Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL PRIIT PIKAMÄE
prezentate la 21 noiembrie 2019(1)
Cauza C‑836/18
Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real
împotriva
RH
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha, Spania)]
„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii Europene – Articolul 20 TFUE – Dreptul de ședere, într‑un stat membru, al unui resortisant al unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație – Legislație națională care condiționează acordarea permisului de ședere de cerința ca cetățeanul Uniunii să dispună de suficiente resurse financiare pentru a‑și întreține soțul – Refuz întemeiat pe lipsa unor resurse suficiente – Modalități de apreciere a relației de dependență care există între resortisantul țării terțe și cetățeanul Uniunii”
I. Introducere
1. Prezenta cauză privește modalitățile de punere în aplicare a dreptului de ședere derivat care trebuie recunoscut, într‑un stat membru, în temeiul articolului 20 TFUE, unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii Europene care nu a făcut niciodată uz de libertatea sa de circulație.
2. Această cauză oferă Curții ocazia de a aminti principiile pe care le‑a dedus în acest sens în Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții(2), și în Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia)(3), într‑un context în care cererea de permis de ședere a fost formulată de un resortisant al unei țări terțe care este soțul unui cetățean al Uniunii, apoi a fost respinsă în lipsa oricărei aprecieri referitoare la existența unei relații de dependență între aceste două persoane.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
3. Articolul 1 din Directiva 2004/38/CE(4) prevede:
„Prezenta directivă stabilește:
(a) condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
(b) dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
[…]”
4. Articolul 3 din această directivă, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1):
„Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”
5. Articolul 7 alineatele (1) și (2) din directiva menționată prevede:
„(1) Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
[…]
(b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau
[…]
(d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).
(2) Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c).”
B. Dreptul spaniol
6. Potrivit articolului 68 din Código Civil (Codul civil):
„Soții trebuie să locuiască împreună și își datorează fidelitate și ajutor reciproc. În plus, ei trebuie să împartă responsabilitățile casnice, precum și îngrijirea ascendenților, a descendenților și a celorlalte persoane aflate în întreținerea lor.”
7. Articolul 1 din Real Decreto 240/2007, sobre entrada, libre circulación y residencia en España de ciudadanos de los Estados miembros de la Unión Europea y de otros Estados parte en el Acuerdo sobre el Espacio Económico Europeo (Decretul regal nr. 240/2007 privind intrarea, libera circulație și șederea în Spania a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European)(5) din 16 februarie 2007, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:
„1. Prezentul decret regal reglementează condițiile de exercitare a drepturilor de intrare și de ieșire, de liberă circulație, de ședere, de ședere permanentă și de muncă în Spania de către resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European, precum și limitele acestor drepturi menționate anterior pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
2. Conținutul prezentului decret regal nu aduce atingere dispozițiilor legilor speciale și ale tratatelor internaționale la care Spania este parte.”
8. Articolul 2 din acest decret regal prevede:
„Prezentul decret regal se aplică de asemenea, în condițiile pe care le prevede, membrilor familiei unui resortisant al unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European, indiferent de cetățenia acestora, atunci când îl însoțesc sau i se alătură, și care sunt enumerați în continuare:
a) soțul, cu condiția să nu fi existat un acord privind căsătoria sau declararea nulității căsătoriei, divorțul sau separarea de drept.
[…]”
9. Potrivit articolului 7 din decretul regal menționat:
„1. Toți cetățenii Uniunii sau resortisanții altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European au dreptul de ședere pe teritoriul statului spaniol pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
[…]
b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al Spaniei în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în Spania sau
[…]
d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele a), b) sau c).
2. Dreptul de ședere prevăzut la alineatul 1 se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European în Spania, cu condiția ca acesta din urmă să îndeplinească condițiile menționate la alineatul 1 literele a), b) sau c).
[…]
7. În ceea ce privește mijloacele de subzistență suficiente, nu poate fi stabilită o valoare fixă, este necesar să se țină seama de situația personală a resortisanților statului membru al Uniunii Europene sau ai altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European. În orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul resurselor financiare sub care spaniolii beneficiază de asistență socială sau decât cuantumul pensiei minime de asigurări sociale.”
III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
10. RH, care este un resortisant marocan, s‑a căsătorit, la 13 noiembrie 2015, la Ciudad Real (Spania), cu o resortisantă spaniolă. Aceasta din urmă, întrucât deține cetățenia spaniolă, este cetățeană a Uniunii. Totuși, ea nu a făcut niciodată uz de libertatea sa de circulație în cadrul Uniunii. Din decizia de trimitere reiese că validitatea și legalitatea acestei căsătorii nu au fost puse în discuție de administrația națională și că împotriva lui RH nu există nicio interdicție de intrare pe teritoriul național.
11. Soții locuiesc împreună la Ciudad Real, alături de tatăl resortisantei spaniole.
12. La 23 noiembrie 2015, RH a formulat la autoritatea națională competentă o cerere de permis de ședere în calitate de membru al familiei unui cetățean al Uniunii.
13. Aceasta a respins cererea, la 20 ianuarie 2016, în temeiul articolului 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal 240/2007, apreciind că soția lui RH nu demonstrase că dispunea personal de suficiente resurse financiare pentru a‑și întreține soțul, în conformitate cu cerințele dispoziției menționate.
14. Această decizie a fost confirmată de Subdelegado del Gobierno de Ciudad Real (subdelegatul guvernului în Ciudad Real, Spania) la 10 martie 2016.
15. RH a formulat atunci o acțiune la Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo nr. 2 de Ciudad Real (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 2 din Ciudad Real, Spania), susținând că articolul 7 din Decretul regal nr. 240/2007 nu este aplicabil într‑o situație precum cea în discuție, în care resortisanta spaniolă nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație. Această instanță a admis acțiunea, împărtășind considerațiile prezentate de RH.
16. Administrația statului a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha, Spania), care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele două întrebări preliminare:
„1) Cerința îndeplinirii condițiilor articolului 7 alineatul 1 din Decretul Regal nr. 240/2007 de către cetățeanul spaniol care nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație, în calitate de condiție necesară pentru recunoașterea dreptului de ședere al soțului său resortisant al unei țări terțe în temeiul articolului 7 alineatul 2 din acest decret regal, poate constitui, în eventualitatea nerespectării acestor condiții, o încălcare a articolului 20 [TFUE] în cazul în care, ca o consecință a refuzului acestui drept, cetățeanul spaniol ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu? La aprecierea tuturor acestor aspecte, trebuie să se țină seama de faptul că articolul 68 din Codul civil spaniol stabilește obligația soților de a locui împreună.
2) În orice caz, independent de cele expuse mai sus și cu titlu subsidiar, încalcă articolul 20 TFUE, în termenii citați anterior, practica statului spaniol de a aplica în mod automat reglementarea cuprinsă în articolul 7 din [Decretul Regal] nr. 240/2007, refuzând acordarea permisului de ședere membrului de familie al unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, pentru unicul motiv că cetățeanul Uniunii nu îndeplinește condițiile prevăzute de această dispoziție, fără să fi examinat în mod concret și individual dacă între acest cetățean al Uniunii și resortisantul unei țări terțe există o relație de dependență de asemenea natură încât, indiferent de motiv și ținând seama de împrejurări, implică faptul că, în cazul refuzului acordării dreptului de ședere unui cetățean al unei țări terțe, cetățeanul Uniunii nu s‑ar putea separa de membrul de familie de care este dependent și ar trebui să părăsească teritoriul Uniunii?
Toate aceste aspecte trebuie apreciate în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, printre altele, Hotărârea [K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia)].”
17. RH, guvernele spaniol, danez, german și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.
IV. Analiză
18. Înainte de a examina întrebările pe care instanța de trimitere le adresează Curții, dorim să formulăm o observație introductivă referitoare la sfera acestor întrebări, precum și la competența Curții.
A. Observație introductivă referitoare la sfera întrebărilor preliminare și la competența Curții
19. Din decizia de trimitere reiese că Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha) are îndoieli serioase în ceea ce privește criteriile pe care autoritatea națională competentă le‑a utilizat, în temeiul articolului 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal nr. 240/2007, pentru a aprecia caracterul suficient al resurselor cetățenei Uniunii. Instanța de trimitere subliniază, astfel, că autoritatea națională competentă și‑a limitat aprecierea la situația economică a resortisantei spaniole, apreciind că obligația de a dispune de resurse suficiente revenea exclusiv acesteia din urmă. Prin urmare, această autoritate nu ar fi ținut seama de resursele puse la dispoziție de tatăl ei, cu toate că oferta și dovada resurselor financiare ar fi fost stabilite.
20. Deși instanța de trimitere nu solicită în mod direct Curții să se pronunțe cu privire la acest aspect, Comisia consideră oportun să amintească jurisprudența dedusă de Curte în ceea ce privește interpretarea condiției privind resursele suficiente prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38. Această reamintire nu este lipsită de utilitate. Totuși, nu suntem convinși că Curtea este competentă să interpreteze dispoziția menționată într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare.
21. În temeiul articolului 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal nr. 240/2007, resortisantul unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, poate obține un drept de ședere în Spania numai cu condiția ca acest cetățean să dispună, printre altele, de suficiente resurse pentru el și pentru membrii familiei sale, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al Spaniei.
22. Această dispoziție are ca obiect să transpună în ordinea juridică națională cerințele prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38.
23. Or, astfel cum Curtea a amintit din nou recent, Directiva 2004/38 are vocația de a reglementa doar condițiile de intrare și de ședere ale unui cetățean al Uniunii în alte state membre decât cel al cărui resortisant este(6). Prin urmare, această directivă nu reglementează o situație precum cea în discuție, în care cetățeanul Uniunii nu a făcut uz de libertatea sa de circulație și locuiește în statul membru al cărui resortisant este(7).
24. Acest aspect nu este dezbătut în cadrul prezentei cauze. Astfel, toate părțile care au prezentat observații consideră că dreptul de intrare și de ședere al RH nu intră sub incidența dispozițiilor de drept derivat al Uniunii și, în special, al celor prevăzute în cadrul Directivei 2004/38.
25. Totuși, cererea de permis de ședere formulată de RH în vederea reîntregirii familiei a fost respinsă în temeiul articolului 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal nr. 240/2007, autoritatea națională competentă considerând că soția lui RH nu a dovedit că dispunea personal de suficiente resurse financiare pentru a‑și întreține soțul.
26. Astfel, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, prin aplicarea jurisprudenței dezvoltate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), această dispoziție trebuie să se aplice de asemenea oricărei cereri de reîntregire a familiei formulate de un resortisant al unei țări terțe care este membru al familiei unui resortisant spaniol care nu a făcut niciodată uz de libertatea sa de circulație.
27. Potrivit acelorași indicații, autoritățile naționale competente sunt, așadar, obligate să aplice în același mod cerințele prevăzute la articolul 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal nr. 240/2007 atunci când cererea de reîntregire a familiei formulată de resortisantul unei țări terțe privește situația unui cetățean al Uniunii care, întrucât a făcut uz de libertatea sa de circulație, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38 sau atunci când ea privește situația unui resortisant spaniol care, deoarece nu a făcut niciodată uz de libertatea sa de circulație, este exclus, în ceea ce îl privește, din domeniul de aplicare al acesteia.
28. În consecință, ar putea părea oportună și utilă reamintirea principiilor deduse de Curte pentru a aprecia condiția privind resursele enunțată la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38.
29. Totuși, nu considerăm că acest demers este compatibil cu jurisprudența Curții. Astfel, din decizia de trimitere nu reiese că dreptul spaniol ar face o „trimitere directă și necondiționată” la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 și, prin urmare, că interpretarea dată de Curte acestei directive ar deveni obligatorie pentru soluționarea cauzei principale de către instanța de trimitere.
30. Amintim că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, interpretarea dispozițiilor unui act al Uniunii în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestuia se justifică „atunci când dispozițiile menționate au devenit aplicabile în mod direct și necondiționat în asemenea situații prin intermediul dreptului național” pentru a se asigura un tratament identic situațiilor interne și situațiilor reglementate de dreptul Uniunii(8).
31. Or, în speță, considerăm că indicațiile furnizate de instanța de trimitere nu sunt suficiente pentru a atesta că dispozițiile dreptului Uniunii menționate au devenit aplicabile în mod direct și necondiționat prin intermediul dreptului spaniol, astfel încât să se garanteze că situațiile interne și situațiile reglementate de dreptul Uniunii sunt supuse aceleiași norme.
32. Remarcăm, astfel, că nici instanța de trimitere și nici guvernul spaniol, în cadrul observațiilor sale, nu au indicat Curții dispoziții specifice ale dreptului spaniol prin intermediul cărora dispozițiile Directivei 2004/38 să devină aplicabile în mod direct și necondiționat unei situații precum cea în discuție, care este exclusă din domeniul de aplicare al directivei menționate de legiuitorul Uniunii, întrucât privește un membru al familiei unui resortisant spaniol care nu a făcut niciodată uz de libertatea sa de circulație.
33. Desigur, instanța de trimitere se referă la interpretarea dedusă de Tribunal Supremo (Curtea Supremă), care ar constitui „practica națională spaniolă care trebuie luată drept temei” și care ar fi fost reținută, pe de altă parte, în Orden PRE/1490/2012, por la que se dictan normas para la aplicación del artículo 7 del Real Decreto 240/2007, de 16 de febrero, sobre entrada, libre circulación y residencia en España de ciudadanos de los Estados miembros de la Unión Europea y de otros Estados parte en el Acuerdo sobre el Espacio Económico Europeo (Decretul ministerial PRE/1490/2012 de stabilire a normelor de punere în aplicare a articolului 7 din Decretul regal nr. 240/2007 din 16 februarie 2007 privind intrarea, libera circulație și șederea în Spania a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European)(9) din 9 iulie 2012. Guvernul spaniol face de asemenea referire la jurisprudența relevantă a Tribunal Supremo (Curtea Supremă), care ar fi considerat legitim să recurgă la Directiva 2004/38, prin intermediul unei transpuneri prin analogie, în măsura în care aceasta constituia instrumentul normativ european care, prin finalitatea și conținutul său, se apropia cel mai mult de situația cu care era sesizată.
34. Or, este evident, în opinia noastră, că o normă stabilită de Tribunal Supremo (Curtea Supremă), chiar dacă aceasta este o instanță supremă, și având ca obiect o aplicare prin analogie a dispozițiilor dreptului Uniunii, nu echivalează cu un act legislativ prin care legiuitorul național indică în mod precis că intenționează să facă trimitere la conținutul dispozițiilor menționate, astfel cum impune jurisprudența Curții.
35. În aceste împrejurări și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, considerăm că Curtea nu este competentă a priori să interpreteze articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 într‑o situație precum cea în discuție, care este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive.
36. Prin urmare, în subsidiar și în ipoteza în care instanța de trimitere ar constata, în urma verificărilor efectuate, că dreptul național face o trimitere directă și necondiționată la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 în vederea examinării unei cereri de reîntregire a familiei precum cea în discuție, vom aminti principiile deduse de Curte în ceea ce privește interpretarea dispoziției menționate.
B. În subsidiar, principiile care încadrează aprecierea condiției referitoare la existența unor resurse suficiente în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38
37. Amintim că articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 permite statului membru gazdă sesizat cu o cerere de reîntregire a familiei formulată de un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, să solicite dovada că acest cetățean dispune de suficiente resurse pentru el și pentru membrii familiei sale, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al acestui stat în cursul șederii sale.
38. În cadrul cauzei principale, instanța de trimitere ridică problema legalității refuzului de a‑i acorda lui RH un permis de ședere, ținând seama de faptul că autoritatea națională competentă ar fi luat în considerare, în scopul aplicării articolului 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal nr. 240/2007, numai resursele personale ale cetățenei Uniunii, excluzând resursele financiare provenite de la tatăl acesteia(10).
39. Îndoielile exprimate de instanța de trimitere pot fi ușor disipate, având în vedere jurisprudența bogată a Curții(11).
40. Mai întâi, Curtea consideră că, în măsura în care autorizarea reîntregirii familiei constituie regula generală, dispozițiile care permit să i se aducă limitări sunt de strictă interpretare. Deși statul membru gazdă dispune de o marjă de manevră, acesta nu trebuie să o utilizeze într‑un mod care ar aduce atingere obiectivului Directivei 2004/38, care este cel de a favoriza reîntregirea familiei, și efectului util al acesteia(12).
41. În continuare, în ceea ce privește condiția privind caracterul suficient al resurselor, Curtea a amintit, în Hotărârea din 2 octombrie 2019, Bajratari(13), că „dreptul Uniunii nu cuprinde […] nici cea mai mică cerință în ceea ce privește proveniența acestora”(14). Aceasta apreciază, în consecință, că această condiție referitoare la existența unor resurse suficiente este îndeplinită nu numai atunci când resursele financiare sunt asigurate de un membru al familiei cetățeanului Uniunii, ci și atunci când provin dintr‑o altă sursă, inclusiv de la o persoană care nu este unită cu destinatarul printr‑o legătură juridică care o angajează să îl întrețină pe acesta(15).
42. În sfârșit, astfel cum a amintit recent din nou, în Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente)(16), Curtea consideră „că o interpretare a condiției referitoare la caracterul suficient al resurselor, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38, în sensul că persoana interesată ar trebui să dispună ea însăși de asemenea resurse, fără a se putea prevala, în această privință, de resursele unui membru de familie care îl însoțește, ar adăuga la această condiție, astfel cum este formulată de Directiva 2004/38, o cerință referitoare la proveniența resurselor care ar constitui o ingerință disproporționată în exercitarea dreptului fundamental la liberă circulație și ședere garantat la articolul 21 TFUE, întrucât nu este necesară pentru realizarea obiectivului urmărit de articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38, și anume protecția finanțelor publice ale statelor membre”(17). Acest raționament este aplicabil, prin analogie, în contextul articolului 20 TFUE.
43. Aceste precizări, formulate în subsidiar, fiind aduse, trebuie examinate în continuare întrebările preliminare.
C. Examinarea întrebărilor preliminare
44. Cele două întrebări pe care instanța de trimitere le adresează Curții privesc modalitățile de apreciere referitoare la existența, într‑o situație precum cea în discuție, a unui drept de ședere derivat întemeiat pe dispozițiile articolului 20 TFUE, de care s‑ar putea prevala resortisantul unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii care nu a făcut niciodată uz de libertatea sa de circulație.
45. Propunem Curții să examineze, mai întâi, cea de a doua întrebare. Astfel, dacă ne plasăm în cadrul examinării clasice a unei cereri de permis de ședere formulate de un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, această întrebare abordează un aspect al procedurii care este anterior examinării condițiilor de fond impuse în temeiul articolului 20 TFUE (existența unei relații de dependență), pe care instanța de trimitere le examinează mai pe larg în prima întrebare adresată.
1. Cu privire la a doua întrebare preliminară
46. Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să stabilească dacă articolul 20 TFUE se opune unei practici naționale în temeiul căreia dreptul de ședere al unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, este refuzat în mod automat pentru simplul motiv că acesta din urmă nu îndeplinește condiția privind caracterul suficient al resurselor enunțată de legislația națională.
47. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare reiese cu claritate din Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), pe care instanța de trimitere a menționat‑o, de altfel, în mod expres în întrebarea adresată.
48. Este cert, în prezenta cauză, că situația lui RH și a soției sale este guvernată de o reglementare care intră a priori în competența Regatului Spaniei, și anume cea care privește dreptul de intrare și de ședere al resortisanților țărilor terțe care este în afara domeniului de aplicare al dispozițiilor de drept derivat al Uniunii.
49. Totuși, în calitate de resortisantă a unui stat membru, soția lui RH beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii în temeiul articolului 20 alineatul (1) TFUE și se poate prevala, așadar, inclusiv față de statul a cărui resortisantă este, de drepturile aferente acestui statut, printre care figurează dreptul fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre(18).
50. În temeiul acestei dispoziții, Curtea se opune oricărei măsuri naționale, inclusiv unor decizii prin care se refuză acordarea dreptului de ședere membrilor familiei unui cetățean al Uniunii, care au ca efect afectarea libertății de circulație și de ședere a acestui cetățean(19) și privarea acestuia din urmă, potrivit formulării utilizate de Curte, „de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul [său]”(20).
51. Astfel, pentru a relua motivarea Curții, „există situații foarte speciale în care, în pofida faptului că dreptul secundar referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși acordat unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei cetățeanului menționat, în caz contrar existând riscul de a nu se respecta efectul util al cetățeniei Uniunii în situația în care, drept consecință a unui astfel de refuz, acel cetățean ar fi obligat, în fond, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, împiedicându‑l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă acest statut”(21).
52. Această legătură intrinsecă cu libertatea de circulație și de ședere de care beneficiază cetățeanul Uniunii este cea care justifică ca cererea de permis de ședere formulată de un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei sale, să nu fie refuzată în mod automat, numai în temeiul unor dispoziții naționale precum cele în discuție, care prevăd o condiție referitoare la caracterul suficient al resurselor. Acest refuz poate decurge, eventual, numai dintr‑o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor actuale și relevante ale speței(22).
53. Această apreciere concretă trebuie să permită evaluarea relației de dependență care există între resortisantul țării terțe și cetățeanul Uniunii.
54. Amintim, astfel, că motivele privind părăsirea de către un cetățean al Uniunii a teritoriului acesteia, ca urmare a respingerii cererii de permis de ședere formulate de resortisantul unei țări terțe, sunt deosebit de limitate în jurisprudența Curții.
55. În această privință, Curtea consideră că „refuzul de a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu este de natură să pună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă există, între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii, membru al familiei sale, o astfel de relație de dependență încât ar determina ca acesta din urmă să fie constrâns să însoțească resortisantul unei țări terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblul său”(23).
56. Situațiile foarte specifice la care face referire Curtea privesc situații în care cetățeanul Uniunii nu are altă alegere decât să urmeze persoana interesată căreia i‑a fost refuzat dreptul de ședere, întrucât se află în întreținerea acesteia, depinzând astfel total de aceasta pentru a‑și asigura subzistența și pentru a se întreține.
57. Aceste situații se referă înainte de toate la părinți, resortisanți ai unor țări terțe, care au în întreținere un copil de vârstă mică, cetățean al Uniunii, sau care îl au pe acesta din urmă în îngrijire din punct de vedere legal, financiar sau afectiv. Aceasta era situația în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano(24).
58. Acestea privesc mai rar adulți, resortisanți ai unor țări terțe, care au o relație de familie cu un alt adult, cetățean al Uniunii.
59. În Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), Curtea stabilește o distincție netă după cum cetățeanul Uniunii este minor(25) sau major.
60. Aceasta arată astfel că, „spre deosebire de minori și, cu atât mai mult dacă aceștia sunt copii de vârstă fragedă […], un adult este, în principiu, în măsură să ducă o existență independentă de membrii familiei sale”(26). Aceasta adaugă că o relație de dependență între doi adulți, membri ai aceleiași familii, nu poate fi concepută „decât în cazuri excepționale, în care, având în vedere ansamblul împrejurărilor pertinente, persoana respectivă nu poate, în niciun mod, să fie separată de membrul său de familie de care depinde”(27).
61. În speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că autoritatea națională competentă a respins cererea de permis de ședere formulată de RH pentru simplul motiv că soția sa nu dispunea de resursele prevăzute la articolul 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal nr. 240/2007, abținându‑se astfel să examineze dacă, ținând seama de ansamblul împrejurărilor specifice ale speței, exista între aceștia din urmă o asemenea relație de dependență încât să justifice acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.
62. Având în vedere considerațiile care precedă și principiile deduse de Curte, articolul 20 TFUE se opune în mod vădit unei astfel de practici.
63. În decizia sa de trimitere, Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha) subliniază, în plus, că cetățeana Uniunii nu a avut posibilitatea de a comunica aceste împrejurări specifice și, astfel, de a invoca existența unei relații de dependență, aspect care pare să fie contestat de administrația spaniolă.
64. Nu revine Curții sarcina de a verifica dacă și în ce măsură reglementarea spaniolă permite persoanelor în cauză să furnizeze autorității naționale competente toate elementele relevante în vederea aprecierii unei eventuale relații de dependență. În schimb, considerăm util să amintim instanței de trimitere principiile pe care Curtea le‑a dedus în ceea ce privește modalitățile procedurale referitoare la dovada unei relații de dependență de natură să constituie temeiul unui drept de ședere derivat în conformitate cu articolul 20 TFUE.
65. Astfel, deși Curtea admite că sarcina probei revine, în principiu, resortisantului țării terțe care intenționează să obțină recunoașterea unui asemenea drept de ședere, aceasta atribuie totuși statelor membre două obligații. În primul rând, acestea din urmă trebuie să adopte modalități procedurale privind sarcina probei care să nu compromită efectul util al articolului 20 TFUE(28). În al doilea rând, statele membre sunt obligate să efectueze, pe baza elementelor furnizate de resortisantul țării terțe, cercetările necesare pentru a determina dacă există sau nu o asemenea relație de dependență între acest resortisant și cetățeanul respectiv al Uniunii încât l‑ar constrânge pe acesta din urmă să părăsească teritoriul Uniunii(29).
66. Având în vedere ansamblul acestor elemente, considerăm, în consecință, că articolul 20 TFUE se opune unei practici naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia dreptul de ședere al unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, este refuzat în mod automat pentru simplul motiv că acesta din urmă nu îndeplinește condiția privind caracterul suficient al resurselor enunțată de legislația națională. Autoritățile naționale competente sunt obligate să efectueze o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor actuale și relevante ale speței, astfel încât să determine dacă există între persoanele în cauză o relație de dependență care ar justifica acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul dispoziției menționate.
2. Cu privire la prima întrebare preliminară
67. Prin intermediul primei sale întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să stabilească dacă, într‑o situație precum cea în discuție, în care dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe care este soțul unui cetățean al Uniunii a fost refuzat, este relevant să se țină seama de o legislație națională care impune ca soții să locuiască împreună pentru a aprecia existența unei relații de dependență între aceștia din urmă și, dacă este cazul, pentru a acorda un drept de ședere derivat întemeiat pe articolul 20 TFUE.
68. Astfel cum am arătat(30), Curtea consideră că o relație de dependență între doi adulți, membri ai aceleiași familii, nu poate fi concepută decât „în cazuri excepționale, în care, având în vedere ansamblul împrejurărilor relevante, persoana respectivă nu putea, în niciun mod, să fie separată de membrul de familie de care depinde”(31). Astfel, aceasta consideră că, „spre deosebire de minori și, cu atât mai mult dacă aceștia sunt copii de vârstă fragedă […], un adult este, în principiu, în măsură să ducă o existență independentă de membrii familiei sale”(32). Pentru a dispune de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, este necesar, prin urmare, să se demonstreze că cetățeanul Uniunii nu are altă alegere decât să urmeze resortisantul unei țări terțe căruia i‑a fost refuzat dreptul de ședere, întrucât se află în întreținerea acestuia, din cauza unei boli grave sau a unei invalidități, de exemplu, și/sau pentru că depinde total de acesta pentru a‑și asigura subzistența și pentru a se întreține.
69. Or, cauza principală nu se înscrie într‑un astfel de context.
70. Astfel cum arată toate părțile care au prezentat observații, nimic din dosarul transmis Curții nu permite să se considere că între RH și soția sa există o asemenea relație de dependență încât să se justifice acordarea, în temeiul articolului 20 TFUE, a unui drept de ședere derivat resortisantului țării terțe.
71. În primul rând, astfel cum rezultă din informațiile comunicate de instanța de trimitere, RH nu exercită față de soția sa, cetățeană a Uniunii, nicio responsabilitate financiară. În realitate, din decizia de trimitere reiese că cuplul este întreținut pe plan financiar de tatăl cetățenei Uniunii.
72. În al doilea rând, din jurisprudența Curții reiese că existența unei legături familiale, indiferent că este de natură biologică sau juridică, nu permite în sine justificarea unei relații de dependență în sensul articolului 20 TFUE(33). Prin urmare, simpla legătură a căsătoriei care există, în speță, între resortisantul țării terțe și cetățeana Uniunii nu este suficientă pentru a demonstra că aceasta din urmă nu poate fi separată în niciun moment de soțul său și că nu ar avea, în final, altă alegere decât să părăsească Uniunea pentru a‑l urma în cazul în care dreptul de ședere ar fi refuzat. În ceea ce privește cerința vieții în comun prevăzute la articolul 68 din Codul civil, apreciem că nici aceasta nu constituie o împrejurare de natură să creeze o relație de dependență, întrucât, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, această dispoziție nu împiedică soții să locuiască separat, astfel încât aceștia din urmă ar putea să locuiască în state diferite.
73. Desigur, nu este exclus ca cetățeana Uniunii să facă alegerea de a‑și urma soțul în țara de origine a acestuia, pentru a menține unitatea vieții lor de familie. Dacă situația ar fi aceasta, apreciem că părăsirea teritoriului Uniunii ar fi decisă în mod liber de cetățeana menționată dintr‑un motiv legat de menținerea vieții de familie, pe care Curtea îl consideră insuficient pentru a stabili o relație de dependență(34).
74. În măsura în care RH nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor de drept derivat al Uniunii și, în special, al celor prevăzute în cadrul Directivei 2004/38 și în care nu pare să fie nici în măsură să beneficieze de un drept de ședere derivat întemeiat în mod direct pe dispozițiile articolului 20 TFUE, întrucât nu există, a priori, între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeana Uniunii, membru al familiei sale, o asemenea relație de dependență încât aceasta din urmă să fie constrânsă să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu pentru a‑l însoți, situația sa este reglementată de dispoziții care intră în competența exclusivă a statului membru în cauză.
V. Concluzie
75. În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha, Spania) după cum urmează:
Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că:
– se opune unei practici naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia dreptul de ședere al unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, este refuzat în mod automat pentru simplul motiv că acesta din urmă nu îndeplinește condiția privind caracterul suficient al resurselor enunțată de legislația națională. Autoritățile naționale competente sunt obligate să efectueze o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor actuale și relevante ale speței, astfel încât să determine dacă există între persoanele în cauză o relație de dependență care ar justifica acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul dispoziției menționate;
– existența unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, deși impune viața în comun a soților, nu îi împiedică pe aceștia să locuiască separat, nu este o împrejurare de natură să creeze o asemenea relație de dependență.
1 Limba originală: franceza.
2 C‑133/15, denumită în continuare „Hotărârea Chavez‑Vilchez și alții”, EU:C:2017:354.
3 C‑82/16, denumită în continuare „Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia)”, EU:C:2018:308.
4 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
5 BOE nr. 51 din 28 februarie 2007, p. 8558, denumit în continuare „Decretul regal nr. 240/2007”.
6 A se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 54 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții (C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 41 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea Chavez‑Vilchez și alții (punctul 53 și jurisprudența citată).
7 Amintim în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, eventualele drepturi conferite resortisanților țărilor terțe prin dispozițiile dreptului Uniunii privind cetățenia Uniunii nu sunt drepturi proprii, ci drepturi derivate din exercitarea libertății de circulație și de ședere de către un cetățean al Uniunii. Astfel, un drept de ședere derivat în favoarea unui resortisant al unei țări terțe există, în principiu, numai în cazul în care este necesar pentru exercitarea efectivă de către un cetățean al Uniunii a drepturilor sale de liberă circulație și de ședere în aceasta [a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín (C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 36 și jurisprudența citată)].
8 A se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2018, C și A (C‑257/17, EU:C:2018:876, punctele 31-33 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 14 februarie 2019, CCC – Consorzio Cooperative Costruzioni (C‑710/17, nepublicată, EU:C:2019:116, punctul 22 și jurisprudența citată) (sublinierea noastră). A se vedea de asemenea considerațiile pe care le‑am consacrat acestui aspect în cadrul Concluziilor noastre prezentate în cauzele conexate Deutsche Post și alții (C‑203/18 și C‑374/18, EU:C:2019:502, punctele 43-50).
9 BOE nr. 164 din 10 iulie 2012, p. 49603.
10 Din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, potrivit guvernului spaniol, trebuie luate în considerare, în scopul aplicării articolului 7 alineatul 1 litera b) din Decretul regal nr. 240/2007, numai resursele personale ale resortisantei spaniole, cu excluderea resurselor care provin de la un terț, chiar dacă acesta din urmă este un membru al familiei.
11 Curtea a fost sesizată cu o problemă în esență identică în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 martie 2006, Comisia/Belgia, C‑408/03, EU:C:2006:192 (a se vedea, în această privință, primul motiv, prin care Comisia reproșa Regatului Belgiei luarea în considerare numai a resurselor personale ale cetățeanului Uniunii care solicită beneficiul dreptului de ședere sau a celor ale soțului sau ale unui copil al acestui cetățean, excluzând resursele provenite de la un terț, printre altele un partener cu care nu are nicio legătură juridică). A se vedea de asemenea Hotărârea din 19 octombrie 2004, Zhu și Chen (C‑200/02, EU:C:2004:639, punctele 30-33), Hotărârea din 4 martie 2010, Chakroun (C‑578/08, EU:C:2010:117, punctul 43), Hotărârea din 16 iulie 2015, Singh și alții (C‑218/14, EU:C:2015:476, punctul 75), Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín (C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 48 și jurisprudența citată), Hotărârea din 2 octombrie 2019, Bajratari (C‑93/18, EU:C:2019:809, punctul 30), precum și Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente) (C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 33).
12 A se vedea printre altele Hotărârea din 4 martie 2010, Chakroun (C‑578/08, EU:C:2010:117, punctul 43).
13 C‑93/18, EU:C:2019:809.
14 Punctul 30 și jurisprudența citată în această hotărâre.
15 A se vedea, în această privință, Hotărârea din 23 martie 2006, Comisia/Belgia (C‑408/03, EU:C:2006:192, punctul 39 și următoarele).
16 C‑302/18, EU:C:2019:830.
17 Punctul 33 și jurisprudența citată în această hotărâre. Sublinierea noastră. A se vedea de asemenea Hotărârea din 2 octombrie 2019, Bajratari (C‑93/18, EU:C:2019:809, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată).
18 A se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții (C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 63 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 48 și jurisprudența citată).
19 A se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS (C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 30 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea Chavez‑Vilchez și alții (punctul 64 și jurisprudența citată).
20 Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 49 și jurisprudența citată).
21 Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 51 și jurisprudența citată).
22 A se vedea în acest sens Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 93).
23 Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 52 și jurisprudența citată). Sublinierea noastră.
24 C‑34/09, EU:C:2011:124. În această cauză, Curții i s‑a solicitat să precizeze dacă refuzul unui stat membru de a acorda dreptul de ședere și un permis de muncă unui resortisant al unei țări terțe determina o astfel de consecință atunci când acesta asigura întreținerea copiilor săi de vârstă mică care, în calitate de resortisanți ai respectivului stat membru, aveau cetățenia Uniunii. Curtea a considerat că un astfel de refuz ar avea drept consecință faptul că acești copii s‑ar vedea obligați să părăsească teritoriul Uniunii pentru a‑și însoți părinții, fiind privați, ca urmare a acestui fapt, de posibilitatea de a exercita esența drepturilor conferite de statutul lor de cetățean al Uniunii (a se vedea în special punctele 43 și 44 din această hotărâre).
25 Menționăm că instanța de trimitere a adresat la 12 iunie 2019 o nouă cerere de decizie preliminară în cauza pendinte Subdelegación del Gobierno en Toledo (C‑451/19). Această cauză privește acordarea unui drept de ședere derivat copilului minor al soțului, resortisant al unei țări terțe, al unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație. Soții au avut de asemenea un copil, cetățean al Uniunii. Cauza menționată a fost suspendată în așteptarea pronunțării hotărârii în prezenta cauză principală. Având în vedere această a doua trimitere preliminară, trebuie arătat că, în ipoteza în care cetățeanul Uniunii este minor, Curtea consideră că aprecierea referitoare la existența unei relații de dependență între părintele resortisant al unei țări terțe și copil are loc dincolo de legătura familială de natură biologică sau juridică dintre aceștia. Autoritatea națională competentă este obligată să determine, în fiecare cauză, care este părintele care își asumă îngrijirea efectivă a copilului și dacă există o relație de dependență efectivă între acesta și părintele resortisant al unei țări terțe. Această apreciere necesită de asemenea luarea în considerare, în interesul superior al copilului în cauză, a tuturor împrejurărilor speței, în special a vârstei sale, a dezvoltării sale fizice și emoționale, a gradului relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și a riscului pe care l‑ar genera o separare pentru echilibrul acestui copil [a se vedea Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctele 72 și 75)].
26 Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 65).
27 Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 76). Sublinierea noastră.
28 A se vedea Hotărârea Chavez‑Vilchez și alții (punctul 76), precum și Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 54 și jurisprudența citată).
29 A se vedea Hotărârea Chavez‑Vilchez și alții (punctul 77).
30 A se vedea punctul 60 din prezentele concluzii.
31 Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 65). Sublinierea noastră.
32 Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 65).
33 A se vedea, prin analogie, Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (punctul 75).
34 În Hotărârea K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), Curtea a amintit, cu privire la un cetățean al Uniunii, că simplul fapt că acesta ar putea dori ca un membru al familiei sale, resortisant al unei țări terțe, să obțină un permis de ședere pentru motive de ordin economic sau legate de menținerea unității familiale nu este suficient în sine pentru a considera că cetățeanul Uniunii ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii dacă un astfel de permis nu este acordat (punctul 74 și jurisprudența citată).