statuat că noțiunea de „lucrători pe fracțiune de normă care au un contract de muncă sau un raport de muncă” trebuie să fie interpretată în sensul dreptului național (Hotărârea din 1 martie 2012, O’Brien, C‑393/10, EU:C:2012:110, punctul 32). Pe de altă parte, din însuși modul de redactare a clauzei 2 punctul 1 din acordul‑cadru reiese că domeniul de aplicare al acestuia este conceput în mod larg. În plus, definiția noțiunii „lucrător pe fracțiune de normă” în sensul acestui acord‑cadru, prevăzută de clauza 3 punctul 1 din acesta, cuprinde toți lucrătorii, fără a face distincție în funcție de calitatea publică sau privată a angajatorului lor (Hotărârea din 1 martie 2012, O’Brien, C‑393/10, EU:C:2012:110, punctul 37 și jurisprudența citată).

38

În speță, instanța de trimitere arată că reglementarea națională care transpune acordul‑cadru în ordinea juridică belgiană, și anume Legea din 5 martie 2002, nu se aplică decât lucrătorilor care au încheiat un contract de muncă. Or, instanțele belgiene ar fi precizat că activitatea pompierilor voluntari se înscrie în cadrul unui raport de muncă de natură statutară, iar nu contractuală.

39

Cu toate acestea, având în vedere jurisprudența citată la punctele 36 și 37 din prezenta hotărâre, este necesar să se constate că, astfel cum arată această instanță, pompierii voluntari intră sub incidența acordului‑cadru, întrucât raportul lor de muncă este definit de legislația națională, în sensul clauzei 2 punctul 1 din acest acord‑cadru.

40

Secundo, trebuie amintit că clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru prevede că, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, lucrătorii pe fracțiune de normă nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracțiune de normă, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.

41

Or, în litigiul principal, RM contestă metoda reținută pentru calcularea remunerației care îi este datorată în calitate de pompier profesionist, și anume în calitate de lucrător cu normă întreagă. Cu toate acestea, el invocă existența unei diferențe de tratament contrare clauzei 4 din acordul‑cadru, în măsura în care aplicarea normelor privind luarea în considerare a vechimii sale salariale aferente unei perioade în care a desfășurat o activitate pe fracțiune de normă, în calitate de pompier voluntar, ar avea o incidență negativă asupra cuantumului acestei remunerații.

42

În această privință, trebuie arătat că Curtea a statuat că acordul‑cadru urmărește, pe de o parte, să promoveze munca pe fracțiune de normă și, pe de altă parte, să elimine discriminările dintre lucrătorii pe fracțiune de normă și lucrătorii cu normă întreagă (Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 24, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, Universiteit Antwerpen și alții, C‑265/20, EU:C:2022:361, punctul 41).

43

Având în vedere aceste obiective, clauza 4 din acordul‑cadru trebuie înțeleasă în sensul că exprimă un principiu de drept social al Uniunii care nu poate fi interpretat în mod restrictiv (Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

44

Or, simplul fapt că un lucrător a dobândit calitatea de lucrător cu normă întreagă nu exclude posibilitatea acestuia de a se prevala, în anumite condiții, de principiul nediscriminării enunțat în clauza 4 din acordul‑cadru, atunci când pretinsa discriminare privește perioade efectuate în calitate de lucrător pe fracțiune de normă [a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999 [denumit în continuare „Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată”, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza și alții, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctele 34 și 35, precum și jurisprudența citată].

45

Astfel, a exclude din start aplicarea acordului‑cadru într‑o situație precum cea din litigiul principal ar echivala cu o reducere, în pofida obiectivului stabilit de această clauză 4, a domeniului protecției acordate lucrătorilor vizați împotriva discriminărilor și ar conduce la o interpretare nejustificat de restrictivă a clauzei menționate, care ar fi contrară jurisprudenței Curții (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza și alții, C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctul 37 și jurisprudența citată).

46

Prin urmare, acordul‑cadru este aplicabil litigiului principal, întrucât RM, deși este în prezent angajat cu normă întreagă, se prevalează de acest acord‑cadru în ceea ce privește o perioadă în care a lucrat pe fracțiune de normă.

47

Tertio, în observațiile sale scrise, Comisia susține, referindu‑se la clauza 2 punctul 2 din acordul‑cadru, că RM nu intră în sfera noțiunii „lucrător pe fracțiune de normă”, în sensul acestui acord‑cadru, ca urmare a caracterului ocazional al activității sale.

48

În această privință, trebuie arătat că, desigur, clauza 2 punctul 2 din acordul‑cadru permite statelor membre sau partenerilor sociali să excludă total sau parțial de sub incidența acestuia lucrătorii pe fracțiune de normă care lucrează în mod ocazional. Cu toate acestea, o asemenea excludere nu este în niciun caz automată, din moment ce ea este supusă, astfel cum recunoaște Comisia, unui anumit număr de proceduri și de condiții.

49

Or, niciun element din decizia de trimitere sau din observațiile scrise prezentate Curții nu permite să se constate că Regatul Belgiei ar fi utilizat posibilitatea prevăzută de această dispoziție. În orice caz, nu este de competența Curții, ci a instanței de trimitere să efectueze verificările necesare pentru a aprecia dacă aceasta este situația în litigiul principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 octombrie 2004, Wippel, C‑313/02, EU:C:2004:607, punctul 39).

50

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că acest litigiu intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.

51

În al doilea rând, în vederea interpretării clauzei 4 din acordul‑cadru, trebuie să se examineze, mai întâi, dacă vechimea salarială în discuție în litigiul principal intră în sfera noțiunii de „condiții de încadrare în muncă”, în sensul acestei clauze 4 punctul 1.

52

În această privință, astfel cum Curtea a statuat deja, condițiile financiare, precum cele referitoare la remunerații, intră în sfera acestei noțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 33).

53

În plus, în cadrul determinării atât a elementelor constitutive ale remunerației, cât și a nivelului acestor elemente, autoritățile naționale competente trebuie să aplice lucrătorilor pe fracțiune de normă principiul nediscriminării, astfel cum este prevăzut în clauza 4 din acordul‑cadru (Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 40), ținând totodată seama, atunci când este cazul, de principiul pro rata temporis (Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 38).

54

În speță, din decizia de trimitere reiese că vechimea salarială este luată în considerare în vederea calculării remunerației pompierilor profesioniști, astfel încât ea constituie un element care determină nivelul acestei remunerații.

55

Prin urmare, vechimea salarială în discuție în litigiul principal intră în sfera noțiunii „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 din acordul‑cadru.

56

În continuare, pentru a aprecia dacă modalitățile de luare în considerare a vechimii salariale în discuție în litigiul principal îndeplinesc cerințele clauzei 4 din acordul‑cadru, trebuie amintit că cerința echivalenței dintre lucrătorii cu normă întreagă și lucrătorii pe fracțiune de normă în ceea ce privește condițiile de muncă, rezultată din principiul nediscriminării prevăzut de această clauză 4 punctul 1, este prevăzută fără a aduce atingere aplicării adecvate, în conformitate cu clauza 4 punctul 2 menționată, a principiului pro rata temporis (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 martie 2021, Fogasa, C‑841/19, EU:C:2021:159, punctele 41 și 42, precum și jurisprudența citată).

57

Astfel, luarea în considerare a cantității muncii efectiv prestate de un lucrător pe fracțiune de normă, în comparație cu cea a unui lucrător cu normă întreagă, constituie un motiv obiectiv, în sensul clauzei 4 punctul 1 din acordul‑cadru, care justifică o reducere proporțională a drepturilor și a condițiilor de muncă ale unui lucrător pe fracțiune de normă (Ordonanța din 3 martie 2021, Fogasa, C‑841/19, EU:C:2021:159, punctul 43 și jurisprudența citată).

58

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, reglementarea în discuție în litigiul principal prevede că, în vederea calculării remunerației pompierilor profesioniști care, precum RM, au fost recrutați înainte de 9 aprilie 2002, se acordă o vechime echivalentă cu numărul de ani de serviciu efectuați de aceștia în calitate de pompieri voluntari, determinată proporțional cu munca prestată în mod real.

59

Or, aplicarea, în ceea ce privește astfel de pompieri profesioniști, a unui element care determină nivelul remunerației lor, precum vechimea salarială, care corespunde procentajului din timpul de lucru pe care l‑au efectuat în calitate de lucrători pe fracțiune de normă în raport cu timpul de lucru efectuat de lucrătorii cu normă întreagă care desfășoară aceeași activitate, constituie o aplicare adecvată a principiului pro rata temporis, în sensul clauzei 4 punctul 2 din acordul‑cadru (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 martie 2021, Fogasa, C‑841/19, EU:C:2021:159, punctul 45).

60

În aceste condiții, trebuie să se constate că, în speță, aplicarea principiului pro rata temporis în vederea stabilirii vechimii salariale a pompierilor profesioniști care au prestat o muncă cu fracțiune de normă în calitate de pompieri voluntari constituie o aplicare adecvată a acestui principiu, în sensul clauzei 4 punctul 2 din acordul‑cadru.

61

Această constatare nu este repusă în discuție de împrejurarea, invocată de RM în observațiile sale scrise, că, pentru pompierii profesioniști recrutați începând cu 9 aprilie 2002, se ține seama de o vechime salarială echivalentă cu numărul de ani de serviciu efectuați de aceștia în calitate de pompieri voluntari, fără a lua în considerare volumul muncii pe care au prestat‑o în mod real.

62

Astfel, clauza 4 punctul 2 din acordul‑cadru prevede că principiul pro rata temporis se aplică „acolo unde este cazul”. Prin urmare, această dispoziție nu impune aplicarea principiului menționat și nici nu împiedică, a fortiori, eliminarea aplicării acestuia unui domeniu căruia i se aplica anterior. A susține contrariul ar contraveni obiectivelor acordului‑cadru, care urmărește, printre altele, astfel cum prevede clauza 1 litera (a) din acesta, îmbunătățirea calității muncii pe fracțiune de normă.

63

În orice caz, o eventuală diferență de tratament între două categorii de lucrători pe fracțiune de normă nu ar intra sub incidența principiului nediscriminării consacrat de acordul‑cadru (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, Hotărârea din 13 ianuarie 2022, MIUR și Ufficio Scolastico Regionale per la Campania, C‑282/19, EU:C:2022:3, punctul 72, precum și jurisprudența citată).

64

Pe de altă parte, în ceea ce privește calculul muncii prestate în mod real de RM în perioada în care era pompier voluntar, trebuie amintit că, în ceea ce privește un pompier voluntar din orașul Nivelles (Belgia), Curtea a statuat deja că o situație în care un lucrător este obligat să efectueze o perioadă de gardă la domiciliu, să rămână la dispoziția angajatorului său și să poată ajunge la locul de muncă în termen de opt minute trebuie să fie considerată ca intrând în sfera noțiunii de „timp de lucru”, în sensul articolului 2 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3). Lucrurile stau însă diferit în situația în care un lucrător efectuează o gardă potrivit unui sistem de permanență care impune ca acesta să fie accesibil în orice moment, fără a fi însă obligat să fie prezent în acest loc (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 2018, Matzak, C‑518/15, EU:C:2018:82, punctele 60 și 65).

65

În sfârșit, trebuie precizat de asemenea că constatarea care figurează la punctul 60 din prezenta hotărâre, potrivit căreia reglementarea în discuție în litigiul principal constituie o aplicare adecvată a principiului pro rata temporis, este supusă condiției ca determinarea vechimii salariale să depindă în mod direct de volumul de muncă efectuat de lucrătorul în cauză, iar nu exclusiv de durata vechimii dobândite de acesta. Astfel, în acest din urmă caz, principiul pro rata temporis nu s‑ar aplica (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctele 65 și 66).

66

În speță, din decizia de trimitere pare să reiasă că stabilirea vechimii salariale a lui RM depinde în mod direct de volumul de muncă efectuat de acesta. Instanța de trimitere este însă cea căreia îi revine sarcina de a proceda la verificările necesare în această privință.

67

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, în vederea calculării remunerației pompierilor profesioniști angajați cu normă întreagă, recunoaște, cu titlu de vechime salarială, munca prestată anterior cu fracțiune de normă, în calitate de pompier voluntar, potrivit principiului pro rata temporis, cu alte cuvinte în funcție de munca prestată în mod real.

68

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

Clauza 4 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat la 6 iunie 1997, care figurează în anexa la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, în vederea calculării remunerației pompierilor profesioniști angajați cu normă întreagă, recunoaște, cu titlu de vechime salarială, munca prestată anterior cu fracțiune de normă, în calitate de pompier voluntar, potrivit principiului pro rata temporis, cu alte cuvinte în funcție de munca prestată în mod real.