ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

1 septembrie 2021 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Articolul 267 TFUE – Reprezentant al unui notar – Noțiunea de «instanță» – Criterii – Inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară”

În cauza C‑387/20,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de un Zastępca notarialny w Krapkowicach (reprezentant al unui notar care își desfășoară activitatea în Krapkowice, Polonia), prin decizia din 3 august 2020, primită de Curte la 12 august 2020, în procedura inițiată de

OKR,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, doamna C. Toader (raportoare) și domnul N. Jääskinen, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 22 și 75 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (JO 2012, L 201, p. 107) (denumit în continuare „Regulamentul privind succesiunile”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de OKR, resortisantă ucraineană, cu reședința în Polonia și coproprietară a unui bun imobil cu destinația de locuință situat pe teritoriul acestui stat membru, împotriva refuzului, de către un Zastępca notarialny w Krapkowicach (reprezentant al unui notar care își desfășoară activitatea în Krapkowice, Polonia) (denumit în continuare „reprezentantul notarului”), de a întocmi un testament notarial care să cuprindă o clauză în temeiul căreia dreptul aplicabil succesiunii în cauza în discuție în litigiul principal să fie dreptul ucrainean.

Cadrul juridic

Regulamentul privind succesiunile

3

Articolul 22 din Regulamentul privind succesiunile, intitulat „Alegerea legii”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblul său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.

O persoană care deține mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre statele al căror cetățean este în momentul alegerii legii sau la momentul decesului.

(2)   Alegerea legii trebuie exprimată în mod explicit, printr‑o declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte, sau trebuie să rezulte din clauzele unei astfel de dispoziții.”

4

Articolul 75 din acest regulament, intitulat „Raportul cu convențiile internaționale existente”, prevede la alineatul (1) că „[p]rezentul regulament nu afectează aplicarea convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la data adoptării prezentului regulament și care privesc aspectele reglementate de prezentul regulament”.

Dreptul polonez

5

Articolul 81 din ustawa Prawo o notariacie (Legea privind Codul notarial) din 14 februarie 1991 (Dz. U. nr. 22, poziția 91), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul notarial”), prevede că „[n]otarul este ținut să refuze îndeplinirea unui act notarial nelegal”.

6

Articolul 82 din acest cod prevede:

„Persoana căreia i se opune refuzul de a se îndeplini un act notarial este informată cu privire la dreptul la o cale de atac împotriva acestui refuz și la modalitățile de exercitare a acesteia. Această persoană poate, în termen de o săptămână de la data refuzului de a se îndeplini actul notarial, să solicite în scris să fie redactate și să îi fie notificate motivele refuzului. Notarul redactează motivele în termen de o săptămână de la data primirii cererii.”

7

Potrivit articolului 83 din codul menționat:

„1.   Orice persoană interesată poate, în termen de o săptămână de la data notificării motivelor refuzului sau, în cazul în care nu a făcut cererea în termenul prevăzut pentru notificarea motivelor refuzului, de la data la care a fost informată cu privire la refuz, să formuleze o acțiune împotriva refuzului de a se îndeplini actul notarial la Sąd Okręgowy [(Tribunalul Regional, Polonia)] de la sediul biroului notarului care refuză îndeplinirea actului notarial. Acțiunea este introdusă prin intermediul notarului menționat.

1a.   Notarul prevăzut la alineatul 1 este obligat să înainteze acțiunea în termen de o săptămână și să prezinte tribunalului, pe lângă acțiune, poziția sa, precum și să notifice această poziție persoanei interesate, cu excepția cazului în care a redactat și a notificat deja acestei persoane motivele refuzului.

1b.   Tribunalul examinează acțiunea în ședință, aplicând în mod corespunzător dispozițiile Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă) referitoare la procedurile necontencioase.

2.   Notarul poate, în cazul în care consideră că acțiunea este fondată, să îndeplinească actul notarial; în acest caz, el nu înaintează acțiunea.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

8

OKR a solicitat reprezentantului notarului întocmirea unui testament notarial care să cuprindă o clauză în temeiul căreia dreptul aplicabil succesiunii în discuție în litigiul principal să fie dreptul ucrainean.

9

Reprezentantul notarului respectiv a refuzat să întocmească un asemenea act, în temeiul articolelor 22 și 75 din Regulamentul privind succesiunile, precum și al umowa bilateralna o pomocy prawnej i stokach prawnych w sprawach cywilnych i karnych (Acordul bilateral dintre Polonia și Ucraina privind asistența judiciară și relațiile juridice în materie civilă și penală) din 24 mai 1993.

10

OKR a introdus, prin intermediul reprezentantului notarului, o acțiune împotriva refuzului de a se întocmi actul solicitat la Sąd Okręgowy w Opolu (Tribunalul Regional din Opole, Polonia), în conformitate cu articolul 83 alineatul 1 din Codul notarial.

11

În cadrul prezentei proceduri, reprezentantul notarului susține că el are sarcina să își controleze, în primă instanță, decizia de refuz prin care a considerat că actul solicitat este nelegal. Or, el arată că nu poate fi în măsură să asigure în mod efectiv acest control dacă, într‑o cauză al cărei obiect principal este interpretarea dreptului Uniunii, precum în speță, nu poate prezenta o cerere de decizie preliminară Curții.

12

În ceea ce privește calificarea sa drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, reprezentantul notarului indică în esență că este un organ imparțial și independent față de părțile care îi solicită să întocmească un act notarial, că protecția juridică pe care o conferă prezintă un caracter obligatoriu și că controlul pe care îl efectuează cu privire la propriul refuz de a îndeplini un act notarial ar avea de asemenea un caracter permanent.

13

În aceste condiții, reprezentantul notarului a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Articolul 22 din Regulamentul [privind succesiunile] trebuie interpretat în sensul că o persoană care nu este cetățean al Uniunii Europene este abilitată să aleagă ca lege care să reglementeze succesiunea sa în ansamblu legea statului a cărui cetățenie o deține?

2)

Dispozițiile articolului 75 coroborate cu cele ale articolului 22 din Regulamentul [privind succesiunile] […] trebuie interpretate în sensul că, atunci când un acord bilateral dintre un stat membru și o țară terță nu reglementează alegerea legii aplicabile în materie de succesiuni, ci stabilește această lege, un resortisant al acestei țări terțe cu reședința în acest stat membru poate alege legea aplicabilă?

Și mai precis,

un acord bilateral încheiat cu o țară terță trebuie să excludă în mod expres posibilitatea de a alege o anumită lege aplicabilă, iar nu să se limiteze la reglementarea statutului succesoral recurgând la criterii obiective de legătură, pentru a fi necesar să se considere că dispozițiile sale prevalează asupra articolului 22 din Regulamentul [privind succesiunile];

posibilitatea de a alege legea care să reglementeze succesiunea și, în acest mod, de a stabili o singură lege aplicabilă, cel puțin în ceea ce privește domeniul de aplicare stabilit de legiuitorul Uniunii la articolul 22 din Regulamentul [privind succesiunile], figurează printre principiile care guvernează cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii, care nu pot fi încălcate, inclusiv în cazul aplicării acordurilor bilaterale cu țări terțe care prevalează asupra Regulamentului [privind succesiunile]?”

Procedura în fața Curții

14

Prin decizia președintelui Curții din 2 octombrie 2020, adoptată cu avizul avocatului general și al judecătorului raportor, o cerere de informații a fost adresată reprezentantului notarului. Prin acea cerere, acesta din urmă a fost invitat să precizeze anumite elemente referitoare la funcțiile sale în cadrul procedurii în discuție în litigiul principal cu scopul de a se stabili dacă dispune, în speță, de calitatea de „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE.

15

În răspunsul său din 16 octombrie 2020, reprezentantul notarului arată, în ceea ce privește calitatea sa de terț în fața Sąd Okręgowy (Tribunalul Regional), că, în cadrul procedurii menționate, părțile nu sunt calificate drept „reclamant” și „pârât”, ci drept „părți în procedură”. În ceea ce privește recunoașterea sau nerecunoașterea, în favoarea notarului, a calității de „parte în procedură”, practica ar varia atât în funcție de diferitele tribunale regionale, cât și în funcție de diferitele complete de judecată ale aceleiași secții din cadrul acestor instanțe. În orice caz, el arată că, chiar dacă notarul este admis de instanță în calitate de „parte în procedură”, acest profesionist ar avea totodată un rol dictat de statutul său de membru al unei „profesii întemeiate pe încrederea publicului” și ar fi ținut să acționeze în interesul public și să fie independent și imparțial.

16

În ceea ce privește independența sa internă, precum și calitatea sa de „terț” în raport cu autoritatea care adoptă decizia susceptibilă să facă obiectul unei căi de atac, reprezentantul notarului arată, întemeindu‑se pe Hotărârea din 21 ianuarie 2020, Banco de Santander (C‑274/14, EU:C:2020:17, punctul 61), și, respectiv, pe Hotărârea din 16 septembrie 2020, Anesco și alții (C‑462/19, EU:C:2020:715, punctul 40), că, în niciun stadiu al exercitării justiției preventive, el nu examinează o cauză în cadrul căreia ar fi parte în procedură și că, în niciun moment, nu are un interes propriu în soluționarea acestei cauze, încălcarea obligației de imparțialitate constituind o abatere disciplinară gravă. Astfel, ar fi vorba despre proceduri suplimentare de protecție a statului de drept, care nu plasează autoritatea însărcinată cu cauza la același rang ca părțile în procedură.

17

În plus, reprezentantul notarului arată că, deși principiul liberei alegeri a notarului pentru întocmirea unui act notarial se aplică părților la procedura succesorală, acțiunea împotriva eventualului refuz al notarului de a întocmi actul solicitat ar trebui introdusă în mod necesar în fața notarului, care este autorul acestui refuz și care este ținut să ia măsurile prevăzute la articolul 83 alineatele 1a și 2 din Codul notarial.

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

18

În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere sau o cerere introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

19

În prezenta cauză, se impune aplicarea acestei dispoziții.

20

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (Ordonanța din 25 aprilie 2018, Secretaria Regional de Saúde dos Açores, C‑102/17, EU:C:2018:294, punctul 23 și jurisprudența citată).

21

Rezultă de aici că, pentru a fi abilitat să sesizeze Curtea în cadrul procedurii preliminare, organul de trimitere trebuie să poată fi calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, aspect pe care Curtea are obligația să îl verifice.

22

Pentru a aprecia dacă organul de trimitere are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, chestiune care ține exclusiv de dreptul Uniunii, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor de drept, precum și independența acestuia (Hotărârea din 16 februarie 2017, Margarit Panicello, C‑503/15, EU:C:2017:126, punctul 27 și jurisprudența citată).

23

În plus, pentru a stabili dacă organul național în cauză trebuie calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, este necesar să se examineze natura specifică a funcțiilor pe care le exercită în contextul normativ specific în care este chemat să sesizeze Curtea pentru a verifica dacă există un litigiu pendinte pe rolul unui asemenea organ și dacă acesta din urmă este chemat să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, Margarit Panicello, C‑503/15, EU:C:2017:126, punctul 28 și jurisprudența citată).

24

Astfel, atunci când un organ de trimitere nu este chemat să soluționeze un litigiu, nu se poate considera că el exercită o funcție jurisdicțională, chiar dacă îndeplinește celelalte condiții reținute în jurisprudența Curții (Hotărârea din 14 iunie 2001, Salzmann, C‑178/99, EU:C:2001:331, punctul 15, precum și Ordonanța din 24 martie 2011, Bengtsson, C‑344/09, EU:C:2011:174, punctul 19 și jurisprudența citată).

25

Or, în speță, din ansamblul elementelor depuse la dosar reiese că reprezentantul notarului nu este chemat să soluționeze un litigiu și nu este chemat să pronunțe o decizie cu caracter jurisdicțional, așa încât el nu exercită funcții jurisdicționale.

26

Astfel, în temeiul articolului 81 din Codul notarial, notarul este ținut să aprecieze legalitatea actului notarial pe care este solicitat să îl întocmească și, dacă el consideră că acel act nu este conform legii, refuză să îl întocmească. Potrivit alineatului 1 al articolului 83 menționat, acest refuz poate face obiectul unei căi de atac în fața instanței de drept comun, introdusă prin intermediul notarului care a adoptat decizia de refuz. În această primă fază a procedurii, notarul dispune de o prerogativă de control asupra propriei decizii de refuz.

27

După cum reiese din articolul 83 alineatele 1a și 2 din Codul notarial și după cum a confirmat guvernul polonez în observațiile sale scrise, în cadrul procedurii îndreptate împotriva refuzului notarului de a întocmi actul solicitat, acest notar fie, dacă apreciază că reclamația este întemeiată, întocmește actul notarial, procedând la rectificarea deciziei sale de refuz, fie își menține poziția și înaintează cauza în fața Sąd Okręgowy (Tribunalul Regional) pentru a se pronunța asupra acțiunii, prezentându‑i acestuia poziția sa.

28

În consecință, notarul menționat nu adoptă nicio decizie de natură jurisdicțională, nici atunci când își confirmă decizia de refuz, nici atunci când apreciază că reclamația este întemeiată.

29

După cum a arătat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, posibilitatea de a rectifica decizia de refuz nu prezintă caracteristicile unei proceduri care să vizeze adoptarea unei decizii cu caracter jurisdicțional. Astfel, în cadrul aprecierii descrise la punctele 26 și 27 din prezenta ordonanță, notarul efectuează un control al propriei decizii în ceea ce privește legalitatea actului notarial, așa cum a fost solicitat de reclamantul din acțiunea introdusă în fața instanței de drept comun, în lumina argumentelor prezentate de acest reclamant în urma deciziei de refuz menționate.

30

Constatarea că, în Polonia, notarul nu exercită funcții jurisdicționale nu este repusă în discuție de faptul că, potrivit dreptului procedural polonez, acest notar acționează în calitate de organ „de primă instanță”. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 22 din prezenta ordonanță, aspectul dacă organul de trimitere este o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE este un aspect care ține exclusiv de dreptul Uniunii, fără să fie luate în considerare calificările naționale în această privință. Pe de altă parte, reiese din dosar că, atunci când își controlează decizia de refuz al întocmirii unui act notarial, notarul nu este sesizat cu un litigiu, ci trebuie să verifice din nou conformitatea cererii de întocmire a unui asemenea act cu condițiile stabilite de legislația referitoare la întocmirea actului notarial solicitat. Această procedură intermediară are caracterul unei reclamații administrative, în cadrul căreia notarul este chemat să își reconsidere decizia și, dacă este cazul, să întocmească actul notarial solicitat înainte ca instanța să fie sesizată.

31

Această constatare nu este repusă în discuție nici de faptul că Regulamentul privind succesiunile precizează la articolul 3 alineatul (2) că noțiunea de „instanță judecătorească” în sensul acestui regulament include nu numai autoritățile judiciare, ci și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare și care îndeplinesc condițiile stabilite de aceeași dispoziție [Hotărârea din 16 iulie 2020, E. E. (Competența judiciară și legea aplicabilă succesiunilor), C‑80/19, EU:C:2020:569, punctul 50 și jurisprudența citată], deoarece noțiunea astfel definită la articolul 3 alineatul (2) din regulamentul menționat are un sens mai larg decât cel al aceleiași noțiuni vizate la articolul 267 TFUE.

32

În plus, procedând la controlul menționat al propriei decizii de refuz, notarul nu are calitatea de „terț” în raport cu autoritatea care a adoptat decizia care face obiectul acțiunii, aspect care este crucial pentru ca entitatea în cauză să poată fi calificată drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții (Hotărârea din 21 ianuarie 2020, Banco de Santander, C‑274/14, EU:C:2020:17, punctul 62 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 16 septembrie 2020, Anesco și alții, C‑462/19, EU:C:2020:715, punctul 37 și jurisprudența citată). Această interpretare nu este contrazisă de faptul că, potrivit reprezentantului notarului, chiar și atunci când un notar este admis de instanța sesizată ca „parte în procedură”, el are rolul de membru al unei profesii întemeiate pe încrederea publicului, astfel încât rămâne ținut să acționeze în interesul public.

33

Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul reprezentantului notarului privind faptul că un notar nu ar putea asigura în mod efectiv misiunea de control care i‑a fost atribuită decât dacă, într‑o cauză al cărei obiect principal este aplicarea dreptului Uniunii, ar fi în măsură să adreseze o întrebare preliminară, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că existența unor căi de atac jurisdicționale îndreptate împotriva deciziilor permite să se garanteze în orice caz efectivitatea mecanismului de trimitere preliminară prevăzut la articolul 267 TFUE, precum și unitatea de interpretare a dreptului Uniunii pe care această dispoziție din tratat urmărește să o asigure (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Belov, C‑394/11, EU:C:2013:48, punctul 52).

34

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, reprezentantul notarului nu poate, în scopul prezentei cereri de decizie preliminară, să fie calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.

35

În consecință, cererea de decizie preliminară introdusă de reprezentantul notarului trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit inadmisibilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

36

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la organul de trimitere, este de competența acestuia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:

 

Cererea de decizie preliminară introdusă de un Zastępca notarialny w Krapkowicach (reprezentant al unui notar care își desfășoară activitatea în Krapkowice, Polonia) este în mod vădit inadmisibilă.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: polona.