I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

1. Carta

2. Directiva 2004/38

3. Directiva 2003/86

B. Dreptul belgian

III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

IV. Analiză

A. Cu privire la competența Curții

B. Cu privire la aplicabilitatea articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38

1. Cu privire la necesitatea analizei referitoare la aplicabilitatea articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38

2. Cu privire la domeniul de aplicare al jurisprudenței Curții referitoare la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf literele (a) și (c) din Directiva 2004/38

a) Hotărârea Singh și alții

1) Analiza raționamentului urmat în Hotărârea Singh și alții

i) Cu privire la noțiunea de „plecare a cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă”: lipsa de relevanță a interpretării coroborate a articolelor 12 și 13 din Directiva 2004/38

ii) Cu privire la pierderea dreptului de ședere derivat al soțului resortisant al unei țări terțe ca o consecință a „plecării” cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă în sensul articolului 12 din Directiva 2004/38

2) Limitarea domeniului de aplicare al Hotărârii Singh și alții

b) Hotărârea NA

1) Hotărârea NA, moștenitoare a logicii rezultate din Hotărârea Singh și alții

2) Cu privire la necesitatea actualizării Hotărârii NA

i) Modul de redactare a articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38

ii) Finalitatea, contextul și geneza articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38

3. Concluzie intermediară privind aplicabilitatea Directivei 2004/38

4. Cu privire la evoluțiile recente ale reglementării Uniunii și a statelor membre în materie de protecție a victimelor violenței în familie: dezvoltări juridice care trebuie luate în considerare

C. Cu privire la întrebarea preliminară

1. Cu privire la principiul nediscriminării și la articolul 21 din cartă

2. Cu privire la principiul egalității de tratament și la articolul 20 din cartă

a) Cu privire la aspectul dacă situația unui resortisant al unei țări terțe soț al unui cetățean al Uniunii în cadrul Directivei 2004/38 este comparabilă cu cea a unui resortisant al unei țări terțe soț al unui alt resortisant al unei țări terțe în cadrul Directivei 2003/86

1) Cetățenia Uniunii și politica comună în domeniul dreptului imigrației: două domenii diferite, cu principii și cu obiective distincte

2) Directivele 2003/86 și 2004/38: două regimuri diferite, întemeiate pe finalități distincte

i) Regimul instituit prin Directiva 2003/86

ii) Regimul instituit prin Directiva 2004/38

b) Concluzie intermediară

V. Concluzie

1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE ( 2 ) în raport cu articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 3 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între reclamantul din litigiul principal, un resortisant al unei țări terțe, victimă în timpul căsătoriei sale a unor acte de violență în familie săvârșite de un cetățean al Uniunii de care a divorțat, pe de o parte, și statul belgian, pe de altă parte, în legătură cu păstrarea dreptului său de ședere în acest stat membru.

3.

Mai precis, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 este nevalid pentru motivul că această dispoziție supune, în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, păstrarea dreptului de ședere de către resortisantul unei țări terțe soț al unui cetățean al Uniunii care a fost victima violenței în familie, printre altele, condiției de a avea suficiente resurse, în timp ce articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86/CE ( 4 ) nu supune acestei condiții, în caz de divorț sau de separare, păstrarea dreptului de ședere de către un resortisant al unei țări terțe care a beneficiat de dreptul la reîntregirea familiei.

4.

Oferind Curții ocazia de a se pronunța cu privire la validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, prezenta cauză îi dă posibilitatea de a preciza domeniul de aplicare al Hotărârilor Singh și alții ( 5 ) și NA ( 6 ) în contextul evoluțiilor recente ale reglementării Uniunii și a statelor membre în materie de protecție a victimelor violenței în familie.

5.

Articolul 20 din cartă, intitulat „Egalitatea în fața legii”, prevede că „[t]oate persoanele sunt egale în fața legii”.

6.

Articolul 21 din cartă, intitulat „Nediscriminarea”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

(2)   În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.”

7.

Articolul 13 din Directiva 2004/38, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat”, prevede la alineatul (2):

„Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de‑al doilea paragraf, divorțul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat menționat la articolul 2 punctul 2 litera (b) nu atrag după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazurile în care:

[…]

[…]

Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor interesate rămâne supus obligației ca aceștia să poată dovedi că desfășoară o activitate salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii lor, precum și că dețin o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt membri ai familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste cerințe. Resursele suficiente sunt definite la articolul 8 alineatul (4).

Membrii de familie menționați mai sus își mențin dreptul de ședere exclusiv cu titlu personal.”

8.

Potrivit articolului 15 alineatele (3) și (4) din Directiva 2003/86:

„(3)   În caz de văduvie, divorț, separare sau deces al rudelor de gradul întâi în linie ascendentă sau descendentă directă, se poate elibera un permis de ședere autonom, dacă este nevoie, la cerere, persoanelor intrate în scopul reîntregirii familiei. Statele membre adoptă dispozițiile care asigură acordarea unui permis de ședere autonom în situații deosebit de dificile.

(4)   Condițiile privind acordarea și valabilitatea permisului de ședere autonom sunt prevăzute de dreptul intern.”

9.

Din decizia de trimitere reiese că articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 a fost transpus în dreptul belgian prin articolul 42 quater din loi sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea privind intrarea pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) din 15 decembrie 1980 ( 7 ) (denumită în continuare „Legea din 15 decembrie 1980”).

10.

Articolul 42 quater alineatul 1 primul paragraf punctul 4 și al treilea paragraf din Legea din 15 decembrie 1980, în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiul principal, prevede:

„§ 1.   În următoarele cazuri, ministrul sau reprezentantul său poate pune capăt, în termen de cinci ani de la recunoașterea dreptului lor de ședere, dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii și care beneficiază de acest drept în calitate de membri ai familiei cetățeanului Uniunii:

[…]

[…]

La luarea deciziei de încetare a șederii, ministrul sau reprezentantul său ține seama de durata șederii persoanei interesate în Regat, de vârsta sa, de starea sa de sănătate, de situația sa familială și economică, de integrarea sa socială și culturală în Regat și de intensitatea legăturilor sale cu țara sa de origine.” ( 8 )

11.

Articolul 42 quater alineatul 4 primul paragraf punctul 4 și al doilea paragraf din această lege prevede:

„§ 4.   Fără a aduce atingere alineatului 5, cazul prevăzut la alineatul 1 primul paragraf punctul 4 nu se aplică:

4o […] atunci când acest lucru este justificat de situații deosebit de dificile, de exemplu atunci când membrul familiei demonstrează că a fost victima unor violențe în familie, precum și a unor fapte de violență prevăzute la articolele 375, 398-400, 402, 403 sau 405 din Codul penal, în cadrul căsătoriei sau al parteneriatului înregistrat prevăzut la articolul 40bis alineatul 2 primul paragraf punctul 1 sau 2;

și în măsura în care persoanele în cauză demonstrează că desfășoară o activitate salariată sau independentă în Belgia sau că au suficiente resurse prevăzute la articolul 40 alineatul 4 al doilea paragraf, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al Regatului în cursul șederii lor și că au o asigurare medicală care acoperă toate riscurile în Belgia sau că sunt membri ai unei familii constituite deja în Regat de către o persoană care îndeplinește aceste condiții.”

12.

Din decizia de trimitere reiese că articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86 a fost transpus în dreptul belgian prin articolul 11 alineatul 2 din Legea din 15 decembrie 1980.

13.

Articolul 11 alineatul 2 primul paragraf punctul 2 și al doilea, al patrulea și al cincilea paragraf din Legea din 15 decembrie 1980 prevede:

„§ 2   Ministrul sau reprezentantul său poate decide ca străinul care a fost autorizat să locuiască în Regat în temeiul articolului 10 să nu mai aibă drept de ședere în Regat, în unul dintre următoarele cazuri:

[…]

[…]

Decizia întemeiată pe punctul […] 2 […] nu poate fi luată decât în cursul primilor cinci ani de la eliberarea permisului de ședere sau, în cazurile prevăzute la articolul 12bis alineatul 3 sau 4, de la eliberarea documentului care atestă că cererea a fost introdusă.

[…]

Ministrul sau reprezentantul său nu poate dispune încetarea șederii în temeiul primului paragraf […] punctul 2 […] în cazul în care străinul dovedește că a fost victimă în cursul căsătoriei sau al parteneriatului a unei fapte prevăzute la articolele 375, 398-400, 402, 403 sau 405 din Code pénal [Codul penal]. […]

În decizia de încetare a șederii în temeiul primului paragraf […] punctul 2 […], ministrul sau reprezentantul său ia în considerare natura și soliditatea legăturilor de familie ale persoanei în cauză și durata șederii sale în Regat, precum și existența unor legături familiale, culturale sau sociale cu țara sa de origine.”

14.

La 26 septembrie 2010, reclamantul din litigiul principal, de cetățenie algeriană, s‑a căsătorit cu o resortisantă franceză la Alger (Algeria). La 22 februarie 2012, acesta s‑a deplasat în Belgia, având o viză de scurtă ședere, pentru a se alătura soției sale, care avea reședința în acest stat membru.

15.

La 20 aprilie 2012, soția reclamantului din litigiul principal a dat naștere primului lor copil, de cetățenie franceză.

16.

La 7 mai 2013, reclamantul din litigiul principal a introdus o cerere de permis de ședere de membru al familiei unui cetățean al Uniunii, în calitatea sa de soț al unei resortisante franceze, permis pe care l‑a obținut la 13 decembrie 2013 și care a fost valabil până la 3 decembrie 2018.

17.

În cursul anului 2015, după aproape cinci ani de căsătorie și doi ani de viață în comun în Belgia, reclamantul din litigiul principal, victimă a violenței în familie din partea soției sale, a fost constrâns să părăsească domiciliul conjugal. Acesta a fost mai întâi primit într‑un refugiu și ulterior s‑a mutat, la 22 mai 2015, într‑o locuință în Tournai (Belgia). La 2 martie 2015, reclamantul din litigiul principal a depus o plângere referitoare la actele de violență în familie.

18.

În urma unui raport de coabitare din data de 30 octombrie 2015, prin care s‑a constatat necoabitarea reclamantului din litigiul principal cu soția sa, întrucât aceasta și fiica lor aveau reședința în Franța de la 10 septembrie 2015, guvernul belgian, prin decizia din 2 martie 2016, a dispus încetarea dreptului de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni al reclamantului din litigiul principal, cu ordin de părăsire a teritoriului belgian. Această decizie a fost însă anulată prin hotărârea din 16 septembrie 2016 a Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia).

19.

Prin scrisoarea din 10 martie 2017, pârâtul din litigiul principal a solicitat reclamantului din litigiul principal informații suplimentare, printre care dovada mijloacelor sale de subzistență și a unei asigurări medicale. La 2 mai 2017, reclamantul din litigiul principal a informat pârâtul din litigiul principal că era victima violenței în familie din partea soției sale și a solicitat păstrarea dreptului său de ședere în temeiul articolului 42 quater alineatul 4 primul paragraf punctele 1, 3 și 4 din Legea din 15 decembrie 1980.

20.

Prin decizia din 14 decembrie 2017, pârâtul a dispus încetarea dreptului de ședere al reclamantului din litigiul principal, fără ordin de părăsire a teritoriului, pentru motivul că nu a făcut dovada printre altele a faptului că dispunea de mijloace de subzistență proprii. La 26 ianuarie 2018, reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune în anulare împotriva acestei decizii la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii).

21.

Instanța de trimitere arată că articolul 42 quater alineatul 4 din Legea din 15 decembrie 1980, care a transpus în dreptul belgian articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, prevede, în caz de divorț sau de încetare a instalării comune a soților, că păstrarea dreptului de ședere de către un resortisant al unei țări terțe care în timpul căsătoriei a fost victima violenței în familie din partea soțului său cetățean al Uniunii este supusă anumitor condiții, printre care aceea de a avea suficiente resurse și o asigurare medicală. Această instanță arată de asemenea că, în aceleași împrejurări, articolul 11 alineatul 2 din Legea din 15 decembrie 1980, care a transpus în dreptul belgian articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86, condiționează acordarea unui permis autonom resortisantului unei țări terțe soț care a beneficiat de dreptul la reîntregirea familiei cu un resortisant al unei țări terțe cu reședința în mod legal în Belgia numai de dovada existenței violenței în familie.

22.

Instanța de trimitere observă că resortisanții țărilor terțe victime ale violenței în familie din partea soțului lor fac obiectul unui tratament diferit după cum aceștia au beneficiat de reîntregirea familiei cu un cetățean al Uniunii sau cu un resortisant al unei țări terțe și că o astfel de diferență de tratament își are originea în dispozițiile Directivelor 2004/38 și 2003/86.

23.

În aceste condiții, prin hotărârea din 13 decembrie 2019, primită la grefa Curții la 20 decembrie 2019, Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 13 alineatul (2) din [Directiva 2004/38] încalcă articolele 20 și 21 din [cartă], în măsura în care prevede că divorțul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat nu atrag după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru – printre altele în cazul în care acest lucru este justificat de situații deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost victima violenței în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat era încă în vigoare –, însă numai cu condiția ca persoanele interesate să facă dovada că desfășoară o activitate salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii lor, precum și că dețin o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt membri ai familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste cerințe, având în vedere că articolul 15 alineatul (3) din [Directiva 2003/86], care prevede aceeași posibilitate de menținere a dreptului de ședere, nu supune respectiva menținere acestei din urmă condiții?”

24.

Reclamantul din litigiul principal, guvernul belgian, precum și Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană au depus observații scrise.

25.

În cursul ședinței, care a avut loc la 7 decembrie 2020, au fost prezentate observații orale în fața Curții în numele reclamantului din litigiul principal, al guvernului belgian, precum și al Parlamentului, al Consiliului și al Comisiei.

26.

În cele ce urmează vom examina mai întâi, ținând seama de argumentul formulat în această privință de guvernul belgian, dacă Curtea este competentă să răspundă la întrebarea preliminară (secțiunea A). Considerând că aceasta este situația, vom analiza în continuare aplicabilitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 pentru a înlătura orice îndoială cu privire la admisibilitatea întrebării preliminare în speță (secțiunea B). În sfârșit, vom examina validitatea acestei dispoziții (secțiunea C).

27.

Guvernul belgian arată în observațiile sale scrise că Curtea nu este competentă să răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere. În primul rând, această instanță ar avea îndoieli cu privire la validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 nu în raport cu o normă de drept al Uniunii, ci cu o normă de drept național adoptată de legiuitorul belgian în cadrul competenței pe care i‑o recunoaște articolul 15 alineatele (2) și (3) din Directiva 2003/86. În al doilea rând, nerespectarea condițiilor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 ar aduce atingere normelor de repartizare a competențelor între Uniune și statele membre. În sfârșit, în al treilea rând, dispozițiile cartei nu pot repune în discuție competențele statelor membre, cum sunt cele care privesc condițiile de ședere a resortisanților țărilor terțe care nu au statutul de membri ai familiei unui cetățean al Uniunii.

28.

Am dori să amintim în această privință că articolul 19 alineatul (3) litera (b) TUE și articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE prevăd că Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și la validitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii, fără nicio excepție ( 9 ), actele respective trebuind să fie pe deplin compatibile cu dispozițiile tratatelor și cu principiile constituționale care decurg din acestea, precum și cu dispozițiile cartei ( 10 ).

29.

În speță, instanța de trimitere consideră că, la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 și la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86, legiuitorul Uniunii a reglementat – printre altele în situațiile de divorț și de separare – condițiile de păstrare a dreptului de ședere al unui resortisant al unei țări terțe victimă a unor acte de violență săvârșite de soțul său în mod diferit după cum acesta din urmă este un cetățean al Uniunii sau un resortisant al unei țări terțe. Instanța menționată apreciază că, procedând astfel, legiuitorul Uniunii a instituit o diferență de tratament întemeiată pe cetățenia soțului susținător al reîntregirii, încălcând astfel articolele 20 și 21 din cartă. Întrucât consideră că regimul instituit prin articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 pentru resortisanții țărilor terțe soți ai unui cetățean al Uniunii este mai puțin favorabil decât cel instituit prin articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86 pentru resortisanții țărilor terțe soți ai unui alt resortisant al unei țări terțe, instanța de trimitere solicită Curții să aprecieze validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 în raport cu articolele 20 și 21 din cartă.

30.

În aceste condiții, considerăm că obiecțiile ridicate de guvernul belgian în ceea ce privește competența Curții trebuie să fie respinse.

31.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la validitatea articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38.

32.

Subliniem de la bun început că, înainte de a examina validitatea acestei dispoziții, este necesar să se verifice dacă această întrebare este admisibilă. În acest scop, trebuie să se analizeze dacă articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din această directivă este aplicabil în speță.

33.

Astfel, Comisia exprimă îndoieli cu privire la aplicabilitatea articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 în privința unei situații precum cea din litigiul principal. Îndoielile sale sunt întemeiate pe faptul că instanța de trimitere nu furnizează nicio indicație referitoare la divorț sau la anularea căsătoriei reclamantului din litigiul principal. În această privință, din Hotărârea NA ( 11 ) ar reieși că aplicarea articolului 13 alineatul (2) din această directivă presupune că divorțul sau anularea căsătoriei dintre resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii în cauză s‑a pronunțat sau că cel puțin a fost inițiată o procedură în acest scop înainte ca cetățeanul Uniunii să părăsească statul membru gazdă.

34.

În schimb, părțile din litigiul principal și ceilalți intervenienți nu contestă aplicabilitatea acestei dispoziții. Același lucru este valabil și pentru instanța de trimitere, care, în cadrul întrebării preliminare, și‑a întemeiat raționamentul pe aplicabilitatea acestei dispoziții.

35.

Vom examina acest aspect pentru a înlătura orice îndoială posibilă în ceea ce privește faptul că aprecierea validității acestei dispoziții ar putea fi fără legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ( 12 ). Prin urmare, vom verifica dacă o persoană aflată într‑o situație precum cea a reclamantului din litigiul principal intră în domeniul de aplicare al articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, înainte de a începe examinarea întrebării preliminare.

36.

În ceea ce privește condițiile de aplicare a articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, amintim că Curtea a statuat în Hotărârea NA ( 13 )„că punerea în aplicare a acestei dispoziții, inclusiv dreptul întemeiat pe articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din [această directivă], este subordonată divorțului persoanelor interesate”. În acest cadru, Curtea a statuat că, în cazul în care un resortisant al unei țări terțe a fost pe durata căsătoriei sale victima unor acte de violență domestică săvârșite de un cetățean al Uniunii de care a divorțat, acesta din urmă trebuie să locuiască în statul membru gazdă, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38, până la data inițierii procedurii de divorț pentru ca acest resortisant să fie îndrituit să se prevaleze de articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din această directivă ( 14 ).

37.

Astfel, elementul determinant în cauza principală ar fi data inițierii procedurii de divorț. În această privință, instanța de trimitere a precizat, ca răspuns la o cerere de informații care i‑a fost adresată de Curte, că cererea de divorț a fost introdusă la 5 iulie 2018 și că divorțul a fost pronunțat la 24 iulie 2018, cu efect de la 2 octombrie 2018 ( 15 ).

38.

În consecință, în speță, în temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârea NA ( 16 ), întrucât data inițierii procedurii de divorț este ulterioară datei la care soția reclamantului din litigiul principal a părăsit teritoriul belgian, reclamantul nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 ( 17 ).

39.

Cu toate acestea, apreciem că reclamantul din litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

40.

În considerațiile care urmează vom explica motivele pentru care suntem convinși că dispoziția în discuție în litigiul principal este aplicabilă în speță și pentru care este necesar să se efectueze o analiză aprofundată a domeniului de aplicare al jurisprudenței rezultate din Hotărârea NA ( 18 ). În plus, această analiză va permite stabilirea sensului acestei dispoziții înainte de examinarea validității sale. După cum reiese din jurisprudența Curții, potrivit unui principiu general de interpretare, un act al Uniunii trebuie interpretat, în măsura posibilului, astfel încât să nu se repună în discuție validitatea acestuia și în conformitate cu dreptul primar în ansamblul său ( 19 ).

41.

Prin urmare, vom începe prin a examina domeniul de aplicare al jurisprudenței Curții referitoare la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38. Ținând seama de această examinare, vom propune în continuare o interpretare a articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din această directivă care să fie nu numai coerentă cu modul de redactare, cu contextul, cu finalitatea și cu geneza acestei dispoziții, ci să permită de asemenea asigurarea coerenței globale a sistemului juridic al Uniunii și a politicii sale în materie de protecție a victimelor actelor de violență în familie.

42.

Deși Hotărârea NA ( 20 ) este într‑adevăr singura hotărâre în care Curtea a interpretat articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, aceasta urmează totuși logica Hotărârii Singh și alții ( 21 ). Prin urmare, analiza noastră va privi aceste două hotărâri.

43.

Cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Singh și alții ( 22 ) privea trei resortisanți ai unor țări terțe cărora, în urma căsătoriei cu cetățeni ai Uniunii care aveau reședința și care lucrau în Irlanda, li s‑a acordat un drept de ședere în acest stat membru în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, în calitate de soți care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii în statul membru gazdă. În cele trei cazuri, procedura de divorț a fost inițiată după ce soțiile au părăsit teritoriul irlandez.

44.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere din acea cauză ridica printre altele problema dacă dreptul de ședere în Irlanda al celor trei soți resortisanți ai unor țări terțe putea fi păstrat în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2004/38. Curtea a reformulat această întrebare după cum urmează: „Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că un resortisant al unei țări terțe, divorțat de un cetățean al Uniunii, a cărui căsătorie, înainte de inițierea procedurii judiciare de divorț, a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă, poate beneficia de păstrarea dreptului de ședere în acest stat membru, în temeiul dispoziției respective, în cazul în care divorțul este precedat de plecarea din acest stat membru a soțului cetățean al Uniunii” ( 23 ).

45.

După ce a amintit că resortisanții unor țări terțe care sunt membri ai familiei unui cetățean al Uniunii nu au dreptul de ședere decât în statul membru gazdă în care locuiește acest cetățean, iar nu în alt stat membru ( 24 ), Curtea a statuat că, în cazul în care, înainte de inițierea unei proceduri judiciare de divorț, cetățeanul Uniunii părăsește statul membru în care locuiește soțul său resortisant al unei țări terțe pentru a se instala în alt stat membru sau într‑o țară terță, dreptul de ședere derivat de care beneficiază soțul resortisant al unei țări terțe în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38 încetează cu ocazia plecării cetățeanului Uniunii și, prin urmare, nu poate fi păstrat în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din directiva menționată ( 25 ). Astfel, potrivit Curții, pentru ca un resortisant al unei țări terțe să beneficieze de păstrarea dreptului său de ședere în temeiul acestei din urmă dispoziții, soțul său cetățean al Uniunii trebuie să locuiască în statul membru gazdă, conform articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38, până la data inițierii procedurii judiciare de divorț ( 26 ). În lumina acestui raționament, Curtea a statuat că articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că „un resortisant al unei țări terțe divorțat de un cetățean al Uniunii, a cărui căsătorie, înainte de inițierea procedurii judiciare de divorț, a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă, nu poate beneficia de păstrarea dreptului de ședere în acest stat membru în temeiul dispoziției respective atunci când inițierea procedurii judiciare de divorț este precedată de plecarea din statul membru menționat a soțului cetățean al Uniunii” ( 27 ).

46.

Considerăm că răspunsul dat la prima întrebare preliminară în Hotărârea Singh și alții este cel puțin discutabil ( 28 ), pentru următoarele trei motive.

47.

În primul rând, în urma lecturii articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2004/38, trebuie să se constate că aplicarea acestei dispoziții care permite soților resortisanți ai unor țări terțe să își păstreze dreptul de ședere nu a fost supusă de legiuitorul Uniunii condiției ca cetățeanul Uniunii să locuiască în statul membru gazdă până la data inițierii procedurii judiciare de divorț. Astfel, această dispoziție se referă numai la condiția ca „înainte de inițierea procedurilor judiciare de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat [să fi] durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă” ( 29 ).

48.

În al doilea rând, este esențial să se arate că, deși în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Singh și alții prima întrebare preliminară privea articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2004/38, Curtea a reformulat totuși această întrebare făcând referire la articolul 13 alineatul (2) din această directivă ( 30 ). Prin urmare, răspunsul dat de Curte nu se limitează la ipoteza prevăzută la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din directiva menționată, ci privește toate ipotezele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din aceasta ( 31 ).

49.

Rezultă că răspunsul Curții la întrebarea astfel reformulată se întemeiază nu numai pe condițiile prevăzute de legiuitorul Uniunii pentru aplicarea articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2004/38, ci și pe o nouă condiție. Cu alte cuvinte, prin faptul că a impus ca soțul cetățean al Uniunii să locuiască în statul membru gazdă până la data inițierii procedurii judiciare de divorț, Curtea a stabilit o condiție suplimentară în raport cu cele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din această directivă. Prin urmare, această condiție a fost adăugată pe cale pretoriană în cadrul interpretării întregului articol 13 alineatul (2) din directiva menționată ( 32 ).

50.

În al treilea rând, deși înțelegem perfect logica raționamentului urmat de Curte în Hotărârea Singh și alții ( 33 ) și suntem de acord, în ceea ce privește principiul, cu analiza sa care figurează la punctele 50-57 din respectiva hotărâre, nu împărtășim concluzia trasă din această analiză la punctul 67 din hotărârea menționată. Astfel, Curtea a apreciat că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, „plecarea soțului cetățean al Uniunii a determinat deja pierderea dreptului de ședere al soțului resortisant al unei țări terțe care a rămas în statul membru gazdă”. Aceasta a precizat în continuare că „o cerere ulterioară de divorț nu poate avea ca efect renașterea acestui drept, în condițiile în care articolul 13 din Directiva 2004/38 se referă numai la «păstrarea» unui drept de ședere existent” ( 34 ).

51.

În acest stadiu, considerăm că este oportun să arătăm că, urmând linia trasată de avocata generală Kokott, Curtea a întemeiat această apreciere pe o „analiză combinată” a articolelor 12 și 13 din Directiva 2004/38 ( 35 ).

52.

Cu toate acestea, avem îndoieli nu numai cu privire la relevanța unei astfel de analize combinate a acestor două articole ( 36 ), ci și la consecința dedusă din această analiză, și anume, pe de o parte, că – în cadrul articolului 12 din Directiva 2004/38 – plecarea soțului cetățean al Uniunii poate atrage după sine pierderea automată a dreptului de ședere derivat al soțului resortisant al unei țări terțe și, pe de altă parte, că – în cadrul articolului 13 din această directivă – plecarea soțului cetățean al Uniunii poate avea ca efect privarea soțului resortisant al unei țări terțe de protecția prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din directivă și golirea acestei dispoziții de substanță și de efect util.

53.

După cum am arătat la punctul 51 din prezentele concluzii, aprecierea Curții potrivit căreia „plecarea soțului cetățean al Uniunii a determinat deja pierderea dreptului de ședere al soțului resortisant al unei țări terțe care a rămas în statul membru gazdă” ( 37 ) se întemeiază pe interpretarea coroborată a articolelor 12 și 13 din Directiva 2004/38. Or, considerăm că o asemenea interpretare nu este pertinentă pentru următoarele motive.

54.

În primul rând, amintim că Directiva 2004/38 distinge în mod clar două tipuri de situații în care legiuitorul Uniunii a prevăzut păstrarea dreptului de ședere de către membrii familiei unui cetățean al Uniunii: plecarea (sau decesul) unui cetățean al Uniunii din statul membru gazdă, obiect al articolului 12 din această directivă, și divorțul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat, obiect al articolului 13 din directiva menționată.

55.

Pe de o parte, plecarea, în sensul articolului 12 din Directiva 2004/38, nu este legată de divorț, de anularea căsătoriei sau de încetarea parteneriatului înregistrat. Astfel, după cum a subliniat Comisia în răspunsul la o întrebare adresată de Curte în ședință, noțiunea de „plecare”, în sensul acestei dispoziții, înseamnă o „simplă plecare”, cu alte cuvinte, o plecare efectivă fără intenția de a se întoarce în statul membru gazdă și care nu este justificată de intenția de a se separa, de a divorța, de a anula căsătoria sau de a înceta un parteneriat înregistrat.

56.

Pe de altă parte, articolul 13 din Directiva 2004/38 nu face nicio referire la plecare, ci numai la divorț, la anularea căsătoriei sau la încetarea parteneriatului înregistrat. Astfel, dacă soțul cetățean al Uniunii părăsește statul membru gazdă și inițiază o procedură de divorț în statul membru de origine, plecarea sa este evident o plecare în vederea divorțului, a anulării căsătoriei sau a încetării parteneriatului înregistrat ( 38 ). În plus, presupunând că, în aceeași ipoteză, cetățeanul Uniunii pleacă împreună cu copilul minor al soților fără ca aceștia să fi încheiat un acord în această privință, aplicarea articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38 va presupune în mod necesar ca o instanță să îi fi încredințat resortisantului unei țări terțe în mod definitiv copilul în cadrul separării, al divorțului sau al încetării parteneriatului, caz în care ne‑am afla în situația reglementată la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din directivă.

57.

Ținând seama de aceste considerații, noțiunea de „plecare”, în sensul articolului 12 din Directiva 2004/38, nu poate fi interpretată ca fiind echivalentă cu plecarea în vederea divorțului, a anulării căsătoriei sau a încetării parteneriatului înregistrat în cadrul articolului 13 din această directivă și, prin urmare, trebuie interpretată diferit în contextul fiecăruia dintre aceste articole, întrucât acestea au obiective diferite.

58.

În al doilea rând, după cum a arătat Comisia în răspunsul la o întrebare adresată de Curte în ședință, ținând seama de faptul că din considerentul (15) al Directivei 2004/38 reiese în mod clar că articolul 13 din aceasta urmărește „să fie conferită o protecție juridică membrilor familiei în caz de […], divorț, […]”, a considera plecarea în vederea divorțului drept o plecare efectivă fără intenția de a se întoarce în statul membru gazdă, în sensul articolului 12 din această directivă, ar împiedica soțul cetățeanului Uniunii să beneficieze de protecția juridică prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din directivă, care constă în păstrarea dreptului de ședere derivat și, prin urmare, ar fi vădit contrar finalității acestei din urmă dispoziții ( 39 ).

59.

Plecarea soțului cetățean al Uniunii modifică de la o zi la alta situația juridică a soțului resortisant al unei țări terțe, cu consecința imediată a pierderii automate a dreptului de ședere derivat?

60.

În opinia noastră, nici chiar în cadrul articolului 12 din Directiva 2004/38, pierderea dreptului de ședere derivat al soțului resortisant al unei țări terțe nu poate fi considerată o consecință automată a oricărei plecări a cetățeanului Uniunii, pentru următoarele motive.

61.

În primul rând, în general, dorim să precizăm că statutul de „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, în măsura în care este obținut prin efectul căsătoriei unui resortisant al unei țări terțe cu un cetățean al Uniunii care își exercită libertatea de circulație în statul membru gazdă în care locuiesc împreună, poate, în principiu, să fie pierdut atunci când cetățeanul Uniunii părăsește teritoriul acestui stat membru.

62.

Cu toate acestea, în opinia noastră, trebuie distinse situațiile care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38 – precum plecarea efectivă a cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă, fără intenția de a se întoarce în acesta, care nu este justificată de divorț, de anularea căsătoriei sau de încetarea parteneriatului înregistrat, în timp ce soțul său resortisant al unei țări terțe dorește să rămână în statul membru gazdă în care locuiau împreună fără să aibă un copil în întreținerea sa ( 40 ) – de cele care au un caracter temporar, în care trebuie să se considere că cetățeanul Uniunii și soțul său resortisant al unei țări terțe continuă să aibă statutul de „destinatari” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Astfel, în ipoteza în care cetățeanul Uniunii trebuie să se întoarcă sau să locuiască temporar în statul membru a cărui cetățenie o are sau se deplasează și locuiește temporar într‑un alt stat membru pentru motive justificate în mod corespunzător ( 41 ), soțul său resortisant al unei țări terțe care rămâne în statul membru gazdă, printre altele pentru a evita pierderea locului său de muncă sau pentru a‑și continua studiile sau o formare profesională, trebuie să intre în continuare în sfera noțiunii de „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 ( 42 ), atât timp cât este necesar pentru a găsi un alt loc de muncă sau pentru a‑și termina studiile.

63.

Amintim că, în orice caz, din articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2004/38 reiese că continuitatea șederii nu este afectată de absențe temporare care nu depășesc un total de șase luni pe an sau de absențe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o absență de maximum douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina și nașterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detașarea în alt stat membru sau într‑o țară terță.

64.

În al doilea rând, este evident că a doua, a treia sau a patra deplasare a unui cetățean al Uniunii către un alt stat membru intră sub incidența dreptului la liberă circulație la fel ca prima deplasare către statul membru gazdă în cauză, chiar dacă este vorba despre o deplasare pentru o perioadă limitată. Este exclus ca dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii să fie legat de modul în care soții doresc să își organizeze viața conjugală, impunând acestora să locuiască împreună în împrejurări care nu justifică acest lucru ( 43 ). Situația economică sau profesională a familiei, printre altele, poate determina soțul cetățean al Uniunii să accepte temporar un loc de muncă într‑un alt stat membru ( 44 ).

65.

În al treilea rând, a admite că soțul resortisant al unei țări terțe poate pierde automat dreptul de ședere derivat în situațiile în care cetățeanul Uniunii își exercită dreptul de liberă circulație nu numai că ar fi contrar obiectivelor urmărite de Directiva 2004/38, ci ar constitui un obstacol în calea libertății de circulație de care dispune orice cetățean al Uniunii în temeiul articolului 21 TFUE. Astfel, o asemenea pierdere automată ar putea să descurajeze soțul cetățean al Uniunii să își exercite dreptul la liberă circulație și să îl determine, de exemplu, să refuze o ofertă de muncă în alt stat membru.

66.

În sfârșit, în al patrulea rând, respectarea vieții private și de familie, așa cum este recunoscută la articolul 7 din cartă, pledează împotriva pierderii automate a dreptului de ședere. Astfel, a considera că, atunci când cetățeanul Uniunii se deplasează și locuiește temporar într‑un alt stat membru din motive justificate în mod corespunzător, soțul resortisant al unei țări terțe își pierde în mod automat dreptul de ședere derivat ar constitui o atingere adusă vieții private și de familie coroborate cu libertatea de circulație a cetățeanului Uniunii în cauză ( 45 ). Pornind de la prevederile articolului 7 din cartă, acest lucru ar putea conduce la păstrarea dreptului de ședere al unui resortisant al unei țări terțe care este în continuare căsătorit ( 46 ).

67.

În aceste împrejurări, pierderea dreptului de ședere derivat al soțului resortisant al unei țări terțe nu poate fi considerată ca fiind automată în toate situațiile și depinde de examinarea cazului individual.

68.

După aceste reflecții, revenim la analiza Hotărârii Singh și alții.

69.

Din considerațiile care precedă reiese că, fără a dori să repunem în discuție analiza Curții care figurează la punctele 50-57 din Hotărârea Singh și alții ( 47 ), nu se poate afirma că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 67 din hotărârea menționată, plecarea soțului cetățean al Uniunii din statul membru gazdă în vederea divorțului, a anulării căsătoriei sau a încetării parteneriatului ar avea drept consecință pierderea dreptului de ședere al soțului resortisant al unei țări terțe.

70.

În primul rând, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Singh și alții ( 48 ), condițiile privind durata căsătoriei sau a parteneriatului înregistrat, prevăzute la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2004/38, erau respectate. Astfel, este clar, în opinia noastră că, într‑o asemenea situație, această dispoziție se aplică între, pe de o parte, momentul în care soții decid să se separe în mod legal, să divorțeze prin acordul lor sau să inițieze o procedură de divorț și, pe de altă parte, momentul în care se pronunță divorțul, independent de data plecării cetățeanului Uniunii în vederea, printre altele, a divorțului. În această privință, amintim că, în anumite legislații naționale, este necesară o separare de fapt prealabilă sau un termen de reflecție înainte ca soții să poată semna o convenție sau să solicite divorțul ( 49 ).

71.

În plus, considerăm că este important să se arate că Curtea a apreciat deja că „o căsătorie nu poate fi considerată desfăcută atât timp cât nu i s‑a pus capăt de către autoritatea competentă”. Ea a precizat de asemenea că „acest lucru nu este valabil în situația soților care nu fac decât să trăiască separat, chiar atunci când intenționează să divorțeze ulterior” ( 50 ).

72.

Prin urmare, ar fi paradoxal, în opinia noastră, să se considere, pe de o parte, că, în cadrul articolului 12 din Directiva 2004/38, atunci când soții au o comunitate de viață conjugală efectivă, soțul resortisant al unei țări terțe își pierde în mod automat dreptul de ședere derivat la momentul plecării din statul membru gazdă a cetățeanului Uniunii, în condițiile în care căsătoria, printre altele, este cea care i‑a conferit acest drept de ședere, și, pe de altă parte, că, în cadrul articolului 16 din această directivă, atunci când, în perioada de ședere continuă de cinci ani, soții au decis să se separe și au început să locuiască împreună cu alți parteneri, soțul resortisant al unei țări terțe poate dobândi un drept de ședere permanentă ( 51 ).

73.

În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Directiva 2004/38, subliniem că, în comentariile sale referitoare la articolul 13 alineatul (2) ( 52 ), Comisia a arătat că „desfacerea căsătoriei implică în mod necesar, din motive de securitate juridică, divorțul irevocabil pronunțat; în caz de separare de fapt, dreptul de ședere al soțului nu este afectat în niciun fel” ( 53 ).

74.

În acest cadru, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 53-58 din prezentele concluzii, trebuie mai întâi să se stabilească dacă plecarea soțului cetățean al Uniunii este o „simplă plecare” (articolul 12 din Directiva 2004/38), cu alte cuvinte, o plecare efectivă fără intenția de a se întoarce în statul membru gazdă și care nu este justificată de divorț, de anularea căsătoriei sau de încetarea parteneriatului înregistrat, sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre o „plecare în vederea divorțului, a anulării căsătoriei sau a încetării parteneriatului” (articolul 13 din această directivă).

75.

În lumina considerațiilor precedente, suntem convinși că, contrar a ceea ce reiese din cuprinsul punctului 67 din Hotărârea Singh și alții ( 54 ), plecarea cetățeanului Uniunii în vederea divorțului, a anulării căsătoriei sau a încetării parteneriatului nu are ca efect pierderea dreptului de ședere derivat al soțului resortisant al unei țări terțe dacă au fost respectate condițiile prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din această directivă. În orice caz, este necesară o examinare de către autoritățile competente a cazului individual înainte ca pierderea dreptului de ședere derivat să fie definitivă ( 55 ).

76.

Cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea NA ( 56 ) privea o resortisantă pakistaneză căsătorită cu un resortisant german. Cuplul avea reședința în Regatul Unit, unde soțul obținuse statutul de lucrător salariat și pe cel de lucrător independent. Soția, victimă a mai multor acte de violență domestică – ultimul având loc în octombrie 2006, deși era însărcinată în luna a cincea –, a inițiat în anul 2008, după plecarea soțului său din Regatul Unit în luna decembrie 2006, o procedură de divorț în acest stat membru și a obținut încredințarea exclusivă a celor doi copii ai lor ( 57 ). Aceștia din urmă, deși dețineau cetățenia germană, s‑au născut în Regatul Unit, unde au fost școlarizați începând din anii 2009 și 2010 ( 58 ).

77.

În ceea ce privește dreptul de ședere al soției în Regatul Unit, Curtea a amintit mai întâi că, în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, divorțul nu atrage după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazul în care acest lucru este justificat de circumstanțe deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost victima violenței în familie ( 59 ). Cu toate acestea, făcând trimitere la Hotărârea Singh și alții, Curtea a reiterat că cetățeanul Uniunii, soț al unui resortisant al unei țări terțe, trebuie să locuiască în statul membru gazdă, conform articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38, până la data inițierii procedurii judiciare de divorț pentru ca respectivul resortisant să se poată prevala de păstrarea dreptului său de ședere prevăzut la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din directiva amintită ( 60 ). Or, situația era diferită în acea cauză. Prin urmare, Curtea a statuat că articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că un resortisant al unei țări terțe divorțat de un cetățean al Uniunii din partea căruia a suferit acte de violență domestică în timpul căsătoriei nu poate beneficia de menținerea dreptului său de ședere în statul membru gazdă, în temeiul acestei dispoziții, atunci când inițierea procedurii judiciare de divorț este ulterioară plecării soțului cetățean al Uniunii din statul membru respectiv ( 61 ).

78.

Am dori mai întâi să arătăm că logica Hotărârii Singh și alții ( 62 ) a putut fi aplicată, în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea NA ( 63 ), în privința interpretării articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 ca urmare a reformulării de către Curte a primei întrebări preliminare în Hotărârea Singh și alții ( 64 ). După cum am precizat ( 65 ), referirea pe care o face Curtea, în general, la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 ( 66 ) a permis ca interpretarea sa privind această dispoziție să se aplice în privința tuturor ipotezelor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf din această directivă, inclusiv condiția suplimentară potrivit căreia cetățeanul Uniunii trebuie să locuiască în statul membru gazdă până la data inițierii procedurii judiciare de divorț ( 67 ).

79.

Considerăm însă că această reformulare nu era necesară din moment ce răspunsul la întrebare astfel cum a fost adresată de instanța națională ar fi fost suficient de util pentru a‑i permite să soluționeze litigiul cu care era sesizată ( 68 ).

80.

În aceste condiții și ținând seama de propunerea noastră de a limita domeniul de aplicare al Hotărârii Singh și alții, vom prezenta în continuare motivele pentru care considerăm că este necesară actualizarea Hotărârii NA ( 69 ).

81.

În ceea ce privește interpretarea articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, reiese, pe de o parte, în mod clar din textul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf din această directivă că divorțul nu atrage după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazul în care una dintre situațiile de fapt la care se referă această dispoziție a avut loc în trecut, și anume, printre altele, în cazul în care „înainte de inițierea procedurilor judiciare de divorț […], căsătoria […] a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă” [litera (a)] sau dacă acest lucru este justificat de situații deosebit de dificile, precum „faptul de a fi fost victima violenței în familie în perioada în care căsătoria […] era încă în vigoare” [litera (c)] ( 70 ).

82.

Pe de altă parte, modul de redactare a acestei dispoziții și utilizarea conjuncției disjunctive „sau” după enunțarea fiecărei ipoteze care declanșează păstrarea dreptului de ședere [literele (a)-(d)] indică în mod clar voința legiuitorului Uniunii de a prevedea ipoteze alternative ( 71 ) în care divorțul nu atrage după sine pierderea dreptului de ședere al soțului resortisant al unei țări terțe.

83.

În această privință, considerăm că este important să adăugăm că, în comentariile referitoare la articolul 13 din propunerea aflată la originea Directivei 2004/38, Comisia a explicat că condițiile stabilite la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf literele (a) și (c) din Directiva 2004/38 aveau obiective diferite, și anume „evitarea încercărilor de eludare a dispozițiilor privind dreptul de ședere prin căsătorii de conveniență” ( 72 ) și, respectiv, „acoperirea printre altele a situațiilor de violență familială” ( 73 ).

84.

Subliniem că, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, ținând seama de contextul și de obiectivul urmărit prin Directiva 2004/38, dispozițiile acesteia nu pot fi interpretate restrictiv și nu trebuie, în orice caz, să fie lipsite de efect util ( 74 ).

85.

În ceea ce privește finalitatea Directivei 2004/38 și, mai precis, a articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din aceasta, reiese din considerentul (15) al directivei menționate că această dispoziție urmărește „să fie conferită o protecție juridică membrilor familiei în caz de […] divorț […]”. Acest considerent face referire în mod explicit la „respectul cuvenit vieții de familie și demnității umane”, arătând că, „în anumite condiții, în scopul evitării abuzurilor, este necesar […] să se ia măsuri care să asigure că, în asemenea situații, membrii familiei care au deja reședința pe teritoriul statului membru gazdă își păstrează dreptul de ședere exclusiv pe bază individuală” ( 75 ).

86.

Prin urmare, nu ar fi paradoxal să se considere că protecția juridică pe care articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 urmărește să o confere acestor persoane, care constă în păstrarea dreptului lor de ședere exclusiv pe bază individuală atunci când au avut loc acte de violență în timpul căsătoriei, poate depinde de simpla decizie a cetățeanului Uniunii care a săvârșit aceste acte de violență de a părăsi teritoriul statului membru gazdă?

87.

În această privință subliniem că, în comentariile referitoare la articolul 13 alineatul (2) ( 76 ), Comisia a arătat că această dispoziție „urmărește să ofere o anumită protecție juridică acestor persoane al căror drept de ședere depinde de legătura familială reprezentată de căsătorie și care ar putea fi supuse, pentru acest motiv, unui șantaj la divorț”.

88.

Într‑adevăr, articolul 13 alineatul (2) din această directivă urmărește să evite un astfel de șantaj la divorț. Dacă el s‑ar aplica însă în mod coroborat cu articolul 12 din această directivă, s‑ar permite ca aceste persoane ( 77 ), al căror drept de ședere depinde de legătura familială reprezentată de căsătorie, să poată fi supuse nu numai unui șantaj la divorț, ci și unui șantaj la plecare ( 78 ).

89.

Or, după cum am arătat deja ( 79 ), interpretarea coroborată a articolelor 12 și 13 din Directiva 2004/38 nu este, în opinia noastră, pertinentă întrucât faptul de a considera „plecarea în vederea divorțului” ca fiind o „plecare” în sensul articolului 12 din această directivă ar împiedica soțul cetățeanului Uniunii să beneficieze de protecția juridică prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată, care constă în păstrarea dreptului său de ședere în ipotezele prevăzute la această dispoziție și, prin urmare, ar fi în mod vădit contrar finalității respectivei dispoziții. Astfel, în cazul unei separări sau al unui divorț precedat de violențe în familie, este clar, în opinia noastră, că articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 este pe deplin aplicabil și că, în consecință, dreptul de ședere derivat al soțului resortisant al unei țări terțe trebuie să fie păstrat între momentul în care au avut loc actele de violență în familie și cel în care se pronunță divorțul.

90.

În plus, amintim că, pe de o parte, protecția prevăzută la articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38 privește păstrarea, în anumite condiții, a dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea „plecării”în general a cetățeanului Uniunii (plecare efectivă fără intenția de a se întoarce) și că, pe de altă parte, articolul 13 alineatul (2) din această directivă reglementează situații specifice în care cetățeanul Uniunii poate decide să părăsească statul membru gazdă în contextul divorțului, al anulării căsătoriei sau al încetării parteneriatului (plecare în vederea divorțului). Ținând seama de natura diferită a acestor două tipuri de plecare, se poate susține că articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 constituie o lex specialis în raport cu articolul 12 alineatul (3) din această directivă în măsura în care în aceste două dispoziții natura plecării cetățeanului Uniunii este diferită. Așadar, este evident că, în cazul plecării soțului cetățean al Uniunii în vederea divorțului, articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 trebuie să se aplice ca dispoziție specială. Astfel, această dispoziție prevalează asupra normei generale de la articolul 12 din Directiva 2004/38 în situațiile pe care articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din această directivă urmărește în mod specific să le reglementeze, și anume, printre altele, cele în care soțul cetățean al Uniunii a săvârșit acte de violență în familie și părăsește ulterior statul membru gazdă.

91.

Prin urmare, în opinia noastră, avocatul general Wathelet a considerat în mod întemeiat că „ipotezele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2004/38 trebuie interpretate ca tot atâtea elemente declanșatoare ale păstrării dreptului de ședere al resortisantului unei țări terțe soț al unui cetățean al Uniunii […]. În cazul în care soțul respectiv părăsește statul membru gazdă înainte ca unul dintre aceste elemente să se producă, articolul 13 nu poate avea ca efect «păstrarea» dreptului de ședere[ ( 80 )], [dar], în cazul în care plecarea prevăzută la articolul 12 alineatul (3) a avut loc după unul dintre evenimentele – iar nu pronunțarea divorțului stricto sensu – care declanșează păstrarea dreptului de ședere în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf, plecarea ulterioară a cetățeanului Uniunii nu are nicio incidență” ( 81 ).

92.

În lumina considerațiilor care precedă, apreciem că este necesar să se procedeze la o actualizare a Hotărârii NA nu numai în funcție de modul de redactare, de contextul, de finalitatea și de geneza articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, ci și ținând seama de evoluțiile recente ale reglementării Uniunii în materie de protecție a victimelor criminalității, printre care și victimele violenței în familie.

93.

Prin urmare, acestea fiind precizate, considerăm că o persoană aflată într‑o situație precum cea a reclamantului din litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38. În concluzie, trebuie să se constate că întrebarea preliminară este admisibilă.

94.

În cadrul interpretării articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, nu se poate subestima importanța juridică, politică și socială a recunoașterii gravității problemei privind violența în familie. O poziție care ar consta în a considera că violența în familie nu ar trebui să aibă incidență asupra aplicării acestei dispoziții nu ar fi coerentă cu sistemul juridic al Uniunii în ansamblu și ar fi deosebit de dificil de susținut în stadiul actual al politicii Uniunii în materie de protecție a victimelor actelor de violență în familie.

95.

În primul rând, reglementarea Uniunii a evoluat în ceea ce privește recunoașterea drepturilor, sprijinirea și protecția victimelor criminalității, inclusiv a victimelor violenței în familie.

96.

În acest context, trebuie să se sublinieze că Directiva 2012/29/UE ( 82 ) a contribuit la consolidarea drepturilor victimelor criminalității ( 83 ) și, în ceea ce privește persoanele deosebit de vulnerabile ( 84 ), face referire în mod specific la victimele violenței din cadrul relațiilor apropiate ( 85 ). Astfel, în considerentul (18), directiva menționată enunță printre altele că violențele din cadrul relațiilor apropiate reprezintă o problemă socială gravă și adesea ascunsă și că victimele violențelor din cadrul relațiilor apropiate ar putea, în consecință, să necesite măsuri de protecție speciale ( 86 ). Mai precis, primul și al doilea paragraf ale articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2012/29 prevăd că „[s]copul [acesteia] este de a garanta faptul că victimele criminalității beneficiază de informații, de sprijin și protecție adecvate și sunt în măsură să participe în procedurile penale” și, respectiv, că „[d]repturile prevăzute de prezenta directivă se aplică victimelor de o manieră nediscriminatorie, inclusiv în ceea ce privește statutul acestora din punctul de vedere al reședinței”.

97.

Desigur, considerentul (10) al Directivei 2012/29 enunță că aceasta „nu abordează condițiile privind reședința victimelor criminalității pe teritoriul statelor membre” și că „[d]enunțarea unei infracțiuni și participarea în procedurile penale nu creează niciun drept în ceea ce privește statutul victimei din punctul de vedere al reședinței” ( 87 ). Considerăm totuși că această directivă nu poate fi complet ignorată în cadrul interpretării articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, având în vedere în special coerența globală a sistemului juridic al Uniunii și politica sa în materie de protecție a victimelor actelor de violență în familie.

98.

Permiteți‑ne să precizăm această idee.

99.

Considerentul (57) al Directivei 2012/29 enunță că „[v]ictimele […] violenței în cadrul relațiilor apropiate […] tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare și repetate sau a intimidării și răzbunării”.

100.

Prin urmare, cum s‑ar putea da articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 ( 88 ) o interpretare care l‑ar împiedica, fiind în mod clar contrară finalității acestei directive ( 89 ), pe soțul cetățeanului Uniunii care este resortisant al unei țări terțe să beneficieze de protecția juridică prevăzută la această dispoziție, în condițiile în care Directiva 2012/29 impune statelor membre „[să acorde] o atenție specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele” și „ar trebui să existe o prezumție puternică că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecție speciale” ( 90 )?

101.

În al doilea rând, potrivit articolului 1 din cartă, intitulat „Demnitatea umană”, „[d]emnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată”. În plus, deși este lipsită de forță juridică, Declarația cu privire la articolul 8 din Tratatul FUE ( 91 ) afirmă voința politică a statelor membre de a lupta împotriva tuturor formelor de violență domestică.

102.

În al treilea rând, statele membre, atât la nivel internațional ( 92 ), cât și la nivel național, recunosc din ce în ce mai mult importanța legiferării în domeniul violenței domestice și al violenței în familie.

103.

În această privință amintim că articolul 59 alineatul (1) din Convenția de la Istanbul ( 93 ) prevede că „[p]ărțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că victimelor, al căror statut al reședinței depinde de acela al soțului(iei) sau al partenerului(ei), așa cum este recunoscut acesta de legislația internă, în caz de destrămare a căsătoriei sau a relației, le este acordat, la cerere, în cazul unor situații deosebit de dificile, un permis de ședere autonom, indiferent de durata căsătoriei sau a relației. Condițiile referitoare la acordarea și la durata permisului de ședere autonom sunt stabilite de legislația internă” ( 94 ).

104.

Desigur, din această dispoziție rezultă că acordarea unui permis de ședere victimelor violenței domestice nu este automată și poate fi subordonată unor condiții care trebuie stabilite în special de legiuitorii statelor membre, în conformitate cu dreptul lor național ( 95 ), sau, în cazul aderării Uniunii la această convenție, de legiuitorul Uniunii. Din aceasta reiese însă de asemenea că legiuitorii naționali nu pot subordona acordarea unui astfel de permis de ședere unei condiții întemeiate pe durata căsătoriei sau a relației.

105.

Articolul 59 alineatul (3) din convenția menționată prevede la rândul său că un permis de ședere ce poate fi reînnoit este emis victimelor în cazul în care autoritatea competentă consideră că șederea lor este necesară fie din cauza situației lor personale, fie în scopul cooperării lor cu autoritățile competente în procedurile de cercetare sau de urmărire penală. Potrivit raportului explicativ privind convenția, această dispoziție acoperă printre altele cazurile în care situația personală a victimei este de așa natură încât nu se poate impune în mod rezonabil ca ea să părăsească teritoriul. Acest raport precizează că criteriul situației personale a victimei trebuie să fie evaluat pe baza unor factori diverși, printre care siguranța victimei, starea sa de sănătate, situația sa familială sau situația din țara sa de origine ( 96 ).

106.

Din această scurtă examinare a articolului 59 din Convenția de la Istanbul reiese că, în cadrul acestei convenții, competența părților de a stabili condițiile de acordare a unui permis de ședere autonom este însoțită de obligația de a lua în considerare, în cadrul aplicării concrete a acestor condiții, situația specifică a victimei și de a elibera un permis de ședere atunci când situația respectivă impune acest lucru.

107.

În aceste condiții, deși Convenția de la Istanbul nu are, pentru moment ( 97 ), un impact direct asupra interpretării articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, situația ar putea fi diferită în cazul dezvoltărilor juridice pe care le implică și care încurajează schimbările politice și sociale referitoare la protecția victimelor violenței domestice. Astfel, în măsura în care articolul 59 alineatul (1) din această convenție permite victimelor să obțină protecția necesară a autorităților fără să se teamă că autorul, ca represalii, retrage sau amenință că retrage beneficiul reședinței, aflat sub controlul său ( 98 ), considerăm că nu ar fi coerent, indiferent dacă Uniunea aderă sau nu la această convenție ( 99 ), să se ignore riscul de „șantaj la divorț” sau de „șantaj la plecare” în cadrul interpretării articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38. În plus, acest lucru ar avea drept consecință să împiedice victimele să beneficieze de protecția prevăzută la această dispoziție, în condițiile în care finalitatea acesteia este tocmai de a proteja soțul resortisant al unei țări terțe care a fost printre altele „victima violenței în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat era încă în vigoare”, prin păstrarea dreptului său de ședere în statul membru gazdă.

108.

În concluzie, trebuie să se constate că cererea de decizie preliminară este admisibilă. Prin urmare, vom examina problema validității.

109.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită Curții în esență să se pronunțe cu privire la validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 în raport cu articolele 20 și 21 din cartă.

110.

Mai precis, astfel cum reiese din înșiși termenii întrebării și din explicațiile aferente care figurează în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere ridică problema dacă această dispoziție este nevalidă în măsura în care supune, în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, păstrarea dreptului de ședere de către resortisantul unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii, care a fost victima violenței în familie condiției, printre altele, de a avea suficiente resurse, în timp ce articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86 nu supune acestei condiții, în caz de divorț sau de separare, păstrarea dreptului de ședere de către un resortisant al unei țări terțe care a beneficiat de dreptul la reîntregirea familiei. Aceasta ar constitui o încălcare a principiului egalității de tratament prevăzut la articolele 20 și 21 din cartă.

111.

Avem îndoieli cu privire la relevanța articolului 21 din cartă atunci când este vorba, precum în prezenta cauză, despre a examina dacă regimul instituit prin articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 pentru resortisanții țărilor terțe soți ai unui cetățean al Uniunii este mai puțin favorabil decât cel instituit prin articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86 pentru resortisanții țărilor terțe soți ai unui alt resortisant al unei țări terțe.

112.

În ceea ce privește articolul 21 alineatul (1) din cartă, observăm că nu există o legătură între situația în discuție în prezenta cauză și lista deschisă de motive enunțate la această dispoziție ( 100 ). Astfel, amintim, după cum a arătat Comisia în mod întemeiat, că articolul 13 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2004/38 se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe membru al familiei unui cetățean al Uniunii, fără nicio distincție întemeiată pe motivele enunțate la articolul 21 alineatul (1) din cartă. Așadar, din moment ce diferența de tratament pe care articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 ar institui‑o este întemeiată pe cetățenie, reiese din modul de redactare a articolului 21 alineatul (1) din cartă că această dispoziție este lipsită de relevanță în speță.

113.

În ceea ce privește articolul 21 alineatul (2) din cartă, acesta corespunde, potrivit Explicațiilor cu privire la cartă ( 101 ), articolului 18 primul paragraf TFUE și trebuie să se aplice în conformitate cu această dispoziție din Tratatul FUE ( 102 ). Or, după cum Curtea a precizat deja, articolul 18 primul paragraf TFUE nu are vocația să se aplice în cazul unei eventuale diferențe de tratament între resortisanții statelor membre și cei ai țărilor terțe ( 103 ). În consecință, articolul 21 alineatul (2) din cartă este de asemenea lipsit de relevanță atunci când trebuie să se examineze, astfel cum solicită instanța de trimitere, legalitatea unei diferențe de tratament între resortisanții unor țări terțe soți ai unui cetățean al Uniunii în cadrul Directivei 2004/38 și resortisanții unor țări terțe soți ai unui alt resortisant al unei țări terțe care au beneficiat de reîntregirea familiei în temeiul Directivei 2003/86.

114.

În schimb, trebuie să se constate că, în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 20 din cartă, acesta este deosebit de larg. Astfel, articolul respectiv, potrivit căruia toate persoanele sunt egale în fața legii, nu prevede nicio limitare expresă a domeniului său de aplicare și se aplică, așadar, tuturor situațiilor reglementate de dreptul Uniunii ( 104 ), cum sunt cele care intră în domeniul de aplicare al articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38. În consecință, considerăm că validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie apreciată numai în raport cu articolul 20 din cartă.

115.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, egalitatea în fața legii, enunțată la articolul 20 din cartă, este un principiu general de drept al Uniunii care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 105 ). Din aceeași jurisprudență reiese că, pentru a determina existența unei încălcări a principiului egalității de tratament, este necesar ca situațiile examinate să fie comparabile din perspectiva tuturor elementelor care le caracterizează și în special în lumina obiectului și a scopului urmărit de actul care instituie distincția în cauză, cu condiția de a se ține seama în acest scop de principiile și de obiectivele domeniului din care face parte acest act ( 106 ). Astfel, în condițiile în care situațiile nu sunt comparabile, o diferență de tratament al situațiilor în cauză nu încalcă egalitatea în fața legii prevăzută la articolul 20 din cartă ( 107 ).

116.

Vom examina în continuare tocmai caracterul comparabil al situațiilor din speță.

117.

În prezenta cauză se ridică problema dacă, în ceea ce privește condițiile de păstrare a dreptului de ședere derivat, resortisantul unei țări terțe care a fost victima unor acte de violență în familie săvârșite în timpul căsătoriei sale de un soț cetățean al Uniunii și care intră sub incidența articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 se află într‑o situație comparabilă cu cea a resortisantului unei țări terțe care a fost victima unor asemenea acte săvârșite în timpul căsătoriei sale de un soț resortisant al unei țări terțe și care intră sub incidența articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86.

118.

Reclamantul din litigiul principal susține în observațiile sale că, având în vedere obiectul și scopul comun urmărit de aceste două dispoziții, situațiile vizate în speță sunt comparabile. Guvernul belgian, Parlamentul, Consiliul și Comisia susțin, în ceea ce le privește, punctul de vedere contrar.

119.

Pentru a aprecia caracterul comparabil al acestor două situații, trebuie să se analizeze principiile și obiectivele domeniilor din care fac parte Directivele 2004/38 și 2003/86.

120.

Vom aminti pe scurt diferențele care există în repartizarea competențelor între Uniune și statele membre, astfel cum rezultă aceasta din temeiurile juridice care, în tratate, reglementează adoptarea actelor legislative care definesc, pe de o parte, statutul resortisanților țărilor terțe și, pe de altă parte, statutul cetățenilor Uniunii.

121.

Mai întâi, în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție ( 108 ), Uniunea dispune de o competență partajată cu statele membre, care este prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (j) TFUE. Obiectivele și modalitățile de exercitare a acestei competențe sunt precizate în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE. Articolul 67 alineatul (2) TFUE prevede că Uniunea asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele interne și dezvoltă în special o politică comună în domeniul imigrării și al controlului la frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre și care este echitabilă față de resortisanții țărilor terțe. În plus, articolul 79 alineatul (1) TFUE prevede că politica comună de imigrare urmărește să asigure gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, precum și prevenirea imigrării ilegale și a traficului de persoane și combaterea susținută a acestora. Astfel, procedura legislativă ordinară se aplică pentru adoptarea oricărei măsuri menționate la articolul 79 alineatul (2) TFUE.

122.

În continuare, competența Uniunii în domeniul migrației este o competență de armonizare. Prin urmare, efectul de prevalență sau de prioritate a exercitării acesteia în raport cu competența statelor membre variază în funcție de întinderea exactă și de gradul de intervenție a Uniunii ( 109 ). În consecință, sunt adoptate norme comune prin intermediul unor directive ( 110 ) pe care statele membre au obligația să le transpună, însă ele pot să legifereze cu privire la aspectele neacoperite de dreptul Uniunii și au totodată posibilitatea de a deroga de la normele comune, în măsura în care permite dreptul respectiv. În aceste condiții, statele membre își păstrează, în principiu, competențele în domeniul dreptului imigrării.

123.

În schimb, situația este diferită în domeniul cetățeniei Uniunii și al liberei circulații a persoanelor. Astfel, în ceea ce privește dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul tuturor statelor membre conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 20 alineatul (2) litera (a) TFUE și prin articolul 21 alineatul (1) TFUE, marja de apreciere de care dispun statele membre în materie de imigrație nu poate aduce atingere aplicării dispozițiilor referitoare la cetățenia Uniunii sau la libertatea de circulație, chiar dacă dispozițiile respective nu privesc doar situația cetățenilor Uniunii, ci și pe cea a resortisanților unor țări terțe care sunt membri ai familiei lor. Contrariul ar fi, în mod evident, ireconciliabil cu instituirea unei piețe interne, care „presupune ca cerințele privind intrarea și șederea unui cetățean al Uniunii într‑un stat membru a cărui cetățenie nu o deține să fie aceleași în toate statele membre” ( 111 ).

124.

În sfârșit, trebuie amintit că statutul juridic recunoscut resortisanților țărilor terțe în cadrul directivelor rezultate din politica comună în domeniul dreptului imigrației și statutul cetățenilor Uniunii și al resortisanților țărilor terțe membri ai familiilor lor sunt diferite și întemeiate pe logici juridice distincte ( 112 ). Astfel, ținând seama de principiul atribuirii competențelor, întinderea acoperirii și a protecției asigurate de dreptul derivat al Uniunii nu este aceeași în cele două statute: în materia dreptului Uniunii în domeniul imigrației, un resortisant al unei țări terțe nu beneficiază de aceleași drepturi ca un cetățean al Uniunii ( 113 ). Această distincție are incidență și asupra statutului juridic al membrilor familiei acestor două categorii de subiecte de drept, printre altele în cadrul regimurilor instituite prin Directivele 2003/86 și 2004/38.

125.

În această ordine de idei, doctrina consideră că distincția făcută de tratate între cetățenii Uniunii și resortisanții țărilor terțe este mai mult decât semantică, întrucât reflectă un „clivaj constituțional fundamental în centrul proiectului european”, în măsura în care evidențiază o distincție fundamentală între drepturile la libera circulație ale cetățenilor Uniunii și ale membrilor familiilor lor și lipsa unor garanții echivalente la nivelul tratatelor pentru resortisanții țărilor terțe ( 114 ) în cadrul politicii comune în domeniul dreptului imigrației.

126.

Din aceste diferențe în principiile și obiectivele domeniilor în cauză reiese că situațiile în discuție nu sunt, în principiu, comparabile. Totuși, pentru a completa examinarea comparabilității acestor situații, trebuie să abordăm în continuare analiza obiectului și a scopului urmărit de Directiva 2003/86 și, respectiv, de Directiva 2004/38.

127.

Directiva 2003/86 se înscrie în cadrul misiunii încredințate Uniunii prin articolul 79 TFUE ( 115 ). Mai precis, această directivă a fost adoptată în temeiul articolului 63 punctul 3 litera (a) din Tratatul CE, devenit, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, articolul 79 alineatul (2) litera (a) TFUE, care privește politica comună de imigrare. Potrivit articolului 1 din Directiva 2003/86, aceasta are ca obiectiv stabilirea condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre ( 116 ). În plus, reiese din considerentul (4) al acesteia că respectiva directivă are drept obiectiv general să faciliteze integrarea resortisanților țărilor terțe în statele membre, permițând o viață de familie ca urmare a reîntregirii familiei ( 117 ).

128.

În acest context, amintim mai întâi că dreptul la reîntregirea familiei în cadrul Directivei 2003/86 este subordonat unor condiții stricte în ceea ce privește atât susținătorul reîntregirii, cât și soțul acestuia. Astfel, în sistemul instituit prin directiva respectivă, aceasta se aplică, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1), atunci când susținătorul reîntregirii este titularul unui permis de ședere eliberat de un stat membru pentru o perioadă de valabilitate mai mare sau egală cu un an și are perspective întemeiate de a obține un drept de ședere permanent. În acest caz, articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/86 prevede că statele membre autorizează intrarea și șederea soțului susținătorului reîntregirii, în conformitate cu această directivă și sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de capitolul IV și la articolul 16 din directiva menționată.

129.

În continuare, în ceea ce privește condițiile prevăzute pentru susținătorul reîntregirii, trebuie amintit că, la depunerea cererii de reîntregire a familiei, statul membru în cauză poate cere soțului care a depus cererea să furnizeze dovada că susținătorul reîntregirii dispune de o locuință, de o asigurare de sănătate și de resurse stabile, constante și suficiente pentru a se întreține pe sine și pe ceilalți membri ai familiei fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru în cauză ( 118 ). În această privință, autoritatea competentă a statului membru în cauză poate, printre altele, să retragă autorizarea de reîntregire a familiei în cazul în care susținătorul reîntregirii nu mai deține resurse stabile, constante și suficiente, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2003/86 ( 119 ). În plus, statul membru poate solicita ca susținătorul reîntregirii să fi avut reședința în mod legal pe teritoriul său pe o perioadă de cel mult doi ani înainte ca membrii familiei să i se poată alătura ( 120 ) și să dispună de resurse suficiente pentru a‑și întreține familia pe toată perioada șederii acesteia pe teritoriul său, cu alte cuvinte, până la obținerea de către membrii familiei a unui permis de ședere independent de cel al susținătorului reîntregirii ( 121 ).

130.

În sfârșit, în ceea ce privește condițiile prevăzute pentru membrii familiei pentru care se solicită reîntregirea familiei, statul membru poate, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2003/86, să solicite resortisanților țărilor terțe să se conformeze măsurilor de integrare ( 122 ), în conformitate cu legislația internă.

131.

Mai precis, în ceea ce privește articolul 15 din Directiva 2003/86, arătăm că din considerentul (15) al acestei directive reiese că acest articol urmărește să promoveze integrarea resortisanților țărilor terțe soți ai unui alt resortisant al unei țări terțe în cazul încetării căsătoriei. În acest context, articolul 15 alineatul (3) din directiva menționată prevede că, printre altele în caz de divorț sau de separare, se poate elibera un permis de ședere autonom, dacă este nevoie, la cerere, persoanelor intrate în scopul reîntregirii familiei. Această dispoziție prevede de asemenea că statele membre adoptă dispozițiile care asigură acordarea unui permis de ședere autonom în situații deosebit de dificile. În această privință trebuie să se precizeze că, în temeiul articolului 15 alineatul (4) din aceeași directivă, condițiile privind acordarea și valabilitatea permisului de ședere autonom sunt prevăzute de dreptul intern. Astfel, Curtea a statuat deja că, prin introducerea, la articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2003/86, a unei trimiteri la dreptul național, legiuitorul Uniunii a arătat că lăsa la latitudinea fiecărui stat membru stabilirea condițiilor de eliberare a unui permis de ședere autonom unui resortisant al unei țări terțe ( 123 ). În opinia noastră, această latitudine privește eliberarea unui permis de ședere autonom în situațiile prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din această directivă.

132.

În plus, trebuie să se arate că articolul 16 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/86 autorizează statele membre să respingă o cerere de intrare și de ședere în scopul reîntregirii familiei sau, după caz, să retragă permisul de ședere al unui membru al familiei sau să refuze reînnoirea acestuia „atunci când susținătorul reîntregirii și membrii familiei sale nu au sau nu mai au o relație conjugală sau o relație de familie efectivă” ( 124 ).

133.

În aceste condiții, retragerea sau refuzul reînnoirii nu poate interveni în mod automat. Astfel, după cum a statuat Curtea, rezultă din utilizarea la dispoziția menționată a termenilor „pot retrage” că statele membre se bucură de o marjă de apreciere cu privire la această retragere. În plus, în conformitate cu articolul 17 din Directiva 2003/86, statul membru în cauză trebuie să efectueze în prealabil o analiză individualizată a situației membrului de familie respectiv, procedând la o evaluare echilibrată și rațională a tuturor intereselor aflate în joc ( 125 ). De asemenea, măsurile de retragere a permisului de ședere trebuie adoptate în conformitate cu drepturile fundamentale, în special cu dreptul la respectarea vieții private și de familie, garantat la articolul 7 din cartă ( 126 ).

134.

Așadar, statele membre sunt obligate să respecte principiul proporționalității și obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii ( 127 ). Aceasta implică, după cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, că, chiar și atunci când autoritățile naționale supun acordarea unui permis autonom – în cazurile prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86 – unor condiții materiale, ele trebuie să atenueze sau chiar să nu aplice aceste condiții dacă, în împrejurările concrete ale speței, respectarea principiului proporționalității sau cerința de a nu compromite obiectivele articolului 15 din respectiva directivă impun acest lucru ( 128 ).

135.

Din considerațiile care precedă reiese că voința legiuitorului Uniunii nu era de a garanta resortisanților țărilor terțe un drept de ședere derivat, ci de a le garanta posibilitatea de a solicita un permis de ședere ale cărui eliberare și păstrare sunt reglementate de norme având ca obiect stabilirea unor modalități comune pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei. Procedând astfel, legiuitorul Uniunii a asigurat apropierea legislațiilor naționale în materie de migrație întemeindu‑se pe competența atribuită de articolul 79 TFUE.

136.

Directiva 2004/38 a fost adoptată în temeiul articolelor 12, 18, 40, 44 și 52 din Tratatul CE (devenite articolele 18, 21, 46, 50 și, respectiv, 59 TFUE) și urmărește să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual – conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE – la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, precum și să consolideze acest drept. Considerentul (5) al acestei directive subliniază că, pentru a se putea exercita în condiții obiective de demnitate, dreptul menționat ar trebui să fie acordat și membrilor familiilor acestor cetățeni, indiferent de cetățenie ( 129 ). În special, dreptul de ședere derivat al soțului resortisant al unei țări terțe poate rezulta din simplul fapt al căsătoriei cu un cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație ( 130 ).

137.

În acest context, sistemul prevăzut de Directiva 2004/38 reglementează exercitarea libertății de circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei sale de la momentul sosirii lor în statul membru gazdă și, dacă este cazul, până la momentul plecării lor din acesta. Prin urmare, dreptul de ședere în statul membru gazdă este reglementat în mod gradual de această directivă și conduce la dreptul de ședere permanentă ( 131 ). Astfel, mai întâi, dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni prevăzut la articolul 6 din Directiva 2004/38 nu este supus niciunei alte condiții și niciunei alte formalități decât obligația de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil ( 132 ). Apoi, dreptul de ședere pentru o perioadă mai lungă de trei luni este subordonat condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din această directivă ( 133 ). În sfârșit, dreptul de ședere permanentă ( 134 ) este prevăzut la articolul 16 din directiva menționată pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor care au avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă o perioadă neîntreruptă de cinci ani ( 135 ).

138.

În această privință trebuie să se arate că articolul 21 alineatul (1) TFUE și dispozițiile Directivei 2004/38 nu conferă niciun drept autonom resortisanților țărilor terțe. Eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți prin dispozițiile dreptului Uniunii referitoare la cetățenia Uniunii sunt drepturi derivate din exercitarea libertății de circulație de către un cetățean al Uniunii ( 136 ). Legiuitorul Uniunii a prevăzut însă, la articolele 12 și 13 din această directivă, păstrarea dreptului de ședere de către membrii familiei unui cetățean al Uniunii în două tipuri de situații diferite ( 137 ), și anume situația decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii și, respectiv, cea a divorțului, a anulării căsătoriei sau a încetării parteneriatului înregistrat ( 138 ). Deși aceste situații nu afectează dreptul de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care au cetățenia unui stat membru ( 139 ), acest lucru nu este valabil pentru membrii familiei unui cetățean al Uniunii care sunt resortisanți ai unei țări terțe, care trebuie să îndeplinească anumite condiții specifice pentru păstrarea dreptului lor de ședere derivat.

139.

După cum reiese din articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, condiții specifice se aplică, printre altele în caz de divorț, resortisantului unei țări terțe soț al cetățeanului Uniunii. Astfel, după cum am precizat deja, acesta trebuie, pentru a‑și păstra dreptul de ședere, să se încadreze în una dintre situațiile alternative prevăzute la articolul 13 alineatul (2) primul paragraf din această directivă ( 140 ). În cazul în care nu a dobândit încă dreptul de ședere permanentă, legiuitorul Uniunii a prevăzut, la al doilea paragraf al acestei dispoziții, păstrarea dreptului său de ședere, exclusiv cu titlu personal, numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute acolo, printre care cea care constă în a avea suficiente resurse. Aceste condiții sunt astfel echivalente cu cele pe care, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2004/38, soțul unui cetățean al Uniunii care are cetățenia unui stat membru trebuie să le îndeplinească înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă ( 141 ).

140.

În ceea ce privește condițiile prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, după cum a subliniat în mod întemeiat Comisia în observațiile sale, este totuși posibil ca, în cazuri specifice – în special atunci când, ca urmare a unor acte de violență în familie săvârșite de cetățeanul Uniunii împotriva soțului său resortisant al unei țări terțe, aplicarea acestor condiții nu ar permite atingerea obiectivelor vizate de această dispoziție sau ar fi contrară principiului proporționalității –, autoritățile naționale să fie obligate să atenueze sau chiar eventual să nu aplice condițiile prevăzute de dispoziția menționată. Prin urmare, este permisă o anumită flexibilitate pentru gestionarea situațiilor în care soțul resortisant al unei țări terțe care este victima violenței în familie trebuie să dobândească acele calificări necesare pentru găsirea unui loc de muncă.

141.

Amintim în această privință că, în temeiul articolului 37 din Directiva 2004/38, statele membre pot aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile persoanelor la care se referă această directivă. Astfel cum a precizat de asemenea Comisia, o dispoziție sau o practică administrativă națională care ar permite atenuarea sau neaplicarea într‑un caz concret specific în care împrejurările impun acest lucru a condițiilor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2004/38, printre care cea care constă în a avea suficiente resurse, nu poate fi considerată contrară obiectivului acestei directive. Trebuie amintit de asemenea că considerentul (15) precizează că această dispoziție urmărește să confere o protecție juridică resortisanților țărilor terțe soți ai unui cetățean al Uniunii care au fost victime ale violenței în familie, printre altele în caz de divorț.

142.

Din aceste considerații rezultă că, ținând seama de natura constituțională a dreptului la liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii pe teritoriul statelor membre conferit în mod direct de tratate – drept care beneficiază de garanții consolidate și are vocația de a deveni permanent în cadrul sistemului instituit prin Directiva 2004/38 –, este nu numai coerent, ci și legitim ca, în caz de divorț, soțul cetățeanului Uniunii, resortisant al unei țări terțe, să fie supus, pentru a‑și păstra dreptul de ședere derivat, în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) al doilea paragraf din această directivă, unor condiții cel puțin echivalente cu cele impuse soțului unui cetățean al Uniunii care are cetățenia unui stat membru.

143.

În consecință, având în vedere diferențele constatate, pe de o parte, între regimurile instituite prin Directivele 2003/86 și 2004/38 – care au temeiuri juridice și finalități distincte care justifică statutul juridic diferit al resortisanților țărilor terțe soți ai unor cetățeni ai Uniunii și al resortisanților țărilor terțe soți ai altor resortisanți ai unor țări terțe – și, pe de altă parte, între obiectivele urmărite de articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 și cele ale articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86, trebuie să se considere că situațiile în cauză nu sunt comparabile.

144.

Din examinarea comparabilității situațiilor în speță reiese că diferența dintre ele este vădită. Astfel, statutul juridic al resortisanților țărilor terțe soți ai unor cetățeni ai Uniunii este derivat dintr‑un drept garantat la nivel constituțional de tratate și este supus condițiilor prevăzute de Directiva 2004/38, pe care statele membre sunt obligate să le respecte. În schimb, statutul resortisanților țărilor terțe soți ai altor resortisanți ai unor țări terțe se întemeiază pe o competență de armonizare, care presupune că statele membre dispun de o marjă de manevră în ceea ce privește condițiile prevăzute de Directiva 2003/86. În consecință, drepturile care decurg din regimurile instituite prin aceste două directive sunt diferite.

145.

Aceste considerații permit să se concluzioneze că cele două situații în discuție nu sunt comparabile. Prin urmare, o diferență de tratament după cum au beneficiat de reîntregirea familiei, cu un cetățean al Uniunii sau cu un resortisant al unei țări terțe, între resortisanții țărilor terțe victime ale violenței în familie din partea soțului lor nu încalcă dreptul la „egalitatea în fața legii”, consacrat la articolul 20 din cartă, al resortisanților țărilor terțe care se încadrează în una dintre respectivele situații.

146.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia) după cum urmează:

Examinarea întrebării preliminare nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35 și în JO 2005, L 197, p. 34), în raport cu articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.