–

pentru guvernul belgian, de P. Cottin, M. Jacobs și C. Pochet, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. M. Hoogveld, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Cattabriga și A. Azema, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 5 și 13 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între LM, resortisant al unei țări terțe, pe de o parte, și centre public d’action sociale de Seraing (Centrul Public de Acțiune Socială din Seraing, Belgia) (denumit în continuare „CPAS”), pe de altă parte, în legătură cu deciziile acestuia din urmă prin care a fost retras ajutorul social de care beneficia LM.

3

Articolul 3 din Directiva 2008/115 prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

4

Articolul 5 din această directivă prevede:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

[…]

și respectă principiul nereturnării.”

5

Articolul 8 alineatul (3) din directiva menționată prevede:

„Statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea.”

6

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Amânarea îndepărtării”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre amână îndepărtarea:

7

Articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 prevede:

„(1)   Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.

(2)   Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale.”

8

Articolul 14 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„Cu excepția cazurilor care intră sub incidența articolelor 16 și 17, statele membre garantează că următoarele principii sunt luate în considerare, în măsura posibilului, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, pe perioada termenului pentru plecare voluntară acordat în conformitate cu articolul 7 și pe perioadele pentru care îndepărtarea a fost amânată în conformitate cu articolul 9:

9

Articolul 57 alineatul 2 din loi organique du 8 juillet 1976 des centres publics d’action sociale (Legea organică din 8 iulie 1976 privind centrele publice de acțiune socială), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, prevede:

„Prin derogare de la celelalte dispoziții din prezenta lege, misiunea Centrului public de acțiune socială se limitează la:

[…]”

10

La 20 august 2012, LM a formulat, în numele său și al fiicei sale, R, minoră la acea dată, cereri de acordare a unei autorizații de ședere pentru motive medicale, motivate de faptul că aceasta suferă de mai multe boli grave.

11

Întrucât aceste cereri au fost declarate admisibile la 6 martie 2013, LM a beneficiat de ajutor social, acesta din urmă fiind în sarcina CPAS.

12

Trei decizii de respingere a cererilor de acordare a unei autorizații de ședere formulate de LM au fost adoptate succesiv, apoi retrase de autoritatea competentă. La 8 februarie 2016, a fost adoptată o a patra decizie de respingere a cererilor respective. Această decizie era însoțită de un ordin de părăsire a teritoriului belgian.

13

LM a introdus, la 25 martie 2016, o acțiune având ca obiect anularea și suspendarea respectivei decizii de respingere a cererilor sale și a ordinului de părăsire a teritoriului la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia).

14

CPAS a retras ajutorul social de care beneficia LM începând cu 26 martie 2016, data expirării termenului pentru plecarea voluntară care îi fusese acordat prin ordinul de părăsire a teritoriului belgian. În schimb, CPAS i‑a acordat lui LM beneficiul asistenței medicale de urgență începând cu 22 martie 2016.

15

În urma unei proceduri privind măsurile provizorii inițiate de LM la tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia), drepturile persoanei în cauză la ajutor social au fost restabilite.

16

Prin două decizii din 16 mai 2017, CPAS a retras aceste drepturi la ajutor social începând cu 11 aprilie 2017, dată la care fiica lui LM a devenit majoră.

17

LM a introdus o acțiune împotriva acestor decizii la tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège). Prin hotărârea din 16 aprilie 2018, instanța menționată a considerat că retragerea dreptului la ajutorul social era întemeiată începând de la data la care R devenise majoră.

18

La 22 mai 2018, LM a declarat apel la cour du travail de Liège (Curtea pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia).

19

Această instanță constată că degradarea previzibilă a stării de sănătate a lui R în cazul returnării în țara sa de origine pare să corespundă sub toate aspectele pragului de gravitate impus pentru a se considera că îndepărtarea ar expune‑o pe aceasta la tratamente inumane sau degradante. În plus, ea arată că, având în vedere starea de sănătate a lui R, prezența tatălui său alături de ea rămâne tot atât de indispensabilă precum atunci când aceasta era minoră.

20

În aceste condiții, cour du travail de Liège (Curtea pentru Litigii de Muncă din Liège) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 57 [alineatul] 2 [primul] paragraf punctul 1° din loi organique du 8 juillet 1976 des centres publics d’action sociale (Legea organică belgiană din 8 iulie 1976 privind centrele publice de acțiune socială) este contrar articolelor 5 și 13 din Directiva 2008/115/CE coroborate cu articolul 19 [alineatul] (2) și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și cu articolul 14 [alineatul] (1) [litera] (b) din această directivă și cu articolele 7 și 12 din Carta drepturilor fundamentale […], astfel cum au fost interpretate prin Hotărârea [din 18 decembrie 2014, Abdida (C‑562/13, EU:C:2014:2453)]:

21

Guvernul belgian susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă, în măsura în care privește compatibilitatea unei norme de drept belgian cu diverse dispoziții ale Directivei 2008/115 și ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), din moment ce nu există, potrivit acestuia, nicio legătură între situația lui LM și dreptul Uniunii.

22

Acest guvern apreciază astfel că LM nu poate pretinde să beneficieze de un ajutor social. Astfel, acesta nu ar face obiectul unei îndepărtări și nu s‑ar afla în una dintre situațiile prevăzute la articolul 14 din directiva menționată, din moment ce, pe de o parte, termenul pentru plecarea voluntară care i‑a fost acordat ar fi expirat și, pe de altă parte, nu s‑ar afla într‑o perioadă pentru care îndepărtarea a fost amânată.

23

În plus, întrucât LM nu suferă de o boală gravă, eventuala sa îndepărtare nu ar putea constitui o încălcare a articolului 5 din directiva menționată, interpretat în lumina articolului 19 alineatul (2) din cartă. Astfel, situația sa nu ar fi comparabilă cu cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida (C‑562/13, EU:C:2014:2453).

24

În această privință, trebuie amintit că sistemul de cooperare stabilit la articolul 267 TFUE este întemeiat pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte. În cadrul unei proceduri inițiate în temeiul acestui articol, interpretarea prevederilor naționale este de competența instanțelor statelor membre, iar nu a Curții, și nu este de competența acesteia din urmă să se pronunțe asupra compatibilității normelor de drept intern cu prevederile dreptului Uniunii. În schimb, Curtea este competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să permită acesteia să aprecieze compatibilitatea normelor de drept intern cu reglementarea Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 1981, Frans‑Nederlandse Maatschappij voor Biologische Producten, 272/80, EU:C:1981:312, punctul 9, și Hotărârea din 30 aprilie 2020, CTT – Correios de Portugal, C‑661/18, EU:C:2020:335, punctul 28).

25

Prin urmare, deși textul întrebării adresate cu titlu preliminar de instanța de trimitere invită Curtea să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei dispoziții de drept intern cu dreptul Uniunii, nimic nu se opune ca Curtea să dea un răspuns util instanței de trimitere furnizând acesteia elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care îi vor permite să se pronunțe ea însăși asupra compatibilității dreptului intern cu dreptul Uniunii. În consecință, întrucât această întrebare privește interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2020, CTT – Correios de Portugal, C‑661/18, EU:C:2020:335, punctul 29 și jurisprudența citată).

26

Pe de altă parte, trebuie să se constate că întrebarea adresată urmărește în special să stabilească dacă articolul 14 din Directiva 2008/115 este aplicabil unui resortisant al unei țări terțe precum reclamantul din litigiul principal, chiar dacă nu suferă de o boală gravă. Prin urmare, aprecierea argumentației prezentate de guvernul belgian, potrivit căreia situația lui LM este lipsită de orice legătură cu dreptul Uniunii, este indisociabil legată de răspunsul care trebuie dat la întrebarea adresată și, prin urmare, nu este de natură să determine inadmisibilitatea acestei întrebări (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 ianuarie 2019, KPMG Baltics, C‑639/17, EU:C:2019:31, punctul 11, și Hotărârea din 3 decembrie 2019, Iccrea Banca, C‑414/18, EU:C:2019:1036, punctul 30).

27

Rezultă că întrebarea adresată este admisibilă.

28

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 5, 13 și 14 din Directiva 2008/115, citite în lumina articolului 7, a articolului 19 alineatul (2), precum și a articolelor 21 și 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede acoperirea, în măsura posibilului, a nevoilor de bază ale unui resortisant al unei țări terțe atunci când:

29

Articolul 14 din Directiva 2008/115 prevede anumite garanții în așteptarea returnării, în special în perioadele pentru care îndepărtarea a fost amânată în conformitate cu articolul 9 din această directivă (Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 55).

30

Deși din decizia de trimitere reiese că autoritățile belgiene nu au decis în mod formal să amâne îndepărtarea reclamantului din litigiul principal, reiese din jurisprudența Curții că obligația de a amâna îndepărtarea prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată se aplică în toate situațiile în care un stat membru este obligat să suspende executarea unei decizii de returnare ca urmare a exercitării unei căi de atac împotriva acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 57).

31

Rezultă că garanțiile în așteptarea returnării menționate la articolul 14 din Directiva 2008/115 trebuie să fie asigurate în situațiile în care statul membru în cauză este obligat să ofere unui resortisant al unei țări terțe o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva unei decizii de returnare adoptate împotriva sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 53 și 58).

32

Prin urmare, trebuie să se stabilească, pentru a răspunde la întrebarea adresată, dacă tatăl unui copil major grav bolnav, a cărui prezență alături de acest copil major este indispensabilă acestuia din urmă, trebuie să beneficieze, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, de o astfel de cale de atac suspensivă.

33

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115, un resortisant al unei țări terțe trebuie să dispună de o cale de atac efectivă împotriva unei decizii de returnare adoptate împotriva sa, dar că această cale de atac nu are în mod necesar un efect suspensiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 43 și 44).

34

Cu toate acestea, caracteristicile căii de atac menționate trebuie determinate în conformitate cu articolul 47 din cartă, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol și cu principiul nereturnării, garantat printre altele la articolul 19 alineatul (2) din cartă și la articolul 5 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 45 și 46, precum și Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctele 52 și 53).

35

Curtea a dedus din considerațiile care precedă că calea de atac introdusă împotriva unei decizii de returnare trebuie, pentru a asigura, în privința respectivului resortisant al unei țări terțe, respectarea cerințelor care decurg din principiul nereturnării și din articolul 47 din cartă, să aibă un efect suspensiv de plin drept, având în vedere că executarea acestei decizii îl poate expune în special pe acest resortisant unui risc real de a fi supus unor tratamente contrare articolului 19 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 56).

36

Aceasta este situația în special atunci când executarea unei decizii de returnare poate expune un resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 53).

37

În schimb, trebuie să se constate că părintele unui astfel de resortisant al unei țări terțe nu este expus în mod direct, doar ca urmare a acestei calități, unui risc de a suferi tratamente contrare articolului 19 alineatul (2) din cartă în cazul executării unei decizii de returnare.

38

Cu toate acestea, trebuie subliniat că obligația de a asigura, în anumite cazuri, unui resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă beneficiul unei căi de atac suspensive de plin drept împotriva deciziei de returnare căreia îi este supus urmărește, în definitiv, să garanteze că această decizie nu va fi executată înainte ca argumentația invocată în susținerea acestei căi de atac să fie examinată de o autoritate competentă, în măsura în care această executare ar implica o returnare către o țară terță în care resortisantul respectiv riscă să fie supus unor tratamente inumane sau degradante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 49 și 50).

39

Astfel, această obligație are ca scop să permită persoanei în cauză să se mențină temporar pe teritoriul statului membru care a adoptat o decizie de returnare împotriva sa.

40

Or, în cazul în care, din cauza stării sale de sănătate, această persoană este în totalitate dependentă de un părinte a cărui prezență alături de ea este indispensabilă, executarea unei decizii de returnare adoptate împotriva acestui părinte, în măsura în care ar implica plecarea imediată a acestuia către o țară terță, ar risca să împiedice, în fapt, respectiva persoană să se mențină temporar pe teritoriul acestui stat membru.

41

Prin urmare, a autoriza executarea unei astfel de decizii de returnare înainte ca argumentația întemeiată pe situația acestui copil să fi fost examinată de o autoritate competentă ar risca să priveze, în practică, respectivul copil de protecția de care trebuie să beneficieze în temeiul articolelor 5 și 13 din Directiva 2008/115, interpretate în lumina articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din cartă. În consecință, pentru a garanta efectivitatea acestei protecții, părintele aceluiași copil trebuie, în temeiul acestor dispoziții, să beneficieze de o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva deciziei de returnare adoptate împotriva sa.

42

Împrejurarea că respectivul copil era major la data adoptării deciziei de returnare referitoare la părintele său sau că a devenit astfel în cursul procedurii este lipsită de relevanță în această privință, în măsura în care se stabilește că, în pofida faptului că acest copil este major, subzistă dependența față de părintele său.

43

În plus, din moment ce guvernul belgian susține că o cale de atac suspensivă de plin drept nu ar trebui, în orice caz, să fie garantată decât împotriva unei decizii de îndepărtare, iar nu împotriva unei decizii de returnare, trebuie să se precizeze că protecția jurisdicțională asigurată unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei decizii de returnare, a cărei executare îl poate expune unui risc real de a fi supus unor tratamente contrare articolului 19 alineatul (2) din cartă, ar fi insuficientă dacă acest resortisant al unei țări terțe nu ar dispune de o asemenea cale de atac suspensivă împotriva acestei decizii, încă de la data notificării acesteia.

44

Astfel, pe de o parte, din articolul 3 punctele 3-5 din Directiva 2008/115 rezultă că, prin definiție, o decizie de returnare impune sau enunță o obligație a resortisantului unei țări terțe pe care îl vizează de a se întoarce într‑o țară terță, în timp ce noțiunea de „îndepărtare” desemnează transferul fizic al acestui resortisant al unei țări terțe în afara statului membru în cauză.

45

Prin urmare, chiar și într‑un stat membru în care, în temeiul articolului 8 alineatul (3) din această directivă, un act distinct prin care se dispune îndepărtarea este adoptat ulterior deciziei de returnare, această decizie are ca efect, prin ea însăși, să se opună posibilității resortisantului în cauză al unei țări terțe de a se menține temporar pe teritoriul acestui stat membru până la examinarea argumentației prezentate în susținerea căii de atac formulate împotriva deciziei menționate. Realizarea obiectivului expus la punctul 39 din prezenta hotărâre impune, în consecință, garantarea suspendării deciziei de returnare, care nu poate fi suplinită în mod valabil printr‑o suspendare a deciziei de îndepărtare care ar putea fi adoptată ulterior.

46

Pe de altă parte, legătura stabilită în mod explicit de legiuitorul Uniunii între articolul 9 alineatul (1) litera (b), articolul 13 alineatul (2) și articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/115 arată că această din urmă dispoziție are în special ca obiect să ofere garanții minime resortisanților țărilor terțe în cursul oricărei perioade în care executarea obligației de returnare pronunțate în privința lor trebuie să fie amânată în mod imperativ.

47

Or, soluția sugerată de guvernul belgian ar permite, dimpotrivă, statelor membre să nu ofere astfel de garanții decât în cazurile în care, pe lângă decizia de returnare, a fost adoptată o decizie de îndepărtare. Astfel, autoritățile competente ar putea să amâne, în mod discreționar, acordarea acestor garanții prin faptul că s‑au abținut să adopte o decizie de îndepărtare.

48

De altfel, Curtea a precizat, la punctul 56 din Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi (C‑181/16, EU:C:2018:465), că obligația de a prevedea, în anumite cazuri, o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva unei decizii de returnare se impunea, a fortiori, în ceea ce privește o eventuală decizie de îndepărtare, statuând astfel că obligația menționată nu se limita la acest din urmă tip de decizie.

49

În plus, în ceea ce privește argumentația guvernului belgian prin care se urmărește să se stabilească faptul că legislația belgiană care reglementează acțiunile introduse împotriva deciziilor de returnare este conformă cu dreptul Uniunii, trebuie amintit că din jurisprudența Curții menționată la punctul 24 din prezenta hotărâre reiese că, în cadrul unei proceduri introduse în temeiul articolului 267 TFUE, nu revine Curții sarcina de a se pronunța cu privire la compatibilitatea normelor de drept intern cu dispozițiile dreptului Uniunii.

50

Din cele ce precedă rezultă că un resortisant al unei țări terțe, părinte al unui copil major grav bolnav care este dependent de acesta și care face obiectul unei decizii de returnare a cărei executare îl poate expune pe acest copil major unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate, trebuie să beneficieze, în așteptarea returnării, de garanțiile prevăzute la articolul 14 din Directiva 2008/115.

51

În temeiul acestor garanții, statele membre trebuie, în aplicarea articolului 14 alineatul (1) literele (a), (b) și (d) din această directivă, să garanteze că, în măsura posibilului, unitatea familială cu membrii familiei prezenți pe teritoriul lor este menținută, că îngrijirile medicale de urgență și tratamentul de bază al bolii sunt asigurate și că nevoile speciale ale persoanelor vulnerabile sunt luate în considerare.

52

Respectarea acestor principii presupune ca nevoile de bază ale unui resortisant al unei țări terțe precum reclamantul din litigiul principal să fie acoperite, în caz contrar, astfel cum subliniază instanța de trimitere și după cum a arătat domnul avocat general la punctul 93 din concluziile sale, acest reclamant nu ar fi în măsură să rămână lângă copilul său major și să îi acorde sprijinul de care are nevoie în perioada în care i se permite acestuia din urmă să se mențină temporar pe teritoriul statului membru în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 60).

53

Această obligație nu se impune însă decât dacă resortisantul respectiv al unei țări terțe nu dispune de mijloace pentru a face față singur nevoilor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 59).

54

În plus, revine statelor membre sarcina de a stabili forma pe care trebuie să o ia această acoperire a nevoilor de bază ale resortisantului unei țări terțe interesat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 61). În consecință, nu se poate exclude ca această acoperire să poată lua forma unui ajutor social acordat în mod direct copilului major, în măsura în care acesta este adaptat și suficient pentru a asigura acoperirea menționată, precum și pentru a permite părintelui acestui copil să îi acorde sprijinul de care are nevoie, aspect a cărui verificare este, după caz, de competența instanței de trimitere.

55

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 5, 13 și 14 din Directiva 2008/115, citite în lumina articolului 7, a articolului 19 alineatul (2), precum și a articolelor 21 și 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede acoperirea, în măsura posibilului, a nevoilor de bază ale unui resortisant al unei țări terțe atunci când:

56

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolele 5, 13 și 14 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, citite în lumina articolului 7, a articolului 19 alineatul (2), precum și a articolelor 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede acoperirea, în măsura posibilului, a nevoilor de bază ale unui resortisant al unei țări terțe atunci când: