–

pentru guvernul francez, de D. Colas, de E. de Moustier și de E. Armoet, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Condou‑Durande, în calitate de agent,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Adil Hassan, resortisant irakian, pe de o parte, și préfet du Pas‑de‑Calais (prefectul din Pas‑de‑Calais, Franța), pe de altă parte, cu privire la legalitatea deciziei prin care se dispune transferul său în Germania.

3

Potrivit considerentului (4) al Regulamentului (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție (JO 2013, L 180, p. 1):

„În scopul aplicării Regulamentului [Dublin III], este necesară stabilirea identității solicitanților de protecție internațională și a persoanelor reținute pentru trecerea ilegală a frontierei externe a Uniunii. De asemenea, este de dorit ca, în scopul aplicării eficiente a Regulamentului [Dublin III], și în special a articolului 18 alineatul (1) literele (b) și (d), să se permită fiecărui stat membru să verifice dacă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care se află ilegal pe teritoriul său a depus o cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru.”

4

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 603/2013 prevede:

„Se instituie un sistem sub numele «Eurodac», al cărui scop este să contribuie la determinarea statului membru responsabil, în temeiul Regulamentului [Dublin III], cu examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid și, pe de altă parte, să faciliteze aplicarea Regulamentului [Dublin III] în condițiile stabilite de prezentul regulament.”

5

Articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 603/2013 prevede:

„Fiecare stat membru ia, fără întârziere, amprentele digitale ale tuturor degetelor fiecărui solicitant de protecție internațională cu vârsta de cel puțin 14 ani și le transmite cât mai curând posibil și nu mai târziu de 72 de ore de la depunerea cererii sale de protecție internațională, astfel cum este definită la articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul [Dublin III] […]”

6

Considerentele (4), (5), (9) și (19) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins:

[…]

[…]

7

Articolul 3 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, prevede, la alineatul (1), următoarele:

„Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.”

8

Articolul 5 din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Pentru a facilita procesul de determinare a statului membru responsabil, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil organizează un interviu individual cu solicitantul. […]

(2)   Se poate renunța la interviul individual dacă:

[…]

(3)   Interviul individual se desfășoară în timp util și, în orice caz, înainte de luarea oricărei decizii de transferare a solicitantului spre statul membru responsabil în temeiul articolului 26 alineatul (1).

[…]”

9

Articolul 18 din același regulament, intitulat „Obligațiile statului membru responsabil”, prevede, la alineatul (1), următoarele:

„Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să:

10

Potrivit articolului 19 din Regulamentul Dublin III:

„(1)   Atunci când un stat membru eliberează un permis de ședere unui solicitant, obligațiile specificate la articolul 18 alineatul (1) sunt transferate acelui stat membru.

(2)   Obligațiile specificate la articolul 18 alineatul (1) încetează atunci când statul membru responsabil poate stabili, atunci când i se solicită preluarea sau reprimirea unui solicitant sau a unei alte persoane, astfel cum se prevede la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), că persoana în cauză a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni, cu excepția cazului în care persoana în cauză este titularul unui permis de ședere valabil eliberat de statul membru responsabil.

[…]

(3)   Obligațiile prevăzute la articolul 18 alineatul (1) literele (c) și (d) încetează când statul membru responsabil poate stabili, când i se solicită reprimirea unui solicitant sau a unei alte persoane, astfel cum se prevede la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), că persoana în cauză a părăsit teritoriul statului membru ca urmare a respectării unei decizii de returnare sau a unui ordin de expulzare emise în urma retragerii sau respingerii cererii.

[…]”

11

Potrivit articolului 21 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament:

„Atunci când un stat membru în care s‑a prezentat o cerere de protecție internațională consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil și în orice caz în termen de trei luni de la data la care a fost prezentată cererea în sensul articolului 20 alineatul (2), cere celuilalt stat membru să preia solicitantul.”

12

Articolul 22 din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Statul membru solicitat face cercetările necesare și hotărăște asupra cererii de preluare a solicitantului de azil în termen de două luni de la data la care cererea a fost primită.

[…]

(7)   Absența răspunsului la expirarea termenului de două luni menționat la alineatul (1) și a termenului de o lună menționat la alineatul (6) echivalează cu acceptarea cererii și determină obligația de a prelua persoana în cauză, inclusiv obligația de a asigura buna organizare a sosirii acesteia.”

13

Potrivit articolului 24 din același regulament:

„(1)   În cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană, astfel cum este menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), fără permis de ședere și pentru care nu s‑a depus nicio cerere nouă de protecție internațională, consideră că alt stat membru este responsabil în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și cu articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d), poate cere acelui alt stat membru să reprimească persoana în cauză.

(2)   Prin derogare de la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală [(JO 2008, L 348, p. 98)], în cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană fără permis de ședere decide să caute în sistemul Eurodac […], cererea de reprimire a unei persoane, astfel cum este definită la articolul 18 alineatul (1) litera (b) sau (c) din prezentul regulament, sau a unei persoane, astfel cum este definită la articolul 18 alineatul (1) litera (d), a cărei cerere de protecție internațională nu a fost respinsă printr‑o hotărâre definitivă, se depune cât mai rapid posibil și, în orice caz, în termen de două luni de la primirea rezultatului pozitiv transmis de unitatea centrală Eurodac […]

[…]

(5)   Cererea de reprimire a persoanei menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) se face utilizând un formular standard și incluzând probe sau dovezi circumstanțiale, astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 22 alineatul (3) și/sau elemente relevante din declarațiile persoanei, care să permită autorităților din statul membru solicitat să verifice dacă este responsabil pe baza criteriilor stabilite în prezentul regulament.

[…]”

14

Articolul 25 din Regulamentul Dublin III prevede:

„(1)   Statul membru solicitat efectuează verificările necesare și emite o decizie privind cererea de reprimire a persoanei în cauză cât de curând posibil și în orice [caz] cel târziu în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când cererea se bazează pe date obținute din sistemul Eurodac, acest termen se reduce la două săptămâni.

(2)   Absența unui răspuns în termenul de o lună sau de două săptămâni menționat la alineatul (1) înseamnă acceptarea cererii și implică obligația de a reprimi persoana în cauză, inclusiv obligația de a se asigura buna organizare a sosirii acesteia.”

15

Articolul 26 din acest regulament, intitulat „Notificarea unei decizii de transfer”, prevede:

„(1)   Atunci când statul membru solicitat acceptă să preia sau să reprimească solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), statul membru solicitant notifică persoanei în cauză decizia de a o transfera către statul membru responsabil și, după caz, decizia de a nu examina cererea acesteia de protecție internațională. […]

(2)   Decizia menționată la alineatul (1) conține informații privind căile de atac disponibile, inclusiv cu privire la dreptul de solicitare a unui efect suspensiv, acolo unde este cazul, cu privire la termenele aplicabile pentru introducerea acestor căi de atac și pentru efectuarea transferului, și conține, dacă este necesar, informații privind locul și data la care persoana în cauză ar trebui să se prezinte, în cazul în care respectiva persoană se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii.

[…]”

16

Articolul 27 din regulamentul menționat, intitulat „Căi de atac”, are următorul cuprins:

„(1)   Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.

(2)   Statele membre prevăd un termen rezonabil în care persoana în cauză să își poată exercita dreptul de a recurge la o cale eficientă de atac în temeiul alineatului (1).

(3)   În scopul exercitării unui apel sau a unei revizuiri a deciziei de transfer, statele membre prevăd următoarele în dreptul lor intern:

(4)   Statele membre pot prevedea faptul că autoritățile competente pot decide din oficiu să suspende punerea în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea.

[…]”

17

Articolul 28 din același regulament, intitulat „Detenția în scopul transferului”, prevede:

„(1)   Statele membre nu țin în detenție o persoană numai pentru motivul că aceasta face obiectul procedurii stabilite de prezentul regulament.

(2)   În cazul existenței unui risc ridicat de sustragere, statele membre pot ține în detenție persoana în cauză pentru a garanta că procedurile de transfer se desfășoară în conformitate cu prezentul regulament pe baza unei analize individuale și numai în cazul în care măsura detenției are un caracter proporțional, și dacă nu se pot aplica în mod efectiv măsuri alternative mai puțin coercitive.”

(3)   Detenția trebuie să fie pe o perioadă cât mai scurtă și nu poate fi mai lungă decât perioada necesară, în mod rezonabil, pentru îndeplinirea cu profesionalism a procedurilor administrative necesare până la efectuarea transferului în temeiul prezentului regulament.

Atunci când o persoană este deținută în temeiul prezentului articol, termenul de depunere a unei cereri de preluare sau de reprimire nu poate depăși o lună de la data prezentării cererii de protecție internațională. Statul membru care derulează procedura în conformitate cu prezentul regulament solicită un răspuns urgent în astfel de cazuri. Răspunsul trebuie dat în cel mult două săptămâni de la data primirii cererii. Absența unui răspuns în termenul de două săptămâni echivalează cu acceptarea cererii de preluare sau de reprimire și implică obligația de a prelua sau reprimi persoana, inclusiv obligația de a asigura buna organizare a sosirii acesteia.

[…]”

18

Articolul 29 alineatele (1) și (2) din regulament Dublin III prevede:

„(1)   Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3).

[…]

(2)   Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.”

19

Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO 2003, L 222, p. 3, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 140, denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”), intitulat „Prelucrarea cererilor de reprimire”, prevede:

„Atunci când o cerere de reprimire este bazată pe informații furnizate de unitatea centrală Eurodac și verificate de statul membru solicitant […], statul membru solicitat își recunoaște responsabilitatea cu excepția cazului în care verificările efectuate dovedesc că obligațiile sale au încetat în temeiul [articolului 20 alineatul (5) al doilea paragraf sau al articolului 19 alineatul (1), (2) sau (3) din Regulamentul Dublin III]. Faptul că obligațiile au încetat în conformitate cu aceste dispoziții poate fi considerat invocat numai pe baza unor probe materiale sau a unor declarații verificabile și credibile ale solicitantului de azil.”

20

Conform articolului 6 din regulamentul de punere în aplicare, intitulat „Răspunsul pozitiv”:

„Atunci când statul membru își acceptă responsabilitatea, răspunsul conține această recunoaștere, specificând pe baza cărei dispoziții a Regulamentului [Dublin III], și include detaliile practice privind executarea transferului ulterior, precum datele de contact ale departamentului sau ale persoanei care trebuie contactat.”

21

Articolul L. 512-1 punctul III primul paragraf din code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (Codul privind intrarea și șederea străinilor și dreptul de azil), în versiunea în vigoare la data faptelor în litigiul principal (denumit în continuare „Ceseda”), prevede:

„În cazul plasării în detenție în temeiul articolului L. 551-1, străinul poate cere președintelui tribunalului administrativ anularea obligației de a părăsi teritoriul francez, a deciziei prin care se refuză acordarea unui termen pentru plecarea voluntară, a deciziei în care se menționează țara de destinație și a deciziei de interzicere a întoarcerii pe teritoriul francez sau a interdicției de a circula pe teritoriul francez care, dacă este cazul, o însoțesc, în termen de 48 de ore de la notificarea acestora, atunci când aceste decizii sunt notificate împreună cu decizia de plasare în detenție. […]”

22

Articolul L. 551-1 primul paragraf din acest cod are următorul cuprins:

„În cazurile prevăzute la subpunctele 1°-7° ale punctului I al articolului L. 561-2, străinul care nu prezintă garanții de reprezentare efective de natură să prevină riscurile prevăzute la subpunctul 3° al punctului II al articolului L. 511-1 poate fi plasat în detenție de autoritatea administrativă […] pe o perioadă de 48 de ore.”

23

Articolul L. 561-2 punctul I din codul menționat prevede:

„Autoritatea administrativă poate lua decizia plasării în arest la domiciliu a străinului care nu poate părăsi imediat teritoriul francez, însă a cărui îndepărtare rămâne o perspectivă rezonabilă, în cazul în care acest străin:

[…]

[…]”

24

Articolul L. 742-1 primul paragraf din Ceseda, care figurează în capitolul II, intitulat „Procedura de determinare a statului responsabil de examinare a cererii de azil”, din cartea VII a acestui cod, intitulată „Dreptul de azil”, prevede:

„În cazul în care autoritatea administrativă consideră că examinarea unei cereri de azil este de competența unui alt stat pe care intenționează să îl sesizeze, străinul beneficiază de dreptul de a rămâne pe teritoriul francez până la încheierea procedurii de determinare a statului responsabil de examinarea cererii sale și, dacă este cazul, până la transferul său efectiv către acel stat. […]”

25

Articolul L. 742-3 din codul menționat prevede:

„Sub rezerva articolului L. 742-1 al doilea paragraf, străinul în cazul căruia, pentru examinarea cererii de azil, este responsabil un alt stat poate fi transferat către statul responsabil de această examinare.

Orice decizie de transfer face obiectul unei decizii scrise și motivate a autorității administrative.

Decizia este comunicată părții interesate. Aceasta menționează căile și termenele de atac, precum și dreptul de a avertiza sau de a solicita avertizarea consulatului, a unui avocat sau a oricărei persoane la alegere. […]”

26

Articolul L. 742-4 punctul I din Ceseda prevede:

„Străinul care a făcut obiectul unei decizii de transfer menționate la articolul L. 742-3 poate, în termen de 15 zile de la notificarea acestei decizii, să ceară anularea ei președintelui tribunalului administrativ.

Președintele sau magistratul pe care acesta în desemnează în acest scop […] se pronunță în termen de 15 zile de la sesizarea sa.

[…]”

27

Potrivit articolului L. 742-5 din același cod:

„Articolele L. 551-1 și L. 561-2 sunt aplicabile străinului care face obiectul unei decizii de transfer de la notificarea acestei decizii.

Decizia de transfer nu poate face obiectul unei executări din oficiu nici înainte de expirarea unui termen de 15 zile sau, dacă o decizie de plasare în detenție administrativă luată în temeiul articolului L. 551-1 sau de plasare în arest la domiciliu luată în temeiul articolului L. 561-2 a fost notificată împreună cu decizia de transfer, înainte de expirarea unui termen de 48 de ore, nici înainte ca tribunalul administrativ, în cazul în care a fost sesizat, să se fi pronunțat.”

28

Domnul Adil Hassan a fost reținut, la 26 noiembrie 2016, de services de la police de l’air et des frontières du Pas‑de‑Calais (serviciile de poliție aeriană și de frontieră din Pas‑de‑Calais, Franța), în zona cu acces limitat din terminalul portului Calais (Franța). O căutare în sistemul Eurodac efectuată de aceste servicii a evidențiat că autoritățile germane îi luaseră amprentele la 7 noiembrie și la 14 decembrie 2015 și că acesta solicitase, la acel moment, protecție internațională în Germania, fără însă a formula o astfel de cerere în Franța.

29

Chiar în ziua acestei rețineri și a acestei consultări a sistemului Eurodac, prefectul din Pas‑de‑Calais a sesizat autoritățile germane cu o cerere de reprimire a domnului Hassan și a decis, în același timp, transferul acestuia din urmă în Germania și plasarea sa în detenție administrativă. Această decizie a fost notificată domnului Hassan în aceeași zi.

30

Domnul Hassan a contestat măsura plasării în detenție administrativă în fața juge des libertés et de la détention du tribunal de grande instance de Lille (Judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului de Mare Instanță din Lille, Franța) în temeiul articolului L. 512-1 punctul III din Ceseda. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2016, acest judecător a dispus ridicarea măsurii respective.

31

Domnul Hassan a introdus, în plus, un apel suspensiv în fața tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille, Franța) împotriva deciziei din 26 noiembrie 2016 în măsura în care prin aceasta se dispunea transferul său în Germania.

32

În cadrul acestei din urmă acțiuni, domnul Hassan susține printre altele că această decizie încalcă dispozițiile articolului 26 din Regulamentul Dublin III, în condițiile în care a fost adoptată și i‑a fost notificată chiar înainte ca statul membru solicitat, în speță Republica Federală Germania, să fi răspuns în mod explicit sau implicit la cererea autorităților franceze în vederea reprimirii sale.

33

Prefectul din Pas‑de‑Calais susține, la rândul său, că nici acest articol 26, nici vreo dispoziție de drept național nu se opuneau ca el să adopte, imediat după plasarea în detenție, o decizie de transfer și să o notifice persoanei în cauză, această persoană dispunând împotriva acestei decizii de căile de atac prevăzute la articolul 27 din Regulamentul Dublin III. Conform dreptului național, el ar fi avut chiar obligația ca, pentru a putea proceda la plasarea în detenție a domnului Hassan, să ia în prealabil o decizie de transfer, fără a aștepta răspunsul statului solicitat. În orice caz, acesta arată că transferul nu ar putea fi executat atât timp cât statul membru solicitat nu a acceptat să reprimească persoana interesată.

34

În această privință, instanța de trimitere arată că prefectul din Pas‑de‑Calais nu era obligat să ia decizia de transfer pentru a‑l putea plasa pe domnul Hassan în detenție administrativă, din moment ce o astfel de detenție este prevăzută la articolul 28 din Regulamentul Dublin III, care este direct aplicabil. Aceasta recunoaște însă că dreptul național pe care s‑a întemeiat prefectul pentru adoptarea respectivei decizii de transfer nu interzicea adoptarea unei astfel de decizii concomitent cu decizia de plasare în detenție. Această instanță ridică astfel problema compatibilității unei asemenea practici administrative cu articolul 26 din Regulamentul Dublin III.

35

Instanța de trimitere subliniază că instanțele naționale sunt divizate în privința acestui aspect, explicând că anumite tribunale administrative ar considera că o decizie de transfer poate fi luată și notificată persoanei în cauză înainte de primirea răspunsului statului membru solicitat, în timp ce alte tribunale consideră că statul membru solicitant este obligat să aștepte finalizarea procedurii de determinare a statului membru responsabil, astfel cum este prevăzută la articolele 20-25 din Regulamentul Dublin III, înainte de a lua și de a notifica o asemenea decizie.

36

Instanța de trimitere consideră, la rândul său, că atât interpretarea literală a diverselor versiuni lingvistice ale articolului 26 din Regulamentul Dublin III, cât și interpretarea teleologică a dispoziției menționate și a celor în contextul cărora se înscrie aceasta susțin această a doua interpretare, soluție care ar fi confirmată în fond și de examinarea lucrărilor pregătitoare ale Regulamentului Dublin III.

37

Aceasta precizează însă că adoptarea și notificarea unei decizii de transfer anterior răspunsului statului membru solicitat nu ar împiedica persoana în cauză să conteste în mod util această decizie în fața instanței competente în contextul unui apel care are efect suspensiv, conform articolului 27 din Regulamentul Dublin III. În cazul în care s‑ar dovedi că statul membru solicitat nu este responsabil în raport cu criteriile stabilite de regulament, atunci decizia de transfer ar putea fi anulată.

38

În aceste condiții, tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 26 din Regulamentul [Dublin III se opun ca autoritățile competente ale statului membru care a adresat, unui alt stat membru pe care îl consideră ca fiind statul responsabil în temeiul criteriilor stabilite de [acest] regulament, o cerere de preluare sau de reprimire a unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid care a prezentat o cerere de protecție internațională cu privire la care nu s‑a luat încă o decizie definitivă ori a unei alte persoane prevăzute la articolul 18 alineatul (1) [litera] (c) sau (d) din [același] regulament să adopte o decizie de transfer și să o notifice persoanei în cauză înainte ca statul solicitat să fi acceptat această preluare sau această reprimire?”

39

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru care a adresat, unui alt stat membru pe care îl consideră responsabil în temeiul criteriilor stabilite de acest regulament, o cerere de preluare sau de reprimire a unei persoane prevăzute la articolul 18 alineatul (1) din regulamentul menționat să adopte o decizie de transfer și să o notifice persoanei menționate înainte ca statul membru solicitat să fi acceptat în mod explicit sau implicit această cerere.

40

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, cu ocazia interpretării unui dispoziții din dreptul Uniunii, trebuie să se țină seama de termenii acesteia, de geneza acesteia, precum și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Acacia și D’Amato, C‑397/16 și C‑435/16, EU:C:2017:992, punctul 31, precum și Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 44 și jurisprudența citată).

41

În această privință, în ceea ce privește, mai întâi, termenii articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, această dispoziție prevede că, atunci când statul membru solicitat acceptă să preia sau să reprimească solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din acest regulament, statul membru solicitant notifică persoanei în cauză decizia de a o transfera către statul membru responsabil și, după caz, decizia de a nu examina cererea acesteia de protecție internațională.

42

Astfel, din chiar modul de redactare a articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, și aceasta, după cum a arătat și avocatul general la punctul 35 din concluzii, în cvasitotalitatea versiunilor lingvistice, reiese că notificarea unei decizii de transfer persoanei în cauză nu poate interveni decât dacă și, prin urmare, după ce statul membru solicitat a răspuns favorabil cererii de preluare sau de reprimire sau, dacă este cazul, după expirarea termenelor în care statul membru solicitat trebuie să răspundă la această cerere, absența unui răspuns echivalând, conform articolului 22 alineatul (7) și articolului 25 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, cu acceptarea acestei cereri.

43

Înșiși termenii articolului 26 alineatul (1) din |Regulamentul Dublin III evidențiază, așadar, că legiuitorul Uniunii a stabilit o ordine procedurală precisă între acceptarea cererii de preluare sau de reprimire de către statul membru solicitat și notificarea deciziei de transfer persoanei în cauză.

44

În ceea ce privește, în continuare, geneza articolului 26 alineatul (1) menționat, trebuie subliniat că, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 36 din concluzii, Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (COM/2008/0820 final), referitoare la reformarea Regulamentului nr. 343/2003 și care a condus la adoptarea Regulamentului Dublin III, enunța că era necesar să se detalieze mai mult procedura de notificare a deciziei de transfer persoanei interesate, pentru a‑i garanta acesteia un drept efectiv la o cale de atac.

45

Astfel cum reiese din expunerea de motive a propunerii de regulament menționate, aceste precizări trebuiau să privească, printre altele, momentul, forma și conținutul notificării deciziilor de transfer. Or, articolul 25 alineatul (1) din aceeași propunere, devenit articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, care conținea precizările respective, nu a suferit, în cursul procedurii legislative, nicio modificare substanțială în această privință.

46

În consecință, rezultă din chiar termenii articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, interpretați în lumina genezei dispoziției menționate, că o decizie de transfer nu poate fi notificată persoanei în cauză decât după ce statul membru solicitat a acceptat implicit sau explicit preluarea sau reprimirea acestei persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, A.S., C‑490/16, EU:C:2017:585, punctul 33).

47

Economia generală a Regulamentului Dublin III confirmă această interpretare.

48

În această privință, trebuie arătat că articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III figurează în capitolul VI din acesta, intitulat „Proceduri de preluare și reprimire”, care cuprinde dispoziții care detaliază etapele succesive ale respectivelor proceduri, precum și o serie de termene imperative care contribuie la determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 39 și jurisprudența citată).

49

Aceste proceduri de preluare și de reprimire trebuie în mod obligatoriu să fie desfășurate în conformitate cu normele prevăzute, printre altele, în capitolul VI menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 49 și jurisprudența citată).

50

Astfel, din cuprinsul secțiunilor II și III ale capitolului VI din Regulamentul Dublin III referitoare la procedurile aplicabile cererilor de preluare și de reprimire rezultă că, într‑o primă etapă, statul membru solicitant poate cere unui alt stat membru să preia sau, după caz, să reprimească persoana în cauză, în conformitate cu dispozițiile articolului 21 alineatul (1), ale articolului 23 alineatul (1) și, respectiv, ale articolului 24 alineatul (1) din regulamentul menționat.

51

Într‑o a doua etapă, revine statului membru solicitat să procedeze, conform articolului 22 alineatul (1) sau articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, după caz, la verificările necesare pentru a determina dacă el este responsabil de examinarea cererii de protecție internațională în raport cu criteriile definite în capitolul III din acest regulament și, prin urmare, să hotărască asupra cererii de preluare sau de reprimire în termenele prevăzute de aceste dispoziții.

52

În consecință, statul membru solicitat nu poate să hotărască asupra cererii de preluare sau de reprimire și să răspundă statului solicitant decât după ce a procedat la verificările menționate. În această privință, un răspuns favorabil echivalează cu o acceptare de principiu a transferului persoanei în cauză, acceptare care este, în general, urmată de executarea transferului menționat, în conformitate cu dispozițiile articolului 29 din Regulamentul Dublin III (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, A.S., C‑490/16, EU:C:2017:585, punctul 50).

53

Articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, care figurează, împreună cu articolul 27 din acest regulament, referitor la căile de atac, în secțiunea IV, intitulată „Garanții procedurale”, din capitolul VI al regulamentului menționat, urmărește astfel, prin obligarea statului membru solicitant să notifice persoanei în cauză decizia de transfer, să consolideze protecția drepturilor acestei persoane asigurând că aceasta este, atunci când transferul este convenit de principiu de statele membre implicate în procedura de preluare sau de reprimire, informată cu privire la ansamblul motivelor care stau la baza deciziei menționate, astfel încât să i se permită, dacă este cazul, să o conteste în fața instanței competente și să solicite suspendarea executării sale.

54

Și economia generală a Regulamentului Dublin III pledează, prin urmare, în favoarea unei interpretări a articolului 26 alineatul (1) din acest regulament, potrivit căreia o decizie de transfer nu poate fi notificată persoanei în cauză decât după ce statul membru solicitat a acceptat preluarea sau reprimirea acestei persoane.

55

Acest lucru este valabil și în ceea ce privește obiectivul urmărit de Regulamentul Dublin III, contrar a ceea ce pare să considere Comisia Europeană.

56

În această privință, trebuie amintit de la bun început că Regulamentul Dublin III are ca obiectiv, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, să instituie o metodă clară și operațională, întemeiată pe criterii obiective și echitabile, atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză, care să permită o determinare rapidă a statului membru responsabil pentru a garanta un acces efectiv la procedurile de acordare a unei protecții internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, garantând totodată, conform considerentului (19) al regulamentului menționat, o cale de atac efectivă instituită de regulamentul menționat împotriva deciziilor de transfer (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 42, și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctele 31 și 37, precum și jurisprudența citată).

57

Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să sacrifice protecția jurisdicțională a solicitanților de protecție internațională în favoarea cerinței rapidității menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 57, și Hotărârea din 13 septembrie 2017, Khir Amayry, C‑60/16, EU:C:2017:675, punctul 65).

58

În ceea ce privește protecția jurisdicțională efectivă garantată, printre altele, de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, din cuprinsul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III reiese că solicitantul de protecție internațională are dreptul la o cale efectivă de atac, sub forma unui apel sau a unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale. O asemenea cale de atac, al cărei domeniu de aplicare nu poate fi interpretat restrictiv, trebuie să cuprindă, pe de o parte, examinarea aplicării acestui regulament în ceea ce privește atât aplicarea criteriilor prevăzute în capitolul III din acesta, cât și respectarea garanțiilor procedurale prevăzute, printre altele, în capitolul său VI și, pe de altă parte, examinarea situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, A.S., C‑490/16, EU:C:2017:585, punctele 26-28, Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctele 43, 47 și 48, precum și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri, C‑201/16, EU:C:2017:805, punctele 36 și 37).

59

În această privință, dacă s‑ar admite că o decizie de transfer poate fi notificată persoanei în cauză înainte ca statul membru solicitat să fi răspuns la cererea de preluare sau de reprimire, ar putea rezulta de aici că această persoană este obligată, pentru a contesta această decizie, să introducă o cale de atac într‑un termen care expiră în momentul în care statul membru solicitat ar trebui să răspundă sau chiar, precum în cauza principală, înainte să intervină acest răspuns, din moment ce, conform articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, este de competența statelor membre să prevadă termenul în care persoana în cauză își poate exercita dreptul la o cale de atac efectivă, singura obligație impusă de această dispoziție fiind ca acest termen să aibă un caracter rezonabil.

60

În aceste condiții, persoana în cauză ar fi, eventual, obligată, cu caracter preventiv, înainte chiar ca statul membru solicitat să fi răspuns la cererea de preluare sau de reprimire a persoanei în cauză, să introducă, în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, un apel împotriva deciziei de transfer sau o cerere de revizuire a acesteia. În plus, Curtea a statuat deja că, în principiu, un asemenea apel sau o asemenea cerere de revizuire nu poate interveni decât în situația în care statul membru solicitat a răspuns favorabil la această cerere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab, C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 60).

61

Pe de altă parte, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 46-48 din concluzii, domeniul de aplicare al dreptului la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III ar fi susceptibil să fie restrâns din moment ce o decizie de transfer adoptată și notificată persoanei în cauză anterior ca statul membru solicitat să fi răspuns la cererea de preluare sau de reprimire nu s‑ar întemeia decât pe elementele de probă și pe indiciile colectate de statul membru solicitant, iar nu pe cele provenite de la statul membru solicitat, precum data răspunsului său la cererea de preluare sau de reprimire sau conținutul motivelor care l‑au determinat să accepte această cerere, atunci când răspunsul său este explicit.

62

Or, trebuie subliniat, astfel cum a arătat și avocatul general la punctul 48 din concluzii, că astfel de elemente provenite de la statul membru solicitat au o importanță deosebită în cadrul apelurilor și al revizuirilor introduse împotriva unei decizii de transfer luate la încheierea unei proceduri de preluare, din moment ce statul membru solicitat este obligat să își verifice în mod exhaustiv responsabilitatea în raport cu criteriile prevăzute de Regulamentul Dublin III și să țină totodată seama de informații care nu sunt în mod necesar cunoscute de statul membru solicitant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 43).

63

Trebuie amintit de asemenea că statul membru solicitat poate fi determinat, chiar și în cazul unui rezultat Eurodac pozitiv, să răspundă negativ la o cerere de preluare sau de reprimire atunci când, printre altele, consideră că responsabilitatea sa a încetat în temeiul articolului 19 sau al articolului 20 alineatul (5) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, astfel cum confirmă și articolul 4 din regulamentul de punere în aplicare, solicitantul trebuind să aibă posibilitatea să se prevaleze de o asemenea împrejurare în cadrul căii sale de atac (a se vedea în această privință Hotărârea din 7 iunie 2016, Karim, C‑155/15, EU:C:2016:410, punctele 26 și 27).

64

Pe de altă parte, în ceea ce privește împrejurarea, evidențiată la punctul 33 din prezenta hotărâre, că, într‑o situație precum cea din litigiul principal, punerea în aplicare a unei decizii de transfer ar fi suspendată până la răspunsul statului membru solicitat, este suficient să se arate că nicio dispoziție a Regulamentului Dublin III nu prevede o asemenea suspendare. Astfel, normele referitoare la efectul suspensiv al căilor de atac, prevăzute la articolul 27 alineatele (3) și (4) din acest regulament, vizează posibilitățile de suspendare a deciziei de transfer pe o perioadă cuprinsă între data introducerii apelului sau a revizuiri și, cel târziu, pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea, fără ca introducerea acestora să implice în mod necesar suspendarea deciziei de transfer (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2017, Khir Amayry, C‑60/16, EU:C:2017:675, punctele 64 și 68, și Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Hasan, C‑360/16, EU:C:2018:35, punctul 38).

65

Astfel, a admite că notificarea unei asemenea decizii, în sensul articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, poate interveni anterior răspunsului statului membru solicitat ar echivala, în ordini juridice care, spre deosebire de cea în discuție în litigiul principal, nu prevăd suspendarea acestei decizii până la răspunsul respectiv, cu a expune persoana în cauză riscului de a fi transferată în acest stat membru înainte chiar ca acesta să își fi dat acordul de principiu.

66

În fond, în măsura în care Regulamentul Dublin III are ca obiectiv, astfel cum s‑a amintit la punctul 56 din prezenta hotărâre, stabilirea unei metode clare și operaționale de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil, nu poate fi admis ca interpretarea articolului 26 alineatul (1) din regulamentul menționat, prin care legiuitorul a urmărit să consolideze protecția drepturilor persoanei în cauză, să poată varia în funcție de reglementarea statelor membre implicate în procedura de determinare a statului membru responsabil.

67

În aceeași logică, în ceea ce privește faptul că dreptul francez nu ar permite plasarea persoanei în cauză în detenție administrativă înainte ca acesteia să îi fie notificată decizia de transfer, o asemenea dificultate care, după cum confirmă instanța de trimitere, rezultă exclusiv din dreptul național nu poate repune în discuție interpretarea articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, astfel cum a fost expusă la punctul 46 din prezenta hotărâre. În plus, reiese cu claritate din cuprinsul articolului 28 alineatele (2) și (3) din acest regulament că statele membre sunt autorizate să plaseze persoanele în cauză în detenție înainte chiar ca cererea de preluare sau de reprimire să fi fost prezentată statului membru solicitat, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest articol, notificarea deciziei de transfer neconstituind astfel o condiție prealabilă pentru o asemenea plasare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 25, și Hotărârea din 13 septembrie 2017, Khir Amayry, C‑60/16, EU:C:2017:675, punctele 25-27, 30 și 31).

68

Astfel, obiectivul Regulamentului Dublin III, departe de a infirma interpretarea reținută la punctul 46 din prezenta hotărâre, pledează, la rândul său, în favoarea acesteia.

69

În aceste condiții, nelămuririle instanței de trimitere privesc nu numai momentul în care notificarea deciziei de transfer trebuie să intervină, ci și momentul în care această decizie trebuie să fie adoptată.

70

În această privință, este adevărat că textul articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III face referire la notificarea deciziei de transfer, iar nu la adoptarea acesteia. Cu toate acestea, articolul 5 alineatul (2) litera (b) și articolul 5 alineatul (3) din acest regulament, care precizează condițiile în care statul membru care efectuează determinarea statului membru responsabil poate renunța la interviul cu solicitantul și, respectiv, momentul în care acesta trebuie să aibă loc, prevăd că un asemenea interviu sau orice altă posibilitate oferită solicitantului de a oferi informații relevante trebuie să aibă loc înainte ca decizia de transfer să fie luată în conformitate cu articolul 26 alineatul (1) menționat.

71

Pe de altă parte, trebuie arătat că, potrivit articolului 26 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul Dublin III, decizia de transfer trebuie să conțină informații privind căile de atac disponibile, inclusiv cu privire la dreptul de solicitare a unui efect suspensiv, acolo unde este cazul, și cu privire la termenele aplicabile pentru introducerea acestor căi de atac și pentru efectuarea transferului, și conține, dacă este necesar, informații privind locul și data la care persoana în cauză ar trebui să se prezinte, în cazul în care respectiva persoană se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii.

72

Or, astfel de informații depind, în principiu, după cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, atât de momentul la care statul membru solicitat răspunde la cererea de preluare sau de reprimire, cât și de conținutul răspunsului respectiv, în conformitate cu modalitățile detaliate la articolul 6 din regulamentul de punere în aplicare, atunci când acesta este explicit.

73

În orice caz, o decizie de transfer nu îi poate fi opozabilă persoanei în cauză înainte de a‑i fi fost notificată, momentul la care trebuie să intervină notificarea fiind, astfel cum reiese din considerațiile care precedă, definit cu precizie la articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. Rezultă că adoptarea unei asemenea decizii anterior răspunsului statului membru solicitat, chiar dacă notificarea sa nu ar interveni decât după acest răspuns, nu ar putea contribui nici la obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, nici la obiectivul de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor persoanei menționate, din moment ce introducerea unei căi de atac împotriva unei decizii de transfer este în mod necesar ulterioară notificării acesteia (a se vedea în această privință Hotărârea din 26 iulie 2017, A.S., C‑490/16, EU:C:2017:585, punctul 54).

74

În aceste condiții, articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III se opune de asemenea adoptării unei decizii de transfer înaintea răspunsului, explicit sau implicit, al statului membru solicitat la cererea de preluare sau de reprimire.

75

Rezultă din tot ceea ce precedă că articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru care a adresat, unui alt stat membru pe care îl consideră responsabil în temeiul criteriilor stabilite de acest regulament, o cerere de preluare sau de reprimire a unei persoane prevăzute la articolul 18 alineatul (1) din regulamentul menționat să adopte o decizie de transfer și să o notifice persoanei menționate înainte ca statul membru solicitat să fi acceptat în mod explicit sau implicit această cerere.

76

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru care a adresat, unui alt stat membru pe care îl consideră responsabil în temeiul criteriilor stabilite de acest regulament, o cerere de preluare sau de reprimire a unei persoane prevăzute la articolul 18 alineatul (1) din regulamentul menționat să adopte o decizie de transfer și să o notifice persoanei menționate înainte ca statul membru solicitat să fi acceptat în mod explicit sau implicit această cerere.