Cauza C-403/16

Soufiane El Hassani

împotriva

Minister Spraw Zagranicznych

(cerere de decizie preliminară formulată de Naczelny Sąd Administracyjny)

„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Regulamentul (CE) nr. 810/2009 – Articolul 32 alineatul (3) – Codul comunitar de vize – Decizie de respingere a cererilor de viză – Dreptul solicitantului la o cale de atac împotriva acestei decizii – Obligația unui stat membru de a garanta dreptul la o cale de atac jurisdicțională”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 13 decembrie 2017

  1. Controale la frontiere, azil și imigrare–Politica vizelor–Codul comunitar de vize–Regulamentul nr. 810/2009–Proceduri și condiții de eliberare a vizelor uniforme–Refuz de acordare a vizei–Cale de atac împotriva acestei decizii–Aplicarea modalităților procedurale naționale–Principiul autonomiei procedurale–Respectarea principiilor echivalenței și efectivității

    [Regulamentul nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 32 alin. (3)]

  2. Controale la frontiere, azil și imigrare–Politica vizelor–Codul comunitar de vize–Regulamentul nr. 810/2009–Proceduri și condiții de eliberare a vizelor uniforme–Refuz de acordare a vizei–Obligația statelor membre de a prevedea o procedură care garantează o cale de atac împotriva acestei decizii

    [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 32 alin. (3)]

  1.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctele 25-30)

  2.  Articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretat în sensul că impune statelor membre obligația de a prevedea o procedură privind o cale de atac împotriva deciziilor de respingere a cererilor de viză, ale cărei modalități intră sub incidența ordinii juridice a fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității. Această procedură trebuie să garanteze, într-un anumit stadiu al acesteia, o cale de atac jurisdicțională.

    Îi revine instanței de trimitere, singura competentă să interpreteze dreptul național, sarcina de a stabili dacă și în ce măsură sistemul de reexaminare în discuție în litigiul principal corespunde acestor cerințe. În această privință, instanța națională trebuie să țină cont de faptul că interpretarea dispozițiilor din Codul de vize trebuie să se facă, astfel cum reiese din considerentul (29) al acestui cod, cu respectarea drepturilor fundamentale și a principiilor recunoscute de cartă.

    Deși este adevărat că autoritățile naționale beneficiază, atunci când examinează cereri de viză, de o marjă de apreciere ridicată în ceea ce privește condițiile de aplicare a motivelor de refuz prevăzute de Codul de vize și evaluarea faptelor relevante, nu este mai puțin adevărat că o astfel de marjă de apreciere nu are nicio influență cu privire la faptul că aceste autorități aplică în mod direct o dispoziție din dreptul Uniunii. Prin urmare, carta este aplicabilă atunci când un stat membru adoptă o decizie de respingere a unei cereri de viză, în temeiul articolului 32 alineatul (1) din Codul de vize. Or, articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective, prevede, la primul paragraf, că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, Tall,C‑239/14, EU:C:2015:824, punctul 51 și jurisprudența citată). În plus, articolul 47 al doilea paragraf din cartă prevede că orice persoană are dreptul la un proces în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale. Rezultă de aici că, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 119 din concluzii, articolul 47 din cartă impune statelor membre obligația de a garanta, într-un anumit stadiu al procedurii, posibilitatea ca o decizie definitivă de respingere a unei cereri de viză să fie dedusă judecății unei instanțe.

    (a se vedea punctele 31, 32, 36-39, 41 și 42 și dispozitivul)