–

pentru Belfius Banque SA, de D. Blommaert, advocaat, și de P. Algrain, avocate;

–

pentru guvernul belgian, de C. Pochet și de P. Cottin, în calitate de agenți, asistați de F. de Patoul, avocat;

–

pentru Comisia Europeană, de N. Ruiz García, de C. Valero și de G. Goddin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40, în JO 2011, L 234, p. 46, și în JO 2015, L 36, p. 15).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Michel Schyns, pe de o parte, și Belfius Banque SA (denumită în continuare „Belfius”), succesoarea Dexia Banque Belgique, pe de altă parte, în legătură cu un contract de împrumut pe care domnul Michel Schyns l‑a încheiat cu Belfius pentru finanțarea instalării unor panouri fotovoltaice de către Home Vision SPRL.

3

Considerentele (7), (9), (24), (26), (27) și (44) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 1, obiectul Directivei 2008/48 este de a armoniza anumite aspecte ale normelor statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.

5

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Informații precontractuale”, prevede la alineatul (6):

„Statele membre se asigură că creditorii și, unde este cazul, intermediarii de credit oferă consumatorului explicații corespunzătoare, pentru a‑i permite să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară, dacă este cazul, prin explicarea informațiilor precontractuale care trebuie furnizate în conformitate cu alineatul (1), a caracteristicilor esențiale ale produselor propuse și a efectelor exacte pe care le pot avea asupra consumatorului, inclusiv a consecințelor neplății din partea consumatorului. Statele membre pot adapta modul și măsura în care se acordă asistență, precum și identitatea părții care o acordă la circumstanțele speciale ale situației în care este oferit contractul de credit, la persoana căreia îi este oferit și la tipul de credit oferit.”

6

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Obligația de a evalua bonitatea consumatorului”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că, înainte de încheierea unui contract de credit, creditorul evaluează, atunci când este cazul, bonitatea consumatorului pe baza unui volum suficient de informații obținute de la consumator și, dacă este necesar, pe baza consultării bazei de date relevante. Statele membre a căror legislație prevede obligația evaluării bonității consumatorilor de către creditori, pe baza consultării bazei de date relevante, pot menține această obligație.”

7

Articolul 22 din aceeași directivă, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede la alineatul (1):

„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”

8

Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO 2014, L 60, p. 34) are ca obiect crearea unei piețe europene a creditului ipotecar care să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.

9

Considerentul (3) al Directivei 2014/17 enunță:

„Criza financiară a arătat că un comportament iresponsabil al participanților la piață poate compromite bazele sistemului financiar, ceea ce duce la pierderea încrederii tuturor părților, în special a consumatorilor, și poate avea consecințe sociale și economice grave. […]”

10

Articolul 18 alineatul (5) litera (a) din această directivă prevede:

„Statele membre se asigură că:

11

Articolul 10 din loi du 12 juin 1991 relative au crédit à la consommation [Legea din 12 iunie 1991 privind creditul de consum], în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală (Moniteur belge din 21 iunie 2010, p. 38338, denumită în continuare „Legea privind creditul de consum”), prevedea:

„Creditorul și intermediarul de credit au obligația de a cere consumatorului care solicită un contract de credit, precum și, dacă este cazul, persoanelor care constituie o garanție personală informațiile exacte și complete pe care le consideră necesare pentru a evalua situația financiară a acestora și posibilitățile de rambursare și, în orice caz, obligațiile financiare curente ale acestora. […]”

12

Articolul 11 alineatul 4 din această lege prevedea:

„Creditorii și, dacă este cazul, intermediarii de credit oferă consumatorului explicații corespunzătoare pentru a‑i permite acestuia să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat nevoilor sale și situației sale financiare, dacă este cazul, prin explicarea informațiilor precontractuale care trebuie furnizate în conformitate cu alineatul 1, a caracteristicilor esențiale ale produselor propuse și ale efectelor specifice pe care le pot avea asupra consumatorului, inclusiv a consecințelor în cazul neplății din partea consumatorului.”

13

Articolul 15 primul și al doilea paragraf din legea menționată prevedea:

„Creditorul și intermediarul de credit sunt obligați, pentru contractele de credit pe care le oferă sau le intermediază în mod uzual, să identifice tipul și valoarea creditului care corespund cel mai bine situației financiare a consumatorului la data încheierii contractului și scopului creditului.

Creditorul poate încheia un contract de credit numai în cazul în care, ținând seama de informațiile de care dispune sau ar trebui să dispună, printre altele ca urmare a consultării prevăzute la articolul 9 din loi du 10 août 2001 relative à la Centrale des crédits aux particuliers [Legea din 10 august 2001 privind Centrala creditelor acordate particularilor] și ca urmare a informațiilor menționate la articolul 10, are motive întemeiate să presupună că consumatorul va fi în măsură să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul contractului.”

14

Legea privind creditul de consum a fost abrogată începând de la 1 aprilie 2015, data intrării în vigoare a code de droit économique [Codul de drept economic], care nu este aplicabil ratione temporis faptelor din cauza principală. Textul articolului 15 primul paragraf din această lege a fost preluat la articolul VII.75 din acest cod. Articolul VII.77 alineatul 2 primul paragraf din respectivul cod este formulat în termeni similari celor ai articolului 15 al doilea paragraf din respectiva lege.

15

Pentru a finanța cumpărarea de panouri fotovoltaice și instalarea acestora de către Home Vision, domnul Schyns a contractat, la 22 mai 2012, un împrumut de la Dexia Banque Belgique, predecesoarea Belfius, în valoare de 40002 euro pentru o perioadă de zece ani. Acest împrumut trebuia rambursat în rate lunare de 427,72 euro. În aceeași zi, Belfius a plătit întreaga sumă convenită domnului Schyns, care, la rândul său, a virat‑o către Home Vision.

16

Potrivit termenilor contractului încheiat între domnul Schyns și Home Vision, aceasta din urmă se angaja, pe de o parte, să instaleze panourile fotovoltaice în valoare de 40002 euro și, pe de altă parte, să îi înapoieze domnului Schyns totalitatea acestei sume, prin plata unor rate lunare în valoare de 622,41 euro. În contrapartidă, timp de zece ani, domnul Schyns trebuia să îi cedeze Home Vision certificatele verzi corespunzătoare producției de electricitate rezultate din utilizarea panourilor menționate.

17

La 5 decembrie 2013, Home Vision a fost declarată în faliment, fără să fi instalat vreodată panourile fotovoltaice în cauză. Domnul Schyns a plătit ratele lunare ale împrumutului timp de 4 ani, până la 21 decembrie 2016, dată la care a sesizat justice de paix du canton de Visé (Tribunalul de pace din cantonul Visé, Belgia) solicitând, cu titlu principal, rezilierea contractului de împrumut în cauză din culpa Belfius și exonerarea sa de orice obligație de rambursare. În subsidiar, el a solicitat modificarea acestui contract pentru a reduce la 20000 de euro datoria sa totală, rambursabilă în rate lunare în valoare de 150 de euro.

18

Domnul Schyns reproșează în special Belfius că i‑a împrumutat o sumă prea mare ținând seama de veniturile sale, încălcând astfel articolul 10 și următoarele din Legea privind creditul de consum.

19

În această privință, domnul Schyns subliniază că, la data încheierii contractului de împrumut în cauză, veniturile sale lunare nu depășeau 1900 de euro și că trebuia să ramburseze, în afară de creditul contractat, două împrumuturi ipotecare în valoare lunară totală de 421,67 euro.

20

Belfius se opune solicitărilor domnului Schyns, susținând că dispozițiile naționale invocate de acesta nu sunt compatibile cu articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48, care ar pune misiunea aprecierii oportunității creditului în sarcina consumatorului și nu i‑ar impune creditorului o obligație generală de a identifica creditul cel mai bine adaptat.

21

Instanța de trimitere consideră că dispozițiile naționale aplicabile, în special articolul 15 din Legea privind creditul de consum, prin obligarea creditorului să se abțină de la încheierea contractului în cazul în care apreciază că consumatorul nu va fi capabil să ramburseze împrumutul, îi impune creditorului sarcina să evalueze oportunitatea creditului.

22

În speță, având în vedere valoarea veniturilor și a împrumuturilor ipotecare deja contractate, instanța de trimitere consideră că, la data încheierii contractului, capacitatea de rambursare a domnului Schyns ridica îndoieli.

23

În aceste condiții, justice de paix du canton de Visé (Tribunalul de pace din cantonul Visé) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Prin intermediul primei întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care impune creditorilor sau intermediarilor de credit să identifice, în cadrul contractelor de credit pe care le oferă în mod uzual, tipul și cuantumul creditului cele mai bine adaptate, ținând cont de situația financiară a consumatorului la data încheierii contractului și de scopul creditului.

25

Potrivit articolului 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48, statele membre se asigură că creditorii și, unde este cazul, intermediarii de credit oferă consumatorului explicații corespunzătoare pentru a‑i permite să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară, dacă este cazul, prin explicarea informațiilor precontractuale care trebuie furnizate în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol, a caracteristicilor esențiale ale produselor propuse și a efectelor exacte pe care le pot avea asupra consumatorului, inclusiv a consecințelor neplății din partea consumatorului.

26

Deși articolul 6 din Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind armonizarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în materia creditului pentru consumatori [COM(2002) 443 final, JO 2002, C 331 E, p. 200], intitulat „Informarea reciprocă și prealabilă și obligația de consiliere”, prevedea la alineatul (3) că „[c]reditorul și, dacă este cazul, intermediarul de credit identifică, în cadrul contractelor de credit pe care le oferă în mod uzual sau pe care le intermediază în mod uzual, tipul și cuantumul creditului cele mai bine adaptate, ținând cont de situația financiară a consumatorului, de avantajele și dezavantajele aferente produsului propus și de scopul creditului”, această obligație nu a fost preluată în versiunea finală a textului Directivei 2008/48. Rezultă că această directivă nu impune statelor membre să prevadă o obligație generală pentru creditori de a propune consumatorilor creditul cel mai bine adaptat.

27

În aceste condiții, reiese de la punctul 5.4 din Propunerea modificată de directivă a Parlamentului European și a Consiliului din 7 octombrie 2005 privind contractele de credit pentru consumatori, de modificare a Directivei 93/13/CE a Consiliului [COM(2005) 483 final], că Comisia Europeană „menține principiul potrivit căruia creditorul ar trebui nu doar să îndeplinească cerințele de informare precontractuală, ci și să furnizeze explicații suplimentare pentru a‑i permite consumatorului să ia o decizie în cunoștință de cauză”, că „consumatorul este întotdeauna responsabil de decizia sa finală de a încheia un contract de credit” și că „statelor membre le‑a fost lăsată o marjă de manevră mai extinsă pentru a‑și adapta dispozițiile legislative de transpunere la situația comercială a piețelor lor”.

28

În această privință, trebuie amintit că obiectivul urmărit de Directiva 2008/48 constă, astfel cum reiese din considerentele (7) și (9) ale acesteia, în a prevedea, în materia creditului pentru consumatori, o armonizare completă și imperativă într‑o serie de domenii fundamentale, considerată ca fiind necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru a facilita apariția unei piețe interne performante a creditului de consum (Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 61, precum și jurisprudența citată).

29

Deși rezultă din articolul 22 alineatul (1) din această directivă că ea realizează o armonizare completă, în sensul că statele membre nu sunt autorizate să mențină sau să introducă în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele prevăzute de directiva menționată (Hotărârea din 12 iulie 2012, SC Volksbank România, C‑602/10, EU:C:2012:443, punctul 38), ultima teză a articolului 5 alineatul (6) din această directivă lasă statelor membre o marjă de manevră, prin faptul că pot „adapta modul și măsura în care se acordă asistenț[a]” pe care creditorii și, dacă este cazul, intermediarii de credit trebuie să o acorde consumatorilor.

30

În plus, reiese din articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 și din considerentul (27) al acesteia că, în pofida informațiilor precontractuale care trebuie furnizate în temeiul articolului 5 alineatul (1) din această directivă, consumatorul poate să aibă nevoie, înainte de încheierea contractului de credit, de asistență suplimentară pentru a decide care este contractul de credit care se potrivește cel mai bine nevoilor și situației sale financiare și că statele membre trebuie să se asigure că creditorii acordă o astfel de asistență cu privire la produsele de credit pe care le oferă (Hotărârea din 18 decembrie 2014, CA Consumer Finance, C‑449/13, EU:C:2014:2464, punctul 41). Pe de altă parte, considerentul (24) al Directivei 2008/48 prevede că consumatorul trebuie să fie informat „pe larg” înainte de încheierea contractului de credit.

31

În speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal, prevăzând obligația creditorului sau a intermediarului de credit de a identifica creditul cel mai bine adaptat nevoilor consumatorului, vizează un nivel ridicat de protecție a drepturilor acestuia din urmă, urmărind obiectivul de protecție a consumatorului în faza precontractuală.

32

În orice caz, deși statelor membre le este lăsată o marjă de manevră pentru a defini natura și conținutul asistenței precontractuale pe care creditorii și intermediarii de credit trebuie să o acorde consumatorilor, nu este mai puțin adevărat că statele membre trebuie să folosească această marjă de manevră în mod conform cu ansamblul dispozițiilor Directivei 2008/48.

33

Astfel, pentru stabilirea asistenței suplimentare și fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale Directivei 2008/48, statele membre au posibilitatea de a decide că consumatorului trebuie să i se prezinte mai multe modalități de acordare a creditului. Întrucât creditorul profesionist este cel mai bine plasat pentru a identifica, în cadrul gamei sale obișnuite de oferte, creditul cel mai bine adaptat nevoilor consumatorului, prezentarea acestuia constituie o formă de asistență suplimentară.

34

Astfel, pe de o parte, informațiile prealabile și concomitente încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele încheierii menționate, au pentru un consumator o importanță fundamentală. Tocmai pe baza acestor informații acesta din urmă decide dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de profesionist (Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 64). Pe de altă parte, identificarea creditului cel mai bine adaptat urmărește să desăvârșească informarea consumatorului pentru a‑i permite să ia decizia finală în deplină cunoștință de cauză. În sfârșit, obligația de a furniza o astfel de informare nu este de natură să repună în discuție principiul potrivit căruia consumatorul este responsabil de decizia finală de a încheia contractul de credit pe care îl dorește dintre cele care îi sunt prezentate de creditor în faza precontractuală.

35

Rezultă din cele ce precedă că o reglementare națională care impune creditorilor sau intermediarilor de credit să identifice și să prezinte consumatorului creditul cel mai bine adaptat nevoilor sale nu depășește marja de manevră acordată statelor membre de Directiva 2008/48, cu respectarea dispozițiilor armonizate ale acesteia.

36

În consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare litera a) că articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care impune creditorilor sau intermediarilor de credit obligația de a identifica, în cadrul contractelor de credit pe care le oferă în mod uzual, tipul și cuantumul creditului cele mai bine adaptate, ținând cont de situația financiară a consumatorului la data încheierii contractului și de scopul creditului.

37

Prin intermediul primei întrebări litera b) și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care impune creditorului să se abțină de la încheierea contractului de credit în cazul în care nu poate estima în mod rezonabil, în urma controlului bonității consumatorului, că acesta din urmă va fi în măsură să respecte obligațiile care decurg din contractul preconizat.

38

Trebuie precizat că, deși instanța de trimitere nu menționează decât articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2008/48, întrebările menționate se referă în esență la verificarea bonității consumatorului de către creditor, prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din această directivă. Trebuie, așadar, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 66 din concluzii, ca această dispoziție să fie inclusă printre instrumentele de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată Curții de instanța de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C‑34/13, EU:C:2014:2189, punctul 45).

39

Potrivit articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48, statele membre se asigură că, înainte de încheierea contractului de credit, creditorul evaluează bonitatea consumatorului pe baza unui volum suficient de informații obținute, dacă este cazul, de la acesta din urmă și, dacă este necesar, pe baza consultării bazei de date relevante.

40

În această privință, Curtea a decis că această obligație de a evalua bonitatea consumatorului urmărește să responsabilizeze creditorul și să evite ca acesta să acorde credite unor consumatori insolvabili (Hotărârea din 18 decembrie 2014, CA Consumer Finance, C‑449/13, EU:C:2014:2464, punctul 43).

41

Astfel, obligația precontractuală a creditorului de a evalua bonitatea împrumutatului, prin faptul că urmărește protejarea consumatorilor împotriva riscurilor de îndatorare excesivă și de insolvabilitate, contribuie la realizarea obiectivului Directivei 2008/48, astfel cum a fost amintit la punctul 28 din prezenta hotărâre.

42

Trebuie arătat că Directiva 2008/48 nu conține nicio dispoziție referitoare la conduita pe care creditorul trebuie să o adopte în cazul unor îndoieli referitoare la bonitatea consumatorului.

43

În acest context și astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 71 din concluzii, determinarea obligațiilor care pot fi impuse creditorului în urma controlului bonității rămâne, în ceea ce privește contractele de credit care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, de competența statelor membre și nu intră, așadar, în domeniul de aplicare al acestei directive.

44

Deși, astfel cum s‑a amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, Directiva 2008/48 nu armonizează decât anumite aspecte ale normelor statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori, reiese din cuprinsul considerentului (44) al acestei directive că, pentru a asigura transparența și stabilitatea pieței și până la realizarea unei armonizări avansate, statele membre ar trebui să asigure funcționarea măsurilor corespunzătoare pentru reglementarea sau supravegherea activității creditorilor.

45

Astfel, însoțirea obligației creditorului de verificare a bonității consumatorului de o consecință juridică referitoare la conduita care trebuie adoptată de creditor în caz de evaluare negativă nu aduce atingere obiectivului articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48. Într‑adevăr, considerentul (26) al acestei directive reiterează obiectivul de responsabilizare a creditorilor și de descurajare a acestora în privința acordării împrumuturilor într‑un mod iresponsabil.

46

Pe de altă parte, Directiva 2014/17, adoptată, după cum amintește considerentul (3) al acesteia, în materie de împrumuturi imobiliare acordate consumatorilor în urma crizei financiare internaționale, care a arătat că un comportament iresponsabil al participanților la piață poate compromite bazele sistemului financiar, deși inaplicabilă ratione temporis și ratione materiae, demonstrează voința legiuitorului Uniunii de responsabilizare a creditorilor, stabilind, la articolul 18 alineatul (5) litera (a), că statele membre se asigură că „creditorul pune creditul la dispoziția consumatorului numai în cazul în care rezultatul evaluării bonității evidențiază că este probabil ca obligațiile care rezultă în urma contractului de credit să fie îndeplinite în temeiul contractului respectiv”.

47

Astfel, obligația creditorului, prevăzută de o legislație națională, de a se abține de la încheierea contractului de credit în cazul în care nu poate estima în mod rezonabil că, având în vedere situația sa financiară și personală, consumatorul va fi în măsură să ramburseze creditul în conformitate cu contractul nu este de natură să aducă atingere obiectivului articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48 și nici să repună în discuție responsabilitatea de principiu a consumatorului de a‑și urmări propriile interese.

48

Rezultă din cele ce precedă că o reglementare națională care prevede obligația creditorului de a se abține de la încheierea unui contract de credit în cazul în care constată lipsa bonității consumatorului nu contravine Directivei 2008/48.

49

În consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare litera b) și la a doua întrebare că articolul 5 alineatul (6) și articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care impune creditorului să se abțină de la încheierea unui contract de credit în cazul în care nu poate estima în mod rezonabil, în urma controlului bonității consumatorului, că acesta din urmă va fi în măsură să respecte obligațiile care decurg din contractul preconizat.

50

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: