Cauza C‑266/16

Western Sahara Campaign UK

împotriva

Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs
și
Secretary of State for Environment, Food and Rural Affairs

[cerere de decizie preliminară formulată de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court)]

„Trimitere preliminară – Acord de parteneriat între Comunitatea Europeană și Regatul Maroc în domeniul pescuitului – Protocolul de stabilire a posibilităților de pescuit prevăzute de acest acord – Acte de încheiere a acordului și a protocolului – Regulamente prin care se alocă posibilitățile de pescuit stabilite prin protocol între statele membre – Competență judiciară – Interpretare – Validitate în raport cu articolul 3 alineatul (5) TUE și cu dreptul internațional – Aplicabilitatea acordului și a protocolului menționat pe teritoriul Saharei Occidentale și al apelor adiacente”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 27 februarie 2018

  1. Întrebări preliminare–Competența Curții–Acte adoptate de instituții–Cerere de examinare a compatibilității cu tratatele a unui acord internațional încheiat de Uniune–Admisibilitate

    [art. 19 alin. (3) lit. (b) TUE; art. 267 primul paragraf lit. (b) TFUE]

  2. Acorduri internaționale–Acorduri ale Uniunii–Acordul de parteneriat Comunitate‑Maroc–Interpretare–Aplicarea normelor pertinente de drept internațional

    [Acordul de parteneriat CE-Maroc, art. 2 lit. (a), art. 5 și 11]

  3. Acorduri internaționale–Acorduri ale Uniunii–Acordul de parteneriat Comunitate‑Maroc–Domeniu de aplicare teritorial–Teritoriu neautonom al Saharei Occidentale în afara suveranității părților–Excludere

    (Acordul de parteneriat CE-Maroc, art. 11)

  4. Acorduri internaționale–Acorduri ale Uniunii–Acordul de parteneriat Comunitate‑Maroc–Domeniu de aplicare teritorial–Ape adiacente teritoriului Saharei Occidentale–Excludere–Necontestarea actelor Uniunii referitoare la încheierea acordului de parteneriat și a protocolului în domeniul pescuitului

    [art. 3 alin. (5) TUE; Acordul de parteneriat CE-Maroc, art. 2 lit. (a) și art. 16, și Protocolul din 2013, art. 1; Regulamentul nr. 764/2006 al Consiliului și Regulamentul nr. 1270/2013 al Consiliului; Decizia 2013/785 a Consiliului]

  1.  În această privință, articolul 19 alineatul (3) litera (b) TUE și articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE prevăd că Curtea este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și la validitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Din aceste dispoziții rezultă că Curtea este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea și la validitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii, fără nicio excepție (Hotărârea din 13 decembrie 1989, Grimaldi, C‑322/88, EU:C:1989:646, punctul 8, precum și Hotărârea din 13 iunie 2017, Florescu și alții, C‑258/14, EU:C:2017:448, punctul 30). Or, potrivit unei jurisprudențe constante, acordurile internaționale încheiate de Uniune în temeiul dispozițiilor tratatelor constituie, în ceea ce o privește, acte adoptate de instituțiile acesteia (Hotărârea din 16 iunie 1998, Racke, C‑162/96, EU:C:1998:293, punctul 41, și Hotărârea din 25 februarie 2010, Brita, C‑386/08, EU:C:2010:91, punctul 39).

    Prin urmare, Curtea este competentă, atât în cadrul unei acțiuni în anulare, cât și în cel al unei cereri de decizie preliminară, să aprecieze dacă un acord internațional încheiat de Uniune este compatibil cu tratatele [a se vedea în acest sens Avizul 1/75 (Aranjamentul OCDE – Normă referitoare la cheltuielile locale) din 11 noiembrie 1975, EU:C:1975:145, p. 1361] și cu normele de drept internațional care, în conformitate cu acestea, sunt obligatorii pentru Uniune. Trebuie adăugat că acordurile internaționale încheiate de Uniune sunt obligatorii nu numai pentru instituțiile acesteia, conform articolului 216 alineatul (2) TFUE, ci și pentru statele terțe părți la acordurile respective. Astfel, trebuie considerat că, în ipoteza în care, precum în speță, Curtea este sesizată cu o cerere de decizie preliminară referitoare la validitatea unui acord internațional încheiat de Uniune, această cerere trebuie înțeleasă în sensul că vizează actul prin care Uniunea a încheiat un asemenea acord internațional (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 august 1994, Franța/Comisia, C‑327/91, EU:C:1994:305, punctul 17, precum și Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctele 286 și 289).

    Având în vedere obligațiile Uniunii enunțate la punctele 46 și 47 din prezenta hotărâre, controlul de validitate pe care Curtea poate fi determinată să îl efectueze într‑un asemenea context este însă susceptibil să privească legalitatea acestui act din perspectiva conținutului însuși al acordului internațional în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C 415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 289 și jurisprudența citată)

    (a se vedea punctele 43-45 și 48-51)

  2.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctul 58)

  3.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctele 62-64)

  4.  Întrucât nici Acordul de parteneriat în domeniul pescuitului între Comunitatea Europeană și Regatul Maroc, nici Protocolul între Uniunea Europeană și Regatul Maroc de stabilire a posibilităților de pescuit și a contribuției financiare prevăzute de acordul de parteneriat în domeniul pescuitului între Uniunea Europeană și Regatul Maroc nu sunt aplicabile apelor adiacente teritoriului Saharei Occidentale, examinarea primei întrebări preliminare nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea Regulamentului (CE) nr. 764/2006 al Consiliului din 22 mai 2006 privind încheierea acestui acord, a Deciziei 2013/785/UE a Consiliului din 16 decembrie 2013 privind încheierea acestui protocol și a Regulamentului (UE) nr. 1270/2013 al Consiliului din 15 noiembrie 2013 privind alocarea posibilităților de pescuit în temeiul protocolului menționat, în raport cu articolul 3 alineatul (5) TUE.

    În al doilea rând, acordul de parteneriat este aplicabil nu numai teritoriului Regatului Maroc, ci și „apel[or] care se află sub suveranitatea sau jurisdicția” acestui stat, după cum se arată la punctul 57 din prezenta hotărâre. În ceea ce privește acordul de asociere, acesta nu utilizează o asemenea expresie. Or, pentru interpretarea expresiei menționate, trebuie să se facă referire la Convenția privind dreptul mării, astfel cum s‑a arătat la punctul 58 din prezenta hotărâre. În această privință, din articolul 2 alineatul (1) din convenția menționată rezultă că suveranitatea statului de coastă se extinde, dincolo de teritoriul său și de apele sale interioare, asupra unei zone de mare adiacente desemnate sub numele „mare teritorială”. În plus, în temeiul articolelor 55 și 56 din aceasta, statului de coastă i se recunoaște jurisdicția însoțită de anumite drepturi într‑o zonă situată dincolo de marea sa teritorială și adiacentă acesteia, care este desemnată sub numele „zonă economică exclusivă”. Rezultă din aceasta că apele asupra cărora statul de coastă are dreptul să își exercite suveranitatea sau jurisdicția, în temeiul Convenției privind dreptul mării, se limitează exclusiv la apele adiacente teritoriului său și care fac parte din marea sa teritorială sau din zona sa economică exclusivă. În consecință și având în vedere faptul că teritoriul Saharei Occidentale nu face parte din teritoriul Regatului Maroc, astfel cum s‑a amintit la punctele 62-64 din prezenta hotărâre, apele adiacente teritoriului Saharei Occidentale nu sunt incluse în zona de pescuit marocană vizată la articolul 2 litera (a) din acordul de parteneriat.

    Spre deosebire de acordul de parteneriat, Protocolul din 2013 nu cuprinde nicio dispoziție specifică menită să îi stabilească domeniul de aplicare teritorial. Cu toate acestea, diferite dispoziții din acest protocol utilizează expresia „zonă de pescuit marocană”. Or, această expresie este identică cu cea care figurează la articolul 2 litera (a) din acordul de parteneriat, care enunță, pe de o parte, că ea trebuie înțeleasă în sensul că se referă la „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc” și, pe de altă parte, că o asemenea definiție este valabilă nu numai pentru acest acord, ci și pentru protocolul care îl însoțește, precum și pentru anexa sa. În plus, rezultă din articolul 16 din acordul de parteneriat și din articolul 1 din Protocolul din 2013 că acest protocol, anexa sa și apendicele sale fac parte integrantă din acordul menționat. Reiese că expresia „zonă de pescuit marocană”, utilizată atât de acordul de parteneriat, cât și de Protocolul din 2013, căruia îi stabilește domeniul de aplicare teritorial, trebuie înțeleasă în sensul că se referă la apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc. În consecință și în conformitate cu interpretarea care figurează la punctul 73 din prezenta hotărâre, trebuie să se considere că expresia „zonă de pescuit marocană”, în sensul protocolului menționat, nu include apele adiacente teritoriului Saharei Occidentale.

    (a se vedea punctele 65-69, 75-79 și 85 și dispozitivul)