–

pentru Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (INPS), de A. Coretti, V. Stumpo și M. Sferrazza, avvocati;

–

pentru VR, de A. Guariso și L. Neri, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de A. Giordano și P. Gentili, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Cattabriga, A. Azéma și B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (INPS) (Institutul național de asigurări sociale, Italia), pe de o parte, și VR, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de alocație familială pentru perioada în care soția și copiii persoanei interesate au avut reședința în țara lor terță de origine.

3

Considerentele (2), (4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 2 din această directivă, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

5

Articolul 11 din directiva menționată, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede:

„(1)   Rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește:

[…]

[…]

(2)   În ceea ce privește alineatul (1) literele (b), (d), (e), (f) și (g), statul membru în cauză poate limita egalitatea de tratament la cazurile în care locul de reședință înregistrat sau obișnuit al rezidentului pe termen lung sau acela al membrilor familiei sale pentru care solicită indemnizații se găsește pe teritoriul său.

[…]

(4)   În ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază.

[…]”

6

Din decizia de trimitere reiese că decreto legge n. 69 – Norme in materia previdenziale, per il miglioramento delle gestioni degli enti portuali ed altre disposizioni urgenti (Decretul‑lege nr. 69 privind norme în materie de securitate socială pentru îmbunătățirea administrării entităților portuare și alte măsuri urgente) din 13 martie 1988 (GURI nr. 61 din 14 martie 1988), care a devenit Legea nr. 153 din 13 mai 1988 (GURI nr. 112 din 14 mai 1988) (denumită în continuare „Legea nr. 153/1988”), a introdus alocația pentru gospodărie, al cărei cuantum depinde de numărul de copii în vârstă de până la 18 ani care fac parte din gospodărie și de veniturile acesteia (denumită în continuare „alocația pentru gospodărie”).

7

Articolul 2 alineatul 6 din Legea nr. 153/1988 prevede:

„Gospodăria este formată din soți, cu excepția soțului separat de drept și de fapt, din copiii lor și din persoanele asimilate acestora […] cu vârsta sub 18 ani împliniți sau fără limită de vârstă în cazul în care, din cauza unei infirmități sau a unei deficiențe fizice sau mintale, se află în imposibilitate absolută și permanentă de a desfășura o activitate remunerată. Pot face parte de asemenea din gospodărie, în aceleași condiții cu copiii și persoanele asimilate acestora, frații, surorile și nepoții cu vârsta sub 18 ani împliniți sau fără limită de vârstă în cazul în care, din cauza unei infirmități sau a unei deficiențe fizice sau mintale, se află în imposibilitate absolută și permanentă de a desfășura o activitate remunerată, dacă sunt orfani de tată și de mamă și nu au dreptul la o pensie de urmaș.”

8

Potrivit articolului 2 alineatul 6a din Legea nr. 153/1988, nu fac parte din gospodărie, în sensul acestei legi, soțul, precum și copiii și persoanele asimilate acestora ai resortisantului unei țări terțe care nu au reședința pe teritoriul Republicii Italiene, cu excepția cazului în care statul din care provine resortisantul străin acordă un tratament reciproc cetățenilor italieni sau a fost încheiată o convenție internațională în materia prestațiilor familiale.

9

Directiva 2003/109 a fost transpusă în dreptul național prin decreto legislativo n. 3 – Attuazione della direttiva 2003/109/CE relativa allo status di cittadini di Paesi terzi soggiornanti di lungo periodo (Decretul legislativ nr. 3 de transpunere a Directivei [2003/109]) din 8 ianuarie 2007 (GURI nr. 24 din 30 ianuarie 2007) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 3/2007”), care a încorporat dispozițiile acestei directive în decreto legislativo n. 286 – Testo unico delle disposizioni concernenti la disciplina dell’immigrazione e norme sulla condizione dello straniero (Decretul legislativ nr. 286 referitor la Textul unic al dispozițiilor privind reglementarea imigrației și al normelor privind situația străinului) din 25 iulie 1998 (supliment ordinar la GURI nr. 191 din 18 august 1998) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 286/1998”). Articolul 9 alineatul 12 litera c) din acest decret legislativ prevede că resortisantul unei țări terțe care este deținător al unui permis de ședere pe termen lung beneficiază, printre altele, de prestații de securitate socială și de asistență socială, „în afară de cazul în care există o dispoziție contrară și cu condiția să se facă dovada că străinul este în mod efectiv rezident pe teritoriul național”.

10

VR este un resortisant al unei țări terțe angajat în Italia și titular, din anul 2010, al unui permis de ședere pe termen lung, în conformitate cu Decretul legislativ nr. 286/1998. În perioada cuprinsă între luna septembrie a anului 2011 și luna aprilie a anului 2014, soția sa și cei cinci copii ai săi au avut reședința în țara lor de origine, Pakistan.

11

Întrucât INPS a refuzat, în temeiul articolului 2 alineatul 6a din Legea nr. 153/1988, să îi plătească alocația pentru gospodărie aferentă perioadei respective, VR a introdus o acțiune la Tribunale del lavoro di Brescia (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Brescia, Italia) împotriva INPS și a angajatorului său, invocând caracterul discriminatoriu al acestui refuz. Instanța menționată i‑a admis cererile și a obligat pârâții să îi plătească sumele corespunzătoare, după ce a exclus aplicarea acestei dispoziții, pe care a considerat‑o contrară articolului 11 din Directiva 2003/109.

12

Apelul declarat de INPS împotriva acestei decizii la Corte d’appello di Brescia (Curtea de Apel din Brescia, Italia) a fost respins, întrucât această instanță a considerat că alocația pentru gospodărie era o prestație esențială de asistență socială, care nu putea intra sub incidența derogărilor de la egalitatea de tratament permise de Directiva 2003/109.

13

Prin urmare, INPS a formulat recurs la instanța de trimitere, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), în fața căreia susține că alocația pentru gospodărie nu constituie o prestație de asistență socială, ci o prestație de securitate socială și că, în orice caz, nu poate fi considerată o prestație esențială care nu poate face obiectul unei derogări de la obligația de egalitate de tratament.

14

Instanța de trimitere arată că soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 și de aspectul dacă această dispoziție implică faptul că membrii familiei rezidentului pe termen lung, titular al dreptului la plata alocației pentru gospodărie prevăzută la articolul 2 din Legea nr. 153/1988, fac parte din cercul membrilor familiei care beneficiază de această prestație, deși au reședința în afara teritoriului italian.

15

Ea precizează, în această privință, că gospodăria menționată la articolul 2 din Legea nr. 153/1988 nu constituie doar baza de calcul al alocației pentru gospodărie, ci și beneficiarul acesteia din urmă, prin intermediul titularului remunerației sau al pensiei pe care se grefează alocația respectivă. Aceasta din urmă constituie un supliment economic de care beneficiază în special toți prestatorii de muncă ce își desfășoară activitatea pe teritoriul italian, cu condiția să facă parte dintr‑o gospodărie ale cărei venituri nu depășesc un plafon determinat. Pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 2018 și 30 iunie 2019, cuantumul său în cotă integrală era de 137,50 euro pe lună pentru venituri anuale care nu depășesc 14541,59 euro. Plata acesteia este efectuată de angajator în același timp cu remunerația.

16

Instanța de trimitere arată de asemenea că Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a avut deja ocazia să sublinieze, în jurisprudența sa, natura dublă a alocației pentru gospodărie. Pe de o parte, întrucât este legată de veniturile de orice natură ale gospodăriei și urmărește să garanteze un venit suficient familiilor care sunt lipsite de un asemenea venit, această alocație intră în sfera prestațiilor de securitate socială. În conformitate cu normele generale ale regimului de securitate socială în care se înscrie alocația menționată, protecția familiilor lucrătorilor în activitate este pusă în aplicare prin plata unui supliment la remunerația pentru munca prestată. Fiind finanțată din contribuțiile achitate de toți angajatorii, la care se adaugă un supliment plătit de stat, alocația pentru gospodărie este plătită de angajator, care o avansează și care este autorizat să efectueze o compensare cu contribuția datorată. Pe de altă parte, această alocație intră în sfera asistenței sociale, întrucât veniturile luate în considerare sunt majorate, după caz, pentru a le proteja pe persoanele care suferă de infirmitate sau de deficiență fizică sau mintală ori pe minorii care au dificultăți persistente în îndeplinirea obligațiilor și a atribuțiilor specifice vârstei lor. În orice caz, potrivit instanței de trimitere, este vorba despre o măsură care intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

17

Instanța de trimitere subliniază că membrii gospodăriei au o importanță esențială în sistemul alocației pentru gospodărie și sunt considerați beneficiari ai acesteia. Cu toate acestea, având în vedere că legea îi desemnează pe membrii familiei care compun gospodăria drept beneficiari ai unei prestații economice pe care are dreptul să o primească titularul remunerației pe care se grefează această alocație, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 se opune unei dispoziții precum articolul 2 alineatul 6a din Legea nr. 153/1988. Ea își exprimă îndoiala în special cu privire la interpretarea acestei directive în raport cu considerentul (4) și cu articolul 2 litera (e) din directiva menționată.

18

În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109[…] și principiul egalității de tratament între rezidenții pe termen lung și cetățenii naționali trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale în temeiul căreia, contrar celor prevăzute pentru resortisanții statului membru, la stabilirea membrilor gospodăriei în vederea calculării alocației pentru gospodărie, sunt excluși membrii de familie ai lucrătorului care este rezident pe termen lung și care este resortisant al unui stat terț, în cazul în care aceștia au reședința în țara terță de origine?”

19

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în scopul stabilirii drepturilor la o prestație de securitate socială, nu sunt luați în considerare membrii familiei rezidentului pe termen lung, în sensul articolului 2 litera (b) din directiva amintită, care nu au reședința pe teritoriul acestui stat membru, ci într‑o țară terță, în condițiile în care sunt luați în considerare membrii familiei resortisantului statului membru menționat care au reședința într‑o țară terță.

20

Trebuie amintit că dreptul Uniunii nu limitează competența statelor membre de a‑și organiza sistemele de securitate socială. În lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, fiecare stat membru stabilește condițiile în temeiul cărora sunt acordate prestațiile de securitate socială, precum și valoarea acestor prestații și perioada de timp pentru care sunt acordate. Totuși, atunci când își exercită această competență, statele membre trebuie să se conformeze dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctul 40).

21

Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă le impune să se asigure că rezidenții pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește, printre altele, securitatea socială, astfel cum este definită de legislația internă.

22

Cu toate acestea, potrivit articolului 11 alineatul (2) din directiva menționată, statele membre pot limita egalitatea de tratament, în ceea ce privește, printre altele, securitatea socială, la cazurile în care locul de reședință înregistrat sau obișnuit al rezidentului pe termen lung sau acela al membrilor familiei sale pentru care sunt solicitate indemnizațiile se găsește pe teritoriul lor.

23

Astfel, Directiva 2003/109 prevede un drept la egalitate de tratament, care constituie regula generală, și enumeră derogările de la acest drept pe care le pot stabili statele membre și care trebuie să fie interpretate în mod restrictiv. Aceste derogări nu pot fi invocate, prin urmare, decât dacă organele competente să aplice această directivă din statul membru în discuție au precizat în mod clar că intenționau să invoce aceste derogări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 86 și 87, precum și Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva, C‑449/16, EU:C:2017:485, punctul 29).

24

Întrucât instanța de trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 în raport cu considerentul (4) și cu articolul 2 litera (e) din aceasta, trebuie observat, în primul rând, că, așa cum a arătat domnul avocat general la punctele 54 și 55 din concluziile sale, această din urmă dispoziție, care definește „membrul familiei” ca fiind resortisantul unei țări terțe care are reședința în statul membru în cauză în conformitate cu Directiva 2003/86, nu are ca obiect limitarea dreptului la egalitate de tratament al rezidenților pe termen lung, prevăzut la articolul 11 din Directiva 2003/109, ci doar definirea noțiunii respective pentru înțelegerea dispozițiilor care o utilizează în cuprinsul acesteia.

25

În plus, dacă această definiție ar implica faptul că rezidentul pe termen lung ai cărui membri ai familiei nu au reședința pe teritoriul statului membru în cauză este exclus de la dreptul la egalitate de tratament, articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109, care oferă statelor membre posibilitatea de a deroga de la aceasta atunci când, printre altele, reședința înregistrată sau obișnuită a membrilor familiei pentru care acest resortisant solicită prestații nu se află pe teritoriul respectiv, nu ar avea motiv să existe.

26

În al doilea rând, în ceea ce privește considerentul (4) al Directivei 2003/109, trebuie amintit în prealabil că preambulul unui act al Uniunii nu are valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat nici pentru a deroga de la înseși dispozițiile actului în cauză, nici pentru a interpreta aceste dispoziții într‑un sens vădit contrar modului de redactare a acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 1998, Nilsson și alții, C‑162/97, EU:C:1998:554, punctul 54, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Puppinck și alții/Comisia, C‑418/18 P, EU:C:2019:1113, punctul 76).

27

În plus, deși, din acest considerent, reiese că integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre reprezintă un obiectiv urmărit de directiva amintită, din considerentul respectiv nu se poate deduce că rezidentul pe termen lung ai cărui membri ai familiei nu au reședința pe teritoriul statului membru în cauză trebuie să fie exclus de la dreptul la egalitate de tratament prevăzut la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată, întrucât o asemenea excludere nu este, în fond, stabilită de nicio dispoziție a acesteia.

28

Întrucât INPS și guvernul italian susțin că excluderea rezidentului pe termen lung ai cărui membri ai familiei nu au reședința pe teritoriul statului membru în cauză ar fi conformă cu obiectivul de integrare urmărit de Directiva 2003/109, întrucât integrarea presupune o prezență pe acest teritoriu, trebuie arătat că din considerentele (2), (4), (6) și (12) ale directivei menționate reiese că aceasta urmărește să garanteze integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă și în mod legal în statele membre și, în acest scop, să apropie drepturile resortisanților respectivi de cele de care se bucură cetățenii Uniunii, în special prin instituirea egalității de tratament cu aceștia din urmă într‑o gamă largă de domenii economice și sociale. Astfel, statutul de rezident pe termen lung permite persoanei care beneficiază de acesta să se bucure de egalitate de tratament în domeniile vizate la articolul 11 din Directiva 2003/109, în condițiile prevăzute la acest articol [Hotărârea din 14 martie 2019, Y. Z. și alții (Fraudă în reîntregirea familiei), C‑557/17, EU:C:2019:203, punctul 63].

29

Prin urmare, contrar celor susținute de INPS și de guvernul italian, excluderea rezidentului pe termen lung de la dreptul la egalitate de tratament, chiar și atunci când membrii familiei sale nu se află, pentru o perioadă care poate fi temporară, așa cum reiese din situația de fapt din cauza principală, pe teritoriul statului membru în cauză, nu poate fi considerată conformă acestor obiective.

30

În consecință, sub rezerva derogării permise de articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109, un stat membru nu îi poate refuza sau reduce beneficiul unei prestații de securitate socială rezidentului pe termen lung pentru motivul că membrii familiei acestuia sau unii dintre ei nu au reședința pe teritoriul său, ci într‑o țară terță, din moment ce acordă acest beneficiu resortisanților săi independent de locul de reședință al membrilor familiei lor.

31

În ceea ce privește cauza principală, trebuie să se constate, în primul rând, că însăși instanța de trimitere arată că alocația pentru gospodărie are, în special, natura unei prestații de securitate socială care intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

32

În al doilea rând, această instanță precizează că gospodăria constituie baza de calcul al cuantumului alocației respective. INPS și guvernul italian susțin, în această privință, că neluarea în considerare a membrilor familiei care nu au reședința pe teritoriul Republicii Italiene nu are nicio incidență asupra cuantumului respectiv, întrucât acesta este zero – astfel cum a precizat INPS în ședință – dacă toți membrii familiei au reședința în afara teritoriului național.

33

Or, trebuie observat că atât neplata alocației, cât și reducerea cuantumului acesteia, după cum niciunul sau unii dintre membrii familiei nu au reședința pe acest teritoriu, sunt contrare dreptului la egalitate de tratament prevăzut la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, din moment ce constituie o diferență de tratament între rezidenții pe termen lung și resortisanții italieni.

34

Contrar celor susținute de asemenea de INPS, o astfel de diferență de tratament nu poate fi justificată de faptul că rezidenții pe termen lung și resortisanții statului membru gazdă s‑ar afla în situații diferite, ca urmare a legăturilor lor cu acest stat, întrucât o asemenea justificare este contrară articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, care, în conformitate cu obiectivele acesteia amintite la punctul 28 din prezenta hotărâre, impune o egalitate de tratament între aceștia în domeniul securității sociale.

35

De asemenea, după cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, eventualele dificultăți de control al situației beneficiarilor în raport cu condițiile de acordare a alocației pentru gospodărie în cazul în care membrii familiei nu au reședința pe teritoriul statului membru în cauză, invocate de INPS și de guvernul italian, nu pot justifica această diferență de tratament (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 mai 2016, Kohll și Kohll‑Schlesser, C‑300/15, EU:C:2016:361, punctul 59, precum și jurisprudența citată).

36

În al treilea rând, instanța de trimitere subliniază că membrii gospodăriei sunt considerați, potrivit dreptului național, beneficiari ai alocației pentru gospodărie. Beneficiul acestei alocații nu poate fi însă refuzat pentru acest motiv rezidentului pe termen lung ai cărui membri ai familiei nu au reședința pe teritoriul Republicii Italiene. Astfel, deși membrii gospodăriei beneficiază de alocația menționată, ceea ce constituie însuși obiectul unei prestații familiale, din indicațiile furnizate de instanța amintită, expuse la punctele 15 și 16 din prezenta hotărâre, reiese că aceasta este plătită lucrătorului sau pensionarului, de asemenea membru al gospodăriei.

37

Prin urmare, articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 se opune unei dispoziții, precum articolul 2 alineatul 6a din Legea nr. 153/1988, potrivit căreia nu fac parte din gospodărie, în sensul acestei legi, soțul, precum și copiii și persoanele asimilate acestora ai resortisantului unei țări terțe care nu au reședința pe teritoriul Republicii Italiene, cu excepția cazului în care statul din care provine resortisantul străin acordă un tratament reciproc cetățenilor italieni sau a fost încheiată o convenție internațională în materia prestațiilor familiale, mai puțin în cazul în care, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 23 din prezenta hotărâre, Republica Italiană a precizat în mod clar că intenționa să invoce derogarea permisă de articolul 11 alineatul (2) din aceasta.

38

Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 65 și 66 din concluziile sale, din dosarul de care dispune Curtea reiese, iar Republica Italiană a confirmat în ședință, că aceasta din urmă nu a exprimat o asemenea intenție atunci când a transpus Directiva 2003/109 în dreptul național.

39

Astfel, dispozițiile articolului 2 alineatul 6a din Legea nr. 153/1988 au fost adoptate cu mult timp înainte de transpunerea Directivei 2003/109, efectuată prin Decretul legislativ nr. 3/2007, care a încorporat dispozițiile acesteia în Decretul legislativ nr. 286/1998, care, la articolul 9 alineatul 12 litera c), supune accesul titularului unui permis de ședere pe termen lung la prestațiile de asistență socială și de securitate socială condiției ca titularul respectiv să aibă efectiv reședința pe teritoriul național, fără să facă referire la locul de reședință al membrilor familiei acestuia.

40

Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în scopul stabilirii drepturilor la o prestație de securitate socială, nu sunt luați în considerare membrii familiei rezidentului pe termen lung, în sensul articolului 2 litera (b) din această directivă, care nu au reședința pe teritoriul statului membru respectiv, ci într‑o țară terță, în condițiile în care sunt luați în considerare membrii familiei resortisantului statului membru menționat care au reședința într‑o țară terță, în cazul în care același stat membru nu și‑a exprimat intenția de a invoca derogarea de la egalitatea de tratament, permisă de articolul 11 alineatul (2) din directiva amintită, cu ocazia transpunerii acesteia în dreptul național.

41

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în scopul stabilirii drepturilor la o prestație de securitate socială, nu sunt luați în considerare membrii familiei rezidentului pe termen lung, în sensul articolului 2 litera (b) din această directivă, care nu au reședința pe teritoriul statului membru respectiv, ci într‑o țară terță, în condițiile în care sunt luați în considerare membrii familiei resortisantului statului membru menționat care au reședința într‑o țară terță, în cazul în care același stat membru nu și‑a exprimat intenția de a invoca derogarea de la egalitatea de tratament, permisă de articolul 11 alineatul (2) din directiva amintită, cu ocazia transpunerii acesteia în dreptul național.