–

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, de M. Figueiredo și de P. Lacerda, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin, de P. Costa de Oliveira și de M. Heller, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (1), a articolului 7 punctul 1 și a articolului 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

2

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între Saey Home & Garden NV/SA, cu sediul în Belgia, pe de o parte, și Lusavouga‑Máquinas e Acessórios Industriais SA (denumită în continuare „Lusavouga”), cu sediul în Portugalia, pe de altă parte, cu privire la o cerere de despăgubire în legătură cu rezilierea contractului de concesiune comercială încheiat între aceste societăți, care se referea la piața spaniolă.

3

Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

4

Articolul 7 din acest regulament prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

[…]”

5

Potrivit articolului 25, care figurează în secțiunea 7, intitulată „Prorogarea de competență”, din capitolul II din regulamentul menționat:

„(1)   Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie:

[…]”

6

Din dosarul prezentat Curții rezultă că Lusavouga are sediul în Cacia, Aveiro (Portugalia) și că spațiile sale comerciale se află în Portugalia. Activitatea acesteia constă în importul, exportul și comerțul cu ridicata de mașini, de utilaje și de alte echipamente. Rețeaua sa comercială acoperă, printre altele, teritoriul spaniol, pe care nu deține nicio sucursală ori unitate.

7

Saey Home & Garden este o societate cu sediul în Kortrijk (Belgia), dedicată fabricării și vânzării, printre altele, de echipamente și de ustensile de bucătărie marca „Barbecook”. Nici această societate nu dispune de o sucursală sau de o unitate pe teritoriul spaniol.

8

La sfârșitul anului 2013 sau la începutul anului 2014, părțile din litigiul principal au încheiat un contract de concesiune comercială al cărui obiect era promovarea și distribuirea în exclusivitate (cu excepția unui client), în Spania, la comercianții cu amănuntul și la consumatorii finali, de produse fabricate sub marca menționată mai sus.

9

Deși nu s‑a redactat niciun document scris care să constate încheierea acestui contract, instanța de trimitere consideră dovedită existența respectivului contract. În cadrul acestui contract, din luna ianuarie până în luna iulie 2014, Lusavouga a comandat aceste produse la Saey Home & Garden și le‑a comercializat în Spania.

10

Prin scrisoarea din 17 iulie 2014, Saey Home & Garden a informat Lusavouga că a decis să pună capăt parteneriatului lor.

11

La 19 iunie 2015, Lusavouga a chemat în judecată Saey Home & Garden la Tribunal de Comarca de Aveiro (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Aveiro, Portugalia) pentru a obține obligarea acesteia la plata, printre altele, a sumei de 24000 de euro corespunzând, pe de o parte, sumei de 10000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului rezultat din acțiunile Saey Home & Garden, precum și din rezilierea prematură și subită a contractului de concesiune comercială și, pe de altă parte, sumei de 14000 de euro cu titlu de indemnizație de clientelă.

12

Saey Home & Garden a ridicat o excepție de necompetență a instanțelor portugheze de a judeca litigiul principal, susținând, pe de o parte, că produsele în cauză au fost încărcate în Belgia și că Lusavouga s‑a ocupat de transport și, pe de altă parte, că punctul 20 din condițiile generale la care erau supuse vânzările acestor produse conținea o clauză atributivă de competență care preciza că litigiile urmează a fi soluționate de instanțele judecătorești din Kortrijk (Belgia).

13

Tribunal de Comarca de Aveiro (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Aveiro) a respins excepția de necompetență și a apreciat că instanțele portugheze erau competente din punct de vedere internațional în temeiul articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012.

14

Saey Home & Garden a formulat apel împotriva acestei decizii la instanța de trimitere, Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto, Portugalia), arătând, printre altele, că contractul de concesiune comercială în discuție în litigiul principal implică executarea unei prestări de servicii în Spania, acest din urmă stat membru fiind, așadar, locul de executare a obligațiilor contractuale. În plus, în opinia Saey Home & Garden, rezilierea abuzivă a unui contract intră în sfera „materiei contractuale” în sensul articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, aspect care exclude competența instanțelor portugheze.

15

Instanța de trimitere subliniază că problema care trebuie soluționată este aceea de a stabili care instanțe dintre cele portugheze, belgiene ori spaniole au o competență internațională de a judeca litigiul principal. Pe de altă parte, în ipoteza în care instanțele portugheze ar fi necompetente să judece litigiul principal, instanța menționată consideră că va trebui să determine care instanțe dintre cele belgiene sau cele spaniole sunt competente să judece acest litigiu.

16

Considerând că soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1215/2012, Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

17

În observațiile scrise, guvernul portughez și Comisia Europeană exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară, în special pentru motivele că aceasta ar comporta anumite lacune, printre care o prezentare eliptică a situației de fapt din litigiul principal, neluarea unei poziții de către instanța de trimitere cu privire la considerațiile care au motivat‑o să formuleze această cerere, precum și repetarea anumitor întrebări adresate.

18

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care aceasta îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, în sensul articolului 267 TFUE, decât atunci când, în special, cerințele privind conținutul cererii de decizie preliminară care figurează la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții nu sunt respectate sau atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori atunci când problema este de natură ipotetică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctele 50 și 155, precum și jurisprudența citată).

19

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă de asemenea că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale presupune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Pe de altă parte, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară (Hotărârea din 14 iunie 2017, Online Games și alții, C‑685/15, EU:C:2017:452, punctul 43 și jurisprudența citată).

20

În speță, interpretarea solicitată a anumitor dispoziții ale Regulamentului nr. 1215/2012 prezintă o legătură reală și directă cu obiectul litigiului principal, care este explicat în mod corespunzător, iar răspunsurile pe care Curtea va putea să le furnizeze la întrebările adresate vor permite instanței de trimitere să își înlăture îndoielile și să soluționeze acest litigiu.

21

În consecință, cererea de decizie preliminară trebuie declarată admisibilă.

22

Competența unei instanțe sau a unor instanțe dintr‑un stat membru, convenită de cocontractanți într‑o clauză atributivă de competență, este, potrivit modului de redactare a articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în principiu exclusivă. Este necesar, așadar, să se răspundă în primul rând la a unsprezecea întrebare, privind existența unei competențe judiciare în temeiul unei asemenea clauze.

23

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o clauză atributivă de competență stipulată în condițiile generale de vânzare, care sunt menționate în facturile emise de una dintre părțile contractante, îndeplinește cerințele acestei dispoziții.

24

Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile articolului 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, prin faptul că exclud atât competența determinată de principiul general al instanței de la domiciliul pârâtului, consacrat la articolul 4 din acest regulament, cât și competențele speciale menționate la articolele 7-9 din acesta, sunt de strictă interpretare în privința condițiilor pe care le stabilesc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2017, Leventis și Vafeias, C‑436/16, EU:C:2017:497, punctul 39, precum și jurisprudența citată).

25

În special, instanța sesizată are obligația de a examina in limine litis dacă clauza atributivă de competență a constituit efectiv obiectul unui consimțământ între părți, care trebuie să fie exprimat în mod clar și precis, formele impuse la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 având, în această privință, rolul de a asigura dovedirea efectivă a consimțământului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2017, Leventis și Vafeias, C‑436/16, EU:C:2017:497, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

26

Articolul 25 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că convenția atributivă de competență se poate încheia în scris sau verbal cu confirmare scrisă.

27

În plus, trebuie subliniat că, în cazul în care o clauză atributivă de competență este stipulată în condițiile generale, Curtea a declarat că o asemenea clauză este licită dacă se face o trimitere expresă, în chiar textul contractului semnat de cele două părți, la condițiile generale care cuprind clauza menționată (Hotărârea din 7 iulie 2016, Hőszig, C‑222/15, EU:C:2016:525, punctul 39 și jurisprudența citată).

28

În speță, reiese din dosarul prezentat Curții că contractul de concesiune comercială în discuție în litigiul principal a fost încheiat verbal, fără confirmare ulterioară în scris, și că condițiile generale care cuprind clauza atributivă de competență în discuție nu au fost menționate decât în facturile emise de pârâta din litigiul principal.

29

Având în vedere aceste elemente și luând în considerare jurisprudența amintită la punctul 27 din prezenta hotărâre, o clauză atributivă de competență precum cea în discuție în litigiul principal nu îndeplinește cerințele articolului 25 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere.

30

Pe de altă parte, este cert, potrivit instanței de trimitere, că obiectul litigiului principal privește un contract de concesiune comercială pentru care se solicită repararea prejudiciului care rezultă din rezilierea prematură și subită, precum și o indemnizație de clientelă pentru nerespectarea cerinței de cvasiexclusivitate aferente acestuia. Prin urmare, este necesar să se verifice, obligație care revine, de asemenea, instanței de trimitere, dacă clauza atributivă de competență în discuție în litigiul principal privește acest raport de drept. Astfel, o clauză atributivă de competență inserată într‑un contract nu poate, în principiu, să își producă efectele decât în raporturile dintre părțile care și‑au dat acordul la încheierea acestui contract (Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 29).

31

Trebuie adăugat că, în afară de cele două opțiuni prevăzute la articolul 25 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, acest articol 25 alineatul (1) prevede, la literele (b) și (c), că o clauză atributivă de competență se poate încheia, de asemenea, într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți, respectiv într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent. Ar reveni, dacă este cazul, instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă o clauză atributivă de competență a fost încheiată între părțile din litigiul principal în una dintre aceste forme.

32

Rezultă că articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, o clauză atributivă de competență, precum cea în discuție în litigiul principal, stipulată în condițiile generale de vânzare menționate în facturile emise de una dintre părțile contractante, nu îndeplinește cerințele acestei dispoziții.

33

Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere ridică în esență problema interpretării care trebuie dată articolului 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a stabili care instanță este competentă să judece o cerere de despăgubire referitoare la rezilierea unui contract de concesiune comercială, încheiat între două societăți care au sediile și care își desfășoară activitatea, fiecare, într‑un stat membru diferit, pentru comercializarea de produse pe piața națională a unui al treilea stat membru, pe teritoriul căruia niciuna dintre aceste societăți nu dispune de o sucursală sau de o unitate.

34

Cu titlu introductiv, trebuie precizat că criteriile de legătură cu instanța competentă prevăzute la articolul 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 sunt aplicabile doar în măsura în care instanța națională, sesizată cu litigiul survenit între părțile care au stabilit între ele relații comerciale, ar concluziona că aceste relații sunt întemeiate pe un „contract de vânzare de mărfuri” sau pe un „contract de prestare de servicii”, în sensul dispoziției menționate. O astfel de calificare ar exclude aplicarea normei de competență prevăzute la articolul 7 punctul 1 litera (a) din regulamentul menționat. Astfel, ținând seama de ierarhia stabilită între litera (a) și litera (b) de litera (c) a acestei dispoziții, norma de competență prevăzută la litera (a) nu are vocația de a interveni decât în mod alternativ și prin excludere în raport cu normele de competență care figurează la litera (b) menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C‑196/15, EU:C:2016:559, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

35

În primul rând, trebuie să se interpreteze articolul 7 punctul 1 litera (b) prima și a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a se stabili dacă un contract de concesiune comercială, precum cel în discuție în litigiul principal, constituie un „contract de vânzare de mărfuri” sau un „contract de prestare de servicii” în sensul acestei dispoziții.

36

În acest sens, trebuie să se rețină obligația caracteristică a acestor contracte drept criteriu de legătură pentru a stabili instanța competentă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim, C‑381/08, EU:C:2010:90, punctele 31 și 32, precum și Hotărârea din 15 iunie 2017, Kareda, C‑249/16, EU:C:2017:472, punctul 40 și jurisprudența citată).

37

Astfel, un contract a cărui obligație caracteristică este livrarea unui bun trebuie să fie calificat drept „vânzare de mărfuri” în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) prima liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C‑196/15, EU:C:2016:559, punctul 34 și jurisprudența citată).

38

În ceea ce privește aspectul dacă un contract poate fi calificat drept „contract de prestare de servicii” în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie amintit că noțiunea „servicii” presupune cel puțin ca partea care le prestează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remunerații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2017, Kareda, C‑249/16, EU:C:2017:472, punctul 35 și jurisprudența citată).

39

În ceea ce privește criteriul referitor la existența unei activități, din jurisprudența Curții reiese că acesta impune îndeplinirea unor acte pozitive, cu excluderea unor simple abțineri. Acest criteriu corespunde, în cazul unui contract de concesiune, prestației caracteristice furnizate de concesionar, care, asigurând distribuția produselor concedentului, participă la dezvoltarea difuzării lor. Grație garanției de aprovizionare de care beneficiază în temeiul contractului de concesiune și, dacă este cazul, grație participării sale la strategia comercială a concedentului, în special la operațiunile promoționale, elemente care trebuie constatate de instanța națională, concesionarul este în măsură să ofere clienților servicii și avantaje pe care nu le poate oferi un simplu revânzător și, astfel, să cucerească, în profitul produselor concedentului, o parte mai mare a pieței locale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctul 38 și jurisprudența citată).

40

În ceea ce privește criteriul remunerației acordate în schimbul unei activități, trebuie să se sublinieze că acesta nu poate fi înțeles în sensul strict al plății unei sume de bani. Este necesar să se țină seama, pe de o parte, de avantajul concurențial conferit concesionarului prin beneficiul, ca urmare a contractului încheiat între părți, al unei exclusivități sau al unei cvasiexclusivități de a vinde produsele concedentului pe o anumită piață și, pe de altă parte, de un eventual ajutor acordat concesionarului în materie de acces la suporturile de publicitate, de transmitere a unui know‑how prin intermediul unor acțiuni de formare sau chiar de facilități de plată, ansamblul acestor avantaje putând fi considerat ca reprezentând o remunerație a concesionarului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctele 39 și 40).

41

Curtea a hotărât deja că, în scopul stabilirii competenței judiciare, un contract de concesiune exclusivă sau cvasiexclusivă intră, în principiu, sub incidența noțiunii „contract de prestare de servicii” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins, C‑9/12, EU:C:2013:860, punctele 27, 28 și 41).

42

În al doilea rând, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere a aspectului că contractul de concesiune comercială în discuție în litigiul principal poate fi efectiv calificat drept „contract de prestare de servicii”, trebuie să se stabilească locul de executare a obligației caracteristice a unui astfel de contract și instanța competentă să judece litigiile referitoare la acesta.

43

În această privință, așa cum reiese din dosarul prezentat Curții, contractul de concesiune comercială în discuție în litigiul principal este un contract de distribuție exclusivă (cu excepția unui client), încheiat între o societate cu sediul în Belgia și o altă societate cu sediul în Portugalia, pentru comercializarea de produse pe piața spaniolă, fără ca vreuna dintre aceste societăți să dispună de o sucursală sau de o unitate pe teritoriul spaniol.

44

Din jurisprudența Curții rezultă că, în caz de pluralitate de locuri de executare a obligației caracteristice a unui contract de prestare de servicii, trebuie ca prin loc de executare a acesteia să se înțeleagă, în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012, locul care asigură legătura cea mai strânsă între acest contract și instanța competentă, iar legătura cea mai strânsă se află, în general, la locul prestării principale a serviciilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2010, Wood Floor Solutions Andreas Domberger, C‑19/09, EU:C:2010:137, punctele 33 și 34).

45

În consecință, instanța competentă, în temeiul acestei dispoziții, să judece cereri întemeiate pe un contract de prestare de servicii, în cazul prestării de servicii în mai multe state membre, este cea din statul membru în care se găsește locul prestării principale a serviciilor, așa cum rezultă din dispozițiile contractului, precum și, în lipsa unor astfel de dispoziții, cel al executării efective a contractului menționat, iar în cazul imposibilității de a‑l determina pe acest temei, cel al domiciliului prestatorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2010, Wood Floor Solutions Andreas Domberger, C‑19/09, EU:C:2010:137, punctul 43).

46

Această interpretare, care trebuie, de asemenea, să se aplice în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, respectă obiectivele de previzibilitate și de proximitate urmărite de legiuitorul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim, C‑381/08, EU:C:2010:90, punctul 48 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 11 martie 2010, Wood Floor Solutions Andreas Domberger, C‑19/09, EU:C:2010:137, punctele 41 și 42).

47

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua-a opta întrebare că articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că instanța competentă, în temeiul acestei dispoziții, să judece o cerere de despăgubire în legătură cu rezilierea unui contract de concesiune comercială, încheiat între două societăți care au sediile și care își desfășoară activitatea în state membre diferite, pentru comercializarea de produse pe piața națională a unui al treilea stat membru, pe teritoriul căruia niciuna dintre aceste societăți nu dispune de o sucursală sau de o unitate, este cea din statul membru în care se găsește locul prestării principale a serviciilor, așa cum rezultă din dispozițiile contractului, precum și, în lipsa unor astfel de dispoziții, cel al executării efective a contractului menționat, iar în cazul imposibilității de a‑l determina pe acest temei, cel al domiciliului prestatorului.

48

Având în vedere răspunsurile date la a doua-a opta întrebare, precum și la a unsprezecea întrebare, nu este necesară pronunțarea cu privire la prima, la a noua, la a zecea, la a douăsprezecea și la a treisprezecea întrebare.

49

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară: