1. 

O creștere substanțială a veniturilor fiscale generate de o taxă afectată finanțării unei scheme de ajutor autorizate, în raport cu estimările furnizate inițial Comisiei Europene în contextul unei notificări efectuate în temeiul normelor privind ajutoarele de stat, generează un „ajutor nou” potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE? Aceasta este esența prezentelor întrebări preliminare adresate Curții.

2. 

Pe scurt, miza este interpretarea corespunzătoare a noțiunii „modificări ale ajutoarelor existente”. Analiza noțiunii respective poate determina Curtea să reflecteze în mod mai general asupra relației dintre articolul 108 alineatul (3) TFUE și articolul 1 litera (c) din Regulamentul nr. 659/1999 ( 2 ), pe de o parte, și articolul 4 din Regulamentul nr. 794/2004 ( 3 ), pe de altă parte.

3. 

Totuși, în prealabil, Curtea trebuie să reitereze condițiile în care taxele intră sub incidența dispozițiilor din Tratatul FUE privind ajutoarele de stat. Instanța de trimitere va trebui apoi să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile menționate.

4.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 659/1999 („Definiții”) prevede:

„În sensul prezentului regulament:

5.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 794/2004 („Obiect și domeniu de aplicare”), „[p]rezentul regulament prevede norme detaliate privind forma, conținutul și alte detalii ale notificărilor și ale rapoartelor anuale prevăzute de [Regulamentul nr. 659/1999]. De asemenea, acesta prevede dispoziții privind calcularea termenelor pentru toate procedurile privind ajutorul de stat și a ratei dobânzii aplicabile recuperării ajutorului ilegal”.

6.

În conformitate cu articolul 4 din Regulamentul nr. 794/2004 („Procedura de notificare simplificată pentru anumite modificări aduse ajutoarelor existente”):

„(1)   În sensul articolului 1 litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999, o modificare a unui ajutor existent înseamnă orice schimbare, alta decât modificările de natură pur formală sau administrativă care nu pot afecta evaluarea compatibilității măsurii de ajutor cu piața comună. Cu toate acestea, o creștere a bugetului inițial al unei scheme de ajutor existente cu până la 20 % nu se consideră o modificare a ajutorului existent.

(2)   Următoarele modificări ale ajutorului existent se notifică prin intermediul formularului de notificare simplificat prevăzut la anexa II:

[…]”

7.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost generată de o acțiune prin care Carrefour Hypermarchés SAS (denumită în continuare „Carrefour”), Fnac Direct, Relais Fnac, Codirep, Fnac Paris și Fnac Périphérie (denumite în continuare împreună „reclamantele”) au solicitat restituirea taxei cu privire la vânzările și închirierile de videograme pentru uzul privat al publicului (denumită în continuare „taxa în cauză”) care a fost plătită de Carrefour în anii 2008 și 2009 și de celelalte reclamante în anii 2009, 2010 și 2011.

8.

Taxa în cauză, împreună cu o taxă pe biletele de cinema și pe serviciile de televiziune (denumite în continuare „cele trei taxe”) finanțează o schemă de ajutor pentru sectoarele cinematografic și audiovizual (denumită în continuare „schema de ajutor în cauză”). Această schemă este gestionată de un organism administrativ independent, Centre national de la cinématographie et de l’image animée (Centrul Național pentru Cinematografie și Imagini Animate, denumit în continuare „CNC”).

9.

Prin Decizia din 22 martie 2006, Comisia a declarat schema de ajutor în cauză compatibilă cu piața internă ( 4 ). Ulterior, prin Decizia din 10 iulie 2007, Comisia a aprobat o modificare a metodei de finanțare a schemei de ajutor în cauză, constând printre altele în norme referitoare la taxarea serviciilor de televiziune ( 5 ). Prin Decizia din 20 decembrie 2011, Comisia a aprobat prelungirea schemei de ajutor în cauză până la 31 decembrie 2017 ( 6 ).

10.

În august 2012, Cour des comptes (Curtea de Conturi, Franța) a emis un raport privind administrarea și finanțarea CNC ( 7 ). Raportul respectiv precizează că veniturile generate de cele trei taxe au crescut cu aproximativ 60 % între anii 2007 și 2011, ajungând la 46,3 % după introducerea ajustărilor pentru a ține seama de modificările în practicile contabile. Potrivit raportului în cauză, motivul principal pentru aceasta a fost o creștere considerabilă a veniturilor generate de taxa pe serviciile de televiziune, și anume de la 362 de milioane de euro în anul 2007 la 631 de milioane de euro în anul 2011, în special în urma unei modificări a bazei impozabile care a avut loc în martie 2007, modificare de care Comisia a ținut cont în Decizia din 10 iulie 2007.

11.

Reclamantele au introdus inițial acțiuni la Tribunal administratif de Montreuil (Tribunalul Administrativ Montreuil, Franța), care le‑a respins prin hotărârile din 19 iulie 2012, din 20 iunie 2013 și din 18 iulie 2013. Apelurile formulate împotriva hotărârilor respective au fost respinse, la rândul lor, de Cour administrative d’appel de Versailles (Curtea Administrativă de Apel din Versailles) prin hotărârile din 20 decembrie 2013 și din 4 martie 2014. Procedura principală are ca obiect un recurs introdus împotriva acestor din urmă hotărâri la Conseil d’État (Consiliul de Stat).

12.

Reclamantele susțin printre altele că de fapt Cour administrative d’appel de Versailles (Curtea Administrativă de Apel din Versailles) a săvârșit o eroare prin faptul că nu a considerat că majorarea veniturilor constituia o creștere a bugetului schemei de ajutor care depășește 20 % în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 794/2004. În consecință, ele afirmă că era necesar să se efectueze o notificare în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE.

13.

În replică, ministre des Finances et des Comptes publics (ministrul finanțelor publice, Franța) consideră că nu era necesară nicio notificare suplimentară, având în vedere că nu au avut loc modificări care să fi afectat schema inițială în însăși esența sa. În plus, acesta susține că eventualele modificări trebuie apreciate în raport cu ajutoarele acordate efectiv beneficiarilor, și nu cu majorarea resurselor afectate, care pot fi integrate în fondul de rezerve al CNC sau revendicate de stat.

14.

Având îndoieli cu privire la interpretarea corectă a articolului 108 alineatul (3) TFUE și a articolului 4 din Regulamentul nr. 794/2004, instanța de trimitere a decis să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15.

Au depus observații scrise reclamantele, guvernul francez, guvernul elen și guvernul italian, precum și Comisia. În ședința din 21 septembrie 2017, reclamantele, guvernul francez și Comisia au prezentat observații orale.

16.

Guvernul italian consideră că este posibil ca întrebările preliminare să fie ipotetice și astfel inadmisibile, în primul rând întrucât validitatea deciziilor Comisiei din 22 martie 2006, din 10 iulie 2007 și din 20 decembrie 2011 (denumite în continuare „deciziile Comisiei”) nu a fost pusă sub semnul întrebării și, în al doilea rând, din cauza lipsei unei legături de alocare între taxa în cauză și sumele plătite în cadrul schemei de ajutor respective.

17.

Nu suntem de acord cu obiecțiile invocate de guvernul italian.

18.

Întrebările referitoare la dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de relevanță. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 8 ).

19.

Referitor la prima obiecție invocată de guvernul menționat, faptul că nu a fost introdusă o acțiune în anulare împotriva deciziilor Comisiei legate de schema de ajutor în cauză nu conferă prezentei cauze un caracter ipotetic. Chiar presupunând că, prin acțiunea lor, reclamantele urmăresc eludarea acestor decizii, instanța de trimitere nu a pus sub semnul întrebării validitatea lor. Prin urmare, deciziile respective rămân obligatorii ( 9 ).

20.

În ceea ce privește a doua obiecție, deși este adevărat că instanța de trimitere nu pare să fi adoptat o poziție asupra chestiunii dacă veniturile generate de taxa în cauză sunt în mod necesar alocate finanțării schemei de ajutor în cauză,, această posibilitate nu poate fi exclusă. Prin urmare, în opinia noastră, nu este evident că întrebările preliminare au caracter ipotetic ( 10 ).

21.

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

22.

Independent de observațiile noastre privind admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară, este cert că întrebările preliminare adresate de Conseil d’État (Consiliul de Stat) se pot înțelege în mai multe moduri.

23.

Potrivit unei prime interpretări (denumite în continuare „prima interpretare”) a celei dintâi întrebări preliminare, aceasta privește, cel puțin în mod implicit, chestiunea preliminară dacă cele trei taxe intră sub incidența normelor privind ajutoarele de stat. Astfel, deși formularea primei întrebări preliminare poate părea, pe de o parte, să confirme punctul de vedere potrivit căruia instanța de trimitere consideră că aceasta este situația, a doua întrebare litera b), pe de altă parte, pune presupunerea respectivă sub semnul întrebării, făcând distincție între veniturile alocate (sau, altfel spus, veniturile fiscale generate) și cheltuielile acordate (ajutoarele plătite). Oricum, prima interpretare se află în prim plan având în vedere natura litigiului pendinte în fața instanței de trimitere. În acest sens, guvernul italian și guvernul francez consideră că taxa în cauză nu intră sub incidența normelor menționate.

24.

A doua interpretare a primei întrebări preliminare (denumită în continuare „a doua interpretare”) ar putea fi aceea că instanța de trimitere a adoptat de fapt punctul de vedere potrivit căruia cele trei taxe nu intră sub incidența normelor privind ajutoarele de stat, dar urmărește totuși să afle dacă o creștere semnificativă a veniturilor fiscale destinate finanțării unei scheme de ajutor autorizate, în raport cu estimările furnizate în contextul notificării, constituie o modificare a schemei în cauză care, la rândul său, atrage obligația de notificare în conformitate cu articolul 108 alineatul (3) TFUE, deși condițiile care guvernează schema de ajutor respectivă rămân neschimbate.

25.

În sfârșit, este posibilă și o a treia interpretare a primei întrebări preliminare (denumită în continuare „a treia interpretare”). Potrivit interpretării menționate, instanța de trimitere consideră că cele trei taxe intră sub incidența normelor privind ajutoarele de stat. Plecând de la premisa în cauză, ea urmărește să afle dacă o creștere semnificativă a veniturilor fiscale destinate finanțării unei scheme de ajutor autorizate, în raport cu estimările furnizate în contextul notificării, constituie o modificare a schemei în cauză care, la rândul său, atrage obligația de notificare în conformitate cu articolul 108 alineatul (3) TFUE, deși condițiile care guvernează schema de ajutor respectivă rămân neschimbate.

26.

În continuare, vom aborda fiecare dintre cele trei interpretări ale primei întrebările preliminare în ordinea de mai sus. În acest sens, după cum a admis Comisia în cadrul ședinței, poziția care trebuie să fie adoptată cu privire la a treia interpretare a primei întrebări preliminare presupune că cele trei taxe intră efectiv sub incidența normelor privind ajutoarele de stat.

27.

Taxele nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor Tratatului FUE în materie de ajutoare de stat, cu excepția cazului în care constituie modalitatea de finanțare a unei măsuri de ajutor, astfel încât fac parte integrantă din acea măsură. Pentru ca o taxă să poată fi considerată parte integrantă dintr‑o măsură de ajutor, trebuie să existe o legătură de alocare obligatorie între taxă și ajutor în temeiul reglementării naționale relevante, în sensul că venitul din taxă este alocat în mod obligatoriu finanțării ajutorului și influențează în mod direct cuantumul acestuia și, pe cale de consecință, aprecierea compatibilității acestui ajutor cu piața internă ( 11 ).

28.

De exemplu, creșterea unei taxe de care anumite întreprinderi sunt scutite nu poate fi atacată în temeiul normelor privind ajutoarele de stat dacă veniturile generate de creșterea respectivă nu exercită niciun impact direct asupra sumelor plătite ( 12 ). Mai mult, în cazul în care autoritățile competente își pot exercita puterea de apreciere, în conformitate cu legislația aplicabilă, la alocarea veniturilor provenite din taxe pentru diferite activități, aceste venituri nu influențează în mod direct cuantumul ajutorului întrucât el poate fi utilizat în vederea finanțării, potrivit legislației respective, a altor măsuri care nu constituie ajutoare de stat ( 13 ). În mod similar, atunci când legislația națională indică pur și simplu o sumă care trebuie să fie plătită beneficiarilor care se încadrează într‑o anumită categorie independent de veniturile generate de o taxă alocată finanțării sale, iar autoritățile competente stabilesc apoi individual suma respectivă utilizând puterea lor de apreciere, nu există nicio legătură între veniturile provenite din taxă și suma plătită ( 14 ). În schimb, influența directă a unei taxe asupra cuantumului ajutorului nu poate fi exclusă în situația în care organismul responsabil pentru plata acestuia nu are competența de a aloca fondurile disponibile altor scopuri decât acordarea ajutorului în cauză ( 15 ).

29.

În acest context, dacă cele trei taxe nu fac parte integrantă din schema de ajutor în cauză, atunci chestiunea dacă o creștere a veniturilor constituie o modificare a ajutorului existent devine irelevantă.

30.

Guvernul francez recunoaște că există în dreptul francez o dispoziție obligatorie care impune ca veniturile generate de cele trei taxe să fie afectate schemei de ajutor în cauză ( 16 ). Totuși, guvernul menționat nu consideră că veniturile provenite din taxele respective au o influență directă și automată asupra cuantumului ajutoarelor plătite în cadrul schemei în cauză.

31.

În primul rând, guvernul francez consideră că din Decizia Comisiei din 22 martie 2006 reiese că aceeași poziție a fost adoptată de către Comisie având în vedere printre altele faptul că cifrele furnizate erau estimări și că evoluția veniturilor respective nu a fost monitorizată de către Comisie chiar dacă aceasta a impus autorităților franceze să prezinte rapoarte anuale privind sumele plătite în cadrul schemei de ajutor în cauză.

32.

În al doilea rând, guvernul menționat susține că veniturile nete obținute din cele trei taxe nu sunt afectate în întregime finanțării schemei de ajutor în cauză. Potrivit normelor franceze aplicabile ( 17 ), Parlement (Parlamentul, Franța) poate să modifice sau să elimine alocarea veniturilor generate de aceste taxe către CNC și să le redistribuie înapoi în bugetul general al statului francez, de exemplu prin intermediul unui plafon („écrêtement”). Mai mult, dacă bugetul echilibrat al CNC prezintă un surplus, surplusul respectiv este inclus într‑un fond de rezerve. Dacă, dimpotrivă, bugetul este negativ pentru un anumit an, CNC poate să scoată sume de bani din fondul de rezerve respectiv.

33.

În al treilea rând, veniturile generate de cele trei taxe nu sunt alocate exclusiv schemei de ajutor în cauză, întrucât CNC are competența de a le afecta altor scopuri, inclusiv acoperirii costurilor pe care le implică desfășurarea activității sale.

34.

În al patrulea rând, cuantumul anual maxim al ajutoarelor care pot fi acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză nu depinde de valoarea veniturilor generate de cele trei taxe, după cum reiese din rapoartele anuale prezentate Comisiei de autoritățile franceze. În acest sens, și alte venituri servesc finanțării schemei de ajutor în cauză, de exemplu taxele de licențiere percepute de CNC pentru ținerea registrelor în domeniul cinematografiei și al audiovizualului și pentru acordarea unei licențe cinematografice, economisire profesională și subvenții de stat.

35.

În al cincilea rând, ajutoarele se plătesc în conformitate cu criterii obiective care nu depind de veniturile generate de cele trei taxe și care sunt prezentate în Decizia din 22 martie 2006.

36.

În ceea ce privește primul argument al guvernului francez, în cazul în care consideră că o taxă face parte integrantă dintr‑o schemă de ajutor planificată, Comisia trebuie să țină cont de taxa menționată la aprecierea compatibilității schemei în cauză cu piața internă. În Decizia din 22 martie 2006 și Decizia din 10 iulie 2007, Comisia nu a analizat în mod explicit prima chestiune, și anume dacă cele trei taxe constituie parte integrantă din schema de ajutor în cauză (referitor la cea din urmă problemă privind compatibilitatea, a se vedea punctele 61-65 de mai jos). În cadrul ședinței, ea a susținut că se sugerează aceasta. Totuși, aspectul dacă afirmația respectivă este adevărată (sau adecvată) este, în orice caz, irelevant întrucât chestiunea dacă o taxă face parte integrantă dintr‑o măsură de ajutor este legată de noțiunea de „ajutor”, iar astfel nu depinde, în sine, de opinia Comisiei în acest sens, dat fiind că ea nu este obligatorie pentru Curte.

37.

Referitor la al patrulea argument, faptul că schema de ajutor în cauză ar putea de asemenea să fie cofinanțată prin utilizarea veniturilor provenite din alte surse nu împiedică cele trei taxe să facă parte integrantă din aceasta.

38.

Celelalte argumente invocate de guvernul francez justifică însă o analiză serioasă. Deși noțiunea „taxă care face parte integrantă dintr‑o măsură de ajutor” este o noțiune autonomă din dreptul Uniunii care nu depinde de poziția adoptată în dreptul național ( 18 ) și, prin urmare, Curtea poate să analizeze și să aplice ea însăși noțiunea respectivă în cazul împrejurărilor din procedura principală ( 19 ), în opinia noastră, după cum tinde să confirme ședința, argumentele menționate nu pot fi confirmate sau infirmate fără analizarea și examinarea suplimentară a situației de drept și de fapt existente în Franța. În contextul prezentei proceduri, aceasta necesită implicarea instanței de trimitere. Dacă instanța în cauză este de acord cu prezentarea celor trei taxe furnizată de guvernul francez, atunci nu vom considera că ele fac parte integrantă din schema de ajutor în cauză ( 20 ).

39.

În acest context, Comisia a considerat în cadrul ședinței că, spre deosebire de situația existentă în perioada faptelor, legătura dintre cele trei taxe și schema de ajutor în cauză a fost întreruptă la un anumit moment nedivulgat ulterior din cauza recuperărilor repetate de către autoritățile bugetare competente franceze ale veniturilor generate de taxă acumulate. Mai mult, Comisia a negat relevanța posibilității ca CNC să integreze veniturile provenite din taxă în fondul de rezerve întrucât, în opinia sa, integrarea unor asemenea sume într‑un fond de rezerve constituie o amânare a plății ajutorului care nu afectează legătura dintre cele trei taxe și schema de ajutor.

40.

Totuși, argumentele menționate nu ne determină să considerăm că cele trei taxe fac parte integrantă din schema de ajutor în cauză. Dimpotrivă.

41.

În primul rând, din punct de vedere temporal, este incoerent să se ignore, după cum face în esență Comisia, integrarea veniturilor generate de taxă în fondul de rezerve ca fiind o simplă plată amânată a ajutorului – extinzându‑se astfel în mod potențial de facto perioada faptelor după anul 2011 – dar totodată să se pună accentul în mod decisiv pe momentul ulterior perioadei faptelor în care autoritatea bugetară franceză relevantă a început să revendice veniturile în cauză, în mod regulat, în beneficiul bugetului general. Distincția dintre integrarea veniturilor generate de taxă în fondul de rezerve al CNC și recuperarea lor pare de asemenea artificială. Nu este neplauzibil ca respectiva integrare să fi precedat pur și simplu cronologic recuperarea menționată, rezultatul fiind că cele două operațiuni nu ar fi atât de distincte după cum susține Comisia. În plus, Comisia nu a arătat motivele pentru care este relevantă distincția dintre exercitarea competenței de recuperare a veniturilor generate de taxă și deținerea competenței în sine.

42.

În al doilea rând, faptul că în cadrul ședinței Comisia a observat că există o întrerupere ulterioară a legăturii dintre veniturile generate de cele trei taxe și sumele plătite în cadrul schemei de ajutor în cauză este confirmarea unei corelații false. Dacă o taxă face într‑adevăr parte integrantă dintr‑o anumită schemă de ajutor, legătura respectivă nu poate fi întreruptă decât în cazul modificării regimului care o reglementează ( 21 ). În prezenta cauză, nu aceasta este situația.

43.

În sfârșit, poziția propusă de Comisie în cadrul ședinței potrivit căreia cerința care decurge din jurisprudență în sensul că taxa analizată trebuie să aibă o influență directă asupra cuantumului ajutorului nu trebuie să fie interpretată în sens strict, ci mai degrabă într‑un mod care să garanteze efectivitatea sa nu este viabilă. Astfel, după cum am afirmat mai sus la punctul 27, regula generală este că prevederile privind ajutoarele de stat nu vizează taxele. Totuși, există o excepție în ceea ce privește taxele care fac parte integrantă dintr‑o schemă de ajutor. Astfel, opinia Comisiei implică interpretarea acestei excepții extensiv și a regulii generale în sens restrâns.

44.

În consecință, poziția noastră referitoare la prima interpretare a celei dintâi întrebări preliminare este că o creștere a veniturilor generate de taxă care sunt afectate finanțării unei scheme de ajutor nu intră sub incidența normelor privind ajutoarele de stat din Tratatul FUE în cazul în care taxa respectivă, chiar dacă ar putea fi alocată finanțării schemei de ajutor, nu are o influență directă asupra sumei plătite. Revine instanței de trimitere să verifice această împrejurare în procedura principală.

45.

A doua interpretare a primei întrebări preliminare pleacă de la premisa că cele trei taxe nu fac parte integrantă din schema de ajutor în cauză.

46.

În această eventualitate, răspunsul la prima întrebare preliminară, înțeles potrivit celei de a doua interpretări, ar decurge direct din poziția adoptată în privința primei interpretări.

47.

Astfel, dacă o taxă nu intră ea însăși sub incidența normelor privind ajutoarele de stat, nici o creștere semnificativă a veniturilor pe care le generează, indiferent de estimările furnizate, nu poate fi vizată de acestea.

48.

A treia interpretare a primei întrebări preliminare necesită o analiză suplimentară. Ea privește în esență obligația statelor membre de notificare a modificărilor măsurilor de ajutor existente în conformitate cu articolul 108 alineatul (3) TFUE, pe care o vom examina mai jos.

49.

Obligația care revine statelor membre de a notifica măsurile și de a nu le pune în aplicare vizează, potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE, „proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele”. Tratatul FUE instituie proceduri distincte după cum ajutoarele sunt existente sau noi. În timp ce „proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele” sau ajutoarele noi trebuie, potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE, să fie notificate în prealabil Comisiei și nu pot fi puse în aplicare înainte ca procedura să conducă la o decizie finală, potrivit articolului 108 alineatul (1) TFUE, ajutoarele existente pot să fie puse în aplicare în mod legal, în măsura în care Comisia nu a constatat incompatibilitatea acestora ( 22 ).

50.

Întrucât doar ajutoarele noi determină obligația de a notifica măsura și de a nu o pune în aplicare, este decisiv să se cunoască dacă o măsură constituie un ajutor existent sau un ajutor nou ( 23 ). La articolul 1 din Regulamentul nr. 659/1999, Consiliul a definit „ajutorul nou” în termeni negativi ca fiind un ajutor care nu este ajutor existent și în sensul că include „modificările ajutoarelor existente”. Nu se oferă clarificări care să definească modificările în cauză.

51.

La articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 794/2004, Comisia a arătat că poziția sa este aceea potrivit căreia modificarea unui ajutor existent înseamnă „orice schimbare, alta decât modificările de natură pur formală sau administrativă care nu pot afecta evaluarea compatibilității măsurii de ajutor cu piața comună”. Această definiție pare să decurgă din jurisprudența anterioară ( 24 ). Ea este citată și în jurisprudența recentă a Curții ( 25 ).

52.

Înainte de adoptarea de către Comisie a dispoziției menționate, Curtea a indicat ea însăși în ce constau asemenea modificări. În hotărârea principală referitoare la această chestiune, Hotărârea Namur‑Les assurances du crédit ( 26 ), Curtea a statuat că, „în cazul în care ajutorul este oferit conform unor dispoziții legale anterioare, care au rămas nemodificate, apariția unui ajutor nou sau modificarea ajutorului existent nu pot fi evaluate în funcție de intensitatea ajutorului sau, în special, de valoarea acestuia în termeni financiari în niciun moment din viața întreprinderii”. Curtea a afirmat în continuare că, „[d]acă un ajutor poate fi calificat drept nou sau drept o modificare a unui ajutor existent, acest lucru trebuie determinat prin trimitere la dispozițiile care reglementează aceste aspecte, la condițiile și la limitele lor” ( 27 ).

53.

În acest context, aspectul dacă o anumită măsură constituie o „modificare a ajutorului existent” depinde de răspunsul la trei întrebări. În primul rând, ce conferă măsura națională ajutorului existent? Este posibil să fie un statut, ca în cauza Namur‑Les assurances du crédit, un contract public ( 28 ) sau altceva. În al doilea rând, măsura națională a fost modificată? În al treilea rând, în cazul unui răspuns afirmativ, modificarea respectivă este pur formală sau administrativă?

54.

De regulă, această ultimă întrebare este cea care se dovedește a fi cea mai controversată. Totuși, jurisprudența oferă anumite orientări: pe de o parte, extinderile unui regim de ajutor aprobat, fie din punctul de vedere al duratei ( 29 ), fie în ceea ce privește beneficiarii săi ( 30 ), par să influențeze în mod invariabil ajutorul existent în esența sa și să constituie o modificare a acestuia. Pe de altă parte, dacă presupusa modificare este complexă, este necesară o analiză mai aprofundată ( 31 ).

55.

Totuși, în toate situațiile pare să fie necesară o anumită formă de intervenție a statului pentru modificarea măsurii de ajutor existente ( 32 ).

56.

Astfel, în mod evident nu se poate stabili dacă o măsură constituie o „modificare a ajutorului existent” fără analizarea instrumentului juridic care autorizează măsura de ajutor existentă. Cu excepția cazului în care măsura de ajutor în cauză este anterioară intrării în vigoare a tratatelor sau aderării statului membru respectiv, punctul de plecare pentru determinarea aspectului dacă o anumită împrejurare constituie o „modificare a ajutorului existent” (iar astfel un eveniment supus notificării) va fi în mod normal decizia Comisiei prin care a fost autorizată măsura menționată ( 33 ). Astfel, în calitate de gardian al ajutoarelor de stat, Comisia poate să stabilească, potrivit articolului 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 659/1999, anumite condiții pentru acordarea aprobării sale. Dacă ajutorul plătit în cadrul unei scheme de ajutor aprobate nu îndeplinește condițiile prevăzute în decizia Comisiei de autorizare a acestei scheme, ajutorul plătit trebuie să fie considerat ca fiind un ajutor nou ( 34 ).

57.

Potrivit celei de a treia interpretări a primei întrebări preliminare, problema pe care Curtea trebuie să o soluționeze este dacă o creștere semnificativă a veniturilor generate de taxă alocate finanțării unei scheme de ajutor aprobate constituie o modificare a schemei respective în sensul articolului 108 alineatul (3) TFUE, chiar dacă nu se schimbă temeiul legal și normativ al schemei de ajutor menționate.

58.

Reclamantele și Comisia consideră că aceasta este situația în prezenta procedură. Ele își întemeiază punctul de vedere în principal pe articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 794/2004.

59.

În schimb, cele trei guverne interveniente au adoptat punctul de vedere opus. Guvernul elen și guvernul italian invocă în special Hotărârea Namur‑Les assurances.

60.

Suntem de acord cu guvernele menționate.

61.

După cum am afirmat anterior, premisa de la care Curtea trebuie să plece pentru a răspunde la prima întrebare, astfel cum a fost înțeleasă potrivit celei de a treia interpretări, este că veniturile fiscale respective, inclusiv creșterea, fac parte integrantă din schema de ajutor în cauză. În asemenea împrejurări, revine Comisiei sarcina de a ține cont de aceste taxe atunci când examinează schema de ajutor în cauză în urma notificării sale pentru a adopta o poziție referitoare la compatibilitatea sa cu piața internă ( 35 ).

62.

Comisia pare să fi procedat astfel în cazul de față.

63.

Decizia Comisiei din 22 martie 2006, care a autorizat inițial schema de ajutor în cauză, a precizat în esență că taxa în cauză și taxa cu privire la serviciile de televiziune se bazează pe cifra de afaceri, în timp ce taxa cu privire la biletele de cinema se bazează pe frecventarea cinematografelor și numărul drepturilor de intrare înregistrate ( 36 ). Comisia a aprobat schema în vederea angajamentului asumat de autoritățile franceze „de a efectua ajustările care ar putea fi necesare în scopul respectării evoluției normelor privind ajutoarele de stat pentru sectorul cinematografic și audiovizual după 30 iunie 2007”. Aprobarea a fost condiționată de depunerea unui raport anual referitor la modul în care au fost puse în aplicare măsurile notificate ( 37 ).

64.

După adoptarea deciziei menționate, autoritățile franceze au notificat Comisiei o modificare a taxei cu privire la serviciile de televiziune, care a crescut numărul contribuabililor și a extins baza de calcul. Comisia a autorizat modificarea în cauză, în conformitate cu normele referitoare la ajutoarele de stat, prin Decizia din 10 iulie 2007 (a se vedea punctul 9 de mai sus). În cadrul acestei decizii, creșterea anuală maximă a veniturilor alocate schemei de ajutor în cauză în perioada 2009-2011 generată de modificarea respectivă a fost estimată la 16,5 milioane de euro ( 38 ). Comisia a concluzionat că „modificarea mecanismului existent, care a avut drept consecință creșterea bugetului, nu este de natură să schimbe raționamentul Comisiei referitor la compatibilitatea ajutorului cu piața comună, astfel cum a fost prezentat în decizia din 22 martie 2006” ( 39 ).

65.

Prin urmare, este clar că eventualele venituri viitoare generate de cele trei taxe au fost luate în considerare de către Comisie la aprecierea compatibilității schemei de ajutor în cauză cu piața comună.

66.

Ulterior, veniturile în cauză au crescut cu 46,3 % în perioada 2007-2011, datorită unei majorări importante a veniturilor provenite din taxa cu privire la serviciile de televiziune. Ele au crescut de la 362 de milioane de euro în 2007 la 631 de milioane de euro în 2011, altfel spus cu aproximativ 67,2 milioane de euro pe an sau cu peste 300 % anual în raport cu estimarea cea mai ridicată. Creșterea ulterioară a veniturilor constituie o modificare a schemei de ajutor în cauză astfel cum a fost autorizată de Comisie la 10 iulie 2007?

67.

Considerăm că răspunsul este negativ.

68.

Această creștere este în mod evident o schimbare a situației de fapt, dar nu o modificare structurală a schemei de ajutor în cauză, întrucât taxele care o finanțează nu au fost modificate ulterior. Fără îndoială, chiar dacă a avut loc creșterea menționată, schema de ajutor în cauză respectă condițiile stabilite de Comisie în partea dispozitivă a Deciziei din 10 iulie 2007. În orice caz, modificările ajutoarelor existente nu pot fi evaluate în funcție de intensitatea ajutorului sau în special de valoarea acestuia în termeni financiari dacă el este furnizat în temeiul unor reglementări anterioare care rămân neschimbate ( 40 ). În consecință, această creștere singură nu este de natură să constituie în sine o modificare a ajutorului existent.

69.

Comisia susține, pe de altă parte, că statele membre nu ar trebui să ia cu ușurință estimările pe care i le furnizează și că de asemenea datele nu pot fi private de orice efecte juridice pentru simplul fapt că sunt estimări.

70.

Suntem de acord cu punctul de vedere al Comisiei potrivit căruia autoritățile statelor membre trebuie să aibă grijă, în conformitate cu obligația de cooperare loială consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE, ca estimările pe care le prezintă Comisiei să fie cât mai corecte. Încălcarea acestei obligații poate atrage introducerea unei acțiuni în temeiul articolului 258 TFUE. Totuși, Comisia nu își poate întemeia punctul de vedere pe un presupus efect obligatoriu al estimărilor: Curtea a statuat că prin definiție estimările conțin elemente de incertitudine. De fapt, estimările incorecte prezentate de statele membre nu pot nici măcar să afecteze validitatea unei decizii a Comisiei prin care a fost aprobat ajutorul de stat ( 41 ).

71.

Dimpotrivă, după cum am menționat mai sus, revine Comisiei obligația ca, atunci când analizează o schemă de ajutor finanțată printr‑o taxă sau un impozit care face parte integrantă din aceasta, să țină cont de metoda de finanțare la examinarea schemei în cauză. Comisia poate atunci să stabilească, în partea dispozitivă a deciziei sale în sine sau în anexa la aceasta, o condiție în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 659/1999 sub forma unui plafon privind finanțarea schemei de ajutor în cauză, în special dacă are îndoieli în sensul că ar putea scăpa de sub control valoarea ajutorului acordat. Încălcarea unei asemenea condiții ar implica, fără îndoială, un ajutor nou.

72.

Comisia nu a făcut însă aceasta în cazul de față. După cum susține în esență guvernul francez, fără să fi fost contrazis, în niciuna dintre deciziile sale de autorizare Comisia nu a impus măcar ca evoluția veniturilor obținute din cele trei taxe să fie monitorizată.

73.

Dacă, după cum pare să fie situația în prezenta cauză, își întemeiază decizia pe date prezentate de un stat membru care se dovedesc incorecte, Comisia are la dispoziție în schimb anumite instrumente pentru remedierea situației respective, cum este inițierea procedurii instituite la articolul 9 din Regulamentul nr. 659/1999 pentru revocarea deciziei menționate. În mod alternativ, în cazul în care consideră că schema de ajutor în cauză nu mai este compatibilă cu piața internă, ea poate propune autorităților franceze măsuri corespunzătoare în cadrul procedurii de verificare permanentă a schemelor de ajutor autorizate care este prevăzută la articolul 108 alineatele (1) și (2) TFUE și în capitolul V din Regulamentul nr. 659/1999. Totuși, creșterea veniturilor nu poate fi considerată, în sine, ca putând fi calificată ca fiind o modificare a ajutorului existent.

74.

În sfârșit, spre deosebire de reclamante și de Comisie, considerăm că întrebarea dacă o măsură constituie o modificare a ajutorului existent în sensul articolului 108 alineatul (3) TFUE și al articolului 1 litera (c) din Regulamentul nr. 659/1999 nu este echivalentă pur și simplu cu cea dacă a existat o creștere a bugetului unei scheme de ajutor autorizate care depășește 20 % (denumită în continuare „regula celor 20 %”) în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 794/2004. Pentru a fi calificată ca fiind o modificare a ajutorului existent, o asemenea „creștere a bugetului” trebuie să fie în mod necesar consecința unei intervenții a statului care nu a fost autorizată de Comisie. În cauza de față, finanțarea schemei de ajutor în cauză a fost aprobată de Comisie și de atunci nu a fost modificată din punct de vedere structural. Adoptarea abordării preferate de reclamante și de Comisie ar priva de sens noțiunea „ajutor de stat” dacă ajutorul în cauză poate apărea astfel pur și simplu, ca prin partenogeneză, fără nicio formă de intervenție a statului. Dusă la extrem, această noțiune ar însemna că în situația în care valoarea nominală a ajutorului nu se modifică, însă valoarea sa reală crește ulterior – de exemplu dacă ajutorul este plătit în monedă străină care este supusă apoi reevaluării – poate apărea o „modificare a ajutorului existent”. Totuși, existența unei asemenea modificări și, în aceeași ordine de idei, a unui astfel de ajutor nu depinde exclusiv de contextul economic actual. În orice caz, obiectul regulamentului menționat este să instituie prevederi formale practice în legătură cu notificările ajutoarelor de stat, iar nu să modifice normele de fond privind noțiunea „ajutoare de stat”.

75.

Hotărârile invocate de Comisie în susținerea punctului său de vedere nu ne determină să adoptăm o poziție diferită. Astfel, Comisia interpretează în mod eronat aceste hotărâri.

76.

În Hotărârea Todaro Nunziatina & C ( 42 ), Curtea și‑a întemeiat constatarea privind existența unui ajutor nou atât pe creșterea bugetului alocat schemei de ajutor respective cu o sumă care depășește 50 % cu încălcarea unei condiții din decizia de autorizare, cât și pe extinderea cu doi ani a perioadei în care erau aplicabile condițiile pentru acordarea ajutorului menționat. Iar în Hotărârea Italia/Comisia ( 43 ), guvernul italian a notificat Comisiei intenția sa de a afecta încă 10 milioane de euro bugetului unei scheme de ajutor autorizate anterior de instituția respectivă (sumă care corespunde unui procent de 100 % din schema de ajutor). Prin urmare, guvernul menționat a urmărit, fără îndoială, să intervină și să furnizeze mai mult decât s‑a autorizat inițial: în mod evident, a fost acordat astfel un ajutor nou. Oricum, niciuna dintre aceste hotărâri nu privește întrebările aflate acum înaintea Curții, altfel spus dacă o anumită taxă face parte integrantă dintr‑o schemă de ajutor sau dacă o creștere semnificativă a veniturilor generate de o taxă afectată finanțării unei scheme de ajutor existente modifică schema respectivă în situația în care schema în sine rămâne neschimbată.

77.

În consecință și în pofida faptului că în acest stadiu ne este dificil să discernem legătura dintre cele trei taxe și schema de ajutor în cauză, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară după cum urmează:

78.

Prin a doua întrebare litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească modul în care trebuie să se aplice, în împrejurările prezentate în prima întrebare, articolul 4 din Regulamentul nr. 794/2004, în special având în vedere obligația care revine statelor membre, potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE, de a notifica schemele de ajutor înainte de punerea lor în aplicare.

79.

Această întrebare, care decurge din prima întrebare, este lipsită de obiect în situația în care Curtea va răspunde la prima întrebare preliminară în modul pe care îl propunem. Dar în cazul în care Curtea nu va fi de acord cu punctul nostru de vedere în ceea ce privește prima întrebare, poziția noastră este următoarea.

80.

Atunci când o schemă de ajutor autorizată face obiectul unei modificări sub forma creșterii importante a veniturilor în raport cu estimările notificate inițial, singurul scenariu viabil este, după cum a susținut în esență Comisia, acela că obligația de notificare prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE ar apărea cel târziu atunci când statul membru respectiv a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că veniturile generate de taxa în cauză sunt în mod clar disproporționate față de estimările notificate Comisiei.

81.

Dar, cu siguranță, a permite statului membru respectiv să nu realizeze notificarea până la momentul când a cunoscut sau trebuia să cunoască creșterea semnificativă a veniturilor în raport cu estimările notificate Comisiei intră în contradicție cu noțiunea de notificare prealabilă în sine. Trebuie să adăugăm că interpretarea articolului 108 alineatul (3) TFUE propusă de reclamante, potrivit căreia era necesar să se facă notificarea către Comisie pur și simplu „în timp util”, este eronată: articolul 108 alineatul (3) TFUE prevede în mod clar că, „[î]nainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate”. Aceasta înseamnă că ajutoarele noi care iau fie forma unei măsuri inițiale, fie cea a unei modificări a ajutorului existent nu pot fi puse în aplicare până la eliberarea autorizației de către Comisie. Nu este prevăzută la articolul 1 litera (c) din Regulamentul nr. 659/1999 nicio distincție între aspectul dacă o „măsură propusă” este o măsură inițială sau o modificare a acesteia și, prin urmare, o asemenea diferențiere este artificială ( 44 ).

82.

Mai mult, a condiționa momentul notificării de cunoașterea unui aspect de către statul membru în cauză introduce în ecuație un element subiectiv, în pofida faptului că articolul 107 alineatul (1) TFUE definește noțiunea „ajutoare de stat” în mod obiectiv în funcție de efectele intervenției respective a statului ( 45 ). Acest lucru este evident adevărat în ceea ce privește problema momentului în care creșterea veniturilor generate de taxă devine„semnificativă”.

83.

De fapt, analiza de la punctele anterioare confirmă doar ideea că, în cazul unei creșteri semnificative a veniturilor fiscale prin care se finanțează o schemă de ajutor autorizată în raport cu estimările notificate, o obligație de notificare prealabilă este lipsită de sens. Cu riscul de a aduce un argument circular, acesta este motivul pentru care afirmăm că obligația de notificare prealabilă prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE susține mai degrabă ideea că o asemenea creștere nu constituie un eveniment supus notificării.

84.

Prin a doua întrebare literele b) și c), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă regula celor 20 % prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 794/2004 trebuie să fie calculată în raport cu fondurile alocate în general schemei de ajutor sau mai degrabă în raport cu cheltuielile acordate efectiv beneficiarilor, cu excluderea sumelor care au fost integrate într‑un fond de rezerve sau a celor care au făcut obiectul unor prelevări în favoarea statului [a doua întrebare litera b)]. În cazul în care este necesar ca acest prag să se calculeze pe baza cheltuielilor afectate schemei de ajutor, instanța de trimitere întreabă [a doua întrebare litera c)] dacă o asemenea apreciere trebuie efectuată prin compararea valorii maxime a ajutorului autorizat de Comisie în decizia sa cu bugetul total alocat ulterior pentru totalitatea diverselor măsuri de ajutor autorizate sau mai degrabă prin compararea plafonului notificat pentru fiecare tip de ajutoare identificat în decizia Comisiei cu linia bugetară corespunzătoare a organismului care realizează alocarea.

85.

Întrebările menționate au un caracter mai degrabă tehnic. La fel ca în cazul celei de a doua întrebări litera a), se pare că răspunsul la a doua întrebare literele b) și c) este necesar doar în măsura în care cele trei taxe fac parte integrantă din schema de ajutor în cauză, iar creșterea semnificativă a veniturilor generate de taxă constituie o modificare a schemei de ajutor autorizate care, în consecință, atrage obligația statului membru de notificare către Comisie a modificării menționate. În cazul în care Curtea va considera că aceasta este situația, prezentăm pe scurt argumentele care urmează.

86.

În ceea ce privește problema ridicată prin a doua întrebare litera b), deși ea se referă, din punct de vedere nominal, la interpretarea regulii privind procentul de 20 % de la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 794/2004, este din nou oportună analizarea articolului 108 alineatul (3) a treia teză TFUE. Dispoziția respectivă impune statului membru în cauză să nu pună în aplicare măsurile preconizate până la adoptarea unei decizii definitive în urma procedurii oficiale de investigare. Având în vedere premisa pe care trebuie să se întemeieze răspunsul Curții, și anume aceea că cele trei taxe fac parte integrantă din schema de ajutor în cauză, interdicția menționată legată de punerea în aplicare a măsurii de ajutor trebuie să se extindă nu doar asupra plăților făcute efectiv beneficiarilor în cadrul schemei, ci și asupra evenimentului din amonte al colectării veniturilor afectate finanțării schemei. Prin urmare, în măsura în care o schemă de ajutor autorizată este finanțată printr‑o taxă care face parte integrantă din schema în cauză, evenimentul supus notificării nu se limitează la cheltuielile efective din cadrul schemei respective, ci include colectarea fondurilor pentru finanțarea acesteia din urmă.

87.

Astfel, dacă în împrejurări obișnuite întreprinderile nu pot invoca normele privind ajutoarele de stat pentru a evita plata taxelor, situația de fapt relevantă în speță este aceea în care cele trei taxe, ca parte integrantă a schemei de ajutor în cauză, constituie în mod direct baza pentru finanțarea schemei menționate. Din această perspectivă, denaturarea concurenței pe care normele privind ajutoarele de stat urmăresc să o împiedice nu are loc doar la momentul când se acordă ajutoarele beneficiarilor în cadrul schemei de ajutor în cauză, ci deja la momentul perceperii taxelor respective din partea întreprinderilor care le datorează dacă ele nu rămân la trezorerie ( 46 ). Faptul că beneficiarii ar putea să nu fie în concurență cu reclamantele nu are nicio importanță în acest sens ( 47 ). Singura împrejurare care trebuie să fie luată în considerare este că de fapt contribuabilul este supus unei taxe care face parte integrantă dintr‑o măsură pusă în aplicare cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE ( 48 ).

88.

În consecință, sumele integrate de CNC în fondul de rezerve sau cele care au făcut obiectul unor prelevări în favoarea statului francez trebuie să fie incluse atunci când se calculează dacă a fost atins pragul prevăzut la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 794/2004.

89.

În sfârșit, a doua întrebare litera c) pleacă de la premisa că noțiunea „buget” de la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 794/2004 se referă la cheltuielile efective, iar nu la veniturile colectate. În cazul în care Curtea va considera că aceasta este situația, instanța de trimitere întreabă dacă, atunci când se apreciază dacă a fost atins pragul de 20 %, plafonul global al ajutoarelor autorizate de Comisie trebuie să fie comparat cu bugetul global alocat ajutoarelor în întregul său de către organismul care le alocă sau mai degrabă dacă plafoanele pentru fiecare subcategorie de ajutoare enumerată în decizia Comisiei trebuie să fie comparată cu linia bugetară a acestui organism.

90.

Răspunsul nostru este că trebuie să se realizeze comparația cu ambele elemente.

91.

În cazul în care Comisia autorizează o schemă de ajutor pe baza plafoanelor pentru ajutoare preconizate de un stat membru, plafoanele în cauză fac parte din notificarea din perspectiva căreia trebuie să fie înțeleasă autorizarea ( 49 ). Dacă plafoanele notificate, aprobate de Comisie, includ atât un plafon orizontal (mai ridicat), cât și câteva plafoane verticale (mai joase) pentru ajutoare, atunci statul membru în cauză trebuie să respecte în mod normal limitele exprimate de fiecare dintre aceste plafoane. Comisia poate impune, desigur, ca o condiție pentru aprobare renotificarea de către statul membru respectiv în cazul depășirii unui plafon.

92.

În opinia noastră, același lucru este valabil în cazul regulii privind regula celor 20 %.

93.

Atunci când anumite plafoane pentru ajutoare au fost stabilite într‑o decizie de autorizare a unei scheme de ajutor, aspectul dacă a existat o creștere a bugetului supusă notificării nu poate depinde doar de valoarea globală a ajutoarelor autorizate în raport cu bugetul global al organismului însărcinat cu alocarea ajutoarelor. În caz contrar statele membre ar putea fi tentate să eludeze plafoanele concrete pentru ajutoare pe care le‑au notificat ele însele.

94.

Faptul că depășirea plafoanelor concrete (verticale) ar implica în mod normal valori mai scăzute ale ajutoarelor, iar astfel o intensitate mai mică a acestora decât depășirea pragului global (orizontal) are legătură cu aprecierea compatibilității modificării schemei de ajutor, iar nu a existenței ajutorului (sau a unei modificări a ajutorului existent).

95.

În consecință, în cazul în care Curtea va decide să răspundă la a doua întrebare litera c), propunem ca răspunsul să fie acela că, potrivit interpretării corespunzătoare a articolului 4 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 794/2004, atunci când se analizează dacă pragul de 20 % prevăzut de dispoziția respectivă este atins, plafonul global pentru ajutoare stabilit într‑o decizie a Comisiei de aprobare a unei scheme de ajutor trebuie să fie comparat cu bugetul global alocat ajutoarelor în întregul său de către organismul care le alocă, iar plafoanele pentru fiecare subcategorie de ajutoare enumerată în decizia menționată trebuie să fie comparate cu linia bugetară a organismului în cauză.

96.

Guvernul francez a solicitat Curții suspendarea limitării în timp a efectelor hotărârii dacă va statua că o creștere cu 20 % a veniturilor generate de cele trei taxe alocate schemei de ajutor în cauză, în raport cu estimările furnizate în Decizia Comisiei din 10 iulie 2007, constituie o modificare substanțială a schemei respective care trebuia să fie notificată Comisiei.

97.

În cazul în care Curtea va adopta punctul de vedere pe care îl propunem, atunci această chestiune devine irelevantă. Totuși, vom prezenta pe scurt poziția noastră.

98.

Curtea limitează în timp numai în mod excepțional efectele hotărârilor sale. Pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave ( 50 ).

99.

În acest sens, guvernul francez susține, în primul rând, că autoritățile franceze au omis să notifice modificarea schemei de ajutor în cauză din cauza unei incertitudini obiective și extinse privind întinderea obligației lor de notificare, la care Comisia a contribuit în mare măsură. În al doilea rând, guvernul francez face referire la numărul mare de raporturi juridice stabilite cu bună‑credință care și‑au încetat efectele în trecut între autoritățile franceze și, pe de o parte, contribuabilii vizați, care sunt un număr foarte mare de comercianți în domenii diverse, și, pe de altă parte, beneficiarii din cadrul schemei de ajutor în cauză, cărora le‑au fost plătite în perioada 2006-2011 ajutoare în valoare de 2101267000 de euro.

100.

În Hotărârea Régie Networks ( 51 ), care privește de asemenea o schemă de ajutor franceză pentru susținerea posturilor locale de radio, Curtea a limitat efectele declarării nulității deciziei Comisiei aflate în cauză în cauza respectivă. Totuși, aprecierea Curții s‑a întemeiat în parte pe considerații legate de competența exclusivă a Comisiei de a adopta decizii de autorizare a ajutoarelor de stat și de competența Curții de a infirma asemenea decizii.

101.

Suntem de acord cu poziția guvernului francez potrivit căreia procedura principală dovedește existența unei insecurități juridice semnificative în ceea ce privește interpretarea noțiunii „modificări ale ajutoarelor existente” și nimic nu sugerează că autoritățile franceze sau beneficiarii din cadrul schemelor de ajutor au acționat cu rea‑credință, având în vedere faptul că până acum Comisia nu a pus sub semnul întrebării creșterea menționată. Totuși, în opinia noastră, cererea acestui guvern nu este întemeiată.

102.

Astfel, în ceea ce privește riscul unor perturbări grave, în primul rând, potrivit unei jurisprudențe constante, implicațiile financiare care ar putea rezulta pentru un stat membru dintr‑o hotărâre preliminară nu au justificat niciodată, prin ele însele, limitarea în timp a efectelor unei asemenea hotărâri ( 52 ). Oricum, guvernul francez nu a arătat modul în care restituirea ajutoarelor în cauză ar avea consecințe devastatoare.

103.

În al doilea rând, în Hotărârea Schulz și Egbringhoff ( 53 ), Curtea nu a considerat că această punere sub semnul întrebării a raporturilor juridice care și‑au încetat efectele în trecut ar genera în mod retroactiv confuzie în sectorul aprovizionării cu energie electrică și cu gaz din Germania și, în consecință, că a fost dovedit riscul unor perturbări grave. Prin urmare, a fortiori, nici în prezenta speță nu reiese existența unui asemenea risc.

104.

În aceste împrejurări, recomandăm să se respingă cererea privind limitarea în timp a efectelor hotărârii Curții.

105.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) după cum urmează: