1.

În prezenta cerere de decizie preliminară, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia, denumită în continuare „Curtea Supremă” sau „instanța de trimitere”) solicită interpretarea articolului 2 TUE, a articolului 6 alineatele (1) și (3) TUE și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 267 TFUE și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2.

Aceasta a apărut în contextul unei proceduri inițiate de judecătorul W.Ż. prin care se solicită recuzarea judecătorilor de la Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice, Curtea Supremă, Polonia, denumită în continuare „CCECP”) care se pronunță asupra acțiunii introduse de W.Ż. împotriva rezoluției Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia, denumit în continuare „KRS”) referitoare la transferul lui W.Ż. între două secții ale instanței la care este atașat. Acest transfer echivalează de facto cu o retrogradare, în măsura în care a fost transferat de la o secție de al doilea grad de jurisdicție la o secție de prim grad de jurisdicție a instanței respective. W.Ż. a fost membru și purtător de cuvânt al fostului KRS și a criticat în mod public reformele judiciare realizate în Polonia de partidul aflat la putere.

3.

În cadrul prezentelor concluzii, nu se impune reproducerea cadrului juridic național, deoarece acesta nu este absolut necesar în scopul analizei juridice ( 2 ).

4.

W.Ż. este judecător la Sąd Okręgowy (Tribunalul Regional, Polonia) din K. Potrivit deciziei din 27 august 2018, acesta a fost transferat dintr‑o secție din cadrul acestei instanțe, în care și‑a desfășurat activitatea până în acel moment, într‑o altă secție a aceleiași instanțe. W.Ż. a introdus o contestație împotriva acestei decizii la KRS, care, prin rezoluția din 21 septembrie 2018 (denumită în continuare „rezoluția atacată”), a închis procedura privind contestația formulată de reclamant. La 14 noiembrie 2018, W.Ż. a introdus o cale de atac la Curtea Supremă împotriva acestei rezoluții a KRS.

5.

După introducerea acestei căi de atac, W.Ż. a formulat o cerere având ca obiect recuzarea tuturor judecătorilor Curții Supreme care statuează în CCECP. Acesta a arătat că, având în vedere cadrul său sistemic și modul în care membrii săi sunt numiți de KRS, constituit într‑un mod contrar Constituției, CCECP – indiferent de persoanele din care ar fi compusă – nu poate să examineze calea de atac în mod imparțial și independent.

6.

Propunerea de numire a tuturor judecătorilor care fac parte din CCECP și care sunt vizați de cererea de recuzare a fost cuprinsă în Rezoluția nr. 331/2018 din 28 august 2018 a KRS (denumită în continuare „Rezoluția nr. 331/2018 a KRS”). Împotriva acestei rezoluții, în integralitatea sa, a fost formulată o cale de atac la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia, denumită în continuare „Curtea Administrativă Supremă”) de către alți participanți la procedura de numire, care nu au făcut obiectul propunerii KRS adresate Prezydent Rzeczypospolitej Polskiej (Președintele Republicii Polone (denumit în continuare „Președintele Republicii”) de a fi numiți pe un post de judecător la Curtea Supremă.

7.

Prin decizia din 27 septembrie 2018, Curtea Supremă Administrativă a dispus suspendarea executării Rezoluției nr. 331/2018 a KRS. În pofida faptului că această rezoluție, în integralitatea sa, a făcut obiectul unei contestații și a suspendării executării acesteia de către Curtea Supremă Administrativă și în pofida faptului că procedura în fața Curții Supreme Administrative nu era finalizată, la 10 octombrie 2018, Președintele Republicii a înmânat decretele de numire pe posturi de judecător la Curtea Supremă, în cadrul CCECP, persoanelor vizate de cererea de recuzare formulată de W.Z.

8.

La 21 noiembrie 2018, Curtea Supremă Administrativă a adresat Curții de Justiție o cerere de decizie preliminară în contextul unei alte rezoluții a KRS (Rezoluția nr. 317/2018), prin care s‑a propus Președintelui Republicii numirea anumitor persoane în funcția de judecător la Curtea Supremă. La 22 noiembrie 2018, procedurile desfășurate la Curtea Supremă Administrativă vizate de contestațiile formulate împotriva Rezoluției nr. 331/2018 a KRS au fost suspendate de această instanță până când Curtea de Justiție se va fi pronunțat asupra întrebărilor preliminare referitoare la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a articolului 44 alineatul 1b și a articolului 44 alineatul 4 din Legea privind KRS (cauza C‑824/18 ( 3 )).

9.

În pofida procedurilor pendinte, la 20 februarie 2019, Președintele Republicii i‑a înmânat lui A.S. actul de numire în funcția de judecător la CCECP din cadrul Curții Supreme (acesta fiind judecătorul însărcinat cu examinarea căii de atac formulate de W.Ż., care se pronunță în complet de judecător unic).

10.

Propunerea de numire a lui A.S. a fost inclusă în Rezoluția nr. 331/2018 a KRS și, în consecință, numirea în funcția de judecător a lui A.S. a avut loc de asemenea după ce Rezoluția nr. 331/2018 a KRS, în integralitatea sa, a făcut obiectul unei contestații la Curtea Supremă Administrativă, iar această instanță a suspendat executarea rezoluției respective, precum și în pofida faptului că procedura desfășurată la instanța menționată nu fusese încă finalizată. Având în vedere împrejurarea că A.S. a fost numit în funcția de judecător la Curtea Supremă la 20 februarie 2019, și anume ulterior datei de 14 noiembrie 2018, la care W.Ż. a formulat cererea de recuzare, A.S. nu a fost vizat de cererea de recuzare menționată.

11.

La 8 martie 2019, cu puțin timp înaintea programării începerii ședinței de judecată a Camerei civile a Curții Supreme, CCECP, în complet de judecător unic (A.S.), a dispus prin ordonanță (denumită în continuare „ordonanța atacată”), fără a avea la dispoziție dosarele cauzei I NO 47/18, respingerea ca inadmisibilă a căii de atac formulate de W.Ż. În această ordonanță a fost admisă poziția Procurorului General, fără ca lui W.Z. să i se fi dat posibilitatea să formuleze observații. În plus, CCECP s‑a pronunțat în sensul inadmisibilității căii de atac formulate de W.Ż., în pofida faptului că procedura de recuzare a tuturor judecătorilor din cadrul CCECP, inițiată de W.Ż, era deja pendinte la Camera civilă a Curții Supreme.

12.

Completul Curții Supreme învestit cu judecarea cererii de recuzare în ședința din 20 martie 2019 a ajuns la concluzia că, prin pronunțarea ordonanței din 8 martie 2019 în cauza I NO 47/18 (anterior soluționării cererii de recuzare), a fost încălcat articolul 50 al treilea paragraf punctul 2 din Codul de procedură civilă, articolul 45 alineatul 1 din Constituția Republicii Polone, articolul 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

13.

În plus, Curtea Supremă a analizat – în lumina împrejurărilor în care A S. a fost numit în funcție – și aspectul dacă acesta avea într‑adevăr calitatea de judecător la Curtea Supremă. Această chestiune este importantă pentru a se decide dacă ordonanța din 8 martie 2019, dată în cauza I NO 47/18 de către Curtea Supremă în complet compus din judecător unic (A.S.), există din punct de vedere juridic ca hotărâre judecătorească. Răspunsul la această chestiune este esențial pentru soluționarea cererii de recuzare. Dacă ordonanța din 8 martie 2019 există din punct de vedere juridic, atunci procedura privind cererea de recuzare trebuie închisă ca rămasă fără obiect. Însă, în cazul în care ordonanța din 8 martie 2019 nu există din punct de vedere juridic, trebuie să fie soluționată cererea de recuzare.

14.

Având îndoieli considerabile asupra modului în care să procedeze, Curtea Supremă a trimis cauza spre soluționare unui complet de judecată extins format din șapte judecători ai Curții Supreme: există din punct de vedere juridic o hotărâre pronunțată de un complet compus dintr‑un singură persoană în cazul în care această persoană a fost numită în funcția de judecător la Curtea Supremă, în pofida introducerii unei căi de atac la Curtea Administrativă Supremă împotriva rezoluției KRS privind propunerea de numire a acestei persoane și în pofida suspendării executării acestei rezoluții și a faptului că, la data înmânării decretului de numire în funcție, procedura desfășurată la Curtea Administrativă Supremă nu fusese încă finalizată?

15.

Cei șapte judecători ai Curții Supreme consideră că este necesară o hotărâre a Curții de Justiție pentru ca acesta să se poată pronunța asupra chestiunii juridice de mai sus. Consecința răspunsului dat de Curtea de Justiție poate fi aceea că hotărârile pronunțate de Curtea Supremă, compusă exclusiv din persoane numite în asemenea împrejurări, sunt considerate a fi inexistente din punct de vedere juridic, întrucât ar fi fost pronunțate de o persoană sau de persoane care nu au calitatea de judecător.

16.

Instanța de trimitere a constatat că în procedura prin care A.S. a fost numit judecător la Curtea Supremă a existat o încălcare flagrantă și deliberată a legislației poloneze privind numirea în funcția de judecător.

17.

În consecință, Camera civilă a Curții Supreme, în completul extins de șapte judecători, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarea întrebare în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare:

„Articolul 2, articolul 6 alineatele (1) și (3), precum și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf [TUE] coroborate cu articolul 47 [din cartă] și cu articolul 267 [TFUE] trebuie interpretate în sensul că nu reprezintă o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dreptului Uniunii, o instanță care judecă în complet de judecător unic, care a fost numit în funcția de judecător cu încălcarea vădită a dispozițiilor legale din statul membru referitoare la numirea în funcție a judecătorilor, încălcare constând în special în numirea în funcția de judecător în pofida contestării, anterior acestei numiri, la instanța națională competentă [Curtea Administrativă Supremă] a deciziei organismului național [KRS] privind propunerea de numire în funcția de judecător a acestei persoane și în pofida faptului că s‑a dispus suspendarea executării acestei decizii în conformitate cu dreptul național, precum și a faptului că procedura desfășurată în fața instanței naționale competente [Curtea Administrativă Supremă] nu se încheiase anterior notificării decretului de numire în funcție?”

18.

Procurorul general arată în esență că Curtea nu are competența să se pronunțe asupra întrebării preliminare, întrucât Uniunea Europeană nu are nicio competență în ceea ce privește normele de aplicare pentru procedurile de numire a judecătorilor, validitatea acestor numiri, procedurile pentru recuzarea judecătorilor sau pentru stabilirea posibilei inexistențe juridice a deciziilor instanțelor naționale. În plus, Curtea nu are competența să decidă dacă o anumită persoană are sau nu calitatea de judecător național.

19.

Cu toate acestea, în primul rând, este suficient să subliniem că, „deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii și în special din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” ( 4 ). Acesta poate fi cazul în special în ceea ce privește normele naționale referitoare la modalitățile procedurale și condițiile de fond care reglementează adoptarea deciziilor de numire a judecătorilor și, acolo unde este cazul, normele referitoare la controlul jurisdicțional care se aplică în contextul unor asemenea proceduri de numire ( 5 ).

20.

În al doilea rând, reclamantul din litigiul principal (W.Ż.) – care, din poziția sa de judecător, se poate pronunța cu privire la chestiuni legate de aplicarea și interpretarea dreptului Uniunii – solicită în mod direct protecția ce rezultă din dreptul Uniunii, în condițiile în care măsurile administrative luate împotriva sa (care par a fi de facto o retrogradare) pot avea un impact negativ asupra independenței sale. Acțiunea introdusă de W.Ż., care urmărește protejarea statutului său profesional, trebuie să respecte de asemenea dreptul Uniunii: în special, cerința ca numai un judecător sau o instanță care respectă cerințele prevăzute la articolul 19 TUE și articolul 47 din cartă să se pronunțe asupra unei asemenea acțiuni.

21.

În al treilea rând, trebuie să se constate că argumentele invocate de Procurorul General privesc în realitate însuși conținutul dispozițiilor de drept al Uniunii menționate în speță și, prin urmare, interpretarea acestora. Or, o asemenea interpretare este în mod vădit de competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE ( 6 ).

22.

Guvernul polonez invocă o serie de argumente pentru care, în opinia sa, întrebarea preliminară este inadmisibilă. În esență, guvernul polonez susține că lucrurile se prezintă astfel deoarece: (i) întrebarea nu urmărește interpretarea dreptului Uniunii, ci doar încearcă să reafirme teza instanței de trimitere conform căreia judecătorul în cauză nu este independent, imparțial sau numit în mod legal, toate acestea fiind aspecte care necesită printre altele interpretarea dreptului național și o calificare a situației de fapt, (ii) reformularea de către Curtea de Justiție a întrebării adresate de Curtea Supremă este imposibilă, întrucât decizia de trimitere arată în mod clar că se solicită Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se aprecieze situația de fapt și să stabilească faptul că judecătorul în cauză nu este o instanță judecătorească constituită prin lege, (iii) răspunsul la întrebarea adresată nu este necesar pentru ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra cauzei din acțiunea principală (în special, acțiunea lui W.Ż. a fost deja respinsă prin ordonanța atacată ca fiind inadmisibilă și, în orice caz, instanța de trimitere nu are competența să adopte o decizie care ar echivala cu încetarea mandatului unui judecător) și (iv) dispozițiile de drept al Uniunii citate în întrebarea preliminară nu sunt aplicabile în litigiul principal.

23.

În afară de argumente analoage celor ale guvernului polonez sus‑menționate, Procurorul General susține de asemenea că întrebarea adresată în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare este inadmisibilă, în măsura în care: (i) cererea de recuzare a judecătorilor CCECP în discuție în litigiul principal ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă în temeiul jurisprudenței naționale, (ii) atunci când soluționează o acțiune precum cea în discuție în speță, introdusă împotriva unei rezoluții a KRS, Curtea Supremă nu acționează în calitate de instanță chemată să se pronunțe asupra unui litigiu pe baza unor dispoziții legale, ci ca un organ de protecție juridică care intervine într‑o procedură prin care se solicită adoptarea unei rezoluții „abstracte”, (iii) interpretarea solicitată în prezenta cauză este inaplicabilă în litigiul principal întrucât, în ceea ce privește chestiunea dacă judecătorul care a dat ordonanța atacată este independent și imparțial și temeiul juridic sau posibila inexistență a acestei ordonanțe, Curtea de Justiție nu poate pronunța o hotărâre care nu ar lăsa nicio îndoială cu privire la soluția din litigiul principal, ci ar putea să furnizeze doar orientări juridice pe baza cărora instanța națională ar trebui să se pronunțe; cu toate acestea, întrebarea preliminară se bazează doar pe afirmații subiective și nefondate conform cărora a fost încălcată procedura națională de numire și (iv) motivarea deciziei de trimitere nu respectă articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, întrucât legislația națională citată de instanța de trimitere este selectivă și părtinitoare și nu susține presupusa încălcare a procedurii naționale de numire.

24.

În primul rând, ca o remarcă generală, în opinia noastră, Curtea este în mod clar competentă și este, de fapt, singura instanță competentă să răspundă la o întrebare privind criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o instanță judecătorească independentă potrivit dreptului Uniunii ( 7 ) și, ulterior, să stabilească consecințele pe care trebuie să le producă deciziile adoptate de o persoană sau un organ care nu îndeplinește aceste criterii. Pentru aceste motive, întrebări precum cea adresată trebuie de asemenea să fie declarate admisibile.

25.

În continuare, contrar tuturor argumentelor sus‑menționate, invocate de guvernul polonez și de Procurorul General, suntem de acord cu instanța de trimitere, cu Comisia și cu Rzecznik Praw Obywatelskich (Ombudsmanul, Polonia) că răspunsul la întrebarea preliminară, și anume dacă judecătorul în cauză a avut într‑adevăr calitatea de judecător care avea competența de a adopta ordonanța atacată, este necesar pentru soluționarea cauzei principale.

26.

Problema se ridică în acest mod deoarece, contrar situației din cauza Miasto Łowicz ( 8 ), interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE va avea un impact direct asupra deciziei instanței de trimitere, întrucât permite instanței respective să decidă in limine litis asupra chestiunii cu care este sesizată, iar de răspunsul la această chestiune va depinde dacă există (sau nu există) necesitatea de a soluționa cererea de recuzare a judecătorilor CCECP într‑o cauză în care ordonanța atacată ar pune capăt în mod legitim procedurilor inițiate de W.Ż. sau dacă, dimpotrivă, este necesar să se concluzioneze că ordonanța atacată nu există din punct de vedere juridic, iar acțiunea și cererea de recuzare trebuie să fie soluționate.

27.

O asemenea chestiune in limine litis poate viza în special un aspect procedural al litigiului principal ( 9 ) sau competența instanței de trimitere de a se pronunța asupra acțiunii respective ( 10 ). În această privință, prezenta cauză nu este diferită de cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea A. K. și alții, punctul 99, în care se statuează că, „[î]n speță, trebuie subliniat […] că, prin intermediul întrebărilor preliminare pe care le‑a adresat Curții și al interpretării dreptului Uniunii pe care o solicită în speță, instanța de trimitere nu urmărește să fie lămurită cu privire la fondul litigiilor cu care este sesizată și care au ele înseși legătură cu alte aspecte care intră sub incidența dreptului Uniunii, ci în ceea ce privește o problemă de natură procedurală care trebuie soluționată de aceasta in limine litis, din moment ce privește însăși competența acestei instanțe de a soluționa litigiile respective”.

28.

Într‑adevăr, răspunsul dat de Curte va permite instanței de trimitere să se pronunțe asupra statutului persoanei numite la Curtea Supremă și asupra statutului CCECP, precum și asupra validității ordonanței date de A.S. la 8 martie 2019 (cu privire la inadmisibilitatea acțiunii introduse de W.Ż.) și, în plus, va permite instanței de trimitere să se pronunțe asupra cererii de recuzare a tuturor judecătorilor CCECP.

29.

În plus, indiferent de natura litigiului principal, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE este aplicabil în prezenta cauză, având în vedere că CCECP este o instanță care – în afară de faptul că se pronunță asupra unor chestiuni esențiale privind rolul statului în conformitate cu principiul statului de drept, precum validarea rezultatelor alegerilor din Polonia – poate fi solicitată să se pronunțe asupra unor chestiuni referitoare la aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii, nu în ultimul rând ca urmare a competenței sale în domeniile dreptului concurenței, reglementării sectorului energiei, telecomunicațiilor, transportului feroviar și controlului mass‑mediei ( 11 ).

30.

W.Ż., Procurorul General, Ombudsmanul, guvernul polonez și Comisia Europeană au prezentat observații în fața Curții.

31.

Guvernul polonez susține în esență că întrebarea preliminară trebuie să primească un răspuns în sensul că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 TUE trebuie interpretat în sensul că CCECP este o instanță independentă, iar statutul judecătorilor săi nu poate fi pus în discuție de instanța de trimitere într‑o cauză cu care este sesizată. Într‑adevăr, (i) decizia atacată este în prezent definitivă, în conformitate cu articolul 44 alineatul 1d din Legea privind KRS, în ceea ce privește participanții la procedură care au fost propuși, astfel încât niciun element nu împiedică numirea acestora, iar Curtea Administrativă Supremă nu are competența să se pronunțe asupra acestei părți din decizie sau să suspende executarea acesteia, (ii) dispozițiile în temeiul cărora a fost sesizată Curtea Administrativă Supremă au fost declarate neconstituționale prin hotărârea din 25 martie 2019 a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia, denumită în continuare „Curtea Constituțională”), iar procedurile inițiate prin acțiunea respectivă au încetat prin efectul legii, având în vedere hotărârea respectivă și articolul 3 din Legea din 26 aprilie 2019, și (iii) procedura de numire a judecătorilor în cadrul CCECP în conformitate cu articolul 179 din Constituție și cu Legea privind KRS nu este diferită de cea din alte state membre, prezentând cerințe chiar mai stricte decât unele dintre aceste sisteme naționale, și nu are niciun impact asupra independenței judecătorilor numiți, care este, în orice caz, pe deplin asigurată prin articolele 178-181 din Constituție, ce garantează numirea pentru o perioadă nelimitată, inamovibilitatea, imunitatea de drept penal și remunerația, solicitându‑se judecătorilor în același timp să fie printre altele apolitici.

32.

Procurorul General nu a prezentat observații pe fondul întrebării preliminare, iar toate observațiile acestuia se concentrează asupra competenței Curții și asupra admisibilității trimiterii preliminare. Acesta a adăugat că procedura de numire a judecătorului în cauză nu a încălcat nicio dispoziție de drept polonez și că hotărârea judecătorească cu privire la cauza lui W.Ż. prezintă toate atributele de independență, imparțialitate și fundamentare juridică.

33.

W.Ż. invocă în esență jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) rezultată din Hotărârea Ástráðsson și jurisprudența Curții de Justiție (Hotărârea A. K. și alții) potrivit căreia garanțiile de independență și imparțialitate rezultate din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și din articolul 47 din cartă, citite în lumina articolului 6 din CEDO, impun existența unor norme care reglementează numirea judecătorilor care să înlăture orice îndoială legitimă, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în cauză în raport cu anumite interese, în special cele ale puterilor legislativă și executivă. Potrivit lui W.Ż., Curtea de Justiție a decis că aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cazul în care circumstanțele obiective în care s‑a constituit instanța respectivă, caracteristicile sale și mijloacele prin care au fost numiți membrii acesteia pot conduce la lipsa aparenței de independență sau imparțialitate a instanței, situație care poate prejudicia încrederea pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică (Hotărârea A. K. și alții). Cu toate acestea, în opinia lui W.Ż., nici KRS, nici membrii CCECP (a căror numire a fost propusă Președintelui Republicii de KRS) nu îndeplinesc aceste cerințe.

34.

Într‑adevăr, rezultă din jurisprudența Curții (Hotărârea A. K. și alții) că, „dacă unul sau altul dintre elementele [modificărilor sistemului judiciar introduse recent] poate să nu fie criticabil în sine și să țină în acest caz de competența statelor membre și de alegerile efectuate de acestea, combinarea lor, adăugată la împrejurările în care aceste alegeri au fost efectuate, poate, în schimb, să conducă la îndoieli referitoare la independența unui organ” precum CCECP și a judecătorilor săi. Criteriile diferite care decurg din această jurisprudență arată că noul KRS implicat în procedura de numire a judecătorilor Curții Supreme nu oferă garanțiile necesare de independență necesare pentru a se asigura că CCECP a Curții Supreme, creată ex nihilo, și membrii acesteia pot fi considerați independenți și imparțiali, în conformitate cu dreptul Uniunii.

35.

Ombudsmanul și W.Ż. susțin în esență că, având în vedere faptul că judecătorul în cauză a fost numit printr‑o încălcare flagrantă a dreptului național și a principiului protecției jurisdicționale efective și în măsura în care nu este nici instanță judecătorească constituită prin lege și nici instanță judecătorească independentă și imparțială, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă, acest judecător nu poate soluționa o acțiune care se încadrează în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii precum cea în discuție în litigiul principal. În plus, într‑o asemenea situație, orice dispoziție sau practică națională (legislativă, administrativă sau judiciară) este incompatibilă cu cerințele inerente dreptului Uniunii dacă reduce eficacitatea dreptului Uniunii, prin împiedicarea instanței competente, atunci când aplică dreptul Uniunii, să facă (în momentul aplicării respective) tot ceea ce este necesar pentru a lăsa neaplicate dispozițiile naționale care împiedică eficacitatea deplină a dispozițiilor de drept al Uniunii direct aplicabile [precum articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă], fără a fi necesar să se solicite sau să se aștepte eliminarea prealabilă a actului în cauză pe cale legislativă sau prin orice altă procedură constituțională ( 12 ).

36.

Comisia susține în esență că primul aspect al întrebării preliminare trebuie să primească un răspuns negativ. În schimb, Comisia susține că al doilea aspect necesită un răspuns afirmativ.

37.

Prin intermediul întrebării formulate, referitoare la articolul 2 TUE, la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din cartă, Camera civilă a Curții Supreme solicită Curții să stabilească dacă aceste dispoziții de drept al Uniunii se opun unei situații în care Președintele Republicii numește o persoană într‑un post de judecător la Curtea Supremă, în cadrul CCECP create ex novo, și în care: (i) decizia KRS prin care se propune numirea judecătorului în cauză în funcția respectivă face obiectul unei acțiuni pendinte în fața Curții Administrative Supreme (primul aspect al întrebării adresate) și (ii) Curtea Administrativă Supremă, în cursul acțiunii respective, a suspendat executarea acestei decizii (al doilea aspect).

38.

Întrebarea preliminară trebuie analizată printre altele luându‑se în considerare următoarele cauze conexe cu care Curtea a fost sesizată: (i) cauza C‑824/18 (a se vedea concluziile noastre prezentate la 17 decembrie 2020 și Hotărârea Curții din 2 martie 2021 ( 13 )), în care Curtea Administrativă Supremă a avut îndoieli cu privire la independența instanțelor naționale în calitate de instanțe ale Uniunii Europene, în contextul unui control jurisdicțional al unei rezoluții a KRS prin care erau propuși Președintelui Republicii candidați pentru numirea în pe posturi de judecători ai Curții Supreme, (ii) cauza C‑508/19 (pendinte, a se vedea concluziile noastre distincte, prezentate în paralel în această cauză tot astăzi, 15 aprilie 2021), în care Curtea a fost sesizată de Curtea Supremă și în care, printre chestiunile juridice în discuție, se află numirea vădit nelegală a unui judecător care s‑a pronunțat cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii și efectele unei asemenea numiri asupra deciziilor pronunțate de un astfel de judecător, și (iii) cauza C‑791/19 [pendinte; a se vedea concluziile noastre în această cauză care urmează să fie prezentate la 6 mai 2021, în care vom aborda și problema referitoare la dreptul la o instanță judecătorească constituită prin lege ca parte a garanțiilor în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE].

39.

Instanța de trimitere a stabilit deja că în procedura prin care A.S. a fost numit judecător la Curtea Supremă au existat încălcări flagrante și deliberate ale legislației poloneze referitoare la numirile în funcția de judecător.

40.

Aceste încălcări au constat în primul rând în faptul că A.S. a fost numit de Președintele Republicii în funcția de judecător la Curtea Supremă, în pofida faptului că alți participanți la procedura de numire în funcție au formulat anterior contestație la Curtea Administrativă Supremă împotriva Rezoluției nr. 331/2018 a KRS, care a inclus propunerea de numire a acestuia, iar procedura la Curtea Administrativă Supremă nu era finalizată înainte ca acestuia să i se înmâneze actul de numire.

41.

Instanța de trimitere explică, în primul rând, că, în temeiul articolului 179 din Constituție, în Polonia judecătorii sunt numiți de Președintele Republicii, la propunerea KRS, pe o perioadă nedeterminată. Este necesară cooperarea, din punct de vedere cronologic, între aceste două organe complementare. Propunerea KRS constituie doar un aviz, însă determină anumite prerogative, întrucât numai după trimiterea propunerii către Președintele Republicii acesta din urmă poate să numească persoana inclusă în propunerea de numire în funcția de judecător.

42.

Trimiterea către Președintele Republicii a propunerii de numire a unor persoane în funcția de judecător este precedată de procedura de numire, a cărei desfășurare este reglementată prin lege, în conformitate cu dispozițiile constituționale. În scopul respectării drepturilor candidaților care participă în procedura de numire, inclusiv a dreptului la acces la funcția publică în condiții egale (articolul 60 din Constituția Poloniei) și a dreptului particularilor de a se adresa justiției (articolul 45 alineatul 1 și articolul 77 alineatul 2 din Constituție), a fost prevăzut un control jurisdicțional al legalității rezoluțiilor adoptate de KRS, referitoare la propunerile adresate Președintelui Republicii de numire în funcția de judecător (articolul 44 din Legea privind KRS). Acest control referitor la persoanele care candidează pentru ocuparea funcției de judecător la Curtea Supremă este de competența Curții Administrative Supreme, care va trebui să ia în considerare răspunsurile Curții la întrebările adresate în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în cauza C‑824/18 ( 14 ), să se pronunțe cu privire la compatibilitatea acestor dispoziții naționale (articolul 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS) cu dreptul Uniunii și să se asigure că legislația națională este interpretată în conformitate cu dreptul Uniunii.

43.

În al doilea rând, într‑o situație în care, anterior înmânării actului de numire a unei persoane pe postul de judecător la Curtea Supremă, a fost introdusă la Curtea Administrativă Supremă o cale de atac împotriva rezoluției prin care a fost propusă numirea persoanei respective, caracterul legal al rezoluției depinde de hotărârea acestei instanțe. În cazul în care este admisă calea de atac, se poate constata ulterior neîndeplinirea unei condiții pentru numirea în funcție a acestui judecător. În consecință, Președintele Republicii nu poate să își exercite prerogativa de numire a unei persoane în funcția de judecător înainte de finalizarea procedurii desfășurate la Curtea Administrativă Supremă, întrucât nu există un temei stabil pentru exercitarea acesteia.

44.

Încălcările legislației poloneze privind numirile în funcția de judecător, survenite în prezenta cauză, au avut loc într‑un context în care au fost instituite mai multe măsuri care urmăreau să împiedice controlul jurisdicțional efectiv al rezoluțiilor KRS prin care se propuneau numiri pe posturi de judecător la Curtea Supremă ( 15 ).

45.

În această privință, instanța de trimitere subliniază că, pe lângă aspectele examinate în această cauză, există și alte neregularități legate de numirea în discuție în litigiul principal, precum faptul că membrii KRS care au calitatea de judecător au fost desemnați de Sejm (Camera inferioară a Parlamentului polonez), iar nu, astfel cum s‑a întâmplat în trecut, de colegii lor. În plus, aceștia au fost desemnați prin reducerea duratei mandatului fostului KRS, în pofida faptului că această durată este garantată în Constituție. Aceste aspecte au fost analizate în Hotărârea A. K. și alții.

46.

În primul rând, în ceea ce privește articolul 47 din cartă, în calitate de dispoziție de sine stătătoare într‑o cauză, astfel cum reiese din primul paragraf al acestei dispoziții, persoana care invocă acest drept se prevalează de drepturi sau de libertăți garantate de dreptul Uniunii ( 16 ).

47.

Cu toate acestea, nu reiese din informațiile din decizia de trimitere că litigiul principal privește recunoașterea unui drept conferit reclamantului din litigiul principal în temeiul unei dispoziții de drept al Uniunii. Rezultă că articolul 47 din cartă nu este aplicabil în prezenta cauză.

48.

În continuare, astfel cum a subliniat Ombudsmanul, procedura națională care a condus la adresarea întrebării în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare privește o ingerință în cariera profesională a unui judecător național care își îndeplinește funcțiile într‑o instanță ce face parte din sistemul polonez al instanțelor de drept comun. Prin urmare, acest judecător poate fi solicitat să se pronunțe asupra unor chestiuni de aplicare sau interpretare a dreptului Uniunii și este de asemenea o „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE, făcând parte din sistemul polonez de căi de atac „în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, potrivit articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Totuși, această dispoziție obligă statul membru în cauză să garanteze că un astfel de judecător îndeplinește cerințele inerente protecției jurisdicționale efective și în special cerința de independență și imparțialitate. Acest lucru necesită ca W.Ż. să fie protejat împotriva transferurilor, care ar trebui, precum concedierile, să fie supuse unor garanții suficiente pentru înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în cauză în privința unor elemente exterioare.

49.

Având în vedere că W.Ż. se încadrează în domeniul protecției conferite prin articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 47 din cartă, acesta are, în temeiul dispozițiilor respective, dreptul – care decurge direct din dreptul Uniunii ( 17 ) – la protecție jurisdicțională efectivă, ceea ce implică faptul că acțiunea sa trebuie să fie analizată de un organ care are statutul de „instanță judecătorească”, astfel cum este definită de dreptul Uniunii, și anume este un organ independent, imparțial și constituit prin lege ( 18 ). În prezenta cauză, întrucât KRS nu este o instanță judecătorească, singurul organ judiciar care ar putea respecta cerințele de mai sus este Curtea Supremă, în calitate de instanță judecătorească unică și de ultim grad de jurisdicție solicitată să verifice dacă imixtiunea în statutul profesional al lui W.Ż. nu a subminat garanțiile de care acesta beneficiază în temeiul acelorași dispoziții, citite în lumina articolului 6 din CEDO, situație care impune soluționarea chestiunii dacă judecătorul în cauză (A.S.) a îndeplinit aceste cerințe.

50.

Aspectul esențial în această privință este dacă faptul că a existat un control jurisdicțional în desfășurare al rezoluțiilor KRS (adoptate în cursul procedurii de numire la Curtea Supremă) are (sau ar trebui să aibă) efect suspensiv.

51.

Comisia susține că se pare că articolul 184 din Constituție prevede exercitarea de către Curtea Administrativă Supremă a controlului jurisdicțional în limitele stabilite de lege și se pare că rezultă din articolul 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS că o cale de atac împotriva unei rezoluții a KRS nu are efect suspensiv în legătură cu partea din această rezoluție prin care se propune numirea unei persoane pe un post de judecător la Curtea Supremă.

52.

Cu toate acestea, considerăm că aprecierea de către Comisie a primului aspect al întrebării preliminare este specioasă, în special ca urmare a contextului general existent în Polonia. Într‑adevăr, astfel cum am susținut în Concluziile noastre prezentate în cauza A.B. și alții și astfel cum a confirmat între timp Curtea în hotărârea pronunțată în această cauză ( 19 ), o cale de atac precum cea introdusă la Curtea Administrativă Supremă în temeiul articolului 44 alineatele 1a-4 din Legea privind KRS este lipsită de orice eficacitate reală și oferă doar aparența unei căi de atac în justiție.

53.

Acest lucru se datorează în special dispozițiilor articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS, din care rezultă în esență că, în pofida introducerii unei astfel de căi de atac de către un candidat care nu a fost propus pentru numire de către KRS, rezoluțiile KRS vor avea întotdeauna caracter definitiv în ceea ce privește decizia, cuprinsă în aceste rezoluții, de a prezenta candidați în vederea numirii, aceștia din urmă putând fi, așadar, numiți de Președintele Republicii pe posturile în discuție, după cum a fost cazul în speță, fără a se aștepta soluționarea căii de atac respective. În aceste condiții, este astfel evident că o eventuală anulare a deciziei cuprinse într‑o asemenea rezoluție de a nu prezenta, în vederea numirii, candidatura unui reclamant care ar interveni la finalul procedurii inițiate de acesta va rămâne fără consecințe reale asupra situației sale în ceea ce privește postul pe care și‑l dorea și care, așadar, va fi fost deja atribuit pe baza rezoluției respective.

54.

Astfel cum explică Curtea la punctele 159-164 din Hotărârea A.B. și alții, trebuie să se țină seama de următoarele considerații: (i) dispozițiile naționale în cauză au modificat considerabil situația dreptului național aflat anterior în vigoare, (ii) ele au avut ca efect eliminarea efectivității controlului jurisdicțional care rezulta până la acel moment din legislația națională, (iii) aceste dispoziții au redus intensitatea controlului jurisdicțional al rezoluțiilor KRS existent anterior, (iv) restricțiile introduse la articolul 44 alineatele 1a-4 din Legea privind KRS vizează numai căile de atac introduse împotriva rezoluțiilor KRS referitoare la prezentarea de candidaturi pentru posturi de judecător la SC, (v) elementele contextuale legate de ansamblul celorlalte reforme care au afectat recent Curtea Supremă și KRS (a se vedea punctele 130-135 din Hotărârea A.B. și alții) trebuie de asemenea luate în considerare, (vi) dispozițiile articolului 44 alineatele 1b și 4 din Legea privind KRS au fost introduse prin Legea din 20 iulie 2018 de modificare a Legii privind organizarea instanțelor de drept comun și a altor legi și au intrat în vigoare la 27 iulie 2018, și anume cu foarte puțin timp înainte ca KRS, în noua sa compunere, să fie solicitat să se pronunțe asupra candidaturilor depuse în scopul ocupării a numeroase posturi de judecător la Curtea Supremă declarate vacante sau nou‑create ca urmare a intrării în vigoare a noii Legi privind Curtea Supremă și printre altele asupra candidaturilor reclamanților din litigiile principale din cauza A.B. și alții.

55.

În plus, ca urmare a unor modificări legislative ulterioare, începând cu 23 mai 2019 a fost complet exclusă posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva rezoluțiilor KRS în cazuri individuale privind numirea pe un post de judecător la Curtea Supremă. Este suficient să subliniem aici că rezultă din concluziile noastre și din Hotărârea A.B. și alții că modificările succesive ale Legii privind KRS care au ca efect eliminarea controlului jurisdicțional efectiv al deciziilor acestui consiliu, prin care Președintelui Republicii îi sunt propuși candidați pentru un post de judecător la Curtea Supremă, pot încălca dreptul Uniunii (a se vedea analiza care stă la baza răspunsului la cea de a treia întrebare formulată în această cauză, în special punctul 108 și următoarele din hotărârea respectivă).

56.

Rezultă din cele menționate anterior că, deși este de competența instanței de trimitere să recurgă la propria apreciere, considerăm că regresiunile operate în acest mod prin dispozițiile naționale menționate în ceea ce privește caracterul efectiv al căii de atac jurisdicționale deschise împotriva rezoluțiilor KRS prin care se propune numirea unor judecători la Curtea Supremă încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

57.

În cadrul propriei aprecieri, instanța națională va trebui să țină seama de îndrumările furnizate în speță și în Hotărârea A.B. și alții și de orice alte împrejurări relevante de care ar putea lua cunoștință, luând în considerare, după caz, motivele și obiectivele specifice invocate în fața sa pentru a justifica măsurile în cauză. În plus, instanța va trebui să aprecieze dacă dispozițiile naționale precum cele cuprinse în articolul 44 alineatele 1a-4 din Legea privind KRS sunt de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor numiți pe baza rezoluțiilor KRS în privința unor elemente exterioare și în special a unor influențe directe sau indirecte ale puterilor legislativă și executivă poloneze și referitoare la neutralitatea acestora în raport cu interesele care se înfruntă, putând conduce astfel la o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a judecătorilor respectivi, de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept.

58.

Într‑adevăr, în contextul general actual din Polonia, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune ca deciziile adoptate în cursul procedurii de numire a judecătorilor la Curtea Supremă să facă obiectul controlului jurisdicțional cu efect suspensiv.

59.

Într‑adevăr, în Hotărârea din 27 mai 2008 (cauza SK 57/06), Curtea Constituțională a statuat că „limitarea accesului la un control jurisdicțional al rezoluțiilor KRS de a nu propune Președintelui Republicii o candidatură la funcția de judecător este neconstituțională”.

60.

Astfel cum a susținut în mod corect Ombudsmanul, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă, procesul de numire nu trebuie să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli rezonabile referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor elemente exterioare, odată ce persoanele interesate sunt numite în funcția de judecător. În consecință, având în vedere rolul‑cheie avut de KRS în procesul de numire a judecătorilor și lipsa unui control jurisdicțional al deciziilor Președintelui Republicii de numire a unui judecător, este necesar ca în privința candidaților pentru funcția de judecător să existe un control jurisdicțional efectiv. Existența unui asemenea control se impune în special atunci când, precum în speță, statul, prin comportamentul său, intervine în procesul de numire a judecătorilor într‑un mod care riscă să compromită independența viitoare a judecătorilor. Controlul jurisdicțional necesar ar trebui (a) să fie exercitat înainte de numire, astfel încât judecătorul să fie protejat în mod subsecvent de principiul inamovibilității, (b) să aibă ca obiect, cel puțin, verificarea inexistenței unui exces sau a unui abuz de putere, a unei erori de drept sau a unei erori vădite de apreciere și (c) să permită clarificarea tuturor aspectelor legate de procedura de numire, inclusiv, dacă este cazul, a cerințelor prevăzute de dreptul Uniunii, prin adresarea unor întrebări Curții care să privească în special cerințele rezultate din principiul protecției jurisdicționale efective ( 20 ).

61.

Astfel cum a statuat instanța de trimitere în decizia de trimitere, articolul 179 din Constituție a fost încălcat în privința a două aspecte. În primul rând, Președintele Republicii l‑a numit în funcție pe A.S. în împrejurări în care statutul juridic al Rezoluției nr. 331/2018 a KRS, care cuprindea propunerea de numire a acestuia, nu avea caracter definitiv (punctul 24 și următoarele din decizia de trimitere). În plus, în opinia instanței de trimitere, s‑a produs și o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor, precum și a principiului legalității. Având în vedere statutul constituțional al Curții Administrative Supreme, ca organ al puterii judecătorești, căreia i‑a fost atribuită prin lege sarcina de a controla – cum este cazul în speță – legalitatea rezoluțiilor emise de KRS, precum și necesitatea de a respecta rezultatul viitor al procedurii desfășurate în fața acestei instanțe, Președintele Republicii nu putea să își exercite prerogativa de a numi judecători la Curtea Supremă înainte de finalizarea procedurii care se desfășoară la această instanță.

62.

Astfel cum rezultă din decizia de trimitere – acest lucru fiind confirmat de asemenea de cele trei camere reunite ale Curții Supreme în rezoluția din 23 ianuarie 2020 ( 21 ) (punctul 35, pagina 45) –, rezoluțiile KRS nu aveau caracter definitiv, în sensul că în calea de atac era pendinte o procedură care putea conduce la anularea lor. Asemenea rezoluții nu au oferit niciun temei pentru o propunere ca Președintele Republicii să numească persoanele în cauză pe posturi vacante de judecător. Întrucât rezoluțiile au făcut obiectul unei căi de atac, posturile vacante de judecător nu au fost ocupate în mod legal.

63.

Prin urmare, actul de numire pe un post de judecător la Curtea Supremă emis de Președintele Republicii înainte ca Curtea Administrativă Supremă să se pronunțe în mod definitiv asupra acțiunii formulate împotriva Rezoluției nr. 331/2018 a KRS constituie o încălcare flagrantă a normelor naționale ce reglementează procedura de numire a judecătorilor la Curtea Supremă, în cazul în care aceste norme sunt interpretate în conformitate cu dreptul Uniunii aplicabil [în special articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE].

64.

Revine în definitiv instanței de trimitere să aprecieze acest aspect pe baza tuturor elementelor relevante, însă, în opinia noastră, neregularitatea săvârșită cu ocazia numirii judecătorului în discuție în cadrul CCECP ( 22 ) (judecătorul A.S.) rezultă a fortiori din faptul că a fost numit la Curtea Supremă și în cadrul camerei respective în pofida ordonanței Curții Administrative Supreme prin care s‑a dispus suspendarea executării Rezoluției nr. 331/2018 a KRS.

65.

În consecință, suntem de acord cu instanța de trimitere, precum și cu W.Ż., cu Ombudsmanul și cu Comisia că încălcarea deliberată și în cunoștință de cauză de către puterea executivă a unei decizii judiciare, în special o decizie a Curții Administrative Supreme prin care se dispun măsuri provizorii (și anume decizia din 27 septembrie 2018), în mod vădit cu scopul de a asigura faptul că guvernul are influență asupra numirilor în funcția de judecător, demonstrează o nerespectare a principiului statului de drept și constituie în sine o încălcare de către puterea executivă a unor „norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar”, în sensul punctului 75 din Hotărârea din 26 martie 2020, Review Simpson și HG/Consiliul și Comisia (C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232) (denumită în continuare „Hotărârea Simpson și HG”).

66.

Măsurile provizorii în cauză urmăresc să mențină efectul deplin al ordonanței Curții Administrative Supreme într‑o situație în care instanța respectivă admite acțiunea introdusă împotriva Rezoluției nr. 331/2018 a KRS și o anulează, astfel cum a solicitat reclamantul.

67.

Este clar că ordonanța privind măsurile provizorii a fost o decizie definitivă, având forță juridică obligatorie.

68.

Rezultă că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, în raport cu punctul 75 din Hotărârea Simpson și HG, dacă numirea judecătorului în discuție în cadrul CCECP (judecătorul A.S.) constituie o neregularitate care creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și să determine astfel o îndoială legitimă, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului respectiv.

69.

Cerința ca o instanță judecătorească să fie constituită prin lege urmărește să asigure că organizarea sistemului judiciar se bazează pe norme adoptate de ramura legislativă a puterii și, prin urmare, nu depinde nici de puterea discreționară a ramurii executive, nici de cea a autorităților judiciare propriu‑zise.

70.

Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă, cuprinde dreptul la o instanță judecătorească constituită prin lege, iar domeniul de aplicare al acestor dispoziții și al noțiunii respective trebuie stabilit având în vedere jurisprudența Curții EDO referitoare la articolul 6 paragraful 1 și articolul 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

71.

Rezultă din jurisprudența Curții de Justiție că „garanții[le] de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă” ( 23 ).

72.

Curtea a stabilit de asemenea în mod clar că „din explicațiile referitoare la articolul 47 din cartă, care, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, trebuie să fie luate în considerare pentru interpretarea acesteia, rezultă că primul și al doilea paragraf ale acestui articol 47 corespund articolului 6 paragraful 1 și articolului 13 din [CEDO]” ( 24 ).

73.

Articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată.

74.

În conformitate cu articolul 6 paragraful 1 din CEDO, „o instanță judecătorească trebuie întotdeauna să fie «instituită de lege»” ( 25 ).

75.

Astfel cum subliniază Curtea EDO, „noțiunea de «lege», în sensul articolului 6 paragraful 1 din convenție, cuprinde nu numai legislația referitoare la stabilirea și competența organelor judiciare, ci și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularității participării unuia sau a mai multor judecători la soluționarea unei anumite cauze. […] Aceasta include, în special, dispoziții privind independența membrilor unei instanțe, durata mandatului lor și imparțialitatea acestora. […] Cu alte cuvinte, expresia «instituită de lege» privește nu numai temeiul juridic al însăși existenței unei «instanțe judecătorești», ci și respectarea de către această instanță judecătorească a normelor specifice care o reglementează” ( 26 ).

76.

În consecință, noțiunea de „instituire” include prin însăși natura sa procedura de numire a judecătorilor în cadrul sistemului judiciar în discuție, care trebuie, în conformitate cu principiul supremației legii, să se desfășoare în strictă conformitate cu normele de drept intern aplicabile.

77.

În Hotărârea Ástráðsson împotriva Islandei, Marea Cameră a Curții EDO, confirmând în mare măsură hotărârea de cameră din 12 martie 2019, a decis că, având în vedere implicațiile potențiale ale constatării unei încălcări și interesele importante în joc, dreptul la o „instanță instituită de lege” nu ar trebui să fie interpretat într‑un mod prea larg, astfel încât orice neregularitate într‑o procedură de numire în funcție a judecătorilor să riște compromiterea acestui drept. Curtea EDO a formulat astfel un criteriu în trei pași pentru a determina dacă neregularitățile dintr‑o procedură de numire a judecătorilor au o gravitate atât de mare încât să implice o încălcare a dreptului la o instanță instituită de lege: pasul 1, dacă a existat o încălcare vădită a dreptului național (§ 244 și 245 din această hotărâre), pasul 2, dacă încălcările dreptului național se referă la normele fundamentale ale procedurii numirii în funcție a judecătorilor (§ 246 și 247), și pasul 3, dacă pretinsele încălcări ale dreptului la o „instanță instituită de lege” au fost examinate și remediate în mod efectiv de instanțele naționale (§ 248-252).

78.

Principiile de mai sus se aplică nu numai în cazul încălcării dispozițiilor care reglementează în mod specific procedura de numire stricto sensu, ci, precum se arată în prezenta cauză, acestea trebuie să se aplice și în cazul nerespectării controlului jurisdicțional introdus în legătură cu actele anterioare de numire care au un caracter constitutiv în raport cu numirea respectivă (precum Rezoluția nr. 331/2018 a KRS în speță).

79.

Astfel cum a subliniat Comisia în ceea ce privește normele referitoare la numirea judecătorilor, nu este surprinzător că atât Curtea EDO (în Hotărârea din 1 decembrie 2020, Ástráðsson împotriva Islandei, § 247 ( 27 )), cât și Curtea (în Hotărârea Simpson și HG, punctul 75 ( 28 )) stabilesc o legătură directă între cerința ca o instanță judecătorească să fie constituită prin lege și principiul independenței judecătorilor, în sensul că este necesar să se analizeze dacă o neregularitate săvârșită în timpul numirii judecătorilor „creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și să semene astfel o îndoială legitimă, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor avuți în vedere” (Hotărârea Simpson și HG, punctul 75).

80.

Rezultă în mod clar din jurisprudența menționată anterior că cerința unei instanțe judecătorești constituite prin lege și cerințele privind independența și imparțialitatea instanțelor și judecătorilor sunt strâns legate.

81.

În timp ce pragul solicitat de Curte în Hotărârea Simpson și HG (punctele 75 și 79) seamănă cu cel impus în Hotărârea A. K. și alții ( 29 ), diferența dintre aceste jurisprudențe constă în faptul că Hotărârea Simpson și HG oferă criterii utilizate pentru aprecierea încălcării normelor privind organizarea justiției și în special numirea judecătorilor: prin urmare, această hotărâre se referă la o încălcare a normelor, în timp ce Hotărârea A. K. și alții oferă criterii pentru a se aprecia dacă cadrul propriu‑zis de organizare a justiției oferă garanțiile necesare pentru a asigura independența și imparțialitatea judecătorilor.

82.

Având în vedere că în prezenta cauză este în discuție o apreciere a unei potențiale neregularități în procedura de numire a unui judecător (judecătorul A.S. al CCECP), jurisprudența derivată din Hotărârea Simpson și HG este cea direct relevantă.

83.

Pentru a se stabili dacă o asemenea neregularitate constituie o încălcare a cerinței potrivit căreia o instanță judecătorească trebuie să fie constituită prin lege în sensul articolului 19 TUE, în conformitate cu punctul 75 din Hotărârea Simpson și HG, este necesar să aprecieze dacă această neregularitate „este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și să semene astfel o îndoială legitimă, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor avuți în vedere, cum este cazul atunci când sunt implicate norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar” (sublinierea noastră).

84.

În ceea ce privește cerința „constituită prin lege”, astfel cum a subliniat Ombudsmanul, este necesară respectarea strictă a normelor privind numirea, întrucât aceasta conferă judecătorului numit sentimentul că a obținut funcția exclusiv pe baza calificărilor sale și a unor criterii obiective și la capătul unei proceduri fiabile, evitându‑se crearea oricărei relații de dependență între judecător și autoritățile care intervin în această numire. În prezenta cauză, instanța de trimitere a stabilit, într‑o manieră convingătoare, pe de o parte, că controlul jurisdicțional efectiv al procesului de numire într‑o funcție de judecător constituie o cerință care decurge din principiile constituționale referitoare la independența sistemului judiciar și la drepturile subiective de acces la funcția publică și la o instanță judecătorească și, pe de altă parte, că numirea judecătorului în cauză a avut loc cu încălcarea controlului jurisdicțional efectiv și a deciziei judiciare prin care a fost suspendată executarea Rezoluției nr. 331/2018 a KRS.

85.

Rezultă din decizia de trimitere că membrii CCECP a Curții Supreme, însărcinați cu judecarea cauzei I NO 47/18, au fost numiți în această funcție chiar dacă Președintele Republicii avea cunoștință de ordonanța din 27 septembrie 2018 a Curții Administrative Supreme. În consecință, în opinia noastră, instanța de trimitere va putea concluziona că actul de numire a fost adoptat printr‑o încălcare deliberată a acestei ordonanțe.

86.

În plus, considerăm că actul prin care Președintele Republicii a numit candidații indicați în Rezoluția nr. 331/2018 a KRS pe un post de judecător la Curtea Supremă constituie fără îndoială o punere în executare a acestei rezoluții a KRS, în pofida faptului că aceasta nu era încă executorie, ceea ce echivalează cu o încălcare vădită a ordonanței Curții Administrative Supreme prin care a fost suspendată executarea rezoluției menționate în așteptarea soluționării căii de atac aflate pe rolul acestei instanțe.

87.

Caracterul vădit și deliberat al încălcării ordonanței Curții Administrative Supreme prin care s‑a dispus suspendarea executării Rezoluției nr. 331/2018 a KRS, săvârșită de o autoritate atât de importantă a statului precum Președintele Republicii, care are competența să emită actul de numire pe un post de judecător la Curtea Supremă, indică o încălcare gravă a normelor de drept național ce reglementează procedura de numire a judecătorilor.

88.

În ceea ce privește criteriul gravității, în opinia noastră, având în vedere contextul general al reformelor judiciare controversate din Polonia, gravitatea încălcărilor din prezenta cauză este mai mare decât neregularitățile în discuție în hotărârea Ástráðsson împotriva Islandei.

89.

În orice caz, însuși faptul că Președintele Republicii nu a luat în considerare decizia finală a Curții Administrative Supreme – și anume instanța administrativă de ultim grad de jurisdicție – prin care s‑au dispus măsuri provizorii și suspendarea executării Rezoluției nr. 331/2018 a KRS până la momentul în care această instanță se pronunță asupra acțiunii principale cu care este sesizată indică gravitatea încălcării săvârșite.

90.

Curtea a precizat deja că respectarea de către autoritățile naționale competente ale unui stat membru a măsurilor provizorii dispuse de instanțele naționale „este inerentă valorii statului de drept, consacrată la articolul 2 TUE și pe care se întemeiază Uniunea” ( 30 ).

91.

Pentru a furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor vreuneia dintre dispozițiile acestuia ( 31 ), este necesar să se analizeze și efectele constatării faptului că A.S., care se pronunță în complet de judecător unic, nu poate constitui o instanță judecătorească constituită prin lege.

92.

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, o protecție jurisdicțională efectivă, în special în sensul articolului 47 din cartă (Hotărârea A. K. și alții, punctul 168 și jurisprudența citată), ceea ce înseamnă că această din urmă dispoziție trebuie luată în considerare în mod corespunzător în scopul interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 32 ).

93.

Astfel cum am subliniat în Concluziile noastre prezentate în cauza A.B. și alții, punctele 94 și 95, Curtea a recunoscut deja în mod implicit că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE are efect direct. Acest lucru a fost confirmat de asemenea în mod explicit și în hotărârea pronunțată în această cauză (punctul 146): „articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție în ceea ce privește independența care trebuie să caracterizeze instanțele chemate să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii”.

94.

În consecință, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE poate fi invocat de un particular sau de un judecător național pentru a se verifica dacă o decizie judiciară a fost pronunțată de o instanță care îndeplinește cerințele unei instanțe judecătorești independente și imparțiale constituite în prealabil prin lege.

95.

Astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Simpson și HG, punctul 57, „garanțiile privind accesul la o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, dar mai ales cele care stabilesc noțiunea, precum și compunerea acesteia reprezintă piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil. Acest drept implică faptul că orice instanță are obligația de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, reprezintă o astfel de instanță judecătorească atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect. Această verificare este necesară pentru încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului. În acest sens, un astfel de control reprezintă o formalitate esențială a cărei respectare intră în domeniul de aplicare al ordinii publice și trebuie analizată din oficiu”.

96.

În cazul în care aceste cerințe nu sunt îndeplinite, o asemenea incompatibilitate poate fi invocată, în principiu, ca motiv de anulare a deciziei judiciare pe baza faptului că instanța în cauză a fost compusă în mod nelegal.

97.

O asemenea constatare trebuie efectuată în termenele prevăzute și trebuie să ia în considerare principiul securității juridice.

98.

Astfel cum a subliniat Comisia, în contextul prezentei cauze, acest lucru înseamnă că, în cazul în care judecătorul A.S., care s‑a pronunțat în complet de judecător unic, a dat ordonanța de inadmisibilitate în discuție, care nu este supusă căilor de atac, în aceste condiții – dacă se presupune că această cameră compusă dintr‑un judecător unic nu îndeplinește cerințele unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege – efectele juridice ale acestei ordonanțe trebuie să fie limitate.

99.

Prin urmare, instanța de trimitere ar trebui să fie în măsură să lase neaplicată (sau să nu ia în considerare) această ordonanță și să se pronunțe asupra cererii de recuzare a judecătorilor din cadrul CCECP formulate de W.Ż., astfel încât acțiunea introdusă de acesta să poată fi examinată de o instanță judecătorească ce îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (și anume instanța de trimitere).

100.

Considerăm că încălcările săvârșite în prezenta cauză în cursul procesului de numire în funcția de judecător și riscul ca W.Ż. să fie lipsit de protecție jurisdicțională efectivă constituie împrejurări care justifică limitarea caracterului obligatoriu al ordonanței din 8 martie 2019, contrar principiului securității juridice.

101.

În continuare, este necesar să se analizeze principiul inamovibilității judecătorilor și chestiunea dacă o încălcare a cerințelor privind independența și imparțialitatea unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, trebuie să aibă în prezenta cauză efect și asupra actului propriu‑zis de numire (a lui A.S. pe postul de judecător la Curtea Supremă).

102.

Cerințele rezultate din această dispoziție, citită în lumina articolului 47 din cartă, urmăresc să protejeze dreptul fundamental al unei persoane la protecție jurisdicțională efectivă în aplicarea dreptului Uniunii în cazul său.

103.

În consecință, asemenea cerințe urmăresc să asigure protecția jurisdicțională efectivă a reclamantului în cadrul activității sale judiciare și, dacă este necesar, o atare protecție poate fi asigurată prin neaplicarea (sau prin neluarea în considerare) a deciziei unui judecător, ce se pronunță în complet de judecător unic, care nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

104.

Considerăm (asemenea Comisiei și Ombudsmanului) că, atât timp cât protecția ce rezultă din supremația dreptului Uniunii este asigurată printr‑o asemenea neaplicare (sau neluare în considerare) a ordonanței atacate, nu este necesar ca dreptul Uniunii să intervină nici în domeniul numirilor în funcția de judecător, nici în raportul juridic dintre un judecător și statul membru care l‑a numit pe acel judecător.

105.

Cu alte cuvinte, în speță, o eventuală încălcare în litigiul principal a cerinței ca o instanță judecătorească să fie constituită în prealabil prin lege nu implică faptul că actul de numire a judecătorului A.S. – judecătorul care a dat ordonanța de inadmisibilitate – este, în sine, lipsit de validitate.

106.

Pentru motivele menționate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) după cum urmează:

Dreptul la o instanță judecătorească constituită prin lege, afirmat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că o instanță precum instanța compusă dintr‑o singură persoană din cadrul Camerei de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme (Polonia) nu îndeplinește cerințele pentru a fi o instanță judecătorească constituită prin lege într‑o situație în care judecătorul în cauză a fost numit în funcția respectivă cu încălcarea flagrantă a legislației statului membru, aspect a cărei verificare este de competența instanței de trimitere. În această privință, instanța de trimitere trebuie să aprecieze caracterul vădit și deliberat al încălcării respective, precum și gravitatea încălcării și trebuie să țină seama de faptul că această numire a fost efectuată (i) în pofida unei căi de atac prealabile la instanța națională competentă împotriva rezoluției Consiliului Național al Magistraturii care a inclus o propunere de numire a acestei persoane pe un post de judecător și care era încă pendinte la momentul respectiv și/sau (ii) în pofida faptului că punerea în aplicare a acestei rezoluții a fost suspendată în conformitate cu legislația națională, iar procedura respectivă în fața instanței naționale competente nu a fost încheiată înainte de înmânarea actului de numire.