HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

30 septembrie 2021 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor – Materie civilă și comercială – Convenția de la Lugano II – Articolul 15 alineatul (1) litera (c) – Competență în materia contractelor încheiate de consumatori – Transferul domiciliului consumatorului în alt stat obligat prin convenție”

În cauza C‑296/20,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), prin decizia din 12 mai 2020, primită de Curte la 3 iulie 2020, în procedura

Commerzbank AG

împotriva

E.O.,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, doamna C. Toader (raportoare) și domnul M. Safjan, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru Commerzbank AG, de N. Tretter, Rechtsanwalt;

pentru guvernul elvețian, de M. Schöll, în calitate de agent;

pentru Comisia Europeană, de M. Heller și I. Zaloguin, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 9 septembrie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Convenției privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007, a cărei încheiere a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008 (JO 2009, L 147, p. 1, denumită în continuare „Convenția de la Lugano II”), în special a articolului 15 alineatul (1) litera (c), precum și a articolului 16 alineatul (2) din aceasta.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Commerzbank AG, pe de o parte, și E.O., pe de altă parte, în legătură cu rambursarea unei datorii rezultate dintr‑o descoperire de cont în contul curent al lui E.O.

Cadrul juridic

3

Astfel cum reiese din „Informare privind data intrării în vigoare a Convenției privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 30 octombrie 2007” (JO 2011, L 138, p. 1), Convenția de la Lugano II a intrat în vigoare între Uniunea Europeană și Confederația Elvețiană la 1 ianuarie 2011.

4

Titlul II din Convenția de la Lugano II, denumit „Competența judiciară”, include în secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, articolele 2-4.

5

Articolul 2 alineatul (1) din această convenție prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenție sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în instanțele judecătorești din acel stat.”

6

Articolul 3 alineatul (1) din convenția menționată are următorul cuprins:

„Persoanele domiciliate într‑un stat obligat prin prezenta convenție pot fi acționate în justiție în instanțele altui stat obligat prin prezenta convenție numai în temeiul dispozițiilor cuprinse în secțiunile 2-7 din prezentul titlu.”

7

Articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Lugano II, cuprins în secțiunea 2 din titlul II, intitulată „Competențe speciale”, prevede:

„O persoană care își are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenție poate fi acționată în justiție pe teritoriul altui stat obligat prin prezenta convenție:

1.

(a)

în materie contractuală, în instanțele judecătorești de la locul de executare a obligației în cauză;

(b)

în sensul aplicării acestei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

[…]

în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat obligat prin prezenta convenție unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

(c)

în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);

[…]”

8

Titlul II din Convenția de la Lugano II cuprinde secțiunea 4, intitulată „Competența judiciară în materia contractelor încheiate de consumatori”, în cadrul căreia articolul 15 alineatul (1) prevede:

„În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale comerciale sau profesionale, competența judiciară se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 4 și articolului 5 [punctul] 5, în cazul în care:

[…]

(b)

contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate sau orice altă formă de credit, încheiat în scopul vânzării de bunuri; sau

(c)

în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul obligat prin prezenta convenție pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează aceste activități spre acel stat sau spre mai multe state, inclusiv spre statul [respectiv], iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.”

9

Potrivit articolului 16 alineatul (2) din această convenție:

„Acțiunea poate fi introdusă împotriva unui consumator de către cealaltă parte la contract numai la instanțele din statul obligat prin prezenta convenție pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.”

10

Articolul 17 din convenția menționată prevede:

„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:

1.

ulterioare nașterii litigiului sau

2.

care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni sau

3.

încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat obligat prin prezenta convenție, și care au ca efect atribuirea de competență instanțelor din statul respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului în cauză.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

11

Commerzbank, societate de drept german, are sediul social în Frankfurt am Main (Germania).

12

În cursul anului 2009, E.O., care avea atunci domiciliul în Dresda (Germania), deschisese un cont curent la o filială a Commerzbank, stabilită de asemenea în Dresda. Aceasta îi eliberase un card de credit.

13

În cursul anului 2014, E.O. și‑a transferat domiciliul în Elveția.

14

Din faptele constatate de instanța de apel rezultă că Commerzbank tolerase descoperiri de cont în contul curent al lui E.O.

15

În luna ianuarie 2015, E.O. a dorit să pună capăt raporturilor comerciale cu Commerzbank. Contul său curent înregistra atunci un sold debitor în cuantum de 6283,37 euro. E.O. a refuzat să ramburseze soldul respectiv pentru motivul că acesta rezulta din utilizarea frauduloasă a cardului său de credit de către terți.

16

După ce l‑a somat pe E.O. de mai multe ori, fără succes, să ramburseze soldul debitor în cauză, Commerzbank a denunțat, în luna aprilie a anului 2015, cu efect imediat, „raportul de credit” dintre părți și a stabilit un sold debitor exigibil în favoarea ei în cuantum de 4856,61 euro.

17

Întrucât E.O. nu a rambursat acest sold, Commerzbank a introdus, în luna noiembrie a anului 2016, la Amtsgericht Dresden (Tribunalul Districtual din Dresda, Germania) o acțiune având ca obiect obligarea lui E.O. la plata soldului respectiv.

18

Instanța menționată a respins această cerere ca inadmisibilă pentru motive de necompetență, având în vedere domiciliul pârâtului, situat în prezent în Elveția. La 14 iunie 2018, Landgericht Dresden (Tribunalul Regional din Dresda, Germania) a confirmat în apel hotărârea pronunțată în primă instanță.

19

Commerzbank a sesizat atunci instanța de trimitere cu recurs.

20

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) subliniază că soluția căii de atac cu care este sesizată depinde de interpretarea articolului 15 alineatul (1) litera (c) și a articolului 16 alineatul (2) din Convenția de la Lugano II.

21

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) amintește jurisprudența Curții în care aceasta a interpretat articolul 15 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II și a reținut trei condiții cumulative care permit aplicarea acestei dispoziții. În primul rând, o parte contractantă are calitatea de „consumator” care acționează într‑un cadru care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, în al doilea rând, contractul dintre un asemenea consumator și un profesionist a fost efectiv încheiat și, în al treilea rând, un asemenea contract face parte din una dintre categoriile vizate la alineatul (1) al articolului 15 menționat.

22

Instanța de trimitere consideră că primele două condiții sunt îndeplinite în speță. În ceea ce o privește pe cea de a treia, în măsura în care contractul în discuție în litigiul principal nu intră sub incidența articolului 15 alineatul (1) literele (a) și (b) din Convenția de la Lugano II, acesta ar putea intra numai sub incidența articolului 15 alineatul (1) litera (c) din această convenție.

23

Prin urmare, instanța menționată ridică problema dacă articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II presupune existența unei activități transfrontaliere a cocontractantului consumatorului la data încheierii contractului, amintind că, la acea dată, și anume în cursul anului 2009, atât consumatorul, cât și profesionistul, prin intermediul filialei sale, erau domiciliați în Dresda.

24

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano trebuie să fie interpretat în sensul că «desfășurarea» unei activități comerciale sau profesionale în statul obligat prin [această] convenție pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul presupune existența unei activități transfrontaliere a cocontractantului consumatorului încă de la momentul pregătirii și al încheierii contractului sau, pentru a stabili instanța competentă să soluționeze o acțiune, această dispoziție se aplică și în cazul în care, la momentul încheierii contractului, părțile la contract își aveau domiciliul în același stat obligat prin [această] convenție, în sensul articolelor 59 și 60 din Convenția de la Lugano II, iar elementul de extraneitate al raportului juridic a apărut abia a posteriori, prin faptul că consumatorul s‑a mutat ulterior într‑un alt stat obligat prin [această] convenție?

2)

În cazul în care, la momentul încheierii contractului, nu este necesară o activitate transfrontalieră:

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II coroborat cu articolul 16 alineatul (2) din aceeași convenție exclude, în general, stabilirea instanței competente în temeiul articolului 5 punctul 1 din această convenție în cazul în care, între încheierea contractului și introducerea acțiunii, consumatorul s‑a mutat într‑un alt stat obligat prin [Convenția de la Lugano II] sau este necesar ca, în plus, cocontractantul consumatorului să își desfășoare activitatea comercială sau profesională și în noul stat de domiciliu ori să își direcționeze activitatea respectivă spre cel din urmă stat, iar contractul să intre în sfera de acțiune a acestor activități?”

Procedura în fața Curții

25

Prin Decizia președintelui Curții din 22 iulie 2020, procedura în fața Curții a fost suspendată până la pronunțarea Ordonanței în cauza C‑98/20, mBank (Ordonanța din 3 septembrie 2020, mBank, C‑98/20, EU:C:2020:672).

26

Această procedură a fost reluată la 7 septembrie 2020.

27

În urma pronunțării acestei ordonanțe, instanța de trimitere a fost întrebată de grefă dacă dorește să își mențină cererea de decizie preliminară.

28

Ca răspuns, prin scrisoarea din 6 octombrie 2020, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a arătat că retrage a doua întrebare, referitoare la articolul 16 alineatul (2) din Convenția de la Lugano II, însă menține prima întrebare din cererea de decizie preliminară, referitoare la interpretarea articolului 15 alineatul (1) litera (c) din această convenție.

29

În consecință, s‑a procedat la notificarea cererii de decizie preliminară, însoțită de răspunsul instanței de trimitere.

Cu privire la întrebarea preliminară

30

Instanța de trimitere precizează de la bun început că numai în cazul în care ar fi excluse dispozițiile secțiunii 4 din titlul II din Convenția de la Lugano II competența internațională a instanțelor germane ar putea fi reținută în temeiul articolului 5 punctul 1 din această convenție.

31

Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească, în primul rând, că, după cum a precizat Curtea în Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schlömp (C‑467/16, EU:C:2017:993, punctul 37), Convenția de la Lugano II a intrat în vigoare între Uniunea Europeană și Confederația Elvețiană la 1 ianuarie 2011.

32

Astfel, deși contractul din litigiul principal a fost încheiat înainte de această dată, întrucât rezilierea acestuia și acțiunea în justiție subsecventă sunt ulterioare, aplicabilitatea convenției menționate nu poate fi contestată.

33

În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru dispozițiile Convenției de la Lugano II care sunt în esență identice cu cele ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) și, înaintea acestuia, cu cele ale Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), precum și, anterior, cu cele ale Convenției de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), jurisprudența Curții referitoare la interpretarea acestor dispoziții de drept al Uniunii rămâne relevantă (Ordonanța din 15 mai 2019, MC, C‑827/18, nepublicată, EU:C:2019:416, punctul 19 și jurisprudența citată).

34

În al treilea rând, în secțiunea 4 din titlul II din Convenția de la Lugano II, intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, figurează în special articolele 15 și 16.

35

Articolul 15 din Convenția de la Lugano II stabilește cele trei condiții, amintite la punctul 21 din prezenta hotărâre, care trebuie îndeplinite pentru a declanșa aplicarea secțiunii 4 amintite. Potrivit jurisprudenței, aceste condiții trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, astfel încât, dacă una dintre ele nu ar fi îndeplinită, competența nu ar putea fi stabilită potrivit normelor în materie de contracte încheiate de consumatori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 56 și jurisprudența citată).

36

În ceea ce privește articolul 16 din Convenția de la Lugano II, Curtea a amintit recent, în ceea ce privește articolul 18 din Regulamentul nr. 1215/2012, al cărui mod de redactare este în esență identic cu cel al articolului 16 amintit, că noțiunea de „domiciliul consumatorului” trebuie interpretată în sensul că desemnează domiciliul consumatorului la data introducerii acțiunii în justiție (Ordonanța din 3 septembrie 2020, mBank, C‑98/20, EU:C:2020:672, punctul 36).

37

În al patrulea rând, trebuie avut în vedere că, în ceea ce privește normele de competență speciale în materia contractelor încheiate de un consumator și în ipoteza în care, ca în speță, acțiunea este introdusă împotriva consumatorului de către profesionist, o normă precum cea prevăzută la articolul 16 alineatul (2) din Convenția de la Lugano II este calificată drept „normă de competență exclusivă”, în temeiul căreia acțiunea poate fi introdusă numai înaintea instanțelor din statul pe teritoriul căruia consumatorul are domiciliul (a se vedea prin analogie Ordonanța din 3 septembrie 2020, mBank, C‑98/20, EU:C:2020:672, punctul 26).

38

Acestea sunt considerațiile în lumina cărora trebuie să se răspundă la întrebarea adresată.

39

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II trebuie interpretat în sensul că stabilește competența în cazul în care profesionistul și consumatorul, părți la contract, aveau, la data încheierii acestuia, domiciliul în același stat obligat prin această convenție și în care un element de extraneitate al raportului juridic nu a apărut decât ulterior acestei date, ca urmare a transferului domiciliului consumatorului în alt stat obligat prin convenția menționată sau dacă, într‑o astfel de ipoteză, această dispoziție impune existența unei activități transfrontaliere din partea profesionistului încă de la încheierea contractului respectiv.

40

Potrivit unei jurisprudențe constante, metodele de interpretare pe care le utilizează Curtea impun să se țină seama nu numai de termenii dispoziției respective, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele pe care le urmărește actul din care aceasta face parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, A și alții (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele), C‑24/19, EU:C:2020:503, punctul 37, precum și jurisprudența citată].

41

În primul rând, potrivit redactării articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II, cocontractantul consumatorului „desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul obligat prin prezenta convenție pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează aceste activități spre acel stat sau spre mai multe state, inclusiv spre statul [respectiv], iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități”.

42

Astfel cum arată Comisia Europeană, nu reiese nici în mod expres, nici implicit din termenii acestei dispoziții că, la data la care a fost încheiat contractul, activitatea profesională trebuie să fie direcționată în mod necesar către un alt stat decât cel în care se află sediul profesionistului. De asemenea, nimic nu indică nici că statul în care este domiciliat consumatorul trebuie să fie un alt stat decât cel al sediului cocontractantului profesionist.

43

Astfel, ceea ce se impune în mod expres este numai faptul ca respectivul cocontractant profesionist să își desfășoare activitatea în statul în care se află domiciliul consumatorului.

44

Această considerație este confirmată de jurisprudența Curții în ceea ce privește instrumentele echivalente cu Convenția de la Lugano II. Astfel, Curtea a statuat deja că normele uniforme de competență erau aplicabile în pofida împrejurării că, la data încheierii contractului, consumatorul și profesionistul erau domiciliați în același stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Hypoteční banka, C‑327/10, EU:C:2011:745, punctele 22, 29, 30 și 34, precum și jurisprudența citată).

45

În Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Maletic (C‑478/12, EU:C:2013:735, punctul 26), Curtea și‑a reiterat jurisprudența constantă potrivit căreia aplicarea normelor de competență necesită existența unui element de extraneitate, iar caracterul internațional al raportului juridic în cauză nu trebuie în mod necesar să rezulte din implicarea, determinată de fondul litigiului sau de domiciliul fiecăreia dintre părțile la litigiu, a mai multor state contractante.

46

Trebuie să se observe că, deși este adevărat că, în împrejurările care stau la baza pronunțării Ordonanței din 3 septembrie 2020, mBank (C‑98/20, EU:C:2020:672), banca, stabilită într‑un prim stat, deținea o sucursală în al doilea stat în care, la data încheierii contractului, era de asemenea domiciliat consumatorul, este cert că, în această cauză, banca menționată nu desfășura nicio activitate profesională sau comercială în al treilea stat în care consumatorul avea domiciliul în prezent, fără ca această împrejurare să se opună aplicării articolului 17 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012, ale cărui dispoziții sunt aproape identice cu cele ale articolului 15 alineatul (1)] litera (c) din Convenția de la Lugano II.

47

Considerațiile care precedă nu sunt contrazise de motivarea Hotărârii din 7 decembrie 2010, Pammer și Hotel Alpenhof (C‑585/08 și C‑144/09, EU:C:2010:740). Astfel, cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea interpretarea sintagmei „a direcționa spre” într‑un caz în care activitatea profesionistului era prezentată pe un site internet, precum și aspectul dacă simpla „accesibilitate” a site‑ului internet era suficientă. Astfel, nu se poate deduce din hotărârea menționată că, în principiu, în cadrul articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II, desfășurarea unei activități profesionale sau comerciale trebuie să privească în mod necesar un alt stat contractant la momentul încheierii contractului, iar aplicarea acestui articol ar fi exclusă întrucât consumatorul, la data încheierii acestui contract, este domiciliat în același stat ca și cocontractantul profesionist.

48

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul, instanța de trimitere se întemeiază pe o interpretare comparativă a literelor (a)-(c) ale articolului 15 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II pentru a sugera că la încheierea contractului este necesar un element de extraneitate potrivit literei (c) a acestei dispoziții.

49

În această privință, după cum a arătat și Comisia, niciuna dintre cele trei ipoteze prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II nu menționează necesitatea ca activitatea desfășurată să cuprindă un element de extraneitate la data încheierii contractului.

50

În ceea ce privește interpretarea sistematică a articolului 15 din convenția respectivă, trebuie subliniat că reiese din cuprinsul articolului 17 alineatul (3) din aceasta că clauzele atributive de competență „încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat obligat prin prezenta convenție, au ca efect atribuirea de competență instanțelor din statul respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului în cauză”.

51

Astfel, după cum arată avocatul general la punctele 76 și 77 din concluzii, împrejurarea că părțile erau domiciliate în același stat la data încheierii contractului în discuție în litigiul principal nu împiedică aplicarea dispozițiilor secțiunii 4 din titlul II din Convenția de la Lugano II, precum articolul 17 alineatul (3) din aceasta.

52

Rezultă că o interpretare sistematică a dispozițiilor secțiunii 4 din titlul II din Convenția de la Lugano II nu impune existența unei activități transfrontaliere din partea profesionistului încă de la încheierea contractului.

53

În al treilea rând, în ceea ce privește obiectivul urmărit de Convenția de la Lugano II și ca răspuns la a doua obiecție formulată de Commerzbank, referitoare la previzibilitatea normelor de competență, precum și la riscul ca un consumator „să ia cu el” forul de protecție, trebuie avut în vedere faptul că normele acestei convenții urmăresc nu să reglementeze economia contractului, ci să creeze norme uniforme de competență judiciară internațională (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 februarie 2021, Markt24, C‑804/19, EU:C:2021:134, punctele 30 și 32, precum și jurisprudența citată) și că acestea nu sunt stabilite anterior introducerii acțiunii (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 septembrie 2020, mBank, C‑98/20, EU:C:2020:672, punctul 36).

54

Astfel, contrar susținerilor reclamantei din litigiul principal, trebuie să se constate că norma privind competența instanței de la domiciliul consumatorului, în pofida unei eventuale schimbări de domiciliu, este nu numai rezultatul procesului de integrare normativă, normele Convenției de la Lugano II constituind una dintre manifestările acestuia, ci corespunde de asemenea normei obișnuite de competență în funcție de domiciliul pârâtului, stabilită la articolul 2 alineatul (1) din această convenție.

55

În al patrulea și ultimul rând, instanța de trimitere se întemeiază pe Raportul domnului Schlosser cu privire la Convenția din 9 octombrie 1978 referitoare la aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și la Protocolul privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiție (JO 1979, C 59, p. 71, punctul 161) pentru a considera că, în ipoteza în care consumatorul și‑ar transfera domiciliul în alt stat după încheierea contractului, secțiunea 4, intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, din titlul II din Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, încheiată la Lugano le 16 septembrie 1988 (JO 1988, L 319, p. 9), cunoscută sub denumirea „Convenția de la Lugano”, nu s‑ar aplica situațiilor prevăzute la articolul 13 primul alineat punctul 3 din această convenție [ale cărui dispoziții sunt preluate la articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II] decât în cazul in care condițiile prevăzute în această dispoziție sunt îndeplinite în noul stat de reședință.

56

Trebuie amintit că la punctul la 161 din raportul menționat se arată că nu este vorba despre o regulă absolută, ci că aceasta poate face obiectul unor excepții. Acest punct explică în special rațiunea de a fi a acestei norme, referitoare la dificultățile inerente publicității transfrontaliere în vederea încheierii contractului.

57

În această privință, trebuie constatat că condițiile legate de tehnologia comunicațiilor au evoluat considerabil de la publicarea acestui raport.

58

În orice caz, deși este adevărat că conținutul unui astfel de raport poate susține sau confirma analiza dispozițiilor a căror interpretare trebuie efectuată de Curte, acesta nu poate să înlăture modul de redactare a dispozițiilor respective.

59

Or, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 43-54 din prezenta hotărâre, reiese atât din modul de redactare a articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II, din contextul acestei dispoziții, precum și din finalitatea acestei convenții că aplicabilitatea dispoziției menționate este supusă numai condiției exprese ca cocontractantul profesionist să își desfășoare activitatea în statul de domiciliu al consumatorului la data încheierii contractului, fără ca transferul ulterior al domiciliului consumatorului în alt stat contractant să poată împiedica aplicarea aceleiași dispoziții.

60

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II trebuie interpretat în sensul că această dispoziție stabilește competența în cazul în care profesionistul și consumatorul, părți la un contract de consum, erau, la data încheierii acestui contract, domiciliați în același stat obligat prin această convenție și în care un element de extraneitate al raportului juridic nu a apărut decât ulterior încheierii contractului respectiv, ca urmare a transferului ulterior al domiciliului consumatorului în alt stat obligat prin convenția menționată.

Cu privire la cheltuielile de judecată

61

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

 

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007, a cărei încheiere a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008, trebuie interpretat în sensul că această dispoziție stabilește competența în cazul în care profesionistul și consumatorul, părți la un contract de consum, erau, la data încheierii acestui contract, domiciliați în același stat obligat prin această convenție și în care un element de extraneitate al raportului juridic nu a apărut decât ulterior încheierii contractului respectiv, ca urmare a transferului ulterior al domiciliului consumatorului în alt stat obligat prin convenția menționată.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: germana.